TELEPATIE [7] – ( Mirajul listelor )

ianuarie 24th, 2010

Epilog

Au trecut cativa ani de cand am scris episodul precedent. Ceva m-a oprit sa-l continui, poate acelasi impuls care m-a provocat sa o caut pe C., intr-o lume mica, dar cu atatea poteci intortocheate si drumuri in sens unic. Povestea listelor, sau intersectia cu propriile mele nostalgii, retrairea clipelor de adevar, carora le-am conferit o semnificatie uriasa, dincolo de impactul real pe care l-au avut asupra mea, in trecut, confuziile intre ganduri si sentimente, dezorientari, cautarea perpetua al aceluiasi ‘incotro’, toate acestea ma blocheaza fata in fata cu mine insumi, indemnandu-ma sa ma intreb iar, ca la 18 ani – cine sunt?
Alteori ma intreb de ce caut mereu noi stimuli. Sau de unde apare obsesiva senzatie ca am trecut pe langa ceva important, ca un simplu cuvant mi-ar fi schimbat preferintele, hotaririle, cursul ciudat al vietii mele.
Ce ma determina, oare, sa scriu aceste banale fraze, de ce nu am continuat, simplu, fara nici o introducere, sa va relatez ceea ce s-a intamplat cu mine, cu C., cu M., cu lista Rom-Jews, cu toate personajele schitate in trecere, cu sentimentele mele pentru C.?… Dupa ani de zile am ramas, parca, in acelasi loc. E oare un adapost iluzoriu, sau un semn al maturizarii? E frica de a risca, de a schimba ceva frumos, lin, cunoscut, nu si lipsit de surprize, ceva care ma face sa ma simt autentic? Sau e doar lenea, inertia, comoditatea uneia si aceleasi iubiri, de 17 ani, pentru o femeie care a stiut sa-mi fie alaturi, la bine si la rau, cu toate micile divergente, in ciuda capriciilor mele de vesnic adolescent, in permanent freamat, in continua neliniste a cautarii marelui secret, care, probabil, e cunoscut de intreaga populatie a mapamondului, nu insa si de mine. Acum imi vine in minte ca, de fapt, nu exista acest secret, traim intr-un paienjenis si trebuie sa-l acceptam, dar oare nu tind sa extrapolez propriile mele simtiri? Banuiesc ca multi dintre voi au avut clipe de telepatie, de comunicare cu personaje din trecut, sau e numai un neimpacat dialog cu noi insine? Am primit multe reactii de la persoane care au trait aceste reintoarceri in timp, au tremurat la intalniri cu foste iubiri, atunci de ce sa citeasca cineva tocmai povestea mea si a misterioasei C.?
Dar hai sa revenim putin la miraculoasele liste-forumuri de discutii. Rom-Jews exista si astazi, nu atat de activa si suculenta, la un moment dat tindea sa reuneasca iar acele personaje virtuale care ma uimisera, la inceputul dialogurilor mele pe Internet . Pe unele le-am cunoscut personal, cu cateva am ramas in amicitie. Intrasem pe acea lista – va amintiti?- pentru a o gasi pe C., la invitatia colegului de liceu, Daniel. De curand, Daniel a vizitat Israelul, ne-am reintilnit dupa 37 de ani. Ciudat, am vorbit de multe si marunte, parca nu a trecut atata timp, dar aproape de loc despre C. Si, desi am amintit si colegii de lista, sau de liste, caci am participat pe mai multe, in ultimii ani, am ramas cu aceleasi nedumeriri, ce cautam pe meleaguri virtuale, ce magnet ne atrage sa scriem, sa dialogam, sa citim, sa ne certam, sa flirtam cu persoane necunoscute, cu citeva litere adunate intamplator intr-un nume, sau porecla?
Poate ne refugiem din real intr-o lume a iluziilor, sperand sa comunicam cu oameni care nu ne vad, nu cunosc micile noastre slabiciuni, poate vrem sa daruim ceva din noi, sau sa primim aplauze pe o scena secreta… Sau fugim de o singuratate, pe care nu avem curajul sa o recunoastem nici fata de noi insine, cautam prieteni, idei, inspiratii, oglinzi, sclipiri, nostalgii, rezonante…
Oare de ce se incing, atat de des, dispute crancene pe aceste liste? Vrem probabil sa avem dreptate, sa expunem, fara rezerve, idei pe care, in viata de zi cu zi, ne jenam sa le impartasim? In acesti cativa ani am fost membru pe cateva liste, de pe unele m-am retras, acum ma trezesc pe acelasi forum unde am inceput aventurile mele virtuale, pe Rom-Jews, si pe asa-numita Lista-2, intalnind aproape aceiasi participanti. Care este mirajul acestor capcane periculoase, nisipuri miscatoare pe ecran amagitor, in care scrijelesc, in limba romana, putinele cuvinte pe care inca nu le-am uitat? Si de ce ma exprim la plural? Doar fiecare e atras de altceva, vine cu motivatiile sale… Acum cativa ani mi-am atarnat o lozinca pe perete, in dormitor, sa nu uit ca ‘oamenii sunt diferiti’, cu talente, pasiuni, predilectii, slabiciuni, mereu altele, infinite combinatii care dau nastere farmecului diversitatii.
C. a fost, pentru putin timp, participanta, destul de pasiva, pe una din listele frecventate de mine, am adus-o pentru a o simti apropiata virtual, in aceeasi societate imaginara, alaturi de oameni pe care ii numeam, in mod automat, prieteni. Pe acea lista am inceput sa scriu povestea telepatiei mele cu C., pe aceeasi lista am fost atacat si jignit mai tarziu… Oare de ce am pus la inima insulte si rautati aruncate de persoane pe care nu le-am privit in ochi, sau le-am cunoscut ocazional, pentru cateva minute, si nu am avut nimic sa ne comunicam? Imi amintesc de sfatul, greu de urmat, al unei fiinte minunate, pe care am cunoscut-o virtual, pe un forum, apoi si in realitate, sfat compus doar dintr-un cuvant: DETASAT!
Acum imi reapare in fata ochilor C., femeie de 55 de ani si totodata de 14, 18, si 50, aceeasi C. din Bucuresti, Rishon LeZion, Duesseldorf. Pentru ca C. este si azi in Duesseldorf, iar eu, ati ghicit, in Kiriat Ono, la aceeasi distanta la care am fost si acum cativa ani.
Si ma intreb daca ceea ce am simtit pentru ea a fost dragoste, sau doar entuziasmul si incercarea de a retrai tineretea, adusa de o briza de telepatie, sau de o furtuna care a traversat Marea Mediterana. Si ma trezesc vibrand, ca la 23 de ani, cand am scris poezia \”Confuzie de dragoste\”.

Confuzie de dragoste

Exista
Atata confuzie de dragoste
In jurul nostru,
Incat, deseori,
Nu mai stim cine pe cine iubeste.
Ne incurcam
Si, vrand zadarnic sa ne limpezim sentimentele
Devenim altii.

Exista
Atata confuzie de dragoste
In noi,
Incat, mergand pe strada,
Nu recunoastem dragostea
Si trecem grabiti pe langa ea,
Uitand sa-i spunem : buna dimineata !

Exista
Atata confuzie de dragoste in spatiu,
Incat, zapaciti,
Vrem sa simplificam totul
Si constituim in pripa
Triunghiuri, cercuri, prisme
Si alte figuri de dragoste geometrica.

Exista
Atata confuzie de dragoste in timp,
Incat, nedescurcandu-ne,
Ne repartizam iubirile pe varste,
Aniversari, ceasuri de asteptare
Si amintiri.

De atata haos,
Fara sa fim intrebati,
S-a hotarat definirea dragostei;
Ni s-au impartit buletine de identitate…
Si acum,
Intinzandu-ne semnalmentele,
Incercam sa deslusim dragostea,
Strigand-o pe nume.

Din cand in cand,
Ne schimbam locul,
Sufletul,
Timpul,
Cartea de geometrie,
Deseori chiar numele dragostei…
Si devenim astfel
Complici ai paclei de dragoste.

Poate ca, de fapt,
Ne place confuzia de dragoste..
Ne aruncam in ceata,
Ne ratacim prin haos de iubiri…
Si poate, de aceea,
In mijlocul confuziei de dragoste
Ramanem intotdeauna
Singuri.

Aici s-ar incheia telepatia. Revad intalnirea de la Duesseldorf, seara tarziu, cand C. s-a lipit de mine, m-a imbratisat, batandu-ma pe umeri consolator.

Si o aud pe M.: \”Vlad a inchis un cerc\”.
Probabil insa ca unda Kiriat Ono – Duesseldorf nu se va inchide niciodata.

-sfarsit-

Posted in Cai Spre Noi Insine | 1 Comment »

România condusă cu o lumânare şi-un chibrit

ianuarie 24th, 2010

Noi îl înţelegem pe nefericitul candidat la președinția României, Mircea Geoană (MG). Şi noi suntem atacaţi energetic în fiecare zi, de am ajuns la punctul în care nu mai putem umbla decât îmbrăcaţi din cap până-n picioare în folie de aluminiu, din aceea în care se împachetează şaorma, la pizzeria din Piaţa Victoriei.

Fostul potențial “salvator” al democrației românești din ghiarele “dictatorului” Traian Băsescu, susține că este o victimă a “energiei negative” generate de un asistent al președintelui reales. Colportorul procedurilor magice se pare că s-a aflat în încăperea unde avea loc dezbaterea televizată dinaintea turului II, cea care a cântărit decisiv în “performanța” liderului PSD de a smulge înfrângerea din fălcile victoriei, după o luptă de circa 24 de ore, timp în care atacurile energetice au fost îndreptate asupra unei întregi diaspore. Pe lângă ştiinţa vrăjitorului se pare că s-au mai consumat şi alte resurse importante în acest atac, respectiv o lumânare de un leu şi un chibrit.

Partidul condus de MG nu pare pacificat de această constatare a atacării energetice a celui pe care toate sondajele de opinie îl dădeau câștigător. De aceea, acum în PSD se încearcă debarcarea lui MG din funcția de lider în care a fost îmbarcat acum patru ani.

Au apărut mai mulți pretendenți la conducerea barjei, între care și fostul lider, Adrian Năstase, cel care acum patru ani a avut aceeași soarta ca și predecesorul său pe care acum vrea să-l înlocuiască. În primele rânduri ale PSD, ca de obicei, se află Miron Mitrea, Viorel Hrebenciuc, Marian Vanghelie și, cu voia dumneavoastră, nu întotdeauna ultimul pe listă, inconturnabilul, energetic inatacabilul, juridic inconfundabilul (sau invers, nu contează) Ion Iliescu.

Acesta este partidul pe care doreau să-l aducă la putere, la Cotroceni, prin liderul său, cei care acum patru ani tunau și fulgerau împotriva partidului-stat și a liderului său Adrian Năstase, care pe atunci promitea să-l numească în locul lui – în caz de victorie la prezidențiale – pe… ați ghicit, MG.

Băsescu continuă la fel

Între timp, reales la o diferență minimă de voturi, cu aportul masiv al alchimiei energetico-diasporene, Traian Băsescu continuă ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. L-a renumit pe Emil Boc premier, înt fruntea unui cabinet minoritar PD-L cu veșnic oportunistul UDMR (care înainte de alegeri trecuse cu arme și bagaje în barca lui MG, așa cum fusese și în 2004 de partea lui Năstase, pentru a se alătura câștigătorului după înfrângerea candidatului PSD) și cu sprijin în parlament de la o adunătură de minoritari și independenți. În lipsa unor tineri capabili să roadă şi oase de dragul stimei faţă de sine, bunicii udemerişti continuă să pună botul oriunde e un pic de cărniţă. Pirateria energetică nici nu-şi pierde vremea cu ei, atâta sunt de previzibili.

Băsescu se produce la OTV-ul lui Dan Diaconescu, iar PD-L este acuzat că a înlocuit PSD ca noul partid-stat. Partidul prezidențial nu pare să fi luat în considerație înfrângerea usturătoare într-o parțială pentru Camera Deputaților, unde fiul deputatului Silviu Prigoană a fost umilit de contracandidatul său din partea PNL, aparatcicul post-decembrist Radu Stroe.

Participarea la vot a fost de 27% – absenteiștii pedepsind din plin nu numai partidul de guvernământ, dar și celelalte partide parlamentare – PSD și UDMR – care s-au retras în beneficiul aliaților lor (de circumstanță). Pedeapsa ar fi și mai usturătoare dacă Curtea Constituțională ar admite contestația ecologistului Remus Cernea, cel căruia i s-a respins candidatura în această parțială, pe motiv că partidul său nu a depășit pragul electoral la alegerile generale din 2008. O altă derulare de evenimente în care forţele oculte nu par implicate, fiind vorba de „mărunţiş”.

Iar PNL, care l-a luat în brațe pe MG cu ostentația și lipsa de decență pe care numai o pană energetică, fie şi temporară, le-ar putea produce, ar trebui să reflecteze la dizgrația în care e pe punctul să cadă candidatul pe care l-au sprijinit atât de insistent în turul al doilea al prezidențialelor. Partidul condus de Crin Antonescu ar trebui de asemenea să-și evalueze statutul actual în opoziție și să-și reconsidere refuzul de a se alătura guvernului PD-L – UDMR într-un moment de criză politică, economică, dar mai ales morală, prin care trece România, îngropând securea şi asumându-şi răspunderile capabile să-i conducă la vizibilitate.

Justețea votului nul

Și ajungem la consemnul de vot nul, pe care revista noastră l-a dat cu ocazia ambelor tururi de scrutin ale alegerilor prezidențiale. Cei care au contestat vehement această opțiune perfect legitimă într-o democrație ar trebui să recunoască faptul că situația politică actuală a validat opțiunea revistei ACUM.

Niciodată în ultimii 20 de ani, viața politică din România nu a fost atât de mediocră ca acum. Absența oricărei opțiuni ideologice, a oricărei poziții de principii a ajuns să fie sufocantă. Iată de ce considerăm că am avut dreptate când am îndemnat la acest vot-sancțiune deşi a sosit timpul să recunoaştem, cu modestie, că nu avem nici un merit.

De ce? În perioada aceea nu umblam, ca acum, îmbrăcaţi în poleială protectoare şi am căzut victime atacului energetic generalizat împotriva lui MG. Asta n-ar fi îngrijorător în ceea ce ne priveşte, fiind cunoscută profanitatea noastră vizavi de cele cereşti.

Dar ne întrebăm, cu firească nedumerire, unde au fost patriarhul Daniel, modelul uman declarat al lui MG, Biserica şi toţi sfinţii, care au participat şi ei, voit sau nu în competiţia asta, direct sau indirect? Ce făceau ei în momentele acelea decisive când „forţele întunericului” decideau soarta ţării?

Posted in Editorial | 8 Comments »

Stare de urgenţă în Arizona

ianuarie 22nd, 2010

O furtună puternică a lovit joi, 21 ianuarie, statul Arizona. Pasageri rămaşi blocaţi în aeroporturi, autostrăzi acoperite de apă şi persoane evacuate din locuinţe din cauza riscului de inundaţii, aşa arată bilanţul evenimentelor de joi noaptea, din Statul Marelui Canion.

Deşi meteorologii prevedeau că furtuna va fi urmată de o tornadă puternică, uriaşul vârtej s-a îndreptat spre est de California, ocolind Arizona.

Precipitaţii masive

Începând de marţi, 19 ianuarie, nori de ploaie s-au ridicat deasupra însoritei Arizona. Miercuri a fost din nou senin, urmând ca joi, conform previziunilor meteo, să se dezlănţuie o nouă ploaie torenţială. Căderile masive de precipitaţii şi intensificările puternice ale vântului l-au determinat pe guvernatoarea statului Arizona, Jan Brewer, să declare starea de urgenţă. Întrucât pericolul încă nu a trecut, autorităţile locale sunt în continuare pregătite şi în stare de alertă maximă pentru a putea interveni, aşa cum au făcut şi până acum, în caz de nevoie.

În City of Surprise, de exemplu, pentru a elimina orice risc din punct de vedere al bunurilor, locuitorii care au dorit să îşi protejeze locuinţele contra inundaţiilor au avut la dispoziţie saci de nisip pe care au putut să îi ridice gratis, în noaptea de joi spre vineri, de la locaţiile anunţate.

6.000 de persoane fără curent electric

Ȋn Arizona sunt doua companii mari furnizoare de electricitate: Salt River Project (SRP) și Arizona Public Services (APS).

Din cauza furtunii s-au înregistrat căderi ale reţelei electrice, angajaţii celor două companii furnizoare de electricitate din Arizona, Salt River Project (SRP) si Arizona Public Services (APS), au intervenit prompt pentru a remedia situaţia. Joi seara, la ora 10:00 pm, SRP raportaseră că 6.000 din clienţii ei au rămas fără curent electric.

Nu în ultimul rând, ploile abundente au reuşit să perturbe traficul aerian şi rutier. Furtuna a ţinut la sol avioanele care ar fi trebuit să plece de pe aeroportul din Sky Harbor joi, în intervalul 1-2 p.m. şi a făcut imposibilă aterizarea avioanelor pe aeroportul din Phoenix, până la ora 10.30 a.m.

Vreme rea şi în weekend

Conform datelor primite de la Serviciul Naţional de Meteorologie, vremea rea se va menţine pe toată durata weekend-ului. Potrivit meteorologilor, în următoarele zile în Arizona se aşteaptă precipitaţii, zăpadă şi temperaturi şi mai scăzute. Mai alarmant este faptul că aceştia au emis o atenţionare pentru inundaţii extreme în Sedona şi zonele adiacente, valabilă până sâmbătă dimineaţa, 23 ianuarie. În Oak Creek, nivelul apelor se preconizează să crească dramatic, până vineri, 22 ianuarie, la ora 2 a.m.

Perspectiva este cu atât mai neobișnuită cu cât statisticile (www.city-data.com) indică faptul că în Statul Marelui Canion, fenomenele naturale extreme sunt cât se poate de rare. Dacă Texas, Oklahoma şi Florida au parte de tornade, iar California este predispusă la cutremure, în Arizona lucrurile stau cu totul diferit. Metropola Phoenix, de exemplu, se situează în topul oraşelor cu cele mai puţine calamităţi. Inundaţii asemănătoare s-au mai produs în Arizona, în 2004.

Posted in Ultima Ora | No Comments »

Apel pentru unitatea naţională a poporului român

ianuarie 21st, 2010

Apel către

Preşedintele României şi Preşedintele Republicii Moldova

pentru unitatea naţională a poporului român

– apel semnat de 35 de organizaţii civice şi sindicale –

E.S. D-LUI PREŞEDINTE AL ROMÂNIEI – TRAIAN BĂSESCU

E.S. D-LUI PREŞEDINTE AL REPUBLICII MOLDOVA – MIHAI GHIMPU

Bucureşti, 21 Ianuarie 2010

Stimate Domnule Preşedinte al României,

Stimate Domnule Preşedinte al Republicii Moldova,

Anul trecut s-au împlinit 70 de ani de la semnarea pactului dintre cei mai mari criminali ai istoriei – Stalin şi Hitler. Consecinţele acestui pact au fost ilegitime şi criminale inclusiv faţă de România şi poporul român. Parlamentul European a adoptat anul trecut, cu o largă majoritate, rezoluţia prin care ziua de 23 August a fost declarată Ziua europeană a victimelor stalinismului şi nazismului.

Spre ruşinea noastră, românii din Basarabia şi din nordul Bucovinei sunt încă victime ale Pactului Hitler-Stalin. Dintre ţările care au îndurat consecinţele ilegitime şi criminale ale acestui pact (ţările baltice, România şi Polonia), doar noi nu am dat dovadă de demnitate naţională şi nu am acţionat pentru ca asemenea consecinţe să nu mai existe, în condiţiile în care Uniunea Sovietică s-a desfiinţat pe cale paşnică încă din 1991.

Avem datoria morală şi dreptul legitim de a condamna Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale.

În numele sutelor de mii de compatrioţi care au murit pentru unirea tuturor românilor, cu ocazia aniversării Unirii Principatelor Române din 24 Ianuarie 1859, vă cerem să acţionaţi cu demnitate pentru unitatea naţională a poporului român.

A s t f e l :

1). Vă cerem să înfiinţaţi Comisia prezidenţială a României şi a Republicii Moldova pentru analiza consecinţelor Pactului Hitler-Stalin asupra României şi asupra poporului roman.

2). Vă cerem să condamnaţi în numele poporului român Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale. Această condamnare trebuie făcută în deplină cunoştinţă de cauză, în baza viitorului raport al respectivei comisii, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului României şi în faţa Parlamentului Republicii Moldova.

3). Vă cerem să acţionaţi pentru condamnarea de către forurile competente internaţionale, a Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale.

4). Vă cerem să acţionaţi pentru reintegrarea în România, în cadrul Uniunii Europene şi cu acordul forurilor competente internaţionale, a teritoriului românesc ocupat prin forţa armată de Uniunea Sovietică (Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor) ca urmare a Pactului Stalin-Hitler. Această reintegrare trebuie făcută în acelaşi spirit cu reunificarea Germaniei din 1990.

5). Vă cerem să acţionaţi pentru despăgubirea morală şi materială a poporului român şi a României faţă de crimele, fărădelegile şi abuzurile comise de Uniunea Sovietică împotriva României şi a cetăţenilor ei, nivelul şi modalităţile de despăgubire urmând a fi stabilite de o comisie recunoscută de forurile competente internaţionale.

Stimate Domnule Preşedinte al României,

Stimate Domnule Preşedinte al Republicii Moldova,

Sute de mii de soldaţi români şi-au dat viaţa în cele două războaie mondiale pentru realizarea celui mai important proiect din istoria românilor – unitatea naţională. Astăzi, România se poate reîntregi fără sacrificii umane. Stă în puterea noastră de a demonstra întregii lumi că Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui au fost ilegitime şi criminale.

Soarta fraţilor noştri din Basarabia şi din nordul Bucovinei, care au îndurat cele mai abominabile crime şi fărădelegi ale comunismului începând din 1940, nu trebuie să rămână decisă de cei mai mari criminali ai istoriei, Stalin şi Hitler.

Pactul dintre Hitler şi Stalin (cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov) a fost semnat la 23 august 1939, la Moscova, stipulând într-un protocol secret interesele sovietice de a anexa ţările baltice, estul Poloniei şi estul României (Basarabia). La 23 august 1939, nazismul şi comunismul şi-au dat mâna. Hitler şi Stalin au semnat un pact de \”neagresiune\” şi au împărţit ceea ce nu era al lor: ţările baltice, România şi Polonia. Acest pact a însemnat începutul dezastrelor naţionale pentru aceste ţări.

În iunie 1940, prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, ultimele două neaparţinând niciodată Rusiei sau Uniunii Sovietice.

Teritoriul românesc ocupat de Uniunea Sovietică are o suprafaţă de 44.000 km2, fiind locuit în momentul cedării de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români; după cedare, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi altor forme de exterminare; teritoriile româneşti au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.

În 1948, insula Şerpilor, teritoriu românesc din Marea Neagră, a fost ocupat ilegitim de Uniunea Sovietică.

Anul trecut, zeci de mii de tineri români au fost reprimaţi de puterea comunistă din Republica Moldova pentru că au demonstrat pentru re-integrarea europeană a Basarabiei, scandând lozinci precum: „România nu uita, Basarabia e-a ta!”, „Suntem români!”, „Vrem să fim în Europa”, „România – ultima salvare”, „Libertate!”, „Jos comuniştii!”, „Jos comunismul!”.

Stimate Domnule Preşedinte al României,

Stimate Domnule Preşedinte al Republicii Moldova,

Cităm din rezoluţia marii uniri din 1 Decembrie 1918: „Adunarea naţională a tuturor românilor din Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească, adunaţi prin reprezentanţii lor îndreptăţiţi la Alba Iulia în ziua de 1 decembrie 1918, decretează unirea acelor români şi a tuturor teritoriilor locuite de dânşii cu România”.

Cităm din actul unirii Basarabiei cu România din 27 martie 1918: “În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia, acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove. În puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama ei România”.

Cităm din declaraţia de unire a Bucovinei cu România din 28 noiembrie 1918: „Noi, Congresul general al Bucovinei, întrupând suprema putere a ţării şi fiind investit singur cu puterile legiuitoare, în numele Suveranităţii naţionale, hotărâm Unirea necondiţionată şi pentru vecie a Bucovinei în vechile ei hotare până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu regatul României”.

Menţionăm că solicitările noastre din prezentul apel sunt conforme cu cererile Proclamaţiei pentru decomunizarea României (pe care o anexăm în continuare), lansată simbolic la 23 august 2008, la 69 de ani de la semnarea Pactului Hitler-Stalin.

Avem convingerea că veţi acţiona cu demnitate pentru unitatea naţională a poporului român.

Bucureşti, 21 ianuarie 2010

Sorin Ilieşiu – vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismuluihttp://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.libertates.com/en/articles/40-appeal-for-the-condemnation-of-the-criminality-and-illegittimacy-of-communism.html

Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Societatea Timişoara, Florian Mihalcea – Preşedinte

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, Antonie Popescu

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Grupul de acţiune Noii Golani

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte

Fundaţia Culturală Memoria – filiala Argeş, prof.univ.Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia Icar, Dr. Camelia Doru – Preşedinte

Romanian-American Network Inc. NGO – Chicago, SUA – Steven V. Bonica – Preşedinte

Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, I.Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Organizaţia Neguvernamentală Ecomondia, prof.dr.Alexandru Ionescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

PROCLAMAŢIA

PENTRU DECOMUNIZAREA ROMÂNIEI1

Bucureşti, 23 August 2008 – la 69 de ani de la semnarea Pactului Hitler-Stalinde la Moscova

Reformarea României postcomuniste şi reconcilierea naţională

sunt posibile numai prin decomunizare.

1.0. Având în vedere că:

1.1. La 23 august 1939, la Moscova, a fost semnat Pactul dintre Hitler şi Stalin (cunoscut ca Pactul Ribentropp-Molotov) care prevedea într-un protocol secret interesele sovietice de a anexa ţările baltice, estul Poloniei şi estul României (Basarabia).

1.2. În iunie 1940, prin ultimatumul Guvernului sovietic care a ameninţat cu invazia armată imediată, România a fost forţată să cedeze Uniunii Sovietice nu numai Basarabia, dar şi nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei, ultimele două neaparţinând niciodată Rusiei.

1.3. Teritoriul românesc ocupat de Uniunea Sovietică are o suprafaţă de 44.000 km2, fiind locuit în momentul cedării de 3.200.000 de oameni, majoritatea etnici români; după cedare, aceştia au fost supuşi deznaţionalizării forţate, persecuţiilor etnice, deportării (inclusiv în lagăre de muncă în Siberia), asasinatelor în masă, precum şi altor forme de exterminare; teritoriile româneşti au fost masiv colonizate cu populaţii alogene.

1.4. Insula Şerpilor, insulă românească din Marea Neagră, a fost ocupată ilegal de Uniunea Sovietică în anul 1948.

1.6. Preşedintele şi Parlamentul României au datoria morală şi dreptul legitim să condamne Pactul Stalin-Hitler şi consecinţele lui ca ilegitime şi criminale.

1.7. Preşedintele şi Parlamentul României vor acţiona pentru:

1.7.1. condamnarea, de către forurile competente internaţionale, a Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale.

1.7.2. reintegrarea în România, în cadrul Uniunii Europene şi cu acordul forurilor competente internaţionale, a teritoriului românesc ocupat prin forţa armată de Uniunea Sovietică (Basarabia, Nordul Bucovinei, ţinutul Herţei şi Insula Şerpilor); această reintegrare trebuie făcută în acelaşi spirit cu reunificarea Germaniei din 1990.

1.7.3. despăgubirea morală şi materială a României faţă de crimele, fărădelegile şi abuzurile comise de Uniunea Sovietică împotriva României şi a cetăţenilor ei, nivelul şi modalităţile de despăgubire urmând a fi stabilite de o comisie recunoscută de foruri competente internaţionale.

1.8. Parlamentul, susţinut de Preşedintele României, va adopta punctul 9 al Declaraţiei de la Praga din 3 iunie 2008 privind conştiinţa morală europeană şi comunismul, prin care se cere „stabilirea datei de 23 August, data semnării pactului dintre Hitler si Stalin – cunoscut ca Pactul Ribbentrop-Molotov, ca zi comemorativă a victimelor regimurilor nazist şi comunist”.

2.0. Parlamentul României, în consens cu Preşedintele României, având susţinerea UE şi NATO – interesate de o Românie decomunizată, va adopta o declaraţie explicită de asumare a următoarelor documente:

2.1. Discursul din 18 Decembrie 2006 al Preşedintelui României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, discurs devenit act oficial al statului român pentru condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal în baza Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (CPADCR).

2.2. Declaraţia de la Praga din 3 iunie 2008 privind conştiinţa morală europeană şi comunismul.

3.0. Parlamentul şi Guvernul, în consens cu Preşedintele României, având susţinerea UE şi NATO – interesate de o Românie decomunizată, au datoria să adopte cât mai curând posibil legile şi măsurile pentru decomunizare, din următoarele considerente:

3.1. Poporul român a respins totalmente comunismul înainte ca acesta să-i fie impus prin forţa armată de către Uniunea Sovietică. Dintre toate ţările europene, România interbelică a fost ţara cu cei mai puţini comunişti raportat la numărul populaţiei. La 23 august 1944, PCR avea numai 80 de membri în Bucureşti şi mai puţin de 1000 în întreaga ţară. Menţionăm că în 1938 România avea 316 710 km² şi 19.933.802 locuitori. Înainte de sovietizare, comuniştii reprezentau sub 0,005% din populaţia României.

3.2. Comunismul a fost impus împotriva voinţei poporului român exprimată la alegerile din noiembrie 1946 câştigate în realitate cu o majoritate covârşitoare de opoziţia anticomunistă care a obţinut între 70% şi 90% din voturi, comuniştii inversând rezultatul oficial.

3.3. Poporul român a îndurat cel mai cumplit regim comunist din Europa, recunoscut ca atare de întreaga comunitate internaţională.

3.4. Dintre statele europene, România a avut cel mai mare număr de deţinuţi politici raportat la numărul populaţiei (între 500.000 şi 2.000.000) şi cea mai înfricoşătoare poliţie politică – Securitatea.

3.5. Dintre toate fostele ţări comuniste din Europa, doar în România s-au înregistat victime la căderea comunismului. Nu au fost doar câteva victime, ci a fost un uriaş masacru – peste 1200 de morţi şi peste 4800 de răniţi.

3.6. Conform Raportului final al CPADCR, “comunismul a căzut doar oficial la 22 decembrie 1989. Neoficial, structuri, dar mai ales metode şi mentalităţi comuniste au continuat să existe sub diferite forme, unele extrem de grave (…) : a) reprimarea manifestaţiilor anticomuniste din perioada decembrie 1989 – aprilie 1990; b) diversiunea etnică de la Târgu-Mureş din martie 1990; c) reprimarea manifestaţiei anticomuniste din Piaţa Universităţii din Bucureşti (…); d) „mineriadele” din 1991 şi 1999. Toate acestea au fost diversiuni şi manifestări tipic comuniste”. Majoritatea vinovaţilor nu au fost judecaţi până în prezent. Dimpotrivă, ei au devenit personalităţi publice şi politice, infestând de aproape 20 de ani societatea românească.

3.7. Reforma morală nu a fost posibilă din cauza nejudecării masacrului din timpul revoluţiei anticomuniste precum şi a fratricidului din iunie 1990 împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Marea corupţie a apărut şi s-a menţinut inclusiv datorită nejudecării acestor crime.

3.8. O parte din clasa politică s-a făcut vinovată de complicitate morală cu autorii masacrului din decembrie 1989 şi a fratricidului din iunie 1990, comise pentru a reprima şi a deturna caracterul anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989. Acum, când România este membră a NATO şi UE, această revoluţie trebuie terminată şi se cuvine să devină “de catifea”.

3.9. În 18 Decembrie 2006, regimul comunist din România a fost condamnat ca ilegitim şi criminal de către şeful statului în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, prin discursul devenit act oficial al statului român, în baza Raportului final al CPADCR, document edificator şi incontestabil, sintetic şi analitic (care însumează 660 de pagini) elaborat de peste 40 de autori, majoritatea experţi în domeniile abordate. Actul condamnării comunismului este începutul renaşterii morale a României şi al reconcilierii naţionale, cel mai important act din istoria postcomunistă a ţării noastre alături de aderarea la NATO şi integrarea în UE, un exemplu pentru condamnarea internaţională a regimurilor comuniste.

4.0. Legile şi măsurile pentru decomunizarea României2:

4.1. Cercetarea prin Justiţie a crimelor istoriei recente a României. Finalizarea urgentă a cercetărilor justiţiei referitoare la masacrul din decembrie 1989 şi fratricidul din iunie 1990 comis împotriva manifestanţilor anticomunişti, a societăţii civile, a partidelor istorice şi a presei independente. Cercetarea prin justiţie a următoarelor evenimente: reprimarea revoltei muncitoreşti din Valea Jiului, 1977, reprimarea revoltei anticomuniste din Braşov, 1987; diversiunea etnică din Târgu-Mureş, 1990; mineradele din 1990, 1991, 1999. Desecretizarea imediată a arhivelor lămuritoare faţă de aceste evenimente.

4.2. Recunoaşterea caracterului anticomunist al revoluţiei începute în decembrie 1989; recunoaşterea Proclamaţiei de la Timişoara (martie 1990) şi a manifestaţiei din Piaţa Universităţii din Bucureşti (aprilie-iunie 1990) ca momente reprezentative ale revoluţiei.

4.3. Legea lustraţiei anticomuniste.

4.4. Legea declarării crimelor şi abuzurilor regimului comunist ca fiind crime împotriva umanităţii şi imprescriptibile juridic.

4.5. Legea interzicerii şi pedepsirii actelor de apologie a comunismului, precum şi a actelor de negare a crimelor şi fărădelegilor regimului comunist (extremismul de stânga trebuie respins cu aceeaşi hotărâre precum cel de dreapta). Interzicerea comercializării, difuzării, publicării şi afişării simbolurilor grafice comuniste şi a materialelor de propagandă comuniste cu excepţia contextului cultural/educativ antitotalitar. Eliminarea numelor de foşti comunişti pentru denumiri publice: străzi, localitaţi, instituţii etc..

4.6. Legea anulării sentinţelor de condamnare politică emise de justiţia comunistă după principiile luptei de clasă între anii 1945–1989; anularea condamnărilor la moarte a celor care au au dat pe faţă criminalitatea comunismului; abrogarea prevederilor decretului lui N.Ceauşescu din 1988 referitor la crimele politice.

4.7. Reînhumarea victimelor comunismului îngropate în gropi comune.

4.8. Legea recunoştinţei faţă de luptătorii anticomunişti, faţă de foştii deţinuţi politici; majorarea semnificativă a pensiilor acestora şi acordarea de gratuităţi.

4.9. Legea reducerii la minimum a pensiilor responsabililor pentru crimele comuniste: foşti activişti comunişti din nomenclatura PCR, foşti conducători şi torţionari ai Securităţii, foşti conducători ai Miliţiei, ai Ministerului de Interne şi ai „Justiţiei” comuniste.

4.10. Legea desecretizării şi deschiderii arhivelor comuniste şi postcomuniste; garantarea accesului liber şi neîngrădit la aceste arhive; transferul urgent al acestora la CNSAS sau la Arhivele Naţionale; publicarea pe internet a arhivelor; trecerea Arhivelor Naţionale în subordinea Ministerului Culturii şi Cultelor.

4.11. Legea împotriva distrugerii, manipulării, falsificării, ascunderii sau sustragerii de documente din arhivele comuniste şi postcomuniste; urmărirea penală a făptuitorilor.

4.12. Legea restituirii arhivelor confiscate abuziv (arhivele cultelor religioase, arhivele sioniste ş.a.).

4.13. Legea reparaţiilor faţă de foşti cetăţeni români exilaţi, autoexilaţi sau „vânduţi” în perioada comunistă.

4.14. Legea prezentării adevărului referitor la perioada precomunistă, comunistă şi neocomunistă în manualele şcolare de istorie naţională şi universală. Studierea în şcoli a istoriei comunismului şi a Holocaustului să fie obligatorie, nu opţională.

4.15. Legea pentru instituirea Zilei Memoriei Victimelor Comunismului, pentru înfiinţarea în Bucureşti a Muzeului Dictaturii Comuniste, pentru construirea în centrul capitalei a Monumentului Victimelor Comunismului.

4.16. Legea cercetării prin Justiţie a reconsolidării oligarhiei securisto-comuniste în România postcomunistă. Confiscarea de către stat a averilor dobândite prin fraudă.

4.17. Legea cercetării prin Justiţie a privatizărilor făcute de oligarhia securisto-comunistă care a acaparat puterea economică în România. Confiscarea de către stat a fostelor bunuri ale statului privatizate fraudulos şi reprivatizarea acestora în beneficiul exclusiv al poporului român.

5.0. Solicităm Preşedintelui României să ceară poporului să-şi exprime voinţa cu privire la adoptarea dezideratelor şi legilor decomunizării României, precum şi a condamnării Pactului Stalin-Hitler şi a consecinţelor lui ca ilegitime şi criminale, printr-un referendum organizat cât mai curând posibil.

5.1. Solicităm Preşedintelui României, Parlamentului, Guvernului, organizaţiilor nonguvernamentale, sindicatelor, tuturor cetăţenilor, mass-mediei, să se solidarizeze în jurul idealurilor Proclamaţiei pentru decomunizarea României.

5.2. Facem apel la Uniunea Europeană, Consiliul Europei, Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Organizaţia Naţiunilor Unite, Curtea Internaţională de Justiţie a Naţiunilor Unite, să acţioneze pentru decomunizarea României.

Bucureşti, 23 August 2008 – la 69 de ani de la semnarea Pactului Hitler-Stalin de la Moscova

Sorin Ilieşiu – iniţiator, vicepreşedintele Alianţei Civice, autorul apelurilor pentru condamnarea naţională şi internaţională a comunismului http://www.gds.ong.ro/apel.htm http://www.libertates.com/en/content/view/40/7/

Vladimir Tismăneanu – preşedintele Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România

Mihai Şora – scriitor

Asociaţia 21 Decembrie 1989, Teodor Mărieş – Preşedinte

Blocul Naţional al Revoluţionarilor 1989, George Costin – Preşedinte executiv

Memorialul Revoluţiei 16-22 Decembrie 1989 Timişoara, dr.Traian Orban – Preşedinte

Fundaţia Memoria – filiala Argeş [Experimentul Piteşti], prof.univ.dr Ilie Popa – Preşedinte

Fundaţia Corneliu Coposu, Rodica Coposu şi Flavia Bălescu

Seniorii Ligii Studenţilor din Universitatea Bucureşti 1990, avocat Antonie Popescu – Senior

Fundaţia Culturală Timpul, Iaşi, Liviu Antonesei – Preşedinte

Asociaţia Cives, Ioan Roşca – Preşedinte

Grupul de acţiune Noii Golani

Consiliul Mondial Român, Ştefana Bianu – Vicepreşedinte

Fundatia Naţională pentru Românii de Pretutindeni, Daniela Soros – Vicepreşedinte

Asociaţia Românilor din Australia, Mihai Maghiaru – Preşedinte

Organizaţia internaţională a luptătorilor pentru apărarea drepturilor omului, Ionel Leşu – Preşedinte

Sindicatul Naţional al Ţăranilor şi al Proprietarilor Români, Dan Drăghici – Preşedinte

Asociaţia Europeană a Cadrelor Didactice – Secţiunea Naţională România, prof.univ.dr. Florin-Cristian Gheorghe – Preşedinte

Asociaţia Scriitorilor Români şi Germani din Bavaria, Radu Bărbulescu – Preşedinte

Association Culturelle et Amicale Roumaine, Gabriel Penciu – Preşedinte

L’Alliance Belgo-Roumaine, Bruxelles, Ecaterina Evanghelescu – Preşedinte

Organizaţia Neguvernamentală Ecomondia, prof.dr.Alexandru Ionescu – Preşedinte

Consiliul Român American, Neculai Popa – Preşedinte

Asociaţia Copiilor Revoluţiei, Cătălin Giurcanu – Preşedinte

Asociaţia Adevăr şi Dreptate, Nicolae Bănuţoiu – Preşedinte

Asociaţia Apolitică “Societatea Târgovişte”, Ilie Petre Ştirbescu – Preşedinte

Fundaţia Redarea Istoriei, jurist Păun Gabriel Virgil – Preşedinte

Fundaţia Ioan Bărbuş, Anca Maria Cernea – Preşedinte

Federaţia naţională Omenia a Pensionarilor (peste 1.000.000 de membri), dr.ing.Gheorghe Chioaru – Preşedinte

Grupul văduvelor de eroi martiri

Federaţia sindicală “Solidaritatea – Virgil Săhleanu” a siderurgiştilor din România

Fundaţia Naţională a Revoluţiei din Decembrie 1989 – Timişoara, Pompiliu Alămorean – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea al siderurgiştilor Galaţi, Ilinca Diaconu – Preşedinte

Sindicatul Solidaritatea Hunedoara

Sindicatul ALRO Slatina, Ion Ioan – Preşedinte

1 “Proclamaţia pentru decomunizarea României” din 23 August 2008 a fost adoptată de cei aproape 400 de delegaţi la congresul Partidului Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat din 24 August 2008, partid afiliat la Internaţionala Creştin Democrată în 1987 în timpul dictaturii comuniste când se afla în clandestinitate.

2Majoritatea măsurilor şi legilor pentru decomunizare sunt propuse iclusiv de Raportul final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (decembrie 2006). Legile decomunizării sunt, de asemenea, în spiritul următoarelor documente: Proclamaţia de la Timişoara (martie 1990), Proclamaţia pentru România (aprilie 2005), Apelul pentru România (iunie 2005), Rezoluţia nr. 1481 a Adunării Parlamentare a Consiliului Europei (ianuarie 2006), Apelul pentru condamnarea comunismului (martie 2006), Discursul din 18 Decembrie 2006 al Preşedintelui României în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru condamnarea regimului comunist din România ca ilegitim şi criminal în baza Raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (decembrie 2006), Apelul către Parlamentul României şi Parlamentul European (martie 2007), Apelul pentru Adevăr (ianuarie 2008), Rapoartele Comisiei Europene privind România (2007, 2008), Declaraţia de la Praga privind conştiinţa morală europeană şi comunismul (iunie 2008).

Posted in Societate civila | No Comments »

O reteta din bucataria creola

ianuarie 17th, 2010

Influenta catorva elemente culinare din SUA transforma exotimsul acestora in obisnuinte gurmande cotidiene.
Bucataria caracterizata prin combinatii de fructe de mare cu pui, carnati afumati, pui si legume ca bame, dovleac, usturoi si alte cateva legume specifice zonelor tropicale are ca port de intrare Miami sau New Orleans si se identifica sub numele de creola sau Cajun.
O reteta haitiana, simpla si plina de inedit surprinde prin usurinta pregatirii si prin gustul aparte ( carne de porc, orez, boabe de fasole neagra uscata, 3 banane verzi)
Meniul se compune dintr-un kg de carne de porc care se fierbe in apa cu otet, usturoi, cuisoare, enibahar, piper boabe si ardei in boia. Dupa ce se strecoara si se raceste carnea se taie in cuburi ( cu grasime, ca pentru jumari) si se prajesc bine, pana devin crocante.
Se fierbe apoi orezul (300gr) nu foarte mult. Se strecoara si se limpezeste cu apa rece. Se lasa intr-o sita. Orezul se da in ulei cu ceapa maruntita si cuburi de ardei gras verde, mazare verde si ceva boabe din fasolea fiarta.
Separat se fierb 250gr fasole neagra cubaneza (poate fi inlocuita si cu cea rosie).
Atentie! Nu puneti sare in fasole.
Dupa ce se fierbe o strecurati si apoi intr-o tigae prajiti fasolea in ulei cu usturoi, frunze de dafin, 6 catei de usturoi, ceapa, bacon taiat in cuburi mici, o lingura de pasta de tomate, ardei iute (ori Tabasco), seminte de coriandru, piper in pudra. Dupa vreo 15 minute transformati fasolea intr-un piuree, un sos de consistenta iaurtului. Daca e nevoie de lichid adaugati zeama de la o supa.
Abia la urma adaugati sarea dupa gust.
Ca garnitura puteti praji bananele verzi (aici vorbim de Plantaines) o anume specie de banane destinate prepararii de chipsuri, un fel de substitut al cartofilor in prajiti in lumea tropicala.
Bananele se taie in felii (ca niste monede groase de 1 cm) si se lasa in apa rece cu sare.
Se scot si se invelesc intr-un stergar de bumbac. Se preseaza, se alungesc si apoi se prajesc in ulei ca si cartofii prajiti.
Garnisiti cu frunze de coriandru proaspat si boia de ardei.

Posted in Gastronomie si Stil | No Comments »

Noutăţi pe platforma de la Colibaşi: Dacia Logan MCV limuzină

ianuarie 17th, 2010

O viitoare limuzină Dacia va fi pe platforma de la Colibaşi – Dacia Logan MCV limuzină. Va avea peste 5 m lungime.Se află într-un stadiu intermediar de fabricaţie. Versiunea finală se poate observa din schiţele alăturate postare pe forumul DaciaClub.ro. .

Sursa inspiraţiei a provenit de la un MCV care s-a tăiat în două, iar între cele două bucăţi s-a încercat asamblarea unei porţiuni mediane din două uşi. Tot din poze se poate observa încă o parte frontală de Logan.

Viitoarele mirese vor putea ajunge la altar cu ultima noutate Dacia Logan MCV limuzină.

Posted in Stiati ca...? | No Comments »

Am aflat

ianuarie 17th, 2010

Am trait intr-un clopot de sticla un numar prea mare de ani. Credeam cu naivitate ca parintii vor fi vesnici, ca viata, de altfel darnica cu mine, ma va alinta in continuare…

Nu realizam insa cat de plictisitoare devenise existenta mea, rutina zilnica, mereu aceleasi probleme, aceleasi solutii, nimic nou sau captivant care sa iti opreasca respiratia macar pentru o clipa….o linie continua care se prelungea dincolo de orizont.

Si brusc ai aparut TU. M-ai privit in suflet si m-ai citit, m-ai mangaiat, m-ai gustat. Nu aveam nevoie de artificiale punti de comunicare. Totul curgea lin si limpede. Firescul m-a uimit din primele momente. Simteam ca ne-am reintalnit dupa o scurta despartire.

Cand m-ai gasit, eram inchisa in mine, in lumea mea, uitasem (sau poate nu stiusem nicicand) ca as putea sa ma deschid petala cu petala…Era nevoie doar de atingerea magica a celui care mi-a gustat nectarul si mi-a intuit conturul din primele clipe.

A inceput visul pe care il traiesc si astazi. O fi doar un vis sau… De atunci am inceput sa aflu, sa invat.

Am aflat ca zidul care inconjura lumea binecunoscuta mie este permeabil zborului spre o alta galaxie infinita si, totusi, atat de aproape.

Am devenit curioasa, dornica, insetata de inedit. M-am cufundat in carti care mi-au dezvaluit noi lumi, m-au ajutat sa percep mai bine oamenii, paienjenisul sufletului lor si mai ales al sufletului meu. Cum traisem toti acesti ani? Eram multumita sau doar resemnata?

Mi-am privit viata si am inteles de ce ma stingeam cu fiecare clipa. Imi lipsea iubirea, ecoul, dezmierdarea delicata in momentele de dilema. De-a lungul anilor am trait singura, preocupata de cei din jurul meu. Rareori de mine, de visurile mele.

Dialogurile noastre indelungate ma aruncau in euforie. Cantam armonia ecourilor. Nu crezusem ca pot descoperi senzualitatea in doi, rezonanta iubirii, dorinta perpetua…doi oameni diferiti, din lumi paradoxale, care se completeaza intr-un singur NOI. Sinergie…

Mi-am dezvaluit creativitatea, tocita, uitata, abandonata.Iubirea m-a trezit, mi-au aparut aripi, zbor spre viata. Asterneam pe hartie senzatiile, secundele traite cu intensitate ascutita si dureroasa. Lina scurgere a simturilor, tresaltarea la vederea lui, ochii umezi, zvacnirea trupurilor, toate le-am aflat acum, intr-un tarziu si totusi devreme.

Am invatat ca inima doare durerea celui drag. M-a ranit tipatul ei in momentele triste si m-au infiorat bucuriile lui.

Am realizat ca datoram noua insine o viata intensa, fara ezitari. Nu mai vreau sa-mi refuz bucuriile, senzatiile, emotiile pe care le traiesc astazi. Le doresc, le caut cu infrigurare, ma azvarl cu tot eul in betia lor si pulsez…

Ii privesc pe cei din jur si incerc sa fiu ei, sa culeg latura buna a fiecaruia. Diferiti suntem in lume, aruncati in colturi nebanuite, dar fiecare, sub masca de zi cu zi, ascundem o comoara, fie ea si minuscula; importanta este cautarea, dorinta de a descoperi frumosul din altii.

Am aflat ca pot sa ascult, sa ma identific cu durerile si bucuriile oamenilor. Am devenit mai rabdatoare, mai intelegatoare, poate mai buna. Sa fie oare intelepciune sau reflectarea dragostei pe care o primesc?

Mai presus de toate, am invatat ca pot iubi cu toata fiinta, la orice varsta, in totala daruire, pulsand viata si dragoste.

Posted in Savoir Vivre | No Comments »

Homosexuali celebri: Epaminonda si Pelopida. Inventarea batalioanelor de soc.

ianuarie 17th, 2010

Relatii homoerotice in armata din Grecia Antica

Incep sa scriu acest articol facand o referinta la razboiul modern, de astazi. Am avut ocazia sa cunosc si sa discut timp de multe ore, de mai multe ori, cu un soldat american, care a fost ranit grav in razboiul din Irak. Nimeni nu ar fi putut crede ca acest soldat a suferit „reparatii capitale” in timpul razboiului, avand scheletul completat in multe locuri cu tije de titan. Chirurgii americani au facut adevarate miracole in reconstituirea sistemului lui osos. Pot spune ca au facut adevarate opere de arta! De la el am aflat multe lucruri despre care nu se prea discuta in presa, ca de exemplu faptul ca aproximativ o treime din soldatii americani provin din America Latina, din „Boricua” (Porto-Rico),din Jamaica, Haiti etc, luptand in armata americana cu unicul scop de a primi pentru ei si familiile lor cetatenia americana. Sau despre rolul baietilor irakieni in razboi, in informarea trupelor americane despre miscarile dusmanilor lor!

Cand l-am intrebat de ce intarzie politica de implementare a lui Obama privind „gays in the military”, el mi-a spus ca vor exista probleme majore, datorita traditiilor foarte diferite ale acestor soldati.

„Soldatii negri din Jamaica si Haiti au obiceiul sa ucida homosexualii in tarile lor de origine. Si latino-americanii sunt extrem de homofobi, datorita catolicismului” mi-a spus el. Dar cum sunt musulmanii din Irak? am intrebat eu. „In aceasta privinta sunt foarte…mincinosi” mi-a raspuns el. „Comparativ cu noi americanii, la ei numarul homosexualilor este neasteptat de mare, dar ei sunt obisnuiti sa minta in mod copios. De cate ori ii verificam in posturi, unde stateau cate doi, ii surprindeam in flagrant” a completat el. Nu ma indoiesc ca erau si exagerari in spusele lui, dar este clar ca exista diferente mari de mentalitate intr-o armata atat de mare, cum ar fi cea americana.

1. Diferentele de mentalitate fatza de lumea antica

Oricat de putine lucruri am sti noi despre mentalitatea grecilor antici, un lucru iese in evidenta: faptul ca apararea patriei, a oraselor-cetati, era considerata cea mai sacra datorie a unui soldat grec. Religiile erau de multe ori superficiale sau confuze, dar apararea cetatii era prescrisa atat de „misterele eleusine” cat si de oracolul din Delfi.

De aceea nu este de mirare faptul ca se acorda o atentie cu totul speciala educarii acestor tineri care aparau cetatile grecesti.

Doctrina lor militara, era surprinzator de diferita fatza de doctrinele militare de azi.

2. Sentimentul onoarei la greci

Exista, atat la spartani cat si la alti greci, un sentiment de respect extraordinar fatza de onoarea militara. Un spartan era educat sa considere ca moartea pentru patrie este cea mai dezirabila moarte de care poate avea parte. Am vazut cum erau educati baietii spartani. crescuti cu totii intr-un mediu homoerotic special.

Efectele spectaculoase nu s-au lasat asteptate;
fantastica lor victorie asupra imperiului persan a fost o performanta neegalata de nimeni pana la ei sau de la ei incoace.

Si totusi spartanii au fost batuti de catre Thebani la Leuctra, unde raportul numeric dintre spartani si tebani era de 2 la 1!

Ce miracol a avut loc atunci? Cine erau invingatorii?

3. Batalionul Sacru

Comandantul militar Gorgidas a avut ideea de a grupa exclusiv cupluri pederastice de baieti si tineri, doi cate doi, in acelasi batalion, numit „sacru” (hieros) tocmai datorita caracterului idealist al relatiilor dintre ei. Ideea centrala pe care era bazat acest batalion a fost ca acei tineri, educati in spiritul onoarei militare, nu vor dezerta niciodata de langa iubitii lor, intrucat ei nu puteau concepe sa se comporte ca niste lasi!

Contrar mentalitatii armatei americane de azi, tocmai barbatii insurati si avand copii nu puteau prezenta incredere totala in lupte, pentru ca acestia ar fi preferat cu siguranta sa se intoarca la familiile lor in loc sa accepte cu seninatate moartea!

Dar cei care au desavarsit structura pederastica a batalionului au fost vestitii comandanti Epaminonda si Pelopida, care au fost considerati adevaratii creatori ai acestui batalion si a doctrinei sale militare.

Aceasta doctrina militara a avut un succes nemaipomenit, devreme ce Batalionul Sacru i-a invins chiar si pe spartani, care de altfel erau si ei educati in spirit homofil, pederastic. In plus, intreaga armata tebana a fost supusa conducerii acestor soldati de elita, cu mari succese. Totul a durat insa numai pana cand tanarul Alexandru Macedon a intrat pe scena istoriei, spulberand aceasta armata, in anul 338 i.e.n. la Cheroneea!

De remarcat faptul ca si Alexandru Macedon avea armata sa organizata pe aceleasi principii. De altfel, profesorul si tutorul lui a fost chiar Aristotel, care i-a fost si „erastes” (iubitor)!

Alexandru Macedon avea nu numai un iubit extraordinar, Hefestion, la care a tinut enorm, ci si un corp intreg de baieti la discretia lui. Armata lui a plecat in razboaie cu carute intregi pline de baieti si femei, care sa mai inveseleasca zilele luptatorilor lui macedoneni.

In mod surprinzator, baroul avocatilor din Atena a dat in judecata pe realizatorii ultimului film despre Alexandru si campaniile sale, sustinand ca realizatorii americani au jignit Grecia prin faptul ca au discutat despre homosexualitatea lui Alexandru. In culmea scandalului, un istoric american de origine greaca a fost adus in fatza camerelor de luat vederi si intrebat despre acest incident.

„Grecii mei au multe calitati dar si mari defecte, intre care primul este faptul ca sunt niste mari mincinosi” a spus acesta, turnand gaz peste foc.

4. Gloria postuma a batalionului Sacru

Dupa lupta de la Cheroneea, chiar Filip al doilea a venit la fatza locului sa vada unicul batalion theban care a preferat sa moara decat sa se predea.

Cand a vazut cadavrele lor, le-a privit cu atentie si a exclamat entuziasmat:

„Sa piara oricine ar sustine ca acesti oameni au facut ceva rusinos!”

Hopa! Acesta a fost un nou prilej pentru unii analfabeti homofobi sa sustina ca „deci acesti tineri nu erau homosexuali”.

Pentru ca in mintea celor care au sustinut acest lucru, a fi homosexual era ceva rusinos.
Insa cu totul altele erau valorile grecilor.

Tocmai criteriul de alcatuire al acestui batalion a fost atractia erotica intre membrii batalionului!

Istoricii au clarificat faptul ca in mentalitatea greceasca ar fi fost rusinos ca acestia sa aiba ranile mortale in spate, pentru ca aceasta i-ar fi injosit in fatza contemporanilor, sugerand ca au fugit in mod las. Intr-adevar toate cadavrele aveau rani mortale in fatza, deci ei nu au fugit de lupte!

Deci moartea lor era legitima, aratand curaj iar nu lasitate!

5. Numarul soldatilor morti

In antichitate au existat doua variante ale istoriei batalionului sacru, una sustinand ca au murit toti cei trei sute de luptatori, iar cealalta ca au murit numai 254 dintre ei.

In 1890, cand s-a sapat sub monumentul care le definea mormantul, s-au descoperit 254 de schelete, grupate in 7 randuri.

Deci s-a putut confirma cu precizie varianta antica ce spunea ca 46 dintre ei au fost raniti grav, dar au scapat cu viata!

Este de-a dreptul impresionanta confirmarea atat de precisa a evenimentelor de acum 23 de secole.

Sa ne gandim la faptul ca, prin comparatie, multe legende, mai ales din Orientul Apropiat, nu au beneficiat de nici o confirmare istorica.

De exemplu arheologii israelieni sunt de-a dreptul uluiti de faptul ca nici pana acum nu au descoperit macar o urma a asa-zisului palat al lui David sau Solomon, despre care unii au sustinut ca a existat in Ierusalim.

Spatiul in care ar fi trebuit sa fi existat acel palat este gol!

De unde a aparut o varianta foarte critica a istoriei israeliene care sustine ca biblia nu este confirmnata de nici o descoperire stiintifica. Vom vedea totusi cu alta ocazie ca exista totusi o stiinta moderna care arata ca exista si unele confirmari de cu totul alta natura ale unor legende biblice.

6. Honni soit qui mal y pense

Inchei cu un salt in istorie, de la Batalionul Sacru la jartiera unei cucoane careia ii facea curte un rege.
Da, aluzia este corecta. Ca de multe ori in istorie, inscriptia dictata de regele Macedoniei, care se referea la onoarea grecilor din Batalionul Sacru, a revenit la realitate cu o ocazie interesanta, cand acest citat inspirat din realitatea antica a dobandit un nou inteles.

„Shame be to him who thinks evil of it” sau „Evil be to him who evil thinks” a mutat practic accentul de la onoarea grecilor la onoarea unei cucoane din lumea medievala, careia i-a sarit jartiera in timpul unui dans!

(Va urma)

Posted in SPUNE | 11 Comments »

Sugestie

ianuarie 17th, 2010

În fiecare zi
Moare în mine ceva.
Alaltăieri a murit soarele;
Şi, ca să nu-mi dau seama de asta,
Am aprins lumina electrică.
Ieri a dispărut ultimul nor din mine,
Era alb, iar umbra lui mă răcorea;
Ca să nu-i observ lipsa
Am pus perdele la geamuri.
Astăzi mi-a murit plânsul;
Dar am vrut să cred că a rămas în mine
Şi am pus la radio o melodie siropoasă.
Mâine îmi va muri credinţa;
Şi, ca să nu mă înşel,
Nu voi mai începe nici o frază
Fără cuvântul „Cred”.
Poimâine, cea care va muri în mine
Vei fi, poate, TU.
Şi, fiindcă mi-am pierdut credinţa,
Fiindcă nu voi crede,
Ca să mă induc în eroare,
Voi muri şi eu.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Interviu cu un rabin centenar – ultima parte

ianuarie 17th, 2010

Stop cadru din emisiunea Shalom, dec. 2007

Preambul: Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj. A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1990 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care de câteva ori le-a onorat cu prezenţa. În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu. Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi directorul Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberată de Holocaust.

Anii 1940 – 1944

Andrea Ghiţă: După instalarea administraţiei maghiare lucrurile s-au înrăutăţit. Comunitatea întâmpina dificultăţi foarte mari. În 1940 aţi organizat Liceul Evreiesc, pentru că profesorii şi elevii evrei fuseseră daţi afară din şcoli, din cauza reglementărilor numerus clausus şi numerus nullus . Persecuţiile s-au înăsprit…Vorbiţi-mi, vă rog, despre asta.
Moshe Carmilly-Weinberger: – Nu pot vorbi despre asta, acum !
A.G: – Nu…Atunci să vorbim despre altceva.
Moshe Carmilly-Weinberger: În vremea aceea trăiau la Cluj mai multe personalităţi. Ce ne puteţi spune despre ei ? De pildă despre Janovits Jenő * .
Moshe Carmilly-Weinberger: Pe Janovits Jenő nu l-am cunoscut personal, dar îl cunoşteam pe Kovács Győrgy** , un excelent interpret al lui Shakespeare, care venea la templu să-mi asculte predica.
A.G: A existat şi un teatru evreiesc. Când s-a înfiinţat şi unde funcţiona ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Când actorii evrei au fost daţi afară de peste tot…A funcţionat la Clubul Metalul, dar nu pentru multă vreme.
A.G.: Jucau piese evreieşti ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu numai evreieşti, ci şi de alţi autori…Au jucat şi Lessing. Jucau piese de scriitori germani şi maghiari, dar şi evrei. Era un teatru excelent.
A.G. Pe Karácsony Benő*** l-aţi întâlnit ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu mai ţin minte…Cineva scria undeva
că m-ar fi întâlnit, iar eu l-aş fi indus în eroare. Eu l-am sfătuit să plece în Palestina.
A.G. : Şi sub administraţia maghiară se putea emigra în Palestina ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu. Nu se putea pleca.
A.G. Unii le reproşează evreilor că s-au lăsat deportaţi fără a opune rezistenţă…
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu mai spune ! Să opună rezistenţă ? Cum puteai să te opui unei poliţii ca aceea?!
A.G: Vă rog să ncercaţi să detaliaţi care era situaţia politică, cum era viaţa din perioada aceea.
Moshe Carmilly-Weinberger: Era sclavie, pur şi simplu sclavie. Nu ştiam ce ne aduce ziua de mâine…Cum era să te opui ?! Majoritatea covârşitoare a tinerilor evrei erau în detaşamentele de muncă. Rămăseseră acasă doar femeile, bătrânii şi copiii… Să te ridici la luptă cu ei ?
A.G: Care a fost atitudinea populaţiei creştine ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Am scris în cartea mea despre asta şi i-am condamnat că i-au ajutat pe naziştii maghiari. Doar episcopul Márton Áron a trecut graniţa şi a venit la Cluj…Eram prieten cu el şi m-am dus la biserica romano-catolică de la Cluj şi i-am rugat să-i transmită lui Marton Áron, care era la Alba Iulia, că dacă prietenia înseamnă ceva pentru el, să vină încoace şi să ne ajute. A venit şi a ţinut două
predici extraordinare, una la 18 mai 1944, la Biserica Sfântu Mihail, din centrul Clujului. Tot el a adresat câteva scrisori către guvern…Nu aveai cu cine să organizezi rezistenţa pentru că în oraş erau numai copiii, femeile şi bătrâni. Ce-am fi putut face cu ei ? Oricine s-ar fi opus ar fi fost ucis imediat….
A.G: Ce atribuţii avea conducerea comunităţii evreieşti din oraş ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Vă referiţi la Judenrat ? Avea foarte multe de făcut. S-a deschis o cantină populară pentru că nu se găsea de mâncare. Evreilor li s-a interzis să meargă la cumpărături, nu puteau ieşi la cumpărături decât între anumite ore, când practic nu se mai găsea nimic în magazine sau la piaţă.
A.G: Şi cantina cum era aprovizionată?
Moshe Carmilly-Weinberger: Comunitatea s-a străduit să facă rost de alimente
şi a deschis o cantină . Şi eu mâncam acolo…
A.G: Ce era în sufletul oamenilor ? Ştiau că frontul era aproape
şi sperau…
Moshe Carmilly-Weinberger: Ce mai întrebaţi ? Aţi dat singură
răspunsul… L-aţi dat! E foarte greu să evoci acele vremuri şi să te gândeşti că totul
s-a petrecut în câteva săptămâni…Atunci a fost o veşnicie…O veşnicie.
A.G: În aceste condiţii, fuga Dvs. de la Cluj poate fi considerată un miracol ?
Moshe Carmilly-Weinberger: …Ne pregăteam să intrăm în ghetou. Soţia mea s-a dus la frizer să-şi tundă părul ca să şi-l poată păstra ordonat în ghetou. Şi atunci am fost solicitat să duc vestea în lume. Noi eram izolaţi de lume, ni se interzisese să avem telefon şi să călătorim. La început am rugat-o pe soţia lui Frigyes Gross, care era catolică, să-şi ia documentele creştine şi să se ducă la Budapesta ca să ne aducă veşti despre ce se întâmpla acolo… Dar nu am aflat nimic. Eram izolaţi de lume şi de aceea Judenratul a vrut ca cineva să fugă peste graniţă şi să dea de veste lumii ce lucruri cumplite se petreceau aici. Şi m-au desemnat pe mine. Am trecut graniţa la Turda şi am plecat la Bucureşti…
A.G: Aţi luat ceva documente cu Dvs. ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu se putea…Nici nu-mi trecea prin minte să duc altceva decât şalul de rugăciune şi filacteriile…
A.G: Povestiţi-mi, vă rog, cum a fost…
Moshe Carmilly-Weinberger: Sunt foarte obosit…Să punem capăt interviului.
A.G: După ce aţi părăsit Clujul n-aţi mai fost rabin, nu-i aşa ?
Moshe Carmilly-Weinberger: N-am mai vrut să fiu rabin…Ci profesor.
A.G: De ce aţi preferat să fiţi profesor ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Dar ce am făcut toată viaţa ? Rabinul este învăţător. Ce făcusem la Cluj ? Nu fusesem profesor la Liceul Evreiesc?!

Un interviu neterminat
Din păcate oboseala discuţiei şi emoţia amintirilor l-au cotropit pe interlocutorul meu, venerabilul rabin Moshe Carmilly-Weinberger. Vârsta matusalemică a interlocutorului şi multitudinea întrebărilor pe care doream să i le adresez şi-au pus amprenta şi asupra coerenţei interviului… Oricum era imposibil să acoperim într-o singură discuţie întreaga perioadă dintre 1934 – 1944, un deceniu sumbru care a sfârşit în tragic. Cine ştie, poate soarta ne rezervă o nouă întâlnire şi vom putea continua convorbirea…În februarie Moshe Carmilly-Weinberger va împlini 102 ani de viaţă.

* Janovits Jenő (1872 – 1945) – director al Teatrului Maghiar din Cluj între 1905 – 1930 şi pionier al producţiei maghiare de film din Cluj, din anii 1910 – 1920.
** Kovács Gyôrgy (1910 – 1972) – actor de teatru şi film
*** Karácsony Benő ( 1888 – 1944, Auschwitz) – scriitor maghiar interbelic

Posted in Marturii | No Comments »

Germanii în Europa Centrală (III): vicisitudinile unei coexistenţe

ianuarie 17th, 2010

Relaţiile dintre germani şi autohtoni au evoluat în manieră similară în Polonia, unde lipsa unei autorităţi de stat a asigurat condiţii favorabile dezvoltării economice şi autonomia instituţională a oraşelor germane. Vulnerabilităţile ducatelor poloneze şi încercarea de convertire a slavilor păgâni au preliminat un eveniment a cărui importanţă nu avea cum să fie conştientizată de contemporani.

Eşecul tentativelor misionare ale ducelui Mazoviei, l-au convins să apeleze la singurul ordin militar cu o componenţă etnică exclusivă întemeiat în Orient, Ordinul Cavalerilor Teutoni. Această insolită realitate a lumii germane a beneficiat de nedreapta preţuire a propagandei naziste, iar conduita sa medievală prin excelenţă, a fost interpretată în relaţie cu viziunea naţionalistă despre misiunea germană în Răsărit, poziţii care au alimentat reacţii similare din partea adversarilor potenţiali ai istorismului.

Apariţia şi evoluţia Ordinului au fost guvernate de forţe multiple şi uneori contradictorii, în acord cu convulsiile unei lumi în plină reconfigurare. Dimensiunea confesională şi relaţia cu papalitatea erau de natură să inhibe, în teorie cel puţin, motivaţii sau sensuri naţionale în activitatea foştilor protectori ai pelerinilor germani plecaţi spre Ţara Sfântă. Totuşi, Ordinul a avut de la început o semnificativă componenţă aristocratică, marii maeştrii şi demnitarii săi erau membrii unor familii prestigioase ale Sfântului Imperiu, iar capacităţile sale militare s-au menţinut constante graţie aporturilor din principatele germane. Legitimitatea acţiunilor cruciaţilor, a căror misiune a însemnat exterminarea în bună măsură a slavilor din Prusia şi un război aproape permanent cu lituanienii, a constat într-un mix de valori, în care creştinismul coexista cu loialitatea faţă de împărat şi cu încrederea în primatul naţiunii germane în rândul popoarelor creştine. Germanii ajung să se confrunte cu naţiunile central-europene şi în plan confesional.

Apărarea pământurilor ruseşti împotriva „oamenilor de fier” devine un leitmotiv al cronicilor ruse, atunci când se referă la domnia marelui cneaz Aleksandr Nevski, ale cărui fapte de arme aveau să-i asigure un loc în rândul sfinţilor naţionali ai ruşilor. O stare de spirit similară se manifesta şi în rândurile naţiunilor catolice, aşa cum demonstrează hotărârile unor sinoade poloneze, care decretau că anumite oficii monastice sunt rezervate nativilor polonezi şi în nici o împrejurare nu pot fi încredinţate germanilor. În Boemia, zonă de intensă colonizare germană, cronicile redactate de membri ai clerului subliniază duşmănia dintre cehi şi germani, iar canonicul Boguslav făcea apel la regina Kunigunda, soţia lui Ottokar al II-lea, să-i protejeze pe clericii cehi în relaţie cu cei germani.

Un alt registru în care s-au manifestat confruntările dintre slavi şi germani a fost cel politic. O investigaţie istorică obiectivă trebuie să evite extrapolările tentante şi uneori susţinute de retorica scrisului medieval, care ar putea induce ideea unor sensuri exclusiv naţionale în aceste evenimente. Centrele urbane germane au dezvoltat în relaţie cu statul o atitudine similară celei a compatrioţilor din Imperiu, căutând să-şi menţină şi eventual să-şi extindă privilegiile corporative, fapt cu impact negativ asupra consolidării etatice. O poziţie similară au manifestat şi unele entităţi regionale şi structuri de putere guvernate de exponenţi ai dinastiilor locale.

În aceste circumstanţe, patriciatul german din Boemia şi Polonia a structurat o politică externă proprie, căutându-şi aliaţi împotriva forţelor susceptibile să le pună în cauză situaţia juridică. Aceşti aliaţi au fost găsiţi în rândul principatelor germane din proximitate, dar este dificil să stabilim dacă în astfel de parteneriate a primat conştiinţa etnică sau interese comunitare. În Boemia, statul cel mai consolidat din Europa Centrală, şi datorită aportului german, declinul puterii regale a lăsat viaţa publică sub dominaţia categoriilor privilegiate, a nobilimii care începe să se definească în documentele oficiale ca naţiunea cehă şi oraşele germane care cer dreptul de a fi reprezentate în Dietă. Orăşenii ajung chiar să aresteze unii oficiali regali consideraţi ostili, iar la stingerea dinastiei Przemisl, sprijinul patriciatului german a contat în aducerea pe tron a dinastiei de Luxemburg. În acelaşi orizont cronologic, încercările regelui Vladislav Lokietek de a restabili unitatea Poloniei din poziţia de ultim reprezentant al dinastiei Piast, au avut de înfruntat opoziţia conjugată a Ordinului Teuton şi a regelui Boemiei, aliat cu Saxonia şi Brandenburgul. Oraşele germane din Malopolska vor ajunge să se revolte sub conducerea burgmeisterului Albrecht de Krakovia.

Atitudinea germanilor declanşează un conflict violent cu ţăranii polonezi din satele vecine, care ucideau pe toţi trecătorii care nu puteau rosti cuvinte poloneze. Episodul este comparabil cu evoluţii contemporane din Ţările de Jos, dar şi cu momente de pogrom din secolul al XIX-lea. Oraşele germane din Silezia se vor supune regelui Boemiei, iar încorporarea regiunii într-un regat guvernat de o casă domnitoare germană este considerată o premisă favorabilă pentru germanizarea mai profundă a zonei. Formarea Commonwealth-ului polono-lituanian şi convertirea acestora din urmă la catolicism a fost mai curând expresia unui compromis motivat de presiunea statului cruciat german decât dorinţa de integrare a celor două naţiuni, compromis pus la încercare de susceptibilităţile reciproce. Victoriile comune obţinute împotriva teutonilor la Grunwald şi Tanenberg au prilejuit manifestări de patriotism medieval imortalizate de autorii umanişti polonezi precum Jan Dlugosz, fără ca aceste succese să echivaleze cu destructurarea fundaţiilor germane din regiune. Mai mult, oraşele au continuat să se bucure de statutele proprii, iar majorităţile germane în oraşe s-au menţinut până în anii industrializării.

Conflicte cu autohtonii s-au manifestat şi în Ungaria, unde pierderile economice şi demografice provocate de invazia mongolă din 1241 au necesitat noi afluxuri de colonişti, în pofida primei experienţe de colaborare cu teutonii instalaţi în Ţara Bârsei în 1223. Dacă oaspeţii germani au obţinut prin diploma emisă de regele Andrei al II-lea statutul privilegiat care a început să fie cunoscut ca libertas Theutonica sau ius Theutonicus, o preocupare a acestora din urmă a fost formarea unei organizaţii ecleziastice proprii, aflată înafara autorităţii episcopiei Transilvaniei. În legătură cu aceste litigii patrimoniale, dar şi cu instabilitatea puterii în a doua jumătate a secolului al XIII-lea, are loc un prim episod al conflictului dintre maghiari şi saşi, început ca o vendetă familială şi degenerând în violenţe colective. Documentele Dietei care reluau firul evenimentelor menţionează că două mii de maghiari au fost arşi de vii în biserica din Alba Iulia de către saxoni, după obiceiul tătarilor.

Oaspeţii germani din Transilvania ca şi cei din Zips s-au aflat în legătură cu lumea germană şi au susţinut candidatura la tron a unor principi germani cum a fost Otto de Bavaria sau aliaţi ai acestora.

Conflictele dintre coloniştii germani şi comunităţile etnice pe care le-au găsit în teritoriile în care au descins se înscriu ca origine şi finalităţi în dinamica proprie Evului Mediu, nu echivalează cu problematica naţională pe care o cunoaştem în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dar nici nu se plasează înafara realităţii afinităţilor etnice. Alternanţa episoadelor violente cu negocieri şi perioade de coexistenţă dă în ultimă instanţă măsura capacităţii oamenilor acelor timpuri de a gestiona probleme pentru care nici actualitatea nu a găsit soluţii definitive.

Posted in Istorie si actualitate | No Comments »

Artiştii şi presa pun de-o mineriadă fiscală

ianuarie 17th, 2010

Ce spectacol amuzant de caractere săptămâna trecută: Dan Radu Ruşanu combătea în gura mare ideea taxei pe avere, nu-i aşa, din motive absolut principiale, fără legătură cu faptul că e mare învârtitor imobiliar.

Voiculescu şi Ţiriac încercau în tandem, la televiziunea primului, să forţeze cursul leu-euro către valoarea 5, probabil pentru că nu leau ieşit nişte ţepe în care au mizat pe valută, moneda naţională arătându-se frustrant de stabilă de un an încoace.

Nimic nu se compară însă cu tărăboiul stârnit de ideea prelevării de contribuţii sociale pe drepturile de autor şi convenţiile civile, care a ridicat toată presa română într-o mică răscoală gen 1907.

Lideri de opinie, jurnalişti, analişti economici şi cine s-a mai nimerit în raza microfonului au pus iute mâna pe furcă şi topor şi s-au suit cu picioarele pe ministrul de finanţe Vlădescu, care îndrăznise să pună o întrebare de bunsimţ: dacă pe leafa de 400 euro pe lună a unui muncitor pălmaş se iau impozite şi CAS de aproape 50%, atunci pe ce temei moral aceeaşi sumă obţinută scriind, pictând sau vorbind la TV se impozitează cu doar 16% (de fapt 10%, că mai sunt şi deduceri), din care la sănătate şi pensii nu se virează nimic?

Am retrăit momentele de glorie din 2005, la reforma fiscală, când lumea se indigna că o cotă unică de 16% înseamnă chiar asta: adică nu doar o scădere a ceea era peste nivel
(ura!), dar şi o creştere pentru ce era impozitat cu mai puţin (huo!).

Acest al doilea pas, parte integrantă a reformei, a fost bălăcărit în fel şi chip, ca “anulând efectele benefice ale reducerii de impozite”, ca inechitabil, ca o păcăleală a guvernului ca să ia cu stânga ce a dat cu dreapta etc.

Prin urmare, datorită puternicei opoziţii a celor direct interesaţi, bazată pe o combinaţie de prostie şi ipocrizie (dar mai mult ultima), pasul doi a fost ciuntit şi cota unică a rămas şchioapă. Ei bine, iată că treaba neterminată revine să ne bântuie. Un sistem fiscal echitabil este acela care apasă la fel pe venitul persoanelor, indiferent de sursa banilor sau de profesie.

Câştigi 1.000 euro pe lună, plăteşti acelaşi impozit, contribuţie de sănătate şi pensie, indiferent că eşti mecanic de locomotivă, actor de vodevil, blogger, fotomodel sau spălătoreasă, pentru că în fiecare caz vei avea pretenţia să te bucuri de serviciile respective furnizate de stat.

Aşa ar trebui să fie, dacă intelectualii şi vorbitorii publici autohtoni, care altminteri nu mai pot de grija “omului simplu” şi îi plâng pe umăr, înjurând la greu pe politicianul rapace şi fariseu, nu s-ar opri aici cu echitatea. Că doar dreptatea n-o fi şi pentru căţei. De pe proşti să luăm şapte piei, dacă n-au învăţat carte la timp. Noi, elita, trebuie să avem bilet de favoare, nu? Ăsta nu e un argument stângist prosărăcime, ci unul pur liberal: societatea care impozitează mai mult pe cei fără educaţie sau influenţă, mizând pe faptul că ei nu prea înţeleg ce se întâmplă, nu e una capitalistă, ci mai curând feudală.

Adevărata politică pro-capitalistă, pentru cine are curajul s-o facă, este să nivelezi impozitele urmărind echitate pentru toţi, urmând ca apoi să reduci uniform procentul dacă vrei, eventual arătând de unde tai şi cheltuielile publice corespunzător.

Nesimţirea este maximă atunci când cei care îşi pot împărţi venitul lunar în felii, din care o parte ca drept de autor, spun că extinderea contribuţiilor la această parte din venituri e o dublă (triplă etc.) impozitare. Ei au plătit contribuţia „o dată”, nu-i aşa, pe suma mică din cartea de muncă? De ce s-o mai plătească „a doua sau a treia oară”?

La aşa gogomănie, nu poţi decât să recomanzi bibliografie manualul de aritmetică de clasa IV, capitolul cu distributivitatea înmulţirii faţă de adunare: dacă aplic 6,5% pe fiecare bucată de venit, înseamnă că am aplicat 6,5% pe suma totală, nimic în plus
. Care dublu, care triplu?

red însă că mă complic şi merg prea departe cu buna-credinţă. Or fi vreo câţiva umanişti care nu ştiau chestiile de mai sus, dar mulţi cred că le şti au sau le intuiau.

Prin urmare, nu avem de-a face cu vreo luptă de idei, ci de una propriu-zisă, dusă cu muşchiul politic. Unii dintre noi, mai gureşi, mai celebri şi mai influenţi, reuşesc să-şi pună o parte din venituri la adăpost de mâna statului, iar gaura pe care o dau astfel în bugetul de sănătate şi de pensii rămâne să fie acoperită de ceilalţi, anonimi şi tăcuţi. Şi când cineva vine să arate ce se întâmplă, i se spune clar în faţă: băi, nu te atinge de noi, de avantajele noastre, că suntem tari pe picioare şi te demolăm. De ce? Deoarece putem, fraiere. Nu fă război cu presa, băi, Boc, pentru că îţi tai craca de sub picioare, ciocănitoare Woody care eşti – după cum plastic se exprima dl Tolontan.

În buzunarele noastre ţi-ai găsit să te uiţi? La urma urmei nici nu suntem aşa mulţi cei care folosim contractele astea, vreo câteva sute de mii, acolo, deci ce mare câştig dacă ne iei nouă banii? Ia fă bine şi mucles d-aci.

Cam la asta se reduc argumentele de etică fiscală în România. Asta este tehnologia bugetară tip Miron Cozma, deci nu e o noutate. Nou în 2010 este doar faptul că au ajuns să o folosescă presa, intelectualii şi artiştii.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul zilei evz.ro

Posted in Intern | No Comments »

Fata din provincie

ianuarie 17th, 2010

14. SEMNE DE IUBIRE

În ziua logodnei ,am primit un exemplar al ziarului local din Iaşi, în care era un articol despre mine. Locul de muncă obţinut după terminarea studiilor de la Comisia de repartiţii, loc care se primea în ordinea mediilor, era la Centrul de calcul din Iaşi. M-am prezentat la serviciu în ziua în care mi s-a spus. Era o construcţie nouă, cu pereţi de sticlă şi uşi de sticlă, mă încurcasem în uşi şi pereţi. Secretara i-a spus directorului ceva şi directorul n-a vrut să mă primească. Eram tare supărată şi ca de obicei, când eram tare supărată, m-am dus la Carmen, prietena mea din liceu. Din întâmplare, tatăl lui Carmen lucra la acelaşi birou cu nevasta directorului. A vorbit cu ea, a încercat să mă ajute, după cum mi-a spus el, directorul şi nevasta lui, care era directoare în casă, nu voiau ca la acest Centru de calcul, să lucreze evrei. Ştiam că nu ăsta era motivul, credeam mai degrabă că încurcătura mea l-a încurcat pe el. Fără vreo speranţă, m-am adresat Redacţiei ziarului local, \”Flacăra Iaşului\”. Trecuseră de atunci câteva luni şi când cu adevărat nu mă mai aşteptam la nimic, am primit ziarul acela, cu o scrisoare din partea redacţiei. Ziaristul scria că totul a fost \”cusut cu aţă albă\” şi să mă prezint imediat la locul repartizat să-mi încep munca, deoarece nici un director nu putea trece peste hotărârea unei Comisii de repartiţii. Eram fiinţa cea mai fericită. Michi era mai fericit decât mine, vedea acum posibilitatea de a învăţa la Medicină, sau altă facultate, să-şi facă un nume.
Trenul spre Iaşi, pleca din Dorohoi la ora 4 dimineaţa. Iubeam mult acest personal, de clasa a doua care mergea legănându-şi călătorii, înainte şi înapoi scrâşnind din toate încheieturile. Mă distra şi nechezatul lui nărăvaş şi moţăiam cu plăcere pe braţele lui.
Am plecat când mai era întuneric, în călătoria binecunoscută, de 4 ore. Am ajuns în Iaşi când puteam să iau tramvaiul spre Podul Roşu, la postul care în sfârşit era aproape de mine. Dezamăgirea a fost la fel de mare cât şi dorinţa. N-am avut nimic de adăugat la explicaţia directorului: \”Nu pot să fac nimic, ţi-ai schimbat repartiţia şi ai trecut în învăţământ.\” Nu aveam de gând să mă lupt cu o moară de vânt, era o zi frumoasă şi voiam s-o trăiesc. Aveam multe ore până la următorul tren spre Dorohoi, mă plimbam liniştită în oraşul în care mi-am pertecut 5 ani, pe străzile pline de istorie, cu atmosfera patriarhală, reprezentând în statui mândria celor de demult intraţi în \”viaţa fără de moarte\”, cu biserici şi catedrale construite cu secole în urmă, de diferiţi voievozi, cu turnul Golia, de pe care vedeam tot oraşul ca într-o miniatură pe o ilustrată, Palatul Regal, de pe vremea când Iaşul fusese capitala Moldovei, cu universitea, inaugurată de inegalabilul domnitor, om de carte şi politică, Alexandru Ioan Cuza, al cărui nume îl poartă, Universitatea Alexandu Ioan Cuza, continuarea vestitei Academii domneşti înfiinţată în 1642. Mai departe, Piaţa Unirii, locul unde s-a sărbătorit Unirea Principatelor Independente Române, în 1848, Iaşul lui Eminescu, poet pe care îl ştiam pe de rost, cântat de Alexandri, povestit de Ion Creangă, inobilat de maiestrul Caragiale, alăturat şi el marilor scriitori, istorici si politicieni ai acestui oraş, la \”Junimea\”, cea mai ilustră şi progresistă societate culturală prin anii 1863-1865, din România. Dar Iaşul nu avea numai amintiri, el este şi astăzi o cetate vie, oraşul studenţilor, atraşi de nivelul cultural şi ştiinţific al universităţii cu aspect sobru, dar mândru şi inventiv, al tinerilor fără astâmpăr care aleargă într-un dute-vino necontenit între Copou şi strada Lăpuşneanu, şi mai departe.
Nu cred că există un alt oraş universitar, în care la sfârşitul fiecărui an, înainte de Banchetul celor care terminau studiile, toţi absolvenţii mergeau în coloană, să vadă ultima oară locurile minunate, să-şi readucă în amintire, prietenii iubiţi, profesorii veneraţi şi cântau din toată inima:
\”Gaudeamos igitur iuvenes dum sumus(bis)
Post iucundam iuventutem, post molestam senectutem, nos habebit humus
Vivat Academia, vivat professores…\”
(Akcademisho Fest Uvertura-Johannes Brahms)
…………………………………………………………………………………

Deodată, am simţit că cineva merge în urma mea, m-am mirat, dar ca de obicei n-am întors capul să văd cine este. Cel care mă urmărea, a mărit pasul şi a ajuns pe aceeaşi linie cu mine. Nu m-am uitat în direcţia lui şi atunci m-a srigat pe nume. \”Daniela\”. Era Michi. M-am bucurat să-mi văd ,logodnicul, de care mă despărţisem cu o seară înainte, dar n-am înţeles cum a ajuns deodată lângă mine. Ocus-pocus?
Mi-a spus simplu \”Te-am urmărit încă din gară. Am plecat de la Botoşani cu acelaşi tren, ca să văd dacă nu te întâlneşti în Iaşi cu foşti prieteni.\” De unde foşti prieteni? Nu mă împrieteneam cu fete sau băieţi mai mici decât mine şi toţi cei pe care îi cunoşteam terminaseră facultatea. După ce m-a asigurat că a făcut-o din dragoste şi grijă pentru mine şi după ce l-am crezut, că doar îl iubeam pentru onestitatea despre care vorbea de multe ori, pentru grija pe care o dovedea faţă de mine şi încrederea mea deplină în el, pentru că ne căsătoream în curând. Am continuat să ne plimbăm, până am plecat spre casă, cu acelaşi tren personal, că nici nu mai era altul, eu am coborât la Dorohoi, ca să merg la lucru în dimineaţa următoare, iar el a continuat spre Botoşani, să meargă la lucrul lui.
Am povestit părinţilor, despre ziua-surpriză petrecută la Iaşi, eram îmbujorată de Eros, zeul dragostei, dar tatăl meu nu era de loc optimist ca mine. A încercat sa-mi explice că ceeace făcuse Michi nu era dragoste, era gelozie şi asta este o boală nevindecabilă. N-am vrut să aud aceste vorbe, ştiam un singur lucru, că Michi mă iubeşte şi eu il iubesc încă mai mult..

Nunta a fost reuşită, au venit multe dintre prietenele mele, unele cu soţii, a venit Delia, cu părinţii ei, a fost multă veselie, nunii noştri erau o familie respectată în oraş, au avut şi ei mulţi invitaţi, la vioară cânta Nicuşor, prietenul lui Michi, însoţit de orchestra lui de ţigani. Vioara plângea uşor, dar acordeonul ridica toată lumea la dans. După tangouri şi valsuri la care se avântau dansatorii adevăraţi, au venit jocurile tradiţionale la nunţile din Dorohoi: dansul coasei, un cerc de oameni care se trudesc să cosească nişte grâne imaginare, dansul cu mătura, în care un bărbat dansa cu o mătură, până dintr-odată, la un semn al lui Nicuşor, orchestra se oprea brusc, poate un arcuş scârţiia puţin ca o frână de maşină veche şi toţi bărbaţii alergau să prindă o parteneră. Cine nu reuşea, trebuia să danseze cu mătura până la următoarea oprire a orchestrei şi toată lumea râdea. Mai erau şi unele jocuri copilăreşti, dar care plăceau la toţi, fiecare ar mai vrea să primească iar anii copilăriei. Podul de piatră la care partenerii stăteau în şir cu mâinile împreunate drept pod şi rând pe rând, începând de la ultima vertebră, perechile înaintau pe sub pod. Toţi cântau:\”Podul de piatră s-a dărâmat, a venit apa şi l-a luat…\” Era apoi trenul, toţi dansatorii se înşirau unul după altul, cu mâinile pe umerii celui din faţă şi odată cu muzica începea vârtejul în jurul sălii, era bineînţeles, dansul cel mai iubit, Periniţa, în care jucătorii se rotesc în horă, şi numai unul la mijloc scoate o batistă, o învârte în jurul capului şi-şi alege partenera preferată, cu care după cîteva minute de joc, se aşează pe batistă şi se sărută. Lumea înveselită, în sfârşit existau motive de veselie, bătea din palme şi cea aleasă continua jocul. Eu eram cea mai solicitată, că doar eram mireasa. Pentru mine venise atâta lume, unii călătoriseră cu maşina câteva ore. Mă simţeam ca la mine acasă, sigură, fericită. \”Fericirea este atunci când ţi-e bine\”, nu?
După nuntă, am plecat la Botoşani, cu cei veniţi de acolo, la casa, mai bine spus, camera, pe care o inchiriasem dinainte. Eu am vrut să locuim în Botoşani, cu pretextul că mama lui Michi nu lucra şi ne va ajuta să creştem copiii. Cauza pentru care am ales acest oraş, era Delia, cea mai bună prietenă a mea, cu care voiam să fiu mai departe împreună.

Ce frumoasă e Viaţa, când îi întâmpină pe tinerii căsătoriţi cu pâine, vin şi sare, în straiul ei de sărbătoare!
Această minune o trăiesc numai cei care se iubesc cu adevarat.

A aparut cartea Fata din provincie, cine doreste se poate adresa la adresa:
felicia_herscovici@yahoo.com
Multumesc tuturor celor care m-au vizitat si m-au incurajat cu comentariile lor.
Sper sa ne intilnim cu aceeasi placere in cartea urmatoare.Numai bine

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

O nouă generaţie: raţiune, credinţă şi civilitate

ianuarie 17th, 2010

Tinerii intelectuali români formaţi după 1989 au avut şansa unei istorii, în fond, privilegiate.

În pofida greutăţilor adeseori exasperante din perioada tranziţiei, ei au crescut protejaţi de trauma totalitară şi departe de ecoul teribil al celor două războaie mondiale.

Au cunoscut din cărţi şi din povestiri frământările, chinurile, polemicile şi chiar abdicările premergătorilor. În ultimele două decenii, au putut călători liber, dezinhibaţi şi neurmăriţi de structurile Securităţii.

Şi-au asumat o metodologie de lucru profesionistă, iar mulţi dintre ei au intrat în circuitul academic internaţional. Revoluţia din decembrie 1989 şi manifestaţiile din Piaţa Universităţii (aprilie 1990) i-au surprins la vârsta copilăriei sau în anii adolescenţei, fapt care le-a trezit conştiinţa civică şi spiritul comunitar.

Cinismului moştenit din lumea comunizată ei i-au contrapus împlinirea idealului unor Soljeniţân şi Havel: viaţa trăită în adevăr. Imună la amnezie, această nouă generaţie s-a bucurat de darul libertăţii. Aşadar, nu trebuie să ne surprindă când descoperim că reprezentaţi ai acestei generaţii au cerut şi au susţinut condamnarea comunismului drept „regim ilegitim şi criminal”.

Ei sunt acum angajaţi în dezbaterea despre trecutul Securităţii şi moştenirea ideologică a naţional-stalinismului dinastic. Privind înainte, avem motive de optimism şi temeiuri pentru speranţă.

Ca şi alţi profesori din SUA, am avut norocul să cunosc câţiva reprezentanţi remarcabili ai noului val de cărturari, cercetători şi/sau intelectuali publici.

„Mezin” printre aceştia este Mihail Neamţu. Istoric al ideilor, filosof al religiei şi al politicului, el s-a remarcat deja în dezbaterea noastră prin construcţia unor „punţi între lumi care, de regulă, se ignoră”. Prolific, tenace şi curajos, Mihail Neamţu a publicat deja câteva cărţi substanţiale, studii erudite, articole populare, eseuri, traduceri şi recenzii.

În pofida unei receptări entuziaste în presă, semnătura sa a deranjat anumite instituţii inerţiale sau prejudecăţi marginale. A fost atacat violent atât de fanaticii corectitudinii politice, cât şi de vocile fundamen talismului retrograd. Deşi activ în agora cetăţii, în ceea ce eu numesc bătălia pentru sfera publică, Mihail Neamţu n-a întrerupt contactul intim cu biblioteca, situându-se mereu în miezul dezbaterilor universitare.

Gândind pe cont propriu, el acceptă bucuros contra-argumentul, ironia sau reproşul constructiv. Chiar şi atunci când irită sau dezamăgeşte, vocea tânărului scriitor nu adoarme pe nimeni şi, mai ales, nu plictiseşte. Mihail Neamţu cultivă exemplar ethosul admiraţiei şi virtutea empatiei.

Eroii săi sunt marii convertiţi şi victimele nedrepte ale extremelor totalitare: Pavel Florensky, Dietrich Bonhoeffer, Mircea Vulcănescu, Whittaker Chambers, Nicolae Steinhardt…

Editura Polirom a publicat, la sfârşitul anului trecut, un nou volum al lui Mihail Neamţu, „Povara libertăţii. Antiteze, paradigime şi biografii mo derne”. Articolul de faţă este un fragment din prefaţa pe care am scris-o, cu certă bucurie intelectuală, la această carte.

În noua sa contribuţie, tânărul filosof aprofundează discuţia despre relaţia între Atena şi Ierusalim, între raţiune şi revelaţie, arătând în ce măsură modernitatea este un proiect deschis, într-o continuă prefacere şi redefinire. Mai mult, într-un spaţiu spiritual în care, cu excepţia părintelui André Scrima, a lui Teodor Baconsky şi a lui Radu Preda, s-a scris prea puţin despre dimensiunea soteriologică a doctrinei marxiste, iată că avem în fine o lucrare aptă să lege această perspectivă de întreaga dezbatere occidentală privind religiile seculare.

A osândi pur şi simplu marxismul ca o întreprindere nihilist- demonică nu ne duce prea departe. A-l desconsidera drept un proiect vid de viitor înseamnă a ignora lumea în care trăim. Mihail Neamţu pledează pentru reevaluarea condiţiei morale, culturale şi politice a societăţii occidentale, admirând soliditatea instituţională a civilizaţiei apusene, dar taxând oriunde apare deriva nihilistă.

Intervenţiile sale intelectuale sunt mereu plasate sub semnul unei decenţe constitutive, al respectului pentru individ şi al unei repudieri raţionale a oricăror ipostaze ale urii, revanşei, invidiei şi resentimentului. Cum spuneam, unul dintre punctele esenţiale vizate de Mihail Neamţu este raportul dintre religie şi politică – o relaţie complicată şi dificilă, care variază de la un loc la altul.

Ceea ce primează este întrebarea, autorul fiind oricând gata să asculte şi cealalaltă parte, cerând respectarea unui singur criteriu: civilitatea. În lipsa discernământului, însă, totul sfârşeşte prin violenţă şi marasm concentraţionar. Scopul eseurilor cuprinse în „Povara libertăţii” mijlocesc o conversaţie vitală pentru viitorul spiritului democratic, explorând moştenirile Iluminismului, vicisitudinile Raţiunii moderne, dar şi contribuţia personalismului creştin la civilizaţia europeană.

Cititorii vor preţui capacitatea lui Mihail Neamţu de a articula, cu eleganţă şi probitate, aspiraţiile unui spaţiu spiritual emancipat de tenebrele oricărui dogmatism, exprimând nevoia de civilitate, reflexivitate, moderaţie.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Posted in Ei vor face o diferenta | No Comments »

Câtă Moldovă şi câtă Rusie?

ianuarie 17th, 2010

„De fapt, am o hartă a conductelor de gaz cu mine…” (Catherine Ashton, „ministrul de Externe” a Europei, 11.01.09)

Precizarea făcută de baroneasa Catherine Ashton, Înaltul reprezentant pentru politica externă şi de securitate a Uniunii Europene, la audierile de la Parlamentul European este semnificativă pentru „harta mentală” a unuia dintre diriguitorii politicii externe europene, dar şi unul dintre răspunsurile Bruxellesului la faimoasa întrebare a lui Kissinger: „Eu, când sun Europa, la cine sun?”. O precizare care nu poate şi nu trebuie să ne lase indiferenţi. Pentru că în geanta de birocrat european a baronesei nu credem să fi existat vreo hartă a statelor incluse în Parteneriatul Estic. Inclusiv cea a R. Moldova.

Audieri pentru (ne)liniştea noastră

Inutil să reluăm comentariile făcute de presa internaţională sau de experţii europeni – în general, sceptice – la adresa prestaţiei omului nr. 2 în Comisia Europeană şi personajul cu, practic, cele mai multe atribuţii în sistemul de reprezentare şi promovare a UE. Răspunzând la întrebările membrilor Comitetului pentru politică externă, Catherine Ashton a precizat că unul dintre scopurile ei este să facă Europa „să vorbească cu o singură voce” în chestiuni stringente, cum ar fi Afganistanul sau relaţia cu Rusia.

În ceea ce priveşte ultimul subiect – faţă de care atenţia a fost maximă – britanica a precizat că UE trebuie să menţină relaţii bune cu marele său vecin, adăugând că ea se va preocupa „de a rezolva problemele existente şi a nu crea altele noi”, pentru că „trebuie să avem relaţii puternice cu Rusia”. Declaraţiile sunt semnificative şi în perspectiva vizitei la Moscova pe care o pregăteşte comisarul britanic, justificată astfel: „Cred că este indispensabil să ne dezvoltăm relaţiile cu Moscova şi intenţionez să stimulez acest proces în cursul vizitei mele în Rusia”.

Fireşte, nu Catherine Ashton, singură, face politica externă a UE, dar rolul ei va fi semnificativ. Dovadă este şi faptul că, la o întrebare legată de dilema lui Kissinger, ea a spus că, în situaţie de criză majoră, unul dintre telefoanele la care se va suna va fi şi al său. Chestiunea e alta însă: discursul Înaltului reprezentant, oricât de neconvingător pe alocuri, sugerează o atmosferă care, coroborată cu alte semnale euroatlantice, indică o abordare din ce în ce mai conturată faţă de Rusia. Una care merge pe consens, pe cooperare şi pe evitarea dosarelor contondente. Inclusiv pe această atmosferă se baza şi celebra Agenţie Stratfor când făcea predicţia că, în 2010, Rusia va fi în ascensiune, cel puţin în spaţiul fostei URSS.

„Ucraina nu e Rusia”. Dar nici Europa?

Trebuie să facem, obligatoriu, o paranteză. Şi ea se referă la alegerile din Ucraina, care vor marca semnificativ regiunea şi vor contribui la conturarea unei politici euroatlantice inclusiv faţă de Moscova. Rezultatul alegerilor va fi hotărâtor pentru evoluţia Kievului, în special, pe termen lung. Fireşte, este greu să faci calcule în ceea ce priveşte politica de la Kiev, dar nu poţi să nu observi că un eventual mandat dublu al viitorului preşedinte îl va aduce pe acesta, în 2017, în faţa deciziei hamletiene a Ucrainei: va pleca sau nu va pleca flota rusă din Crimeea? În plus, atmosfera politică de la Kiev face ca dilema pro-Rusia sau pro-Vest să se estompeze puternic. Niciunul dintre candidaţi nu este ceea ce pare a fi sau ceea ce s-a crezut că este la un moment dat. Viziunea maniheistă de tip „alb-negru” nu are ce căuta aici.

Recenta vânzare a Uniunii Industriale din Donbas – colos industrial cu puternice conexiuni în Polonia şi Ungaria – către investitorii ruşi indică faptul că Iulia Timoşenko – „prinţesa oţelului” – nu mai joacă în niciun caz cartea anti-rusă. Afacerea prin care grupul moscovit a intrat în posesia pachetului majoritar pentru circa două miliarde de dolari este finanţată prin intermediul Băncii de Dezvoltare a Rusiei, unde premierul Putin deţine poziţia de preşedintele al bordului. Deşi perfectată prin decembrie 2009, afacerea a fost anunţată abia acum, cu scopuri electorale evidente pentru actualul premier ucrainean. Totodată, oboseala şi dezamăgirea electoratului ucrainean, dublată de imposibilitatea unei clarificări până la capăt a scenei politice de la Kiev fac ca premisele pentru stabilizare şi compromis să fie semnificative, iar eventualele alegeri parlamentare să fie evitate. Orice s-ar întâmpla însă, Moscova jubilează: indiferent ce echipă va ajunge la preşedenţia Ucrainei, şi-a asigurat un partener de dialog solid la Kiev.

Transpiraţie, nu inspiraţie

Închidem paranteza şi trecem la Moldova. Nu înainte de a preciza, însă, că relaţia diplomatică dintre cele două state vecine a demarat rapid. Parcă într-o tentativă de a echilibra relaţia cu Bucureştiul, Chişinăul s-a mobilizat urgent şi solitar, semnând deja un tratat plin de semnificaţii cu Kievul. Dincolo de asta, cel mai important eveniment regional s-a petrecut însă pe relaţia Vest, la 12 ianuarie 2010, când au demarat negocierile privind Acordul de asociere dintre RM şi UE. E singurul gest pe care Chişinăul îl putea face şi el trebuie salutat în consecinţă. E un pas înainte şi unul în direcţia cea bună!
Evaluarea lui completă ţine însă de apetitul fiecăruia: privim partea plină sau partea goală a paharului? Cea plină este evidentă: e vorba despre un tip de relaţie cu Bruxellesul, pe care Chişinăul nu a mai avut-o niciodată şi nici nu ar fi putut spera la ea în eventualitatea rămânerii la putere a regimului comunist. Este însă doar un început: Ucraina negociează de vreo trei ani acest acord, fără succes, deocamdată. Totodată, deşi termenii sună familiar – Acord de asociere – semnificaţia lor se schimbă faţă de ceea ce ştiam până acum. Nu e vorba de garanţii pentru integrare, ci despre liberalizarea regimului de vize (care nu înseamnă drept de muncă în UE) şi negocierea prevederilor privind stabilirea unei zone de comerţ liber şi aprofundat cu UE. Nu e puţin, dar Chişinăul trebuie să fie conştient că, parafrazând o vorbă celebră, drumul european înseamnă „1% inspiraţie şi 99% transpiraţie”. Asta în condiţiile în care actuala coaliţie se menţine la putere şi va duce mai departe negocierile. Dacă nu, Chişinăul cade de pe harta europeană.

Ce înseamnă „politica europeană” faţă de RM?

Cum să evaluăm toate aceste lucruri? Altminteri spus, ce înseamnă astăzi „politică europeană” faţă de RM? Problema este următoarea: ţinând seama de atmosfera din regiune şi de starea de spirit din uniune, cum se va poziţiona Bruxellesul faţă de vecinătatea estică în condiţiile în care doreşte o politică consensuală cu Moscova? Este acest „Acord de asociere” maximum pe care UE este dispus să îl dea, sugerând Moscovei că nu îi arde de nicio extindere în viitorul previzibil? Dar întrebarea decisivă pentru noi este legată de poziţia capitalelor europene răsăritene faţă de Chişinău: în condiţiile în care Bruxellesul va insista pe viitor să se vorbească „cu voce unică” în politica externă a Europei – inclusiv faţă de Rusia – ce atitudine vor adopta acestea? Cât vor fi dispuse să sacrifice şi cu ce preţ? Aici stă, în realitate, întrebarea-cheie pentru diplomaţiile regionale. Dar despre asta, cu alt prilej.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Posted in Extern | No Comments »

Finlandezii – neurotici gata să pună mâna pe armă?

ianuarie 17th, 2010

Cind, pentru al treilea an consecutiv, telefonul meu a sunat dimineata pentru a oferi detalii despre un masacru in masa care tocmai se intimplase in Finlanda, am simtit cum imi fuge pamintul de sub picioare. Era 31 decembrie, eram in Paris, cumparam sampanie si stridii, si ultimul lucru la care ma gindeam era ca inca un finlandez disperat incearca sa atraga atentia asupra vietii lui irosite in zadar.

Consider un semn de mare disperare ca un om, oricare ar fi el, sa isi ia pusca si sa o descarce in alti semeni de ai lui. In ce tara traiesc, m-am intrebat, si mi-a revenit in fata ochilor pasaje din propria mea viata in Finlanda, cind singuratatea este atit de mare, incit as da orice sa ma asculte cineva si sa ma priveasca in ochi. Lipsa legaturilor sociale semnificative este din ce in ce mai mare in ziua de azi, unde multi oameni se ascund dupa lucru, dupa obligatii sociale si evita apropierea semenilor care il pot rani. Toti fugim de suferinta, nu ? Si toti vrem sa fim acceptati , auziti, intelesi. Pentru cei doi adolescenti finlandezi care au descarcat pustile in colegii lor precum si pentru rezidentul kosovar de 40 de ani care si-a ucis fosta iubita si colegi ai acesteia intr-un centru comercial de langa Helsinki in ziua de 31 decembrie, strigatul de disperare a fost mai mare decit respectul pentru viata si legi.

Finlanda este o tara in care aproape saptaminal ziarele de seara scriu despre omucideri. Tristetea este ca acetea se intimpla in majoritate in familie. Acte publice ca acestea trei sunt rare. Finlanda este una din putinele tari din lume in care copiii se duc la scoala neinsotiti, cu transportul in comun, fara a se feri de rapiri si molestari. In Paris, prin contrast, masinile nu sunt lasata sa stationeze in fata scolilor, de teama atentatelor care au atins copii de -a lungul anilor. In acelasi fel, femeile pot merge fara teama noaptea pe strada, iar oamenii in virsta dau casierilor portofelul sa ia de acolo suma exacta pentru cumparaturi. Atunci de ce aceste omoruri uneori de o cruzime extrema impotriva propriilor copii, parteneri, vecini?

Din raportul politiei, care a durat un an pina a fost intocmit, si a constat din interviuri si analize minutioase, raport realizat in urma uciderii de catre un tinar de 18 ani si a 9 persoane, inclusiv pe el, in 2007, izolarea sociala este un factor important. Din spusele familiei, tinarul nu avea prieteni, era izolat si colegii rideau de el in scoala. Hartuirea copiilor de catre colegi este extrem de des intilnita, si nu numai in Finlanda. Copiii, mai ales daca traiesc in familii dezorganizate- in care un parinte este alcoolic, are temperament volatil , este bolnav mental – sunt extrem de vulnerabili la felul in care sunt priviti. Crescind cu sentimentul ca totul este din vina lor, au tendinta de a atrage persoane care ii chinuie si se interiorizeaza. Fiind raniti de cei mai apropiati lor, nu au incredere in semenii lor si evita orice legaturi apropiate. Torturati de suferinta interioara, unii devin ceea ce ne-am obisnuit sa numim bolnavi mental. Altii au dezechilibre ale creierului care se accentueaza din diverse cauze. In Finlanda lipsa de lumina in noptile lungi de iarna este un motiv de depresie si de sinucidere. Asa se naste o victima care poate deveni autorul unor atrocitati fara seaman. Acesta este profilul celor doi tineri care au tras la intimplare in jurul lor.

Finlanda este a treia tara din lume dupa numarul mare de arme pe cap de locuitor, dupa Statele Unite si Yemen. Finlanda are 1.6 milioane de arme legal detinute pentru 5.3 milioande de locuitori, ceea ce inseamna ca aproape un finlandez din 4 detine legal o arma. In plus, circa 1000 de arme ilegale sunt confiscate in fiecare an.

Abia la sfirstitul lui 2008, dupa ce al doilea adolescent si-a ucis colegii cu o arma detinuta legal, Finlanda a introdus obligativitatea unei adeverinte medicale inainte de a obtine permisul de port arma.

Dealtfel, o legislatie mai stricta este de dorit, cu un control psihologic anual, asa cum este in Franta, dar ceea ce sugereaza diversi factori sociali in Finlanda este cresterea calitatii serviciilor de sanatate mentala, pentru a identifica persoanele cu probleme si a putea interveni la timp.

Politicienii finlandezi prefera sa o ia usor, dupa traditia tarii, si inca se intreba despre ce este vorba, acuzati de presa ca nu realizeaza ca ceva ete intr-adevar gresit rau in starea mentala a locuitorilor. Consumul mare de alcool indica faptulc a este ceva gresit cu Finlanda. Tara are o \”cultura a violentei\”, a spus o autoare finlandeza luata repede peste picior de cei obisuiti sa nege realitatea si sa dea vina pe ceilalti. Presa straina, cu intrebarile ei privind usurinta cu care orice tinar de peste 15 ani putea obtine o arma, a fost incriminata ca \” nu intelege sufletul finlandez si cit de responsabili sunt oamenii aici in folosirea armelor\”. Ministra de interne Anne Holmlund a declarat in 2007 ca \”masacrul este un act izolat si nu se va mai repeta\”. S-a repetat. Acarul Paun a fost gasit si aspru pedepsit- politistul care s-a prezentat la casa tinarului cu citeva zile inainte de masacru dar nu i-a confiscat arma. Primul Ministru Matti Vanhanen pe blogul lui se intreba dupa masacrul din decembrie 2009 \” trebuie oare sa revizuim permisele de sejur ale unor straini?\” Intrebare legitima, dar incompleta. Lumea aproape a uitat ca in 2002 o bomba a explodat la un centru comercial, pusa de un finlandez de 19 ani, si ca in 1999 o tinara absolventa finlandeza de 30 de ani a impuscat 3 persoane la un club de tir. Criminalii, indiferent de nationalitate trebuie sa raspunda in fata legii. Acum, pentru a evita ca un om sa ajunga criminal, este nevoie de mult mai mult decit de litera legii. E vorba de preventie, de modificarea mentalitatilor, de tratament, de dezradacinarea violentei – de mai multa umanitate a unuia fata de celalalt. Cind ai incredere in oameni nu ii ucizi.

Denisa Udroiu este Redactor Sef al revistei diplomatice Agenda, publicata in engleza in Finlanda si pe net la www.agendafin.com

denisa_udroiu@yahoo.com

Posted in Dialog Intercultural | No Comments »

TIMIŞOARA ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989 (II)

ianuarie 17th, 2010

Din descrierile revoltei spontane de la Timişoara rezultă că cetăţenii oraşului – e vorba de cea mai mare parte a lor – s-au solidarizat necondiţionat cu László Tőkés în momentul în care s-a pus problema evacuării acestuia din propria locuinţă. Luptător pentru drepturile minorităţii maghiare din România, Tőkés a fost profund impresionat de ataşamentul majorităţii timişorenilor faţă de cauza sa. Planurile Securităţii lui Ceauşescu de a provoca un conflict româno-maghiar au fost dejucate de demonstranţii care purtau însemnele unei societas civilis, animată de idealul eliberării de sub regimul totalitar naţional-comunist şi nu de susţinerea unei prăfuite neînţelegeri istorice.

În 17 decembrie 1989, Radio Budapesta anunţa că Miliţia a risipit demonstraţia organizată în apărarea lui Tőkés, dar că “ea s-a transformat într-un protest anticeauşist” . Cunoscutul ziar german Die Welt, în ediţia sa din 18 decembrie 1989 îşi informa cititorii asupra faptului că la Timişoara aproximativ 4000 de demonstranţi s-au adunat la biserica reformată-calvină spre a opri evacuarea pastorului Tőkés. În aceeaşi zi, Die Welt a anunţat că au avut loc ciocniri violente între populaţie şi Miliţie şi că demonstraţiile, ce iniţial au avut “un caracter etnic maghiar”, „s-au transformat ulterior în demonstraţii anti-ceauşiste” la care s-a alăturat întreaga populaţie a oraşului . Tot în 18 decembrie, SUA a condamnat represiunea brutală de la Timişoara, intenţionînd să consulte NATO şi Comunitatea Europeană în scopul adoptării unei atitudini comune faţă de violenţele autorităţilor îndreptate împotriva populaţiei paşnice a Timişoarei .

La Bruxelles, miniştrii de externe ai Comunităţii Europene condamnau ferm represiunea demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara. Presa europeană şi americană a scris pe larg despre revoltele timişorene, semnalînd atitudinea intransigentă a pastorului Tőkés în apărarea drepturilor maghiarilor din România şi presiunile la care acesta a fost supus de instituţiile represive ale regimului lui Nicolae Ceauşescu. Mediile occidentale au evidenţiat cooperarea româno-maghiară în momentul amplificării demonstraţiilor, subliniind că scînteia revoltelor anticomuniste a pornit de la pastorul Tőkés.

Diplomaţii occidentali erau foarte preocupaţi, cu deosebire aceia britanici şi americani, de situaţia minorităţilor din România. Aşa se explică interesul pentru situaţia lui Tőkés şi vizita lor la Timişoara . Ei cunoşteau foarte bine că regimul Ceauşescu miza pe o politică etnonaţionalistă şi că aceasta rămăsese ultima modalitate de a-şi justifica rămînerea la putere. Revolta Timişoarei nu avusese un caracter etnic, ci unul politic şi trimitea la problema eliberării de sub dictatură a întregii Românii. În 19 decembrie, Frankfurter Allgemeine Zeitung atrăgea atenţia asupra faptului că regimul totalitar al lui Ceauşescu îi nemulţumeşte pe toţi românii şi nu doar pe reprezentanţii minorităţilor .

Pentru o înţelegere a fenomenului Timişoara din decembrie 1989, respectiv a revoltei transformată în revoluţie, trebuie reţinut următoarele în legătură cu pastorul protestant László Tőkés: 1. a atras credincioşii de partea ideii de libertate a conştiinţei; 2. a arătat motivul nemulţumirii minorităţii maghiare; 3. în scrisorile adresate mediilor politice şi presei internaţionale a formulat în termeni credibili revendicările enoriaşilor săi şi ale minorităţii din care făcea parte; 4. a atras atenţia asupra Timişoarei ca oraş al României în care întreaga populaţie fusese hotărîtă să răstoarne regimul Ceauşescu şi să renunţe definitiv la ideologia naţional-comunistă.

Întreţinerea de către serviciile secrete a relaţiilor încordate cu statele vecine, îndeosebi cu Ungaria, a blocat ideea coagulării din timp a unui organism politic de opoziţie. Agenţiile de presă anunţau în acele zile că frontiera dintre România şi Ungaria a fost închisă, la fel şi frontierele cu Iugoslavia şi URSS. Ceea ce demonstra că revolta Timişoarei – devenită în cîteva zile o adevărată revoluţie – a fost una spontană şi de necontrolat de către autorităţi. Invocarea prezenţei străine, în special a maghiarilor din Ungaria veniţi la Timişoara spre a provoca spiritele a făcut parte din diversionismul serviciilor secrete ale lui Ceauşescu. Cetăţenii oraşului nu au răspuns provocărilor. Veghea din 15 decembrie din faţa locuinţei pastorului a devenit în zilele de 17-20 decembrie impresionanta demonstraţie anticeauşistă şi anticomunistă. A fost debutul revoluţiei române din 1989. Încercarea de compromitere a coabitării paşnice a majorităţii româneşti cu minorităţile germană, maghiară, sîrbă şi evreiască a fost una perfidă. Fragmentar conservată, societatea civilă a acestui vechi centru urban, construită pe modelul cultural central-european, nu a răspuns provocărilor regimului.

Posted in Romania | No Comments »

Ar putea rugbyul romanesc sa fie sabotat chiar de oamenii lui? (1)

ianuarie 17th, 2010

In primavara trecuta internationalul Sorin Socol, in sustinerea candidaturii lui Alin Petrache la presedintia FRR, facea o acuzatie foarte grava: conducerea federatiei a sabotat echipa nationala! (vezi „Gandul” din 23.03.2009), referindu-se la modul de gestionare a echipei nationale, care termina catastrofal sezonul oficial de primavara in CEN (infrangeri la Rusia, Georgia si Portugalia).

Aflat atunci in campanie electorala actalul presedinte al FRR, Alin Petrache, indignat la randul sau de starea anchilozata din rugbyului nostru, fara programe si strategii de recuperare, a aruncat se el manusa echipei federale de atunci, acuzand-o dur de lipsa de competenta si profesionalism. Incisivitatea excesiva in critici a fostului capitan al echipei nationale, lasa impresia la prima vedere si a unui conducator curajos si destoinic al federatiei, pus pe fapte mari, poate chiar un potential reformator al rugbyului romanesc. La aceasta impresie s-a adaogat si o serie de promisiuni tentante (atragerea unor fonduri substantiale, recuperarea competitivitatii echipei reprezentative, dezvoltarea activitatii de copii si juniori etc.) ce au atras sufragiile delegatilor cluburilor, care l-au ales cu speranta intr-o solutie salvatoare a rugbyului nostru.

Dar, iata, la noua luni de la preluarea mandatului federal nu s-a schimbat nimic din ce atat de virulent condamna, nici mentalitatea si nici stilul de abordare a complicatelor probleme. Concret, dupa zarva facuta in candidatura si suficient timp pentru structurarea si declansarea unui amplu proces de actiune, nimic nu s-a miscat in rugbyul nostru. Inexistenta unor proiecte ferme de dezvoltare sau perfectionare a activitatii si lipsa unei minime contributii de la nivel federal pentru consolidarea cluburilor (d.p.d.v. organizatoric, metodologic si managerial), spune totul despre incapacitatea echipei federale pentru scoaterea rugbyului din impas.

Sustine afirmatia de mai sus realitatea traita si sesizata de lumea rugbyului nostru. In acest sens este de mentionat: Asociatia Municipala de Rugby Bucuresti (si in aceiasi situatie sunt toate cluburile si structurile din tara) care coordoneaza activitatea la nivel de copii si juniori a 14 cluburi si sectii de rugby si organizeaza competitiile a 45 de echipe, nu a primit de la noua conducere federala nicio schita de proiect sau program de dezvoltare-perfectionare, ba nici macar o recomandare metodologica sau o consultatie tehnica (prezenta unui director de dezvoltare la trei sedinte de programare de jocuri fiind doar contemplativa). De retinut este si faptul ca in totalitate activitatea de coordonare a AMRB se desfasoara pe baza de voluntariat, iar FRR nu acorda nicio sustinere financiara pentru acest important rezervor al rugbyului nostru.

Dupa cum s-a dovedit, eliminand complet din preocupari problemele activitatii de baza (concret dezvoltarea si perfectionarea structurala si functionala a cluburilor, largirea activitatii de copii si juniori), obiectivul central al presedintelui si a numerosului corp federal a ramas echipa nationala, marcata si aceasta de serioase incertitudini in privinta capacitatii competitive pentru apropiatele examene care vizeaza calificarea la Cupa Mondiala.

Ce ridica insa si mai serios semne de intrebare si elimina increderea in intentiile si capacitatile forului federal pentru redresare a rugbyului nostru, este chiar convingerea distorsionata a presedintelui Alin Petrache despre activitatea pe care o conduce, exprimata public in interviuri acordate cu generozitate (vezi „sportlocal.ro”/17.12.2009, „GSP.ro”/23.12.2009 si „frr.ro”).

Bazaconiile, ca sa le zic asa, spuse de dumnealui, presedintele FRR, in interviurile mentionate, sunt de natura sa toarne indoiala in suflet cunoscatorilor de rugby in privinta seriozitatii acestuia. Adevarate bombe, in stare sa socheze! Pentru ca atunci cand dumnealui isi umfla muschii, manifesta o asemenea stare de incredere si satisfactie ca ramai perplex, mai ales stiind ca 2009 a fost cel mai negru an din istoria rugbyului romanesc. Parca unui conducator cu picioarele pe pamant i-ar trebui mai multa luciditate si competenta pentru punerea in miscare a organismului ce conduce, cum si ceva ratiune si circumspectie in evaluari si declaratii. Astfel:

– Afirma dumnealui ca de acum in opt ani vom reusi sa facem o nationala capabila sa repete miraculosul 15-0 realizat cu francezii in anul 1980 de o formidabila echipa a Romaniei (!?). Or, decalajul produs fata de francezi, datorita impulsului imens dat de profesionalizarea jocului, dar mai ales pe seama restrangerii ariei de activitate, sau a retardului de la noi in organizare si instruire, plaseaza aceasta imatura afirmatie in zona glumelor penibile.

– Oare s-ar putea baza iluzoria predictie de mai sus pe cei 6.000 de jucatori la esaloanele de copii si juniori, pe care ii declara? Daca avem, insa, in vedere ca numarul total de jucatori, la toate categoriile si esaloanele, se estimeaza in jurul cifrei de 4000 (indiferent de cifrele oficiale, ireale, declarate la IRB), inseamna ca 3000 de copii si juniori au aparut fara sa stie nimeni ce si cum, de cand dumnealui este presedinte! Neadevar jenant, iar bomba de abia acum vine: vrea ca la sfarsitul anului 2010 numarul de 6000 va fi dublat! Daca la aruncarea cu cifrele, se vede, nu-i este prea greu, am vrea sa ne spuna cum, unde si cine face cele 240 de noi echipe (cu 25 componenti) formate din cei 6.000 tineri, atrasi si formati in acest an, dintr-un condei, de „harnicul” presedinte. Cum la aceasta data declaratia nu are in sustinere niciun proiect-program (serios conceput si fundamentat) si conteaza doar pe cei 4-5 directori regionali de dezvoltare, este complet descoperita. Si asta si pentru ca acesti directori nu dispun de o metodologie adecvata de actionare, nici de parteneriate cu inspectoratele de invatamant, nici de o minima finantare si nici de autoritate la cluburi si sectii. Asa, se intelege, declaratia presedintelui (cu miile de copii si juniori scosi din maneca) este si demagogica, si iresponsabila, dar si mai si… condamnabila, descreditand total federatia ce o conduce.

– Se declara multumit de activitatea reprezentativelor de juniori in competitiile europene si mondiale, omitand sa mentioneze ca participarea noastra se petrece la a adoua categorie valorica, undeva mai jos de locul 16 mondial, la unele categorii chiar cu Japonia, Uruguai, Rusia si Georgia in fata; ar mai fi trebuit sa ne spuna (dar cred ca este foarte complicat) daca forul federal are macar o bruma de program pentru integrarea tinerilor internationali in activitatea de seniori; sau cum reusesc cele 10 echipe de juniori U19 (dintre care jumatate sunt de slaba calitate) sa asigure celor 25 echipe de seniori reimprospatarea cu elemente de perspectiva (!?). Apoi, nu se sfieste sa nedreptateasca in apreciere o activitate deosebita, cea a reprezentativei U18 (clasata pe locul 4, dupa Franta, Anglia si Irlanda, intr-o competitie cu 32 de natiuni), doar pentru ca nu a agreat antrenorii acelei reprezentative, posibili lideri autohtoni.

– Fara nicio exagerare, presedintele se prezinta entuziasmat de raspandirea rugbyului in mediul feminin si ne spune ca avem echipe frumoase si puternice de la care asteapta rezultate mai bune decat ale baietilor. Retineti, in momentul de fata este vorba de o echipa de senioare (Gr.Sc.CFRU Pascani) si vreo doua „urme de echipe” – adica cu activitate ocazionala, fapt pentru care anul trecut n-a avut cine sa dispute titlul de campioana nationala! Ar mai fi cateva nuclee de junioare, suficient de nesemnificative. Asta este activitatea cu care presedintele se lauda!

– Este incantat si de afluenta spectatorilor la jocurile internationale. Chiar nu stie presedintele ca jocul anost al echipei noastre si lipsa satisfactiilor, prin rezultate slabe, a redus si mai mult asistenta, sau ca asemenea evenimente beneficiaza de o mobilizare larga la nivel de copii si juniori carora la datele respective le sunt programate competitii pe acelasi stadion?

Si pentru a nu lasa dubii daca afirmatiile de mai sus au fost facute in totala constienta si responsabilitate, presedintele concluzioneaza: „Din aprilie, cand am devenit presedinte, am facut foarte multe in foarte putin timp, caci am luat-o de la zero, asa de jos ajunsese Federatia in momentul acela.” Si retineti, cand se lauda cate a facut isi ia drept argumente si aberatiile de mai sus, adica nimicul despre care am vorbit. Ce s-ar mai putea spune daca avem in vedere ca echipa nationala, de care s-a ocupat personal, a pierdut loc in rating-ul mondial, bilantul acesteia in disputa cu adversari de mana a doua, fiind complet negativ (6 jocuri: 4 infrangeri)!!!

Si iata cum in mistificari si nu in dirijare competenta presedinte FRR isi dovedeste curajul cu care doar cateva luni in urma nu se sfia sa infiereze public incompetenta conducatorilor federali.

Tanarul presedinte, atins de discretionismul sefiei, fara sa gaseasca diplomatia, strategia si parghile necesare pentru scoaterea din impas si imobilism a intragii structuri a rugbyului, incearca cu afirmatii eronate si realizari inexistente sa acopere o incapacitate dezolanta la presedintia la care s-a angajat. Daca dupa un an la carma federatiei (indiferent de calificare/sau nu la CM), are semne ca nu poate schimba radical mentalitatea si stilul de actiune ale activului federal salariat si benevol, cum si starea precara a rugbyului nostru de astazi, corect si onorabil ar fi sa-si dea demisia, evitand alte pierderi catastrofale in contul acestuia, ce, negresit, i se vor imputa.

Vasile Constantin – Mao

PS. Reportajul mentioneaza o „adevarata revolutie”, cu rupere de ritm din toate punctele de vedere (de imagine, de strategie si de actiune), petrecuta in rugbyul nostru de la preluarea mandatului de catre Alin Petrache. Intradevar la imagine rugbyul romanesc a batut toate recordurile, dar la negativ. In primul rand, sub mandatul Petrache nationala a mai clacat de 4 ori, rotunjind la 7 numarul infrangerilor din acest an si coborand Romania pe locul 19 mnondial. Nu este lipsit de importanta faptul ca invingatorii nostri au fost reprezentativele secunde (Italia A-2, Franta A, iar Fiji lipsita de principalii titulari). Mai mult, rezultatul de la Parma, cu stejarii ridiculizati la joc dar si ca scor/6-34 de o echipa tanara cu 9 debutanti, aminteste de recordul englezesc/0-134 la care rusinos am participat si noi in 2001, cu presedintele de astazi capitanul echipei de atunci. Ultimul joc international al anului, cu Leeds/0-47, a umplut paharul tristetii. Apoi, s-a incheiat campionatul trecut fara disputarea finalei pentru locul 3! Iar divulgarea mediatica la nivel mondial a celor doua batai generale petrecute la noi, a intrecut oricare alta mare isprava dintotdeauna a rugbystilor romani. Daca am mai adauga si „joaca de-a pedeapsa si izbavirea” a presedintelui si ale comisiilor federale, da, trista rupere de ritm la imaginea rugbyului romanesc! In aceeasi nota, si cu consecinte extrem de grave, s-ar putea vorbi si despre „ruperea” in strategie sau in actiune a presedintelui, iata, mistificator al tristei realitati.

(Va urma).

Posted in Sport | No Comments »

O CONTEMPORANĂ INTERBELICĂ – MEDI WECHSLER DINU (prima parte)

ianuarie 17th, 2010

La vernisajul din octombrie 2008, la Muzeul de Arta din Constanta

Mai mult decât istoria ne pot surprinde uneori oamenii care o fac şi o trăiesc. Rămânem uneori de-a dreptul uimiţi că generaţii din epoci diferite se mai pot întâlni la modul concret şi că pot comunica direct.

Printre mulţii artişti plastici ai României contemporane se numără o doamnă a picturii interbelice şi postbelice care a împlinit pe 22 decembrie 2009 venerabila vârstă de 101 an. Medi Wechsler Dinu, ultima supravieţuitoare a unei generaţii strălucite de oameni de cultură a fost până acum câţiva ani aproape necunoscută, la fel ca şi opera ei căreia, având privilegiul să o cercetez îndeaproape, i-am putut constata vastitatea, valoarea şi unicitatea.

Autoportret, ulei pe carton, Muzeul de Arta din Constanta

O nedreptăţită a istoriei, o pribeagă mult timp, din copilărie şi până spre deplina maturitate când, în fine, şi-a putut afla un loc unde să trăiască şi să lucreze, Medi Wechsler Dinu ar putea constitui nu doar un model artistic, dar şi un model de demnitate şi de umanitate în tot felul de vremuri, de prea puţine ori faste creaţiei şi unei vieţi normale.

Portretul lui Mamut, desen, Muzeul de Arta Constanta

Fiindcă o cunosc îndeaproape pe artistă, îmi este imposibil să scriu despre opera ei, separând-o vreo clipă de omul exemplar care este pictoriţa însăşi, chiar şi acum la vârsta unei senectuţi înţelepte, împăcate cu sine, îndelung răbdătoare şi pline de înţelegere şi compasiune faţă de semeni.

Mai presus decât orice, Medi Wechsler Dinu iubeşte oamenii, chiar şi pe cei care i-au pricinuit suferinţe. Nu şi-a pierdut umorul. Dimpotrivă, şi l-a cultivat. Are în spate o genealogie fabuloasă, plină de adevărate personaje de roman, de la străbunici, bunici şi părinţi, până la cel ce i-a fost partener de viaţă: gazetarul Gheorghe Dinu sau poetul avangardist de mare talent Ştefan Roll. Artista s-a format şi a trăit într-o atmosferă de intensă emulaţie culturală. Pe lângă faptul de a fi fost contemporana marilor noştri artişti şi scriitori interbelici, a cunoscut mişcarea de avangardă şi pe exponenţii ei, fără a se fi lăsat însă vreodată ispitită de altceva decât spiritul clasic ce o defineşte şi ca om şi ca pictoriţă. A vrut să devină arhitect. Nu s-a putut, fiindcă n-avea abilităţi pentru matematică. Drept pentru care s-a înscris la belle arte, ca studentă a marilor profesori Jean Al. Steriadi, Strâmbulescu şi Francisc Reiner, urmând în paralel şi cursurile de matematici ale lui Dan Barbilian (poetul Ion Barbu). A frecventat, de asemenea, cursurile lui Nae Ionescu, despre care mărturiseşte că era un om fermecător, un spirit viu şi cuceritor. Steriadi o considera cea mai talentată studentă a sa. Orgoliul n-a fost însă niciodată trăsătura forte a lui Medi Wechsler Dinu. A avut întotdeauna marea disponibilitate de a se încânta de izbânzile artistice ale altora, pe sine punându-se într-un con de umbră.

Case la Balcic, ulei/carton, Muzeul de Arta Constanta

Dragostea pentru oameni se regăseşte în toate genurile şi tehnicile cultivate de-a lungul timpului de artistă. La vârsta primei tinereţi a făcut mult studiu de atelier, folosindu-se de model. Toate studiile ei se remarcă prin forţă a desenului şi ştiinţă a compoziţiei. Dar a lucrat şi portrete de prieteni, rude sau oameni celebri ai vremii. De la crochiuri şi schiţe fugare, până la pânze în ulei, portretele şi autoportretele ei se remarcă printr-un fin simţ al observaţiei, dar şi prin deplina stăpânire a mijloacelor artistice.

Peisaj Sulina, acuarela, Muzeul de Arta Tulcea

Traiectoria artistică, ba chiar şi propria sa biografie, cunosc o întorsătură definitivă la întâlnirea cu Balcicul. Spaţiul exotic al Coastei de Argint acţionează magic asupra viziunii lui Medi Wechsler. Nu se mai poate desprinde de loc. Pictează cât ţine sezonul cald, timp de cinci ani (1934 – 1939), în acel tărâm pitoresc, oriental, scăldat într-o lumină unică, alături de artiştii noştri interbelici cu mult mai cunoscuţi: Tonitza, Şirato Steriadi, Lucian Grigorescu, Iser, Mutzner şi mulţi alţii. Leagă prietenie cu familia primarului providenţial al Balcicului de atunci, Octavian Moşescu. De pe terasa casei acestuia contemplă şi pictează marea şi portul. Cel mai mult însă o impresionează la Balcic oamenii, mai ales cei sărmani şi umili, pescarii, negustorii tătari şi turci, femeile şi copii lor pe care îi pictează adesea cu o dragoste aparte. Îşi petrece dimineţile în celebra cafenea a lui Mamut, de unde pescarii pleacă în zori să-şi întindă năvoadele. Atmosfera acelor locuri devenite astăzi istorie se păstrează intactă în lucrările de tinereţe ale lui Medi Wechsler. Compoziţiile ei de la Balcic, opere de artă şi documente de epocă, uleiuri, acuarele sau desene nu sunt cu nimic mai prejos decât cele demult cunoscute şi tezaurizate în muzeele noastre de artă modernă. Încă din această etapă de creaţie se poate lesne distinge că artista nu merge pe căi bătătorite. Are atât o viziune a ei, plină de gingăşie, candoare, înţelegere pentru spiritul locului şi pentru natura umană, cât şi un stil de a picta în care se poate observa căutarea febrilă, dorinţa de a surprinde clipa efemeră, dar şi eterna nemulţumire de sine. Chiar şi peisajele, nu doar portretele de oameni, sunt un fel de instantanee. Suportul pictural înregistrează în general fragmente, detalii capabile să evoce întregul. Nu de puţine ori lucrările ei de la Balcic par neterminate. Studiindu-le atent am putut constata că ele sunt special lăsate aşa, cât a durat clipa de trăire ori cât a putut desprinde ochiul din strânsoarea unui moment trecător.

La cafenea, acuarela, Muzeul de Arta Constanta

În aceeaşi epocă senină, prolifică în toate planurile, dar şi de dulce visare, Medi Wechsler face o lungă călătorie în Grecia împreună cu prietena ei, pictoriţa Victoria Constantinescu. În acel an, 1937, ele străbat distanţe mari în Grecia continentală şi pe insule, lucrând intens la Volos, Patras, Olympia, Atena, Skiatos, Mikonos, Santorini. Victoria Constantinescu îşi necăjeşte constant prietena spunându-i: „Medi, tu nu faci Grecia, tu faci tot Balcicul”. Se întoarce în ţară profund nemulţumită de producţia artistică din Elada. Nu-şi arată lucrările, dar, din fericire, nici nu le distruge. Am avut privilegiul să le descopăr eu, acum, după mai bine de 70 de ani, ticsite în mape şi caiete de schiţe. Sunt, în majoritate, cu excepţia câtorva remarcabile peisaje greceşti, desene şi crochiuri de un rafinament desăvârşit, ce ar putea îmbogăţi patrimoniul oricărui muzeu de artă modernă din lume. O afirm fără reţinere. Aceste lucrări de mici dimensiuni ce definesc atât de bine spiritul artistei se adresează ochiului exersat, unei categorii de privitori ultracultivate, nicidecum unor amatori de artă mai puţin instruiţi. Ele sunt un bun exemplu al modului în care cultura, alături de talentul înnăscut al unui artist, pot conduce la naşterea unei opere perene.

Golful Balcic, desen, Muzeul de Arta Constanta

În 1940 porţile coloniei artistice de la Balcic se închid definitiv artiştilor români. Medi Wechsler îşi consumă aici nu doar o parte a marilor sale resurse de sensibilitate artistică, dar şi o romantică poveste de dragoste cu mezinul familiei Brauner, Teodor, fratele lui Victor Brauner. Tot la Balcic avea să-l cunoască pe viitorul ei partener de viaţă: poetul avangardist Ştefan Roll. Izgonirea din acest Paradis terestru nu e singura nenorocire care i se întâmplă artistei. Urmează nefasta perioadă a persecutării evreilor când spaimei de deportare i se adaugă interdicţia de a expune. Artista se refugiază într-un refuz vehement de a mai lucra. Îndeplineşte pentru o perioadă scurtă funcţia de profesor de desen la o şcoală pentru copiii evrei din Bucureşti.
(continuare în numărul viitor)

Posted in Medalion | No Comments »

Adrian Munteanu – «Femeie! …»

ianuarie 17th, 2010

$\"Photobucket\"$

Adrian Munteanu – Femeie! …
Editura Minerva Bucureşti
Colecţia Literatura română contemporană

ISBN 978-73-21-0988-5
56 pagini

$\"Photobucket\"$

Editura Minerva din Bucureşti a lansat la sfârşitul anului 2009, volumul „Femeie…” de Adrian Munteanu, alcătuit din 50 sonete de dragoste şi însoţit de un CD ce cuprinde 20 de sonete în interpretarea autorului.
Adrian Munteanu, o voce remarcabilă a radioului românesc, se evidenţiază prin calităţile sale artistice, literare şi organizatorice. Fondator al Cenaclului 19 din Braşov, alături de Adrian Munteanu s-au deschis porţile Literaturii unor scriitori ca: Alexandru Musina, Gheorghe Crăciun, Ioan Pop Barassovia, Angela Nache-Mamier, Simona Popescu ş.a. Dacă debutul său literar este marcat prin anii ’70 în paginile revistei „Ex Ponto” din Constanţa, Adrian Munteanu a cultivat o traiectorie discretă, autentică, prin înălţimile Parnasului, de la regie şi actorie, până la basmele în versuri pentru copii (şi aici amintim volumele dedicate celor mici: „Seri cu licurici” volumul I – “Seminţele”, editura Concordia, Braşov, 1999; volumul II – “Darurile”, editura Triumf, Braşov, 2001; volumul III –“Bunătatea”, editura Triumf, Braşov, 2002), sonete creştine alături de grupul muzical Anatoly (CD-ul “Veniţi să luaţi lumină!”) sau vălurile incandescentei muze Erato, concretizate prin volumele \”Tăcerea clipei\” (Sonete 1), apărut la editura Arania, Braşov, 2005; \”Casa fără ziduri\” (Sonete 2), Arania, 2006; “Paingul orb” (Sonete 3), Arania, 2007; \”Ferestre în cetate\” ( Sonete 4), Arania, 2008.

Arta de a seduce Clipa de humă, de a fi parte dintr-un întreg absolut, arta de a fi iubit şi de a iubi, iată elementele constructive ale poeziei de dragoste.

Adrian Munteanu şi-a pregătit temeinic pelerina pubescentă a prozodiei impecabil retuşată melosului său interior, căutând Levantul orologiilor imaculate ale iubirii, prin stranii lumi cu eşafodaje lirice tandre „pe tainele iubirii efemere” unde mirările aflate „la porţile castelului din noi” zidesc „ungher de bine în odăi de miere”. Mitul se articulează în acest spaţiu primordial, acolo unde se deschid labirinturile cerului pentru libaţii delicate, ancestrale „Umple, iubito, cu vin vechi potirul,/Fructul luminii, limpezit de muze” în căutarea „hormonului fericirii”. Chivot statornic „În flacăra dintru adânc de noi”, dragostea dăruită de zei iluminează sufletele îndrăgostiţilor, într-un imaterialism pur, incendiar. Muza poetului este expresia perfecţiunii, idealul însuşi, prin definiţie. Fascinaţia revelaţiei, a femeii iubite, forţa ei interioară ce-i conferă aura ireală a fericirii, este încrustată în „eternul timp al orelor târzii”, al logosului divin.

Sentimentele devin un aeroplancton în care sălăşuiesc făpturile de „înger răstignit”, într-o recrudescenţă astrală predestinată. Metamorfozele însoţesc „căderi de fluturi adormiţi şi uzi” în cetatea ireprehensibilă a iubitei, însoţită de îngeri bizari, aerofagi. Dragostea absolută biunivocă într-o concordă şi tragică oblaţiune este mesajul intim al acestui volum dedicat de altfel în întregime, dincolo de timp unei singure muze ce locuieşte ireversibil Poetul în cele mai adânci fibre ale fiinţei lui din vremea când „tânjea mirarea stinsă în fereşti/Dansau pe jarul clipelor vestale/Dar tu, iubito-n toate nu mai eşti”.

Caligrafia delicată a simţului decorează tabloul erotic printr-o senzualitate aparte, într-un idiotrofism perfect al metaforelor. Sonetul îşi ridică mânăstire iluminând ieromonahul nopţilor de ceară.

Adrian Munteanu este un maestru incontestabil al terţinelor şi catrenelor, un menestrel autentic care revigorează prin explorările sale pline de rafinament şi tandreţe universul sonetului.

Şi aşa cum însuşi profesorul său, regretatul Marin Mincu, accentua în postfaţa cărţii: „În sonetele sale, Adrian Munteanu cultivă ardoarea erotică specifică acelui \”dolce stil novo\” despre care a vorbit Dante atunci când s-a referit la Guido Guinizzelli. El reuşeşte să menţină treaz interesul cititorului pentru un gen liric revizitat, astăzi, doar de cei mai curajoşi. Nu mă îndoiesc că virtuozitatea sa prozodică va stârni plăcerea îndrăgostiţilor şi nu numai a acestora.\”

Ilustraţia volumului aparţine tânărului artist plastic Dmitry Brodetsky din Timişoara, a cărei paletă lirică încoronează feeric Poezia. Colaborarea celor doi se dovedeşte astfel, de bun-augur.

Sonetele lui Adrian Munteanu sunt litografii imanente ale sentimentelor autentice prin esenţa lor, corespondenţa, perspectivitatea Muză-Poet fiind organică, profundă. Erato invadează Poetul în cele mai alese simţuri ale fiinţei. Dragostea este îndumnezeire.

Posted in Libris | No Comments »

Eugene Buica & punks

ianuarie 17th, 2010

Video blogul veiozaarte.ro lanseaza episodul 6 al serialului punks, care il prezinta pe Eugene Buica, actor, professor de actorie si fondatorul The Acting Corps L.A. – una din cele mai respectate scoli de actorie de la Hollywood, ale carei cursuri au fost urmate de actori celebri, precum Leonardo Di Caprio, Tobey Maguire, Claire Danes, Margaret Cho sau Eminem.

Eugene Buica s-a nascut in 1963, in Bucuresti, iar la varsta de 10 ani a emigrat impreuna cu familia in Statele Unite. A studiat vioara, mai intai la Liceul de Muzica Nr. 2 din Bucuresti si a continuat pana la terminarea liceului. A urmat, de asemeni, cursurile Universitatii din Philadelphia, iar dupa terminarea lor a fost admis la Neighborhood Playhouse, unde l-a avut professor pe Sanford Meisner, considerat unul dintre maestrii actoriei americane.
Eugene Buica pregateste actori inca din 1991, conducand ateliere bazate pe metodele Grotowski, Michael Chekhov sau Meisner. Ca director artistic si fondator al The Acting Corps, a dezvoltat si implementat o metoda proprie, pe care o aplica in cursurile scolii si la ateliere.

Filmul produs de veiozaarte urmareste reintoarcerea lui Eugene, dupa patruzeci de ani, in cartierul copilariei sale, Pajura. Rememorarea acelei perioade, momentele de dinaintea plecarii, cand parintii negociau cumpararea pasapoartelor chiar de la Securitate. Opiniile lui Eugene despre actorii roman si teatrul romanesc, in urma workshopurilor sustinute aici in ultimii trei ani.

Serialul punks, produs de veiozaarte isi propune sa descopere si sa prezinte artisti romani si oameni de cultura din Noul Val, prin intermediul unor scurte documentare postate pe site. Primele cinci episoade ale serialului i-au prezentat pe djMATZE, trupa Jazzadezz, Michele Bressan (artist vizual), trupa Mes Quins sau pe Daniel Knorr (artist visual).

Filmul poate vizionat aici: http://www.cndb.ro/

sursa: comunicat de presa

Posted in Relativităţi Culturale | No Comments »

Urmele Holocaustului in prezent – un proiect care se anunta interesant –

ianuarie 17th, 2010

\”TRACES OF THE HOLOCAUST IN THE PRESENT\”

MONDAY, JULY 5 – SATURDAY, JULY 10, 2010

This project deals with the inter-relations between two parts within us: the aggressor and the victim. This is a professional psychodrama training process. It is a dynamic active unmasking group process using Psychodrama and Sociodrama in order to encounter the traces of the Holocaust in our present life. This experience may bring an encounter with the \”other\” and with the \”different\”. It may not lead to reconciliation but can heal some of the wounds and open a dialogue. It is open to international students, professionals and others who are interested in the theme. No prior experience in psychodrama is necessary. We chose the \”Galicia Jewish Museum\” in Krakow and \”The Educational-Encounter Center\” in Oswiecim as our place of working because of its symbolic powerful reminder of the Past in the Present.
This event is organized by the PSYCHODRAMA INSTITUTE OF EUROPE, PIfE. The language will be English with different translations. The leaders of this workshop are living example of the fruits of this dialogue. The directors are:

HILDE GÖTT – Dipl. Soz. Pad. Born in Romania as a granddaughter of SS members whose wives were deported to Siberia. She is certified Trainer and Supervisor (DGSv) of Psychodrama for the \”Psychodrama Institute of Europe\” (PIfE) and serves as its Chairwoman. She is a Children and Adolescent Therapist, focusing on trauma and violence.

YAACOV NAOR – MA, CAGS, TEP. Born in Germany in a DP camp to parents who are both Holocaust survivors. Founder and Director of ISIS ISRAEL- Psychodrama and Intermodal Expressive Arts Therapy Center in Tel Aviv. Certified Therapist, Trainer and Supervisor in Psychodrama. Leader of dialogue groups between Israelis and Palestinians.

FURTHER INFORMATION: Hilde Gött: hildegoett@t-online.de or: Yaacov Naor: yaacovn@gmail.com

Posted in TELEGRAMA | No Comments »

Apel la candidatura: Salonul International de Arte Contemporane Bruxelles

ianuarie 17th, 2010

La Société des Beaux Arts de Béziers et l’Association com2Art organisent à l’été 2010 un salon International des Arts contemporains à Bruxelles.

L’exposition, prévue pour une centaine d’exposants, est ouverte à tout artiste souhaitant consolider sa présence en Europe. Les styles sont exclusivement des oeuvres d’art contemporain (peinture, sculpture, photo, oeuvre sur papier, gravure).
Les exposants seront les artistes indépendants, les galeries internationales, et les associations d’artistes.
Dates prévues : du 11 au 17 juin 2010 inclus, soit 7 jours d’exposition.
Le séjour sur place et le voyage seront à la charge des exposants.

L’exposition se tiendra au Musée Autoworld au parc du Jubilée à Bruxelles.

Cette exposition, qui entre dans le programme d’internationalisation des Beaux Arts de Béziers et les objectifs annuels de com2Art, permettra aux artistes et autres partenaires culturels de se faire connaître sur le marché Nord Européen, et de développer des contacts avec de nouveaux et véritables amateurs d’art contemporains.

Réserver votre place en vous inscrivant : Dossier complet en cliquant ici..

Pour contacter le chef de projet cliquer sur l’adresse suivante :

arts2.bruxelles@orange.fr

Posted in Oportunitati | No Comments »

Albiacin, locuri in care nu am fost

ianuarie 17th, 2010

Desmint ca ma joc uneori intre parantezele ecranului catodic, pupila mea minus, tu in sosete 3/4, oare unde e centrul lumii? Nebunia algoritmului virtual, axa timpului redusa la zero. \”Nu-s asa leshinata cum par\”, spune Albiacin dansatoarea transpirata la bara, undeva pe strazile Madridului, la orele de dupa apus. Cu zahar pudra mai incolo, cineva emuleaza Jaffa, orash ciudat cu strazi paralele cu marea ce izbeste intr-o duna copleshita de nisipuri blegi, case vechi si sticle goale de bere Maccabi. Ling peretii varuiti, miros curtile cu pasari de lemn, incerc pianul de ocazie..la radio muzica lui Rahmaninov pe 5 coarde brodate de muezin.
Apoi vin vitrinele conjugale din Zamora..ca sa apreciezi morala acestor manechine matrimoniale, trebuie sa te dezbraci ca sa simti pe piele esteticul mental la care esti supus, imbalsamat in emotii diluate, ca intr-un paienjenish de cloroform la granita cu efemerul nuptial. Studentii au plecat sa manance tapas, pe acopersishuri sudorii se joaca cu flacari de acetilena aurie. Calatrava si splendoare arhitectonica, danseaza Albiacin cu spinarea arcuita pod.
Peste ramuri electrice, sarme, papuci de balerina pont ca intr-un tablou de Goya. Prietena mea scrie in agenda ei de papirus: \”Il tin de mana, fara sa-l privesc, m-am dat cu Paco Ibanez si arat super, el a atipit iar, precis viseaza la cuvinte mototolite intre 6 si 7 cand iau lectii de passodoble, uite-l cum zace cu lacrimile tzasnind pe gura, fascinat de calatoriile in nicaieri, mumificat intre pliurile bandeonului\”.
Sub pomul de craciun cineva sparge lemne in forma de inima. Un inginer deseneaza planuri pe carbon fractal, infrastructura de schela buimaca, ca o sagrada cu muncitori descifrand traverse de piatra, gaudian cioplite. Gaudian si infricosator, subliniaza Albiacin cu creionul albastru de sprancene, schitand pe perete profilul lui Baltasar Lobo nebarbieritul. Ma emotioneaza pirueta la tango, piciorul ei fin ridicat spre cerul cu fluctuatii de electric blue, toate ma duc in piata Cismigiu, tigancile dansand Almerii prin baltoace, slabanoage minore, mimand omoruri. Sun insistent la usa vecinei, doar sa apara mascata in combinezon si pene, avea un papagal imperial care declara proclamari in treshpe limbi. In alt loc, sub alt cer, capre angorate zambesc rumegand fresce pictate proaspat. In balansoarul ei de creta zace epuizata Chartilago muza tuturor calatoriilor cu o tigara pe jumate consumata, se scarpina in cap cu o penita, e toata drum si iluzie, e o simpla fata care isi ascunde mainile delicate in magia clipei..

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Revizuirea Constitutiei Republicii Moldova

ianuarie 17th, 2010

Tema reformei constitutionale s-a sedimentat in discursul de la Chisinau. Va fi sau nu revizuita Constitutia? Cand se va organiza referendumul pentru aprobarea Constitutiei? Sunt doar cateva intrebari care au patruns in spatiul public si care genereaza dezbateri aprinse.

Sediul materiei este Titlul VI, art. 141-143 din Constitutia Republicii Moldova si art. 76-86 din Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova. Potrivit art. 72 din Constitutie, Parlamentul, in calitate de unica autoritate legiuitoare a tarii, adopta legi constitutionale, care sunt legi de revizuire a Constitutiei. Revizuirea Constitutiei poate fi initiata de cel putin o treime din deputati, Guvern sau un numar de cel putin 200 000 de cetateni ai Republicii Moldova cu drept de vot, provenind din cel putin jumatate din unitatile administrativ-teritoriale de nivelul doi, iar in fiecare din ele trebuie sa fie inregistrate cel putin 20000 de semnaturi in sprijinul acestei initiative [art. 141 alin.(1)]. O atenta lectura a textului constitutional va scoate in evidenta o anumita inconsecventa a legiuitorului constituant, prin utilizarea termenilor de “revizuire” si “modificare”. In contextul in care, din interpretarea literei si spiritului Constitutiei, nu se face nicio distinctie intre acesti doi termeni sub aspectul procedurii sau efectelor produse, concluzia ar fi ca legiuitorul constituant nu se refera la doua proceduri diferite, ci la una singura, pe care o numeste revizuire sau modificare a Constitutiei.

Cum poate fi revizuita/modificata Constitutia

a) Proiectul de lege sau propunerea legislativa de modificare a Constitutiei se depune la Curtea Constitutionala pentru ca aceasta sa se pronunte asupra initiativei in cauza [art. 135 alin.(1) lit.c)]. In cadrul acestei etape, Curtea nu are dreptul sa blocheze initiativa de revizuire, ci doar verifica indeplinirea conditiilor constitutionale pentru initierea revizuirii. Decizia Curtii Constitutionale, care are valoarea juridica a unui aviz, se adopta cu votul a cel putin 4 judecatori din 6.

b) Proiectul de lege sau propunerea legislativa de revizuire a Constitutiei se prezinta Parlamentului impreuna cu avizul Curtii Constitutionale [art. 141 alin.(2)]. Ulterior prezentarii proiectului de lege sau propunerii legislative, Parlamentul va incepe dezbaterea doar dupa expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentarii proiectului sau propunerii in cauza.

Avand in vedere faptul ca Parlamentul Republicii Moldova trebuie dizolvat in iunie 2010 in temeiul art. 78 alin.(5) din Constitutie, si pana la aceasta data nu a fost prezentata propunerea de modificare/revizuire a Constitutiei, se poate afirma ca exista toate premisele de ordin juridic pentru ca dezbaterea asupra reformei constitutionale sa inceapa abia in toamna anului 2010, in sedintele Parlamentului rezultat in urma alegerilor anticipate.

Dezbaterea se va desfasura in cel putin doua lecturi. In urma dezbaterilor, Parlamentul adopta legea constitutionala cu votul a doua treimi din numarul deputatilor alesi, in termen de un an de la data prezentarii initiativei pentru revizuirea/modificarea Constitutiei. In cazul in care termenul de un an a expirat fara votul Parlamentului, propunerea se considera nula [art. 143 alin.(2)].

c) In urma votarii de catre Parlament, legea constitutionala se va promulga de catre Presedintele Republicii Moldova in temeiul art. 74 alin.(4) coroborat cu art. 93 alin.(1) si art. 94 alin.(1) din Constitutie. Decretul de promulgare se va trimite spre publicare in Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art. 76).

d) In cazul in care dizpotiile legii constitutionale aduc atingere neutralitatii statului, precum si caracterului suveran, independent si unitar al statului, se va organiza un referendum pentru aprobarea noilor dispozitii de catre popor, in virtutea calitatii de titular al suveranitatii nationale, atribuita prin art. 2 din Constitutie. In celelalte cazuri, nu este necesara organizarea referendumului. Constitutia va fi considerata adoptata si va intra in vigoare abia dupa confirmarea rezultatului referendumului de catre Curtea Constitutionala [art. 135 alin.(1) lit.d)]. Si in acest caz, Curtea Constitutionala trebuie doar sa constate indeplinirea conditiilor constitutionale si legale pentru organizarea si desfasurarea referendumului.

Cand NU poate fi revizuita/modificta Constitutia

Constitutia nu poate fi revizuita in cazul in care rezultatul ar viza suprimarea drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor sau a garantiilor acestora, precum si pe durata starii de urgenta, de asediu sau de razboi [art. 142 alin.(2) si (3)]. Totodata, din interpretarea art. 63 alin.(3), deducem ca Parlamentul caruia i-a expirat mandatul si se afla in perioada de prorogare legala a mandatului pana la intrunirea noii componente nu poate modifica Constitutia. Intre luna iunie si septembrie 2010, Parlamentul Republicii Moldova, in calitate de Parlament “dizolvat”, se va afla sub incidenta art. 63 alin.(3) din Constitutie, fiind privat de dreptul de a se pronunta asupra unei astfel de initiative.

Concluzie: Constitutia Republicii Moldova va putea fi modificata/revizuita doar de noul Parlament rezultat in urma alegerilor anticipate.

Posted in Republica Moldova | No Comments »

Mantaua (Malaika Butoy)

ianuarie 17th, 2010

Cu ochii negri ascunşi în spatele ochelarilor de soare,
Nu poţi citi Gogol!
Nicolai Vasilievici e prea complicat
Să-l poţi înţelege cochetând cu mine
Ca o păpuşă mecanică rămasă în funcţiune
După ce arcurile i s-au stricat.
– L-ai citit pe Gogol? m-ai întrebat fluturându-mi prin faţă un volum cu „Mantaua”.
– Da, desigur, demult.
Dar favorita mea e „Suflete Moarte”.
– Ei lasă-mă! De asta nu ştiam.
Ai schimbat vorba, grăbită,
De teamă să nu te întreb cine e Kosak
Şi să-mi dau seama că porţi cartea cu tine-n ghiozdan
Doar să faci impresie prin parc.
– Dar nu ai vrea să mi-faci un rezumat?
Alături ochilor tăi negri ascunşi în spatele ochelarilor de soare,
Gogol mi-e şi mai drag.

Dan David, Los Angeles, martie-28-2007.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

TELEPATIE [6] – ( Mirajul listelor )

ianuarie 17th, 2010

C. la 50 de ani

(urmare din numarul trecut)

Cand DE a aparut la hotel, m-am simtit mai batran cu 20 de ani. Aproape ca nu incaruntise, avea putine riduri, stiam ca noi, israelienii, stresati de starea permanenta de razboi si rasfatati de soare, imbatranim mai repede, dar nu m-am asteptat sa-l gasesc atat de proaspat. Venise cu sotia, o nemtoaica dulce, care – am aflat ulterior – cunostea traditia evreiasca mai bine decit el. Am plecat toti patru sa-l revad pe tatal sau, care ma cunostea de mic copil. Ne-am oprit doar cateva minute, eram pe fuga, DE rezervase masa la un restaurant italian, iar C. ne astepta s-o luam in drum. In masina am inceput sa tusesc ingrozitor, racisem putin, dar, cu cat inaintam, tuseam tot mai des, nu puteam articula un cuvant, M. tacea, DE ma intreba amanunte din trecut, iar eu raspundeam cu onomatopee din ce in ce mai convingatoare.
Ajungem intr-o zona rezidentiala, linistita, in jur pomi si masini parcate ordonat, nemteste. DE coboara, noi asteptam, o tensiune s-o tai cu cutitul, nimeni nu misca, mai am timp sa fug – imi zic – iau un taxi pina la hotel, voi fi scuzat, am racit si nu vreau sa molipsesc pe nimeni, abia respir, ce caut aici, la ce se gandeste M., atatia kilometri, atatea ganduri, si tusea asta nu se mai opreste, poate visez, nu sunt eu, acusi ma trezesc, plec la cabinet, in Kiriat Ono, nu recunosc parcarea, s-a construit intre timp si n-am bagat de seama…

DE reapare, cu zambetul putin fortat: – C. ne invita la un aperitiv, coborati o clipa. Parca imi amintesc niste trepte, spre primul etaj, multe trepte, peste 30 de ani, ceilalti urcau inaintea mea in tacere, doar respiratiile sopteau sunete de neinteles, priveam treptele, mi-a venit in minte ca uitasem sa le numar, poate reincep urcarea si numar, scrisesem, de mult, \” Mitul lui Sisif\”, o poezie inspirata de Camus, si acolo erau trepte… Am ridicat ochii, o usa intredeschisa, in prag – EA -, atat de frumoasa, atat de neschimbata, ba nu, zambea, era alt zambet, al ei si nu al ei, apoi, in mod firesc, am intrat cu totii, privirea imi fugea, vedeam mobila, nu avea culoare, o lumina instabila dinafara, ceilalti s-au asezat, eu cutreieram prin noul spatiu, carti intr-o biblioteca, niciuna pe romaneste (oare ne-am imbratisat la intrare?), probabil aici nu se fumeaza. C. a adus aperitivul, cupe cu un vin alb, am cerut un pahar de apa si o scrumiera, am iesit pe terasa, mi-am aprins o tigara si am privit arborii din jur, mainile imi tremurau, ramasesem singur, ceilalti vorbeau pe citeva limbi, eu fumam pe terasa cu vedere spre Cismigiu, eram, simultan, la primul si la al cincilea etaj, in Duesseldorf si in blocul Spicul.

-Tusesti ingrozitor, fumezi mult? – venise langa mine, silueta perfecta, nu adaugase un gram, privirea ei ma ardea, ochii-mi zburau in toate directiile, simteam ca trebuie sa-i spun ceva ce nu-i spusesem in copilarie, oare se asteapta sa rascolesc amintiri?

– Esti tulburator de frumoasa.

Revenim in sufragerie, pe un raft observ o fotografie, era C., fetita din Cismigiu, privire de 45 de grade, banuitoare, de ce a pus aceasta poza, aici?
– Nu, e fiica mea, seamana mult cu mine.
La restaurant s-a palavragit in germana, engleza, ebraica, romaneste. Eu stateam in fata ei, oarecum pe diagonala, si tuseam. O priveam si nu-i spuneam mai nimic, vorbea mai mult DE. C. a gasit imediat limbaj comun cu M., prietena mea, in ebraica saracacioasa pe care o mai tinea minte, au ras putin de adolescenta, de revederea dupa atatia ani, de primul sarut al ei, de Cismigiu, apoi s-a trecut la situatia politica, la preocuparile de zi de zi, care la Duesseldorf erau diferite de cele din Israel. Eu si DE am barfit prietenii din copilarie, fiecare e azi in alt colt al lumii, cine si-ar fi inchipuit?

In masina, in drumul spre hotel, sedeam pe bancheta din spate, intre C. si M., iarasi taceri, intrerupte de tusea mea repetata, ganduri necontrolate, trebuia sa vin aici si, totusi, nu ne-am spus nimic, cine este astazi C.? Maine voi vizita Duesseldorf, DE pleaca la Frankfurt, ea insa ramane, poate se ofera sa se plimbe cu noi, sa-mi arate orasul, sa redesteptam imagini din Bucuresti, sa ne privim, in sfarsit, in ochi. Nimic… Am ajuns la hotel, am coborat cu totii, la despartire, in timp ce ne imbratisam, am simtit trupul ei lipit de mine. Apoi m-a batut consolator pe umar, oare ce a vrut sa-mi spuna, ca viata merge inainte?
– Vlad a inchis un cerc, o aud pe M…

* * *

In aceeasi noapte n-am putut adormi, priveam undeva spre infinit si ma intrebam unde mi-au disparut cuvintele. Oare aveam, intr-adevar, ceva sa-i spun fetitei C. sau femeii de 50 de ani? Vedeam in fata mea cercuri intersectate, tot felul de culori, cercuri inchise, deschise, deveneau ovale, patrate, unghiuri ascutite, halucinatii, coboram din pat, ma apropiam de fereastra, parca un magnet ma atragea spre telefon, apoi iar spre pat… M. dormea langa mine, de cand ne despartisem de C. si DE nu vorbisem mai de loc, ne asteptau cateva zile de excursie prin padurile germane, dar maine Duesseldorf, orasul elegantei, orasul lui C…

A doua zi am facut o mare descoperire. Ca pot sa-mi controlez, partial, gandurile. Am vizitat Duesseldorf si mi-a placut fiecare colt, fiecare magazin, era o vreme de vis, de cateva ori m-am gandit ca s-ar putea s-o intalnesc intamplator, pe strada, pe C., dar atat. Am hotarat ca vom avea o vacanta reusita si asa a si fost. Nu voi povesti fiecare etapa in parte. Am vizitat zona muntilor Harz, Goslar, Muenden, unde ne-a prins o ploaie torentiala si am avut un dialog suprarealist cu o batranica, ea pe nemteste, eu pe engleza, despre iudaism si crestinism. Cauta sa ma convinga sa devin crestin si sa-l recunosc pe Isus drept Mesia; dar eu am ripostat ca Isus nu are nevoie de recunoasterea mea, se descurca si singur, pe scurt, ne-am inteles de minune. Am trecut prin Gottingen, Kassel (unde am avut norocul sa vedem o expozitie Chagall), Wuerzburg, toate incantatoare, apoi am schimbat traseul, am lasat Nuernberg si Regensburg pentru alta data si ne-am indreptat spre Muenchen. Am ajuns la castelele lui Ludwig din Bavaria, pe care le mai vazusem, dar m-au impresionat intr-atata, incat m-as mai duce de cateva ori, mai ales ca Ludwig, personajul, ma fascineaza. Pe tot parcursul, nu am vorbit de prietenii intalniti, ne-am bucurat de natura, de momentele de intimitate cu M., ne intelegeam din priviri, ne tineam de mana, ca doi adolescenti, eu o cam grabeam, sa reusim sa acoperim cat mai multe etape, mereu am senzatia ca imi lipsesc doua zile, doar doua, ca excursia sa fie perfecta. Daca vreti sa aveti o vacanta reusita si nu stiti incotro sa va indreptati, caci vremea in Europa e capricioasa, aterizati la Muenchen. In functie de ploaie sau vanturi, ramaneti la nord de Alpi, sau traversati-i, asa puteti vedea Germania, Elvetia, Franta, Nordul Italiei, Austria, puteti schimba programul pe loc, doar ca trebuie sa carati multe ghiduri si harti, dar in citeva ore, ajungeti in alt climat, cu alta priveliste si arhitectura, alti oameni si alte surprize.
La sfirsitul expeditiei ne-am intors la Hotelul Ibis Nord, in Muenchen, coplesiti de impresii si am mincat, evident, la Mario. Inainte de a pleca spre aeroport am simtit nevoia sa aud vocea tuturor prietenilor reintilniti, am telefonat Manonei, lui P., lui DE, lui Wolfgang, le-am multumit pentru clipele placute si ne-am promis sa mentinem legatura. Unei singure persoane nu i-am telefonat, oricum n-as fi stiut ce sa-i spun. Am revenit in Israel, la treburile cotidiene, la pacienti, la atacurile teroriste, la economia in permanenta criza, la serile petrecute in fata computerului, la lista Rom-Jews, la personajele virtuale, care imi lipsisera pe toata durata vacantei.

Dar, nu stiu cum e la voi, casuta mea postala are o rubrica numita \” Addresses\”. Cand am deschis-o mi-a sarit in fata ochilor un nume. O femeie de 50 de ani, locuia departe, la cateva ore de zbor de Israel, o fetita de numai 14 ani, pe care o revazusem, dar nu ne intalnisem. Trecusem iar unul pe langa altul, ca in urma cu ani, la Bucuresti, la Rishon LeZion, acum la Duesseldorf. Timp de o saptamana am evitat acest nume, peste el se suprapuneau imagini incetosate, linii frante, puncte neclare, litera C., care, pe tastatura, apare alaturi de V. Iar C. este un cerc neinchis.
Pe 30.4.2003 in timp ce citeam mesajele listei Rom-Jews, am simtit cum mana s-a dus singura si a scris un mesaj privat. Se chema : “N-am cuvinte”.
\”M-am intors, am vrut sa-ti scriu, dar am ezitat…
Arati superb, ai crescut, si totusi ai ramas fetita de odinioara.
As fi vrut sa te intreb atatea lucruri…
Crezi ca vrei sa-mi raspunzi la intrebarile nepuse?\”

( Sfarsitul in numarul viitor )

Posted in Cai Spre Noi Insine | No Comments »

Rătăcitor fulg de păpădie

ianuarie 17th, 2010

Cu mii de braţe-ntinse, Dumnezeu,
te rog în fiecare zi şi noapte
şi norii îi cuprind în palme, eu,
dar cuvintele îmi sunt deşarte.

Eu fur din rugăciunea celor sfinţi
cuvinte bune şi neîntinate,
sunt pe lume atâţia oropsiţi,
mi le cer să i le dau pe toate.

Le-mpart la toţi, dar mie nu-mi ajung,
fur din codru foşnetul de frunze,
din nori de puf, fur ploile ce plâng,
le sorb cu înfometate buze.

Sunt pe lume atâţia oropsiţi,
ei totu-mi cer acuma disperaţi,
eu nu păstrez nimica de la sfinţi,
cum nici cămaşa Domnul n-a păstrat.

Eu vin azi să-Ţi fur din veşnicie –
ruga cu netrebnice cuvinte,
rătăcitor fulg de păpădie
ce vântul îl duce înainte.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Iancu şi Iosif Guttman – victime ale Pogromului de la Bucureşti, din ianuarie 1941

ianuarie 17th, 2010

Pe 21 ianuarie se împlinesc 69 de ani de la rebeliunea legionară, în timpul căreia au fost uciși la București 122 de evrei, printre care și fiii rabinului Guttman, Iancu și Iosif. Sora lor, dr. Hava Haas, rememorează acest episod tragic din istoria evreilor români care a pus capăt prematur vieții celor doi frați ai ei.

Iancu şi Iosif Guttman s-au născut în anii din preajma primului război mondial, într-un mic orăşel din Moldova. Tata, un om tânăr – încă nu împlinise 20 de ani – funcţiona ca rabin al acestui orăşel. Ca toţi copiii de evrei în acea vreme, Iancu şi Iosif au fost trimişi de la frageda vârstă de 4-5 ani la Heder, pentru a învăţa să scrie, să citească şi să cunoască învăţăturile Torei. Acasă cu părinţii, vorbeau limba idiş. Între timp, tata s-a evidenţiat ca un rabin deosebit de talentat. Activitatea sa rabinică ca şi predicile sale, l-au făcut cunoscut şi apreciat şi în afara orăşelului. Veneau oameni din diferite locuri să soarbă vorbele sale de duh, să asculte şi să aprecieze cunoştinţele sale temeinice în cultura şi filosofia iudaică. După scurt timp, a fost chemat la Bucureşti, devenind rabin al Comunităţii din Bucureşti şi pe baza cunoştinţelor sale juridice, a fost numit judecător la curtea rabinică, slujind în această calitate aproape 50 de ani.

Iancu şi Iosif au urmat la Bucureşti şcoala primară şi au absolvit liceul Libros ca elevi străluciţi. După bacalaureat, Iancu a ales cursurile Facultăţii de Drept şi Filosofie, iar Iosif, pe baza notelor mari cu care a terminat liceul, a fost primit la Facultatea de Medicină din Bucureşti (în ciuda prevederii de numerus clausus pentru evrei).

Iancu a fost un student eminent, era primul din an şi colegii săi evrei şi neevrei apelau la el pentru a-i ajuta la lucrările pe care trebuiau să le prezinte. Datorită cunoştinţelor sale ieşite din comun, profesorul Dimitrie Gusti de la catedra de Sociologie l-a numit pe Iancu, asistent universitar.

Încă de la începutul cursurilor la Medicină, Iosif a suferit bătăi şi tăieturi cu bisturiul de la disecţie din partea colegilor antisemiţi. După un timp, Iosif a părăsit Medicina şi a trecut la Facultatea de Litere şi Filosofie. Atât Iancu, cât şi Iosif şi-au însuşit din fragedă tinereţe o cultură deosebită. Lucrările lor sunt mărturie a vastelor lor cunoştinţe în domeniul filosofiei universale şi iudaice, a literaturii clasice şi moderne. Ei s-au dezvoltat în România anilor 1930-1940, ani care încă făceau parte din perioada de avangardă culturală a României, din perioada 1920 – 1940.

În 1931, la vârsta de 16 ani, Iosif scrie prima sa lucrare „ Cultura Asiatică în Raport cu Civilizaţia de azi a Europei”, în care spune următoarele : „furtunile şi nenorocirile ce se abat asupra noastră, vor înceta cu siguranţă din moment ce ne vom da seama că adevăratele valori ale omenirii sunt valorile morale, spirituale şi culturale. Aceste valori vor exista în toate timpurile, căci ele există prin ele însele, după cum nici astrul ceresc nu va înceta niciodată să lumineze cu razele sale pământul pe care trăim”. Iată profesiunea de credinţă a tânărului Iosif, crezul după care şi-a trăit scurta sa viaţă. Iosif avea 20 de ani când a început să colaboreze la diferitele publicaţii din acea vreme : Viata românească , Cuvântul Liber, Şantier şi altele. Revista Însemnări Ieşene a publicat lucrarea sa filosofică „Fenomenul Mistic”.

Acasă, Iancu şi Iosif discutau cu tata viaţa lor universitară problemele pe care le studiau; numele profesorilor lor: Rădulescu-Motru, Tudor Vianu , Nicolae Iorga, Traian Herseni, ne deveniseră familiare. Casa noastră era un centru de cultură. Cărţi se găseau peste tot, iar fiecare îşi avea colţul său, unde aşternea pe hârtie, articole, lucrări, gânduri. Dar concomitent cu dezvoltarea vieţii culturale a României anilor ’30, se apropiau şi norii prevestitori de furtună şi puţini au prevăzut cataclismul ce avea să se abată asupra Europei.

În articolele pe care le scria, Iosif dezbătea din ce în ce mai des problema apariţiei fascismului şi a ororilor de care va fi cuprinsă omenirea dacă fascismul va învinge. El îşi găsea refugiul în discuţiile cu scriitorul umanist Eugen Relgis, care i-a fost mentor şi care asculta au atenţie frământările acestui tânăr sensibil. De asemenea, din corespondenţa lui cu celebrul Romain Rolland, reiese aceeaşi frământare, aceeaşi teamă de viitor, aceeaşi întrebare obsedantă „ Încotro se îndreaptă omenirea ?” odată cu venirea la putere a lui Hitler. În cartea lui Relgis „Eseuri despre iudaism”, în capitolul „Mărturiile unui fecior de rabin”, Relgis citează o viziune a lui Iosif exprimată în una din discuţiile lor: „ Sute şi mii de oameni în uniforme se măcelăresc, iarăşi răsună urletele fiarei omeneşti pe acest pământ ce a sorbit atâta sânge de atâtea milenii. Mâine – poimâine, incendiul izbucnit din marginea însângerată a lumii se va întinde peste tot. Atunci întreg pământul se va cutremura. Uriaşele valuri ale urii războinice se înalţă, înaintează năprasnice peste muşuroaiele omeneşti. Poate că în zorii zilei vom plânge: lacrimi pentru mii şi milioane de sacrificaţi ai urii războinice. Cadavrele celor sacrificaţi în noaptea barbariei, vor zăcea pe întinsul pământului.” Iosif parcă a prevăzut catastrofa care se apropia şi a prevăzut chiar şi propria lui soartă tragică.

Iancu, care avea o pregătire excepţională de intelectual, de filosof, de om de ştiinţă, nu trăia momentele politice actuale, era preocupat de lucrările sale ştiinţifice şi tocmai termina lucrarea sa filosofică „ Societate si Valoare”.

Apoi venit acea groaznică noapte de ianuarie, când călăii au pătruns în casa noastră. Pentru Iosif era clar care avea să fie sfârşitul; avea în faţă imaginea pe care a prevăzut-o de atâtea ori. Gemetele lui ne străpungeau sufletele. Iancu, mai stăpân pe sine, a încercat să vorbească cu banda de ucigaşi care au năvălit în casă, dar i-au răspuns că jidanii nu sunt oameni şi trebuie stârpiţi de pe suprafaţa pământului. Şi imediat s-au năpustit asupra lui tata şi a celor doi băieţi care încercau să-şi apere tatăl. Toţi trei erau bărbaţi înalţi, drepţi, impunători; tata avea atunci 46 de ani, Iancu 27 şi Iosif 25 de ani, dar s-au încovoiat sub loviturile drugilor de fier cu care au venit înarmaţi ucigaşii legionari. Loviturile s-au abătut asupra capetelor şi trupurilor lor până ce sângele care ţâşnea din ei le-a acoperit feţele. Este ultima mea imagine a lor înainte de a fi fost aruncaţi în camionul care aştepta afară şi împuşcaţi apoi la Jilava. Mi-au răsunat atunci cuvintele poetului „Trei Doamne, şi toţi trei !” Nu am ştiut în acele clipe, că tata va rămâne, prin minune, singurul supravieţuitor al măcelului de la Jilava. Iancu şi Iosif au rămas întinşi pe zăpada din Jilava – unde şi-au dat sufletul, cadavre printre cadavrele a milioane de oameni nevinovaţi, victime ale Holocaustului.

Tata s-a întors acasă după ce a zăcut trei zile pe zăpada din Jilava alături de trupurile lui Iancu şi Iosif. S-a întors acasă, fără fiii lui, copac despuiat, fără coroană, fără cei ce au fost mândria vieţii lui. Tragedia lui a fost asemuită de unii cu cea a lui Iov, de alţii cu imaginea lui Laocoon cel încercuit împreună cu copiii săi, de şerpii ucigători. Şi a trebuit tata să-şi adune toate puterile pentru a o ajuta pe mama să supravieţuiască cumplita tragedie şi pentru ca cei trei copii care au rămas să aibă un adăpost, să poată să înveţe şi să-şi croiască un drum în viaţă. În acelaşi timp, tata a continuat să-şi slujească mai departe obştea, cu dragoste şi cu abnegaţie, făcându-şi datoria de rabin.

Pentru mine, readaptarea în casa fără Iancu şi Iosif a fost nespus de grea . Pierdusem pe cei ce mi-au fost părinţi spirituali, educatori, îndrumători, pe cei care mi-au dăruit cu o dragoste nemărginită anii fericiţi ai copilăriei mele…

Dr. Hava Haas (văduva profesorului Nicu Haas) este fiica Rabinului Zwi Guttman şi sora martirilor Iancu şi Iosif Guttman, ucişi în timpul pogromului din timpul Rebeliunii legionare de la Bucureşti, din
21 – 23 ianuarie1941.

Dr. Hava Haas a absolvit facultatea de medicină la Bucureşti, specialitatea microbiologie medicală şi boli infecţioase, şi a fost asistentă la catedra prof. Ionescu-Mihăieşti. După stabilirea în Israel a fost medic primar la Spitalul universitar Hadasa şi cadru didactic la Facultatea de Medicină a Universităţii Ebraice din Ierusalim.
Articolul ne-a fost pus la dispoziţie de colaboratorul nostru Vlad Solomon. Mulţumim autoarei şi d-nei Doina Meiseles, directoarea publicaţiei Jurnalul Săptămânii din Israel, care au fost de acord ca textul care va apărea în numărul de joi al ziarului, să fie preluat de revista electronică Acum.

Posted in Editorial | 31 Comments »

Zece ani de la moartea lui Ion Rațiu

ianuarie 16th, 2010

Dear Friends,

Every year around this date we like to publish our ‘In Memoriam’ in honour of our founder Ion Ratiu. It is a small but for us an important sign of our respect for this great man and Romanian patriot, and also a way of our raising the awareness of his life and work. We like to share this with you.

On Sunday, January 17th, it will be 10 years since Ion Ratiu died. We feel that the best way to pay our respects to him is to celebrate his life’s work rather than to simply commemorate his death – important though that is. We say this especially since we believe that his legacy and his spirit still live and flourish through the activities of the Ratiu Foundation and the numerous projects supported by it.

One thing that people know about Ion Ratiu is that he was completely committed to Romania, working tirelessly on the country’s behalf. The love for his country was a constant from his youth onwards, and it drove him to hard study, both in schools and in private, developing an acute political sense. In order to keep track of his many studies and his work, Ion Ratiu began in the early 1940s to keep organised files and diaries – a habit he continued to his dying day.

We are left at the Ratiu Foundation in London with a huge archive of vast importance for the understanding of the entirety of the Romanian exile from the 1940s to 1990, and also with a wealth of personal papers that help us understand the development of this young man into an assiduous activist for freedom and human rights, forced by the war to stay in Britain.

We are presenting below an excerpt from his diaries – here published for the first time – in which we can catch a glimpse of the 26-year-old Ion Ratiu and his preoccupations. Although living in England for some three years, he was still discovering and deciphering English ways and habits. He imparted his impressions to his diary, just as his ancestor, Ion Codru Dragusanu, put down in letters to friends home his impressions of Victorian England one hundred and three years before him (see the text on our website).

ION RATIU (6 June 1917 – 17January 2000)
Ion Ratiu, the elected leader of the World Union of Free Romanians, based in London, was the most outspoken and consistent voice of opposition to Nicolae Ceausescu. Journalist, broadcaster and author, he was also a successful businessman in shipping and property, while simultaneously assisting in the rescue and support of many who fled Ceausescu’s dictatorship.

After 50 years in exile he returned to his homeland in 1990 to contest the presidency. Although he won a seat in Parliament, and was to serve his country for his last ten years, his failure to win the presidency was a disappointment to many. Even today on Romanian streets, Ion Ratiu is remembered fondly, often referred to as “the best president Romania never had” (read the extended biography on our website).

TRAINS, FOG, AND POLITICS
Pages from Ion Ratiu’s Diary

Friday 29th October 1943

On my return from Salfords, I lived through a unique experience. I boarded the 9.18 from Salfords to Victoria. I was reading “What I have seen in Bessarabia”, a brochure by Em. de Martonne, and I did not notice how time passed. Some time later on, I realised that I should have reached Victoria a long time ago, so I asked my compartment neighbour on the left what the time could have been. It was already 11.30 pm by this time. I should have arrived at Victoria Station at about 10. What could have gone wrong?

It seems my train was slightly delayed in reaching Victoria, just a matter of minutes. It waited for a while on the platform to allow new passengers on board, and then went back towards Brighton at 10.38 pm. It seems I was so engrossed by my reading that I failed to realise this. With a smile that wanted to show indifference, I braved the laughter of my fellow travellers in the compartment, and got off at East Croydon. Disaster was looming for me there! There were no more trains for London. At first, I felt like cursing and whipping my stupidity, but then I recalled Lin-Yu Tang, and I laughed. Oriental philosophy had helped me confront the situation with a light heart, but it was pretty hard for it to transform itself into a means of locomotion. I searched to the right, I searched to the left… Nothing.

No taxis, no buses, no nothing. It was already midnight and I was still looking for a means of transportation. Suddenly I hear somewhere far, in the dense fog, the muffled huff and puff of a train engine. At first I said it was a hallucination: the Brighton to London line is electrified! But the noise persisted. I ran to the station manager and I asked him what it was: “It’s the goods train that brings vegetables, eggs and other rationed goodies to London’s restaurants”. I didn’t wait for another confirmation of the train’s existence and I ran straight to the platform. The train had just stopped in the station.

“Are you going to London?”

“Yes, we are.”

“Could you be so kind as to take me on board? There is no other possibility for me to get home tonight.”

The driver looked at me, as if weighing me up, and after a short pause he said “Get on board!”

I entered a carriage which was filled on one side with tomatoes, cabbages, and fruit, while the other half of it serving as the train guards’ cabin. There were two guards. I said good evening, and according to English custom, I adopted a dignified silence. Several minutes passed without any other words being exchanged.

“It’s a bit thick, isn’t it?” These words have been spoken by one of the guards, a man of about 60.

He was evidently talking about the fog. This is something everybody needs to know: in England, any conversation starts with an observation about the weather. For a foreigner visiting the country, this curious custom seems absurd and is generally attributed to some annoying politeness. But after two or three years of continued living in England, our foreigner realizes he will commit the same sin. And this is where the true explanation comes to light. The weather in England is very changeable and generally dominated by a calm and monotonous greyness. When it’s sunny, the light and heat are not too intense; when it’s cloudy and raining, the clouds are not too dark, nor too threatening. When it’s foggy, it’s just enough fog to make the trains run late and to change the colour of your shirt collar from white to grey. Everything tends towards greyness. The colour is uninteresting, opaque, boring even, but full of unsuspected depths. Thus, whenever something that is far from the norm comes up, people feel the need to say it. It’s a piece of news like any other, news that requires comments.

Once the silence was broken, I was ready to get talking to the guards. However, I did it with much caution, not wanting to betray my quality of being non-English, which would have led to a series of boring explanations [for my presence there]. That is why I let them speak first. One thing leading to another, we started talking about the political situation – the leitmotif of any discussion during wartime.

My interlocutor was a passionate supporter of Russia. He was very critical of the capitalist regime. Sometimes his critique was profound and healthy; at other times it was characteristic of the demagogy of Communist slogans. This made me fire up, so I found myself – to my great surprise – defending the present political regime, but also noting the need to bring important reforms. We talked like this all the way to London, him bringing his arguments, and me bringing mine.

The train was running lazily through the night. The lights in our carriage were dimmed, and the fog was seeping inside, bringing its smoky smell, evocative of the sweat of one’s face during daily work. The two guards were not hostile to me, but they showed they considered me a member of the class that looks to exploit them. The atmosphere of clandestine political meeting was thus complete.

Step by step, I became more passionate myself. I talked about the tradition of freedom in our country (meaning England; I was talking as if I were an Englishman), about the good fortune of enjoying continual peace (on this island) for some thousand years. I talked about our democracy which, for better or worse, establishes an entire series of freedoms such as not many countries have had the occasion to experience. I also talked to them about the need to achieve economic equality and that “freedom from want” President Roosevelt was talking about. I talked about cooperation between the members of the community, about the unity represented by the state, and about the extraordinary possibilities for development if all members of the community would work toward the same goals.

I finished by telling them that they will have their Beveridge (1), and Uthwatt (2) and Workmen’s compensation, but only if they will be united, and will persist in gaining these rights. The extreme conservative group will have to give way because of popular pressure, especially given that a great part of the young conservatives wanted themselves to bring changes.

“It’s not mandatory to throw away everything we have built during the centuries, everything that is good and has proved able to live through the hardships of a war such as the present one, but we shall have to bring a series of modifications. The forces that tend towards a new political orientation are growing. All that is left to do is for us to be strong, and what the working class wants will be realised for the benefit of the entire community.”

We have reached London. My interlocutor reinforced my words: “We don’t want a revolution. We want our rights, and we are going to demand our rights”. We shook hands with sincerity and I made to leave. The fog outside was very thick.

“I’ll walk you to the exit, Sir” said the other train guard. At the iron gates of Victoria Station that he opened for me, he shook my hand and told me “I was happy to hear you talk, Sir”.

This day has not been lost in vain!

* * * * * * * * * *
NOTES:
(1) William Henry Beveridge (1879-1963): British economist and social reformer. Perhaps best known for his 1942 report Social Insurance and Allied Services (known as the Beveridge Report) which served as the basis for the post-World War II Welfare State put in place by the Labour government.
(2) Augustus Uthwatt (1879-1949): British judge. Author of the Utwhatt report on compensation and betterment, and land utilisation.

The Ratiu Foundation
Manchester Square
18 Fitzhardinge Street
London W1H 6EQ
Tel. +44 20 7486 0295 • mail@ratiufamilyfoundation.com
More details on www.ratiufamilyfoundation.com

Posted in Ultima Ora | 2 Comments »

Anti-moldovenism de origine ucraineană şi cu “iz” electoral

ianuarie 15th, 2010

Febra electorală din Ucraina este în plină efervescenţă urmând să-şi atingă vârful maxim la 17 ianuarie. Apropierea de această zi istorică face ca şi ultima sută de metri a campaniei electorale să devină mai perfidă, maculată şi ţepoasă, îndreptată nu doar contra unor candidaţi particulari, dar şi împotriva unor comunităţi întregi pe care aceştia le reprezintă (moldoveni/români, evrei sau ruşi).

Deşi a fost catalogată ca “nesulfuroasă”, totuşi, campania electorală a scos în relief o serie de complexe, frustrări şi prejudecăţi, care au fost animate intenţionat de diverşi candidaţi la fotoliul preşedinţiei ucrainene, neputincioşi în atragerea electoratului dezamăgit, derutat sau dezinteresat de politica ucraineană degradată ca urmare a pierderilor realizărilor Revoluţiei Oranj din 2004.

Invectiva adresată moldovenilor şi evreilor, iar pe de altă parte şi României, este cel mai concludent caz ce descrie lipsa unui “cod de etică comportomentală” respectat de concurenţii pentru cea mai înaltă funcţie în Ucraina. Precum procedează “băieţandrii de cartier”, unul din protagoniştii electorali din Ucraina, nesemnificativul primar de Ujgorod, Serghez Ratuşneak, a aplicat o tehnică clasică de înjosire a unui oponent pentru a se compensa pe seama lui. Moldovenii a fost declaraţi proşti, românilor le-au fost imputate urmărirea unor interese ”înguste” în Ucraina, de altfel ca şi evreilor.

Pe lângă bădărănismul caracteristic anumitor personaje ale politicii ucrainene (acelaşi ministru de interne, Luţenco, acuzat de altercaţii cu autorităţile germane, din cauza stării de ebrietate în care se afla acesta, pe unul din aeroporturile din Germania), insulta lui Ratuşneak dedicată candidatului Serghey Tighipko, originar din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească, impregnată de un ton jignitor şi jenant faţă de moldoveni, evrei şi români, poate avea motivaţii cu totul aparte:

* Atacul asupra lui Tighipko prin insultarea mai multor comunităţi pe care acesta le-ar reprezenta pot duce la coagularea electoratului în jurul lui (“efectul bumerangului”). Prin asemenea măsuri, anumite forţe ucrainene pot sustrage atenţia unor categorii substanţiale de minorităţi dinspre Ianukovici, considerat un “centru” politic pentru diversele etnii de pe teritoriul ucrainean. Dacă acest pas a fost orchestrat de susţinătorii I. Timoşenko, atunci este clară intenţia acesteia de a rupe din voturile pentru Ianukovici, pentru a încerca să-şi egaleze şansele cu acesta (urmărind depăşirea a 50% din voturi pentru a câştiga din primul tur).
* Dat fiind faptul că afirmaţiile lui Ratuşneak au fost mediatizate prin intermediul controversatei surse media “REGNUM” şi în mod special pe teritoriul RM (inclusiv regiunea transnistreană), impactul lor vizează în primul rând ucrainenii moldoveni, dar şi autorităţile de la Chişinău, care au evitat să dea aprecieri declaraţiei infame făcute de unul din candidaţii la funcţia de preşedinte al Ucrainei. Or, s-a încercat “stimularea” dublă la nivelul electoratului moldovenesc relevant (ucrainenii de pe ambele maluri ale Nistrului) şi la cel oficial, care în mod ipotetic, ar fi revigorat spiritile electorale atât de necesare pentru actorii scenei politice ucrainene distante şi puternic contrariate de alegătorii ucraineni, în unele cazuri gata chiar să comercializeze voturile contra o sumă de 50-1oo dolari.

Pragmatismul demonstrat de Chişinăul oficial este lăudabil, însă pe de altă parte, acesta este dăunător, deoarece întăreşte încrederea insultătorilor extranaţionali, care popularizează astfel glumele şi invectivele pe tema moldovenilor în mediile din care provin, prejudiciind imaginea R. Moldova şi a cetăţenilor săi.

Pe viitor, autorităţile moldovene trebuie să prevină şi să combată asemenea tentative, acţionând ferm şi consecvent în favoarea demnităţii şi intereselor naţionale. De asemenea, pot fi aplicate şi măsuri punitive faţă de cei care nu se conformează principiilor civilizaţionale de cooperare şi dialog interetnic, intercomunitar la nivel regional etc., cum ar fi instituirea “listelor negre” care să împiedice traversarea teritoriului moldovenesc de către cei sancţionaţi (după experienţa aceleiaşi Ucraine sau Letonii în relaţie cu cetăţenii ruşi cu imagine controversată).

Posted in Extern | No Comments »

Plata CAS asupra drepturilor de autor – un atentat asupra libertăţii presei

ianuarie 13th, 2010

\”Guvernul Boc atentează la libertatea presei\”, a declarat într-un comunicat de presa Teodor Vasiliu, preşedinte al Patronatului Presei din România ROMEDIA. Patronatul Presei din România – ROMEDIA şi Federaţia Româna a Jurnaliştilor MediaSind, organizaţii reprezentative care au semnat Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramură mass-media, au protestat faţă de intenţia Guvernului Boc de a impune contribuţia de asigurări sociale asupra veniturilor obţinute din contractele de drepturi de autor si celor încasate în baza unor convenţii civile sau contracte de colaborare.

,,Prin această intenţie, Guvernul Boc încearcă să dea o nouă lovitura industriei de media în aceasta perioadă de criză, deoarece preţul informaţiei şi al articolelor jurnalistice va creşte cu 31 la sută. În orice caz, sumele pe care bugetul de stat le-ar colecta de la jurnalişti, în urma acestei măsuri, sunt infime şi nu ar genera redresarea economiei româneşti. Există suficiente soluţii economice pentru ieşirea din criză, iar inventarea unor noi biruri asupra activităţii jurnaliştilor nu poate duce decât la falimentul presei româneşti”, susţine Teodor Vasiliu.

Sindicatul Jurnaliştilor atrage atenţia că în ultima vreme peste 50 de publicaţii au fost închise, peste 1.500 de jurnalişti rămânând fără loc de muncă. Sindicatul consideră că această situaţie este cauzată şi de lipsa măsurilor de sprijinire a acestui domeniu vital pentru democraţie. Federaţia arată că ar fi necesară simplificarea fiscalităţii, diminuarea TVA la nivelul de 0 – 5%, aşa cum se practică în UE şi eliminarea taxelor impuse pentru reţeaua de difuzare. Sindicaliştii avertizează că degradarea industriei media conduce la restricţionarea accesului publicului la informaţie, adică la o criza a democraţiei, suprapusă peste criza economică.

Miercuri, 13 ianuarie, ministrul muncii Mihai Şeitan s-a întâlnit cu o delegaţie a sindicatelor jurnaliştilor, a patronatelor din media şi cu preşedintele confederaţiei UGIR-1903, la care sunt afiliate patronatele din media. Ministrul Muncii, Mihai Şeitan, a dat asigurări că plata obligatorie a CAS pentru drepturile de autor şi convenţiile civile nu se va aplica în 2010, ci posibil de la 1 ianuarie 2011, afectându-i doar pe angajaţii care nu au carte de muncă.

Prevederile privind impozitarea drepturilor de autor şi a convenţiilor civile sunt cuprinse şi în Legea unitară a pensiilor, care intră în vigoare din 2011. Deocamdată guvernul nu a declarat oficial dacă va impune, începând din acest an, contribuţia pentru asigurările sociale asupra drepturilor de autor şi convenţiilor civile.

Posted in Ultima Ora | No Comments »

Dezastru in Haiti – Sak passé, Ayiti ?

ianuarie 13th, 2010

O insula situata in Marele Arhipelag din Antile purtand numele de Tara a muntilor inalti intr-o limba straveche ameroindiana ramane in istorie ca prima tara independenta dintre coloniile populate de catre afroamerindieni.

Haiti cunoaste o istorie si o confluenta de culturi diferite.
Locuitorii acestei tari descind din sclavii africani adusi de catre spanioli, francezi ca apoi sa devina perla antilelor tocmai pentru o frumusete aparte ca rezultat al unui permanent amestec interetnic in cateva secole (francezi, spanioli, portughezi, sirieni, polonezi sa).

Limba creola de expresie franceza este un amestec de franceza cu elemente africane, portugheze si ameroindiene.

In mod particular ma leaga amintiri si prietenii vechi cu multi haitieni.

Am vizitat Port au Prince, capitala Republicii Haiti.
Am deprins creola si am ramas impresionat sa remarc ca haitienii exceleaza prin gustul pentru educatie si eleganta, dar si pentru traditiile ancestrale si magia Voodoo.

Cu cateva zile in urma Haiti se afla intr-un dezastru provocat de un puternic cutremur.

Zeci de mii de morti, case distruse, haosul si rugaciunile, un vaier indelung A MEUY nu pot fi indeajuns descrise in cuvinte.

Haiti a traversat perioade de devastari dictatoriale (Duvalier), uragane si rebeliuni de secesiune.

Un popor sarac, curat, ospitalier, zambitor este strivit de nenorociri.

Am lucrat cu zeci de haitieni in Florida, am vizitat cartierul din Miami, The Little Haiti, am cantat si am dansat la nunti, si alte cumetrii creole, am invatat sa gatesc cateva mancaruri specifice( Riz saucepois, Plantaines, Grillot etc). Amintirile cresc in sufletul meu de caminante, asemenea cuvintelor scrijelite pe scoarta unui arbore si nu pier.

As vrea sa adresez formula de binete prietenilor mei haitieni: Sak passé, un fel de How do you do in varianta creola, insa sunt convins ca raspunsul lor va fi o tacere sfasietoare ca de sfarsit de lume, privirile atintite catre cer si intreband pe Cel de Sus de ce li se intampla doar celor slabi, celor lipsiti de aparare sa fie pedepsiti…

Posted in Ultima Ora | No Comments »

Teodor Mărieș a intrat din nou în greva foamei

ianuarie 12th, 2010

Pe 12 ianuarie 2010, presedintele Asociatiei 21 Decembrie 1989, Teodor Maries, a declarat greva foamei conform documentului atasat.

D-na Procuror general Laura Codruta Kovesi i-a contactat telefonic pe dl Sorin Iliesiu (vicepresedinte Alianta Civica) si pe dl Antonie Popescu (avocatul Asociatiei 21 Decembrie 1989), comunicandu-le, ca reactie la declansarea grevei foamei de catre dl Teodor Maries, urmatoarele:

documentele din dosarul revolutiei provenite de la MApN vor fi predate Asociatiei 21 Decembrie 1989 la data de 15 ian.2010
documentele din dosarul revolutiei provenite de la STS nu au fost desecretizate de catre STS fiind insa accesibile de avocatii Asociatiei la sediul Parchetului
dosarul Mineriadei din iunie 1990 nu poate fi copiat de catre Parchetul general intrucat dosarul se afla in instanta la Curtea suprema
Astazi 12 ian. 2010, Asociatia 21 Decembrie 1989 a primit faxul atasat de la Ministerul Public, Sectia Parchetelor Militare, semnat de general de brigada magistrat Ion Vasilache, procuror militar sef.

Posted in Comunicate de presa | No Comments »

Homosexuali celebri: Platon, Socrate si Aristotel. Inventarea dialecticii si a filosofiei

ianuarie 11th, 2010

Ho pais kalos – Baiatul e frumos

Am vazut din articolul precedent ca societatea antica greaca era bazata in mare masura pe ideea si institutia pederastiei.

Cum functiona aceasta societate? Care era viata zilnica a unui grec din antichitate? S-au scris de catre istoricii specializati in antichitatea greaca numeroase carti care se ocupa de acest subiect. Unele, ca de exemplu cartea lui Robert Flaceliere, „La vie quotidiene dans la Grece Antique”, cauta sa minimizeze sau sa ocoleasca discutia despre rolul central al pederastiei. Altele, cum ar fi cartea lui Dover, „Greek Homosexuality”, sunt cu mult mai obiective si dau mai multe amanunte, bazate si pe descoperiri recente. Unul din cei mai renumiti istorici francezi ai antichitatii, Lucien Jerphagnon, prezinta istoria antica si cea a „imperiului crestin” cu extrema obiectivitate, dar scriitura sa foarte arida face de multe ori ca scrierile lui sa fie greu de digerat.

In literatura de specialitate consacrata societatii grecesti este valabila si acum afirmatia istoricului german Theodor Daubler (a este scris cu Umlaut in numele sau) din 1928, dupa care cel care neaga rolul central al pederastiei in Grecia Antica nu a inteles absolut nimic din structura si modul de functionare al acestei societati si nici cauzele infloririi ei, pe care le vom discuta cu alta ocazie. Trebuie spus ca pe vremea lui Daubler „traducatorii” englezi si americani se straduiau din rasputeri sa schimbe genul numelor sau personajelor din Grecia Antica in poezii si proza pentru a „apara moralitatea crestina”, cum declarau ei cu emfaza. „Am schimbat sexul acestor eroi si personaje istorice si nu am de gand sa-mi cer scuze pentru asta – spunea cu mandrie un traducator englez al unor poezii scrise de Anacreon, Pindar, etc. Facand astfel, unele traduceri in engleza au devenit chiar hilare. Acolo unde nu au vrut sa traduca, acesti traducatori ale caror traduceri sunt folosite si azi, au aparut expresii care ocultau realitatea, judecand dupa regulile crestine medievale totul ( ca de exemplu „those ephebes practiced – sau practised, in Anglia – immorality”. Adica cum?).

Ca regula generala insa, cartile scrise in trecutul apropiat cautau sa eludeze problema homosexualitatii grecesti, avansand ideea ca aceasta era limitata doar la cativa „privilegiati” din clasele avute. Chiar si ideea, falsa de fapt, ca homosexualitatea era limitata la „privilegiati” suna foarte ironic! Numai relativ recent, acest punct de vedere a putut fi rasturnat cu probe noi. In cazul cartilor scrise de specialisti in domeniu, cu cat mai recente sunt cartile referitoare la acest subiect, cu atat mai corecte sunt in general informatiile prezentate. Acest lucru se intampla mai ales ca urmare a disparitiei treptate sau diminuarii importantei unor tabuuri bine cunoscute.

Trebuie sa adaug de asemenea ca oricarui om care abordeaza subiectul ii trebuie mult curaj daca se incumeta sa discute aceste aspecte „delicate” ale istoriei antice (precizez: delicate numai pentru societatea contemporana noua, nu dupa a grecilor!). Ca exemplu as da cazul cartii lui Dover, la realizarea careia au contribuit mai multe persoane, profesori universitari reputati din Anglia, care ulterior si-au retras acordul sa le apara numele pe coperta acestei carti. De ce? De frica. Pentru a nu risca sa isi asocieze numele cu informatii pe care unii bigoti crestini sau neocrestini ar putea sa le caracterizeze drept sustinere a abuzarii copiilor, dupa mentalitatea unor contemporani (nu ai grecilor din antichitate, ci ai nostri).

Prin bigoti neocrestini inteleg pe acei oameni care sustin ca au pareri identice cu cele ale crestinilor de profesie fara insa a fi credinciosi sau religiosi, cand de fapt prejudecatile lor nu ar exista in absenta religiei.

Nu este pentru prima data in istorie cand a spune adevarul este o intreprindere care cere curaj si acceptarea unor riscuri. Sa nu uitam ca numai cu 10 ani in urma nimeni, absolut nimeni dintre biologii specializati in studiul vietii animalelor nu indraznea sa scrie in lucrari stiintifice nimic din observatiile facute chiar de ei cu privire la homosexualitatea din lumea animala!
A trebuit curaj din partea unora ca sa o mentioneze, dar acum toti biologii dicuta despre ea fara stanjenire.

La toate acestea mai adaug stilul duplicitar folosit de acei oameni de cultura care cunosteau bine subiectul si discutau despre el „in dodii”. Pe plan international sunt cunoscute pozitiile lui Stendhal, care afirma ca omul mediu din vremea lui nu intelegea absolut nimic din cultura anticilor, fara insa sa explice acest adevar decat intr-un mod foarte aproximativ, sau a lui Goethe, care spunea pe sleau „Die Knabenliebe sei so alt wie die Menschheit” (iubirea baietilor este la fel de veche ca si omenirea insasi), compensand insa pe plan poetic prin lauda (de multe ori fortzata sau falsa) a frumusetzii feminine in contextul unei discutii despre pederastie. Probabil ca modalitatea cea mai interesanta de a spune adevarul, fara a parea ca il spune, a fost ilustrata in cultura romaneasca cel mai bine de Constantin Noica, celebrul scriitor, traducator si comentator al dialogurilor lui Platon, care la un moment dat s-a exprimat astfel: „…pana si vestitele pacate ale grecilor, daca erau” (fragment dintr-o fraza din introducerea la Platon). Este un mod interesant de a face cu ochiul la cititorul avizat, pentru ca nimeni nu se poate indoi de realitatea „pacatelor grecilor”, deci autorul se indoieste in realitate de faptul ca acestea erau…”pacate”!

1. Fenomenul Socrate

Un doctor in chimie american, cu doctoratul luat la Harvard, vrand sa epateze odata prin cultura sa presupus imensa, mi-a spus: „I-am citit pe Platon, pe Socrate, pe Aristotel…”. Asa s-a dat el de gol ca minte de stinge, pentru ca Socrate nu a scris nici macar un singur rand vreodata!

Cu toate acestea Socrate este unul dintre cele mai bine cunoscute personaje ale antichitatii, iar spiritul sau si mentalitatea sa sunt si astazi faruri in gandire si filosofie. Nu poate sa nu fie simpatic omului de azi Socrate, cand acesta citeste: „azi am fost la piata unde am vazut uluitor de multe lucruri…de care nu am absolut nici o nevoie”. Lucru la fel de valabil si astazi pentru cel pentru care lucrurile materiale nu sunt totul in viata, cand acesta intra intr-un… mall!

Socrate este cunoscut exclusiv din scrierile altora despre el. Dialogurile monumentale ale lui Platon il situeaza ca pe unul din gigantii gandirii, in Symposion (Banchetul) si in alte dialoguri. In acelasi timp, in alt Symposion (Banchet) scris despre Socrate, el apare la dimensiuni cu mult mai umane, dar totusi ca un om deosebit. Ma refer aici la lucrarea lui Xenophon. Ma intreb daca nu ar fi fost mai bine ca in locul lui Isus Cristos, care nici el nu a scris nimic, noi l-am venera azi pe Socrate ca „fiu al zeului suprem”. Stiu ca ar fi fost mai bine, dar nu cred ca ar fi fost posibil, pentru ca Socrate nu ar fi acceptat „apolokintoza” sa, avand prea mult
bun-simt.

De altfel vechii greci, pentru care numai omul era masura tuturor lucrurilor, aveau in general mult bun-simtz in gandire. Sa observam si modul in care a reactionat Olimpia, mama lui Alexandru Macedon, cand acestuia, dupa cucerirea Egiptului, i-au intrat in cap gargaunii paranoiei si a declarat ca el este fiul lui Dumnezeu (Zeus) facut cu mama sa, Olimpia:

„Fiul meu, te rog sa nu mai vorbesti asemenea prostii, pentru ca mi-o ridici in cap pe zeita Hera care poate sa ma atace din gelozie pentru sotzul ei!” a ripostat Olimpia in mod inteligent.

Nu vad nici un fel de paralela intre bunul simtz al Olimpiei si reactia nula si inexistenta a „Maicii Nascatoare”, cand Isus Cristos s-a declarat zeu, sau cand l-au declarat altii Dumnezeu. Daca mama lui Yehoshua sau apropiatii lui ar fi avut bun simt, evident ca religia crestina nu ar mai exista azi.

Dar sa nu uitam ca vorbim aici de doua societati la o distanta evolutiva de ani-lumina! Si totusi, cine ar fi banuit pe atunci ca tocmai anti-grecii vor invinge in istorie?

2. Banchetele din lumea greaca

Este greu pentru un contemporan al nostru sa se transpuna in lumea antica greceasca, desi pare evident ca aceasta este foarte apropiata in spiritul sau de a noastra. Pasiunea grecilor antici sa dezbata idei diverse a implicat organizarea unor agape-simpozioane cum nu mai exista azi, in care lumea putea sa discute si sa dezbata diferite idei timp de multe ore, chiar zile intregi, intr-o ambianta foarte prielnica discutiilor. Vinul era o componenta esentiala a acestora, numai ca nu se bea gol. Vinul era dublat cu multa apa pe atunci, ca sa se evite sau intarzie imbatarea oaspetilor. In plus, ca sa aiba totusi un gust acceptabil pentru greci, i se adauga miere de Falern. Cel mai apropiat echivalent al banchetelor grecesti in lumea de azi il constituie sedintele de „brainstorming”, la care se cauta solutii pentru probleme de orice natura si unde chiar si a spune prostii este un lucru admis! Doar ca azi nu se mai serveste vin. Pacat!

Toate aceste banchete erau centrate pe admiratia manifestata fatza de cate un „baiat frumos”, care era sarbatoritul in cinstea caruia era organizat banchetul.

De altfel Bachetul lui Platon a fost dedicat in totalitate ideii iubirii, ceea ce in traducere libera a insemnat temei iubirii baietilor. Alcibiade a jucat rolul titular. Nimic despre femei, pentru ca „datoria conjugala” nu era considerata iubire de grecii din antichitatate, ci doar copulatie necesara pentru inmultirea populatiei.

Ce poate parea mai bizar omului crescut in societatea heterocentrica, decat sa vorbesti de iubire fara a implica faptul ca „si fetele sau femeile pot fi iubite”? Toti tinerii erau obligati de traditie sa se insoare, in general pe la 30 de ani, ca sa asigure reproducerea populatiei, dar abia in secolul intai al erei noastre a observat cineva (Plutarh!) ca „si fetele sau femeile pot fi iubite!” Sexul
nu era identic cu iubirea, evident. De altfel in dialogul Phaidros (Fedru) Platon discuta o ierarhie a valorii iubirii pentru baieti si el situeaza iubirea erotica neinsotita de sex pe primul loc ca dezirabilitate. Voi prezenta aici din literatura un scurt rezumat in limba engleza a continutului cartii „Erotikos” scrisa de Plutarh, unde el specifica faptul ca si fetele , respectiv femeile pot fi iubite la fel ca baietii, lasand insa totusi sa se inteleaga ca iubirea barbatilor pentru baietii educati este superioara iubirii sexuale a femeilor:

„Plutarch’s charming dialogue the „Eroticus” is a debate on whether love of women or of youths should be preferred. The author relies heavily on Plato’s Phaedrus and Symposium for erotic theory but unlike Plato allows that love of females could be as inspiring as love of boys.

However, like other Greeks, he mostly describes the love of upper-class men for noble youths. One of the speakers in the „Eroticus” proclaims that „it is not gentlemanly or urbane to make love to slave boys: such love is mere copulation, like the love of women.”

Acest rezumat merita totusi a fi tradus, pentru ca el clarifica atitudinea grecilor fatza de sex:
„Fermecatorul dialog al lui Plutarh „Erotikos” este o dezbatere despre ce trebuie cautat preferential: iubirea femeilor sau a baietilor. Autorul se bazeaza din plin pe dialogul Fedru si Banchetul de Platon, dar spre deosebire de Platon el scrie ca iubirea femeilor poate fi la fel de inspiratoare ca si iubirea baietilor.

Totusi, ca si alti greci, el descrie mai ales iubirea barbatilor educati, din clasele superioare, pentru tineri nobili (educati). Unul dintre vorbitorii din dialogul „Erotikos” proclama ca nu este nobil sa ai legaturi erotice (de fapt sexuale) cu baietii sclavi; o asemenea relatie ar fi numai o copulare, ca si iubirea femeilor”!

Sa ne gandim totusi ca intre Platon si Plutarh s-a scurs aproape o jumatate de mileniu, pentru care aceasta mentalitate este reprezentativa!

In acest context s-au nascut si au trait atat Socrate (care a fost in adolescenta iubitul profesorului sau Arhelaos), cat si si Platon, a carui viata s-a invartit in lumea lui Socrate, precum si Aristotel. De altfel Socrate a spus clar crezul sau. Cand a fost condamnat la moarte, inainte de a inghiti cucuta, el a facut un apel barbatilor din cetatea Atena sa ii iubeasca pe cei trei fii ai sai la fel de mult pe cat a iubit si el baietii altora!

Sa mentionez ca si Banchetul lui Xenofon a fost centrat to pe iubirea unui „baiat frumos”, care in acest caz a fost Autolycus, „spre care se indreptau toate privirile admiratoare ale participantilor la banchet, ca spre o stea stralucitoare, scanteind in noapte”.

Aflati intr-un mediu extrem de favorabil si de iubitor, toti acei baieti adorati de barbati au creat intr-adevar si au dezvoltat o societate deosebit de avansata pentru acea vreme. Fenomenul acesta unic a fost repetat numai o singura data in istoria omenirii, in timpul renasterii italiene, care a fost un fel de repetare a antichitatii grecesti la alta scara.

Pe care fapte a fost bazata inflorirea fara precedent a societatii grecesti? Putem vedea aici cum paidocentrismul grecilor a avut ca efect educarea unei clase de tineri la nivele imposibil de atins de catre cuplurile heterosexuale, a caror educatie si contributie publica la cultura se sfarsea de fapt cu casatoria. Din acest motiv Platon a afirmat in Symposion ca barbatii care se casatoresc asigura inmultirea populatiei, iar cei cu atractii masculine asigura perpetuarea culturii!

3. Arta vremii

Sigur ca nu este de mirare faptul ca pana si arta vaselor de lut avea pe atunci ca motto propozitia „Baiatul este frumos” Indiferent ca era vorba de Leagru, de Apolo sau de un tanar betiv care este reprezentat vomitand, inscriptia de pe vasele de lut era aceeasi: „Ho pais kalos” adica „Baiatul este frumos”. Se poate spune ca inca nu stim si nu intelegem exact sensul mai profund al acestei inscriptii care seamana mai degraba ca finalitate cu lozinca „Traiasca lupta pentru pace” de pe cererile facute in perioada comunismului timpuriu, cand aceasta lozinca era absolut obligatorie. La fel ca si „Traiasca lupta pentru pace”, de multe ori nici lozinca „ho pais kalos” nu avea legatura cu contextul in care se afla. Aproape ca sunt greu de gasit relicve antice grecesti, vase de lut carora sa le lipseasca aceasta lozinca.

Pentru ca ea aparea nu numai pe farfuriile antice de lut reprezentand baieti, dar si pe acelea care reprezentau barbati cu burta si chelie! Sau baieti in procesul de educatie, sau facand diverse prostii.
Dar exista si un sens mai larg al acestei adorari a frumusetzii (masculine de data asta, dar nu numai).

La vechii greci combinare frumosului cu binele este o adevarata obsesie. Alcibiade, care era deosebit de frumos daca este sa-i credem pe greci, trebuia sa fie si bun.” Kalos te agathos!” era lozinca vremii. Adica frumos si bun!

Dar Alcibiades nu a fost bun deloc, ceea ce nu a micsorat totusi admiratia contemporanilor fatza de el.

Anythos, care mai tarziu avea sa ajunga principalul acuzator al lui Socrate in procesul acestuia, invitandu-l odata pe Alcibiade la masa, cand acesta din urma i-a ridicat jumatate din argintarie si a plecat acasa cu ea, a raspuns la criticile prietenului lui dupa care Alcibiade a fost un mare magar: „ba nu, Alcibiade este un om bun. Pentru ca desi putea sa-mi fure toate tacamurile, mi-a furat numai jumatate din ele.” Ce sa mai zici la asemenea replici?

Poti numai sa observi imbecilitatea unor comentarii ale unor profesori universitari de azi (nomina odiosa!), care au „observat” ca devreme ce Socrate a fost acuzat in proces de coruperea tineretului, cu siguranta ca acuzatorii (printre care Anytos era cel mai vestit) ii criticau… orientarea sexuala!

Evident, nici pomeneala de asa ceva! Critica adresata lui Socrate chiar de catre Anytos se referea la coruperea tineretului prin introducerea unor zeitati noi si neglijarea zeilor vechi ai cetatii! Zeitatea noua introdusa de Socrate era una cu totul neobisnuita pana atunci in lumea antica, pe care Socrate o numea „daimonul sau interior”.
„Cand esti in dubiu in legatura cu o actiune, abtine-te” spunea moralistul Socrate.

Noua zeitate pe care Socrate a propus-o cetatii era una „foarte periculoasa” pentru unii politicieni: SIMTUL CRITIC!

4. Einstein, matematica si kalokagatia

„Daca o formula matematica ce incearca sa descrie functionarea lumii fizice nu este frumoasa, atunci ea nu este, cu siguranta, corecta!” Aceasta este afirmatia lui Einstein. Imbinarea esteticului cu eticul a fost o cucerire relativ moderna in stiinte, desi in domeniul social, cum am vazut, este extrem de veche.

Ce numea Einstein o formula matematica frumoasa?
Frumusetea matematica este guvernata de simplitate. O formula intortocheata cu multi termeni are sanse mici sa reprezinte corect realitatea. Aceasta este si azi convingerea fizicienilor si matematicienilor care studiaza stiintele naturale. Energia este egala cu masa inmultita cu viteza luminii la patrat este un exemplu. Aceasta formula, care a fost inventata de fapt nu de Einstein ci de
Max von Laue, in 1911, dar pe care din nestiinta lumea o atribuie lui Einstein, reprezinta o ilustrare perfecta a acestui principiu!

Si astazi, cand teoria unificarii fortelor in fizica ce este cunoscuta sub numele de teoria stringurilor, care are ambitia de a explica lumea moderna mai bine decat orice alta teorie, frumusetea matematica este un criteriu foarte general de evaluare a adevarului unei formule. Aceasta interpretare nu a fost contrazisa pana acum de nimic! Lucru valabil si in etica, si in alte domenii. Simplitatea umana ca si cea stiintifica sunt aspecte generale ale frumusetii.

5. Socrate, Platon, Aristotel si homoerotismul

Si totusi mai exista o adevarata padure de semne ale intrebarii in legatura cu homoerotismul antichitatii.
Ceea ce toti acesti giganti ai gandirii au creat este mult deasupra oricarei culturi contemporane lor. De altfel pestera lui Platon, care ilustreaza dilema in care ne aflam noi chiar si azi, este foarte elocventa. Sa punem intrebarile in stil modern. De ce lumea pare sa asculte de legi matematice, care pot fi descoperite de noi? Exista oare o realitate pura, unde legile matematice doar asteapta sa fie descoperite? Este matematica doar o simpla activitate umana destinata descoperirii unor legitati eterne, preexistente, sau este matematica doar o creatie umana care este destinata sa creeze legitati pentru explicarea functionarii si esentei Universului? Diverse abordari ale problemei dau raspunsuri diferite, dar un raspuns definitiv pare sa lipseasca si azi!

Cat despre erotism, trebuie sa adaug ca pana si dupa preluarea politicii de catre crestini sub Constantin in imperiul roman de rasarit, societatea umana a evoluat spre educarea baietilor prin utilizarea homoerotismului ca fortza de coeziune chiar in procesul de invatamant. Nu ma voi referi aici numai la lucrari tarzii, care exalta pederastia, ci in primul rand la lucratile lui Boswell care a
colectat dovezi istorice clare despre cresterea tolerantei crestine fatza de homosexualitate pana in secolul al 10-lea. (a se vedea cartea sa „Christianity, Homosexuality and social tolerance”). Dar pe nepusa masa a intervenit „religia-mama”, iudaismul, ca sa
blocheze acest proces, prin rabinul Maimonides, in secolul al 12-lea.

6 Revigorarea condamnarilor adresate sodomitilor in iudaism.

Maimonides a adus un val nou de intoleranta in lumea medievala, tocmai pe cand toleranta incepuse sa prinda viata.
Curios lucru, pana la el Sodoma si Gomora cazusera parca in desuetudine, dar el a reinvigorat ura milenara a iudeilor contra
homosexualilor. Tot Evul Mediu ulterior a purtat amprenta acestui rabin intolerant, cum arata Boswell. Rapid reincep persecutziile barbare, apoi si inchizitia spaniola intra la lucru, persecutand intre altii chiar si pe conationalii lui Maimonides din Spania. Unde dai si unde crapa! In mod evident, multi iudei heterosexuali il divinizeaza chair si azi. Dar rolul lui a fost atroce pentru homosexuali. De data asta, doua religii abrahamice fundamentale si fundamntaliste ajung de acord in privinta unor persecutii „necesare”!
Din fericire, pe atunci islamul, a treea dintre ele, era la apogeul perioadei sale liberale, si multe lucrari ale anticilor au ajuns la
noi prin musulmani si prin calugarii culti ai Irlandei!

7. Aristotel si geocentrismul

Pe Aristotel nu l-am pomenit prea mult, pentru ca din punctul de vedere al atitudinii fata de orientarea sexuala el era identic cu
Socrate si Platon. Si el a continuat traditiile Academiei lui Platon numindu-l pe iubitul sau Speusip ca urmas la conducerea Academiei din Atena. Si el a iubit baietii altora si a cerut ca altii sa iubeasca baietii lui.

Numai ca uneia din doctrinele lui ii datoram si faptul ca Biserica a incremenit in timp orice dezvoltare a stiintei, cand a stabilit ca geocentrismul lui Aristotel era „adevarul absolut”. Evident ca nu Aristotel, ci biserica crestina poarta responsabilitatea
pentru incremenirea in trecut. In definitiv stiinta grecilor a evoluat dupa Aristotel atat de mult incat Eratostene a reusit chiar sa stabileasca cu precizie uluitore nu numai forma pamantului, dar si dimensiunile lui! Degeaba insa, crestinismul era prea dogmatic ca sa accepte asa ceva! Datorita acestei decizii nefaste a bisericii, stiinta omenirii a fost blocata pentru inca 15 secole!

Va continua.

Posted in SPUNE | 9 Comments »

Solidaritate cu dizidentul chinez Liu Xiaobo

ianuarie 10th, 2010

Intelectualul critic Liu Xiaobo a fost condamnat de Craciun (2009) la 11 ani inchisoare doar pentru ca a initiat Charta 08, un document menit sa sustina drepturile civice in China. Condamnarea dizidentului in contextul aniversarii a douazeci de ani de la Caderea Zidului Berlinului a indignat lumea libera. Lideri marcanti ai opozitiei est-europene, intre care Vaclav Havel, au incercat sa sensibilizeze autoritatile chineze cu privire la acest caz.

Prin aceasta petitie dorim sa transmitem un semnal de solidaritate fata de un intelectual care intelege libertatea de expresie ca pe un drept fundamental al fiecarui om de pe aceasta planeta.

Ii invitam pe toti cei care slujesc cauza libertatii sa se alature demersului nostru, in speranta ca el va fi auzit si de autoritatile chinezesti de pe teritoriul Romaniei.

Initiatorii petitiei:
Vladimir Tismaneanu
Mihail Neamtu

http://www.petitieonline.ro/petitie/solidaritate_cu_dizidentul_chinez_liu_xioabo_condamnat_de_autoritatile_comuniste_la_11_ani_inchisoare-p40125039.html

Posted in Societate civila | No Comments »

Datorie publică versus evaziune fiscală

ianuarie 10th, 2010

Scurt si la obiect: datoria publica totala este de 29,9% din PIB (127 miliarde lei), iar economia neobservata este estimata oficial la 24% din PIB pentru anul 2009.

Datoria publica a crescut atat pe fondul acumularii de datorii pentru acoperirea deficitului bugetar din anii 2008 si 2009, cat si pe fondul aprecierii datoriei publice in valuta, dar se situeaza mult sub plafonul stabilit prin Tratatul de la Maastricht de 60% din PIB, respectiv mult sub media tarilor europene.

– Datoria publica guvernamentala se ridica in Romania la 27,7% din PIB. Din acest total, datoria publica guvernamentala directa reprezinta circa 92,5%, iar cea garantata 7,5%.
– Datoria publica locala este de 2,2% din PIB.
– Cea mai mare pondere a imprumuturilor contractate, 60%, sunt pe termen mediu si lung, iar restul de 40% pe termen scurt.
– Serviciul datoriei publice guvernamentale estimate pentru anul 2009 se ridica la

Economia neobservata acopera mare parte din datoria publica totala.

– Cea mai mare pondere o deţine munca la negru: 48% din valoarea totală a economiei neobservate.
– Frauda fiscală pentru TVA este estimata la 23,8% din valoarea economiei ascunse şi 5,8% din PIB în primele 9 luni din 2009.

Actiuni ferme, rapide si decisive se impun cel putin in aceste ultime doua directii, daca dorim un buget public pro-competitivitate, pro-invetitii, pro-crestere economica, pro-transparenta si pro-integritate.

Problema evaziunii fiscale a fost evitata si amanata vreme de 20 de ani. Nu mai e timp de zabava.

Problema datoriei publice este ca ea comporta si costuri cu dobanzile si rambursarea (riscul valutar). Asadar, costurile cu datoriile se ridica de la 1,3% din PIB in anul 2009 (aproape cat pentru subventiile acordate in Romania), la 1,7% din PIB in proiectul de buget pentru 2010.

2010 aduce o criza a datoriilor în întreaga Zona Euro. Pericolele sunt generate de cresterea semnificativa a deficitelor bugetare ale statelor din zona euro si de efectele sprijinului financiar masiv acordat bancilor, in conditiile in care sunt prognozate niveluri reduse de crestere economică si cresteri ale somajului in UE in acest an. Toate guvernele din zona euro s-au îndatorat cu mult peste limitele stabilite de prevederile Pactului de Stabilitatea si Crestere (PSC), astfel încât datoria publică medie în zona euro va ajunge în 2010 la 84% din PIB.Limita maximă prevăzută de PSC este de 60%.

http://www.andreeavass.ro/blog/2010/01/datorie-publica-versus-evaziune-fiscala/

Posted in Economic | No Comments »

Am contestat legea electorală la Curtea Constituțională

ianuarie 10th, 2010

Către,

TRIBUNALUL BUCUREŞTI

D O M N U L E P R E Ş E D I N T E,

Subscrisul Partidul Verde (în continuare PV), înregistrat în Registrul Partidelor Politice la poziţia 38, cu sediul în Bucureşti, Str. Radna, nr. 47, sector 6, în temeiul art.32 din legea 35/2008 şi HG nr 1451/25 noiembrie 2009 privind aprobarea programului calendaristic pentru realizarea acţiunilor din cuprinsul perioadei electorale la alegerile parţiale din 17 ianuarie 2009, formulăm prezenta

CONTESTAŢIE

Împotriva deciziei nr. 4/29.10.2008 emisă de Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti, Circumscripţia electorală nr.42

Şi solicităm:

1.În temeiul Art. 146 lit. d din Constituţia României trimiterea către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate pe care înţelegem să o ridicăm în privinţa articolului de lege în baza căruia a fost respinsă candidatura.

2.Suspendarea procesului electoral privind Colegiul nr. 1 din Bucureşti până la judecarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate ridicate.

3.Admiterea Contestaţiei şi pe fond admiterea candidaturii domnului Cernea Remus Florinel propus de Partidul Verde pentru funcţia de Deputat la Colegiul uninominal nr.1 al Circumscripţiei electorale nr.42.

În prealabil menţionăm că ridicăm la punctele a, b şi c ale Motivării de mai jos, excepţia de neconstituţionalitate a Art. 48 alin. 17 din Legea nr. 35/2008 care stabileşte că la alegerile parţiale nu pot candida partidele paramentare şi candidaţii independenţi.

I. În fapt, pe data de 28 decembrie 2009, am depus la Biroul Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti, Circumscripţia electorală nr.42, în conformitate cu prevederile Art. 29 din legea nr. 35 /2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului dosarul complet al candidaturii care a fost înregistrat cu nr. 19 / 28.12.2009, la ora 16.30.

A doua zi am luat act de decizia nr. 4/29 decembrie 2009, afişată la ora 12.30, a Biroului Electoral de Circumscripţie al Municipiului Bucureşti, Circumscripţia electorală nr.42, prin care candidatura a fost respinsă.

Decizia de respingere a candidaturii s-a făcut în baza Art. 48 alin. 17 din Legea nr. 38/2008 (modificată) care prevede că la alegerile parţiale dintr-un colegiu uninominal „pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de lege, individual sau într-o alianţă politică ori electorală”. (s.n)

Astfel, conform acestei prevederi, candidaţii propuşi de partide neparlamentare sau candidaţii independenţi nu pot participa la alegerile parţiale pentru Camera Deputaţilor sau Senat, situaţie care prejudiciază grav drepturile electorale ale cetăţenilor români şi loveşte în principiul organizării unor alegeri libere şi corecte.

II. Motivare

a. În opinia noastră, o astfel de prevedere este nedemocratică, abuzivă şi arbitrară, având un caracter discriminatoriu şi contravenind unor articole constituţionale (Art. 37 şi Art. 16 alin. 3).

ARTICOLUL 37 – Dreptul de a fi ales

(1) Au dreptul de a fi aleşi cetăţenii cu drept de vot care îndeplinesc condiţiile prevăzute în articolul 16 alineatul (3), daca nu le este interzisa asocierea în partide politice, potrivit articolului 40 alineatul (3).

(2) Candidaţii trebuie să fi împlinit, până în ziua alegerilor inclusiv, vârsta de cel puţin 23 de ani pentru a fi aleşi în Camera Deputaţilor sau în organele administraţiei publice locale, vârsta de cel puţin 33 de ani pentru a fi aleşi în Senat şi vârsta de cel puţin 35 de ani pentru a fi aleşi în funcţia de Preşedinte al României.

ARTICOLUL 16 – Egalitatea în drepturi

(…)

(3) Funcţiile şi demnităţile publice, civile sau militare, pot fi ocupate, în condiţiile legii, de persoanele care au cetăţenia română şi domiciliul în ţara. Statul român garantează egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi pentru ocuparea acestor funcţii şi demnităţi.

Prin prevederea în baza căreia a fost respinsă candidatura dreptul de a candida la alegeri a fost încălcat în mod abuziv şi arbitrar. Nu a existat un interes public de a limita accesul în Parlament al unor cetăţeni români care au alte viziuni politice decât cele reprezentate în Camera Deputaţilor şi care provin din cadrul unor partide neparlamentare sau care sunt independenţi.

Legea electorală ar fi trebuit construită într-un mod care să nu conducă la excluderea prealabilă din competiţia electorală a unor oferte politice diverse. Se produce astfel o discriminare care drept consecinţă vicierea procesului electoral şi crearea unui monopol asupra competiţiei electorale pentru partidele parlamentare.

Dreptul de a candida ar trebui să primeze în faţa condiţiilor preliminare de înregistrare a unei candidaturi. Aceste condiţii nu trebuie să fie excesive întrucât ar goli de conţinut dreptul de a fi ales prevăzut de Constituţie. Cu atât mai mult apare drept nedemocratică şi neconstituţională o prevedere care reprezintă o excludere explicită a unor categorii întregi de competitori electorali precum candidaţii unor partide neparlamentare sau candidaţii independenţi.

O astfel de prevedere a unei legi electorale nu mai este întâlnită în nici un sistem electoral dintr-o democraţie consolidată sau stat membru al Uniunii Europene şi denotă o abordare şi o înţelegere inadecvată a procesului electoral democratic.

b. Considerăm încălcat prin această prevedere a legii electorale şi Art. 2 alin. 1 din Constituţie:

“ARTICOLUL 2 – Suveranitatea

(1) Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.”

Este astfel grav afectată suveranitatea naţională întrucât în contextul excluderii arbitrare şi abuzive a unor categorii de candidaţi precum cei din partea partidelor neparlamentare sau independenţi, alegerile pentru Colegiul nr. 1 din Bucureşti din data de 17 ianuarie 2010 nu mai pot fi considerate libere şi corecte.

c. De fapt, modificarea Legii nr. 35/2008 la Art. 48 alin. 17 s-a făcut printr-un amendament al Camerei Deputaţilor la Ordonanţa de Urgenţă nr. 97/2008.

Conform Art. 115 alin 6 din Constituţia României:

„Ordonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate în domeniul legilor constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică.” (s.n.)

Aşadar o Ordonanţă de Urgenţă nu poate să prevadă decât aspecte de ordin tehnic privind organizarea şi desfăşurarea alegerilor pentru Camera Deputaţilor şi a Senatului. O Ordonanţă de Urgenţă nu poate afecta “drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile electorale”.

Prin Hotărârea nr. 30/20041, Curtea Constituţională a statuat că dispozițiile dintr-o ordonanţă de urgenţă de modificare a unei legi electorale, prin care doar se reglementează norme tehnice privind completarea denumirii unor rubrici din procesele-verbale ce urmează să fie încheiate de birourile electorale, nu intervin sub niciun aspect în domeniul drepturilor electorale, fiind constituţionale.

De asemenea, prin Decizia nr. 1189/20082, instanța de contencios constituţional a făcut interpretarea de principiu a dispozițiilor constituţionale care interzic adoptarea de ordonanţe de urgenţă care afectează drepturile electorale. Odonanţele de urgenţă nu pot fi adoptate dacă ”afectează”, dacă au consecințe negative, dar, în schimb, pot fi adoptate dacă, prin reglementările pe care le conțin, au consecințe pozitive în domeniile în care intervin.

Prevederea că la alegerile parţiale nu pot candida decât partidele parlamentare afectează în mod evident drepturile candidaţilor unor partide neparlamentare sau a unor candidaţi independenţi.

Or, formal vorbind, Camera Deputaţilor a adoptat textul unei OUG (nr. 97/2008) introducând în acesta un amendament care afectează drepturile electorale ale unor cetăţeni români.

Astfel, Legea 323/2009 pentru aprobarea OUG nr. 97/2008 privind modificarea şi completarea titlului I al Legii nr. 35/2008 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi a Senatului şi pentru modificarea şi completarea legii nr. 67/2004 pentru alegerea autorităţilor administraţiei publice locale, a Legii administraţiei publice locale nr. 215/2001 şi a Legii nr. 393/2004 privind Statutul aleşilor locali, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 708 din 21 octombrie 2009, prevede că “Se aprobă OUG nr. 97/2008 din 27 august 2008 (…), cu următoarele modificări şi completări:
3. La articolul I, dupa punctul 71 se introduce un nou punct, punctul 71(1), cu urmatorul cuprins:
“71(1). La articolul 48, alineatul (17) se modifica şi va avea urmatorul cuprins:
«(17) La alegerile parţiale pot participa numai partidele politice şi organizaţiile cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale care la alegerile generale au îndeplinit pragul electoral prevăzut de prezentul titlu, individual sau într-o alianţă politică ori electorală. Alegerile parţiale se desfaşoară într-un singur tur, cel mai bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător.»”

Aşadar, deşi textul iniţial al OUG nr 97/2008 conţinea chestiuni tehnice privind desfăşurarea alegerilor, amendamentul introdus în OUG include în aceasta un articol care afectează drepturile electorale ale unor cetăţeni români. Astfel că, formal, textul final al OUG aprobat de Parlament prin legea nr. 323/2009 conţine o prevedere care afectează drepturile electorale ceea ce este interzis de Constituţia României la Art. 115 alin. 6.

Opinăm că în forma sa finală această OUG este, din această perspectivă, neconstituţională. Modalitatea de amendare a Legii nr. 35/2008 de către Parlament ar fi trebuit făcută printr-o lege organică separată, nu printr-una care să introducă în textul unei OUG un articol care o transformă pe aceasta într-o OUG neconstituţională. Chiar şi aprobată prin legea nr. 323/2009, OUG nr 97/2008 cade sub incidenţa Art. 115 alin. 6 fiind aşadar neconstituţională.

d. De asemenea, prin această prevedere sunt încălcate o serie de convenţii şi tratate internaţionale la care România este parte precum:

– Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale (Art. 14 din Convenţie şi Art. 3 din Protocolul adiţional al Convenţiei),

“Articolul 14 . Interzicerea discriminării

Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să fie asigurată fără nici o deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”

Prevederea electorală care exclude partidele neparlamentare şi independenţii are un evident caracter discriminatoriu încălcând printre alte prevederi şi acest articol al Convenţiei.

Protocolul adiţional la Convenţia pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor fundamentale

“Articolul 3. Dreptul la alegeri libere

Înaltele părţi contractante se angajează să organizeze, la intervale rezonabile, alegeri libere cu vot secret, în condiţiile care asigură libera exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ.”

Prevederea electorală care exclude partidele neparlamentare şi independenţii anulează principiul organizării unor alegeri libere şi îngrădeşte posibilitatea cetăţenilor cu drept de vot de a-şi exprima voinţa cu privire la alegerea corpului legislativ. Este deci încălcat acest articol din Protocolul adiţional al Convenţiei.

Legea electrală ar fi trebuit să aibă o altă conformaţie astfel încât să nu excludă de la participarea în alegerile parţiale a candidaţilor din partea partidelor neparlamentare sau a candidaţilor independenţi.

– Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice (Art. 25 şi Art. 26)

ARTICOLUL 253

Orice cetăţean are dreptul şi posibilitatea, fără nici una dintre discriminările la care se referă articolul 2 şi fără restricţii nerezonabile:

a) de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin intermediul unor reprezentanţi liber aleşi;

b) de a alege şi de a fi ales, în cadrul unor alegeri periodice, oneste, cu sufragiu universal şi egal şi cu scrutin secret, asigurând exprimarea liberă a voinţei alegătorilor;

c) de a avea acces, în condiţii generale de egalitate, la funcţiile publice din ţara sa.

ARTICOLUL 26

Toate persoanele sunt egale în faţa legii şi au, fără discriminare, dreptul la o ocrotire egală din partea legii. În această privinţă legea trebuie să interzică orice discriminare şi să garanteze tuturor persoanelor o ocrotire egală şi eficace contra oricărei discriminări, în special de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică sau orice altă opinie, origine naţională sau socială, avere, naştere sau întemeiată pe orice altă împrejurare.

Prevederea electorală care exclude partidele neparlamentare şi independenţii de la alegerile parţiale pentru colegiul nr. 1 din Bucureşti din 17 ianuarie 2010, încalcă dreptul de a lua parte la treburile publice din românia, de a fi ales, de a avea acces în condiţii de egalitate la funcţiile publice şi de a se asigura exprimarea liberă a voinţei alegătorilor.

Cum opiniile şi preferinţele politice se pot schimba de la lună la lună şi de la an la an, cetăţenii au tot dreptul ca la nişte alegeri parţiale să poată alege dintr-o varietate largă de opţiuni iar oamenii politici din indiferent ce formaţiune politică sau independenţi să participe la procesul electoral.

Prevederea electorală despre care facem vorbire are o singură noimă, dar care este una nedemocratică, şi anume de a prezerva monopolul asupra mediului politic pe care îl deţin actualmente partidele parlamentare şi de a bloca orice fel de alternativă sau concurenţă faţă de acestea.

– Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene (Art. 17, punctul 2 lit. b care stipulează pentru cetăţenii Uniunii „dreptul de a alege şi de a fi aleşi în Parlamentul European, precum şi la alegerile locale în statul membru unde îşi au reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanții acestui stat”).

O dată cu recenta intrare în vigoare a Trataului de la Lisabona pe care România l-a ratificat din 2007, ţara noastră ar rămâne singura din Uniunea Europeană care să aibă prevederi electorale de natură să excludă de la participarea la un scrutin a partidelor neparlamentare şi a independenţilor încălcându-se flagrant litera şi spiritul Constituţiei României şi a convenţiilor şi tratelor internaţionale în materia drepturilor fundamentale la care ţara noastră este parte.

e. Pe lângă primul aspect de procedură privind constituţionalitatea, sesizăm încă unul care ţine de modalitatea în care a fost modificată legea electorală.

Art. 48 alin. 17 nu a făcut parte din versiunea iniţială a Legii nr. 35/2008, fiind o inserţie recentă ceea ce contravine „Codului bunelor practici electorale”4 elaborat de Comisia pentru Democraţie prin Drept – Comisia de la Veneţia şi asumat de către Consiliul Europei prin Rezoluţia 1320/2003, care stipulează la Cap II, art. 2 lit. b că “elementele fundamentale ale legii electorale (…) nu trebuie supuse unui amendament cu mai puţin de un an înaintea alegerilor (…)”5. Or, această modificare din 29 septembrie 2009 a Legii nr. 35/2008 a fost publicată în Monitorul Oficial în 21 octombrie 2009, aşadar cu mai puţin de trei luni înaintea datei alegerilor parţiale din 17 ianuarie 2010.

f. Remarcăm, în context, faptul că în cadrul alegerilor generale din 30 noiembrie 2008, repartizarea mandatelor s-a realizat în mod proporţional (conform Art. 5, alin. 1 din legea nr. 35/20086), aşadar în funcţie de procentul obţinut de către fiecare formaţiune politică. Pentru acest tip de scrutin proporţional desfăşurat în colegii uninominale a fost stabilit (conform Art. 47, alin. 2 lit a, b şi c din legea nr. 35/2008) un prag electoral pentru partide de 5% din voturile valabil exprimate sau 6 candidaţi clasaţi pe locul întâi în colegiile lor pentru Camera Deputaţilor şi 3 pentru Senat. Conform Art. 48 alin 3 din legea nr. 35/2008, independenţii care ar obţine minimum 50% plus un vot în colegiile în care candidează ar obţine, la rândul lor, mandatul de parlamentar.

Însă alegerile parţiale se desfăşoară într-un alt tip de scrutin decât cel de la alegerile generale din 2008, şi anume într-un sistem majoritar, în care primul clasat obţine mandatul. Logica unui scrutin majoritar este prin excelenţă una în care se face abstracţie de pragul electoral. În ţări care aplică un astfel de sistem majoritar pot fi partide care obţin 15-20% din numărul de voturi la nivel naţional dar care să nu aibă candidaţi care să iasă pe primul loc în colegiile lor şi astfel să nu intre în parlament sau să obţină mult mai puţine mandate faţă de proporţia votului obţinut. Aşadar atunci când este vorba de un scrutin de tip majoritar criteriul pragului electoral devine irelevant. Pragul electoral este specific sistemului de vot proporţional.

Dar chiar dacă am admite un prag electoral pentru un tip de scrutin majoritar precum cel din 17 ianuarie 2010, legea electorală trebuie să fie una acoperitoare şi aplicabilă într-o varietate cât mai mare de situaţii. Astfel pe parcursul acestei legislaturi este posibil ca 6 deputaţi şi 3 senatori să îşi piardă într-un fel sau altul mandatul de parlamentar şi să fie organizate alegeri parţiale pentru colegiile respective. Or, legea nr. 35/2008 la Art. 47 alin. 2 lit. c prevede că un partid poate trece pragul electoral şi intra în parlament dacă obţine primul lor în 6 colegii pentru Camera Deputaţilor şi în 3 pentru Senat. Aşadar teoretic este posibil ca prin intermediul unor posibile alegeri parţiale organizate în aceste 6 colegii pentru Camera Deputaţilor şi 3 pentru Senat să fie îndeplinită această cerinţă şi de către un partid neparlamentar. Dar actualmente legea nr. 35/2008 este astfel construită încât nu prevede nimic pentru o astfel de posibilă situaţie şi împiedică în mod arbitrar şi abuziv participarea la alegeri a partidelor neparlamentare şi a independenţilor.

g. întrucât procesul electoral declanşat pentru alegerile parţiale în Colegiul nr. 1 din Bucureşti s-ar dovedi nedemocratic în cazul admiterii excepţiei de neconstituţionalitate introdusă în această Contestaţie, solicităm suspendarea temporară a procesului electoral ce vizează desfăşurarea alegerilor parţiale în acest Colegiu electoral, până la decizia Curţii Constituţionale cu privire la excepţia de neconstituţionalitate ridicată de Partidul Verde.

Suspendarea temporară a procesului electoral ar privilegia scopul principal al unor alegeri democratice şi anume acela de a reflecta voinţa alegătorilor. O eventuală desfăşurare a acestor alegeri care să preceadă o eventuală decizie a Curţii Constituţionale de admitere a excepţiei de neconstituţionalitate ar reprezenta o înfrângere pentru democraţie pe care un stat care respectă drepturile fundamentale ale cetăţenilor săi nu şi-o poate permite.

III. Concluzii:

Având în vedere toate aceste motive, vă solicităm admiterea contestaţiei şi pe fond admiterea celor trei solicitări ale noastre privind candidatura domnului Cernea Remus propus de Partidul Verde pentru funcţia de Deputat la Colegiul uninominal nr.1 al Circumscripţiei electorale nr.42.

În drept: Art. 2 alin. 1, Art. 16 alin. 3, Art. 37, Art. 115 alin. 6, Art. 146 lit. d din Constituţia României, Art. 5, alin. 1, Art. 29 Art. 47, alin. 2 lit a, b şi c Art. 48 alin 3, Art. 48 alin. 17 din legea nr. 35 /2008, Art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi Art. 3 din Protocolul adiţional al Convenţiei, Art. 25 şi Art. 26 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice, Art. 17, punctul 2 lit. B din Tratatul de la Lisabona al Uniunii Europene.

Probe: înscrisuri.

Data 30.12.2009

PARTIDUL VERDE

Prin Preşedinte excutiv şi reprezentant legal

Remus Cernea

1 Publicată în M. Of. nr. 1163/8.12.2004.

2 Publicată în M. Of. nr. 787/25.11.2008.

3 http://www.irdo.ro/file.php?fisiere_id=80&inline=

4 http://www.venice.coe.int/docs/2002/CDL-AD(2002)023-e.pdf

5 b. The fundamental elements of electoral law, in particular the electoral system proper, membership of electoral commissions and the drawing of constituency boundaries, should not be open to amendment less than one year before an election, or should be written in the constitution or at a level higher than ordinary law.

6 Art. 5
(1) Deputaţii şi senatorii se aleg în colegii uninominale constituite potrivit prevederilor art. 11, prin scrutin uninominal, potrivit principiului reprezentării proporţionale.

Posted in Comunicate de presa | No Comments »

Vaca – emblema şi problema Indiei moderne

ianuarie 10th, 2010

Pe străzile tuturor satelor şi oraşelor indiene, de la marile aglomerări urbane (Delhi, Mumbay sau Kolkata) şi până la micile comunităţi de agricultori, vacile umblă în libertate pe străzi, venerate de indienii hinduşi şi acceptate ca făcând parte din viaţa cotidiană. Cele mai multe dintre ele nu sunt deloc agresive şi nu par a fi deranjate de zgomotul infernal al străzii. La orele aglomerate ale zilei, traversează cu un calm aproape inexplicabil intersecţiile aglomerate în vreme ce pietonii trebuie să apeleze la toate simţurile speciei umane pentru a ajunge în siguranţă pe cealaltă parte a străzii. Ricşele, maşinile, autobuzele, toate se opresc până ce procesiunea animală se află în afara oricărui pericol. Marele noroc este că de cele mai multe ori vacile nu sunt deloc dornice să călătorească, preferând în multe cazuri să facă drumuri scurte întrerupte de odihnă prelungită pe marginea străzii.

În India doar musulmanii includ în meniul lor carne de vită. Asta cel puţin oficial, deşi se prea poate ca aceasta să fie realitatea de vreme ce vaca este unul dintre cele mai puternice tabuuri ale societăţii indiene. În Delhi există câteva restaurante în care se poate comanda aşa ceva, însă, personal, sunt destul de reticent. Nimeni nu poate garanta calitatea unui produsului; consumându-se în cantităţi reduse, este exportată de cine ştie de unde şi în cine ştie ce condiţii. Când ajung să te cunoască mai bine, una dintre primele întrebări pe care ţi le adresează indienii obişnuiţi (cei mai educaţi dintre ei vor prefera să evite subiectul) se referă la obiceiurile tale culinare. Am ales întotdeauna un răspuns care să poată fi în acelaşi timp verosimil şi politicos. Le-am spus că în România mănânc carne de vită, dar că aici nu o voi face niciodată. Ceea ce este perfect adevărat; nu am mai precizat, însă, şi motivaţiile care stau în spatele unei asemenea decizii.

În tradiţia indiană, Brahma (a nu se face confuzia între „Brahma” şi „Brahman”), unul dintre cei mai importanţi zei hinduşi, a creat în aceeaşi zi vaca şi Brahmanii (iniţial, castă a preoţilor, cea mai importantă dintre caste). Vaca putea oferi produsele necesare cultului religios şi a fost considerată obiect al veneraţiei. Vaca primordială despre care vorbesc textele vechi indiene mai este cunoscută şi sub numele de Kamadhenu. Hinduşii spun că nu există dorinţă pe care acest animal sfânt să nu o poată îndeplini. În multe zone (în special în sate), locurile considerate murdare sunt curăţate cu balegă de vacă. În „Mahabharata”, Bhishma afirmă că vaca poate fi considerată substitutul unei mame, oferind nou-născutului laptele de care are nevoie. Se spune că Mahatma Ghandi însuşi a devenit vegetarian după ce a constatat tratamentul inuman la care sunt supuse vacile. Adevărul aproape că nu ne interesează de vreme ce multe dintre societăţile actuale (India nu face excepţie) sunt mai degrabă dominate de legende, mituri (urbane sau nu) şi imagini ale sacralităţii decât de fapte istorice verificate şi acreditate ca atare. Tabuurile şi legile nescrise ale unei societăţi sunt uneori mai importante decât cele scrise şi, cu siguranţă, respectate într-o proporţie mult mai mare.

În zilele noastre, vaca a devenit simultan o emblemă şi o problemă a Indiei moderne. Cele crescute pe lângă ferme sunt folosite pentru lapte şi alte produse lactate (indienii consideră laptele ca fiind un produs vegetarian). Cele care umblă în libertate pe străzi sunt în multe cazuri sterpe şi contribuie la dezordinea de proporţii ce domină viaţa urbană indiană. Nimeni nu îndrăzneşte să ia măsuri. Pe de o parte, există precedentul britanic. Întâmplarea are deja notorietate. Atunci când s-a zvonit, în 1857, că englezii vor folosi grăsime de vacă, răspunsul hinduşilor a fost violent. Cum nu a trecut foarte mult de atunci şi cum nu s-au schimbat foarte multe în această privinţă de la cucerirea independenţei şi până acum, e de presupus că orice administraţie care ar dori scoaterea vacilor în afara oraşelor indiene ar avea de plătit un cost politic (şi poate , nu numai) substanţial. Pe de altă parte, într-o ţară cu polarizare socială extremă şi praguri ale sărăciei imposibil de descris, trebuie să fie comodă pentru toată lumea (în special pentru politicieni) această permanentă refugiere în sacralitate şi legendă.
Când vacile mor pe stradă (căci, în ciuda sfinţeniei lor, se mai întâmplă şi acest lucru!) un serviciu specializat al primăriei (Municipal Corporation of Delhi, Mumbay, Kolkata etc.)ridică prompt cadavrele şi le incinerează. Cu toate astea, în zonele ceva mai emancipate ale capitalei indiene, e greu să mai zăreşti vreo vacă pe stradă. Preţurile proprietăţilor sunt exorbitante şi rezidenţii lor sunt în mare parte oameni educaţi, unii la şcoli europene occidentale, oameni de afaceri prosperi sau funcţionari corupţi pentru care tradiţia începe să capete un alt sens. Mai trebuie să treacă, însă, destulă vreme până când animalele sacre vor părăsi cu totul oraşele şi încă şi mai mult până când ele se vor retrage de pe uliţele satului. Aceasta este problema tuturor ţărilor-mamut. Când începe schimbarea, durează îngrozitor de mult până când ea ajunge în cele mai ascunse dintre cotloanele ţării.

Insalubritatea îngrozitoare a Indiei va fi rezolvată doar în proporţii infime odată cu dispariţia de pe străzi a vacilor sfinte. Muştele care se aşează somnolente pe farfuriile din hârtie ale indienilor ce mănâncă în stradă, praful ridicat de construcţiile la care se lucrează haotic, urinatul şi scuipatul în plină stradă, toate vor continua să existe mult după ce vacile vor fi dispărut. În plus, există popoare care, în absenţa ritualurilor şi a tabuurilor, îşi pierd busola, riscând să evolueze în orb… Aşa că, toate la timpul lor.

Posted in Impresii de calatorie | No Comments »

Marcel Iancu – Arta mea si sionismul [II]

ianuarie 10th, 2010

(- urmare din numarul trecut -)

Marcel Iancu - desen reprezentind o sinagoga in flacari si evrei dusi la executie. Reprodus din albumul Kav Haketz - 1981 - Tel Aviv.

„O presiune insuportabilă începea a se simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti, în lumea intelectuală chiar în care, pînă atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicînd. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii şi „ideologii” huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, “jidan” şi victimă a unei insuportabile presiuni.

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg şi bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, — pe poetul Ion Barbu.

Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă: „Vai, ce păcat că eşti jidan!” Am reacţionat prompt, înjurîndu-l şi replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfîrşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămîne decît o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.

Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofiţer fără uniformă”, exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naţionali” sionişti să-şi facă „hahşaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aş fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. „Ofiţerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.

Marcel Iancu - desen reprezentind evrei ucisi de legionari, in Pogromul din Bucuresti, atirnati de cirlige, la abator, cu inscriptia "Cosher". Reprodus din catalogul expozitiei Kav Haketz ( On the edge, Pe muchie), 1990.

Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.

A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.

Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare; am plîns cînd am aflat cum au fost incendiate sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pîngărite mormintele, distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea cînd am aflat că bătrînii şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de gazare sau arşi de vii.

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

Trebuia neapărat şi cît mai curînd să plec.

N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atîţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.

Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

După efectuarea cîtorva formalităţi, uşurate de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii, sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

Am pornit în pribegie împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie, fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam, şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel-Aviv.
În acel moment eram un om liber.
Am început să lucrez ca arhitect la Primăria Tel-Aviv. La aceiaşi masă de desen lucra un tînăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în cuptoare, părinţii şi colegii şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre copiii zdrobiţi, despre bătrînii legănîndu-se în spînzurători, despre cadavre de femei sfîrtecate de cîini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu cîinii ca sa le zmulgă un codru de pîine sau un os cu care să-şi astîmpere foamea.

Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mînaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi plîngeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui femei şi copii, erau mînaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.

Marcel Iancu - unul dintre desenele pe tema Holocaustului, reprezentind despartirea dintre copii si mame. Reprodus din albumul Kav Kaketz - 1981- Tel Aviv.

Aveam oroare de „civilizaţia” care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu, îi mai susţinea.

În ceasul cînd, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.

Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.”

( Marcel Iancu – Arta mea si sionismul – Shevet Romania nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv)

Citeva comentarii, la acest articol, cutremurator prin confesiunea directa a crezului marelui artist.

– In „Shevet Romania” apare numele Jack Costin, presupun ca dintr-o greseala de editare, ortografia corecta fiind Jacques Costin.
– Marcel Iancu, probabil din cauza virstei inaintate, plaseaza Pogromul din Bucuresti in iarna anului 1939, data corecta fiind ianuarie (21-23) 1941.
– In anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publica albumul „Kav Haketz” ( On the edge, Pe muchie), in care sint reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, in alb-negru si in culori, impreuna cu versuri si marturii ale marilor poeti de limba ebraica, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel si altii, ca omagiu adus de literatura israeliana creatiei lui Marcel Iancu. In prefata acestui album, pictorul mentioneaza incercarile sale de a arata aceste desene unor artisti israelieni, sperind sa le expuna, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul ca ” niciun evreu nu ar vrea sa le vada”.
– Abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, se organizeaza expozitia ” On the edge”, in memoria lui Mishu Goldschlager-Costin, la Muzeul „Janco-Dada” din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum si in Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzind 80 de desene pe tema Holocaustului, inclusiv cele legate de Pogromul de la Bucuresti, din cele peste 100, figurative, cu elemente grotesti, expresioniste, in care vibreaza ecoul ororilor care i-au schimbat viata si directia artistica. Fondatorul miscarii Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu intemeiaza in 1953 colonia artistilor, in satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene si liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).
– Exista si alte documente in arhiva familiei lui Marcel Iancu, relevante si zguduitoare, precum ” Marturii iudaice despre arta”, „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in mase”, unele reproduse in presa vremii, precum si manuscrise inedite. Despre aceste confesiuni, poate, in viitor. (V.S.)

Posted in Relativităţi Culturale | No Comments »

Rasism în Australia? Dacă nu-ți place, du-te acasă la tine

ianuarie 10th, 2010

Australia nu e rasista, asa cum incearca presa mondiala total nejustificat sa arate lumii intregi.

Recentele atacuri asupra unor studenti indieni nu au putut fi puse pe seama rasismului australian co certitudine. Nu exista nici o dovada clara in acest sens.

Faptul ca oameni care au trait toata viata lor in Australia sunt in continuare numiti WOGs este numai parte din umorul Australian.
Faptul ce populatia indigena in Australia continua sa traiasca in mizerabile conditii este numai si numai datorita inabilitatii acestei populatii de a se adapta unei vieti civilizate.

Politica Australia Alba a fost abandonata in 1972.

O natiune care pana atunci trata populatia indigena ca o rasa de animale s-a transformat peste noapte in cea mai evoluata societate multiculturala in care noii veniti sunt asimilati datorita unui sistem extrem de eficient.

Cei care vin cu barca sunt detinuti in afara granitelor tarii ca sa nu se creeze nici o fisura intr-un sistem care functioneaza perfect.

E adevarat ca din cand in cand sistemul creaza monstri, cum a fost partidul O Natiune (One Nation) care la un moment dat detinea 23% din voturi in Queensland, sau detinera Corneliei Rau si expulzarea doctorului Haneef, dar cu zicem noi, nu exista padure fara uscaturi.

Australia nu e rasista, dar e mai bine daca ai noroc si ai parinti albi anglo-saxoni.

Posted in Marja de eroare | No Comments »

Zeciuiala pe fast food

ianuarie 10th, 2010

Delimitarea strict negativa a termenului fast food a creat o identificare a gastronomiei americane cu genul adus in discutie.
Nu se contesta dispersarea in lume a unei traditii rau famate prin Mc Donalds, Burger King, KFC si alte concerne americane.
Fast food s-ar traduce pur si simplu prin “hrana (mancare) grabita”.
Ritmul trepidant al secolului XX si al revolutiei industriale a impus omenirii o noua formula de alimentatie in functie de timpul disponibil pauzei de lucru, pranzului, plus adaptarea luarii mesei in orice imprejurare.
Industria alimentara destinata armatei a inventat conserve, tip plic, dintr-un aluminiu special in care mancarea poate fi incalzita in buzunar, la caldura corpului uman. Industria aviatiei are un sector unic de alimente pentru pasageri.
Pe de alta parte fast food-ul ordinar a aparut ca o mancare a saracilor. Trebuie sa adaugam preturile fixe, scazute ale meniurilor procesate rapid si la scara industriala.
Americanii au inceput sa vorbeasca de caracterul daunator al junk food-ului, care e cu totul altceva decat fast food-ul ori quick food-ul.
Intrarea a tot ce este ieftin, de proasta calitate in Romania ca si in alte tari limitrofe nu suprinde.
Ideea taxarii fast food-ului in ideea stoparii agravarii starii de sanatate a poporului roman nu va face decat sa complice si mai mult sistemului fiscal de resort, dar si al multor firme.
Intalnim doua tipuri de alimentatie: sanatoasa si nesanatoasa.
Criteriile aplicabile ar fi in functie de ingredientele folosite, de procesarea culinara, si binenteles de conditiile de pastrare, conservare ale produselor.
Construind un scenariu cu o dugheana curata intr-un colt mioritic, care ar fi rigorile de taxare? Un vanzator ambulant cu acte in regula, aprobari si aviz din partea celor de la Mediu, de la Directia Sanitara isi vinde produsele:
mici (preparati din carne proaspata), paine de casa (brutarie, fara amelioratori), salata, carnati de casa, placinte si clatite praparate in aceeasi zi etc. Sa nu uitam ca se vinde si ceai, sirop de casa cu apa minerala sau sifon, iaurt, braga sa.
Este vorba de fast food, deci de o mancare servita langa stadion, parcare, plaja.
Daca toate acestea se incadreaza in normele unei alimentatii rationale, sanatoase de ce ar fi nevoie de taxare ?

Posted in Gastronomie si Stil | No Comments »

O Transilvanie, două lumi

ianuarie 10th, 2010

În mijlocul unei crize economice, sociale, politice, chestiunea identității regionale este probabil al cincizecișișaptelea lucru care ne frământă în viață. Și totuși, nu o putem ignora. Pentru că ne întâlnim cu ea ori la discuție cu prietenii, ori într-o carte de istorie sau politică, ori într-un ziar, într-un discurs, ori în simplul fapt de a vede diferențele dintre noi și concetățenii noștri din alte regiuni ale țării zi cu zi.

Transilvanismul este o idee controversată. Existentă încă din sec. XVIII. la intelectualitatea celor 3 etnii din regiune (români, maghiari, germani) ea a fost treptat izolată și prigonită de naționalismele proprii, fiecare visându-și teritoriile transilvane ca parte a marii țării naționale unitare (Ungaria Mare, România Mare). Renăscută în cadrul noi minorității maghiare din România în anii 1920, ea nu prea a fost îmbrățișată bineînțeles de majoritatea românească, acesta regăsindu-se în noua uniune statală. Sașii, pentru sute de ani poate cei mai mândrii transilvaniști au fost aburiți în anii 1940 de național-socialismul german, urmând ca după pierderea războiului să înceapă trista lor emigrare mai mult sau mai puțin controlată în patria mamă. În anii comunismului orice referire la idea unei identități regionale supranaționale era considerată separatism, și putea să pună pe oricine ușor în pușcărie sau și mai rău.

După 1990 idea a revenit cu mare forță în sânul comunității maghiare din România, acesta încercând să își regăsească identitate proprie într-un mediu schimbat. Identitatea transilvană maghiară însă este însă întâi de toate una etnică, majoritatea maghiarilor declarându-se „maghiar transilvan” și nu “transilvan maghiar”, cu rezerva că Transilvania este totuși considerată de majoritatea lor ca patria mamă (nu România, nici Ungaria). Idea unei identități regionale supranaționale este din când în când reluată în presa maghiară, în studii, chiar și în politica comunității.

În cadrul românilor din Transilvania gheața a fost spartă de faimosul eseu din 1998 al publicistului clujean Sabin Gherman: M-am săturat de România! Manifestul a iscat nu numai un scandal de presă ci și unul politic. Însă de aici era clar: idea a reînviat și nu putea fi oprit. A urmat încercarea de creare a unui partid regional a aceluiași Sabin Gherman, numit Liga Transilvania-Banat, însă acesta nu a fost permis de autorități.

Revista Provincia, apărută între anii 1999-2002 a fost prima și deocamdată singura revistă de studii de specialitate apărută în amândouă limbi, dedicată complet ideii de transilvanism ca identitate supranațională, regională. Revista a devenit cunoscută mai ales prin Memorandumul pentru construcţia regională a României inițiat de redactorii revistei, care la rândul a declanșat iarăși un scandal uriaș. Fiind eu însumi printre primii semnatari ai documentului am urmărit cu mare interes desfășurarea acelorași reflexe paranoice de separatism ale politicienilor de București.

A trebuit să treacă încă câțiva ani ca regionalismul să devină o idee totalmente acceptată, normală. Aderarea României la Uniune Europeană a accelerat necesitatea unei regionalizări a țării, măcar de dragul fondurilor europene, care trebuie a fi distribuite prin organisme regionale. Regiunile de dezvoltare create cu grabă și fără cap prin 1998, sunt însă azi aproape virtuale și total neadecvate scopului lor. Ele nu țin cont nici deci moștenirile locale, de factori economici, geografici sau administrativi, ce să mai zic de istorie, cultură, mentalitate – factori foarte importante de coeziune. Sunt simple grupuri de județe, fără multă logică. UDMR fiind cel mai vechi și mai înverșunat susținător a schimbării granițelor regiunilor de dezvoltare și a acordării de puteri reale acestora se pare că a găsit în sfârșit un partener în actuala coaliție guvernamentală. Poate în acest ciclu parlamentar există șansa de a putea lua în serios idea de regionalizare a țării. O să vedem cât de departe se poate merge.

După această introducere istorică sumară haideți să ne întoarcem la idea principală: identitatea transilvană.

Pagina engleză de Wikipedia a Transilvaniei este mult mai profesionistă decât cea maghiară sau cea română, încercând să fie cât mai obiectivă, mai detașată de influențele naționalismelor subiective. Într-o zi citind cu interes această pagină am dat peste două hărți foarte interesante. Este vorba de hărțile etnografice ale Transilvaniei, două la număr: zonele etnografice românești și zonele etnografice maghiare:

Zonele etnografice româneşti (Transylvania-roşu; Maramureş-albastru; Sǎtmar-verde; Crişana-galben; Banat-violet)

Zonele etnografice maghiare (King’s Pass – galben; Western Transylvania – verde; Eastern Transylvania – albastru)

Foarte multe arată aceste două hărți. Dacă le combinăm cu harta etnică a Transilvaniei vedem clar că granițele regiunilor etnografice coiincid în mare măsură cu granițele etnice. Este logic să fie așa. Dar chestiunea este totuși puțin mai complicată. Există microregiuni care sunt zona culturală a unei singure etnii: Maramureșul istoric, Hațeg, Năsăud, Caraș-Severin sunt de exemplu regiuni cu moștenire exclusiv românească, marea parte a Secuimii, Aranyosszék (Scaunul Arieșului – între Câmpia Turzii și Rimetea) sau Érmellék (în nordul Bihorului) sunt cu moștenire exclusiv maghiară. Există însă numeroase microregiuni pe care le revendică amândouă culturi: Câmpia Transilvaniei, Țara Bârsei, Sătmar, Arad, Sălaj, Kalotaszeg (regiunea Huedin). Acestea au fost și sunt pe lângă marile orașe centrele de schimb cultural cele mai intensive. Dacă am adăuga regiunile etnografice dispărute ale sașilor am avea o Transilvanie și mai colorată.

Aceaste hărți prezintă însă foarte clar și viziunea total paralelă a Transilvaniei existentă la cele două etnii care îl locuiesc în majoritate.

În capete există de fapt două Transilvanii, care din întâmplare ocupă același spațiu geografic.

În capul românului Transilvania este Hațegul, Maramureșul, Năsăudul, Țara Făgărașului, Țara Oașului, Banatul, Țara Crișurilor, etc. În capul unui maghiar Transilvania este Székelyföld (Ținutul Secuies), Kalotaszeg (regiunea Huedin), Mezőség (Câmpia Transilvaniei), Partium (În mare partea etnic maghiară a județelor Bihor, Satu Mare și Sălaj), Barcaság (Țara Bârsei), etc.

Nici unul nu se prea ocupă de regiunile celuilalt. Ghidurile turistice, paginile oficiale sau private turistice românești vorbesc aproape exclusiv de moștenirea românească, foarte vag amintesc despre cea maghiară, și asta numai acolo unde pur și simplu nu o pot ignora (ex. Secuimea, Clujul). Ghidurile turistice, paginile de web maghiare prezintă aproape exclusiv regiunile cu moștenire maghiară, amintind despre cele românești doar unde sunt monumente istorice care se leagă în vre-un fel de istoria maghiară. În cazul micro-regiunilor mixte amândouă etnii își prezintă doar propria moștenire, parcă celălalt nici nu ar fi acolo.

Situația este la fel de gravă în cazul cărților, studiilor, paginilor de web de istorie (remember exemplul cu Wikipedia engleză?). Unul ca mine care cunoaște amândouă limbi poate citi două istorii paralele ale Transilvaniei (am făcut-o), dar chiar și două istorii aproape paralele ale unor regiuni,județe, orașe chiar și sate. Fiecare pune accentul numai pe dezvoltare sa istorică, pe evenimentele sale importante, pe ctitoriile sale, pe primele sale biserici, școli, edituri, mari personalități, artiști, scriitori, etc – cealaltă nație fiind „rezolvată” în câteva pagini la sfârșitul fiecărui capitol de epocă. Credeți-mă: nu este nici o diferență. Este o ignoranță la fel de generală, conștientă și ipocrită la amândouă nații.

Fiecare încercă în cărți de istorie, în ghiduri turistice, în materiale turistice oficiale sau semi-oficiale, în hărți, în mass-media, în albumuri, în muzee, în documentare, în reportaje, pe internet – oriunde apucă – să își revendice Ardealul pentru sine. Oare câți maghiari știu de mănăstirile românești din Maramureș? Oare câți români știu de arhitectura lui Kós Károly de exemplu? Români și maghiari din Transilvania încercă azi, nu numai în lumea reală (tăblițe, drapele, indicatoare, evenimente culturale, etc.), dar din ce în ce mai mult în lumea virtuală să își mărească spațiul cultural, să își legitimeze proprietatea asupra Transilvaniei.

Toate acestea sunt însă o minciună. Sunt produsul unui virus ignorant, exclusivist, eliminatoriu al secolului XIX: naționalismul.

Adevărul este altul. Transilvania, regiunile ei, orașele ei au o singură istorie. Moștenirea construită, cea culturală a fost creată în același spațiu, în același timp cu o foarte mare interacțiune, inter-dependență, și de multe ori în conlucrare. De fapt Transilvania nu a fost nici a Regatului Maghiar, nici a Regatului României, sau a statului român. Transilvania a fost și este a celor care l-au locuit, și care îl locuiesc, în au în proprietate intabulată: a ardelenilor, indiferent de etnie. Naționalismele agresive, venite de la Budapesta sau de la București, întotdeauna au adus numai probleme, învrăjbire, ură, conflicte mai mari sau mai mici, separare, ghetoficare.

Transilvania, ca și toate regiunile multietnice din Europa, este un unicat. Are o identitate proprie, creată în sute de ani de conlocuire, de conlucrarea a celor trei etnii care l-au clădit. Ardeleanul maghiar are probabil mai mult în comun cu ardeleanul român decât cu maghiarul din Veszprém, Ungaria. Românul ardelean are probabil mai mult în comun cu vecinul său maghiar decât cu românul din Botoșani. Mentalitatea noastră este mult mai asemănătoare decât ne putem închipui. Explicația este simplă: am trăit, am suferit, am muncit, am luptat și ne-am bucurat împreună de viață timp de vre-o 1000 de ani. Asta nu se șterge niciodată, lasă urme foarte puternice în mentalitate.

Câți suntem însă de amândouă părți al baricadei care credem în acest lucru? Oare câți suntem maghiar din Transilvania care putem să zicem că suntem “ardeleni maghiari” în loc de „maghiari ardeleni”? Oare câți sunteți români ardeleni care credeți că de fapt sunteți în primul rând ardeleni, și după aceasta români? Câți suntem noi care credem că Câmpia Transilvaniei este același lucru ca și Mezőség, că nu există două istorii ale Transilvaniei, că istoria adevărată a Clujul de exemplu ar trebuii să conțină în aceeași măsură evenimentele, personajele, creațiile importante pentru amândouă etnii?

Câți credem că reînvierea unei identități transilvane comune (bineînțeles fără schimbarea în vre-un fel a suveranității statului român) este mai importantă decât naționalismele ignorante moștenite de la părinții și bunicii noștrii? Câți suntem pregătiți la compromisuri, la empatie, la interes față de celălat pentru ca această identitate regională să aibă vre-o șansă? Câți credem că identitățile regionale, atât de valorificate și stimate în Europa, au o șansă de renaștere și în România?

Din păcate prea puțini. Cel puțin deocamdată.

Sursa: blog (etno) politic

Posted in Dincolo de trancaneala | 11 Comments »

Dizolvarea Parlamentului și reforma constituțională

ianuarie 10th, 2010

\”Mi-e prieten Platon, dar mai prieten mi-e adevarul – Amicus Plato sed magis amica veritas\” (Ammonius Saccas \”Viata lui Aristotel\”)

Cele doua tentative esuate de alegere a Presedintelui Republicii Moldova vor conduce la dizolvarea Parlamentului si organizarea alegerilor parlamentare anticipate in 2010. Acest lucru este statuat in Constitutie, legea suprema in stat. Cu toate acestea, unele cercuri politice si jurnalistice aduc in discutie posibilitatea evitarii dizolvarii Parlamentului. In plus, se vehiculeaza ideea ca o posibila reforma constitutionala, al carei ax central ar fi modificarea procedurii de alegere a Presedintelui, ar putea constitui mecanismul de blocare a dizolvarii Parlamentului si organizarii de alegeri parlamentare anticipate. Aceste afirmatii nu isi au fundament din punct de vedere juridic. Componentele Aliantei pentru Integrare Europeana trebuie sa evite greselile pe care le-au facut comunistii, mai ales sub aspectul interpretarii si aplicarii Constitutiei. Principiile de drept se impun a fi respectate indiferent de culoarea politica a guvernarii. In caz contrar, riscam sa distrugem definitiv arhitectura constitutionala destul de fragila a tarii.

Constitutia Republicii Moldova reglementeaza trei situatii care genereaza circumstantele pentru dizolvarea Parlamentului. In doua cazuri, Parlamentul poate fi dizolvat ; in al treilea caz Parlamentul trebuie dizolvat.

Cand poate fi dizolvat Parlamentul

Presedintele Republicii Moldova poate sa dizolve Parlamentul in cazul imposibilitatii formarii Guvernului sau a blocarii procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni [art. 85 alin.(1)]. Astfel, potrivit Constitutiei, Presedintele are posibilitatea de a emite decretul de dizolvare a Parlamentului in urmatoarele doua situatii :

a) in cazul in care Parlamentul nu a acceptat votul de incredere pentru formarea Guvernului in termen de 45 de zile de la prima solicitare si numai dupa respingerea a cel putin doua solicitari de investitura [art. 85 alin.(2)],
b) in cazul blocarii procedurii de adoptare a legilor timp de 3 luni [art. 85 alin.(1)].

Observam ca in cazul celor doua situatii, decizia finala apartine sefului statului, acesta nefiind obligat sa emita decretul de dizolvare. Prin aceasta norma juridica cu caracter permisiv nu se impune, ci doar se permite ca Presedintele sa aiba o anumita conduita, care depinde de propria sa vointa.

Cand trebuie dizolvat Parlamentul

Daca si dupa alegerile repetate (de catre Parlament n.a.) Presedintele Republicii Moldova nu va fi ales, Presedintele in exercitiu dizolva Parlamentul si stabileste data alegerilor in noul Parlament [art. 78 alin.(5)]. Aceasta situatie care genereaza circumstantele de dizolvare a Parlamentului este diferita fata de primele doua. In acest caz, Presedintele nu decide, ci se supune textului Constitutiei, in sensul de a dizolva Parlamentul, fiindu-i retrasa posibilitatea de a se pronunta asupra acestui aspect. Ne aflam in fata unei norme imperative cu caracter onerativ (trebuie savarsita o actiune), spre deosebire de norma permisiva in care isi au sediul primele doua situatii. Astfel, in cadrul acestui perimetru, Presedintele are obligatia de a intreprinde doua actiuni : dizolvarea Parlamentului si stabilirea datei alegerilor in noul Parlament. Coroborand acest articol cu art. 61 alin.(3) din Constitutie, deducem ca alegerile deputatilor in Parlament se desfasoara in cel mult 3 luni de la expirarea mandatului sau de la dizolvarea Parlamentului precedent.

Cand nu poate fi dizolvat Parlamentul

Parlamentul nu poate fi dizolvat in urmatoarele situatii :

a) In cursul unui an, Parlamentul nu poate di dizolvat decat o singura data [art. 85 alin.(3)];
b) In ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui Republicii Moldova, cu exceptia cazului prevazut la art. 78 alin.(5) [art. 85 alin.(4)];
c) In timpul starii de urgenta, de asediu sau de razboi [art. 85 alin.(4)].

In concluzie, Presedintele poate invoca doar situatiile de mai sus pentru a fi exonerat de obligatia dizolvarii Parlamentului si stabilirii datei alegerilor. De altfel, observam ca, inclusiv in cadrul articolului care reglementeaza cazurile de imposibilitate de dizolvare a Parlamentului, este inserata si exceptia ce vizeaza situatia alegerilor repetate care se finalizeaza cu nevotarea Presedintelui de catre Parlament. Din interpretarea art. 85. alin.(4), Parlamentul nu poate fi dizolvat in ultimele 6 luni ale mandatului Presedintelui Republicii Moldova, cu exceptia cazului in care Presedintele nu este ales de catre parlament nici in urma alegerilor repetate. Aplicand regula de drept potrivita careia exceptio est strictae interpretationis (exceptia este de stricta interpretare), deducem ca aceasta exceptie nu face decat sa reprezinte un argument in plus pentru demararea procedurilor de dizolvare a Parlamentului.

Poate reforma constitutionala sa blocheze dizolvarea Parlamentului si organizarea de alegeri parlamentare anticipate ?

Raspunsul este negativ. Acest Parlament este deja \”dizolvabil\”, fiind consumate cele doua tentative de alegere a Presedintelui de catre Parlament. Dupa cum am mentionat, aflandu-ne sub incidenta unei norme imperative cu caracter onerativ, Presedintele este obligat sa sesizeze Curtea Constitutionala pentru ca aceasta sa constate circumstantele care justifica dizolvarea Parlamentului [art. 135 lit.f)]. Ulterior, potrivit art. 94 alin.(1) din Constitutie coroborat cu art. 78 alin.(5), Presedintele va trebui sa emita in cursul lunii iunie 2010 decretul de dizolvare a Parlamentului si de stabilire a datei alegerilor pentru noul Parlament. Dispozitiile noii Constitutii, in care ar fi modificata procedura de alegere a Presedintelui de catre Parlament, pot fi puse in aplicare doar de noul Parlament, rezultat in urma alegerilor anticipate. Actualul Parlament nu poate reincepe procedura de alegere a sefului statului sub imperiul unei noi Constitutii, deoarece el si-a epuizat mecanismele de alegere a sefului statului generate de actuala Constitutie si a devenit un Parlament \”dizolvabil\”. Acest parlament poate exercita, pana la data emiterii decretului de dizolvare, toate atributiile prevazute de Constitutie, cu exceptia celei prevazute la art. 78 din Constitutie.

Posted in Republica Moldova | No Comments »

Portugalia catolică legalizează mariajul gay

ianuarie 10th, 2010

Comunitatea gay a sărbătorit aprobarea noii legi pe treptele Parlamentului portughez

Portugalia a adoptat cu larga majoritate a deputaţilor de stânga legea privind legalizarea mariajului gay, care făcea parte, dealtfel, din programul electoral al Partidului Socialist, câştigător, cu majoritate relativă, al ultimelor alegeri parlamentare din Portugalia.

Oportunitatea legii, dincolo de nevoia de a elimina o dicriminare injustă, se justifică, în opinia primului-ministru portughez, José Sócrates, tocmai prin faptul că alegătorii au votat în favoarea programului său. Acelaşi argument serveşte şi pentru a respinge organizarea unui referendum pe această temă solicitat de cei peste 90 de mii de semnatari ai unei petiţii civice.

În prezent cetăţenii portughezi de acelaşi sex îşi pot înscrie parteneriatul la Registrul Stării Civile şi beneficiază de aceleaşi drepturi ca şi un parteneriat heterosexual. Dar spre deosebire de o căsătorie, partenerii nu au dreptul la moştenire şi nici la vizitarea soţului sau soţiei la spital sau la închisoare.

Stânga mai radicală reprezentată de Blocul de Stânga, un partid cu mare aderenţă la tineri, dorea ca noua legea să mearga şi mai departe şi să aprobe şi adopţiile. Partidul Socialist, s-a opus, însă, motivând că singurul mandat pe care îl are de la alegătorii săi se referea la legalizarea căsătoriilor.

PSD-ul portughez, principalul partid de opoziţie, de centru-dreapta, a acordat libertate de vot deputaţilor săi dar a prezentat un proiect de lege propriu care propunea legalizarea uniunii dintre persoane de acelaşi sex dar fără a o numi căsătorie.

Biserica Catolică, deşi este împotriva căsătoriilor gay, s-a abţinut de la manifestări publice. Presa portugheză a comentat că ar exista un acord între Patriarhul Lisabonei şi primul-ministru Sócrates potrivit căruia, în schimbul tăcerii oficiale a clericilor, legea ar fi aprobată cât mai curând, ca să nu coincidă cu vizita în Portugalia a Papei Benedict al XVI-lea din luna mai.

Oricum, după aprobarea în Parlament legea va fi trimisă preşedintelui conservator Aníbal Cavaco Silva. Potrivit analiştilor politice acesta ar putea respinge legea doar pentru a-şi puncta poziţia. Dar conform legislaţiei portugheze, preşedintele nu poate respinge decât de două ori aceeaşi lege, a treia aprobare de către Parlament devenind efectivă.

După Olanda, Belgia, Spania, Suedia şi Norvegia, Portugalia a devenit a cincea ţară din Uniunea Europenă, a şasea din Europa şi a opta din lume care aprobă căsătoriile între persoane de acelaşi sex.

Ìntr-o ţară profund catolică, unde homosexualitatea era interzisă până acum treizecei de ani, se poate spune că există o mare toleranţă faţă de minorităţile sexuale. Barurile şi restaurantele gay din centrul Lisabonei îşi îmbie clienţii cu uşile deschise iar mai toate librăriile au o secţie specială dedicată literaturii GLBT (Gay, Lesbian, Bisexual, Transgender).

În fiecare an, Marşul comunităţii gay organizat la Lisabona atrage o mulţime de participanţi şi, de câtva timp încoace, se bucură de sprijinul oficial al Primăriei capitalei portugheze. Evenimentul este un prilej de întâlnire şi distracţie la care participă nu numai comunitatea GLBT dar şi prietenii şi cunoscuţii lor, fără nicio manifestare adversă sau contrademonstraţii.

Despre multe personalităţi portugheze se zvoneşte sau se ştie “din surse sigure” că ar fi gay sau lesbiene, dar cert este că puţini au simţit nevoia să-şi asume această orientare. În afară de câţiva reprezentanţi iluştri ai artelor sau din lumea televiziunii, de-abia de curând au apărut culorile curcubeului şi în parlament, prin alegerea, la ultimul scrutin parlamentar, a unui deputat socialist care nu şi-a ascuns opţiunile încă din campania electorală.

Se aşteaptă ca noua lege, care ar trebui să intre în vigoare în aprilie, să înlăture definitiv din comportamentul social al portughezilor orice umbră de discriminare sau prejudecată în ceea ce priveşte comunitatea gay.

Iar prima consecinţă a aprobării noii legi s-a înregistrat la Expo Mariaj, deschis în aceste zile la Lisabona, care şi-a adecvat oferta la noua realitate: tradiţionalele miniaturi din vârful tortului pot reprezenta acum şi perechile neconvenţionale el + el sau ea + ea.

Posted in Dialog Intercultural | No Comments »

Scrutinul parțial din Kiseleff – o mascaradă a democrației originale românești

ianuarie 10th, 2010

Pentru prima oară de la restabilirea democrației acum 20 de ani în România pe 17 ianuarie va fi organizat un scrutin parțial pentru ocuparea unui post de parlamentar rămas vacant. Este vorba de mandatul de deputat al lui Bogdan Olteanu, demisionat în urma numirii sale în postul de vice-guvernator al Băncii Naționale.

Legea electorală (35/2008) este foarte succintă cțnd vorbește de modul de desfășurare a acestui scrutiny:

Art. 48(17) Alegerile parţiale se desfăşoară într-un singur tur, cel mai
bine clasat candidat urmând a fi declarat câştigător.

Nimic mai firesc, veți spune, dintr-un colegiu uninominal e firesc să fie ales candidatul care a întrunit cele mai multe voturi, că doar asta vrea boboru’ și cum vor fi numai doi candidați (Honorius Prigoană – PD-L – și Radu Stroe – PNL) unul dintre ei va avea în mod necesar și majoritatea absolută.

Numai că aici normalitatea se oprește și încep aberațiile.

În primul rand, respingerea candidaturii ecologistului Remus Cernea, Biroul Electoral de Circumscripție invocând legea electorală care permite (specificând doar pentru alegerile generale) atribuirea de mandate doar partidelor care au întrunit condițiile de reprezentare în parlament – depășirea pragului de 5% sau câștigarea de șase mandate directe la Camera Deputaților sau trei la Senat. Cum Ecologiștii nu au reușit să intre în parlament în 2008, nici Remus Cernea nu are dreptul să candideze în scrutinul parțial. El a sesizat Curtea Constituțională care însă nu se va pronunța înaintea datei scrutinului.

Întâmplător, datorită faptului că sunt doar doi candidați, unul dintre ei va obține majoritatea absolută, dar dacă erau trei sau chiar patru candidați (PSD și UDMR s-au desistat în favoarea aliaților lor respectivi – PNL și PD-L) era posibil ca candidatul ajuns în frunte să nu fi întrunit majoritatea absolută. La alegerile generale, doar candidații care obțineau peste 50% din voturile exprimate în colegiu erau aleși direct, ceilalți fiind desemnați în urma unui algoritm complicat, bazat pe reprezentarea proporțională la nivelul țării.

Așa se face că în acest colegiu nr.1 (Kiseleff) în noiembrie 2008 a fost ales reprezentantul PNL; Bogdan Olteanu, deși acesta se clasase pe locul al treilea.

În cazul în care mandatul de deputat va reveni în urma scrutinului candidatului PD-L compoziția parlamentului ales în 2008 se va schimba (făcând abstracție de migrările de parlamentari intervenite de atunci).

Principiul fundamental al legii electorale este reprezentarea proporțională, or acest scrutin parțial se desfășoară potrivit reprezentării majoritare, ceea ce reprezintă o contradicție.

Iar această contradicție provine din modul aberant în care a fost elaborată această lege electorală, în care se dorește îmbinarea votului în colegiile uninominale cu reprezentarea proproțională prin folosirea unui singur vot de alegător pentru fiecare cameră.

Așa s-a ajuns la alegerea unor deputați (în majoritate de la PNL) situați pe locul 3, ca Bogdan Olteanu, dar și a unora situați pe locul 7, cu 34 de voturi, precum Jozsef Koto de la UDMR în colegiul 4 Diasporă.

Acest sistem electoral aberant și unic în Uniunea Europeană în alegeri parlamentare a fost adoptat pentru salvarea PNL (cu sprijnul PSD), care ar fi fost dezavantajat față de PD-L și PSD în cazul scrutinului majoritar uninominal.

În alte state care îmbină votul majoritar uninominal cu reprezentarea proporțională (Germania, Ungaria) alegătorul are un al doilea vot pentru o listă de candidați (top-up) acest vot fiind determinant pentru stabilirea structurii parlamentului. În Germania, în cazul vacantării unui mandate de deputat în circumscripția uninominală nu se organizează o parțială, ci mandatul este atribuit unui reprezentant al aceluiași partid, de pe lista folosită în alegerile generale.

Cum însă în România politicienii și colegii lor de mediocritate și demagogie, jurnaliștii, au isterizat populația împotriva sistemului de liste, parlamentul n-a mai avut încotro și a elaborate acest sistem bizar în care toți deputații sunt aleși în circumscripții uninominale cu un singur vot, dar reprezentarea e proporțională pe ansamblu.

Acum un an, după parlamentare, propuneam într-un articol în revista ACUM http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8731 mai multe alternative la sistemul actual.

Cum însă politicienii din România au impresia că pot reinventa roata democrației, nu mă aștept prea curând la o modificare rezonabilă a sistenului electoral din România.

PS De data aceasta recomand celor care sunt chemați la vot pe 17 ianuarie să boicoteze această mascaradă.

În primul rând în semn de protest față de comportamentul partidelor parlamentare – PD-L și PNL pentru prezentarea unor candidați jalnici – vezi articolul alăturat al lui Sorin Ioniță – PSD și UDMR pentru neprezentarea de candidați.

PD-L ar fi putut să o lanseze pe consiliera ceconomică a premierului Emil Boc – Andreea Paul (Vass) – iar PNL ar fi putut apela la tineri precum Bogdan Petre sau Roxana Ioniță, deja candidați într-un colegiu electoral din sectorul 3 în noiembrie 2008.

În al doilea rând, în semn de protest față de această lege electorală aberantă, care limitează dreptul de a fi ales – un candidat care aparține unui alt partid decât cele care îndeplinesc condițiile de intrare în parlament nu poate fi ales chiar dacă obține majoritatea absolută a voturilor exprimate în colegiu, iar la o parțială doar candidații partidelor parlamentare au drept de participare.

Sper ca acest articol de lege să fie invalidat de Curtea Constituțională, ca o încălcare a dreptului de a fi ales, iar scrutinul parțial din „Kiseleff” (noul-vechi „Primăverii”), această mascaradă care relevă încă o dată falimentul clasei politice românești, să fie invalidat.

Nu fiți complici la această mascaradă!

Posted in Alegeri | No Comments »

ACUM este “o revistă antisemită, finanțată de MOSSAD”

ianuarie 10th, 2010

M-am obișnuit demult cu acuzațiile că revista ACUM este “vândută intereselor evreești”, ba chiar și cu unele care sunt de domeniul patologicului, cum ar fi de pildă aceea că dorim să “distrugem poporul român și creștinismul”.

Mai nou, un negaționist cercetat penal (căruia n-am să-i pomenesc numele ca să nu-i fac publicitate) mi-a dedicat un articol pe blogul său, un atac împotriva romilor și a evreilor, text de o rară abjecție, care după opinia mea constituie o incitare la ură interetnică de la un cap la altul.

M-am oprit însă la o reacție la acest articol postată de un individ care, evident sub acoperirea anonimatului, scrie:

“In urma unor comentarii retinute, de bun simt, dar care nu imbratiseaza intru-totul mai noua (doua decenii) doctrina evreiasca anti-romaneasca, privitoare la pretinsul holocaust, Petru Clej(a) m-a jignit, in mod repetat, cu o violenta care-i devoaleaza caracterul si impulsivitatea anti-romaneasca si m-a anuntat ca nu mai am acces in saptamanalul sau (MOSSAD) numit “Acum”. “

Nu cred că are rost să ilustrez cu citate cam care ar fi comentariile “reținute, de bun simț”, când individul își dă singur cu firma în cap, alăturând Holocaustului, adjectivul “pretins”. Cu alte cuvinte este negaționist al Holocaustului. Or, “negaționist al Holocaustului” și “bun simț” reprezintă o contradicție în termeni. Cât privește acuzația că serviciul de informații externe al Israelului ar sta în spatele revistei ACUM, nu cred că merită vreun comentariu.

O altă cititoare (ocazională) care insistă fără succes să fie băgată în seamă de colaboratorul nostru, distinsul politolog Vladimir Tismăneanu, s-a declanșat împotriva evreilor (incluzându-mă aici și pe mine):

Evreii romani nu ar avea probleme cu romanii daca ar pune Romania inaintea intereselor lor etnice..Ced ca va dati seama? Si ca asta e la fel in orice tara traiesc ei..Sau ca problemele mari au fost create exact pentru ca s-au pus pe ei inaintea tarii respective..si inca incearca si acum sa faca la fel..

Culmea si la dansul si la cei care va credeti intolerati..si nu numai la cei care nu va sufera caci va bagati pe gitul natiunilor..fara sa le respectati ci dimpotriva sfidandu-le si folosindu-le pentru interesele dumneavoastra… sau asa credeti. Ca pina la urma..la ce s-a ajuns??? Nici macar nu se poate spune ca Israelul este o reusita ..Nu e pacat? Ba e mare pacat si poate ca tocmai evreii ar trebui sa invete de la romani ceva…

Când i-am spus că de fapt nu sunt evreu, respectiva persoană a explodat:

Dar acum inteleg si de ce va permiteti atita violenta si obraznicie directa, tocmai pt ca nu sunteti evreu… Ori ceilalti fiind evrei nu si-o permit… Nu ar fi trebuit sa invatati de la ei ceva ca sa-i slujiti mai bine…caci ce faceti acum se numeste ca le faceti rau…

Dar, așa cum am mai spus, astfel de acuzații venite de la antisemiți sunt foarte curente. Iată însă că recent, pe un forum pe care scriu mai ales evrei originari din România a apărut următorul text referitor la revista ACUM:

Faceti foarte bine, dupa parerea mea, ca introduceti in ziarul acela electronic care este si cu carne si cu branza si, sub pretextul obiectivitatii, vehiculeaza bucuros propaganda antisemita ca aceea careia ii raspundeti, un punct de vedere serios, cinstit, normal, pentru edificarea eventualilor cititori de buna credinta.

Ar trebui să precizez că persoana care scrie textul, scria în debutul anilor 1990 la cotidianul FSN “Azi” (fără să o oblige nimeni), una dintre cele mai infame publicații ale perioadei post-ceaușiste, publicație ale cărei incitări permanente la ură împotriva opozanților regimului Iliescu au avut un rol important în declanșarea sinistrei mineriade din iunie 1990, ale cărei consecințe funeste se mai resimt încă și azi. O astfel de persoană îndrăznește să ne acuze că vehiculăm propagandă antisemită.

Tot pe același forum, un oarecare s-a legat de directorul revistei ACUM, Ștefan Maier:

Niciodata nu am crezut in cei cazuti in plasa regimului tarziu, 1988, 1989…Mi-e jena sa spun de ce, dar mie asa imi pare si derularea pe mai departe a evenimentelor o arata, cel putin pentru mine…. Nu am nimic cu tine, Stefane, dar de ce ai plecat asa tarziu si de ce SUA?

Comentariul este de-a dreptul halucinant. Interesant ar fi fost de știut unde era acest individ în iarna lui 1989, când Ștefan era anchetat de Securitate pentru complot împotriva statului și amenințat cu pedeapsa cu moartea.

Tot în ultima vreme a apărut un individ care ne acuză de anti-iudaism și anti-sionism (pe mine m-a comparat cu Paul Goma). Este foarte deranjat de faptul că, de pildă, am publicat recenzia unei cărți “Inventarea poporului evreu”, al unui istoric israelian, Shlomo Sand, care pune la îndoială originea evreilor așa cum e descrisă în Biblie.

Iar acum un an, după ce a fost dată afară de la revista ACUM pentru incompetență și incorectitudine, o colaboratoare din Israel a lansat la adresa lui Ștefan și a mea zvonul că vehiculăm “idei de extrema dreaptă”.

Consider că reacții ca cele menționate mai sus sunt ultra-minoritare. Prefer să cred ce zice colegul nostru Vlad Solomon:

Eu cred ca ACUM e singura publicatie pe net in care evrei din toata lumea, inclusiv cei din România, pot contribui deschis, fara sa se preocupe de cum vor fi perceputi – ca evrei sau nu. Si se pot auto-declara evrei fara sa se ” justifice”. ( Ma refer la complexul minoritar).

În concluzie, suntem pe calea cea bună. Dacă antisemiții ne acuză că suntem revista MOSSAD-ului, iar unii cititori evrei spun despre noi că suntem antisemiți, atunci e clar că și unii și alții se înșeală.

Problema pe care o avem uneori este că poziția noastră non-conformistă nu este ușor de agreeat, ca să nu mai spun că unii chiar nu înțeleg această poziție – noi refuzând categoric orice atitudine partizană, atât de familiară în mediile românești.

De aceea, vom continua pe aceeași cale, cu riscul de a fi numiți în continuare “antisemiți plătiți de MOSSAD”.

Posted in Coltul Editorului | 39 Comments »

Nimic, Tipatul..

ianuarie 10th, 2010

Lac de hidrogen, ramasitele intalnirilor de sex adormit.Tigareta tuseste ca o pasare inchiriata ,ca un protest politic cu 400 de cai tunshi, ca la o parada intr-un oras reactionar, undeva in Lapland.O pusca frumoasa, parador cu oglinzi lustruite, lux efemer, text cules alandala de pe paleta cu intamplari.
Apoi revin la calatoria mea prin new york 1995.
orashul acela mare, fascinant, parelel si matricial, de magnitudine pantagruelica, locuiesc la etajul 57, antene spre cer, jazz la subsolul cu igrasie chinezeasca, Hudson river murdar, tipat de pescarushi..
Intr-o zi o sa imi zici ca pleci, metroul fiind gara ta, grafitti in parul tau tuns scurt cu care mi-ai ramas infipta in minte pe malul marii, cand ma paraseai strivind scoici cu piciorul.
erai refluxul vietii mele, 15 ani dupa. Cabaret si splendoare, apusuri magnific de sangerii cu nori cumulus nepictabili, pomi firavi expushi traficului nebun, aburi din filmele cu Marlyn, Rotkho la muzeu, apoi liniste peste blocuri. Reclame de neon, consum regal de gogosi umplute cu ciocolata de Hanukah. Yellow cabs, ploaie fina de ziua mea noiembrie, erai femeie, copil si jucarie, toate la un loc, toate scrise piano piano pe agenda intalnirilor la care nu se intampla nimic.cum naiba sa uit gustul tau, ma rugai, gesturile, flexiunile la bara de dans cu genunchii tremurand cu emotia unei lebede
ce se clatina beata de viata, de lipsa stohastica a chimiei, intre noi vidul.
Ajung imediat la poanta acestor amintiri. Sunt singur la hotel, horny si plictisit de neviata, nu am bani de jazz si nici de brodway. Deschid ziarul si caut adresa unei case de pierzare, cu fete spalacite fara nume, au barcod de catalog si un zambet trist sub rujul ieftin. Aleg una la intamplare, asa cum eram ales de tine la bara unei sarituri in constiinta. To jump or not to jump? Fac socoteli, cate ocazii avem? cate ratam? cate iubiri necoagulate in spatiul temporal, cel material, bine delimitat de stupizenia realului, conventional si predictibil. Apas butonul si fac o ultima poza a noastra. Suntem pe o terasa, la o cafenea cu zarva si menuuri suburbane tiparite statistic in 3 limbi, ceri supa de ceapa, o impartim, asa imi place sa simt trecerea lingurei calde din gura ta in gura mea, poza ne surprinde cu ochii inchisi savurand o clipa de toamna, fiecare in alt colt al imaginatiei, cu alte planuri, cu alte sperante parasind porturile cu flamurile si fanfarele duduind ca in ceasurile lui Dali, in scurgerea spre antigravitatie cu poza nostra cu capetele in jos, in care nu se vede nimic decat tipatul…

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Noii paşoptişti

ianuarie 10th, 2010

Aşa le place să se numească. Sunt 50000 în întreaga lume, sunt norocoşi, puternici şi au nevoie să simtă că aparțin unui loc numit țară. Se bucură de un model istoric creat acum 160 de ani, ceea ce la standardele româneşti de tradiție şi continuitate înseamnă foarte mult.

Sunt tineri, inteligenți, poartă în ei energia proprie, combinată cu cea a generațiilor româneşti izolate timp de patru decenii ale secolului XX, fac cariere strălucite la Harvard, Princeton, Cambridge, Oxford sau MIT, iar după absolvire se duc în toate colțurile lumii, de la Seoul şi Tokio la Vancouver şi Seattle, de la New York la Paris, de la Sydney la Bruxelles.

Sunt studenții români de astăzi care studiază în străinătate şi care, precum paşoptiştii, oscilează între afecțiunea față de identitar şi nevoia culturală de igienă occidentală. Ei înțeleg nevoia României de ei, dar trăiesc, zi de zi, evidența faptului că desăvârşirea carierei lor nu poate avea loc la Dorohoi.
Sunt curtați de politicienii momentului, pentru că miros a putere. O putere pe care ei înşişi încearcă să o înțeleagă şi să o transforme în bucăți de Românie consolidată. Ei cred, ca orice tânăr al lumii, din orice perioadă istorică, în şansa lor şi a țării lor.
Sunt, cu toții, fără să vrea sau să o facă în mod special, una dintre cele mai eficiente pledoarii pentru România în lume. Fiindcă ei sunt purtători de profesionalism, competență, excelență şi tradiție românească în lume. În mod natural, fără să facă vreun efort, ei repară, într-o anume măsură, ceea ce instituțiile publice fac strâmb, din incompetență, lipsă de tradiție, ignoranță, aversiune față de continuitate, egoism şi iresponsabilitate.

Principesa Moştenitoare Margareta şi cu mine am fost invitați de Liga Studenților Români din Străinătate să luăm parte, la hotelul Marriott din Bucureşti, la prima gală a Ligii aseară, miercuri 6 ianuarie 2010. Am avut bucuria să vedem cum instituții fundamentale româneşti, precum Academia Română sau Senatul României, au dorit să-şi manifeste susținerea față de noii paşoptişti. Tototdată, Principesa şi cu mine am remarcat prezența în sală a unor eminente personalități din viața civică şi ştiințifică, doritori să îşi arate încrederea în tinerii intelectuali români şi cosmopoliți.
Am încheiat, în numele Regelui şi al Casei Regale, alocuțiunile galei, remarcând momentele fericite şi nefericite ale celor 160 de ani care despart pe vechii paşoptişti de cei noi. Un secol şi jumătate în care românii au creat o Constituție fundamentală în 1866, au adus Independența în 1877, Suveranitatea în 1881 şi Unirea în 1918. Un secol şi jumătate în care au fost posibile vreo patru dictaturi consecutive, precum şi o jenantă bâjbâire instituțională, întinsă pe (deocamdată) două decenii. O lungă perioadă la finele căreia am experimentat şi binefacerile întoarcerii la democrație, consolidarea libertăților, intrarea în NATO şi UE şi alinierea la familia demnă a națiunilor prospere şi demne.

Valorile importante pe care tinerii intelectuali români le au la dispoziție pentru a modela România lor sunt mereu aceleaşi: altruismul, iubirea, simțul datoriei, puterea exemplului personal, loialitatea față de ai lor şi binefăcătorul rol al modelului. Adică exact virtuțile pe care se bazează cârmuirea Casei Regale, de 143 de ani încoace, slujind Statul şi națiunea, veghind la onorabilitatea şi soliditatea instituțiilor publice.
Pesemne de aceea studenții eminenți de astăzi sunt ataşați de virtuțile regalității.
Trei dintre cei mai buni au primit aseară, la Gala Ligii Studenților Români din Străinătate, premiile anuale. Matematiciana Corina Tarniță, de la Harvard, a primit distincția “Studentul Anului în America de Nord”, medicul Andrei Ilie, de la Oxford, a primit distincția “Studentul Anului în Europa”, iar fizicianul Theodor Braşoveanu, de la Princeton, a primit “Marele Premiu – Studentul Anului în străinătate”.

În discursul de acceptare a premiului, fiecare dintre ei a vorbit cu însuflețire, distincție şi farmec. Dl Braşoveanu, într-un anume fel eroul serii, a încheiat alocuțiunea cu un citat din Majestatea Sa Regele:
“Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credință şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viața. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre. Ei toți au fost călăuziți de simțul datoriei, de curaj si de altruism. Vom pierde respectul şi încrederea lumii față de România dacă vom continua să ne abatem de la aceste idealuri”.
Intervenția sa a fost îndelung aplaudată. Sala de la Marriott a fost neîncăpătoare. Nu numai numărul mare de participanți a fost remarcabil. Demne de menționat au fost elevația cu care cei prezenți s-au manifestat, politețea, măsura, competența şi responsabilitatea cu care s-a vorbit, respectul şi nevoia de elită ce s-au făcut simțite în fiecare din clipele petrecute împreună.

Principesa Moştenitoare şi cu mine îi aşteptăm la Palatul Elisabeta, pentru a discuta împreună felul în care am putea contribui la efortul ca noii paşoptişti să rămână în istorie.

Posted in Ei vor face o diferenta | No Comments »

TIMIŞOARA ÎN REVOLUŢIA ROMÂNĂ DIN 1989 (I)

ianuarie 10th, 2010

În anii 1960-1980, regimul Ceauşescu a creat o stare de spirit insuportabilă. La Timişoara, politica regimului totalitar provocase populaţia în felurite forme. Lipsa alimentelor, dependenţa financiară, militarizarea întreprinderilor, teama pentru viaţa privată, persecuţiile pe criterii profesionale şi controlul tuturor segmentelor sociale deveniseră trăsături generale ale naţional-comunismului din România. În cazul Timişoarei, ca şi al altor oraşe din Banat, li se adăuga suspiciunea faţă de cetăţeanul ce trăia în vecinătatea graniţei şi care putea încerca să emigreze ilegal. În altă ordine, o tensiune a fost permanent provocată şi întreţinută în raporturile dintre majoritate şi grupurile cultural-lingvistice şi religioase minoritare. Ea era foarte vizibilă în cazul maghiarilor, cărora, atunci cînd reprezentanţii lor curajoşi au semnalat nerespectarea drepturilor omului şi a drepturilor propriei colectivităţi, li se reproşa revendicarea regiunilor din centrul şi vestul României şi intenţia de a scinda ţara.
În ceea ce priveşte minorităţile evreiască şi germană, regimul comunist a încurajat emigrarea. O bună parte din persoanele aparţinînd minorităţilor cultural-confesionale din Timişoara şi din alte localităţi ale României deveniseră “marfă” de vînzare către Israel şi Germania. Tranzacţiile nu se desfăşurau doar în temeiul înţelegerilor semnate între statele invocate şi România regimului Ceauşescu, ci şi prin cointeresarea funcţionarilor români din aparatul de partid, din serviciile de Miliţie şi Securitate. Între altele, din acest motiv eliberarea paşapoartelor de emigrare definitivă însemna aşteptări de luni sau de ani de zile. Emigrarea evreilor şi germanilor devenise o sursă de venituri pentru stat şi pentru ierarhia regimului.

Un tratament identic era aplicat şi persoanelor provenind din familii mixte, îndeosebi acelora ce purtau nume cu altă rezonanţă decît aceea română. Politicile totalitare au neglijat intenţionat diversitatea regională a României, moştenirile culturale şi religioase multiple, populaţiile de varii origini cultural-lingvistice şi religioase. Timişoara avea o cultură plurală generată de istoria şi de poziţia sa geografică. Oraşul avea numeroşi locuitori care vorbeau mai multe limbi, cetăţeni ale căror culturi şi tradiţii religioase se interferau, cetăţeni ale căror aspiraţii ideologice erau diverse. Reflexele au fost dintotdeauna transfrontaliere, puţin sau deloc ghetoizate în forme comunitare. Dobîndite de secole, asemenea particularităţi au făcut posibilă geneza unui spirit al Timişoarei, bazat în primul rînd pe diversitate, civism multi- şi intercultural, competiţie şi o atenţie relativ accentuată pentru personalitatea individului. La fel de adevărat este că după 1918, apartenenţa statală şi naţională românească a timişorenilor – indiferent de proveninenţa lor cultural-lingvistică şi confesională – a fost şi a rămas întotdeauna una fundamentală. Loialitatea locuitorilor faţă de România s-a subînţeles.

În pofida intimidărilor, Timişoara anilor 1980 a rămas un oraş a cărui populaţie avea un ascuţit spirit critic faţă de politica totalitară naţional-comunistă . Într-o proporţie impresionantă, cetăţenii săi erau fascinaţi de Occident, atraşi de micul trafic de mărfuri cu Ungaria şi Iugoslavia, dispuşi să comunice cu lumea largă. Timişorenii aveau un interes constant pentru bunăstarea materială, ceea ce reprezentase o îndelung apreciată moştenire a culturii clasei mijlocii din Banat. Informaţiile politice privind Europa în general şi acelea privind geneza opoziţiei politice în Polonia, Cehoslovacia şi Ungaria parveneau prin televiziunile iugoslavă şi ungară. Pe de altă parte, frustrările s-au înmulţit prin măsurile de război total ale statului împotriva propriilor săi cetăţeni. Interdicţia circulaţiei pentru locuitorii unei regiuni transfrontaliere prin excelenţă a provocat spiritele. Inexistenţa alimentelor într-o zonă în care exista o adevărată civilizaţie a mîncării a contribuit la creionarea stării de frondă faţă de regimul totalitar . La fel înmulţirea măsurilor de austeritate privind orice fel de consum şi creşterea şomajului, nerecunoscut de structurile administrative oficiale. Puţinele vizite ale lui Nicolae Ceauşescu la Timişoara s-au soldat cu primiri anemice, cu desconsiderare şi cu un ecou negativ în presa internaţională. În accepţiunea conducerii partidului comunist, Timişoara era o urbe antipatică şi nesigură din punct de vedere politic.

În deceniile de dinainte de revoltele din 1989, oraşul s-a remarcat prin spirit civic, prin sporadice manifestări antitotalitare. Cîteva exemple: marile demonstraţii studenţeşti din 1956, ecou al revoluţiei din Ungaria; mişcarea muzicală de avangardă promovată de formaţia Phoenix în anii 1960-1970; preocupările intelectuale şi artistice ale grupului 111, cunoscut şi sub numele de Sigma; cercul de dezbateri culturale şi politice al profesorului Eduard Pamfil, renumit psihiatru, un reprezentant de elită al culturii umaniste de limbă română; Grupul de acţiune Banat (Aktionsgruppe Banat) al scriitorilor de limbă germană din Timişoara, care criticase sistemul administrativ-politic de pe poziţii marxiste şi care, ulterior, fusese expulzat din România . Toate aceste mişcări au fost fals înţelese ori neagreate de oficialităţi. Sentimentele contrare regimului se identificau şi în tendinţele cosmopolite ale unui segment important al cetăţenilor săi. Un motiv în plus ca regimul totalitar a lui Ceauşescu să suspecteze populaţia oraşului, să se disocieze de orientarea ei ori să dispună măsuri speciale de supraveghere şi de control.
Scînteia de la care a pornit marea demonstraţie din decembrie 1989 de la Timişoara are legătură cu fizionomia multiculturală şi multiconfesională a oraşului . Exista o idee politică ce fusese conturată cu ocazia distrugerii satelor României, idee ce s-a făcut repede cunoscută în mediile internaţionale. Ea avea să joace un rol major în declanşarea demonstraţiilor anticomuniste de la Timişoara. Protestul pastorului maghiar László Tőkés faţă de măsurile de distrugere a satelor transilvane a fost pozitiv receptat de enoriaşii Bisericii Reformate, de mediile politice internaţionale, de presa din Ungaria şi Germania, dar mai ales de cetăţenii Timişoarei .
Dizidenţa pastorului începuse în anii 1981-1982 la publicaţia clandestină Ellentpontok (Contrapuncte) şi avea să continue prin slujbele religioase din diversele parohii în care a acesta fost forţat să se mute. La sfîrşitul anilor 1980, Tőkés era capelan al Bisericii reformate din Timişoara, unde a fost adoptat de cercurile de credincioşi şi de către intelectualitatea de limbă maghiară din oraş . Arestat la domiciliu între 1 şi 15 decembrie 1989, Tőkés urma să fie evacuat de către aparatul de represiune al regimului Ceauşescu. Opoziţia enoriaşilor, urmată de solidaritatea generală a timişorenilor din ziua de 16 decembrie 1989 faţă de încercarea de evacuare a pastorului a fost momentul cheie care a declanşat marea revoltă împotriva regimului. Protestul grupului confesional reformat a fost receptat şi asumat de un important segment al timişorenilor care înţelesese că suferinţa grupului minoritar era una şi aceeaşi cu a majorităţii. Între lozincile scandate în 16 decembrie la Timişoara erau şi acelea care marcaseră ideologia revoltei: “Jos Ceauşescu“, “Jos tiranul“, lozinci ce aveau să fie scandate din nou în Piaţa Operei cu ocazia marii demonstraţii antitotalitare, cînd s-a constituit şi cea dintîi formaţiune politică, Frontul Democratic Român.

Posted in Romania | No Comments »

„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă” de Iosif Ţon

ianuarie 10th, 2010

Iosif Ton

„Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”, volumul semnat de Iosif Ţon, adună o serie de apeluri calde, pline de sensibilitate umană şi compasiune, rostite la aceste posturi de radio în perioada de maximă glorie a comunismului, de însuşi autorul cărţii.

Trimiţându-ne adevărate „mesaje de dincolo” prin intermediul posturilor de radio BBC şi Europa Liberă, Iosif Ţon a contribuit într-un mod hotărât la căderea de mai târziu a comunismului, pregătindu-ne pentru timpul de libertate ce a urmat. Mărturia acelor vremuri nu trebuie să piară şi nici ceea ce s-a spus, fapt pentru care nu putem decât să consemnăm cu bucurie o carte cum este „Mesaje transmise la Radio BBC şi Radio Europa Liberă”.

Mesaje din lumea liberă

Însă cine îşi mai aduce aminte în clipa de faţă, de acele vremuri când mulţi dintre noi stăteam în faţa aparatului de radio, ascultând cu teamă şi plini de curiozitate, postul de radio „Europa liberă”? Era ca şi cum preţ de câteva ore am fi evadat din România, dintr-un loc devenit un lagăr de prizonieri în mâna comuniştilor. Sau cine îşi mai aminteşte de semnalul de identificare inconfundabil al postului de radio BBC, în limba română? Ascultând emisiunile difuzate prin intermediul BBC, de la Londra, aveam ocazia să gândim că există un „dincolo” de realitatea cenuşie a epocii de aur.

Toate acestea s-au transformat în amintiri pline de farmec, dar şi de nostalgie, amintiri din vremuri când puteam auzi glasul celor care ne vorbeau din lumea liberă, în genul lui Max Bănuş, Dumitru Stănişoară, Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, precum şi Iosif Ţon.

Românii – o naţiune cu prinicpii

Prin mesajele sale, Iosif Ţon a dorit ca românii să nu dea uitării calităţile deosebite care îi distingeau ca naţiune şi popor, înainte de venirea comuniştilor, exprimate prin „bunătate, omenie, demnitate, amabilitate, cinste, dreptate şi adevăr.” Emisiunile radiofonice realizate de către Iosif Ţon au avut ca scop să remodeleze gândirea ascultătorilor din România, în vederea dezvoltării acelor trăsături de caracter care au fost reprimate în mod sistematic de regimul comunist. Astfel, dragostea de adevăr, curajul şi bunătatea, alături de acceptarea de sine, recunoştinţa şi loialitatea, precum şi atenţia acordată problemelor altora, omenia şi mărinimia au fost amplu ilustrate în apelurile transmise către ţară. Era ca şi cum seminţele adevărului ar fi fost aruncate cu speranţă în ogorul românesc, cu credinţa că ele vor rodi, în cele din urmă.

„România are nevoie de vizionari şi de eroi”

„În jurul celui ce cădea în dizgraţia partidului şi a securităţii se făcea un gol imens. Toţi cei ce i se arătaseră a-i fi prieteni căutau să-l evite, nici măcar nu-i mai zâmbeau, pentru a nu fi văzuţi fraternizând cu un duşman de clasă. Atunci s-a ucis în mulţi români floarea aleasă a credincioşiei faţă de un frate, faţă de un prieten. Loialitatea până la capăt şi mai ales, când prietenul sau cei dragi ai lui sunt în necaz şi au nevoie de ajutorul tău, iată o trăsătură de caracter pe care ar trebui să o recultivăm, să o reintroducem în structura alcătuirii noastre lăuntrice.”

În consecinţă, era necesară refacerea naţiunii, a societăţii româneşti, care să fie astfel, eliberată de comunism, de teroare şi de cultul personalităţii. Numai aşa, oamenii puteau să îşi învingă frica de a fi ei înşişi şi să renunţe la măştile impuse de sistem. „România are nevoie de vizionari şi de eroi… În felul acesta, naţiunea română va reînvia, va renaşte, se va reface şi va intra într-o epocă de lumină şi de bogăţie spirituală…”

„Adevărata libertate”

Mesajele de la Radio BBC au fost într-un mod admirabil complemenate de cele de la Radio Europa Liberă, oferindu-ne ocazia să înţelegem că ne putem elibera de frică, un slujitor credincios al sistemului totalitar. „Adevărata libertate este o libertate lăuntrică, o libertate a spiritului. Această libertate este condiţionată de Adevăr. Spiritul nu poate fi liber dacă este dominat de minciună. Spiritul este eliberat numai prin Adevăr. Deschide-ţi spiritul faţă de Adevăr. Lumina Adevărului va arunca din tine întunericul minciunii şi dintr-o dată, vei fi liber. Primeşte lumina Adevărului, căci primeşti libertatea şi din clipa când primeşti Adevărul, încrede-te în el şi mergi înainte descătuşat şi liber.”

Apeluri patriotice

În mod deosebit, Iosif Ţon a făcut un apel special pentru oprirea planului de demolare a satelor. De asemenea, el a dedicat o serie de prezentări aniversare la trei sute de ani de la tipărirea Bibliei în limba română. Pe măsură ce comunismul se apropia de sfârşit, mai multe mesaje au fost adresate cu privire la schimbările ce aveau loc în răsăritul Europei. Putem spune că mesajele pe care Iosif Ţon le-a citit la postul de radio Europa Liberă, au avut ca scop renaşterea spirituală a neamului românesc.

La 20 de ani de la Revoluţie şi de la ultimul mesaj adresat de Iosif Ţon la Radio Europa Liberă, consemnat în acest volum, ne putem pune pe drept, întrebarea dacă am reuşit sau nu să ne eliberăm de acel sistem totalitar, nemilos şi aducător de rău. Însă indiferent de situaţie, aceste mesaje rămân de actualitate.

Octavian D. Curpaș

Posted in Libris | No Comments »

Trei poeme-mărturii, de Benedict Solomon

ianuarie 10th, 2010

Portretul poetului Benedict Solomon, pe coperta a IV-a a volumului PIcături de sânge pe o frunză de măslin

Preambul: Ultimul volum de poezii al lui Benedict Solomon – Picături de sânge pe o frunză de măslin, publicat la Tel Aviv în 2002 – conţine câteva
poeme-mărturii despre lumea evreiască din Moldova antebelică, spulberată de Holocaust.
Repere bio-bibliografice Benedict Solomon s-a născut în 9 decembrie 1922, la Ştefăneşti, judeţul Botoşani. A urmat studiile elementare şi liceale la Dorohoi şi cele universitare la Iaşi şi Bucureşti. A fost medic militar şi chirurg în diferite spitale din România. Din 1970 s-a stabilit în Israel, lucrând ca medic primar chirurg la secţia de chirurgie urologică a Spitalului Asaf Harofe. A scris poezii după ieşirea la pensie, urmând parcă exemplul fiului său poetul israelian Vlad Solomon. A publicat în periodicele de limbă română din Israel şi alte ţări. Versurile sale au fost reunite în cele trei volume: Strigăt în deşert – Intercompress, 1995, Marşul umbrelor – Cartea Românească, 1997 şi Picături de sânge pe o frunză de măslin – editura Papyrus Tel Aviv, 2002. Benedict Solomon s-a stins din viaţă în octombrie 2002, la trei luni după apariţia ultimului său volum. Iată două fragmente din prefaţa amplă, scrisă de Mircea Horia Simionescu la volumul Strigăt în deşert, care evidenţiază calităţile esenţiale ale poetului Benedict Solomon, calităţi care se regăsesc şi în cele trei poeme cuprinse în acest Medalion: „Calitatea primă şi pregnantă a discursului poetic din poemele de întinse dimensiuni ca şi în versurile-schiţă, surprinzând momente fugitive ale actualităţii, se află în libertatea de a-i împărtăşi cititorului, spontan, gândurile, îndoielile, credinţele, speranţele, melancolia, încrederea, bucuria, dar mai cu seamă amintirile. .. E o confesiune curată, discretă, de o limpezime profund atingătoare, despre destinul oricărui om şi oricărei colectivităţi gânditoare”. „Avem în faţă un poet cu resurse ideatice apreciabile, căruia versul liber îi permite să abordeze teme ce ar părea, dat fiind duritatea lor, prozaice şi pe care, cu iscusinţă de argintar le transformă în medalioane cu gravuri de o mare fineţe, evocatoare – fiecare – ale unor momente pe care uitarea nu le poate nicicum şterge.”

Am fost cândva la Orofteana

Unchiul Iosef m-a trezit la patru dimineaţa
– Plecăm la pădure,
La Orofteana.
Unchiul Iosef ştia cât de mult îmi plăcea pădurea.
Şi ne-am urcat în docarul galben,
La care unchiul Iosef înhămase doi cai,
Pe cel bălan şi pe cel roib.

– Di Bălane! Di, Roibule!
Striga, din când în când, unchiul Iosef,
Mânând caii.
Unchiul Iosef nu biciuia caii,
Ci îi mângâia cu drag, cu vorbele sale.
Înainte de prânz am ajuns la Herţa.
Soarele de foc încingea aerul.
Ne-am oprit câteva minute la tanti Tony
Şi, câteva clipe, la bunica Hinda
Şi la mătuşa Sara,
Şi am pornit-o, din nou, la drum,
În docarul galben tras de cei doi cai.
Din când în când, unchiul Iosef striga, mânând caii:
– Di, Roibule, Di, Bălane !

Şi am ajuns la pădurea Orofteana-Frunză.
În pădure era rece,
Copacii uriaşi, cu coroana bogată, verde,
Ne primeau cu bucurie.
Izvoarele cu apă rece susurau,
Udând rădăcinile ferigilor cu frunzele crenelate.
Liniştea adâncă şi groasă
Era despicată de trilurile păsărilor
Ce se fugăreau printre frunzele copacilor.
Peste noapte am dormit în casa pădurarului,
Care ne-a servit cu mămăligă aurie
Şi brânză albă de burduf,
Am băut apă rece de izvor
Adusă parcă din rai.
În zori, am plecat din nou la drum.
Am trecut prin Herţa, prin Pomârla,
Şi-am ajuns din nou acasă la Dorohoi.

Unde-i pădurea Orofteana ?
Unde-s rudele din Herţa ?
Ele nu zac în cimitirul orăşelului.
Unele au fost omorâte în Polonia, unde fugiseră,
Altele în Basarabia
Sau în Transnistria,
Nu se ştie unde au fost îngropate
– Dacă au fost îngropate –
Sau lăsate pradă lupilor şi corbilor.
Unde-i unchiul Iosef ?
Despre el ştiu , cel puţin,
Că a murit la Beer Şeva
Şi a fost îngropat în cimitirul de acolo…

Tare mi-e dor de unchiul Iosef,
Proprietarul pădurii Orofteana,
Fratele lui Lupu Solomon (prietenul reginei Maria).
În nopţile lungi de nesomn
Mi-amintesc de dragii mei din Herţa,
Morţi fără morminte,
De pădurea Orofteana-Frunză
Şi de unchiul Iosef, care mă ducea la pădure,
Şi care a murit la Beer-Şeva.

!poza 140! Vărul meu Froim

A trăit şi el la Herţa,
Ca şi Tanti Tony, de care v-am vorbit cândva.
Acolo s-a născut
Dar nu se ştie unde a fost îngropat.

Ce om bun a fost Froim,
De câte ori mă vedea, îmi dădea bomboane,
Îmi zâmbea şi faţa i se lumina de bunătate.

Şi avea Froim o nevastă şi trei copii mici.
(Unul avea 2 ani, altul 4 şi altul 5).
Nevasta îl ajuta în băcănia sa,
Care se afla în strada principală din Herţa,
Cam la jumătate de kilometru
De casa lui tanti Tony Solomon,
Şi a copiilor săi Leon, Carol şi Herman,
Nu departe de casa pictorului Verona.

Froim s-a născut la Herţa
Ca şi nevasta sa, ca şi cei trei copii ai săi.
Nu se ştie unde au fost omorâţi,
Nici Froim, nici soţia sa, nici copiii săi.

Şi-mi aduc aminte,
Că atunci când zâmbea,
Cu zâmbetul său bun,
I se vedea un dinte de aur.
De ce vă spun astea toate ?
Doar atâtea maxilare cu dinţi de aur
S-au găsit în gropile comune…

Unde a dispărut vărul meu Josef

Noaptea trecută l-am visat pe vărul meu Josef,
Din orăşelul Herţa, din nordul Moldovei,
Nepotul bunicii Hinda şi a lui tanti Tony.

Se făcea că mă plimbam cu Josef
Prin grădina publică din Herţa,
Pe lângă conacul pictorului Verona.

Frunzele verzi ale teilor
Făceau umbră pământului negru,
Foşnind în adierea vântului
Iar mirosul florilor galbene
Plutea printre razele aurii ale soarelui.

Josef îmi ţinea mâna mea mică de copil de şase ani,
În mâna lui puternică şi mare ca un baros,
Mână pe care aproape n-o simţeam
Atât de uşoară era.

Nu era înalt Josef, dar cât de puternic !
Umerii săi erau atât de largi
Încât corpul său părea pătrat, aproape.

Se zicea că a venit un circ
În orăşelul cu nu prea multe distracţii,
Şi că Josef a doborât în ţărâna arenei
Pe atletul circului.
Şi unii mai zic (poate că o fi adevărat)
Că Josef a rupt pe braţele sale
Un lanţ gros de fier
(Nu ştiu cât de adevărat o fi,
Dar nici departe de adevăr nu e!)
Mai târziu, vărul meu Josef
A fost chemat la armată.
Ce mândru era că va purta uniformă militară
Şi că va apăra patria străbună,
Ca şi fratele său sergentul Avram Avram
Din regimentul I din Garda Regală.
Şi a cunoscut Josef armata ca soldat, dar şi ca evreu,
Când a primit două palme de la sergent, comandantul său.

La început Josef n-a înţeles, dar s-a lămurit repede.
Sergentul era pipernicit ca un gândac
Şi zbârcit ca o prună uscată,
Iar Josef era puternic ca o stâncă,
Şi era evreu, aşa cum îi spunea sergentul „Intelectual”
Rânjind, „Jidan analfabet”.
Şi în fiecare zi îi dădea sergentul două palme
Şi Josef trebuia să strige: „Să trăiţi, domnule sergent!”

Şi a terminat Josef să-şi slujească ţara,
Şi şi-a terminat serviciul militar,
Când primea, zilnic, palme, ca jidan.
Şi şi-a dezbrăcat uniforma de care era aşa de mândru.
Câte palme a primit, i-a venit greu să numere
De multe ce erau, şi nici timp nu avea,
Că trebuia să-şi apere patria,
Unde-şi primea zilnic porţia de palme.

Şi s-a întors Josef, acasă.

Nu ştiu exact când l-au trimis în lagăr
Nici când şi unde l-au omorât pe Josef, vărul meu,
Pe părinţii săi Herşcu şi Sara, pe fraţii lui
Leib şi Froim, pe vărul meu Herman, pe tanti Tony
Şi pe toţi ceilalţi evrei din Herţa,
Orăşelul din nordul Moldovei.
Ei n-au apucat să-şi apere patria,
Evreii nu aveau nevoie de patrie,
Ci numai de cimitire…
Şi nici de cimitire…

În grădina publică din Herţa,
Şi nu numai din Herţa,
Băltoace roşii de sânge,
În copaci – flori galbene de tei.

Şi aşa a dispărut vărul meu Josef,
Soldatul evreu Avram Josef,
Soldatul evreu puternic şi mândru
Care-şi slujea ţara.
Jidanul care primea palme
Vlăstar din neamul lui Moses Gaster,
Tiktin,
Lazăr şi Constantin Şăineanu,
Care i-au învăţat pe cei din ţara sa
Să scrie şi să citească româneşte.

Aşa a murit Josef, vărul meu,
Care bineînţeles
N-a fost Josef tatăl lui Isus din Nazaret
Ci doar un fiu din neamul lui Isus (Ioşua)
Cel ce propovăduia
„Iubeşte pe aproapele tău, ca pe tine însuţi.”

Posted in Medalion | 3 Comments »

Electiones sine Honor(ius)
ianuarie 10th, 2010

Deci e stabilit: partidele mari ale României au hotărât să-şi dea cu firma în cap la alegerile anticipate de peste două săptămâni, în Colegiul 1 Bucureşti.

După ce că acest “colegiu Kiseleff” mai fusese o dată urgisit în 2008, când a votat într-un fel (în ordine, PDL, PSD, PNL) doar pentru ca mecanica subtilă a noii Legi electorale să dea câştigător locul 3, în persoana liberalului Bogdan Olteanu, care ulterior şi-a abandonat votanţii pentru implauzibila funcţie de viceguvernator BNR, acum se pune la cale o chestie şi mai gogonată.

PNL îl aruncă în cursă pe Radu Stroe, un soi de Hrebenciuc liberal, supraveghetor al SRI în comisia parlamentară de profil, fost activist de partid şi protector al securiştilor de bine din cabinetul Tăriceanu, la SGG (vezi scandalul de la data respectivă).

Date fiind aceste multiple calităţi, dl Stroe prezintă, se vede, suficiente garanţii şi pentru organizaţia PSD de Bucureşti. Ca atare, dl Vanghelie a decis să nu-i pună un contracandidat, ci doar să-l trimită pe Geoană să explice de ce al doilea partid al ţării (sau primul, depinde cine numără) face noncombat într-o chestiune aşa vizibilă. Iar Geoană explică.

Dincolo, la PDL, după al treilea succes electoral miraculos al lui Băsescu, la zecimi de procent, s-a instalat o atmosferă misticoid-pragmatică, de sezon: putem să facem orice porcării, că la vremea potrivită va lovi preşedintele cu toiagul şi apele se vor despica în calea noastră.

Prin urmare, ne putem permite să-i tratăm cu posteriorul pe românii pe care îi imploram acum o lună să vină la vot ca să ne scoată din cacao şi să defilăm la lumina zilei cu un june extravagant care se întâmplă să aibă un nu mai puţin neobişnuit tată politic (că doar nu e prima oară, nu?). Care nepotism? Nici vorbă, dinastii au şi alţii.

Ce e Kennedy în America va fi Prigoană în România, nici mai mult, nici mai puţin. Honorius are abilităţi sociale (nu ca alţii) şi vorbeşte în clişeele occidentale acceptabile politic (mare lucru, pentru că mulţi politicieni români nu-s în stare), deşi un pic infantil şi cu ceva erori de limbă (vezi http://www.depaul.edu/student_life/ student_profiles/commerceProfile. asp?idâhprigoana). Iar Honorius ca Honorius, însă viitorul familiei se anunţă chiar superlativ, deoarece ultimul născut se numeşte – trompetele, vă rog – Maximus.

Nu e glumă. Avem aici o strategie onomastică dibace, pe termen lung: întâi onorabilitate, iar în final apoteoză. De fapt, eu nu m-am lămurit dacă dl Prigoană-senior e şmecherul sau fraierul în această afacere, iar noncombatul de care vorbeam mai sus n-o fi cumva un joc în trei partide pe la spatele său, incluzând şi PDL-ul, cum se aude.

Sunt puţine şanse ca tânărul Honorius să-l învingă pe veteranul supraveghetor de gladiatori Stroe, în primul rând pentru că nu e un candidat credibil, iar în al doilea pentru că primar de sector este liberalul Chiliman, care va mobiliza ca de obicei aparatul în sprijinul colegului său.

Prigoană-tatăl speră probabil să recupereze decalajul cheltuind masiv şi folosindu-şi reţeaua de salubrizare pe post de infrastructură de campanie. Iar liderii PDL or fi calculat că n-are rost să te pui cu nebunul, dacă joacă pe banii lui. Şi aşa, şi aşa, ei nu au ce să piardă, în afară de obraz, care se spală cu şampon şi oleacă de soluţie de deszăpezire.

Această competiţie politică în jos, prin contraselecţie, păguboasă pentru ţară, n-ar fi fost posibilă fără o altă consecinţă vicioasă a noii Legii electorale, anume aceea că nimeni nu poate candida
acum în Colegiul 1 din afara partidelor deja prezente în parlament. Iată visul de aur al cartelizării politice şi reducerii riscului la urne, care dă fiori de plăcere clasei politice româneşti: noi punem o loază, voi o loază, vorbim cu nea Hrebe şi cu Marean să stea deoparte, şi nimeni nu se mai bagă peste noi.

Şi uite aşa, din doi candidaţi inacceptabili (pe motive diferite), unul tot se alege. Avem aici un caz flagrant de aranjament neconstituţional prin restrângerea dreptului de a candida. Bine face Remus Cernea, de la Partidul Verde, că merge cu chestiunea în faţa Curţii Constituţionale.

Nu că aş avea mari iluzii în privinţa dlui Cernea, om cu o istorie activistă nu totdeauna probând discernământ, sau a partidului său, atât de verde şi proaspăt încât are printre lideri tribuni ai ecologiei ca Gheorghe Zamfir, Ionuţ Dolănescu sau avocata Paula Iacob (ultima oară când am văzut-o ţinea pledoarii pro-Becali la TV). Dar cineva trebuie s-o facă şi pe asta.

Pentru modul dezonorant cum au pregătit partidele mari aceste alegeri, aproape oricine ar intra în cursă pe poziţia 3 ar merita să câştige.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Posted in Intern | No Comments »

Etica revoltei şi a rezistenţei: Albert Camus, Monica Lovinescu şi Virigil Ierunca
ianuarie 10th, 2010

Când se vorbeşte despre «trădarea intelectualilor», se uită adeseori că au existat intelectuali care nu au trădat.

În urmă cu cinci decenii, la 4 ianuarie 1960, înceta din viaţă, într-un tragic şi absurd accident de automobil, Albert Camus. Îmi revine în memorie o frază a autorului “Omului revoltat”, de fapt un principiu director menit să avertizeze împotriva radicalismelor utopice: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul pretinde că le remediază nu este mai rău decât totalitarismul însuşi”.

Camus a rupt cu Sartre tocmai pentru că nu putea capitula în faţa ofen sivei totalitare. Nu accepta să închidă ochii numai pentru “a nu aduce apă la moară”, refren obsesiv în autojustificările variilor tovaraşi de drum. Spre deosebire de Sartre, Frederic Jeanson, Simone de Beauvoir ori Maurice Merleau-Ponty, spre a-i numi doar pe aceştia, Camus nu a avut motive să roşească în momentul în care, în februarie 1956, urmaşul lui Stalin, Nikita Hruşciov denunţa “cultul personalităţii”, în fapt un sistem criminal de la momentul întemeierii sale.

Pentru Camus, ororile totalitare, Dachau şi Kolyma, făceau parte dintr-o unică monstruozitate, aceea născută din utopia ingineriei sociale absolute, a Palatului de Cristal menit să justifice Marea Teroare şi Kristallnacht-ul valpurgic. Nimeni nu a diagnosticat mai precis decât autorul „Ciumei” genealogia şi consecinţele demonismului nihilist al veacului XX.

Albert Camus a fost scriitorul care a dat măsura demnităţii umane în secolul lagărelor de concentrare, al camerelor de gazare, al gropilor comune, al Auschwitz- ului, al Katyn-ului şi al Gulagului. Pentru Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, dispariţia lui Camus, un gânditor pe care îl iubeau şi cu care se identificau graţie curajului de a rămâne fidel adevărului, a fost o cumplită lovitură. Se adevereau cuvintele lui Malraux: “Moartea transformă viaţa în destin”.

Ştirile din România erau devastatoare, speranţa unei revederi cu mama Monicăi (întemniţată pentru refuzul de a colabora cu tirania) se stinsese, totalitarismul domnea nestingherit la Bucureşti. Spre a relua titlul unui roman de Victor Serge, „il faisait minuit dans le siècle…” (era miez de noapte
in veac).

Niciodată nu mi-au şi nu ne-au lipsit atât de mult Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. Aş fi vrut să vorbesc cu ei despre biografia lui Arthur Koestler de Michael Scammell, recent apărută, carte care ar trebui tradusă cât mai repede în limba română. Dar şi despre situaţia morală a intelectualilor la acest ceas istoric.

Cineva se întreba acum câteva luni ce-ar fi spus Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca despre mineriadele din presă, despre resurecţia fantomelor ceauşismului şi despre cam paniile perversvirulente menite a împiedica şi a denigra condamnarea comunismului. Pentru cei doi intelectuali critici, de orientare civic-liberală, anticomunismul nu a fost o “iluzie”.

Îmi pot lesne închipui ce-ar fi scris pe acest subiect. O ştiu şi cei care, cu lejeritate morală, propagă această idee falsă. Pentru anticomunism, ca şi pentru antifascism, s-a murit.

Cred că dacă citim atent „Etica neuitării” (Humanitas, 2008) răspunsul este cât se poate de limpede: amnezia este o fugă de responsabilitate, deci este opusul unei libertăţi autentice. În „Fenomenul Piteşti”, Virgil Ierunca o cita pe Nadejda Mandelstam pentru care „Problema de căpetenie este de a învinge amnezia. Trebuie ca totul să se plătească, altfel nu există viitor.”

Iar în „Trecut-au anii” găsim această notă de jurnal din 5 ianuarie 1960, deci la o zi după aflarea veştii cutremurătoare despre moartea autorului „Mitului lui Sisif”: “Camus era pentru mine cel care făcea din literatură o paranteză pentru a se instala în acea zonă a conştiinţei unde cuvântul mărturiseşte prin arsură”.

Virgil Ierunca subscria la cuvintele lui Jean Grenier, profesorul şi prietenul lui Camus, potivit căruia, viaţa şi opera marelui romancier şi moralist a dat cel mai bun răspuns întrebării nietzscheene: “Cine e nobil?”. Pentru Virgil Ierunca şi Monica Lovinescu, ca şi pentru Orwell, Camus, Soljeniţîn ori Nadejda Mandelstam, distincţiile dintre victimă şi călău, dintre bine şi rău erau decisive, nu puteau fi pierdute în ceaţa unei abulice uitări. Memoria devine astfel spaţiu al salvării, al re-cunoaşterii şi al rezistenţei.

Memoria nu este un teritoriu neutru, victimele sunt prezente acolo tocmai pentru a împiedica echivalenţele cinice. “Vom fi cimitirele ambulante ale prietenilor noştri asasinaţi”, scria Manès Sperber, un intelectual admirat de Monica Lovinescu. În remarcabilul eseu „Noica şi utopia recunoaşterii”, din revista „Apostrof” (nr. 12/2009), Marta Petreu examinează cu subtilitate teme precum iertarea, mila, expiaţiunea.

Faimoasa invitaţie a lui Noica de a ne ruga pentru Marx, pentru cei care au imaginat ori au comis Răul, notează Marta Petreu, a provocat interogaţia critică Monicăi Lovinescu care scria: “Cum să te rogi pentru fratele-călău, fără să participi la schingiuirea victimei?”. O întrebare ce subîntinde problematica unei justiţii morale care nu poate concepe reconcilierea în absenţa căinţei.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Posted in Opinii | No Comments »

Germanii în Europa Centrală (II): vicisitudinile unei coexistenţe
ianuarie 10th, 2010

Istoria comunităţilor germane stabilite în zone din regatele slave, din Ungaria şi pe litoralul baltic, nu a fost doar una a edificărilor urbane şi a inovaţiilor economice şi administrative, oricât ar fi de tentantă o astfel de abordare pentru o restituire idealizată a trecutului. Primele trei secole ale prezenţei germane în est au delimitat o perioadă de provocări pentru colonişti şi autohtoni, marcată de relaţii sinuoase, iniţiate din raţiuni pragmatice şi interese ce se doreau a fi compatibile, continuând cu episoade conflictuale şi compromisuri rezonabile, plasate în limitele dreptului medieval. Evitarea acestor episoade din demersul de restituire a trecutului, la fel de nefastă pentru adevărul istoric ca şi exagerarea semnificaţiei acestora, are şi dezavantajul de a priva cunoaşterea antecedentelor Europei Centrale de o serie de aspecte importante pentru evoluţia specificităţilor sale instituţionale şi societale, ca şi a funcţionalităţii relaţiilor individuale şi de grup.
Transferul unor comunităţi relativ numeroase din diverse regiuni ale Imperiului spre arealuri aflate la frontierele lumii cunoscute a diferit de fenomene similare petrecute în Occident şi de structurile întemeiate de cruciaţi în Orientul Apropiat, iar principala diferenţă constă în statutul juridic al teritoriilor destinate noilor veniţi. Acestea din urmă erau parte integrantă a unui patrimoniu, laic sau ecleziastic, iar expresia juridică a relaţiei dintre cele două părţi era dată de diploma privilegială emisă în favoarea acestor oaspeţi sau a conducătorului acestora. Diferenţele din această serie de acte privilegiale sunt date de disponibilitatea emitentului de a stimula înfiinţarea de aşezări prin stimulente economice şi imunităţi administrative şi fiscale şi capacitatea beneficiarilor de a lărgi aceste privilegii prin negocieri succesive sau printr-o interpretare proprie.
Evul Mediu este şi un timp al solidarităţilor pe orizontală, în care privilegiul avea accepţiunea pe care o are azi dreptul, iar apartenenţa la o categorie înzestrată cu un statut distinct era parte a succesiunii individuale şi încorpora consecinţe legale şi pecuniare. Forţa acestor factori de solidarizare în care afinităţile familiale au avut rolul lor, au guvernat conduita socială şi politică a colectivităţilor medievale în aspectele sale cele mai diverse, de la exploatarea solului la momentele de pietate publică, sau de la efortul de asigurare a securităţii bunurilor şi persoanelor la relaţia cu autoritatea seniorială sau cu suveranul. Structurile administrative fondate de germani au acţionat într-un sens similar, căutând să-şi afirme constant caracterul distinct în relaţie cu realităţile spaţiului de imigraţie. Această preocupare a determinat o relativă etnicizare a instituţiilor şi dreptului şi a produs o diferenţiere netă în raport cu restul societăţii autohtone. Expertiza superioară pe care coloniştii o aduceau cu ei din Imperiu le-a conferit o serie de avantaje în competiţia firească cu puterea centrală sau cu alte structuri privilegiate din proximitate, alimentând şi mai mult neîncrederea cu care erau priviţi de localnici. În altă ordine de idei, istoria medievală a Europei Centrale înseamnă şi naşterea statului slab, cu capacitate redusă de a controla teritoriul încadrat formal în frontierele sale şi de a gestiona litigiile care-i opun unii altora pe privilegiaţii locali. Regatele medievale ale slavilor apuseni şi maghiarilor au optat pentru un grad mai ridicat de descentralizare, în favoarea extensiunii teritoriale, iar o atare opţiune, rezonabilă într-o accepţiune contemporană, a privat autoritatea de mijloacele competiţiei cu monarhiile centralizate sau cu imperiile stepelor. Sursa principală a tensiunilor potenţiale era dată însă de stereotipiile xenofobe ce s-au manifestat de ambele părţi, potenţate de caracterul conservator al vieţii şi societăţii medievale şi de temerile pe care proximitatea străinului le activau.
Convertirea la creştinism şi organizarea statală s-au desfăşurat aici în relaţie cu presiunea exercitată de dinamicele state germane din vecinătate, iar cavalerii şi prelaţii germani prezenţi în anturajul ducilor şi regilor slavi şi maghiari trezeau suspiciunile elitelor locale. Expresia recognoscibilă a acestor atitudini este cea a a limbii, zonă de expresie a diferenţelor de origine încă din antichitate. Termenul utilizat de slavi pentru a-i denumi pe germani provine din desinenţa nem, însemnând mut, aluzie la specificul limbii germane sau la incapacitatea de a comunica cu vorbitorii acesteia. Interesantă este cariera etnonimului utilizat de maghiari nemetok, având aceleaşi sensuri, dar înrudit şi cu termenul nemzet, însemnând neam, naţiune. La rândul, lor, germanii erau animaţi de stări de spirit similare şi conştientizau elementele care îi diferenţiau de populaţia majoritară.
Chiar dacă scrierile vremii utilizează termeni cu nuanţe regionale, numindu-i pe germani mai curând saxoni, bavarezi sau suabi, alături de etnonimul mai general de Theutonici, identitatea naţională germană, în sensurile sale medievale era o formă de agregare comunitară care evolua spre etapa existenţei sale mature pe coordonate similare cu majoritatea naţiunilor europene. Lirica germană din secolul al XIII-lea conţine expresii ale ataşamentului faţă de pământul Germaniei, privilegiat în comparaţie cu toate celelalte, iar vicisitudinile conflictelor cu Sfântul Scaun au prilejuit numeroase manifestări, livreşti sau efective, ale conştiinţei etnice a germanilor sau în legătură cu aceştia. Cavalcadele Hohenstauffenilor în Lombardia sunt însoţite de o campanie publicistică de amploare, cu participarea oamenilor bisericii şi a mediilor urbane, care acreditează tema brutalităţii şi lăcomiei naţiunii germane sau ambiţia sa de a stăpâni asupra celorlalte naţiuni.
Lucrările şi corespondenţa unui intelectual cosmopolit prin formaţie şi ataşat punctelor de vedere ale Sfântului Scaun, John of Salisbury, conţin numeroase consideraţii referitoare la caracteristicile popoarelor europene, de o frapantă similitudine cu pamfletele pe care mijloacele Epocii Moderne le-au putut difuza la nivelul publicului larg. Germanii nu au o poziţie singulară din acest punct de vedere, reacţii de o ostilitate comparabilă au generat evenimente precum stăpânirea franceză în sudul Italiei sau în Ţările de Jos sau convieţuirea dificilă a normanzilor cu populaţia anglo-saxonă după 1066. Ostilitatea faţă de germani era cu atât mai mare în regatele din est, dacă avem în vedere faptul că aşezările germane erau întemeiate în zone limitrofe ale Imperiului, iar evoluţia lor a fost conectată cu relaţiile politice dintre deţinătorii autorităţii locale şi interlocutorii germani. O fază violentă a confruntărilor s-a manifestat în momentul primelor contacte mai profunde, când răscoalele păgâne din Boemia şi Ungaria încorporează şi dimensiuni xenofobe, victimele represiunii populare fiind mai ales clerici şi nobilii străini de la Curte. Chiar dacă aceste mişcări au putut fi înfrânte graţie unor politici moderate şi pe tărâm confesional, ostilitatea faţă de străini a continuat să fie o stare de spirit care determina solidarizarea comunităţilor cu elitele.
Tema colaborării monarhului cu străinii duşmani ai ţării şi locuitorilor săi este o prezenţă recognoscibilă în cronicile contemporane, iar în cazul cronisticii maghiare motivul reginelor germane, rutene sau cumane cu o influenţă nefastă asupra regilor este expresia tensiunilor interetnice şi deopotrivă a unor atitudini misogine de largă respiraţie în literatura medievală. Conflictul dintre catolici şi ortodocşi, cunoscut mai ales din perspectiva relaţiilor dintre Roma şi Constantinopol, s-a manifestat în Europa de nord-est în forma luptelor dintre ruşi şi germani. Formarea unor ordine militare cruciate aflate în relaţie cu episcopatul de la Riga şi disponibilităţile sale misionare spre răsărit au pus cnezatele Pskov şi Novgorod faţă în faţă cu forţa combativă a cruciadei, potenţată de interesele economice ale oraşelor Ligii Hanseatice, care domina schimburile din Marea Baltică şi Marea Nordului. Teama faţă de influnţele germane a pus în cauză loialismul dinastic, fapt consemnat de a treia cronică a Novgorodului, care menţionează detronarea cneazului de la Pskov, îndată ce acesta contractase o căsătorie cu sora episcopului de Riga.

Posted in Istorie si actualitate | No Comments »

Despre ce evită să spună actuala Guvernare din Republica Moldova?!
ianuarie 10th, 2010

Meritele asumate de exponenţii actualei guvernări în materie de integrare europeană creează stare de confuzie pentru cei care urmăresc îndeaproape mişcarea europeană a politicului moldovenesc, iar pentru opozanţii noului regim chiar şi sentimente de frustrare.

Negarea sau trecerea sub tăcere a obiectivelor europene atinse cu sau fără participarea voită a comuniştilor a devenit formă obişnuită de evaluare a aportului adus de coaliţia liberal-democrată la procesul de integrare europeană. Fobia anti-comunistă bântuie printre rândurile noilor guvernanţi înlocuind treptat isteriile anti-româneşti crescute şi menţinute de regimul lui Voronin până nu demult. Aflaţi în criză de timp şi cu alegeri anticipate după uşă, analizând posibilitatea anulării noului scrutin, liberal-democraţii reclamă, pentru orice sincopă în realizarea anterioară a proiectului european, guvernarea comunistă deja expirată.

Această critică virilă a “eşecurilor” comuniste nu este întâmplătoare şi nici involuntară. Distrugerea imagologică a forţei politice perimate alcătuite din comuniştii incapabili şi/sau indolenţi de a se reforma ajută la secretarea acelui credit de încredere necesar pentru menţinere pe linia de plutire a noului Guvern, aflat faţă în faţă cu primele efecte ale crizei economice de după ”căderea” febrilă a regimului comunist (cum ar fi, prefigurarea tendiţelor inflaţioniste).

Mai mult, în problema bilanţului “nefast” sau “dezastruos” al guvernării comuniste în pavarea căii europene a R. Moldova, grifat de liberal-democraţi, trebuie să delimităm partea strict declarativă de cea practică în care s-a manifestat Chişinăul în perioada “voroninistă”. Jocul dublu al comuniştilor care le ajuta să balanseze între Moscova şi Occident şi le aducea beneficii groase evidente nicidecum nu minimizează importanţa Centrului Unic de Vize (deschis la 25 aprilie 2007) sau cea a Acordului privind facilitarea regimului de vize şi de readmisie (10 octombrie 2007), nici din semnificaţia Planului de Acţiuni RM-UE (22 februarie 2005) sau cea a Misiunii EUBAM (conform deciziei Comisiei Europene din octombrie 2005). Deşi, majoritatea evenimentelor derulate în perioada comunistă au fost prescrise de politicile de vecinătate europeană (PEV), EUBAM-ul şi Centrul Unic de Vize sunt produsul unor compromisuri de ordin politic între Chişinăul “comunist” şi Bruxelles. Cu toate acestea, nu pot fi ascunse aspectele declarativ-politice ale orientării europene comuniste, marcată de profundă şi extrovertă duplicitate a regimului lui Voronin, care au creat obstacole serioase pentru buna derulare a proiectului european în RM. Iar evenimentele din aprilie au constituit deznodomântul tragic al politicii pseudo-europeiste dusă de acesta.

Indiferent însă de nemulţumirea sau opunerea liberal-democraţilor, itinerarul european al R. Moldova a fost stabilit în perioada comuniştilor. Bineînţeles, acesta a avut defecţiuni, a fost copleşit de angoase şi a deraiat de la ruta iniţială în final, dar oricum a avut un ”aspect” clar pro-european, imprimat cu “fiţe” post-sovietice individuale sau de grup şi cu aspiraţii europeiste ”non-euroatlantice”, ba din contra pro-ruseşti (opoziţia faţă de integrarea euro-atlantică).

Posted in Extern | No Comments »

Interviu cu un rabin centenar (II)
ianuarie 10th, 2010

Stop cadru din emisiunea Shalom, decembrie 2007

Preambul: Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj. A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase lucrări ştiinţifice în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1990 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care de câteva ori le-a onorat cu prezenţa. În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu. Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi directorul Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberată de Holocaust.

Continuarea interviului din numărul trecut

Andrea Ghiţă: În aceeaşi perioadă a anilor 1930, sau chiar mai devreme, a început mişcarea sionistă din Transilvania.
Moshe Carmilly-Weinberger : Mişcarea sionistă a început din 1918.
A.G. Cum v-aţi raportat Dumneavoastră şi comunitatea evreiască la această mişcare ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Organizaţia sionistă era deasupra comunităţii, membri ei puteau fi atât neologi cât şi ortodocşi, important era să sprijine mişcarea sionistă. Începând din 1918, la Cluj exista o mişcare sionistă foarte puternică. Întrunirile se ţineau la cinematograful Urania. Deşi rabinii ortodocşi nu sprijineau sionismul, rabinul Moşe Şmuel Galsner a fost un rabin de excepţie, un sionist de excepţie. Ţin minte a ţinut o prelegere la Asociaţia meseriaşilor, declanşând nemulţumirea evreilor ortodocşi, dar lui nu-i păsa pentru că ştia că mişcarea sionistă avea să creeze statul evreu.
A.G.: Am citit în cartea dumneavoastră că şi Zeev Jabotinsky a fost la Cluj. Îmi povestiţi cum a fost ?
Moshe Carmilly-Weinberger: A ţinut o cuvântare la Palatul Bánffy. De fapt, în cinematograful din curtea Palatului Bánffy. Era o vreme ploioasă…Jabotinsky stătea în faţa ecranului, îmbrăcat într-o pelerină de ploaie şi cu un baston în mână. Pe ecran era atârnată o hartă. A ridicat bastonul şi a indicat către Moscova, Berlin şi către sud spre Atena şi Bucureşti, spunând: „Evreilor salvaţi-vă de aici ! Dacă nu ştiţi să înotaţi,
învăţaţi să înotaţi, dacă nu ştiţi să escaladaţi munţii, învăţaţi alpinismul, dar plecaţi cât mai repede, pentru că vă paşte pericolul ! Jabotinsky a plecat. A doua zi evreii şi-au deschis magazinele…Nimeni nu l-a luat în serios.
A.G.: În anii 1938 – 1939 au plecat în Palestina tinerii care făceau parte din mişcarea Haşomer Haţair sau alte grupări.
Moshe Carmilly-Weinberger: Dar n-au plecat împreună cu familiile, ci cu
alţi tineri.
A.G. : Cum se putea pleca în Palestina, la sfârşitul anilor 1930 ? De ce era nevoie pentru a pleca ?
Moshe Carmilly-Weinberger : De un bilet de vapor şi de un permis de intrare în
Palestina, de aşa numitul Certificat.
A.G.: Ce era Certificatul ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Un permis pentru Palestina. Certificatele erau trimise de Agenţia Evreiască din Palestina
A.G. : Nu v-aţi gândit să emigraţi şi Dvs., asemenea altor rabini celebri ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Cum să nu ! Dar nu aveam în plan să plec
imediat…Nu puteam să-mi părăsesc comunitatea. Cum era să mă pornesc şi
să-i las aici pe enoriaşi ? Căpitanul nu-şi poate părăsi corabia…
A.G.: Apoi Transilvania a intrat sub administraţie maghiară, după pronunţarea Celui de al II-lea Arbitraj de la Viena. În ce stare de spirit i-au aşteptat evreii pe maghiari ?
Moshe Carmilly-Weinberger: La această întrebare nu vă pot răspunde. Vă pot spune numai ceea făceam eu. Veneau sute de refugiaţi cu trenul sau pe jos…
A.G.: De unde ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Din Polonia, din Austria, din Germania şi calea de salvare trecea pe la mine. I-am mituit pe poliţiştii români. Refugiaţii soseau cu trenul, iar eu îi plăteam pe poliţişti ca să nu-i predea autorităţilor. Vă puteţi imagina cât de îngroziţi erau refugiaţii la întâlnirea cu poliţistul, şi cât de uimiţi când vedeau că acesta îi conducea la mine, rabinul care-i ajuta să-şi continue drumul…
A.G.: Dar asta se întâmpla pe vremea administraţiei româneşti, nu-i aşa ?
Moshe Carmilly-Weinberger : Da, pe vremea românilor…
A.G.: Ce s-a întâmplat după venirea maghiarilor?
Moshe Carmilly-Weinberger: A încetat posibilitatea asta.

(Va urma)

Posted in Marturii | No Comments »

Flirt
ianuarie 10th, 2010

Soarele s-a îndrăgostit de Lună;
Şi de milenii, în fiecare zi,
O urmăreşte cu razele iubirii sale.
Dar Luna, capricioasă,
Nu se apropie niciodată de Soare,
Ci apare după apusul lui,
Luminată de razele-i fierbinţi.
Atunci pământenii se miră…
Nu pot înţelege unde a dispărut Soarele.
Şi mai ales nu înţeleg,
Şi nu vor înţelege niciodată,
De ce Luna îi reflectă iubirea spre Pământ.
În lipsa Soarelui, pământenii primesc lumina Lunii,
Rest al iubirii adevărate.
De aceea, noaptea ei devin mai iubitori,
Încercând, prin dragostea lor,
Să compenseze lumina nopţii.

Din când în când, la distanţe de ani-iubire,
Se produce o eclipsă.
Atunci pământenii sunt fericiţi,
Crezând că dragostea siderală s-a împlinit.

Dar Luna… îşi permite doar un capriciu,
Oprind toată dragostea Soarelui.
Apoi fuge, râzând în hohote de lumină…
Iar Soarele, rămas singur,
Trimite spre Pământ razele sale,
Raze – lacrimi de iubire.
Atunci pământenilor le e milă de Soare
Şi se îndrăgostesc unii de alţii
Încercând să-l consoleze.
Brusc, Soarele se înviorează.
Şi, fugind după Lună,
O urmăreşte, credulul, cu speranţa sa,
Aşteptând înfrigurat
Următoarea eclipsă.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Homosexuali celebri. 2. Inventarea filosofiei: Socrate, Platon si Aristotel
ianuarie 10th, 2010

Pe orice vaza exista insciptia „ho pais kalos”

Am vazut din articolul precedent cum societatea antica greaca era bazata in mare masura pe ideea si institutia pederastiei.
Cum functiona aceasta societate? Care era viata zilnica a unui grec din antichitate? S-au scris de catre specialisti in istorie numeroase carti care se ocupa de acest subiect. Unele, ca de exemplu cartea lui Robert Flaceliere, \”La vie quotidiene dans la Grece Antique\”, cauta sa minimizeze sau sa ocoleasca discutia despre rolul central al pederastiei. Altele, cum ar fi cartea lui Dover, \”Greek Homosexuality\”, sunt mai obiective si dau mai multe amanunte, bazate pe descoperiri recente. Unul din cei mai renumiti istorici francezi ai antichitatii, Lucien Jerphagnon, prezinta istoria antica si cea a \”imperiului crestin\” cu extrema obiectivitate, dar scriitura sa foarte arida face de multe ori ca scrierile lui sa fie greu de digerat.

In literatura de specialitate insa, este valabila si acum afirmatia istoricului german Theodor Daubler din 1928, dupa care
cel care neaga rolul central al pederastiei in Grecia Antica nu a inteles nimic din structura si modul de functionare al acestei societati. Trebuie spus ca pe vremea lui Daubler \”traducatorii\” englezi si americani se straduiau din rasputeri sa schimbe genul numelor din Grecia Antica in poezii si proza pentru a \”apara moralitatea crestina\”, cum declarau ei cu emfaza.

Ca regula generala insa, cartile scrise in trecutul apropiat cautau sa eludeze problema homosexualitatii grecesti, avansand ideea ca aceasta era limitata doar la cativa \”privilegiati\” din clasele avute. Chiar si ideea, falsa de fapt, ca homosexualitatea era limitata la \”privilegiati\” suna foarte ironic! Recent, acest punct de vedere a fost rasturnat cu mult zgomot. Cu cat mai recente sunt cartile referitoare la acest subiect, cu atat mai corecte sunt informatiile prezentate. Acest lucru se intampla mai ales ca urmare a disparitiei treptate sau diminuarii importantei unor tabuuri bine cunoscute.

Trebuie sa adaug ca oricarui om care abordeaza subiectul ii trebuie mult curaj daca se incumeta sa discute aceste aspecte ale istoriei antice. Ca exemplu as da cazul cartii lui Dover, la realizarea careia au contribuit mai multe persoane, profesori universitari reputati din Anglia, care ulterior si-au retras acordul sa le apara numele pe coperta acestei carti. De ce? De frica. Pentru a nu risca sa isi asocieze numele cu informatii pe care unii bigoti crestini sau neocrestini ar putea sa le caracterizeze drept sustinere a pederastiei, dupa mentalitatea unor contemporani (nu ai grecilor din antichitate, ci ai nostri). Nu este pentru prima data in istorie cand a spune adevarul este o intreprindere care cere curaj si acceptarea unor riscuri. Sa nu uitam ca numai cu 10 ani in urma nimeni, absolut nimeni dintre biologii specializati in studiul vietii animalelor nu indraznea sa scrie in lucrari stiintifice nimic din observatiile facute cu privire la homosexualitatea din lumea animala!
A trebuit curaj din partea unora ca sa o mentioneze prima data, dar acum toti biologii o mentioneaza fara stanjenire.

La toate acestea mai adaug stilul duplicitar folosit de acei oameni de cultura care cunosteau bine subiectul si discutau despre el \”in dodii\”. Pe plan international sunt cunoscute pozitiile lui Stendhal, care afirma ca omul mediu din vremea lui nu intelegea absolut nimic din cultura anticilor, sau a lui Goethe, care spunea pe sleau \”Die Knabenliebe sei so alt wie die Menschheit\” (iubirea baietilor este la fel de veche ca si omenirea insasi), compensand pe plan poetic prin lauda (de multe ori fortzata sau falsa) a frumusetzii feminine. Probabil ca modalitatea cea mai interesanta de a spune adevarul, fara a parea ca il spune, a fost ilustrata in cultura romaneasca cel mai bine de Constantin Noica, celebrul scriitor, traducator si comentator al dialogurilor lui Platon, care la un moment dat s-a exprimat astfel: \”pana si vestitele pacate ale grecilor, daca erau,…\”.
Este un mod simpatic de a face cu ochiul la cititorul avizat, pentru ca nimeni nu se poate indoi de realitatea \”pacatelor grecilor\”, deci autorul se indoieste in realitate de faptul ca acestea erau…pacate!

1. Fenomenul Socrate

Un doctor in chimie american, cu doctoratul luat la Harvard, vrand sa epateze odata prin cultura sa presupus imensa, mi-a spus: \”L-am citit pe Platon, pe Socrate, pe Aristotel…\”. Asa s-a dat el de gol ca minte de stinge, pentru ca Socrate nu a scris nici nici macar un singur rand vreodata!
Cu toate acestea Socrate este unul dintre cele mai bine cunoscute figuri ale antichitatii, iar spiritul sau si mentalitatea sa sunt si astazi faruri in gandire si filosofie. Nu poate sa nu fie simpatic omului de azi Socrate, cand citeste: \”azi am fost la piata din Atena unde am vazut uluitor de multe lucruri…de care nu am absolut nici o nevoie!\” Ca intr-un mall!

Socrate este cunoscut exclusiv din scrierile altora despre el. Dialogurile monumentale ale lui Platon il situeaza ca pe unul din gigantii gandirii, in Symposion (Banchetul) si in alte dialoguri. In acest timp, in alt Symposion (Banchet) scris despre Socrate, el apare la dimensiuni cu mult mai modeste, dar totusi ca un om deosebit. Ma refer aici la lucrarea lui Xenophon. Ma intreb daca nu ar fi fost mai bine ca in locul lui Isus Cristos, care nici el nu a scris nimic, noi l-am venera azi pe Socrate ca \”fiu al zeului suprem\”. Stiu ca ar fi fost mai bine, dar nu cred ca ar fi fost posibil, pentru ca Socrate nu ar fi acceptat dovlecizarea (apoloquintoza) sa, avand prea mult bun-simtz.

De altfel vechii greci, pentru care numai omul era masura tuturor lucrurilor, aveau in general mult bun-simtz.
Sa ne gandim si la modul in care a reactionat Olimpia, mama lui Alexandru Macedon, cand acestuia, dupa cucerirea Egiptului, i-au intrat in cap gargaunii paranoiei si a declarat ca el este fiul lui Dumnezeu (Zeus) facut cu mama sa, Olimpia:

\”Fiul meu, te rog sa nu vorbesti asemenea prostii, pentru ca mi-o ridici in cap pe zeita Hera care poate sa ma atace din gelozie pentru sotzul ei!\” a ripostat Olimpia in mod inteligent.

Nu vad nici un fel de paralela intre bunul simtz al Olimpiei si reactia nula si inexistenta a Maicii Nascatoare, cand Isus Cristos s-a declarat zeu, sau cand l-au declarat altii Dumnezeu.

Dar sa nu uitam ca vorbim aici de doua societati la o distanta evolutiva de ani-lumina!
Si totusi cine ar fi banuit ca tocmai anti-grecii vor invinge in istorie?

2. Banchetele din lumea greaca

Este greu pentru un contemporan al nostru sa se transpuna in lumea antica greceasca, desi aceasta este foarte apropiata in spiritul sau de a noastra.
Pasiunea grecilor antici sa dezbata idei diverse a implicat organizarea unor agape perfecte, in care lumea putea sa discute timp de multe ore, intr-o ambianta foarte prielnica discutiilor. Vinul era o componenta esentiala a acestora, numai ca nu se bea gol. Vinul era dublat cu multa apa pe atunci, ca sa se evite sau intarzie imbatarea oaspetilor. In plus, ca sa aiba totusi un gust acceptabil pentru greci, i se adauga miere de Falern.

Toate aceste banchete erau centrate pe admiratia manifestata fatza de cate un baiat dragutz, care era sarbatoritul in cinstea caruia era organizat banchetul.

De altfel Bachetul lui Platon a fost centrat in toalitate pe ideea iubirii, ceea ce in traducere libera a insemnat pe tema iubirii baietilor. Alcibiade a jucat rolul titular. Nimic despre femei, pentru ca \”datoria conjugala\” nu era considerata iubire.
Toti tinerii erau obligati de traditie sa se insoare, in general pe la 30 de ani, dar abia in secolul intai al erei noastre a observat cineva (Plutarh) ca si fetele sau femeile pot fi si ele iubite! Sexul nu era identic cu iubirea, evident.

In acest context s-au nascut si au trait atat Socrate (care a fost in adolescenta iubitul profesorului sau Arhelaos), cat si si Platon, a carui viata s-a invartit in lumea lui Socrate, precum si Aristotel. De altfel Socrate a spus clar crezul sau. Cand a fost condamnat la moarte, inainte de a inghiti cucuta, el a facut un apel barbatilor din cetatea Atena sa ii iubeasca pe cei trei fii ai sai la fel de mult pe cat a iubit si el baietii altora!

Sa mentionez ca si Banchetul lui Xenofon a fost centrat to pe iubirea unui \”baiat frumos\”, care in acest caz a fost Autolycus, \”spre care se indreptau toate privirile admiratoare ale participantilor la banchet, ca spre o stea stralucitoare, scanteind in noapte\”.
Aflati intr-un mediu extrem de favorabil si de iubitor, toti acei baieti adorati de barbati au creat intr-adevar si au dezvoltat o societate deosebit de avansata pentru acea vreme. Fenomenul acesta unic a fost repetat numai o singura data in istoria omenirii, in timpul renasterii italiene, care a fost un fel de repetare a antichitatii grecesti la alta scara.

3. Arta vremii

Sigur ca nu este de mirare faptul ca pana si arta vaselor de lut avea pe atunci ca motto propozitia \”Baiatul este frumos\” Indiferent ca era vorba de Leagru, de Apolo sau de un betiv care este reprezentat vomitand, inscriptia de pe vasele de lut era aceeasi: \”Ho pais kalos\” adica \”Baiatul este frumos\”. Se poate spune ca inca nu stim si nu intelegem exact sensul mai profund al acestei inscriptii care seamana mai degraba ca finalitate cu lozinca \”Traiasca lupta pentru pace\” de pe cererile facute in periooada stalinista, cand aceasta lozinca era absolut obligatorie. Aproape ca sunt greu de gasit relicve antice grecesti, vase de lut carora sa le lipseasca aceasta lozinca.

Pentru ca ea aparea nu numai pe farfuriile antice de lut reprezentand baieti, dar si pe acelea care reprezentau barbati cu burta si chelie! Sau baieti facand diverse prostii.
Dar exista si un sens mai larg al acestei adorari a frumusetzii (masculine de data asta, dar nu numai).
La vechii greci combinare frumosului cu binele este o adevarata obsesie. Alcibiade, care era deosebit de frumos daca este sa-i credem pe greci, trebuia sa fie si bun.\” Kalos te agathos!\” era lozinca vremii. Adica frumos si bun!
Dar Alcibiades nu a fost bun deloc, ceea ce nu a miscorat totusi admiratia contemporanilor fatza de el.
Anythos, care mai tarziu avea sa ajunga principalul acuzator al lui Socrate in procesul acestuia, invitandu-l odata pe Alcibiade la masa, cand acesta din urma i-a ridicat jumatate din argintarie si a plecat acasa cu ea, a raspuns la criticile prietenului lui dupa care Alcibiade a fost un mare magar: \”ba nu, Alcibiade este un om bun. Pentru ca desi putea sa-mi fure toate tacamurile, mi-a furat numai jumatate din ele.\” Ce sa mai zici la asemenea replici?

Poti numai sa observi imbecilitatea unor comentarii ale unor profesori universitari de azi, care au \”observat\” ca devreme ce Socrate a fost acuzat in proces de coruperea tineretului, cu siguranta ca acuzatorii (printre care Anytos era cel mai vestit) ii criticau…orientare sexuala!

Evident, nici pomeneala de asa ceva! Critica adresata lui Socrate chiar de catre Anytos se referea la coruperea tineretului prin introducerea unor zeitati noi si neglijarea zeilor vechi ai cetatii!
Zeitatea noua introdusa de Socrate era una complet noua in lumea antica, pe care Socrate o numea \”daimonul sau interior\”.
\”Cand esti in dubiu in legatura cu o actiune, abtine-te\” spunea moralistul Socrate.
Noul zeu pe care Socrate l-a propus cetatii era unul foarte periculos pentru unii politicieni: SIMTUL CRITIC!

4. Einstein, matematica si kalokagatia

\”Daca o formula matematica ce incearca sa descrie functionare alumii fizice nu este frumoasa, atunci ea nu este, cu siguranta, corecta!\” Aceasta este afirmatia lui Einstein.
Imbinarea esteticului cu eticul a fost o cucerire relativ moderna in stiinte.
Ce numea Einstein o formula matematica frumoasa?
Frumusetea matematica este guvernata de simplitate. O formula intortocheata cu multi termeni are sanse mici sa reprezinte corect realitatea. Aceasta este si azi convingerea fizicienilor si matematicienilor care studiaza stiintele naturale. Energia este egala cu masa inmultita cu viteza luminii la patrat este un exemplu.
Aceasta formula, care a fost inventata de fapt nu de Einstein ci de Max von Laue, in 1911, dar din nestiinta lumea o atribuie lui Einstein, reprezinta o ilustrare perfecta a acestui principiu!
Si astazi, cand teoria unificarii fortelor in fizica ce este cunoscuta sub numele de teoria stringurilor, care are ambitia de a explica lumea moderna mai bine decat orice alta teorie, simplitatea matematica este un criteriu foarte general de evaluare a adevarului unei formule. Aceasta interpretare nu a fost contrazisa pana acum de nimic! Lucru valabil si in etica, si in alte domenii. Simplitatea umana ca si cea stiintifica sunt aspecte generale ale frumusetzii.

5. Socrate, Platon, Aristotel si homoerotismul.

Si totusi exista o adevarata padure de semne ale intrebarii in legatura cu homoerotismul antichitatii.

Ceea ce toti acesti giganti ai gandirii au creat este mult deasupra oricarei culturi contemporane lor. De altfel pestera lui Platon, care ilustreaza dilema in care ne aflam noi chiar si azi, este foarte elocventa. Sa punem intrebarile in stil modern. De ce lumea pare sa asculte de legi matematice, care pot fi descoperite de noi? Exista oare o realitate pura, unde legile matematice doar asteapta sa fie descoperite? Este matematica doar o simpla activitate umana destinata descoperirii unor legitati eterne, preexistente, sau este matematica doar o creatie umana care este destinata sa creeze legitati pentru explicarea functionarii si esentei Universului? Diverse abordari ale problemei dau raspunsuri diferite, dar un raspuns definitiv pare sa lipseasca si azi!

Cat despre erotism, trebuie sa adaug ca pana si dupa preluarea politicii de catre crestini sub Constantin in imperiul roman de rasarit, societatea umana a evoluat spre educarea baietilor prin utilizarea homoerotismului ca fortza de coeziune chiar in procesul de invatamant. Nu ma voi referti aici numai la lucrari tarzii, care exalta pederastia, ci in primul rand la lucratile lui Boswell care a colectat dovezi istorice clare despre cresterea tolerantei crestine fatza de homosexualitate pana in secolul al 10-lea. (a se vedea cartea sa \”Christianity, Homosexuality and social tolerance\”). Dar pe nepusa masa a venit alta religie-mama sau sora, iudaismul, ca sa blocheze acest proces, prin rabinul Maimonides, in secolul al 12-lea.

6 Revigorarea condamnarilor adresate sodomitilor in iudaism.

Maimonides a adus un val nou de intoleranta in lumea medievala, tocmai pe cand toleranta incepuse sa prinda viata.
Curios lucru, pana la el Sodoma si Gomora cazusera parca in desuetudine, dar el a reinvigorat ura milenara a iudeilor contra homosexualilor. Tot Evul Mediu ulterior a purtat amprenta acestui rabin intolerant, cum arata Boswell.
Rapid reincep persecutziile barbare, apoi si inchizitia spaniola intra la lucru, persecutand intre altii chiar si pe conationalii lui Maimonides. Unde dai si unde crapa! In mod evident, multi iudei heterosexuali il divinizeaza. Dar rolul lui a fost atroce pentru homosexuali. De data asta, doua religii abrahamice fundamentale ajung de acord in privinta unor persecutii \”necesare\”!
Din fericire, pe atunci islamul, a treea dintre ele, era la apogeul perioadei sale liberale, si multe lucrari ale anticilor au ajuns la noi prin musulmani si prin calugarii culti ai Irlandei!

7. Pe Aristotel nu l-am pomenit prea mult, pentru ca din punctul de vedere al atitudinii fata de orientarea sexuala el era identic cu Socrate si Platon. Si el a continuat traditiile Academiei lui Platon numindu-l pe iubitul sau Speusip ca urmas. Si el a iubit baietii altora si a cerut ca altii sa iubeasca baietii lui.

Numai ca lui ii datoram si faptul ca Biserica a incremenit in timp orice dezvoltare a stiintei, cand a stabilit ca sistemul solar al lui Aristotel este \”cel adevarat.
Evident ca nu Aristotel, ci biserica crestina poarta responsabilitatea pentru incremenirea in trecut.
Datorita acestei decizii nefaste, stiinta omenirii a fost blocata pentru inca 15 secole!

Va continua in numarul viitor.

Posted in SPUNE | 2 Comments »

TELEPATIE [5] – ( Mirajul listelor )
ianuarie 10th, 2010

Muenchen

(urmare din numarul trecut)

Continuam sa fiu palid participant pe lista Rom-Jews, savuram dialogul virtual, am anuntat, spre bucuria lui Adrian Boldan, ca voi petrece Sederul la Ierusalim, la fratele prietenei mele, familie religioasa, apoi imi voi lua zborul spre Paris si Germania. O soprana de coloratura, Edelina Stoian, m-a invitat, daca ajung in Muenchen, sa ne intalnim la un pahar de vorbe (mai tineti minte expresia?). Sigur ca treceam prin Muenchen, evident ca doream s-o cunosc pe Edelina, doar toate drumurile duc la Paris, dupa Louvre voi coti spre dreapta, traseul era gata facut, o vacanta pe cinste. Si totusi…
– Alo, Linda, am nevoie de ajutor, am rezervat bilete pentru Paris, de-abia astept sa vad Turnul Eiffel, dar as prefera sa-mi gasesti doua locuri pentru Muenchen. Chiar daca avioanele sunt pline, as vrea sa-mi revad vechi colegi, sa ajung in Muenchen si apoi pe soselele germane, pana la Duesseldorf, ma asteapta DE, am fost impreuna la gradinita.
– Nici o problema, maine dimineata anulam Parisul, schimbam destinatia, nu vei calatori pe aripa avionului.
– Alo, M., traseul s-a modificat, plecam in Germania, s-o intilnim pe C., au trecut peste 30 de ani, trebuie sa o revad, stii de cat timp ma gandesc la ea. Iar tu, tu vii cu mine, vom avea o excursie de neuitat.
– Stiam ca nu vei renunta, abia astept sa o cunosc, iti simt emotia, dar nu-ti fa iluzii, nu vei regasi fetita de 14 ani. De atatea ori v-ati ratat, ati pasit pe drumuri paralele, a sosit timpul sa inchideti un cerc.
A doua zi, am cerut celor doi moderatori ai listei Rom-Jews, Daniel si Adrian, sa fiu pus, dupa Seder, pe no-mail. Apoi am stabilit etapele expeditiei spre Duesseldorf, bucurandu-ma ca voi trece pe la magazinele Tchibo (de cafea), unde gasesti tot felul de minuni, iar eu, slab de inger, nu pot rezista si ma incarc cu obiecte utile si inutile. Desigur, am telefonat prietenilor si am fixat datele si locurile de intalnire. Apoi am chemat-o pe C. N-am gasit-o. I-am lasat mesaj, voi ajunge intr-o Duminica. Pe 14.4 primesc un e-mail de la ea, ma astepta.

*

* *

Aeroportul din Muenchen mi-e foarte cunoscut, avioanele israeliene ajung intr-o zona periferica, noua, bine pazita, departe de magazine, dar in apropierea birourilor societatilor de inchiriat masini. De obicei mi se da un automobil superior comandei, fiind fidel client la Europcar. Am primit un VW Golf diesel, placuta masina, cu 6 viteze ( la ce slujeste a 6-a?)si in scurt timp am ajuns la hotelul Ibis Nord. Fiind membru Accor mi-am rezervat peste tot la Ibis, e o retea de hoteluri confortabile, nu luxoase, dar curate, stii exact cum arata camera in Germania sau Franta, in Italia sunt ceva mai elegante.
In aceeasi zi in care am aterizat la Muenchen, am cunoscut primul personaj al listei Rom-Jews, incantatoarea Edelina Stoian, m-am intalnit cu prietenul meu Wolfgang, stomatolog din Starnberg, am mers toti patru la restaurantul \”Mario\”, italian, preferatul meu in Muenchen, imi place cam tot ce gatesc ei, de la pizza, la fructele de mare, pestele la gratar, filetul in sos tartufat, chiar si salatele lor au gust si nu-i usor sa gasesti rosii cu gust in restaurantele din Germania. Dar va vorbeam de Edelina, aveam cateva cunostinte comune, mi-a povestit despre ea, eu despre mine, am barfit putin personajele de pe lista, pentru mine acest univers fascinant era o noutate, si azi ma mir cum discuta intre ei oameni din toata lumea, la ore diferite. A gasit imediat un limbaj comun cu M., care era uimita de \” intoarcerea mea\” la dialogul in limba romana, de cautarea unor vechi prieteni, despre care nu-i vorbisem niciodata. Cu Edelina comunic uneori la telefon, ne vedem cu ocazia calatoriilor mele prin Germania, scrie reportaje extraordinare, difuzate la radio Europa Libera.

A doua zi am plecat la Stuttgart, frumos oras, seara am mancat la un alt restaurant italian, cu prietenul meu P., din Karlsruhe si cu Manona, fosta colega, le-am relatat si lor despre Rom-Jews, iar P., care era in acelasi cerc social cu C. si DE, era curios sa afle care au fost intimele mele relatii (la 16 ani) cu doamna de 50 de ani, care, dupa spusele lui, era frumoasa si acum. Stia ca urma sa ne intilnim la Duesseldorf, mi-a povestit o gramada de ciudatenii, cum s-a format acolo un grup de romani, evrei romani si israelieni, care se intalnesc la petreceri si evenimente culturale. Mi-a facut mare placere sa ma revad cu P. si Manona, parca n-au trecut atitia ani, reluam conversatii incepute demult, aminteam de fosti amici, azi fiecare in alt colt al lumii, ne-am promis sa pastram legaturi mai apropiate, dar ne telefonam, totusi, destul de rar.

*

* *

Cunoasteti autostradele din Germania? Sint excelente, poti zbura cu 150 de km. la ora, fara sa simti soseaua, asa ca drumul intre Stuttgart si Duesseldorf nu trebuia sa-mi ia prea mult timp. DE mi-a telefonat la mobil, vrand sa stie cand ajung si daca avem timp sa facem o plimbare la Koeln, sa-mi arate catedrala. Dar, ciudat, desi imi place sa conduc in viteza, VW-ul mergea cu 90 de km. la ora, incetinisem, cautand parca sa ajung cat mai tirziu, de ce oare, asteptasem cu atata nerabdare revederea cu DE si cu C., mai ales cu ea, acum, deodata, totul mi se parea absurd, fara rost, dupa 30 de ani, ce-i voi spune, ce-mi va trezi privirea ei mereu banuitoare, probabil aceeasi din Cismigiul copilariei mele, cand, in spatele liceului Lazar, dupa sarutul de adolescenti, m-a privit in unghi de 45 de grade, parca suparata, dar si uimita de propriul ei curaj, adunandu-si respiratia, ritmica si sacadata, care-mi suna acum in timpane ca Bolero-ul lui Ravel, in timp ce va povestesc despre mine, C., soselele ce ma purtau prin orasele germane, atat de asemanatoare intre ele, la prima vedere, dar ascunzand atatea mistere, cum de nu simt nici o repulsie, doar am luat interviuri supravietuitorilor Holocaustului, de aici a plecat totul, de pe teritoriul acestei tari, atat de ordonata, atat de curata, cum de s-a putut intampla, oare ar putea sa se repete, probabil ca da, oricand, imi scria cineva, de curand, despre \”firescul\” desfasurarii evenimentelor, din aproape in aproape… Aici, in Germania bogata in rauri, paduri, lacuri, castele, eu, fiu de evrei supravietuitori ai Holocaustului, venind dintr-o mica tara arsa de soare, macinata de razboaie, tinta permanenta a atacurilor din presa europeana, parcurgeam, parca in slow motion, traseul Stuttgart – Duesseldorf, la capatul caruia ma astepta o farama din trecutul meu, imagini suprapuse din Romania si Israel, balconul blocului Spicul, Rishon LeZion, presentimentul, timpul care se oprise, aveam peste 51 de ani, dar in jurul meu dansau figuri din trecut, semne de intrebare, o frica inexplicabila, hotelul Ibis, din cand in cand telefoane de la DE, de ce dureaza atat, cand cred ca voi ajunge, ce restaurant prefer, tot unul italian, nu conteaza, principalul e ca vom fi impreuna…

Am ajuns la hotel abia la 5 dupa amiaza, dar l-am anuntat imediat pe DE ca vreau sa ma relaxez putin, ne vom intalni abia la cina. In timp ce M. se odihnea (tacuse tot drumul, lasandu-ma cu gandurile mele), am coborat la barul hotelului, am baut un espresso si am fost nevoit sa aud intrebarile stupide ale fetei de la bar, o croata, care era curioasa sa afle cat mai multe despre conflictul dintre Israel si palestinieni, fiind convinsa ca palestinienii sunt evrei, probabil ca si in limba croata exista expresia \”jidanii la Palestina\”. Eu, politicos, am rugat-o sa-mi explice de care parte s-a situat Croatia in timpul razboiului mondial, ce au \”ei\” cu serbii, cum de o tara care l-a dat pe Drazen Petrovici (mare baschetbalist croat), poate fi in conflict cu tara lui Dalipaghici (alt baschetbalist celebru – sarb), parca era odata un stat numit Yugoslavia, cum de s-a destramat, la fiecare raspuns al ei veneam cu o alta nedumerire, ce crede despre sarbii adunati pe poduri, in timpul bombardamentelor, ce-a ramas din ideile lui Tito, cum s-a purtat Croatia cu evreii in perioada Holocaustului, o zapacisem intr-atata, incat trecuse de la engleza la germana (limba necunoscuta mie), apoi am intrebat-o daca croatii s-au aliat Germaniei naziste, n-am mai asteptat replica ei, i-am aruncat un \”despre palestinieni si Israel continuam maine\”, am urcat in camera, in 15 minute eram pregatit pentru intalnire, care se va incheia in numai cateva ore, eu si M. ne vom intoarce la Ibis, iar maine, maine e o alta zi, vom vizita Duesseldorf, vom incepe drumul catre zona Harz, doar pentru Harz si Goslar venisem in Germania, nu-i asa?

( va urma)

Posted in Cai Spre Noi Insine | No Comments »

Din adiere in pulbere
ianuarie 10th, 2010

Din adiere in pulbere

Voi expia dansand cu o poezie alba
si cand voalul va fi cel mai subtire intre cele doua lumi
va canta din culoare in culoare

cu lacrimile mele fericite vor picta
pe muchia intre doua anotimpuri

existenta si pseudoexistenta
lumina si intuneric
viata si scrum

Adela-Adriana Moscu, 1 Noiembrie 2009, SUA

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Mă ridic din nisip
ianuarie 10th, 2010

Mă ridic din nisip ca o râmă;
Doar aşa, să văd dacă nu a apus.
Cumpăram peşte de la băieţii de pe dig.
Îi prăjeam seara pe plajă.
Focul nostru se vedea tocmai de la far!
Câinii veneau după miros.
Dar asta se întâmpla departe, demult.
Nu mai eşti lângă mine.
Alungit pe nisip ca o râmă sub un soare mincinos,
Mă ridic doar aşa, să văd dacă nu a apus.
Galbene, cristaline, firele de nisip
Mi-au povestit despre tine.
Mă ridic din nisip.

Dan David, Los Angeles, martie-31-2007.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

DRUMUL LAVANDEI
ianuarie 10th, 2010

între noi… timpul.
un evantai alb.
ne aşteaptă cuvintele,
sângele care trece
prin nodul iubirii…

între vise… destinul.
în cămaşă albă.
îmbrăţişarea simplă
a unui voal de lumină
din ochii raiului…

învaţăm dragostea adevărată.
eu… să cred că se răstoarnă
depărtarea, de-atâta dor!
tu… să crezi în liniştea Evei,
la sânul ei, câmp de lavandă!

6 august 2009, 02:31

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

România nu trebuie salvată
ianuarie 10th, 2010

Subiectul de discuţie pe care vi-l propun sub acest titlu mi se pare a avea raţiuni atât de evidente încât tare mi-e teamă că nu spun absolut nimic original, că au spus-o sute, poate mii de alţi autori înaintea mea. Vă asigur însă că nu copiez pe nimeni ci aşa gândesc sincer dar vă şi invit ca, în acelaşi timp, să semnalaţi aceasta idee în alte surse.

România nu trebuie salvată. Ea va continua să existe cât va exista planeta Pământ. Dacă, peste câţiva ani buni (două, trei sute, să zicem) nu va mai exista nici o ţară şi omenirea va fi unită sub un drapel unic, tot va exista România: istoric, geografic, cultural, social. Aşa cum nimeni şi nimic pe lume nu are puterea să aneantizeze România fără a lua în calcul o nenorocire care ar fi de fapt sfârşitul civilizaţiei umane, la fel nimeni şi nimic pe lume nu are puterea să o salveze de la ceva. România este o realitate mult mai cuprinzătoare decât putem noi percepe ca indivizi în scurtele noastre vieţi, chiar dacă pare atăt de facil să se jongleze cu numele ei, în diverse contexte, inclusiv frivole.

România şi-a revenit din războaie cumplite, din cutremure, inundaţii şi incendii devastatoare, din „imagini negative”, din dictaturi, din jaf, din molime. Ea trăieşte ca o fiinţă aparte, într-un spaţiu transcedental, în conştiinţele noastre, oriunde am fi. Face parte dintre reperele fixe cele mai stabile ale structurilor noastre de gândire şi percepţie. Iar în ceea ce mă priveşte, mi-e clar că nu trebuie salvată de la nimic.

În pofida acestei evidenţe, aud periodic de la unii şi de la alţii că ţara ar trebui salvată. Iar acest discurs, în esenţă politic, pe care noi în ACUM îl numim naţionalism de mucava, devine şi mai strident în perioadele de alegeri. Motivul este simplu: este uşor de agitat sloganuri care ţintesc zdruncinarea unui pilon stabil din conştiinţa electoratului impersonând un salvator al acelui pilon, despre care se ştie că oricum va exista până la finele timpurilor. Ca şi cum am spune: „votaţi-mă şi Soarele va răsări şi mâine!”. În schimb este mult mai greu să vii să spui „votaţi-mă şi voi face pentru voi asta şi asta”.

Se impune deci, ca o concluzie logică: ocupaţi-vă mai mult de voi înşivă şi mai puţin de România. Salvaţi-vă pe voi înşivă (bineînţeles, dacă veţi considera că este cazul) iar drept consecinţă, pentru România nu va fi mai bine sau mai rău. Este posibil să le fie mai bine contemporanilor voştri, dacă metoda prin care vă veţi fi salvat va fi fost una social responsabilă. Este posibil ca fiii şi fiicele voastre să nu mai fie nevoie să-şi pună problema de a se salva (cel puţin nu în aceeaşi termeni în care v-aţi pus-o voi) dar României tot indiferent îi va fi.

Ea va supravieţui, surâzătoare şi suverană, românilor din toate timpurile, fie „buni” fie „răi”. Mă bucur enorm ori de câte ori îmi dau seama că nu se va naşte în veci vreun om, un grup sau o generaţie capabilă să salveze România.

Căci, reciproca acestei teoreme demonstrată cu prisosinţă de istorie, este şi ea valabilă: nici de distrus n-o va putea.

Posted in Editorial | No Comments »

Taxa pe fast food si dulciuri
ianuarie 6th, 2010

„Intenţionăm introducerea unei taxe pe fast-food, dulciuri, băuturi carbogazoase, exceptând băuturile naturale, pentru susţinerea programelor de sănătate şi a celor de investiţii în infrastructură”, a anunţat ministrul Sănătăţii, Attila Cseke. Proiectul de hotărâre de guvern privind taxa pe produsele fast-food este în dezbatere publică pe site-ul Ministerului Sănătăţii.

Iată opinia „la cald” a colaboratorului nostru Florin Predescu

Mă refeream într-un articol la fast food, ca la o interpretare eronată a unui gen culinar.
Sunt convins că legislaţia românească, şi aşa încâlcită, va naşte încă dezbateri, interpretări arbitrare. Eu aş propune ca taxarea să opereze asupra mâncării nesănătoase, împănată cu aditivi, conservanţi, coloranţi. Mezelurile, conservele, prafurile de tot felul (supa în plic, fulgi de cartofi, semipreparate) s-ar înscrie ca mai nesănătoase decât un hamburger curat din carne de vită, ori un cârnat de casă.
Fast food implică şi mini-salate, salate de fructe, plăcinte, clătite, etc.
Delincvenţa uzitării termenului de fast food ca mâncare nesănătoasă, iniţiază o campanie nedreaptă, confuză.
Ca şi in muzică, avem de-a face cu muzică reuşită, proastă, nesănătoasă.
Depinde doar de gen şi gust.
Aş numi maneaua otravă pentru auz, aşa cum multe mâncăruri, rapide sau nu, conţin ingrediente nocive. Sperăm ca Florin Predescu să revină cu un articol mai amplu, asupra subiectului.

Posted in Ultima Ora | No Comments »

Carol Iancu – Evreii din Romania: de la emancipare la Shoah si postcomunism
ianuarie 6th, 2010

B’NAI B’RITH FRANCE

Coordination des Loges Provence, Midi-Pyrénées, Var

La Commission Régionale de Solidarité
avec les Juifs des Pays de l’Est de l’Europe

a le plaisir de vous convier à une

Conférence Brunch
donnée en faveur de la communauté
de Tulcea en Roumanie
animée par

Carol Iancu

Professeur d’Histoire Contemporaine
à l’Université Paul Valéry, Montpellier III

LES JUIFS EN ROUMANIE:
DE L’EMANCIPATION A LA SHOAH
ET AU POST-COMMUNISME

Dimanche 10 janvier 2010 à 11 h
P.a.f. 20 euros Réservation 04 91 79 25 54 – 06 89 86 31 41
22 Place aux Huiles 13001 Marseille

Posted in TELEGRAMA | No Comments »

2010 East European Conference and Travel Grants, ACLS
ianuarie 5th, 2010

The American Council of Learned Societies is proud to announce that we have revised the guidelines and application instructions for our Title VIII-sponsored East European Conference and Travel Grants. To view our updated information, please visit the ACLS East European Studies Program page at http://www.acls.org/programs/eesp . The deadline for both Conference and Travel Grants will be January 29, 2010.

The funding of the East European Studies Program is appropriated by the U.S. Congress and administered by the U.S. Department of State under the Research and Training for Eastern Europe and the Independent States of the Former Soviet Union Act of 1983 as amended (Title VIII), whose purpose is the development of expertise in the United States needed for broad knowledge and analysis of developments in this critical world area. Support is once again available from Title VIII for language study and research related to all East European Countries: Albania, Bosnia and Herzegovina, Bulgaria, Croatia, Czech Republic, Estonia, Hungary, Kosovo/a, Latvia, Lithuania, Macedonia, Montenegro, Poland, Romania, Serbia, Slovakia, and Slovenia.

Please feel free to email with any questions, comments, concerns or applications.

All the best,

Eszter Csicsai
Program Assistant
International Programs
American Council of Learned Societies
633 Third Avenue
New York, NY 10017-6795
Tel.: 212.697.1505 x 135
Fax: 212.949.8058
E-mail: ecsicsai@acls.org
www.acls.org

Posted in Oportunitati | No Comments »

Autorul lunii ianuarie 2010 – Daniela Voiculescu
ianuarie 4th, 2010

Daniela Voiculescu

ÎMPĂRŢIREA

dacă în 1994, pe 9 ianuarie, la 20:45, aş fi părăsit această lume… nu s-ar fi schimbat nimic! mi-a stat inima, apoi a pornit… nu ştiu de ce. când m-am trezit, la reanimare, am privit geamul imens şi noaptea! nimeni nu poate să înţeleagă cât de greu îţi este când te întorci din altă lume! cauţi să înţelegi, să vezi ceea ce înainte nu vedeai! cauţi preţul adevărat al lucrurilor, să oferi ceea ce înainte nu ofereai!
aşa a început cea de a doua mea viaţă… cu greu am uitat bătăile inimii mele din acea noapte! o singură bătaie de inimă avea o putere grozavă! una mă băga în fundul pământului, apoi alta mă aducea înapoi… şi priveam geamul negru… mă rugam să se termine noaptea şi ciudatele bătăi ale inimii mele! mă rugam să-mi văd copilul… aveam un băiat de 2,4 kg. era prematur. mă rugam să trăiască. Atunci am învăţat cu adevărat verbul „a trăi”… şi-am început să lupt pentru viaţă! viaţa cea nouă! împreună cu Horia.
viaţa pe care o uram înainte… începuse să mă fascineze! atunci mi-am dat seama câţi oameni pierd frumuseţea vieţii, ascunzându-se în marsupialul „afacerii”. viaţa nu va fi niciodată o afacere! viaţa este un amalgam de lucruri simple… seamănă cu un desen, viu colorat, în care se adună firescul! şi grădiniţa de copii, şi răsăritul de soare, şi bucătăria în care mama taie ceapă… şi blocurile, şi stelele, şi luna… şi fluturii, şi albinele… şi zumzetul!
am făcut totul pentru Horia! prima oară, când l-am văzut… m-am speriat! se uita la mine supărat, de parcă nu îşi dorise să vină pe lume! m-am consolat, spunându-mi că acea puternică ceartă din privire era… pentru că îl lăsasem singur!
am făcut totul pentru soţul meu! am acceptat că este o persoană diferită de mine, am încercat să îl înţeleg şi să îi ofer iubire… am acceptat să trăiesc fără mângâieri şi şoapte de dragoste, am încercat să merg mai departe… dăruind infinit!
am citit, m-am uitat la stele şi am crezut în ele! un an de zile am semnat o rubrică de astrologie, am comunicat cu alţi oameni şi, pe lângă horoscopul pe care îl făceam, le ofeream, din toată inima, speranţa… îndemnul de a iubi viaţa… îmi mulţumeau! în final, acest rol m-a obosit, fiindcă numărul oamenilor nemulţumiţi de viaţă… creştea! un schimb straniu se întâmpla! ei plecau fericiţi, eu rămâneam tristă…
venise timpul să mă ocup de viaţa mea literară! scriam cărţi cu gândul că cei care mă vor citi… se vor schimba! în bine. că vor vedea frumuseţea vieţii simple. nu mi-a fost uşor să editez cărţile, dar am căutat oamenii potriviţi… adică oamenii cu bani. aşa a fost să fie. drumuri obositoare, pentru un vis! cine se va schimba? şi urma altă întrebare… de ce m-am întors înapoi? bineînţeles, pentru Horia, dar acest răspuns nu îmi era de ajuns!
trăiesc. citesc ziarul. aceiaşi oameni… mulţi răi, puţini buni. i-aş da zece, cu felicitări, jurnalistei Carmen Preoteşoiu, la fel cum primeam eu de la profesorul meu de limba română, din generală, domnul Bucur Oprică… i-aş da zece, cu felicitări, din tot sufletul, pentru articolul „Doamna şi autistul”. dar sufletul îmi plânge… tremură ca ultimă frunză de toamnă, care a strâns toată tristeţea lumii… să-i dau zece, pentru un articol în care mai multe suflete plâng? să-i dau zece, pentru un articol în care se evidenţiază insensibilitatea Elenei Udrea? ştiţi ce am să fac? până la urmă… am să-i dau zece, pentru că speră! ea încă mai speră că poate să schimbe ceva… aşa cum am făcut eu în 1994! şi iarba de sub picioarele mele spera…
azi, timpul nu îţi mai priveşte nici chipul, nici sufletul… se grăbeşte. depinde doar de noi ce alegem… celule aromate cu Chanel sau chiar viaţa cu ochi de copil, privirea care trece dincolo… de timp.

DA, VIRGINIA, EXISTĂ.

uitasem albul…
cum se pune omătul!
pierdusem strălucirea pomilor ninşi,
vibraţia crengilor de brad,
emoţia steluţelor vanilate…

uitasem sâmburele de adevăr
şi cercul romantic, cercul violet!
pierdusem scrisoarea din New York,
a Virginiei O’Hanlon…
şi răspunsul redactorului-şef!

uitasem de tine, Moş Crăciun,
pierdusem dorinţa…
şi existenţa lucrurilor invizibile!
uitasem timpul bucuriei,
pierdusem florile copilăriei, dalbe!

CEAINĂRIE PENTRU DRUMEŢI

eu nu sunt Kristina,
creatoarea de pălării nebune…
atelierul meu nu se numeşte Dog Work.
şi nici nu petrec… cu personajele
din povestea „Alice in Ţara Minunilor”!
eu sunt doar o agendă în miniatură,
femeia dintr-un pix japonez…
gata să îţi servească o aromă,
din „biblioteca” de ceaiuri!
m-am schimbat. şi zâmbetul meu…
se ascunde într-un plic pe care scrie
Magic Moon…
nici atelierul meu nu mai seamănă
cu cel pe care îl ştiai, cu cel
pe care l-ai lăsat în sânul toamnei!
i-am adunat lacrimile şi le-am pus
să curgă pe Apa Sâmbetei…
până într-o zi, suavă, de primăvară!
le-am chemat înapoi…
fără să ştiu că mă vor schimba…
şi de-atunci… zilele-mi sunt file,
nopţile-mi sunt fluturi pe umbre,
au parfum de Moulin Rouge…
nu mă întreba:
cine a câştigat şi cine a pierdut?
îţi vei da seama din aburii timpului!
şi-ai să mă cauţi… ca pe vremuri…
şi-ai să rupi câte o bucăţică…
din cărămida de ceai chinezească…
ne vom iubi într-o agendă misterioasă,
„The quiet Life”…

INDIMENTICABILE

urechile monstruoase s-au ascuns, după ce au crescut şi mai mult, în câteva cuvinte… s-au rotit, ca un carusel pornit din senin, mi-au urmărit mişcările inimii… şi au căzut! în coşul meu de gunoi, în care am adunat atâtea lucruri care m-au durut… neîncrederea doare cel mai tare! nu trece nici cu biscuiţi scoţieni, nici cu miere de lavandă, nici cu dulceaţa unui pepene galben, brazilian… şi mă gândesc la plăcerea naşterii unei minciuni, la fuga omului, care s-a bătut la căpătâiul unei şoapte, la îndepărtarea dintre oameni şi la dorul de eternitate… realitatea e mică, se joacă printre gramele sufletului, e chiar timpul care face lacrima să râdă… şi să viseze mărturisirea lui John Lennon, adevărată! fără politică, la fel de simplă… precum sunetul zăpezii.

SENBAZURU

am sufletul trist…
ploaie de toamnă, mister
pierdut pe chip de nălucă!
ne pierdem, iubitule…
în colţurile ceţoase ale unei case
de păianjen!
şi-am să uit, iar, să fiu femeie,
melodie japoneză, poezie
pe nuanţe de sensibilitate…
şi-am să adorm, iar, în pantecul
visului rotund, umbreluţă
portocalie… cu o mie de cocori!

ZDROBITOR

m-am săturat de renunţări… mereu a trebuit să renunţ la câte ceva… obiecte, oameni, sentimente… când simţi că începi să te sufoci, arunci! de-atâta ipocrizie, nu mai poţi vedea lucrurile mărunte, de unde porneşte adevărul! am renunţat la televizor, la acele voci care îţi intră în casă şi te mint! am renunţat şi la omul pe care îl iubesc, l-am vândut unei cutii poştale, imaginare! am renunţat la senzaţionalul din mine, să mă dăruiesc în ipostaza de femeie, şi-am renunţat la mândrie, am iertat… am devenit copil, dar tot m-am sufocat! şi-a apărut, iar, întrebarea: ce trebuie să mai arunc? sincer, aş vrea să arunc durerea! oribilul unei lumi care face doar statistici, în loc să deschidă drumuri noi!
azi, am să arunc ziarul pe care îl citesc! „Emil Boc, cel mai sărac din Guvern” la titlul ăsta… începe să mi se decoloreze sângele! începe să mi se cuibărească în suflet… deznădejdea! nu am să mă plâng de sărăcia mea, nu am să plâng nici prostia miniştrilor care alcătuiesc noul Guvern… am să plâng doar oamenii care cad în capcana întunericului, care strâng doar deşertăciuni! şi-am să mă sufoc de-atâtea lacrimi! nu poţi să renunţi la ceva, fără să plângi, decât atunci când nu mai ai suflet… şi-aceşti oameni nu mai au suflet! asta se traduce zdrobitor: oameni pierduţi! ei au renunţat la viaţă, la lucrurile mărunte… de unde porneşte adevărul!

AURE ALB-STRĂLUCITOARE

el a visat la sufletul
unei magnolii de oţel!
şi mica lui bănuială, balon
colorat cu roşu marţian…
a vrut să zboare cât mai sus!
pe vers de lună plină, verde,
romantică… ochi de Venus.
şi-aşa, fragil, şi-a făcut
infuzie de dragoste…
din cele o mie de petale
ale lotusului…
nimic nu este imposibil!
de fapt, oţelul are aromă
de santal…

TĂCERE DE SALCIE

repede, o femeie! repede, un hamburger! repede, o cafea! ca şi cum viaţa ar fi un film ce se derulează pe increase speed. şi, în efervescenţa asta, eşti în stare să ceri şi moartea… tot repede! să suni la taxi… şi în bagaje să pui: o femeie, un hamburger şi o cafea!
cine ne schimbă, uneori? cine ne păcăleşte cu scenarii repetente? e uşor să pierzi normalul, şi e uşor să negi paranormalul! e uşor să îţi faci aure din funcţii, şi e uşor să negi minunile! să crezi că mâine vei avea timp să iubeşti cum vrei… fară grabă! să amâni iubirea!
după ce ai căutat, o viaţă întreagă, iubirea, atunci când ea vine… nu mai ştii să iubeşti! trebuie să răspunzi la telefon, nu să prelungeşti un sărut! trebuie să accelerezi victoriile, să colecţionezi titlurile! să nu îţi ieşi din mână! şi, în acelaşi timp, să studiezi partenerul! ia, rezistă? e supus?
da, iubire, voi fi minutul tău, alteori… secunda! asta e menirea femeii! să se ofere, să ocrotească. ea nu trebuie să facă filozofie. ea trebuie să fie tăcere de salcie. şi voi fi! pentru că te iubesc… aşa nebun, febril şi răzvrătit! pentru că te iubesc… aşa lucid, dulce şi copil!

DOWNSHIFTING

ţi-am adunat ghinde, vâsc, merişor şi puţină lumină de toamnă… din trifoi! ţi-am trimis câte-o şoaptă de dor, când poteca respira încet, ca un nor din voal de mireasă. ţi-am arătat şi oraşul, pe înserat. biserica, „slow life”. şirul de florari, cu zâmbete stranii, de parcă ar pune în fiecare buchet… câte un remediu homeopatic! şi-o tresărire… pe bucla finală a unui simţ psihologic! aproape de casă, m-am oprit să-ţi iau struguri de la supermarket. şi-am trecut prin parcare, numărând şotronul! o amintire m-a condus pe ultima stradă – zâmbetul tău roşu, de stea, sărind de bucurie… prin viaţa mea!

ATTRAVERSAMENTO

după ce am citit „Jurnalul Naţional”, m-a copleşit o negură de dezamăgire. se suferă. procentajul creşte, ţara lăcrimează doar la un click! românii nu au priceput că viaţa e scurtă, că lecţia cu „faptele bune” li s-a predat pentru a-şi putea înălţa sufletul… cruzimea a devenit ceva normal, trădarea, un lucru necesar, furatul, ceva distractiv, ca un joc playstation. nu mai amintesc de iubire – ea este marginalizată, fiica unei cerşetoare! ochii lumii sunt atraşi de ştiri în genul… „noul iubit al Madonnei are 22 de ani”! Hopa Mitică rămâne perplex! cerneala ziarelor are nevoie de drogul prostiei! s-a învăţat cu actualul bolnav, deformat, mărşăluind prin multiplii timpului!
pe cine mai interesează că octombrie plânge? nu-l va privi nimeni cum renunţă la câte o frunză, la câte un dor… nu va lăcrima nimeni lângă pleoapa lui răpusă de filozofie. va trece… răsfoind singurătatea. vântul bate, ploaia şi-a părăsit raţiunea, greierii au sărit prin colţurile de bibliotecă, aproape de cărţile romantice, cu parfum parizian şi străluciri ce duc spre stele… va trece, cum trece lumina printr-un vitraliu, sfinţindu-se cu speranţa aurei! el e o văpaie neînţeleasă, o vrajă ce doarme în jobenul lui Lincoln, visând libertatea, eliberând sufletele iepurilor! născocind infinita derulare a bucuriei, lumea înţeleaptă, acuarela albă! îmbătrânind frumos şi mirosind a iarnă!

Daniela Voiculescu

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Yemen – noua placă turnantă a internaționalei islamiste
ianuarie 3rd, 2010

As a country where weapons outnumber people, half the population is illiterate, close to a quarter of them cannot find work and internecine fighting is forcing thousands from their homes, Yemen has become fertile ground for jihadis looking to take up the mantle of Osama Bin Laden.

Stretched around the southern heel of the Arabian peninsula and home to 24 million people, it is one of the poorest countries in the Middle East.

Long a source of jihadis, the country sent tens of thousands of fighters to the war against the Soviets in Afghanistan in the 1980s. To judge by the number of Yemenis captured, killed or identified as insurgents in Iraq, it continues to be one of the biggest suppliers of fighters to regional conflicts.

It is common knowledge in the tearooms of Sana’a, the capital, and in western embassies that the government of northern Yemen used jihadis to help defeat the south in the civil war that ended in 1994.

But the symbiotic relationship between the Yemeni government and Al-Qaeda shifted after 9/11 and the American invasion of Iraq.

The government became worried that it might also be on the receiving end of US military action, so it helped Washington with the assassination of an Al-Qaeda leader by missile attack from a Predator drone in 2002. At the same time it turned a blind eye to other extremists as long as they didn’t cause trouble.

The president of Yemen, Ali Abdullah Saleh, is billed as a key US ally in what the Bush administration called the “war on terror”, though there has been exasperation among western governments at how this support has sometimes manifested itself.

In 2006, 23 extremists were able to tunnel their way out of prison amid reports of collusion between officials and militants. The result is that Al-Qaeda is now back in Yemen in significant numbers and the organisation is flourishing in a society already overwhelmed with myriad crushing social and security problems.

A large proportion of the population are, by western standards, drug addicts. A World Bank report in 2007 suggested that nearly three-quarters of Yemeni men and a third of women chew khat, a leaf that has an effect similar to amphetamines. This adds to the instability.

Into this morass has waded Al-Qaeda. Of particular concern to western intelligence agencies is the composition of the group’s leadership in Yemen.

Said Ali al-Shihri, a Saudi national, spent six years as prisoner number 372 at the US-run Guantanamo detention centre in Cuba after being captured on the Pakistan-Afghanistan border in December 2001.

In December 2007, however, he was released into the custody of the Saudi government’s “deradicalisation” programme for terrorists, which offered psychological counselling, classes in more moderate forms of Islam, art therapy and playing sport and video games. The Saudis boasted that the programme had an 80% success rate.

Some 3,000 prisoners have gone through the programme since 2003, and such was the faith in the project that it has been visited by a number of world leaders, including Gordon Brown, who lauded its principles during a visit to the kingdom.

But according to US sources, al-Shihri spent just six to 10 weeks at the rehabilitation facility.

Within days of his release in early 2008, he is believed to have crossed the border into Yemen and began putting into place the building blocks for a new organisation, Al-Qaeda in the Arabian Peninsula, which claimed responsibility for the botched suicide bomb attack on a Detroit-bound plane on Christmas Day.

By September 2008, al-Shihri had hooked up with two notorious terrorists who had escaped from Yemeni jails. Nasir al-Wahayshi was a former secretary to Osama Bin Laden, and Jamal Muhammad Ahmad al-Badawi was the convicted mastermind of the USS Cole bombing that killed 17 American sailors off Yemen in October 2000.

By early last year the group had gained notoriety by orchestrating the kidnap and murder of at least six foreigners in Yemen and was suspected of co-ordinating a failed bombing of the US embassy in Sana’a.

Their ranks had also been swelled by at least three other former Guantanamo detainees.

Last week Pentagon sources admitted that 61 former prisoners at the camp, 12% of the 510 released, have returned to the battlefield.

According to public records, six Yemenis were sent home from Guantanamo in December, and lawyers acting for the detainees say about 35 more have been cleared for release by an administration task force.

While Al-Qaeda in the Arabian Peninsula made headlines at Christmas with its attempted bombing, it has been steadily building its capabilities. Recently it opened a training camp in the south of the country, which is believed to be based in the Al Jaza area in the district of Mudiyah in the southern province of Abyan. It houses more than 400 fighters, of whom Yemenis, Saudis and Somalis make up the majority.

Ali al-Ahmed, director of the Institute for Gulf Affairs in Washington, believes Yemen has now become the third-largest haven for Al-Qaeda, and the group there is perhaps the most stable when compared with units in Iraq and south Asia.

“The operating Al-Qaeda group in Yemen now is really the most comfortable and it’s probably the best funded,” he said. “It’s not the best trained [and] it doesn’t have the best talent — that’s why it hasn’t been able to mount successful attacks. But it will come around in the coming years, and it will become a major threat.”

With Yemen apparently on the verge of becoming the world’s next failed state and a regional base for Al-Qaeda, a series of US-assisted air and ground assaults have shaken up pockets of the country but, according to experts, the action may not help.

“The US has been growing very concerned about Al-Qaeda in recent years, but it seems as though it is coming rather late to the party,” says Gregory Johnsen, a Yemen expert at Princeton University, who contends that the attacks could ultimately prove counterproductive because of the civilian casualties involved.

Indeed the strikes have started to look like more a boon for Yemen’s Al-Qaeda revival, according to politicians.

“The Al-Qaeda threat in Yemen is real, but now after this operation in Detroit and the American-backed bombings of tribal lands to root out so-called terrorists, it will be greater,” said Mohammed Quhtan, of Yemen’s opposition Islamist al-Islah party.

“Al-Qaeda will be able to recruit a lot more young people, at least from the tribes that were hit. And it will have reasonable grounds to attract more people from Abyan governorate, and from the Yemeni population in general.”

That is a frightening prospect for a country on the brink of collapse. “Yemen is fast becoming the Pakistan in the heart of the Arab world,” one western official in Sana’a said. “You have military and government collusion with Al-Qaeda, peace agreements, budding terror camps, and the export of jihad to neighbouring countries. We have all seen this road map before.”

http://www.timesonline.co.uk/tol/news/world/middle_east/article6974110.ece

Posted in Dialog Intercultural | No Comments »

Homosexuali celebri: 1. Introducere . Harmodius si Aristogiton si inventarea democratiei.
ianuarie 3rd, 2010

Peisajul monocolor heterosexual de azi al societatilor occidentale contemporane ascunde cateva lucruri remarcabile.

Nu intotdeauna heterosexualitatea a fost norma sociala dominanta. Bineinteles ca prevad reactia imediata a unora: „pai atunci cum s-a inmultit lumea? Nu prin relatii heterosexuale?”

Bineinteles ca da! Evolutia speciilor a furnizat o minunata co-evolutie a celor doua sexe!

Stim cu totii azi ca potrivirea perfecta dintre cele doua sexe este rodul unei selectii naturale specifice. Ceea ce numim „barbatul mediu” este creatia colectriva a femeilor, in timp ce „femeia medie” este rezultatul selectiilor succesive pe care le-au facut barbatii de-a lungul timpului. Nu putem decat sa admiram aceasta minunata potrivire intre fizicul masculin si cel feminin, si in mod evident putem fi siguri ca aceasta potrivire nu este rezultatul unui miracol ceresc. Sa ne gandim mai intai la faptul ca desi la organismele inferioare numarul sexelor a atins chiar cifra de 8 (opt!), totusi cifra optima de doua sexe s-a generalizat chiar foarte devreme in evolutia biologica, lucrurile evoluand constant pe aceasta directie.

Faptul ca specia umana are viata sexuala cea mai complexa din regnul animal se datoreaza selectiilor care au avut loc intre ambele sexe. Chiar si faptul ca de-a lungul istoriei naturale specia umana a evoluat in sensul maririi indefinite a perioadei sexualitatii active, ca si evolutia spre proportia volumetrica cea mai mare a organelor genitale la om, comparativ cu alte mamifere, nu sunt deloc intamplatoare.

Daca procesul de evolutie naturala s-ar fi oprit la inmultirea indivizilor umani, orice discutie s-ar termina aici.

Heterosexualitate. Punct!

Numai ca lucrurile nu stau deloc asa. Specia umana nu a evoluat exclusiv pe cale sexuala ci si pe cale sociala. Iar evolutia sociala a avut, evident, cu totul alte legi. Au supravietuit, ca in orice proces darwinian, societatile cele mai bine adaptate, in genere. Si, cateodata intamplarea, ca in evolutia biologica, a avut si ea un rol apreciabil.

1. Societatea spartana

De-a lungul timpului numarul de experimente pe care le-au facut societatile umane pentru a supravietui in conditii cat mai bune a fost foarte mare! Este semnificativ faptul ca printre primele experimente sociale efectuate, cunoscute in istorie, cea spartana are o stralucire deosebita prin faptul ca a avut la timpul sau un succes enorm, neegalat de alte societati. O societate infima numeric, uneori redusa la 300 de luptatori, ca la Termopile, a reusit sa invinga cea mai impunatoare fortza a antichitatii: Imperiul Persan. Azi toata lumea celebreaza aceasta victorie ca fiind victoria societatii occidentale asupra despotismului oriental! In realitate cu greu putem vorbi despre societatea greaca ca fiind „occidentala”, iar despotismul spartan a fost cu siguranta si mai adanc decat cel persan. Dar ne-am obisnuit sa trecem cu vederea aceste amanunte!
Sa trecem direct la esential: societatea spartana a fost pederastica prin natura ei. De altfel oricine ar fi atentat la caracterul pederastic al societatii spartane ar fi fost calificat ca fiind „dusman al poporului”, de unde a venit de fapt aceasta sintagma.

Ce insemna pederastia?

2. Pederastia greceasca si sensul ei.

Cuvantul pederastie vine de la cuvintele paid si erastes. Paid insemnand baiat, iar erastes insemnand iubitor.
Aproape toti istoricii converg spre concluzia ca pederastia antica a avut originea in rolul razboinic, de atac si aparare al societatilor antice pe care l-au avut baietii tineri din aceste societati. Bineinteles ca acest rol trebuia sa fie asumat de cei mai capabili si bine pregatiti fizic luptatori. Cum varful activitatii fizice si sexuale la barbati se situeaza in plina tineretze, si cum varsta medie a barbatilor din antichitate nu depasea 25 de ani, este evident ca varsta de 18 ani, a efebiei (varsta recrutarii in armata), era considerata de varf. In mod deloc paradoxal, nedicina de azi afirma acelasi lucru: ca „peakul” sexual masculin are loc la varsta de 18 ani.
Dar pregatirea militara presupunea cheltuieli mari, pe care statul singur nu le putea face. Cei care aveau rolul de Erastes (iubitori) erau obligati de societate sa cumpere pentru baietii iubiti de ei toata armura militara si sa efectueze in mod individual pregatirea fizica a acestora.

In insula Creta s-a nascut obiceiul ca baietii sa fie „rapiti” de acasa de adulti relativ tineri, care aveau menirea sa-i introduca in cunoasterea militariei si a placerilor sexuale. Asa zisii rapitori lucrau mana in mana cu parintii baietilor si erau judecati dupa marturia acelor baieti. Violul lor se pedepsea cu moartea. Pe de alta parte, baietii care nu erau „rapiti” erau de-a dreptul disperati, pentru ca in codul lor de valori acest lucru insemna ca nu au fost gasiti a fi vrednici de a fi rapiti!

In Atena legislatia institutiei pederastiei a fost stabilita de la inceput de Solon, care a stabilit in detaliu ca numai oamenii liberi au dreptul sa stabileasca legaturi erotice cu baietii nascuti liberi. Bineinteles ca sclavii nu aveau aceste drepturi, dar puteau avea rolul de profesori, pedagogi sau pedotribi ai baietilor liberi. Evident ca la baietii nascuti sclavi aveau acces atat oamenii liberi cat si unii sclavi. Legaturile erotice homofile aveau de multe ori o tarie extraordinara!

3. Harmodius, Aristogiton si nasterea democratiei

In acest context, in Atena antica au avut loc in anii unele incidente care au fost sarbatorite in lumea greaca timp de circa un mileniu ca fiind determinante ale aparitiei democratiei ateniene.
In esenta lucrurile nu au fost complicate: Hippias si Hiparchos, fiii tiranului Peisistrate, au fost implicati in incercarea de a-l cuceri pe tanarul de 15 ani Aristogiton, care ii jurase dragoste prietenului sau de 35 de ani Harmodius. Desi ambii iubiti au fost ucisi, ulterior atenienii au inlaturat tirania folosind pretextul uciderii lor. Intreaga poveste s-a sfarsit prin instaurarea democratiei in Atena, iar grecii au sculptat in toate cetatile lor statui comemorative pentru tiranicizi.

Evident ca nu se poate spune, prin optica zilelor de azi, ca acesti doi iubiti au inventat democratia. Si totusi aceasta a fost interpretarea anticilor!

Situatia este oarecum similara cu incidentul istoric din Anglia care a avut ca urmari scrierea acelui document cunoscut azi ca Magna Carta. Atunci, o serie de evenimente putin probabile si incalcite a avut ca efect una din cele mai mari cuceriri istorice pe calea democratiei in lume!

4. Probleme etice

Printr-un sir de evenimente nu prea greu de prevazut, pederastia nu este azi una din orientarile sexuale pe deplin acceptate pe plan social in lume. Desi ma abtin sa fac judecati morale, totusi voi aminti modul in care pederastia adecazut in ochii contemporanilor nostri.
In mod surprinzator tocmai procesul lui Oscar Wilde a pecetluit soarta ei pentru moment. In acest proces, Oscar Wilde a mentionat homosexualitatea ca fiind „iubirea care nu-si poate spune numele”, definind insa pederastia in acesti termeni!

A spus-o clar la proces si spusele sale au fost preliuate de cineasti in filmul cu acelasi nume: iubirea unui barbat pentru un tanar.

In conditiile in care atat guvernul american cat si Hitler si Stalin au participat la distrugerea fotografiilor istorice de adolescenti goi ale „Baronului Gloeden” din Sicilia, nici nu se mai putea problema rediscutarii pederastiei. Azi multi o asimileaza cu „child-abuse”, desi exista discutii pasionate in contradictoriu in lumea psihiatrilor.

Care este totusi problema?

Anticii erau constienti ca exista o zona gri care este greu de analizat in activitatea umana. Evident ca un viol este un viol. Dar nu exista dovada ca toti cei care au trait in societatile antice au suferit de pe urma pederastiei. Din contra, Platon, Socrate, Aristotel , Pitagora, Anahimandru, Diogene Laertios, Protagoras, Phaedru, Phedon, etc etc etc par oameni care au functionat perfect. A impune valorile societatii de acum asupra unor realitati antice, cred ca ar fi o dovada de prostie. La fel cum cred ca desi viitorul va fi foarte intolerant fatza de impunerea valorilor false religioase in lumea noastra, de catre societatile contemporane, este putin probabil ca ei vor analiza societatea contemporana omeneasca sub lozinca „Abuzul religios in secolele al 20-lea si al 21-lea”, pentru ca realitatea de azi este cu mult mai complexa.
Viitorul va lamuri aceasta problema. Deocamdata am facut o prezentare generala a opticii prin care era privita sexualitatea acum doua-trei milenii in lumea din afara iudaismului si sunt bucuros ca am reusit sa trec cu bine printre Scilla si Charibda gandirii contemporane, pentru ca urmatorii homosexuali despre care voi vorbi provin chiar din aceasta realitate pederastica.

Posted in SPUNE | 28 Comments »

Conferinţă în favoarea comunităţii evreieşti din Tulcea
ianuarie 3rd, 2010

B’NAI B’RITH FRANCE
Coordination des Loges Provence, Midi-Pyrénées, Var
_____________________________________________________________

La Commission Régionale de Solidarité avec les Juifs des Pays de l’Est de l’Europe a le plaisir de vous convier à uneConférence Brunch donnée en faveur de la communauté de Tulcea en Roumanie animée par Carol Iancu, Professeur d’Histoire Contemporaine
à l’Université Paul Valéry, Montpellier III

LES JUIFS EN ROUMANIE :
DE L’EMANCIPATION A LA SHOAH
ET AU POST-COMMUNISME

Dimanche 10 janvier 2010 à 11 h

P.a.f. 20 euros Réservation 04 91 79 25 54 – 06 89 86 31 41 22

Place aux Huiles 13001 Marseille

Posted in TELEGRAMA | No Comments »

Hopa, vine prigoana!
ianuarie 3rd, 2010

Articolul acesta fiind primul după un an încercat în toate felurile, de la criza economică la cea politică şi la cele mai mizerabile alegeri din anii 90 încoace, mă gîndeam să fie unul liniştit, cu urările cuvenite începutului unui nou an, pe care toţi îl dorim, poate că şi sperăm, mai bun. Iată, însă, dracul politic nu se lasă, îşi bagă coada! Pe de o parte, aflat la oarece distanţă de ţărişoară, m-am abstras oarecum aberantului climat politic de acasă, unic în felul său în întreaga lume, şi asta pare să-mi fi creat un oarecare sindrom de deprivare, ca şi cum i-ai lua unui toxicoman drogul său. Pe de altă parte, mi se pare extrem de amuzantă reacţia fanilor prezidenţiali din vremea campaniei electorale şi chiar mai vechişori decît atît, nevoiţi să înghită broască rîioasă după broască rîioasă de mai bine de un an încoace!

Sigur, ei nu se revoltă, pentru că sclavii n-au în ei energia revoltei, doar murmură pe bloguri – pe VoxPublica, de pildă, unde am şi eu un blog, e jale şi întristare prin vecini! –, în articole de ziar ori în tot felul de declaraţii făcute cu sfertul sau jumătatea de gură.

Bun, au înghiţit ei chestia cu Eba europarlamentară, că bosului îi mai înghiţi capriciile – la o adică, Caligula şi-a făcut calul senator, iar Petru Groza ditai boul de Zarone ministru! Au înghiţit ei, chiar dacă cu oarece noduri, şi „reîncărcarea” d-lui Boc în calitate de premier, ba chiar au reuşit să-şi reprime reacţia de regurgitare şi la redesemnarea d-nei Udrea în post de ministru, ba chiar pe un portofoliu mai dodoloţ şi mai mănos decît cel din primul guvern Boc.

Bun, dar acum chiar pare să fi venit prigoana, prin desemnarea ilustrului Honoris, fiul marelui gunoier şi parlamentar, mai cunoscut drept soţ al d-nei Bahmuţanu, în calitate de candidat al PDL pentru competiţia electorală parţială la postul de parlamentar vacant din sectorul I al capitalei! Ba, mai mult, au trebuit să înghită şi obrăznicia fără margini a ilustrului gunoier, care cerea poporului roman să spună mulţumesc că n-a desemnat-o pe d-na Bahmuţanu însăşi candidată!

Sincer să fiu, nu înţeleg nici neliniştea, nici murmurul în front, chiar în Front devreme ce PDL e vrednic urmaş al PD, deci al FSN, deci al PCR (care se mai citea şi pile, cunoştinţe, relaţii) – în fond, experienţele din ultimul an ar fi trebuit să-i fi antrenat la înghiţie broaşte! Pe deasupra, prin aceste practici, PDL dovedeşte că este cel mai autentic romanesc partid dintre toate! Acolo, unde alte partide ar fi desemnat fiul vitreg sau nepotul dinspre soră, ca să mascheze rudenia, PDL a mers neaoş, romaneste, pe faţă. Si nici n-a umblat cu metamorfozarea presupusei ibovnice în nevastă de-a doua, dată fiind credinţa în sfintele valori ale familiei, deja dovedită!

În locul fanilor prezidenţiali, decît să sufăr şi să murmur, aş fi apreciat, în cele din urmă, onestitatea de substanţă a procedurilor, în loc să blamez nepotismul aparent. Despre ce nepotism poate fi vorba în aceste situaţii – nu sare amarnic în ochi competenţa fără frontiere a Ebei, a d-nei Udrea a cvadri-premierului Boc? Pînă la urmă, un partid atît de autentic romanesc n-am mai prins noi de la PCR-ul lui Nicolae, Elena, Andruţă, Ilie, Florea şi Nicuşor Ceauşescu încoace! Eu spun să nu ne facem probleme, această probă de continuitate neabătută ar trebuie să ne dea încredere şi speranţă. N-a murit ea, ţărişoara, sub Ceauşescu, cum o să se întîmple sub aşa vrednici urmaşi? La Multi Ani!, prin urmare. Că experimentul acesta politic de familie şi cumătrii chiar merită urmărit!
Sigur, criza este cît casa, şi nici nu mai poate fi rostogolită, finanţările externe sînt încă suspendate, curbele de sacrificiu au început să lovească în bugetari, în cap cu profesorii desigur, că ei sînt răul cel mare al ţării, deşi bugetul global pentru drepturile salariale e mai mare decît cel de anul trecut, în vreme ce sectorul investiţiilor a ieşit pînă şi din zona simbolică, în care se mai prefăcea că mişcă în 2009. Poate că ar fi trebuit să mă lipsesc de ironiile şi răutăţile din prima parte a acestui articol. Aş fi făcut-o, desigur, dacă aş fi sesizat măcar o umbră de responsabilitate şi de grijă faţă de binele public la bravii noştri guvernanţi şi la nu mai puţin brava noastră opoziţie. Alţii încep deja să iasă din criză, Polonia, în care mă aflu acum, a avut creştere economică pînă şi anul trecut, în vreme ce la noi semnele de redresare se văd doar în optimismul deeclarativ al politrucilor, nu şi în realitate.

Sigur, nu aceşti siniştri ipochimeni au produs criza economico-financiară actuală, dar prin iresponsabilitatea lor, prin apetenţa pentru jocuri politice de categorie uşoară, prin orgoliile lor meschine, de foarte joasă anvergură, au ştiut foarte bine s-o întreţină şi chiar s-o agraveze „în spaţiul carpato-danubiano-pontic”, ca să citez un istoric care încă mai ştia ce este aceea responsabilitatea. Ceea ce ei nu mai ştiu, din păcate, ceea ce nici noi nu mai ştim, că altfel le-am ridica în faţă alte exigenţe, nu le-am urmări performanţele jalnice la televizor, probabil singurul loc în care mai sînt într-adevăr vizibili, de parcă ar fi vedete de divertisment – pînă şi preşedintele a dat un recital la OTV! – , nu înalţi demnitari ai statului, ai unui stat aflat în stare de gravă dezarticulare.

Posted in Cutia Pandorei | No Comments »

“Băsescu NU e președintele meu!” – sindrom al infantilismului politic
ianuarie 3rd, 2010

Simpatizanții PNL (nu le spun “liberali” pentru că de cele mai multe ori etichetele nu se suprapun) fierb de resentiment. Nu pot accepta, ca și liderul partidului, Crin Antonescu, victoria lui Traian Băsescu în alegerile prezidențiale.

Reacția la articolul de săptămâna trecută la articolul “Crin Antonescu trebuie să accepte propunerea lui Traian Băsescu sau/și să se retragă” (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=11087) este foarte sugestivă. Detectez o ură aproape patologică la aceste persoane care acum cinci ani votau pentru același Traian Băsescu, exprimând, probabil, la acea vreme o ură patologică la adresa contracandidatului său din partea PSD, Adrian Năstase.

Mai nou, am văzut pe un blog pe care se postează de obicei dejecții și josnicii anti-Băsescu afișată lozinca “Traian Băsescu NU este președintele meu!”. Așa ceva mai mergea la începutul anilor ’90, când era vorba de Ion Iliescu, dar azi reprezintă o manifestare de infantilism politic.

Am auzit de nenumărate ori invocată împotriva lui Băsescu frauda electorală. Contracandidatul său din turul II, liderul PSD, Mircea Geoană, a contestat rezultatul la Curtea Constituțională, cea care, spun chiar și mârâitorii anti-Băsescu nepesediști e compusă în majoritate de simpatizanți ai PSD. Curtea a respins sesizarea.

Să ne amintim de gălăgia similară făcută de Alianța DA, PNL – PD, în timpul alegerilor din 2004. După preluarea puterii de către această alianță s-a constituit chiar și o comisie parlamentară de anchetă asupra acestei presupuse fraude. Nici până azi n-am aflat rezultatul anchetei respective.

Nimic și nimeni nu oprește PSD și PNL, care teoretic dețin majoritatea în actualul parlament să deschidă o nouă anchetă similară.

Partizanii PNL îl urăsc, literalmente, pe Băsescu pentru comportamentul său. Nu o spun pentru prima oară, de multe ori acualul președinte nu se comportă ca un șef de stat. Și aici nu vorbesc de mitocănia de care nu mai are cum să scape la vârsta de aproape 60 de ani, ci de partizanatul său, care nu e nici măcar unul ideologic, ca în cazul lui Ion Iliescu.

Președintele Băsescu promovează adeseori persoane incompetente și imorale, face întoarceri de 180 de grade, uneori la interval de numai câteva zile, și în general se comportă haotic. Apologia sa făcută uneori de intelectuali de marcă este de-a dreptul jenantă. Nici Iliescu, nici Constantinescu, nu s-au coborât atât de jos ca actualul președinte.

Dar el a fost ales de electorat, care în mare măsură are cam același nivel politic și, în bună măsură, adeseori același comportment mitocănesc, ca și “tătucul” lor.

România nu este Honduras, Madagascar, Somalia sau Palestina, ca să ajungă la război civil în urma rezultatului unor alegeri, ci o țară membră a Uniunii Europene, iar politicienii și alegătorii trebuie să se comporte în consecință sau măcar să încerce, chiar dacă acest statut al țării lor este complet nemeritat, iar nu se ridică la un nivel politic acceptabil.

Așa încât, a spune “Băsescu NU e președintele meu” echivalează cu a te supăra, a-ți lua jucăriile și a pleca. În loc să se comporte precum copiii îmbufnați, liderul PNL și sprijinitorii săi, politicieni sau nu, ar trebui să încerce să-l controleze pe Traian Băsescu. Iar acest lucru se poate realiza cel mai bine nu alături de un partid falimentar cum este PSD, ci prin alăturarea la guvernul minoritar PDL – UDMR.

Posted in Politic | No Comments »

Faţa nevăzută a restaurantului (IV)
ianuarie 3rd, 2010

Sărbătorile pentru angajaţii restaurantelor reprezintă obisnuite zile ca oricare altele.

Într-o moştenire tradiţională balcanică a nu fi liber pe perioada sărbătorilor reprezintă un sacrificiu. In fapt alegerea acestui tip de muncă impune asumarea acestui risc, unui alt stil de viaţă.

Am deprins a renunţa la Crăciun sau la Revelion înţelegând totodată că afluenta clientelei atinge vanzari maxime şi implicit câştigurile salariale personale.
M-am integrat in atmosfera festiva asociindu-ma clientelei in cea mai adecvata uniforma a celui aflat în serviciu public- zâmbetul. Nu e simplu sa accepţi mofturile, pretenţiile clienţilor (uneori nejustificate), dar existenţa unui restaurant e asigurată de către notele de plata încasate.

Care ar fi destinul unui local gol ?

După cateva zile de concediu mi-a venit sorocul să lucrez în seara de 31 decembrie.

Există singurateci, turişti, grupuri etnice ce nu sărbătoresc Anul Nou la sfârşitul lui decembrie. Restaurantul, barul devin un popas, un popas, un sejur fie el de scurtă durată.

Nu întotdeauna clientul doreşte un ospăt ireproşabil, ci puţină ambianţă, o ieşire din monotonie, din solitudine.

O primă caracteristică a oricarui reprezentant de vânzări (marketing) e intrarea în conversaţie cu clientul, în crearea unei platforme psihologice. Nu printr-un salt agresiv, sufocant forţăm clientul să cumpere. Cu o uşoară nota umilă, nu flatare ieftină se stabileşte performanţa unei afaceri.

Restaurantul se închide la ora 11 PM. Ultimii clienţi nu se mai dau plecaţi. Nu li se sting luminile ca în bodegile din trecut. Le oferim cu calm cafea, deserturi, îi întrebăm dacă mai doresc vreo băutură. Nu se schitează nici un gest ca le grăbim plecarea.

Îmi doresc şi eu un pahar de şampanie la trecerea dintre ani. Am ieşit din restaurant la 11 .55 PM. Numărătoarea inversă 10, 9, 8….0, Happy New Year… to me ! Radioul din masină îmi e camarad de celebrare până ajung acasă.
Societatea se construieşte şi pe devoţiunea poliţistului, a gunoierului, a ospatarului la datorie, şi a celui ce în dimineaţa Anului Nou iţi aduce ziarul.

Un gând bun şi La Multi Ani !

Posted in Gastronomie si Stil | No Comments »

2010. Lecţia poloneză
ianuarie 3rd, 2010

În Polonia, iernile nu sunt sunt de regulă foarte grele. Anul acesta poate fi considerat o excepţie. Venind dinspre India in decembrie, am constatat că diferenţa de temperatură e de peste treizeci de grade Celsius. Pe aeroportul din Varşovia, atmosferă de sărbătoare umbrită doar de o constatare ce poate fi validată în diferite alte colţuri ale acestei ţări: polonezii nu vorbesc cu multă lejeritate limbi străine. Unii dintre ei, la auzul unor cuvinte străine, se sperie literalmente, alţii devin curioşi, însă rezultatul pentru un neofit într-ale polonei este acelaşi: comunicarea se realizează cu mari dificultăţi. În Varşovia, încerc să găsesc un bancomat în interiorul aeroportului, dar fac greşeala de a întreba folosind cuvântul deja internaţionalizat “ATM”; stupoare pe faţa celui de la “informaţii”… sunt încredinţat că nu există o asemenea maşinărie în aeroport. Aflu, însă, câteva zile mai târziu că ar fi trebuit să întreb de un… “bancomat”. În Poznan, al treilea oraş ca importanţă în Polonia, într-o cafenea dintr-un mare centru comercial încerc să mă interesez (desigur, în engleză) daca se poate fuma. Fata, o blondă cu aspectul unui om aflat în mare suferinţă, îşi schimbă culoarea feţei şi mă ignoră pur şi simplu. Norocul meu că nu eram singur… prietenul polonez mă ajută şi mă lămuresc până la urmă. Nu se poate fuma. După câteva zile, renunţ la a-mi mai exersa engleza şi apelez la prietenii localnici de fiecare dată când doresc să aflu ceva. Cel mai amuzant lucru avea să mi se întâmple ceva mai târziu, când am fost abordat de un cerşetor în staţia de tramvai. La deja clasica replică “I don`t speak Polish”, cerşetorul îmi cere în engleză ceva de mâncare. A fost un duş rece cu valoarea unei lecţii de care uităm cu toţii câteodată: nu există popoare omogene şi ar trebui să ne debarasăm de obiceiul etichetării lor “in corpore”.

Anul 2009 a însemnat pentru Europa cea mai importantă criză ecnomică de la finalul celui de-Al Doilea Război Mondial. Polonia, însă, a încheiat anul cu creştere economică. Nu e vorba de “miracolul polonez”, aşa cum clamează prin România diverşi politicieni, ci de măsuri coerente aplicate în timp de guverne cu diferite coloraturi politice. Economiile nu funcţionează după cine ştie ce principii metafizice, ci după reguli pragmatice. Clasa politică pare avea aceleaşi probleme (de reprezentativitate şi nu numai) ca şi în România, dar în Polonia sistemele par a funcţiona în ciuda politicienilor. E la fel de adevărat, însă, că tranziţia de la comunism la capitalism s-a făcut aici nu prin spasme şi convulsii politice şi sociale neconvingătoare (ca în spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic). Ca nivel de inteligenţă, comuniştii polonezi erau cu câteva clase peste nomenclatura românească, idiotizată şi redusă la instinctele primare ale supravieţuirii prin turnătorie şi lichelism.

Deşi comparaţia riscă să jignească spiritul polonez, aici întâlneşti mai peste tot o rigoare germană aplicată unui popor care (iertată fie-mi generalizarea!) poate fi calificat drept “încăpăţânat”. Un soi de rigiditate atemporală i-a slujit pe polonezi în timpul istoriei lor recete, dar probabil că le-a cauzat şi destule neplăceri. În vremea comunismului (între 1981-1983, în timpul Legii Marţiale), când la televizor se difuzau programe despre măreţele realizări ale sistemului, polonezii, în semn de protest, ieşeau la plimbare, refuzând să asculte vocea propagandei roşii… Acesta este unul dintre cele mai inteligente forme de protest despre care am auzit vreodată. E şi o formă de păstrare a unei libertăţi la care mulţi dintre români au renunţat extrem de uşor. Pe de altă parte, catolicismul practicat în exces, văzut câteodată ca formă de patriotism, păstrează încă societatea poloneză departe de modernitatea secolului XXI. Avortul este interzis prin lege, căsătoriile interreligioase nu sunt deloc frecvente iar Biserica întreţine cu Statul o legătură puternică Deşi au protestat cu atâta inteligenţă în faţa propagandei comuniste, mulţi dintre polonezi par acum incapabili să facă o distincţie netă între catolicismul autentic şi marotele lui. La radiourile poloneze intervin frecvent ascultători cu opinii puternic rasiste, predicile unora dintre preoţii catolici sunt retrograde şi recurente (aşa cum se întâmplă, de altfel, destul de des şi în România) iar generaţia în vârstă (a “beretele de mohair”, aşa cum e ea numită) manifestă faţă de modernitate o detaşare ignorantă. Ca şi în România, religia este de multe ori cartea de vizită a unui “bun cetăţean”.

Cu toate acestea, oraşele poloneze respiră o atmosferă de calm patriarhal (cele mici) şi de civilizaţie aristocratică (cele mari). Deşi plimbarea cu tramvaiul la orele târzii ale nopţii nu e întotdeauna plăcută (datorită unor tineri agresivi şi gregari, lobotomizaţi şi zgomotoşi), politeţea e în general cuvânt de ordine. O politeţe rece pe care, însă, o prefer familiarităţii vulgare din multe oraşe româneşti. Invitat la o familie poloneză în cea de-a doua zi de Crăciun, ieşim cu toţii la plimbare prin pădure, după o cafea şi o gustare frugală. O conversaţie inteligentă mai apoi, atmosferă degajată de veche familie nobiliară… Discutăm despre tradiţii, despre România, despre Polonia, dezbatem câteva chestiuni lingvistice, mâncăm bine, bem un vin şi am senzaţia că sunt în plină perioadă interbelică. Nimic artificial, nici cea mai mică dorinţă de a epata. Părăsim satul spre seară cu certitudinea că există lucruri mai importante în lume decât alegerile sau coaliţiile partidelor de la guvernare sau din opoziţie. De fapt, aceasta este lecţia poloneză pe care aş vrea să mi-o însuşesc pentru 2010; se poate supravieţui foarte bine şi fără încrâncenări şi dispute sterile, oamenii îşi pot redescoperi umanitatea, pot preţui din nou lucrurile importante luându-şi distanţa necesară faţă de zona politică. Cu ochii pe ecranele televizoarelor, minţile noastre se îngustează câteodată vizibil, devenind anexe nefolositoare ale unor trupuri bombardate periodic cu tot fell de jonglerii politice. Asemenea calului ce nu vede decât drumul din faţa lui, riscăm astfel să devenim iremediabil provinciali; pierduţi în disputele noastre minore, cu certitudinea că lumea nu se întinde dincolo de ceea ce poate cartografia spiritul nostru îmbâcsit de stiri şi breaking news.

Posted in Impresii de calatorie | No Comments »

Interviu cu un rabin centenar (I)
ianuarie 3rd, 2010

Stop cadru din emisiunea Shalom, decembrie 2007

Preambul: Moshe Carmilly-Weinberger s-a născut în februarie 1908 la Budapesta, copilăria şi-a petrecut-o la Vaşcău, a urmat Ieşiva la Satu Mare şi apoi Institutul Rabinic din Budapesta. Între 1934 –1944 a fost rabinul comunităţii neologe din Cluj. A trecut graniţa de la Feleacu într-o noapte din preajma instalării ghetoului din Cluj (mai 1944). A stat un timp la Bucureşti şi apoi s-a îndreptat spre Palestina. A fost profesor de liceu în Israel, apoi funcţionar la Ambasada israeliană din Budapesta şi, în final, profesor emerit la Yeshiva University din New York. A publicat numeroase scrieri în domeniul studiilor iudaice şi câteva cărţi despre istoria evreilor din Cluj şi din Transilvania. În 1991 a iniţiat înfiinţarea Institutului de Iudaistică şi Istoria Evreilor din cadrul Universităţii Babeş-Bolyai, institut care-i poartă numele. De 19 ani patronează conferinţele internaţionale de iudaistică din Cluj, pe care le-a onorat cu prezenţa, de mai multe ori. În octombrie 2007 Moshe Carmilly-Weinberger a participat la Conferinţa Internaţională de Iudaistică unde şi-a lansat cartea autobiografică On three Continents – povestea unui secol de viaţă şi a fost sărbătorit cu prilejul împlinirii vârstei de 100 de ani. Cu aceeaşi ocazie mi-a acordat şi un interviu pentru emisiunea Shalom. Nu era prima noastră întâlnire. Cu câţiva ani în urmă îmi evocase, pentru un film portret, figura lui Antal Márk – legendarul profesor de matematică şi director al Liceului Evreiesc din Cluj (1920 – 1927; 1940 – 1942). Am stat faţă în faţă cu acest domn venerabil, în camera de protocol a hotelului unde era cazat. Obrajii neridaţi, de culoarea fildeşului, privirea directă şi mintea limpede nu-i trădau vârsta. Doar spinarea încovoiată şi mâinile uscate, de culoarea răşinii, vădeau trecerea celor 100 de ani. Am discutat peste o jumătate de oră, după care Moshe Carmilly-Weinberger s-a retras; îl obosise convorbirea. Unele întrebări şi-au găsit răspuns, altele au rămas în suspensie, dar sper că din discuţia noastră se pot reconstitui câteva secvenţe ale vieţii comunităţii evreieşti clujene, spulberată de Holocaust.

Instalarea şi anii dinainte de război (1934 – 1939)

A.G.: În ziua de Şavuot a anului 1934, Templul Neolog din Cluj era împodobit cu flori şi comunitatea vă aştepta. Ce era în sufletul Dvs.? ce aţi fi
dorit să oferiţi acestor oameni ?
Moshe Carmilly-Weinberger: În primul rând eram impresionat că am fost ales de o comunitate atât de importantă. Să nu uităm că aveam doar 26 de ani şi instalarea într-un post atât de important m-a preocupat foarte mult. Eram impresionat să vin într-o comunitate aflată într-o stare excelentă, aşa cum o lăsase fostul rabin Mátyás Eisler, care o păstorise peste 30 de ani.
A.G.Câţi membri avea comunitatea neologă, ce nivel de viaţă aveau ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Erau vreo 600 – 700 de membri. * Mi-am început munca, organizând învăţământul care era cam neglijat. Pentru mine educaţia elevilor evrei era foarte importantă. Şcoala primară şi gimnaziul nu avea cadre didactice, astfel încât sarcina cea mai importantă era reorganizarea educaţiei. Elevilor de gimnaziu le predam eu, iar la clasele primare erau îndrumate de Eliahu Klein, locţiitorul meu. Asta mi-a luat vreo doi ani de muncă.
A.G.: Exista şi o organizaţie a femeilor evreice ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Da, Asociaţia Femeilor. Condusă de o femeie excepţională, Doamna Neuberger, fie-i amintirea binecuvântată.
A.G.Cu ce se ocupa această asociaţie ?
Moshe Carmilly-Weinberger: În primul rând de căminul pentru copiii evrei orfani şi abandonaţi. Ea venea la templu în fiecare sâmbătă şi apoi trecea pe la mine să-mi relateze despre activitatea lor. Adesea mergeam să vizitez căminul. Odată a găsit nişte copilaşi evrei la orfelinatul public şi m-am dus cu ea să-i aducem la căminul nostru…
A.G.: Parcă era şi o şcoală de ucenici evreiască.
Moshe Carmilly-Weinberger: Da, dar nu avea legătură cu comunitatea evreiască, era o instituţie independentă, şi avea directorul ei.
A.G.: Povestiţi-mi despre o sărbătoare, care era cea mai frumoasă ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Toate erau frumoase…
A.G.: Cum erau nunţile ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Toate erau la fel… Eu nu făceam diferenţă între enoriaşii bogaţi şi cei săraci. Dacă într-o zi vizitam un evreu bogat, a doua zi mă duceam la unul sărac, chiar din primul an, ca lumea să vadă că nu fac deosebiri între evrei. La fel era la fel şi la înmormântări… Ca să nu spună lumea că am vorbit frumos la funeraliile unui bogat şi n-am vorbit frumos, la altul, care era sărac.
A.G.: Cum îi ajutaţi pe evreii săraci ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Cu bani. Trebuiau să-şi plătească chiria şi nu aveau bani şi atunci le dădeam ajutor pentru chirie. Ajutor pentru medicamente şi alte ajutoare pentru viaţa de zi cu zi.
A.G.: Comunitatea de unde avea bani ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Din încasări.
A.G.: Aveaţi imobile închiriate ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Da…Eu am şi cumpărat un imobil pentru comunitate…Un teren pe fosta stradă Teleki, pentru că doream să construiesc
o casă de cultură. Am adunat sute de mii de lei de la evreii bogaţi pentru că nu era nici un loc unde să funcţioneze asociaţiile evreieşti. Îşi desfăşurau activitatea în diferite localuri unde plăteam chirie. De aceea doream să construiesc o casă de cultură. Până la urmă nu am mai construit-o deşi cumpărasem terenul şi adusesem cărămizile, dar totul s-a pierdut…
A.G.: Când a fost asta ?
Moshe Carmilly-Weinberger: În ultimii ani, prin 1940…
A.G.: Apropo de activităţile culturale. Ce vă amintiţi de orchestra Goldmark ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Era orchestra comunităţii evreieşti, condusă de compozitorul Sándor Boskovits. Atât în comunitatea neologă cât şi în cea ortodoxă erau oameni care cântau la vioară şi alte instrumente şi se adunau să cânte împreună. Atunci ne-am gândit să organizăm o orchestră şi astfel, în cadrul comunităţii conduse de mine, s-a înfiinţat orchestra Goldmark dirijată de Boskovits. Susţineau concerte excelente şi au adus viaţă muzicală în oraş pentru că nu era altă orchestră.
A.G.: Aţi avut câţiva ani tihniţi, după care s-au adoptat legile antievreieşti. În ce fel au afectat comunitatea evreiască ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Mult. Evreii erau daţi afară din serviciu şi-şi pierdeau veniturile !
A.G.: Comunitatea putea să-i ajute ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Nu prea, nu avea cum…Ce putea face împotriva legilor ?!
A.G.: Ştiu că l-aţi întâlnit şi pe regele Carol al II-lea…Îmi povestiţi puţin despre întâlnirea asta ?
Moshe Carmilly-Weinberger: El inspecta zona de frontieră, Oradea şi Satu Mare, pentru că erau tensiuni între Germania şi Rusia şi trebuia consolidată
apărarea la graniţele ţării. A venit şi la Cluj. A organizat o recepţie la Cercul Militar…Ba nu…Masa a fost la Cercul Militar şi recepţia la Prefectură. L-am salutat în româneşte şi devenit foarte simpatic. L-a chemat la el pe Coriolan
Tătar, care era prefect, şi i-a spus că ar dori să mă vadă în scaunul de şef rabin, care devenise liber după moartea şef-rabinului Niemirower. Mie nici nu-mi trecea prin minte să mă duc la Bucureşti şi ştiam că n-am să ajung acolo.
A.G.: De ce ?
Moshe Carmilly-Weinberger: Eram rabin neolog cu educaţie maghiară şi comunităţile din Regat nu ar fi acceptat niciodată în fruntea lor un rabin de cultură şi educaţie maghiară.
(Va urma)

* În perioada interbelică la Cluj trăiau peste 16.000 de evrei, majoritatea covârşitoare fiind de rit ortodox. Mai exista si o comunitate sefardă şi una „status-quo ante”, adică dinaintea înfiinţării ritului neolog.

Posted in Marturii | No Comments »

Saint Albans – celălalt concert de Anul Nou
ianuarie 3rd, 2010

De Anul Nou am fost la concert, nu, nu la cel tradițional al Filarmonicii din Viena, ci la cel al orchestrei simfonice din Saint Albans, localitate la 35 km nord de Londra, ținut în catedrala din localitate, care nu mi s-a părut cu nimic mai prejos decât prestigiosul eveniment din capitala Austriei transmis în direct în lumea întreagă.

Tema concertului a fost muzica italiană, fie a unor compozitori italieni: Verdi – uvertura Forța Destinului, Respighi – Pinii Romei, sau a unor alți compozitori, Ceaikovski – Capriciu Italian, Johann Strauss fiul – O noapte la Veneția, precum și muzică din filme – Gladiator, Moarte la Veneția și Spartacus.

Legătură cu Saint Albans, a explicat dirijorul orchestrei, James Ross, este originea romană a localității – castrul Verulamium. Catedrala a fost construită în mai multe etape, începând cu secolul al VIII-lea după Isus Christos, pe locul unde a fost executat în secolul al III-lea Alban, primul martir creștin al insulelor britanice.

Acustica în catedrală era perfectă, iar dirijorul a dat explicații concise și punctate cu umor despre repertoriul concertului. În final, auditoriul a fost tratat cu un extra: marșul Radetzky, al lui Johann Strauss tatăl, după modelul concertului de la Viena. Și această piesă, a explicat James Ross, are legătură cu Italia, fiind dedicat unui general austriac, care a recucerit orașul Veneția în 1849 din mâinile insurgenților venețieni.

Remarcabilă mi s-a părut calitatea orchetrei, care funcționează fără întrerupere din 1932 într-un oraș cu o populație de 70000 de locuitori.

La încheierea concertului, care a durat două ore, cei circa 750 de spectatori prezenți au fost invitați să doneze bani pentru două organizații de caritate: prima, vestită în toată lumea – Medici Fără Frontiere – cea de-a doua, locală – Rețeaua de sprijin a persoanelor îndoliate.

Toate acestea îți dau imaginea unei vieți culturale înfloritoare și a unei societăți civile sofisticate într-un orășel satelit al Londrei. Ar putea învăța și românii din această experiență? Sigur că da, numai că ei au un mare handicap: pe vremea când aici se punea piatra de temelie a unei catedrale creștine și implicit a unei vieți spirituale bogate, pe teritoriul de azi al României nu se întâmpla nimic important. Sau cel puțin așa ne spune istoria acelor timpuri. Un astfel de handicap nu se recuperează în doar câțiva ani.

Posted in Jurnal Cultural | No Comments »

Dragoste de tată
ianuarie 3rd, 2010

Se spune că un copil este un dar ceresc şi atunci când hotărăşte Creatorul ..vine..

Fiecare copil este binecuvântat, protejat si iubit .

Ei sunt cei mai mai pretiosi profesori pentru ca îi învaţă pe oameni ce înseamna simplitatea. Sunt puri, aduc pacea şi prosperitatea pretutindeni şi îi unesc pe oameni cu râsul lor.

Le arată oamenilor mari ce înseamnă să-şi găsească liniştea şi armonia.

Este o zi de toamnă..cam geroasă. Telefoanele sunau, anunţuri multe,multe şi clienţi la fel de mulţi . La un moment dat uşa redacţiei se deschide şi în cadru apare dl. T.

Se apropie de birou şi îmi spune: „nu am venit să public un anunţ, dacă vreţi să veniţi până afară”. Curiozitatea pune stăpânire pe mine…

Apelez la un coleg să-mi ţină locul şi ies afară …. La ieşirea din clădire simt cum mă pătrunde frigul.. Văd un Renault negru cu geamuri fumurii.

Uşa maşinii se deschide şi în faţa ochilor îmi apare un copil cu tenul catifelat şi ochii negri.

El este Andrei. Am reuşit! Ochii tatălui îi luceau de fericire, mulţumirea i se citea pe chip. Am reuşit…sunt tată! Îi priviam pe amândoi cu ” ochiul critic” , nu reuşeam să găsesc ceva care sa-i deosebească un pic. Copilul era copie la indigo.

De fapt despre ce este vorba?

O problemă care dă dureri de cap multor familii, lipsa unui moştenitor. Povestea începe cu aproape 10 ani în urmă.

Un client ca oricare altul solicită publicarea unui anunţ. Pentru că era un pic emotiv, scrie anunţul pe hârtie şi la final greşeşte preţul mașinii. Sesizez greşeala o îndrept şi cu prima ocazie când a revenit i- am comunicat.

Aşa a început o relaţie de amiciţie..

La diferite intervale de timp şi când se confrunta cu diverse probleme îmi solicita sfatul. Uneori aveam senzaţia că este fratele meu mai mare.

Relaţiile cu publicul îţi oferă posibilitatea de a comunica cu foarte mulţi oameni ,de a afla multe noutăţi. …… Atunci când nu eşti implicat emoţional poţi analiza lucrurile la rece şi poţi gasi detaşarea necesară pe care cel implicat nu o mai poate percepe pe moment.

Într-o zi mi-a povestit că a încercat toate tratamentele posibile şi imposibile, a trecut pe la toate bisericile colindând ţara în lung şi lat… dar nu a reuşit să audă din gura soţiei ” sunt însărcinată, vom avea un copill. Nu s- a putut bucura de miracolul naşterii”. De comun acord cu soţia au hotărât să înfiieze un copil.

În anul 2006 la Direcția Generală de Asistență Socială şi Protecţia Copilului, au făcut demersurile necesare adoptării unui copil. Zilele treceau , la orizont nu apărea soluţia salvatoare.

Au revenit la autoritate , îmbunătăţitnd cerea mărind aria de căutare….precizând că doresc un copil şi de la o lună…..

„Soluţia” salvatoare a sosit în anul 2007 . Pe atunci Andrei avea 3 ani.

Se afla în plasament familial la o doamnă în vârstă. Pentru început părinţii lui Andrei au acceptat ideea ca ” doamna” să vină în vizită. A motivat că aşa îi va fi mai uşor copilului şi se va adapta mai bine la noua lui viaţă.

Bucuria a început să dispară din viaţa lor şi treptat , treptat au realizat că Andrei este în mare pericol. „Doamna” încerca pe orice cale când prindea prilejul să-i facă viaţa amară copilului”.

În timp ce îmi povesteşte cum viaţa lor a devenit un iad, Andrei se joacă la calculator pe re- volt cu fiul meu. Amândoi s-au înghesuit pe acelaş scaun şi parcă se cunosc de o viaţă.

Observ pe chipul tatălui suferinţa şi disperarea. Îl iubeşte foarte mult pe Andrei. Citeşte tot ce îi pică în mână despre creşterea copiilor, unde nu înţelegea ceva mă întreba cum m-am descurcat eu într-o situaţie mai delicată.

Copilul având probleme respiratorii a fost cu el la tratament la Slănic Prahova. De asemenea merge cu el la activităţi extraşcolare. Îi îngrijeşte hăinuţele, este atent la fiecare pas şi îl înconjoară cu o dragoste imensă .

Anul trecut, Andrei a început şcoala. Pentru că îşi doreşte tot ce este mai bun pentru fiul lui, mă roagă să-i arăt cărţile lui Alex de anul trecut. Îşi alege caietul special de matematică şi pe cel de fişe de matematică pentru ca să lucreze suplimentar cu Andrei.

Îşi face planuri pentru viitor, doreşte ca el să studieze la o Universitate din străinătate…

Liniştea lor este tulburată de „doamna” care l-a avut în plasament pe Andrei. Încălcând orice norme, acesta pătrunde în şcoala unde învaţă Andrei şi îi spune cu glas mieros : ” am venit să-ţi aduc un corn cu ciocolată”.

Când nu reuşeşte să intre „doamna” , trimite pe fiica ei care se prezintă că este „avocata..x” şi doreşte să meargă la Andrei.

Copilul este hărţuit şi traumatizat de ele pentru că au făcut o obsesie pentru el. Oare atât de mult îl iubesc ?

Pentru îngrijirea unui copil aflat în plasament din relatările tatălui aflu că un asistent maternal primeşte 1.400 lei lunar la care se adaugă şi alte drepturi.

Dacă faci un calcul „simplu” realizezi că sunt bani destul de buni ..pentru stat acasă şi îngrijit un copil.. Copil care nu ştie să se apere şi nu te poate verifica câţi ai cheltuit cu el.

Cei mici sunt plini de energie, au mereu întrebări de pus, dorinţe pe care doar părinţii le pot îndeplini .

Familia joacă rolul cel mai important atât în oferirea afecţiunii necesare cât şi în formarea educaţiei.

Daca traiesc in siguranta, copiii invata sa aiba incredere in ei si in ceilalti.

Posted in Universul Copilariei | No Comments »

Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merişca
ianuarie 3rd, 2010

Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip „1001 de nopti”, semnat Lucian Merişca. Mã refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bunã, copii!, apãrutã la Editura Bastion. Umor, horror şi SF, iatã o mixturã greu de gãsit dar şi la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur cã nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, sã mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuşi, Lucian Merişca a reuşit sã obţinã un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mã priveşte, voi încerca mai departe sã discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al reţetei scriitorului, cât sã ghicesc mai degrabã care au fost unele din intenţiile acestuia. Disimulate în text, dar şi mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuţie în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merişca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente şi mirodenii ale literaturii recente.
În urma contactului direct cu scriitura autorului ieşean şi, totodatã, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizãrii SF-ului, dar şi prin alte locuri mai mult sau mai puţin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxalã. Pe scurt, ca sã anticipez, Lucian Merişca este postmodern prin scriiturã, dar şi oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambiţiile sale mãrturisite prin alte pãrţi.
Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacraţi, Lucian Merişca a fost comparat cu o mulţime de figuri ale literaturii. Ceea ce aratã cã este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adicã de îmbalsãmat. De pildã a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ş.a. Eu însã l-aş compara un pic cu regizorul şi scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii graniţelor dintre umor şi horror, ori prin reluarea în cheia parodicã a clişeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuşi, în primul rând am recunoscut câteva trãsãturi ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleţ provine din aspiraţia unui bãieţel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adicã, de a trãi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar cã realitatea nu prea se conformeazã reveriilor sale întunecate… Şi mai trebuie sã recunosc cã unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merişca sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!
Este caracteristic scriturii postmoderniste sã refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formã de convenţie, meta-narativã ori moralã. Pe de altã parte stilul, manierismul literar, şi ne gândim la semnificaţia adusã de R. Hocke celui din urmã termen, au prioritate în faţa conţinutului propriu-zis. Lucian Merişca în schimb vâneazã şi altceva. Şi anume salvarea unui conţinut, a unui real. Vom vedea imediat.
Dar sã evidenţiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare criticã a realitãţii. El are o tendinţã catastroficã, a prãbuşirii (şi nu învãţãm noi încã de la naştere mai întâi cãderea, cum ne-a arãtat G. Durand?) şi a autodezvãluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, dupã ce a fost „suptã” de la Philip K. Dick, a fost exploatatã maximal de Jean Baudrillard, asupra cãruia vom insista puţin, sper cu folos. Acesta vorbeşte despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realitãţi profunde, şi terminând apocaliptic cu situaţia în care aceasta nu mai întreţine nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-şi este decât propriul simulacru pur. Aceastã situaţie reflectã faptul transmigraţiei de la semnele care disimulau totuşi ceva (o teologie a adevãrului, a secretului) la cele care disimuleazã faptul cã nu mai existã nimic. Recunoaştem uşor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferã sã vorbeascã despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merişca? Discursul sãu scriitoricesc trãdeazã atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastişele, clişeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvãluie prezenţa postmodernismului. Şi totuşi…Lucian Merişca a propus un concept mult îndepãrtat, nu şi formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezenţa tutelarã a autorului. Lucian Merişca încearcã, pe de altã parte, sã salveze autorul, fie şi prin procesarea realitãţii cu scopul „obţinerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea – A.M.)”. Îndepãrtarea lui Lucian Merişca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simţitã chiar în miezul crezului sãu estetic.
Aş mai adãuga cã umorul negru practicat de Lucian Merişca ascunde mult mai mult decât, sã zicem, dorinţa de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastrã angoasã metafizicã, cea a conştientizãrii trecerii timpului, a vecinãtãţii morţii. Întâlnim deseori la autor o ciudatã thanatofobie care tinde sã împrumute masca thanatofiliei. Şi spune un personaj undeva cã veselia este de fapt „o tristeţe disperatã”. Simţim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merişca ce ne cere sã gândim gândul personajului ca fiind de asemenea şi unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor… Iar autorul, este si el un personaj…
Revenind iarãşi la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenţei unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilãriei, şi anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii şi fantome”, un loc creat pentru a regenera ficţiunea realului, ne avertizeazã Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat sã regãsim nici cea mai mãruntã formã de nostalgie pentru inocenţa pierdutã a imaginarului copilãriei. Cãci, Disneyland-ul nu mai gãzduieşte decât un imaginar debil, de o „degenerescenţã infantilã”. De fapt, cum altfel aş putea sã înţeleg, fãrã reacţii adverse, acel „Moarte bunã, copii!” din titlul cãrţii?…
Ar mai fi ceva. Nu ştiu dacã Lucian Merişca şi-a propus vreodatã sã-şi vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivã sau lipsa de interogaţie metafizicã, prin textele sale. Dar mi-e clar cã acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu îşi trage seva tot dintr-o altã realizare a autorului. Am în vedere lansarea şi aplicarea concretã de cãte acesta a unui termen neconvenţional, acela de metafizici practice.

Unele referinţe livreşti:

c.Baudrillard, Jean – Simulacru şi simulare, Ideea Design & Print Editurã, Cluj, 2008
d.Opriţã, Mircea – Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007
e.The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003

Posted in Libris | No Comments »

“Un englez la New York” – paradisul homosexualilor
ianuarie 3rd, 2010

John Hurt în rolul lui Quentin Crisp

Câți dintre români au auzit de Quentin Crisp? Pariez că foarte puțini. Poate ceva mai mulți cunosc melodia cântărețului britanic Sting, “An Englishman in New York” – “Un englez la New York”, dedicată acestui excentric homosexual, care, fără să-și propună, a reușit să contribuie substanțial la schimbarea statului homosexualilor în societatea contemporană.

Recent, canalul britanic de televiziune ITV a difuzat un film de televiziune intitulat “Un englez la New York”, cu actorul John Hurt în rolul lui Quentin Crisp. Lucrul extraordinar este că John Hurt a jucat același rol în 1975, în “The Naked Civil Servant” – “Funcționarul public e gol”, dedicat primei părți a vieții celebrului homosexual.

Ecranizat în 2009, la 34 de ani după prima parte, “Un englez la New York” înfățișează ultimii 18 ani ai vieții lui Quentin Crisp, din 1981, când a sosit, inițial pentru câteva conferințe publice, în marea metropolă americană.

Obișnuit cu persecuțiile crunte, inclusiv bătăile (relațiile homosexuale au fost dezincriminate în Marea Britanie în 1967), dar mai ales homofobia mai mult sau mai puțin mascată din țara sa natală, Crisp a descoperit la New York un fel de paradis al homosexualilor.

A fost repede adoptat de boema liberală din acest oraș atipic pentru Statele Unite și și-a câștigat o faimă de “raconteur” – povestitor – făcând deliciul publicului prin onestitatea și uneori chiar cinismul cu care privea locul homosexualilor în societate.

Quentin Crisp nu a fost un militant pentru drepturile homosexualilor, dar prin modul său provocator de a se îmbrăca a devenit un simbol al luptei pentru egalitate.

A fost întotdeauna un sceptic, afirmând constant că homosexualul trăiește o dramă, mai ales pentru că nu poate găsi, în opinia sa, iubirea adevărată. A provocat o reacție vehementă la începutul anilor ’80, când, la apogeul epidemiei de SIDA a spus că această maladie este “o modă”.

Cunoscutul activist britanic pentru drepturile homosexualilor, Peter Tatchell, scria recent în cotidianul Independent că Quentin Crisp n-a fost niciodată un erou “gay”, ba mai mult, a fost un homofob, care n-a suportat niciodată să împartă cu altcineva faima de homosexual notoriu.

Quentin Crisp a fost un excentric englez tipic, provenit din clasa de mijloc avută și care a încercat să-și trăiască viața liber de orice constrângeri sociale.

John Hurt face un rol magistral în acest al doilea episod, la distanță de 34 de ani. Vă recomand cu căldură, atât “Un englez la New York”, cât și “Funcționarul public e gol”. Chiar dacă sunteți homofob(ă), vizionarea acestor două filme vă va pune pe gânduri.

Posted in Scena si Ecranul | No Comments »

7 aprilie – mai oranj decât Revoluţia Oranj!
ianuarie 3rd, 2010

\”Anume aceasta deosebeşte scenariul din Moldova de cele aplicate cu patru ani în urmă în Ucraina şi cu cinci ani în urmă în Georgia. Aceasta a fost „revoluţia trădătorilor”, iar nu a patrioţilor şi democraţilor – un fel de „vlasovşcină” modernă. Mi-e ruşine pentru această opoziţie\”… (Vladimir Voronin, RIA Novosti, iunie 2009)

Caracteristica revoluţiilor din ultimii 20 de ani este televizorul. Mesajul lor a fost propagat de media, alimentat, difuzat cu dărnicie. A urmat apoi acreditarea evenimentelor ca atare, respectiv transformarea lor în revoluţii, de către presa internă şi internaţională, comentatori, şefi de stat. Asta nu înseamnă că nu au fost aşa ceva, înseamnă doar că au primit şi girul „opiniei publice” internaţionale, adică ştampila pe care scrie „aprobat”. Discrepanţa dintre realitate şi imagine mediatică este deseori neaşteptată, prin urmare, nu e de mirare că, nu odată, ne surprindem evaluând evenimentele politice şi amploarea lor nu prin ce s-a petrecut cu adevărat, ci prin ceea ce ne-au spus televizoarele locale sau internaţionale că s-a întâmplat.

Prinţ şi cerşetor

V-aţi gândit, de exemplu, să comparaţi cu adevărat ultra-mediatizata „Revoluţie oranj” de la Kiev şi anonimul „7 aprilie” de la Chişinău? Cu excepţia alăturărilor tendenţioase care, pe linia de interpretare dată pe fostul preşedinte Voronin în toiul evenimentelor, încearcă să sublinieze „intervenţia externă” în evenimentele din 7 aprilie – de aici şi titulatura conspiraţionistă de „revoluţie oranj” -, asemenea comparaţii sunt rare. Iar motivul principal este inhibiţia pe care o degajă inevitabil aura mediatică ce înconjoară revoluţia din ţara vecină. Cum să ne permitem să comparăm ditamai Revoluţia Portocalie cu „provincialul” 7 aprilie?

Şi totuşi, se poate. Dacă vom urmări mai atent şi contextul, şi evenimentele, dar mai ales consecinţele, rezultatele vor fi cel puţin surprinzătoare. Şi vom putea conchide, în final, că titulatura de „revoluţie” este cel puţin la fel de potrivită pentru evenimentele din 7 aprilie precum pentru cele din Ucraina de la cumpăna anilor 2004-2005. Ceea ce lipseşte este doar doar atitudinea mediatico-politică aplicată acestor evenimente, atât în timpul lor cât, mai ales, după. Atitudine – după cum vom vedea – cel puţin nedreaptă.

\”Drumul Damascului\”

Primul preşedinte răsăritean în mintea căruia s-a produs o revoluţie nu este Voronin. În 1994, preşedintele ucrainean Leonid Kucima ajunge la putere cu o platformă pro-rusească (învinsul a fost atunci primul preşedinte post-sovietic, L. Kravchuk). Opţiunea noului preşedinte nu durează însă mult. Ceea ce comentatorii internaţionali numeau atunci „Kuchma’s road to Damascus” se va concretiza într-o apropiere tot mai vizibilă de spaţiul occidental. Între 1997-1999 semnează un „Tratat de prieteni, colaborare şi parteneriat” cu Rusia, dar şi un „parteneriat special” cu NATO. În 1999 câştigă alegerile cu o platformă mai degrabă pro-occidentală.

Fraudarea şi manipularea mediatică a procesului electoral – chiar dacă nu a alegerilor – au fost masive, dar guvernul american a întâmpinat rezultatele cu entuziasm: „O importantă susţinere a poporului ucrainean pentru o direcţie care continuă reformele politice şi economice pro-occidentale” (cazul mai recent al RM vine aici în minte.) Occidentul tace şi atunci când Kucima îşi consolidează primejdios puterea prin referendumul din 2000. Dar nu mai tace după scandalul înregistrărilor lui Melnychenko prin care devenea evidentă implicarea guvernului în asasinarea jurnalistului G. Gongadze sau când Ucraina exportă ilegal patru radare pentru Irakul lui Saddam Hussein.

Occidentul îl izolează, iar Kucima balansează acum spre Rusia. Dar tot ambiguu. În mai 2002 anunţă strategia de aderare la NATO a Ucrainei, fără succes însă. La summitul din noiembrie 2002, preşedintele Bush refuză să vorbească cu Kucima. Totuşi, acesta acceptă să trimită 1600 de militari ucraineni în Irak, iar în vara lui 2004 George Bush (tatăl) se întâlneşte cu V. Pinchuk, cumnatul lui Kucima şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina. Zarurile erau însă aruncate. Revoluţia Oranj intră în scenă.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Kiev?

După publicarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2004, ucrainenii constatau, uluiţi, victoria lui Victor Ianucovici, care avea cu 3% în plus. Nici sondajele de opinie, nici atmosfera publică nu făceau credibile aceste cifre (sondajele îl dăduseră câştigător pe Victor Iuscenko cu 11%). Protestele au început din 21 noiembrie, iar peste trei zile se amplifică, mai ales în Piaţa Independenţei din Kiev, unde se adună susţinătorii portocalii (culoarea de campanie a coaliţiei lui Iuşcenko. Au început şi negocierile între cele două tabere, dar s-au împotmolit rapid, după care Iuşcenko cere începerea unei „Revoluţii Portocali” pentru a forţa puterea să accepte înfrângerea. Protestatarii împânzesc Kievul şi pun presiune pe autorităţi.

Votul se reia la 26 decembrie şi toată lumea e cu ochii pe Kiev. La 28 decembrie se anunţă victoria candidatului oranj cu 51,99%. Curtea Supremă a Ucrainei şi Comisia Electorală Centrală declară oficial pe Iuşcenko. Odată cu validarea sa pe 23 ianuarie 2005, după circa două luni, Revoluţia Oranj se încheie. Ce a urmat, se ştie. În ciuda presiunilor externe enorme, mariajul liderilor oranj a durat nouă luni, după care Ucraina intră într-un val-vârtej politic care a căpătat şi dimensiunile unui concept politologic: „ucrainizare” (respectiv lupta nesfârşită de putere între grupări politico-economice rivale).

Există revoluţii şi fără CNN!

Ce s-a întâmplat la Chişinău? După ce în 2001 ajunge la putere cu o platformă pro-rusească stridentă, în 2005 se petrece, după vorba preşedintelui georgian Sakasvilli, „revoluţia oranj din capul preşedintelui Voronin”. Subit, acesta devine, cel puţin retoric, pro-occidental. Nici în cazul său convertirea nu este completă şi nici nu durează foarte mult. În 2007 opoziţia necomunistă câştigă alegerile locale şi totul se schimbă în politica din stânga Prutului. 2007 devine anul care structurează decisiv politica moldovenească. PCRM balansează, treptat, spre Moscova, uitând de angajamentele pro-europene. Occidentali se fac că nu văd, deşi, la fel ca în Ucraina „regimului Kucima”, tendinţele anti-europene ale „regimul Voronin” devin evidente. Ceea ce diferă însă faţă de 2005 este contextul internaţional, care se modifică radical, inclusiv evaluările analiştilor internaţionali. Astfel că CNN-ul nu are R. Moldova pe agendă.

Şi totuşi, există revoluţii şi fără CNN! Pe 5 aprilie 2009, alegerile parlamentare infirmă, ca şi în Ucraina, rezultatele sondajelor şi starea de spirit a populaţiei. PCRM devine cel mai puternic partid (49,48% şi 60 de mandate în parlament, din 101). Pe 7 aprilie, nemulţumiţi şi şocaţi de perspectiva a încă patru ani de „regim Voronin”, tinerii din Chişinău ies spontan şi superb în stradă şi protestează, în masă, împotriva regimului comunist. Aproape toată lumea este luată prin surprindere. Proteste anti-comuniste se declanşează şi în alte oraşe ale RM.

Puterea blochează comunicaţional Chişinăul, încercând să-l izoleze de restul lumii. Restul lumii care, între noi fie vorba, cu excepţia Bucureştiului, nu se grăbeşte nici să difuzeze imagini, nici să ia atitudine faţă de ceea ce se petrece acolo. Liderii Opoziţiei se alătură, precauţi, protestatarilor şi încearcă să negocieze cu Puterea, dar fără mari rezultate. Oficialii RM, după propriile declaraţii, decid cedarea sediului parlamentului şi a preşedinţiei protestatarilor. România este declarată iniţiatoarea protestelor şi duşmanul regimului, iar frontiera este închisă. Diversiunile autorităţilor se ţin lanţ, iar poliţia arestează şi torturează în următoarele zile participanţi la demonstraţie, consemnându-se cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din întreaga istorie a RM independente. Şi lumea tace, iar diplomaţii europeni acreditaţi la Chişinău, derutaţi şi depăşiţi de evenimente, cer, în pofida tuturor evidenţelor, „stabilitate”. Dacă ar fi fost să fie aşa, era o stabilitate de cimitir.

Corturile din inimile şi minţile deputaţilor

Dar lucrurile nu se termină aici. Curajul şi disponibilitatea sufletească a manifestanţilor nu rămân fără efecte. Plecaţi din stradă să se ascundă de „contra-revoluţia lui Papuc”, tinerii minunaţi ai Chişinăului îşi aşează corturile în sufletele şi minţile parlamentarilor opoziţiei, veghindu-i sever, dar şi încurajându-i, de acolo. Iar aceştia răspund exemplar, dovedind că, totuşi, cea mai importantă calitate a omului politic rămâne caracterul. PCRM nu primeşte „votul de aur” pentru alegerea preşedintelui şi alegerile parlamentare se repetă. A fost prima victorie oranj în varianta R. Moldova!

De data asta Opoziţia câştigă, cu circa 52% (cam tot atât cât a obţinut şi opoziţia oranj la Kiev la alegerile prezidenţiale). Se constituie Alianţa pentru Integrare Europeană (PLDM, PL, AMN şi noul convertit PDM), cu un program care pivotează fără rest în jurul ideii de europenizare şi integrarea în UE. Pe 28 august, Mihai Ghimpu, liderul PL, este ales preşedinte al Parlamentului. La 11 septembrie, Vladimir Voronin, preşedintele RM, îşi prezintă demisia, interimatul fiind asigurat de Mihai Ghimpu. La 25 septembrie este investit Guvernul Filat prin votul deputaţilor AIE. Relaţiile euroatlantice se reiau urgent, inclusiv cu România, faţă de care Chişinăul manifestă o deschidere fără precedent. Spiritul lui 7 aprilie a triumfat.

Revanşa Occidentului

Revoluţia începută la 7 aprilie a durat aproape dublu cât cea de la Kiev. Adică atât cât a fost nevoie pentru a demantela structura de putere („verticala puterii”) regimului Voronin, aşa cum s-a petrecut, de altfel, şi în Ucraina. Niciunde nu a fost vorba despre „schimbare de sistem” ca atare, pentru că şi „regimul Kucima”, şi „regimul Voronin” au fost acreditate, la vremea lor, ca democratice şi partenere de dialog tocmai de către occidentali. Doar că, la un moment dat, deveniseră opusul a ceea ce se sperase şi nu au mai putut fi scoase de la putere decât cu o intervenţie în stradă, care a căpătat la Kiev şi la Chişinău forme specifice şi adecvate contextelor. Ambele revoluţii au schimbat elitele, discursurile şi acţiunile politice.

Deosebirea principală stă în haloul mediatic. Dacă Kievul a avut parte de lumina reflectoarelor internaţionale, Chişinăul nu a avut aşa ceva. Dar asta nu înseamnă că importanţa lui 7 aprilie este mai mică sau că semnificaţia evenimentelor este mai redusă. Şi tocmai pentru că nu a existat pregătire şi susţinere mediatică occidentală, evenimentele de la Chişinău arată că 7 aprilie este vârful unui aisberg mai profund în societatea din stânga Prutului decât cel din Ucraina. Reacţia de la Chişinău s-a petrecut exclusiv de jos în sus, surprinzător pentru toţi, fără presiuni sau intervenţii externe.

De aici, spuneam, consistenţa mai mare a fenomenului. Revoluţia din 7 aprilie sugerează că, mai ales în rândul tinerei generaţii, angajamentul euroatlantic este mai profund în RM. Şi, dacă aşa stau lucrurile, ne aşteptăm ca efectele lui 7 aprilie să dureze în timp mai mult şi Revoluţia din stânga Prutului să nu se termine după… nouă luni şi, apoi, să capoteze, precum „omoloaga” ucraineană. Este ceea ce speră, de altfel, cei care se menţin încă în redute politice războinice la Chişinău sau vocile internaţionale acrite şi marginale care declară că: „[7 aprilie] a fost un eşec şi al liderilor Opoziţiei de atunci – lideri care, actualmente aflaţi la guvernare, nu au condamnat niciodată sălbăticia huliganilor care au incendiat clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei”. Consistenţa spiritului Revoluţiei de la 7 aprilie măsoară, până la urmă, gradul de angajare europeană a cetăţenilor RM.

Evenimentele din stânga Prutului au spulberat orice iluzie occidentală că poţi să faci democraţie europeană cu lideri re-eşapaţi ideologic. De aceea, Vestul trebuie să-şi ia astăzi revanşa. Tăcerea de atunci şi lipsa de acţiune trebuie compensate obligatoriu astăzi, ca într-un necesar gest de revanşă şi respect faţă de cei pe care nu i-a înţeles la momentul respectiv.

Revoluţia de la 7 aprilie trebuie asumată!

Dacă Occidentul are acum obligaţia reevalurii relaţiei cu RM (re)născută după 7 aprilie, basarabenii au obligaţia asumării cu adevărat a evenimentului. Suntem, poate, prea aproape de 7 aprilie pentru a-i putea înţelege anvergura. Este însă nevoie de dezbateri publice, acţiuni comemorative, crearea unei imagistici adecvate şi uşor de reprodus, de ce nu, chiar de o stradă cu acest nume la Chişinău, dar nu numai. „7 aprilie” este, în ultimă instanţă, actul de identitate politică al unei generaţii care, neîmpinsă de nimeni pe la spate şi fără protecţia reflectoarelor televiziunilor occidentale, a ieşit în stradă decisă să arunce din scenă „ultimul regim comunist din Europa”. Şi a reuşit!

Posted in Republica Moldova | No Comments »

Moartea asculta povesti
ianuarie 3rd, 2010

Acum opt ani am fost operat de apendicita. Banala operatie m-a tintuit pe patul de spital 10 zile fara sa ma pot misca si cu dureri foarte mari. Dupa terminarea operatiei am fost mutat intr-un salon mare, in care erau peste 20 de persoane care fusese operate in aceiasi zi si care aveau, ca si mine, complicatii post-operatorii. In salon gemetele de durere nu conteneau, iar atmosfera era destul de apasatoare. In prima noapte un batran de 82 de ani si-a luat bastonul de langa pat si a inceput sa-l agite in toate partile strigand:

– Pleaca de langa mine nenorocito si ia-ti coasa de-aici mai repede… Na una peste maini sa-nveti minte sa te mai apropii de mine…

Si agitatia mosului continua, lovind cu bastonul in aer si tipand tot felul de fraze, facand ca ceilalti pacienti sa simtim un fior rece de spaima. Ca sa opreasca acest spectacol care ne inghetase sangele in vine, vecinul lui de pat i-a spus suparat:

– Mai taci mosule din gura si lasa-te de povesti, ca vrem sa dormim.

Dar batranul i-a altoit si lui un bat peste picior si a continuat sa se lupte cu bastonul in aer, raspunzandu-i:

– Taci prostanacule, ca poate doamna cu coasa vine si la tine curand.

Si a tinut-o toata noaptea intr-o lupta cu moartea, lupta la care noi asistam ingroziti, fara sa mai fim in stare sa mai scoatem un cuvant. Pe cand se crapa de ziua, batranul parea ca a iesit invingator. Din cand in cand mai lovea cu bastonul in fierul patului si il indrepta apoi spre pervazul de la geam spunand:

– Acolo sa stai cumatra si de mine sa nu te mai atingi. Eu nu mi-am incheiat socotelile cu viata.

Cat a fost noaptea de lunga ne-am facut cruce cu totii si ne-am rugat lui Dumnezeu sa ne tina in paza lui, uimiti peste masura de curajul batranului care a reusit sa impiedice moartea sa-si faca treaba. La vizita de dimineata a doctorului toti pacientii salonului eram nedormiti, iar spaima inca se mai citea pe chipurile noastre. Nici la sosirea rudelor in vitiza, figurile inca nu ni se descretisera. Le povesteam in soapta cum a decurs sinistra noapte, aratand discret cu mana sau cu privirea spre patul batranului. Ca sa scap de starea incordata ce se prelungea peste zi, am intrat in vorba cu vecinul de pat. Dintr-una intr-alta, discutia a alunecat spre momentul primei intalniri cu sotia lui, pe care l-am rugat sa-l povesteasca mai pe larg.

– Am vazut-o prima data la manastirea Suzana, pe valea Teleajenului in seara de inviere. Venise cu parintii si cu cateva familii. Era atat de frumoasa ca am ramas vrajit. Ma tot invarteam in jurul ei si voiam sa ma bag in seama cu ea, dar nu mi-a aruncat nici o privire. Cum auzisem pe o ruda a ei ca o striga Elisabeta, am ticluit atunci un plan. M-am dus la matusa mea care era maica la manastire si am rugat-o sa intre in vorba cu ea si i-am spus cum. Desi s-a lasat greu convinsa, de dragul meu a acceptat sa ma ajute. S-a dus spre ea si i-a spus direct: „Elisabeto, aici ti-e dat sa-ti intalnesti ursitul.” Mirata tare de faptul ca o maicuta straina ii spune pe nume, ea a intrebat-o de unde o cunoaste. Cu o voce grava si plina de mister, matusa mea a continuat: „Fetito draga sta scris in ceruri ca primul barbat care te va atinge pe mana dreapta in aceasta seara va fi barbatul tau”. Apoi s-a retras rapid in chilia ei, uitandu-se pe geam la mine, cum m-am apropiat de Elisabeta si am strans-o de mana dreapta, spunandu-i cum ma cheama si cerandu-i si ei sa-mi spuna numele, adresa si telefonul ei. Inca neiesita din starea de uimire in care o bagase matusa mea, mi-a raspuns la toate intrebarile, iar eu i-am spus ca o voi cauta a doua zi. Desi m-am departat de ea, toata slujba de inviere a stat cu ochii pe mine, iar a doua zi a iesit la intalnire cu mine. Si de-atunci suntem impreuna.

Povestea lui a fost ascultata si de alti colegi de salon, care au zambit si i-au pus si alte intrebari despre matusa lui si despre rudele ei. Vazand ca s-au prins in aceasta discutie mai vesela, mi-a venit in minte sa-i pun pe toti bolnavii sa spuna cate o poveste de dragoste pe care au trait-o sau au auzit-o. Cum se codeau la inceput, l-am rugat pe un batran sa ne spuna el cea mai nastrusnica intamplare din viata lui caci, fiind cel mai batran, a vazut si a trait multe la viata lui. Si batranul a inceput.

– La CAP la mine in sat lucrau numai femei. Era o cooperativa care planta si culegea legume: rosii, ardei, fasole, mazare – toate tipurile de legume de suprafata. Cand culesul era la jumatate, directoarea ma chema pe mine cu tractorul. Cu cupa de excavator incarcam legumele in camioane, iar cu plugul aram suprafetele culese si le pregateam pentru noi insamantari. Intr-o zi, cum nu aveam ce face, m-am lungit in cupa excavatorului sa ma odihnesc putin. Dupa ceva vreme am auzit un fosnet, semn ca venea cineva spre mine. Printre ghearele excavatorului am vazut ca o femeie venea sa-si faca nevoile langa tractorul meu, ascunsa de privirile celorlalte muncitoare. Cum nu ma vazuse in cabina si credea ca sunt plecat s-a pus chiar in fata cupei in care stateam eu pitit, asa ca am vazut tot ce o femeie isi tine ascuns privirii oamenilor straini. Cand a terminat, n-am mai rabdat si m-am aratat gol in fata ei. Nu va mirati asa, caci pe vremea lui Gheorghiu-Dej eram un tinerel frumos, subtirel dar plini de muschi, cu un par bogat si fetele intorceau privirea dupa mine. Prima oara femeia a vrut sa fuga, dar vazandu-ma cum tasnesc gol din cupa excavatorului a stat pe loc. Am luat-o si ne-am dragostit o vreme, pana cand ea s-a auzit strigata de colegele lasate pe camp. Nici nu stiam cum o cheama si ma tot framantam cum sa fac s-o mai iubesc odata. Stateam si o asteptam sa se intoarca, dar inima imi dadea ghes sa ma duc dupa ea pe camp. Cum stateam asa si ma tot gandeam la ea, aud niste pasi care se indreptau spre tractorul meu. Am sarit repede crezand ca e ea, dar vazand ca e o alta femeie, m-am ghemuit la loc in cupa excavatorului. Ea a venit direct la mine si mi-a spus: „Frumosule, mi-a zis Maricica ce navalnic esti, dar nu am crezut-o si am venit sa ma conving.” Si s-a aruncat peste mine, iubindu-ma intr-o pozitie tare incomoda. Desi m-a durut spatele mult timp dupa ce a plecat, m-am mirat ce noroc cazuse peste mine sa ma iubeasca doua femei in aceiasi zi. Cum stateam dezbracat in cupa tractorului, aud iarasi niste pasi, insotiti de niste pisaituri: pis, pis, pis. „Hotarat lucru asta e ziua mea norocoasa –mi-am spus” si m-am trezit peste mine cu o femei grasa. Era atat de multa ca ma strivea cu totul, asa ca i-am spus sa stea culcata si mult timp mi-a luat sa dau la o parte cutele de grasime ale pulpelor ei, tinandu-i in acelasi timp burta care se revarsa in falduri acoperindu-i rusinea. Desi epuizat de celelalte femei, a trebuit sa fac eforturi uriase sa pot sa o satisfac si pe aceasta femeie. Cand am terminat, ea nu se mai putea scula din cupa excavatorului, asa ca a trebuit sa pornesc utilajul si s-o rastorn de-a brebeleacul pe pamant, in rasetele celorlalte muncitoare. Si timp de o saptamana a fost o zbenguiala continua langa tractorul meu.

Am ras cu totii de povestea batranului tractorist, iar unii l-au intrebat mai multe despre pozitiile din cupa excavatorului, despre barbatii femeilor si despre relatiile cu ele dupa acele aventuri. Cand parea ca discutia incepea sa lancezeasca si gemetele sa se auda mai des, l-am pus pe un alt coleg de salon sa spuna si el o poveste, iar el ne-a facut sa uitam total de dureri. Ne-a spus ca pe vremea cand era fochist la caminele studentesti, isi facuse un loc prin care le vedea pe toate fetele dezbracate in fata dusului, asteptand sa vina apa calda. Si el le dadea cateodata apa fierbinte, apoi prea rece, privindu-le cum topaiau nervoase in pielea goala si cum le dadea apoi apa potrivita, ca ele sa se desfete sub privirile lui. In 20 de ani cat la lucrat la camine, nu a fost fata care sa scape neobservata de el. Le stia toate alunitele de pe corp, toate defectele si toate apucaturile, pe care ni le-a descris atat de frumos incat toti am inceput sa radem, uitand de operatiile recente, care ne-au provocat la toti dureri cumplite.

Unul cate unul, toti colegii de salon am continuat sa spunem cate o poveste, fara sa ne oprim nici in fata doctorilor si asistentelor care veneau la noi si nici in fata rudelor sosite in vizita. In jocul asta s-au prins si ei, care ne-au istorisit lucruri hazlii petrecute in timpul orelor de garda, pe bancheta de consultatii, cu diversi pacienti inchipuiti sau paciente traznite. Atmosfera se destinsese atat de mult spre seara, incat si batranul care ne ingrozise cu o noapte mai inainte a inceput sa ne spuna cum si-a prins fata in curtea magaziei impreuna cu directorul si cum a reusit apoi sa-l convinga sa se insoare cu ea.

Noaptea nu ne-am culcat decat dupa ce fiecare a promis ca a doua zi va spune o alta snoava mai traznita decat prima. Si dupa ce batranul a adormit cu bastonul langa el.

A doua zi dimineata ne-am trezit toti cu chef de povesti. Curand, buna-dispozitie si rasetele erau atat de puternice incat veneau la noi si bolnavi din alte saloane. Camera noastra era neincapatoare pentru toti bolnavii, rudele si vizitatorii dornici sa ne impartaseasca experientele lor hazlii. Colegul meu de la catedra unde predau, Pavel Popescu Neveanu, fiul marelui psiholog, venit in vizita la mine, nu s-a abtinut si a intrat in jocul nostru spunandu-ne ca la una din facultatile particulare la care preda, studentele erau atat de nepregatite, incat nu le putea trece examenele. Dar pentru ca decanul il obliga sa nu aiba restantieri, pe studentele care nu stiau nimic le intreba scurt: „Ce alegi: patru sau patul?” Si nu mica i-a fost mirarea sa vada ca la usa cabinetului lui de psihologie se facea o coada uriasa de fete dornice sa obtina o nota de trecere.

Timp de 10 zile cat am stat internat am ascultat mai multe povesti decat a scris Boccaccio in „Decameronul” sau decat i-a istorisit Seherezada sultanului in „O mie si una de nopti”. Unele atat de deocheate incat nu le pot reproduce si rosesc numai amintindu-mi de ele. Altele atat de romantice incat sunt sigur ca daca ar fi ecranizate ar deveni filme de succes. Cele mai multe au fost atat de hazlii, incat cu greu ne abtineam sa nu radem ca sa nu ni se descoase operatiile.

In a 8-a zi batranul care ne-a speriat cumplit la inceput a venit la mine si mi-a spus:

– Dupa ce-am alungat-o pe pervazul ferestrei, eram sigur ca moartea va incerca din nou a doua zi sa ma ia in primire. Ma uitam la ea cum se sprijinea in coasa si ii aratam bastonul sa stie ca sunt pregatit sa ma bat din nou cu ea. Dar dupa povestea aluia cu excavatorul am vazut-o ca nu se mai putea opri din ras. Uitase de mine tot ascultand povestile voastre si, cand eu i-am facut semn sa plece, mi-a spus ca ma lasa in pace, dar ca sta si ea sa asculte aventurile oamenilor. Acum eu ma voi externa, dar iti las tie bastonul si, dac-o vrea sa se lege de unul din voi sa stiti ca cel mai mult o doare cand ii dai una dupa gat. Dar poate n-o sa fie nevoie de baston. Sa stii ca cel mai bine o tii la distanta cu o poveste buna, pana-ntr-acolo incat ajunge sa uite pentru ce-a venit.

Posted in Secundele mele | No Comments »

Români, DAŢI şpagă!
ianuarie 3rd, 2010

Da, ați citit bine: dați șpagă – astăzi! Mâine s-ar putea să fie prea târziu – pentru dumneavoastră. După experiența de decenii de trai activ și observații atente asupra vieții cotidiene în România, Scandinavia și Europa, e sfatul pe care vi-l dau.
!poza137!
Este bine cunoscut că unii dau șpagă funcționarilor ca să scape basma curată sau să primească ce nu li se cuvine. Un permis de conducere, o autorizație pentru o construcție deja făcută, o amendă pe care o meritau. NU despre asta e vorba în articolul de față. Orice funcționar poate alege între a refuza sau nu mita.

Vreau să vorbesc despre cel de-al doilea fel, în opinia mea cel mai nociv. Din motive lesne de înțeles acesta este însă și cel mai trecut cu vederea, explicat tendențios, pus laolaltă cu ,,banalul” caz de mai sus în care cel care dă mită (adeseori din proprie inițiativă) este pe picior de egalitate cu cel care o primește – un târg ilegal, dar totuși un târg respectând rigorile oricărei tranzacții. Zilnic apar însă situații în care un funcționar, fie el de stat sau, culmea (!!!), al unui furnizor de servicii (de exemplu electricitate) – sau magistrat – în mod deliberat timorează solicitantul (Cetățean, Client), venit în fata lui sa primească un amărât de drept pentru care, în multe cazuri, pe căi directe sau indirecte, a și plătit. Un șantaj cinic, cunoscut de toată lumea și de când lumea, practicat pe tăcute, deși cât se poate de evident, de acești funcționari care îl lasă pe solicitant să înțeleagă că fără să ,,cotizeze” ori nu va primi nimic ori va primi prea târziu: un act de arhivă, primirea unui dosar, asfaltarea unui trotuar neglijat de decenii de pe strada ta, o operație medicală și câte și mai câte – nicidecum un ,,folos necuvenit”.

Legat de mâini și de picioare, neajutorat (aceste delicte sunt aproape imposibil de dat în vileag – câți dintre cei neprivilegiați au curajul, banii, energia, competența și norocul ca sa o facă?) omul e nevoit să se dea ce i se cere. Un ,,târg” bazat pe șantaj.

Susțin ca acest tip de delict, mita smulsă prin șantaj, este cea mai răspândită, nocivă, dar și cea mai trecută cu vederea în România de astăzi. Ea este o manifestare de parazitism odioasă, lipsită de spirit cavaleresc. Tot ea produce consecințele cele mai grave pentru că țintește păturile cele mai expuse, deja slăbite ale populației, creează un moral otrăvit etc. Din această șpagă, dată adesea de cel care nu are de niciunele și nici nu își cunoaște drepturile (la ce i-ar folosi?) provine o manifestare bătătoare la ochi de bunăstare atât de evidentă la tot pasul. Nu ne pasă de ea (gândim nu e treaba noastră că directorul rafinăriei falimentare, acum un simplu pensionar de treabă, și-a făcut ,,cu puterile lui” un căsoi de 600 metri pătrați pe o jumătate de hectar de teren ultracentral care pe care l-a cumpărat ci bani gheața – din ce?) sau chiar ne mândrim, luând-o drept semn al progresului (!?) României ,,avem și noi! – deși nu chiar noi înșine.

Eforturile oficiale, campania concepută împotriva șpăgii, pornesc în mod eronat pe de o parte de la o definiție tendențioasă a mitei (ceva în genul << tentații materiale cu care cetățenii îi asaltează pe funcționari ca să-i corupă și obțină foloasele NECUVENITE>> – atenție la culpabilizarea de sorginte arhetipică a Cetățeanului!) pe de altă parte sloganul central al campaniei, ,,Nu da șpagă!”. Adică, nimeni altcineva decât noi suntem autorii morali ai corupției și nu un sistem care îi oferă terenul prielnic și o tolerează. Pasă-mi-te ar fi suficient doar ca noi să vrem și mâine fenomenul ar dispărea.

Fals! Toată lumea, inclusiv cel mai amărât dintre români știe că lucrurile nu stau așa. Oamenii vor să supraviețuiască și să guste un strop de bunăstare acum, nu peste decenii. Cel mai adesea nici nu au de ales – îsi răscumpără un drept de care de multe ori au nevoie stringentă (de parcă am putea face diferentă între drepturi…).

De aici îndemnul meu: dați șpagă dacă dacă asta e singura cale care exista ca să vă salvați sau să salvați un proiect personal! Dacă sunteți șantajați, amenințați, timorați în încercarea de a vă rezolva o problemă personală importantă, un necaz, nimeni altcineva nu o să vă poarte de grijă! Alternativa, calea dreaptă care cu naivitate sau perfidie vi se recomandă, înseamnă o amânare care se măsoară în decenii.

Vi se pare totuși că acest fel de viată nu e de trăit și vreți mai prindeți România altfel? Soluția este modernizarea infrastructurii administrative. Am descris-o într-un articol precedent numind-o ,,România fără ghișee”. Nu o pot face cetățenii înșiși cu de la sine putere, puterea o au numai guvernanții care însă trebuie constrânși să conștientizeze importanța pasului.

O infrastructură administrativă modernă nu ar lăsa loc mitei ci ar reduce-o la proporțiile acceptabile din toate țările cu democrații avansate. La fel cum virușii care își fac de cap calculatoarele Windows nu au cum pătrunde în sistemul diferit conceput al calculatorului Macintosh.

Posted in Dincolo de trancaneala | No Comments »

Zăpada: să tragem la răspundere pe cine trebuie
ianuarie 3rd, 2010

Toată lumea a observat craterele apărute prompt pe unele străzi din Bucureşti, după doar un singur episod de ninsoare serioasă şi câteva împrăştieri de soluţie antiderapantă, în special în jurul gurilor de canal sau la îmbinarea dintre diverse etape ale lucrărilor iniţiale.

Aproape de zona unde stau, la intersecţia Dinicu Golescu cu Witting, aceste plombări fuseseră făcute cu doar câteva luni în urmă. Constructorii români ar trebui medaliaţi pentru că, după ani de eforturi, au reuşit să descopere, primii în lume, această formulă unică: asfaltul solubil în apă.

Dar nu-mi plac lamentările la modul general ale mass-media, care se poartă ca femeia cu drobul de sare. Eu aş vrea să văd la TV nu analişti plutitori aduşi să comenteze găuri în carosabil, nici veşnicii reporteri care îndeasă microfonul pe uşa şoferilor, pentru ca vocea poporului să confirme – previzibil – ce rău e. Ăsta e jurnalism leneş, la minima rezistenţă, care nu spune nimic. Eu vreau sa văd un talk-show bazat cu documentare în spate, care să ia studiu de caz două străzi, să fie chemat primarul care le are în grijă (vezi cum sunt ele distribuite la http://www4.pmb.ro/wwwt/strazipmb/default.htm) şi, în special, patronul firmei care are contract de întreţinere a lor (vezi contractele la www.pmb.ro, apoi Servicii / Transporturi-Drumuri / Program reparaţii străzi. Nu-s multe: Strabag, Eurovia, Delta ACM, Euroconstruct, Tehnologica Radion, Han Grup). Şi să-i vedem şi noi la faţă pe patroni şi directori, să ne explice ei, în cunoştinţă de cauză ce se întâmplă, cu ce probleme obiective sau subiective se confruntă.

Şi, mai ales, aş vrea să începem să diferenţiem pe cei care lucrează bine de cei care lucrează prost, pentru că nu s-au găurit toate străzile, ci doar unele dintre ele. Dacă vom continua să ne văităm isteric şi global, nu vom rezolva niciodată nimic.

Fără legătură cu asfaltările, dar ca la un fel de justiţie divină care te pedepseşte exact pe unde ai păcătuit, am privit zilele astea la instalarea
lui Sebastian Vlădescu ca ministru de finanţe. Discursul lui în parlament şi intervenţiile în presă mi s-au părut printre cele mai măsurate, sobre şi realiste evaluări ale stării României din ultima vreme. Observaţia că pentru bugetari nu atât vremurile care vin vor fi grele, ci alea de până acum au fost mult prea bune, ar trebui probabil să primească premiul
pentru curaj şi antipopulism. Pe scurt, dl Vlădescu este trup şi suflet pentru aplicarea acordului cu FMI, chiar dacă acesta e dureros şi aduce costuri politice, pentru că altă cale nu e.

Cool: acesta este omul care a fost pus ministru în locul lui Ionuţ Popescu în 2005, pentru că ultimul n-a vrut să fie suficient de iresponsabil şi să dea drumul la robinetul cu cheltuieli publice fără acoperire, iar primul lucru pe care l-a făcut Vlădescu în funcţie a fost să denunţe acordul cu FMI. Ehei, ce vremuri, când curgea cu încasări şi trăiam toţi, privaţi şi bugetari, din bani de împrumut, că împrumuturile erau ieftine. Cum mai făceau reprezentanţii FMI şi Băncii Mondiale coadă la biroul ministrului Vlădescu, iar acesta nu voia să-i primească – o dată fiindcă banii lor veneau cu condiţionări de bună guvernare; al doilea, fiindcă avea de răzbunat nişte mici umilinţe personale în relaţia cu aceste instituţii. Iar după Vlădescu, ce să mai vorbim, că a urmat la minister Vosganian, care a transformat robinetul în furtun de pompieri. Aş vrea să fiu de faţă şi să văd faţa lui Vlădescu când o să se roage de FMI să ne dea tranşa, deşi noi îndeplinim doar jumătate din condiţii.

Tot la capitolul decontări de responsabilitate, aş mai vrea să văd o emisiune cu principalii consilieri economici, români şi străini, care au stat lângă guvernul Tăriceanu în ultimii doi ani de mandat, când s-au făcut marile prostii care ne-au vulnerabilizat în faţa crizei. Nu toţi, ca să nu fie studioul prea aglomerat, ci doar ăia care au luat onorarii peste 50.000 de euro, din bani româneşti, fonduri europene sau alte surse de asistenţă tehnică. Sunt figuri interesante, de aristocraţi ai economiei români, italieni, bruxellezi etc., care au stat şi şi-au ros covrigul în tăcere, deşi vedeau că ţara se duce de râpă, prin măsuri contrare cu ceea ce solicitau chiar instituţiile lor.

Sigur, în cazul acesta răspunderea e mai difuză şi indirectă, pentru că finalmente un consilier doar dă sfaturi, ce pot fi urmate sau nu, iar decizia finală e luată de demnitar (Tăriceanu, Vlădescu, Vosganian, etc.), care dă socoteală singur pentru ea. Şi totuşi, există o limită a acceptabilităţii chiar şi pentru un consultant, iar în momentul în care nimeni nu te ascultă şi constaţi că ce se întâmplă e inacceptabil, îţi dai demisia şi pleci. Nu prea s-a întâmplat. Ar fi cu siguranţă o discuţie interesantă.

Şi închei tot cu un exemplu de neasumare a răspunderii, de data asta la scară mult mai mare. N-am auzit deloc să mai fi ieşit în public de când cu scandalul Climategate (cel cu mânărirea datelor de cercetare pe care se bazează teoria încălzirii globale) fostul vicepreşedinte american Al Gore, actual promotor al agendei globale anticarbon şi miliardar din această afacere. Cartea şi filmul său, numite „Un adevăr incomod”, traduse şi promovate până la saţietate, inclusiv în română, şi pentru care Gore a primit Oscarul şi Nobelul, s-a dovedit că aveau un titlu premonitoriu, dar în sens complet opus celui intenţionat de autor.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Posted in Social | No Comments »

Revoluţie sau lovitură de stat?
ianuarie 3rd, 2010

Regimul Ceauşescu, expresia paroxistică şi cea mai agresivă a naţional stalinismului în Europa (fenomenul supravieţuieşte încă în Coreea de Nord), a fost răsturnat de o revoltă spontană anticomunistă.

Întrucât această revoltă a dus la prăbuşirea instituţiilor statului totalitar comunist, inclusiv a partidului monopolist, cu a sa ideologie omniprezentă, cu aparatele propagandistice şi teroriste utilizate pentru condiţionare mentală şi subjugare politică, ea poate fi socotită o revoluţie.

Revoluţiile sunt analizate şi judecate prin prisma cauzelor, actorilor, efectelor şi implicaţiilor lor, de scurtă, medie şi lungă durată. Nu vom şti probabil niciodată toate detaliile, intrigile, manevrele din acel decembrie 1989, dar putem să surprindem liniile principale, faptele cele mai semnificative, consecinţele palpabile şi de necontestat. Nu suntem deci pierduţi la capitolul analiză interpretativă întemeiată pe evidenţe factuale, nu pe himere şi ficţiuni.

Cum spunea recent distinsa gânditoare Agnes Heller, toate revoluţiile moderne au fost trădate. Toate au fost acompaniate de iluzii adeseori exagerate. Revoluţiile pornesc de la consensul celor care spun NU vechiului regim. Urmează apoi divergenţele, disonanţele, conflictele, rivalităţile, facţiunile.

Când se ajunge la momentul afirmativ, taberele se despart: unii vor ruptura categorică cu trecutul, alţii susţin forme mai mult sau mai puţin mărturisite de continuitate. Se invocă necesitatea liniştii pentru a împiedica împlinirea dezideratelor revoluţionare. Restauraţia îmbracă adeseori haina prudenţei excesive. Vă mai amintiţi sloganul fesenist repetat ad nauseam de partida legată de Iliescu: “Un preşedinte pentru liniştea noastră”…

În cazul Revoluţiei române, începută la 16 decembrie la Timişoara, nu putem eluda momentul deturnării ei de către forţele securist-nomenklaturiste regrupate sub conducerea FSN. S-a jucat atunci o tragicomedie a imposturii. Noii lideri, autoproclamaţi tribuni ai revoluţiei, au utilizat tehnicile bizantine de manipulare pentru a amortiza direcţia radical-anticomunistă pornită de jos în sus.

Deci, ceea ce s-a petrecut imediat dupa fuga lui Nicolae şi a Elenei Ceauşescu de pe acoperisul clădirii CC al PCR a fost o contrarevoluţie ori, dacă vreţi, o lovitură de palat. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost executaţi, în urma unei farse judiciare, cu cel puţin două scopuri: în primul rând, să li se astupe vocea, să nu poată vorbi despre cine erau de fapt noii lideri.

În al doilea rând, pentru a genera o fantasmă punitivă colectivă, un mit redemptiv întemeiat pe sângele tiranilor ucişi. Din timpuri imemoriale, se ştie, nimic nu asigură mai puternic coeziunea, unitatea monolitică a unui grup decât participarea la ritualuri sacrificiale cu scopuri presupus exorcizante.

Dictatura comunistă a fost dărâmată de miile de demonstranţi exasperaţi de minciuni, frig, foame şi frică. Au fost ucişi peste o mie de oameni, înainte şi după 22 decembrie. Născut în chip violent, glorificând pe întreg parcursul existenţei sale ura de clasă, regimul a pierit violent, re curgând la crimă, la masacru.

Succesorul său, sistemul Iliescu, a utilizat metode similare, demonizând opoziţia şi folosind tehnici bolşevice de anihilare a forţelor democratice. Reconcilierea naţională este de neconceput câtă vreme ceea ce s-a petrecut în decembrie 1989 şi în perioada care a urmat rămâne învăluit în ceaţa mistificărilor tulburi şi a neadevărurilor obscene.

Grupul Iliescu, din care făceau parte dovediţi agenţi sovietici, a încercat (şi un timp a izbutit) să oprească, mai exact spus să încetinească, impulsul revoluţionar anticomunist. Discursul noii puteri s-a centrat pe necesitatea restabilirii ordinii. A fost vehiculat pericolul terorist pentru a-i ţine pe oameni în casă
şi a crea o stare de panică universalizată.

În câteva zile, a devenit orbitor de clară prăpastia dintre făgăduinţele noii puteri şi realitatea sordidă a practicilor ei. La douăzeci de ani de la evenimentele din decembrie, actorii implicaţi încă ne servesc legende din dorinţa de a se prezenta drept demiurgi ai căderii regimului comunist. Un Victor Atanasie Stănculescu susţine faptul că el a fost cel care a dat o lovitura de stat militară.

În fapt, el s-a acoperit perfect, menţindu-şi şansele de a sta la vârf în orice condiţii, cu sau fără Ceauşescu. Stănculescu a fost un magnat al regimului, nu un adversar al său. A fost şeful gărzii pretoriene şi l-a trădat în final pe Ceauşescu. A făcut-o doar în clipa când a simţit că revolta mulţimii ameninţa să măture tot edificiul pe care el jurase să-l apere. Tocmai de aceea trebuie să respectăm curajul disidenţilor şi să nu confundăm manevrele de palat cu veritabila opoziţie. Fracţionismul de partid nu echivalează cu opoziţia sau disidenţa.

Ioan Stanomir, într-un articol în „Revista 22”, oferă ceea ce consider drept singura soluţie faţă de aceste campanii perseverente de mistificare a adevărului: „Refuzul amneziei înseamnă hotărârea antigonică de a oferi victimelor demnitatea şi decenţa înmormântării. Vocea celor de astăzi este fidelă celor care nu mai sunt, în încercarea de a constitui un monument din cuvinte şi emoţii, ca un semn al neuitării.”

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Posted in Intern | No Comments »

Procesul Demianiuk: justiție sau răzbunare?
ianuarie 3rd, 2010

Ca reacție la articolul „Ultimul proces al unui presupus criminal nazist – Ivan Demianiuk” (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=10930), Rita Koschland a trimis următorul ecou:

D-nul Herscovici se ocupa, in relatarea sa, de partea penibila a procesului. Este adus in judecata un om f. batrin si neputincios judecat pt fapte pe care le-a
facut in urma cu 70-65 ani si din pozitia de prizonier de razb. (in miinile nemtilor). Penibil,ce… sau sfirsit SS-istii din libera alegere??

Nu cunosc nuantele fine ale comportamentului lui in acea situatie. Intrebarea mea este, ce dreptul juridic ii
cere: trebuia sa refuze porunca militara care era data in conform cu legile acelei tari?

Scopul procesului e dubios. Oare procesul vrea sa arate inumanitatea evreilor care nu sint in stare sa ierte? si poate sint insetati de razbunare??

Am decis să răspund întrebărilor în cadrul unui articol.

Mi-ati pus cateva intrebari dificile, care implica o analiza profunda a cazului (vorbesc in mod „oficial” pentru ca si intre amici buni si vechi exista intrebari complicate in probleme contemporane generale).

In primul rand, repet ultima intrebare pusa: „Oare procesul vrea sa arate inumanitatea evreilor care nu sunt in stare sa ierte si poate sunt insetati de razbunare?” Raspunsul meu la aceasta intrebare este negativ. Cel putin, eu personal nu cred ca exista un asemenea scop in procesul lui John Ivan Demianiuk. M-am intrebat daca nu cumva nu ar putea fi eventual vorba si despre dorinta Germaniei de a arata inca o data ca s-a rupt de trecutul ei nazist si in consecinta judeca si pedepseste un asasin implicat in crimele antisemite din timpul Holocaustului. Fara a exclude aceasta posibilitate, mentionez totusi ca acest personaj a fost urmarit de justitia americana ani si decenii de-a randul. El a fost expulzat in Israel pentru a fi judecat, dupa ce nu fusese stabilita vinovatia lui in SUA. In cele din urma, justitia israeliana l-a achitat: tribunalul a stabilit ca el nu este renumitul asasin „Ivan cel Groaznic” de la Treblinka.

Acum el a fost expulzat tot de catre administratia americana, tot pentru a fi judecat, de data aceasta in Germania. Israelul – in calitate de reprezentant al lumii evreiesti – nu este autorul acestei expulzari. Demianiuk nu este judecat de un tribunal israelian, ci de un tribunal german, ca urmare a acordului intre SUA si Germania in acest sens. Trebuie sa repet ca acest proces, ca si cel desfasurat anterior in Israel, nu reprezinta decat un proces de recunoastere penala a unui personaj. El nu este si nici nu mai poate deveni un proces al Holocaustului. In nici un caz nu mai poate fi vorba dspre un nou proces Eichmann. Cazul este complet diferit. Mai mult, trebuie sa mentionez ca o parte a presei ebraice israeliene a tratat cazul in mod semi-ironic (in articol am citat atitudinea unui ziar ebraic in acest sens). Nu cred ca cineva se gandeste in prezent ca procesul este judecat de evrei si reprezinta o razbunare din partea lor, ca ei nu ar fi in stare sa ierte. In nici un caz, nu cred ca acesta ar fi mobilul procesului.

Trebuie sa mentionez ca justitia nu este o razbunare. Fara sa fiu jurist, trebuie sa afirm ca inca din antichitate, de la izvoarele civilizatiei, justitia insemna a face dreptate si nu a razbuna. Dimpotriva: razbunare inseamna decizia unei persoane devenita victima de a pedepsi autorul unei crime sau al unui act care a vexat-o, dar in mod individual, fara intermediul unui tribunal.

Tribunalul reprezinta forta societatii, de a mentine dreptatea si legalitatea, alaturi de alt element cu o functie anumita in acest sens, forta politieneasca. Nici un politist nu are voie sa abuzeze de pozitia pe care o are pentru a se razbuna el personal pe cineva. Dupa cum nici un judecator nu are dreptul sa pronunte un verdict opus legii. Justitia functioneaza in conformitate cu norme legale. Putem mentiona atat dreptul contemporan din toate statele civilizate si democrate, cat si dreptul existent in alte perioade istorice: dreptul roman si dreptul biblic. In privinta dreptului biblic, trebuie sa mentionez ca el reprezinta dovada ca evreii stiu sa ierte si sa judece la rece. Biblia ebraica mentioneaza cazurile in care un inculpat este condamnat si cazurile in care este aplicata pedeapsa capitala, precum si in ce conditii, printre care numarul de martori. Ulterior, Talmudul a reinterpretat unele precepte juridice biblice, de exemplu legea talionului. Interpretarea ad-litteram a legii talionului era ca daca cineva a scos ochiul cuiva, trebuie sa i se scoata ochiul si lui (prevedere asemanatoare cu cea a codului akkadian al lui Hammurabi). Interpretarea talmudica este insa diferita. Nimeni nu-i poate scoate ochiul cuiva exact in aceeasi forma in care el a scos ochiul victimei. Nici nu poate fi repetata situatia in care respectivul s-a aflat atunci cand a scos ochiul altcuiva. Prin urmare, in loc sa i se scoata ochiul delicventului, el trebuie impus la plata unei despagubiri banesti sau de alta natura. Banii trebuie virati victimei. Pe aceasta cale, victima insasi va fi despagubita intr-un fel, se va bucura de acest bani, putand sa-i foloseasca pentru tratament medical, sau pentru a se intretine si a-si ajuta familia in conditiile unei incapacitati de munca. Justitia se bazeaza pe drepturile omului si nu pe elementul primitiv al razbunarii animalice. In orice proces exista un judecator sau un complet de judecata, un acuzator, dar si un aparator. Pana si in procesul Eichmann a existat un avoacat al apararii. El trebuie sa faca tot ce este posibil din punct de vedere legal pentru a-si apara clientul. Evident ca avocatul apararii nu este delicvent, ci doar aparator, cautand sa contribuie la a se face o judecata dreapta. Recent am avut o convorbire cu un prieten, avocat. El mi-a spus ca orice om are dreptul sa aiba aparare la orice proces si orice avocat are datoria sa-si apere clientul, precum si obligatia morala de a nu refuza sa ofere acest serviciu cuiva. Atunci eu am procedat la metoda reducerii la absurd si l-am intrebat ce ar fi facut daca ar fi fost solicitat sa-l apere pe Ceausescu. Mi-a arspuns ca ar fi acceptat, desi nu din toata inima si s-ar fi straduit sa-l apare, adaugand ca justitia nu este o razbunare, ci punerea in aplicare a legilor societatii.

Oare evreii nu pot uita si ierta? Nu cred. Ideea iertarii apare in iudaism chiar sub forma cererii de iertare catre Dumnezeu. Sa ne amintim de „Slihoth”, ruga pentru iertarea pacatelor. Mai mult, fiecare evreu este obligat sa-si ceara iertare de la semenii lui inaintea anului nou evreiesc. Deci, acest fenomen exista. Nimeni nu poate implica evreilor ca nu iarta si nu isi cer iertare. Mai mult, a ierta este mai important decat a cere iertare.

In cazul de fata exista totusi un fenomen special: crimele naziste. Nu stiu in ce masura stiinta dreptului si-a insusit termenul „monstruozitate”, indicand o supracrima. Daca o crima poate fi prescrisa, o monstruozitate nu poate fi prescrisa. Nu ma refer numai la monstruozitatile comise de nazisti in perioada Holocaustului si al celui de al doilea razboi mondial. Ma refer la orice monstruozitate, indiferent de mobilul ei: genocid, asasinat in masa bazat pe rasism sau nationalism, asasinat colectiv multiplu bazat pe conseiderente ideologice si politice, sau cu scopul terorizarii maselor. Aceste acte de monstruozitate nu pot fi trecute cu vederea.

Exista insa si alt element: iertarea combinata cu lupta impotriva ideologiei genocidiare, pentru a lupta impotriva acestei ideologii, pentru ca ea sa nu se mai repete. Deci nu luptam impotriva unor indivizi, care poate ca in alte conditii istorice s-ar fi comportat altfel, ci impotriva mobilelor ideologice criminale. Este ideea proferata de filosofii evrei Hannah Arendt, Jacques Derrida si Nicolae Steinhardt. Fieacare dintre ei a proferat aceasta idee intr-o forma diferita, insa aceasta idee trebuie luata in consideratie. Este vorba despre aspectul universal al Holocaustului, in cadrul diferitelor acte de genocid, care din nenorocire continua si astazi.

Un proces al unui criminal nazist trebuie sa fie si o lectie istorica. A se memora tot ce s-a intamplat pentru ca asemenea acte sa nu se mai repete. Dar in prezent o asemenea lectie istorica nu poate fi invatata in cadrul procesului Demianiuk. Este un simplu proces de recunoastere penala (daca acest lucru este posibil dupa circa 65-70 de ani) si nimic mai mult. Pe langa faptul ca acuzatul este un batran bolnav, iar procesul nu se poate desfasura in conditii obisnuite. Se poate invata ceva din acest proces? Ramane un semn de intrebare. Cred insa ca o cercetare istorica asupra Holocaustului, precum si conferinte publice, lectii in scoli, cursuri universitare pe aceasta tema, articole de presa, filme, programe de radio si televiziune, prezentari in Internet si carti de popularizare a subiectului ar contribui mult mai mult in acest sens. Pot da ca exemplu raportul comisiei Wiesel asupra Holocaustului in Romania, care a contribuit mult pentru cunosterea Holocaustului in aceasta tara. Cu mult mai mult decat daca ar fi fost organizat procesul unui individ oarecare, de ragul cel mai scazut.

Trec la alta intrebare. Presupunem ca respectivul John Ivan Demianiuk ar fi criminalul din lagarul de la Sobibor. S-ar fi putut opune ordinului primit in conditiile de atunci, in calitate de prizonier de razboi? Pot raspunde ca este greu a se trage concluzii post-factum. Desigur ca ar fi putut refuza sa execute ordinul, dar in acest caz ar fi fost ucis el insusi. De fapt, aceasta ar fi fost o sinucidere. In conditiile de atunci, o asemenea atitudine ar fi insemnat un gest moral deosebit de inalt, un act de curaj deosebit. Dar nu orice om putea lua o asemenea decizie. Au existat cazuri, precum al unui preot catolic, Maximilian Kolbe (ulterior sanctificat), el insusi detinut in lagar, care a ales sa moara in locul unui copil in lagarul de la Auschwitz. Sau cazul unui soldat rus prizonier care s-a starduit sa salveze un copil evreu si a reusit (astazi, copilul de atunci este rabinul Israel Meir Lau, actualul Sef-Rabin al orasului Tel Aviv). Dar cazuri are. Se impunea o tarie morala, o constiinta puternica, un curaj individual. In cazul Demianiuk, aceste elemente au lipsit. Desigur, se pune intrebarea daca el a actionat numai din cauza ordinului primit si amenintarilor proferate asupra lui de catre paznicii SS-isti germani – care l-au impins in imperiul fricii – sau a actionat si din ura fata de evrei.

Oare acest element individual, ura, a existat in actiunile sale? Acesta este un punct asupra caruia trebuie sa decida tribunalul german. Gradul de vinovatie al lui John Ivan Demianiuk este legat de acest element. Daca a comis acte criminale nu numai pentru ca i-au fost impuse, ci si din ura, atunci este intr-adevar vinovat. Desi nu este clar daca o pedeapsa reala ar putea fi aplicata unui om la varsta lui si in situatia sa fizica.

Aici ajungem la un ultim element. Prescrierea monstruozitatilor naziste este imposibila: ele au fost crime impotriva umanitatii. Dar apare un alt element. Poate fi acuzat un om in varsta de aproape 90 de ani pentru fapte comise cu 68 de ani in urma, atunci cand avea numai 22 de ani? Se poate afirma ca trebuie pedepsit din punct de vedere teoretic si juridic. Dar din punct de vedere moral? Ramane un semn de intrebare.

Din pacate, Germania nu a judecat criminali nazisti care au comis acte bestiale mult mai grave, fiind chiar intiatorii lor. In cazul unui proces al unui aemenea individ, rasunetul procesului ar fi fost mult mai mare. Dar numarul unor asemenea indivizi este mic in intreaga lume. Totusi, nu cred ca este o forma de autodezvinovatire a Germaniei, ci de recunoastere a unor crime comise sub auspiciile ei in perioada nazista. Chiar daca John Ivan Demianiuk este individul cautat, criminalul de la Sobibor, el nu a actionat in mod individual, ci la ordinul sau la indemnul altora.

Posted in Polemica | No Comments »

Germanii în Europa Centrală (I): analize moderne şi realităţi medievale
ianuarie 3rd, 2010

Biografiile unor indivizi sau comunităţi ajunse dintr-un motiv sau altul înafara zonei de origine şi relaţiile acestora cu majoritatea au capacitat interesul istoricului încă de la primele tentative de consemnare a succesiunii evenimentelor. Lumea greacă şi pe urmele acesteia cea romană au avut o raportare aproape modernă la prezenţa străinilor în mijlocul propriilor comunităţi şi au instituţionalizat modele de coexistenţă, cu prezervarea diferenţelor lingvistice şi civilizaţionale. În ceea ce priveşte orbis romanus, imperativele politice şi militare au impus elaborarea unui system complex de ierarhii, incluzând acele seminţii sau state implicate în diverse forme de parteneriat cu Imperiul. Viziunea universalistă pe care paradigma creştină a propus-o naţiunilor în curs de cristalizare pe solul European, aceea a Cetatii lui Dumnezeu, conturată de scrierile Sfântului Augustin, nu a fost în măsură să substituie solidarităţile de sânge şi cu atât mai puţin să diminueze potenţialul ofensiv al acestora din urmă. Din această perspectiva, Evul Mediu, timpul triumfului misiunii creştine şi al elanurilor cruciate, a rămas în memoria noastră mai ales prin momentele de exaltare a gloriei naţionale şi a luptelor pentru apărarea patriei, duse împotriva naţiunilor vecine, investite de propaganda patriotică cu atribute depreciative. Retorica politică inspirată de reflecţia istorică are un rol semnificativ în perpetuarea acestei imagini, după cum pledoaria pentru un proiect European comun poate sugera evitarea temelor generatoare de controverse şi privilegierea duratei lungi in dauna evenimentului, a cărui receptare se datorează unor evaluări subiective ale contemporanilor.

Un studiu de caz al sinuozităţilor pe care le-a cunoscut abordarea relaţiilor majoritate-minoritate este dat de stabilirea unor comunităţi de oaspeţi germani în vaste regiuni din Ungaria, Boemia şi Polonia, în secolele XII-Xiv. Ca şi în cazul altor aspecte care au tangenţe cu geneza naţiunilor din această regiune, restituirea evenimentelor s-a realizat dintr-o perspectivă antitetică, cu abordări lipsite uneori de nuanţe şi spirit critic, iar potenţialul controverselor care au animat dezbaterea pe durata ultimelor două secole a beneficiat de pe urma reactualizărilor generate de cauze recognoscibile în actualitatea luărilor de poziţie. Competiţia pe care vectorii modernizării au generat-o la nivel individual s-a manifestat şi în raporturile dintre state şi naţiuni, iar una din formele sale de expresie a fost interpretarea realităţilor medievale în funcţie de exigenţe ale unor momente istorice ulterioare sau, mai grav, în funcţie de instrumentalizarea trecutului în serviciul unor ideologii exclusiviste. Colonizarea germană din est a reprezentat o temă frecventată de exponenţii istorismului prusac din perspectiva misiunii germanilor de propagatori ai civilizaţiei şi valorilor occidentale în rândul slavilor, maghiarilor şi românilor. Înaintarea spre Răsărit, acel Drang nach Osten cu notaţiile depreciative pe care le-a dobândit ulterior, a însemnat în viziunea acestor autori difuzarea în rândul autohtonilor a unor inovaţii tehnice şi transformări sociale, precum tehnicile de cultivare a solului, activităţi meşteşugăreşti, urbanizarea. Adepţii acestei interpretări au propus teoria nivelelor de dezvoltare, sugerând un decalaj accentuat între spaţiul german aflat în plin progres economic şi demografic, şi proximitatea răsăriteană, în care continua să predomine agricultura de subsistenţă şi instabilitatea politică. În opinia istoricilor cehi şi polonezi din secolul al XIX-lea, prezenţa germană a fost considerată ca o expresie a tendinţelor expansioniste ale germanilor, un mijloc de presiune al acestora din urmă asupra structurilor statale ce se formaseră la frontierele răsăritene ale Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană.

Conduita oaspeţilor germani este pusă în cauză prin prisma loialităţii faţă de ţările de adopţie, iar rolul lor în evoluţia economică a zonelor pe care le-au populat este relativizat şi privit în relaţie cu tendinţa acestora de a submina eforturile de centralizare a puterii. Fiecare din aceste direcţii majore au generat abordări nuanţate, inspirate în egală măsură de sensibilităţi sociale şi mentale şi de aprofundarea cercetărilor asupra surselor scrise şi a inventarului arheologic. Imaginea germanilor ca factor de cristalizare a unui anumit specific al civilizaţiei central-europene a animat pledoariile pentru Mitteleuropa, proiectul de integrare regional foarte popular în anumite medii politice, economice şi intelectuale, considerat o soluţie la problematica deschisă de sfârşitul Primului Război Mondial şi de reconfigurarea politică dată de tratatele de pace. Dacă gradul redus de adeziune al acestei tentative integraţioniste şi similitudinile sale cu realităţile Monarhiei Habsburgice au făcut ca proiectul să rămână la stadiul unui exerciţiu teoretic, aspiraţia spre reunificarea Europei ce a urmat căderii Zidului Berlinului a determinat recuperarea acestor teze. Prezenţa germanilor în Europa dunăreană este asumată ca o marcă a identităţii regionale, o valenţă a unei societăţi multiculturale avant la lettre, de natură să susţină efortul de recuperare a identităţii europene pierdute a naţiunilor aflate dincolo de Cortina de Fier. În percepţia colectivă, imaginea caricaturală a junkerului sau birocratului german este substituită de cea a antreprenorului sau a profesorului, iar zone vizate în mod direct de colonizarea germană precum Transilvania sau Silezia tind să valorizeze acest patrimoniu ca marcă a identităţii proprii.

Dimensiunea economică a expansiunii germane spre est a generat studii de substanţă în ultimele decenii, al căror merit esenţial constă în amendarea stereotipiilor referitoare la diferenţele de dezvoltare între estul şi vestul Europei medievale. Comparaţia cu zone care n-au cunoscut prezenţe germane semnificative precum Rusia sau sudul Balcanilor au relevat similitudini care nu justifică imaginea saltului tehnologic produs de colonizare.

Acest larg spectru interpretativ corespunde unei realităţi medieval complexe în care procesul care a implicat mari grupuri de nobili, ţărani şi orăşeni, s-a desfăşurat pe durata câtorva secole şi a modificat structura etnică, dinamica socială şi demografică a zonelor de imigraţie. Desfăşurarea sa a fost influenţată de evoluţia proprie a lumii germane, fără ca faptul să justifice vreo conotaţie rasială. Întemeierea de aşezări şi chiar structuri politice înafara regiunilor de baştină nu este specific germanilor şi chiar în ceea ce priveşte Europa Centru-Orientală, nu i-a implicat doar pe aceştia. Colonizarea a fost una din practicile specifice Evului Mediu dezvoltat şi unei lumi aflate în plin proces de stabilizare morală şi politică şi în expansiune economică. Revirimentul demografic al Occidentului este preliminat de acele novae plantationes, fondarea de noi aşezări, din iniţiative etatice sau senioriale, în virtutea unor acte care reglementau relaţia beneficiarului cu forul de autoritate, statutul fondatorului şi ierarhia internă a noii realităţi comunitare.

Procesul de colonizare a fost guvernat de raţiuni obiective, economice şi demografice şi a presupus transferul de populaţie din zonele cu densitate ridicată de locuire în teritorii slab populate sau care urmau a fi valorificate economic. Provenienţa socială a coloniştilor este la fel de diversă ca şi cea etnică, emigraţia voluntară a unor nobili şi cavaleri se desfăşoară concomitent cu cea motivată de cauzalităţi economice, aspiraţiile sociale ale unor elemente dinamice sau elanurile misionare ale unor oameni ai bisericii. Aceste transformări spectaculoase demonstrează caracterul superficial al imaginii Evului Mediu ca o etapă a stagnării şi obscurantismului. Contemporane cu aşezarea germanilor în est au loc fenomene la fel de insolite, chiar dacă mai puţin durabile, precum întemeierea statelor cruciate din Orientul Apropiat, implicând mai ales comunităţi francofone, sau expansiunea comercială a dinamicelor republici urbane italiene în lumea bizantină.

Merită menţionat faptul că instituţionalizarea acestor prezenţe a antrenat implicaţii similare la nivelul raportării ostile la alteritatea etnică şi confesională. La extremitatea opusă a Europei, Reconquista, eliberarea teritoriilor iberice ocupate de mauri, este urmată de aşa-numitele poblaciones, colonizarea cu populaţie creştină, provenită mai ales de dincolo de Pirinei. Implicaţiile profunde ale colonizării germane sunt influenţate în mod esenţial de evoluţiile proprii ale lumii de origine, a realităţilor politice şi social-economice care au generat-o. Restaurarea Imperiului nu a coincis cu afirmarea unui ansamblu politic suficient de viabil pentru a supravieţui întemeietorilor. Implicarea deţinătorilor Coroanei imperial în interminabile litigii jurisdicţionale cu papalitatea a antrenat resursele interne de care dispuneau aceştia şi potenţialul de loialitate al supuşilor în dispute înafara lumii germane, iar dinastiile care s-au succedat pe tronul lui Carol cel Mare şi Otto I au fost obligate să reia eforturile de centralizare a puterii, dintr-o perspectivă proprie zonei de origine şi bazei proprii de putere. Conform unei dialectici care îşi va dovedi valabilitatea şi în alte momente ale istoriei, aspiraţiile universaliste vor potenţa mai curând proiectele regionale.

Chiar dacă conceptul de imperium a rămas pe în patrimoniul identitar german pe durata Evului Mediu, spaţiul german se structurează ca o serie de centre regionale de putere, cu interese proprii, independente şi uneori opuse agendei puterii centrale. Afirmarea loialităţilor regionale nu a implicat doar categoriile sociale privilegiate, fiind impulsionată şi de noua realitate a comunităţilor urbane, angajate activ din secolul al XI-lea în lupta comunală, procesul de emancipare juridică de sub autoritatea seniorială laică sau ecleziastică. Procesul a interferat cu episoade ale conflictului dintre împăraţi şi papi, iar oraşele germane s-au aflat într-o primă fază de partea împăratului. Aceste raporturi care prefigurau solidaritatea de interese care în alte arealuri va da coerenţă procesului de centralizare a monarhiilor teritoriale a fost pusă în cauză în Imperiu de politica fiscala a puterii centrale. Colonizarea internă a teritoriilor germane, constând în atragerea unor locuitori din zonele rename, Franconia şi Bavaria spre zonele împădurite din est, precede şi coincide într-o primă fază cu colonizarea externă, într-o formă ofensivă care va declanşa îndelungatul conflict cu slavii dintre Elba şi Oder, rămaşi păgâni. Simbioza dintre cruciadă şi colonizare va servi drept experienţă preliminară pentru evenimentele ce aveau să se petreacă în Prusia, câteva secole mai târziu.

Stabilirea unor grupuri de oaspeţi germani în regiuni mai îndepărtate de frontierele Imperiului nu a fost rezultatul acestei expansiuni iniţiate de principi teritoriali din Saxonia şi Brandenburg, ci finalizarea unor iniţiative locale. Structurile de putere slave şi maghiare au resimţit cu o acuitate sporită în raport cu echivalentele lor occidentale nevoia de consolidare internă, motivată de vulnerabilităţile care le afectau dezvoltarea. Generaţia suveranilor fondatori fusese urmată de lungi perioade de criză internă, cu succesiuni dinastice contestate, revolte păgâne şi anarhie nobiliară. Regatul Poloniei şi ducatul Boemiei oscilează între necesitatea supravieţuirii prin impunerea principiului primogeniturii şi tradiţia slavă a autorităţii celui mai vârstnic şi a diviziunii patrimoniului. Succesorii regelui Ştefan cel Sfânt au încercat soluţii de compromis, divizând Ungaria între membri ai familiei domnitoare, fapt care nu a împiedicat actele de revoltă ale membrilor mai tineri ai dinastiei împotriva regelui, episoade cunoscute ca lupta dintre coroană şi spadă.

Biserica s-a putut consolida graţie relaţiei directe cu Sfântul Scaun, care a vegheat constant la respectarea patrimoniului şi imunităţilor garantate clerului la consacrarea monarhiilor apostolice. În plus, ameninţarea populaţiilor nomade din steeple nord-pontice a continuat să fie o realitate a vieţii cotidiene în această regiune până în secolul al XII-lea. Aceste circumstanţe au impus apelul la afluxuri demografice dinspre vest şi est, care să crească potenţialul economic şi militar al structurilor de putere şi să genereze resursele economice necesare competiţiei interne şi externe. Pentru oamenii epocii, ca dealtfel şi pentru succesorii lor din secolul al XVIII-lea, era evident faptul că puterea unui suveran, nobil sau episcop, depindea de numărul locuitorilor pe care îi guverna, cărora le asigura securitatea şi deţinerea unui patrimoniu, elemente care cimentau loialităţile medievale.

Experienţa primelor începuturi a generat o procedură aproape standardizată a întemeierii de aşezări germane, iniţial în sudul Boemiei, cu extensiune în Polonia Mare şi Silezia. Rolul esenţial revenea intermediarilor, cunoscuţi în documente ca locatori, cei care duceau tratativele cu deţinătorii de drept ai teritoriilor viitoarei aşezări, stabileau condiţiile de locuire şi în beneficiul cărora se emiteau diplomele care defineau statutul juridic al locuitorilor. Apogeul procesului de colonizare a coincis cu cel al luptei comunale, iar faptul a impulsionat fondarea de aşezări urbane în regiunile de colonizare. Nici detractorii colonizării germane nu neagă importanţa acestora pentru întemeierile urbane din Europa Centrală. Acestea din urmă au avut ca fundamente juridice aşezămintele legale din oraşele germane, mai ales dreptul de Magdeburg sau cel de Neumarkt.

Influenţa germană s-a manifestat însă şi în relaţiile agrare, în sensul răspândirii unor inovaţii tehnice şi organizatorice, dar mai ales prin statutul juridic distinct în raport cu seniorul domenial. Prezenţa acestor cultivatori liberi va determina fenomene de emulaţie în zone din Polonia Mică sau Moravia, unde ţăranii polonezi şi cehi vor cere să fie trataţi conform dreptului german. Colonizarea germană în Ungaria a evoluat în funcţie de dinamica fenomenului cruciat şi a vicisitudinilor unei vecinătăţi potenţial ostile cu Imperiul. Prezenţa unor cavaleri germani la curtea regală este urmată de menţiuni documentare ale unor locatori din zonele vestice, germanofone şi romanice ale Imperiului, ca acel Anselm din Brabant sau Iohanes Latinus, menţionat în surse din Transilvania. Aşezarea germanilor în Ungaria este legată de tradiţie de domnia regelui Geza al II-lea, dar procesul atinge faza sa de apogeu în secolul al XIII-lea, când coloniştii se instalează în cele două zone pe care le vor domina economic şi instituţional, Zips în Slovacia şi teritoriul definit juridic ca fundus regius, Ţara Bârsei în sudul Transilvaniei. Succesul acestor iniţiative a depins în faza sa finală de caracterul relaţiilor actorilor politici locali cu cei din Imperiu, precum şi de dinamica unor procese cu impact general-european, precum cruciada a IV-a şi misiunea creştină în nord şi est, invazia mongolă din 1241 şi reacţiile identitare care i-au urmat, dar mai ales pragmatismul celor implicaţi.

Posted in Istorie si actualitate | No Comments »

Marcel Iancu – Arta mea si sionismul [I]
ianuarie 3rd, 2010

In numarul trecut am scris un articol care se referea la reevaluarea, in publicatiile de limba romana, a unor promotori ai literaturii si artei de avangarda, din Romania interbelica, care au avut un impact international, covirsitor, asupra evolutiei culturii mondiale. Si subliniam ca, in repetate rinduri, se facea abstractie de originea lor evreiasca, de impactul pe care l-au avut asupra lor manifestarile antisemite, de dispretul afisat de confratii lor romani, de umilintele la care au fost supusi, de legile rasiale care i-au facut sa se simta straini in Romania, emigrind spre alte meleaguri. Un exemplu concludent este evreul Marcel Iancu ( Janco), pictor, ahitect, co-fondator al miscarii Dada, care, revenit de la Zurich, via Paris, la Bucuresti, a revolutionat arhitectura, arta, literatura si publicistica romana.

Am reprodus saptamina trecuta scrisoarea lui Marcel Iancu ( 1895 Bucuresti- 1984 Tel Aviv), de pe vaporul care il ducea, in toamna anului 1938, spre Palestina sub mandat britanic, in speranta sa-si gaseasca un nou punct de plecare, spre noi orizonturi existentiale, artistice si spirituale, pe teritoriul viitorului stat Israel, a carui nastere o intrezarea, presimtind-o ca pe o „Salvare”, un „leagan al poporului nostru”. Dupa citeva luni (peste 6, din spusele fiicei sale, D-na Dadi Janco, din Tel Aviv), artistul revine in Romania, decis sa emigreze, cu intreaga sa familie.

Un alt document important, care dezminte orice incercare de a mistifica motivele pentru care Marcel Iancu a parasit definitiv tara sa natala, mi l-a daruit tot fiica aristului. Dar Dadi Janco nu a stiut sa-mi indice cine a editat acel manuscris si de-abia dupa o cautare de citeva luni, ajutat de interviul lui Marcel Iancu, din „Generatia de Sacrificiu” a scriitorului Solo Har, aparuta in Israel, si de cercetarile D-nei Ditza Goshen, de la Universitatea din Ierusalim, am reusit sa gasim sursa. Marcel Iancu a scris acesta confesiune in mod special pentru publicatia „Shevet Romania” (Tribul Romania), in nr 8-9 ( septembrie 1980), la o virsta inaintata, aceasta explicind si unele mici erori in plasarea evenimentelor in timp. Parti din acest text au fost citate de Al. Mirodan, in „Dictionar neconventional al scriitorilor evrei de limba romana” , literele G-H-I, aparut de curind in Israel.

„Shevet Romania” – publicatie periodica de istorie a iudaismului din Romania – si-a incetat demult aparitia, era editata de ” Hitahdut Olei Romania”-H.O.R. ( Organizatia Originarilor din Romania) la Tel Aviv. Marturia lui Marcel Iancu este zguduitoare, zmulsa din suflet, dureroasa, dar si plina de speranta. Cu asentimentul D-nei Dadi Janco, voi reda integral acest emotionant material, impartindu-l in doua fragmente.

Arta mea şi sionismul

Marcel Iancu

Născut în frumoasa Românie, într-o familie de oameni înstăriţi, am avut fericirea de a mă forma într-un climat de libertate şi lumină spirituală. Mama, femeie inteligentă, în posesia unui real talent muzical; tata – om sever şi harnic negustor – au creat condiţiile favorabile dezvoltării tuturor aptitudinilor mele.
Manifestam, încă din primele clase primare, o puternică atracţie pentru desen şi culoare. Pe cît de nemulţumit era tata că mîzgăleam toate caietele şi cărţile mele, că umpleam spaţiile libere cu aşa zisele „meneheleh”, cu caricaturile şi portretele profesorilor sau ale colegilor, pe atît de mîndră era mama de înclinaţiile mele artistice, pe care le încuraja neîntrerupt şi pe toate căile. Tot mama a fost, dealtfel, aceea care a încercat să mă atragă, ca şi pe sora şi pe fraţii mei, spre arta pe care ea însăşi o practica virtuos, spre muzică. Zadarnic însă, căci repetatele încercări în această direcţie, au eşuat toate. Am rămas astfel credincios artei plastice.
Eram o fire sensibilă şi emotivă, un copil retras şi predispus la visare şi meditaţie. Din prima tinereţe, am încercat să mă formez singur, să caut, adică să înţeleg lumea înconjurătoare, să ajung la adevăr, să descopăr sensul vieţii. M-am dezvoltat într-o atmosferă de libertate reală, dominat de un puternic sentiment de umanitate şi dreptate socială. Existenţa oamenilor defavorizaţi, slabi, a muncitorilor săraci, a cerşetorilor mă îndurera şi, comparînd-o cu buna stare a familiei noastre, îmi isca un sentiment de culpabilitate.
La vîrsta cînd alţii se dedau cu voluptate numai jocului, eu preferam zgomotoaselor petreceri ale copiilor solitudinea într-un colţ ascuns al grădinii noastre, unde meditam, în tăcere, la toate nedreptăţile vieţii, la dreptul celui mai tare de a-l apăsa şi umili pe cel slab. Ascuns acolo, citeam sau desenam. Citeam, ca să cunosc viaţa, suferinţele omului, şi desenam, cu intenţia secretă de a contribui la micşorarea sau chiar curmarea acestor suferinţe.
Eram convins că artei îi revine misiunea de a îndrepta lucrurile, de a lecui rănile, de a întrona dreptatea, de a pune capăt suferinţelor şi a aduce pretutindeni bucuria. Încă din prima tinereţe, orice nedreptate de care mă izbeam, o consideram un afront personal, o trăiam intens, ca şi cum aş fi fost eu însumi victima ei; orice suferinţă omenească devenea suferinţa mea. Mă durea durerea orbilor privaţi de bucuria luminii şi mă dureau, la fel, lipsurile orfanilor, necazurile celor ce se zbăteau in sărăcie. N-aş fi ucis vreodată o insectă măcar şi mi se părea un păcat de moarte să rup o floare din grădina pe care o îngrijeam. Era acesta poate comportamentul unui adolescent supersensibil, slab dintr-un anume punct de vedere, nu îndeajuns de pregătit să înfrunte greutăţile vieţii. Aşa eram însă.
Nu-mi propun aici să vorbesc pe larg despre biografia mea şi nici despre activitatea mea artistică. Voi aminti numai că, la 19 ani, am plecat la Zürich, cu scopul declarat de a studia arhitectura, pentru a răspunde astfel doleanţelor tatălui meu care dorea să-mi fac o carieră, dar cu intenţia secretă de a continua acolo studiile începute la Bucureşti cu marele desenator şi pictor Iser.
Nu voi insista nici asupra curentului artistic DADA, pe care l-am iniţiat la Zürich, în 1916, împreună cu Hugo Ball, Jean Arp, Tristan Tzara, Hülsenbeck. Voi spune atît doar: aflaţi într-o ţară neutră, într-un moment cînd, în toată Europa, se desfăşura un război crud şi barbar, am trăit cu o intensitate aparte revolta împotriva unei culturi care, falimentară, a permis dezlănţuirea crimelor bestiale, distrugerea unor ţări întregi de veche şi mare civilizaţie. Dada a fost expresia unei revolte sociale, a protestului vehement împotriva războiului. Am propus o artă abstractă, un nou limbaj artistic care să-i înfrăţească pe oameni şi să-i umanizeze cu adevărat.
Nu mie, iniţiator al acestui curent, ci altora – exegeţilor, artiştilor care au fost influenţaţi de mişcarea noastră – le revine sarcina de a vorbi despre importanţa, valoarea şi influenţa acestei revoluţii spirituale care a fost Dada.
Mă voi limita aici să narez doar unele întîmplări semnificative pe care le-am trăit după reîntoarcerea mea în România, unde fusesem chemat, cu aceiaşi ardoare, de buni prieteni şi de părinţii acum îmbătrîniţi şi unde veneam ca misionar al artei noi – pentru mine o adevărată religie căreia mă dăruisem cu toată fiinţa.
Am trăit – repet – în mijlocul alor mei, totdeauna ca om liber; niciodată, nicăieri, în România sau în alte părţi ale Europei, în timp de pace sau în anii cruzi ai războiului, nimeni nu m-a întrebat măcar dacă aş fi sau nu evreu ori…jidan.
În şcoală şi după aceea, am avut numai colegi care-mi erau prieteni, relaţii cu o lume care nu m-a făcut să mă jenez într-un fel că m-aş fi născut evreu iar acasă primisem o educaţie care nu mă putea complexa din această cauză.
Cînd m-am întors în România, am auzit, e adevărat, despre existenţa unei mişcări antisemite, dar efectele antisemitismului nu se repercutau asupra-mi. Lucram, expuneam, construiam la Bucureşti şi în alte oraşe din România, în libertate. Nimeni nu cuteza să mă jignească, să-mi facă o culpă din originea mea. Dar, brusc, prin anii 1930-1931, odată cu apariţia lui Hitler, au început să se transforme şi oamenii şi moravurile. Ciracii români ai lui Hitler au reuşit să schimbe climatul, să facă din România o ţară antisemită.

— continuarea in nr. viitor —

Posted in Relativităţi Culturale | No Comments »

DIAMANT
ianuarie 3rd, 2010

10. DIAMANT

Iaşi, strada Ştefan cel Mare, pe trotuarul din partea dreaptă, cum mergi spre Palat, privesc în minte, la doi tineri, care treceau ţinându-se de mână, fiecare din ei, nereuşind să simtă căldura celuilalt. Mâinile strânse, parcă ţineau ceva în legătura lor. Soarele apunea şi aşteptau să se cufunde în întunericul nopţii. Atunci, chipurile se transformau în umbre, nu aveau nevoie să se vadă, cuprinşi de stele rămâneau numai sufletele, care aveau nevoie unul de altul, trupurile îi stinghereau.
Vorbeau despre destinul omenirii, despre poporul galben, care va fi singurul supravieţuitor şi stăpânitor. Vorbeau despre Facerea lumii. El vorbea şi ea se deschidea să primească cuvânt după cuvânt, să le păstreze toată viaţa. Tânărul citise mult, din arhive şi din cârţi sfinte şi continua parcă o dizertaţie începută demult: \”Dumnezeu a plămădit Lumea din pietre, le-a rupt în două şi le-a aruncat pe pământ. De atunci cele două jumătăţi se caută necontenit, încearcă să se contopească, două câte două. Dar rupturile au ieşit la întâmplare, mai netede, mai zgrunţuroase. Se rănesc atunci când se freacă între ele, că noi aici nu ştim care trebuia să fie jumătatea adevărată pentru fiecare\”.
Şi deodată, în liniştea străzii, \”noi doi nu putem rămâne împreună, am fi ca doi cai bătrâni care trag la aceeaşi căruţă\”, suna vocea lui de tenor.
Nu, noi nu eram cai, Diamant. Am fost poate nişte mânji cu mintea crudă, pe care caii adevăraţi îi zdrobesc cu furie în torentul copitelor.
………………………………………………
Stăteam ca de obicei lângă Delia. Era multă lumină în sală şi multe bucate pe mese, o seară festivă de Paşte. În faţa noastră erau doi băieţi. S-au prezentat. \”Moraru\”,\”Pescaru\”. Ne-a distrat asemănarea de nume, parcă era un simbol. Ne-am prezentat şi noi, \”Delia\”, \”Daniela\” şi conversaţia a început să curgă.
Povesteam fiecare despre cursuri, profesori, examene şi alte banalităţi. Mă rugam să se termine mai repede serbarea şi să ne aflăm pe străzile cunoscute însoţite de cei doi, sau să nu se mai termine niciodată. Băieţii erau în ultimul an de studii.
Tocmai ieşisem dintr-o prietenie nereuşită. Nu mi-a plăcut şi nu-l puteam iubi, dar am avut răbdare un an. Am încercat să-i ascult pe cei mari, care spuneau că dragostea se construieşte cu răbdare şi voinţă. La mine nu.
S-au aprins lumânările, s-au spus câteva rugăciuni, s-a râs mult şi am plecat spre cămine cu noii noştri prieteni. Mergeam cât se poate de încet. Tăceam mult, nu ştiam de unde vin gândurile. Dar Diamant Pescaru era băiat deştept, chiar dacă nu părea la prima vedere. A înţeles ce se întâmplă cu mine şi a adăugat cu ton lipsit de multă importanţă: \”Am o prietenă în Timişoara, oraşul meu natal\”. \” Şi te deranjează să ai şi una aici?\”, l-am intrebat. \”Nu\”, mi-a spus simplu. \”E frumoasă?\” \”Da, e foarte frumoasă, dar tot atât de proastă\”. Cum va ieşi acest joc?
\”Părinţii mei vor să mă căsătoresc cu ea. Este nepoata tatălui meu vitreg\” . Credeam că citesc iar Romeo şi Iulia.\”Tatăl tău a murit?\” mi se părea îngrozitor. Părinţii noştri erau încă tineri. Mi-a spus mai târziu, că tatăl lui era Avocatul de Stat în Timişoara. La combinatul siderurgic a fost un furt de materiale care a dus la moartea unui muncitor. Cel care a furat era un rus dintre cei veniţi să ajute la construcţia combinatului. Dar nu se putea acuza un rus. Ei erau fraţii şi prietenii noştri. I s-a cerut tovarăşului avocat Pescaru, să acuze un român nevinovat. A doua zi, dimineaţă de tot, Diamant, copilul de 5 ani l-a văzut pe tatăl lui spânzurat de tavanul băii.
Am ajuns la cămine, şi am trecut de ele, fără să ne oprim. Nimic nu ne mai putea opri. Aveam atâtea să ne spunem şi noaptea care ne iubea la fel pe amândoi… Ne bucuram când vorbeam şi când ne ascultam. Spre dimineaţă, am ajuns la cămin şi nu-mi păsa când portarul m-a privit cum privea şi alte fete care veneau spre dimineaţă. Aşa am început să iubesc drumul spre Copou, aleele cu prundiş, statuile, teiul lui Eminescu, aducându-mă din nou la idolul meu din anii de liceu, băncile pe care de secole îndrăgostiţii stăteau îmbrăţişaţi, sub becurile sparte de alţii dinaintea lor. Vorbeam cu aceeaşi plăcere despre Manuscrisele găsite de curând la Marea Moartă, despre colegii lui şi mai ales colege, cum s-a hotărât să înveţe filozofia. La el a fost simplu şi perfect. Filozofia i-a plăcut dintotdeauna şi a ştiut că va putea fi cel mai bun. Era cel mai bun. Cum am ales eu să învăţ matematica? Încă nu-mi venea să cred că asta am ales.
Eu îi spuneam uneori poezii scrise de mine şi îi plăceau fiindcă totul era pe placul nostru în zilele şi serile lungi, în care numai noi existam. Dar nu era aşa întotdeauna. . Uneori se întreba ce caut eu lângă el? Uneori îmi spunea vorbe care mă dureau, odată am îmbrăcat o bluză albă, şi mi-a spus că semăn cu o verişoară a lui. Am crezut că e un compliment, dar a adăugat că verişoara lui avea 60 de ani. Altădată, când stăteam pe o bancă în Copou, şi-a pus capul în braţe la mine, şi m-a rugat să mă joc cu părul lui, aşa cum făcea bunica lui în copilărie. Mă întrebam ce sînt eu pentru el? Eram gata să fac tot ce făcuse vreodată toată familia lui, dar şi eu trebuia să primesc ceva şi nu mai puţin decât toată fiinţa lui. Eram geloasă pe Tania. Voi fi odată şi ziua ca Tania? Nu avea intenţia de a mă jigni. Era de o politeţe care se putea primi numai prin gene. Nu reuşea să hotărască între cele două prietene, eram prea deosebite şi uneori mă întreba pe mine ce trebuie să facă. Eu ştiam că-l vreau, el era obligat să aleagă singur şi-i era greu. Odată mi-a spus aşa, fără motiv: \”Dacă nu putem trăi împreună, hai să murim împreună.\” În acele momente se trezea \”profesorul\” din mine, îi spuneam că viaţa e frumoasă chiar dacă nu în fiecare zi, că este loc destul pe lume şi pentru noi doi.
Dar era şi Revelina, de care ştiam foarte puţin. Frumoasă şi proastă. A fost primită la Institutul din Timişoara, datorită mamei lui, care preda acolo.
Nu înţelegeam nimic. N-o iubea, dar o accepta. De ce? Cu mine îi era bine, fiecare propoziţie a mea, era o laudă care îi mângâia amorul propriu. Nu minţeam, am spus deja că era \”cel mai bun\”, când eram cu el, mă simţeam Tatiana, numai ea merita pe \”cel mai bun\”. Şi Tania îl iubea nespus, dar ea primea înapoi tot ce dădea, chiar şi mai mult, cu ea era copilul căruia îi zâmbeşti, şi îţi întoarce zâmbetul cu toată puterea micii lui fiinţe.
Era între noi un fel de \”modus-vivendi\” care ne convenea. Mergeam împreună să vedem sinagogi vechi, descuiam uşi demult nedeschise, străbăteam praful până la dulapul cu ţesături şi ornamente brodate în aur şi argint din alte vremuri, scoteam cărţi sfinte, citite de cei care nu mai erau. Îl ajutam să fotografieze, stăteam nemişcată ore întregi ţinând în mână cuverturi cu desene de lei, să le găsească poziţia care le reliefa cel mai bine. Lucrarea de diplomă era despre filozofia, poporului evreu. Scria atunci şi despre Metushelah, patriarh care a trăit înainte de potopul lui Noe, o viaţă de 969 de ani, simbol al longevităţii şi poate al faptelor bune săvârşite. Aş fi preferat să stau nemişcată o viaţă şi să fiu cu el. Nu mergeam la cursuri, nici la seminare, aveam destul timp să mă pregătesc în sesine, în ceea ce depindea de mine, am avut întotdeauna încredere în posibilităţile mele de a munci cât de mult.
Timpul trecea, ne apropiam de sfirşitul anului. Mă gândeam cu frică dacă voi reuşi într-adevăr să învăţ toată materia în sesiune, încercasem în timpul semestrului, dar nu reuşeam să înţeleg nimic. Eu trebuia să am tot cursul, să citesc o dată toată materia şi pe urmă să încep s-o învăţ. Vi se pare ceva curios, sau neobişnuit în asta? Spune ceva despre modul meu de gândire? A doua frică era despărţirea de Diamant. El va pleca acasă la el, unde o va întâlni pe Revelina asta de care nu ştiam aproape nimic, se va prezenta la Comisia de repartiţii, unde mi-a spus că va fi cu mama lui, să nu fie păcălit şi să i se dea un post mai puţin bun, faţă de notele lui. Ce post trebuie să primească cel mai bun absolvent din toată promoţia pe ţară, care va fi primul să-şi aleagă locul de muncă?
Era primul şi ultimul nostru an, de fapt, era numai o jumătate de an, al lungilor plimbări în Iaşi, al discuţiilor interminabile legate de filozofii greci şi latini, care mi-au plăcut dintotdeauna, încă de la lecţiile dirigintelui meu, din şcoala generală, despre viaţa, care de abia trebuia să înceapă, subiect în care eram amândoi ca elevii mici, care silabisesc cuvintele din carte. Cum aş fi putut să trec aceste etape de început, cu partenerul pe care îl doream cel mai mult? Am încercat să-l conving să primească repartiţia în Iaşi, el ar fi vrut şi eram sigură că aveam destul timp să reuşesc să-l ţin lângă mine, dar mama lui s-a împotrivit. Un om aşa de capabil trebuie să lucreze în capitală unde va avea mai multe şanse de progres, şi ea a reuşit acolo unde eu am pierdut.
Examenele au mers după aşteptări, am avut destul timp, câte o săptămână sau două pentru fiecare obiect.
Am aşteptat până Diamant a primit 10, la Lucrarea de Stat şi am plecat împreună cu valiza şi tramvaiul spre gară. De atâtea ori, acelaş peron, dar de data asta cel mai trist. Nici nu ştiam ce să ne spunem, nici gândurile, nici cuvintele noastre nu mai ştiau, numai timpul va vorbi şi va hotărî. Trenurile noastre au sosit la aceeaşi oră şi tot aşa trebuiau să pornească. Cu greu ne-am desprins mâinile şi cred că n-am îndrăznit să ne sărutăm, să nu fie ăsta un semn de despărţire. Ne-am îndreptat ficare spre trenul care îl aştepta, şi ne-am uitat în urmă cât se mai putea vedea. Compartimentul meu era gol.

Două trenuri plecau grăbite spre două colţuri de ţară opuse.
Duceau departe, dar cât mai departe, lumină, speranţă şi lacrimi ascunse…
Aici, unde totul părea că e bine, să nu mai existe iluzii deşarte.
Să spulbere mila iubirii furate, aici nu rămâne nici viaţă nici moarte,
Doar veşnice trenuri ce pleacă departe…
CAPITOL DIN CARTEA \”fata din provincie\”, care va apare in curind
Felicia Herscovici

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

După viaţă
ianuarie 3rd, 2010

Când lumina se va stinge,
Iar ziua va fi noapte,
Iarba va scădea
Şi vom fi trişti amândoi.
Nu se vor mai auzi şoapte,
Vom fi singuri printre vise sparte,
Vom şti ce-nseamnă moarte,
Prin moarte însă vom trăi.
Alţi oameni nu vor exista.
În noi
Vom căuta şi poate vom găsi
Cu totul altceva.
Doar undeva, departe, la infinit,
Sau poate unde infinitul se va fi sfârşit,
Zări-vom două siluete-mbrăţişate…
Dar şi ele vor fi la fel de moarte
Ca noi doi.
Vom fi două iluzii sfărâmate…
Cadavrele ne vor înconjura;
Vom suferi, văzând numai iubiri întunecate…
Morţii vor plânge.
Un cor de lacrimi stinse.
Apoi ne vom strânge
Cu toţii
Într-un joc de suflete sfârtecate,
Jocul morţii.
Din joc ne vom desprinde noi,
Apoi alţi morţi, doi câte doi,
Nu se vor auzi şoapte,
Vom fi doar noi,
În jur doar noapte
Şi morţi, la fel, doi câte doi,
Apoi alţi doi, plutind prin moarte,
Apoi alţi doi,
Alţi doi
Alţi noi.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

TELEPATIE [4] – (Mirajul listelor)
ianuarie 3rd, 2010

Muenchen

(urmare din numarul trecut)

Vineri e zi scurta, multi se plimba, eu lucrez pana la 13.00. De obicei imi fac ultimele targuieli, ajung acasa pe la 14.30, inchid telefonul si faxul, ma bag in pat, iau ziarul Yedioth Aharonot, citesc citeva randuri si adorm, pana la 19.30 cel putin, sa recuperez orele de nesomn din cursul saptamanii. In vinerea aceea insa, a doua zi dupa convorbirea tacuta cu C., m-am culcat, dar nu am scos telefonul din priza, nu asteptam sa ma cheme nimeni. Tocmai citeam pagina de sport, cand a sunat telefonul, la capatul liniei, de dincolo de Marea Mediterana, vocea ei…
Priveam tavanul, demult nezugravit, numaram punctele, receptorul la ureche, glasul ei de alergator la Olimpiada, fraze sacadate, ritm de samba, vorbea o romaneasca fara accent, brusc caldura, atata caldura in vocea ei, parca n-au trecut toti acesti ani, unde ne-am pierdut sau oprit, sunt aici, langa tine, privirea ta de 45 de grade…

Acum nu mai erau taceri, ne inundam cu povesti, amintiri, evenimente traite, intrebari cu si fara raspuns sau sens, marturisiri incomplete, Cismigiul, primul sarut, parca a fost in spatele liceului Lazar, sau pe aleea scriitorilor – nu, a fost la tine pe terasa, intr-o seara cand priveam parcul impreuna,- in ultimele luni erai ca o obsesie, nu ma puteam debarasa de ea, – am vorbit de mai multe ori despre tine, intre prieteni, am povestit ca ai fost primul meu sarut, am spus-o cu naturalete, multi te cunosc in zona asta, ii stii pe P., pe DE, pe… si iar despre noi, copii in Bucuresti, apoi prin 72 in Rishon LeZion, ne-am intalnit sau nu, dupa vederea trimisa de tine? – sigur, tin minte unde locuiai, parintii, – tatal meu a murit de curand, mama in 84, bunica in 91…-nici tatal meu nu mai traieste, mama e in Israel cu sora mea, am fost de multe ori, am vrut sa te caut, nu stiu de ce n-am facut-o, au trecut anii…
Am stat la povesti o ora, despre Israel, plecarea ei in Germania, cotiturile din viata mea, cariera, dar, mai ales, despre intersectiile noastre, de ce s-a intrerupt filmul de doua ori, nu stiam raspunsul, nici ea, nici eu. Apoi am hotarat sa ne scriem e-mailuri, acum eram mai priceput, ma antrenam pe lista Rom-Jews, conversam cu fantome, ce frumos e internetul, parca traiesti alaturi de oamenii-nume care vorbesc intrebati si neintrebati. In acea vineri dupa amiaza, din care imi amintesc fiecare punct al tavanului, nu am mai adormit, ziarul de vineri a ramas necitit, C. era prezenta peste tot, in jurul meu, stiam ca trebuie sa fac ceva, eram atat de tulburat, incat am fugit la bucatarie, mi-am facut o cafea tare, si am adaugat o lingurita cu sare.

Seara am ajuns la prietena mea, M., ca in fiecare vineri – mare masa mare.
-Vlad, esti nedormit, ce s-a intamplat, ti se rostogolesc ochii, parca nu esti tu!
-N-o sa ma crezi, am descoperit-o pe C., am vorbit o ora la telefon, parca a stat timpul in loc, s-a oprit orologiul din piata mare…
-Intr-adevar, o surpriza, de luni de zile imi vorbesti de C., parca ai intuit ceva, cum v-ati regasit?
Intre felurile de mancare, din care abia ciuguleam, ii povestesc prietenei mele despre Daniel, despre DE, lista Rom-Jews, telepatie, Duesseldorf , ce am simtit si cat de ametit sunt de situatia ireala in care pluteam.
-Cred ca ar trebui sa va intalniti, si cat mai curand.
-Nu avem cum, doar plecam in curand la Paris, ea nu are in plan sa poposeasca pe-aici, cand va fi, va fi, nu conteaza. Doar daca ai vrea sa renuntam la Paris, sa ajungem in Germania, poate la Muenchen, ne intilnim si cu alti prieteni, cu Wolfgang, poate cu P., cu DE, apoi facem o excursie in locuri inca nevizitate.
-Nu crezi ca ar trebui sa pleci singur? Aveti amintiri comune, un capitol neincheiat, e al vostru.
-Hai sa uitam de toata povestea, zburam la Paris, asa am decis, asa ramane, nici nu sunt convins ca ar vrea sa ma revada. Si oricum, nu mai gasim locuri pe avioane. E o copilarie, m-am prostit la batranete.
-Bine, pana la desert ai timp sa-ti schimbi ideea.

Desertul a fost grozav, placinta cu mere, amintea de strudelul din Austria, dar si de placinta pe care o facea bunica mea.
Nu v-am povestit cat de mult imi place placinta cu mere. M. a invatat sa o faca special pentru mine. Multe lucruri s-au schimbat in gusturile mele culinare, am perioade cand tinjesc dupa feluri italiene, alteori sunt un client fidel al restaurantelor de peste, sau ma cuprinde nostalgia mancarurilor romanesti (nu si mamaliga, sa nu o vad), ador bucataria franceza, dar placinta cu mere si strudelul raman la loc de cinste. Sunt in stare sa temin 5 portii, fara sa-mi dau seama. In seara aceea am mancat, cred, vreo 7. Iar ideea, ideea mi-am schimbat-o de 10 ori.

*

* *

E-mailurile si convorbirile telefonice nu sunt aceeasi mancare de peste. Am descoperit asta in timp. In scrisori nu se aude tonul vocii, iar la telefon nu poti analiza fiecare cuvant. Banalitati? Poate, dar deseori am fost inteles gresit, pe celebrele noastre forumuri sunt colegi care folosesc semne explicative (emoticons), poate au dreptate. Eu nu le agreez, imi amintesc de perioada in care studiam teatrul si aveam grija ca fiecare replica interpretata pe scena sa nu fie \” ilustrativa\”, de exemplu, cand un personaj spune \” ma doare capul\”, nu trebuie sa se si apuce de cap. Oare problema ilustrarii o avem si in pictura, sau sculptura? Nu stiu, \” Ganditorul\” lui Rodin isi sprijina capul cu mina, dar nudul muschiulos, unghiul membrelor cu trupul, creaza o tensiune, si fara tensiune nu exista drama, dinamica, actiune. Acum imi vin in minte diferentele intre arta statica si cea dinamica, intre arta presentativa si cea reprezentativa; ar fi deosebirea intre o pictura, care e mereu aceeasi, si un spectacol pe viu, diferit de la o reprezentatie la alta.

Vorbeam de liste, de e-mailuri, poate tocmai absenta fetei, a expresiei, a vocii, misterul din jurul numelor, suscita curiozitatea. Intr-un mesaj al sau, DE mi-a atasat o poza, arata aproape ca in copilarie. I-am trimis si eu o fotografie de-a mea, nu sint fotogenic, pe cat de relaxat stiu sa fiu in viata, pe atat de incordat apar in poze, parca as fi inaintea unui examen. Dupa conversatia cu C., m-a intrebat: -Good vibrations? I-am raspuns evaziv, orice ‘da’ sau ‘nu’ ar fi fost o inexactitate. DE mi-a scris ca ar dori sa ne revedem, in Germania, sau la Paris, si eu voiam sa-l reintalnesc, nu numai pe el, am multi prieteni din trecutul apropiat si indepartat, peste tot in Europa si USA.

In perioada sarbatorilor e mare aglomeratie pe aeroport, Israelul se goleste, se pare ca suntem foarte plimbareti. Pesah-ul se apropia, bine ca rezervasem locuri pentru Paris din timp, de mult nu vizitasem orasul- lumina, de-abia asteptam sa hoinaresc pe marile bulevarde. Apoi mi-am amintit de P., amic de veche data, locuieste la Karlsruhe, nu departe de Paris. A, da, Wolfgang e din Starnberg, nu departe de Muenchen, deci aproape de Paris… La Muenchen a locuit Bibi Heinrich, vechi implantolog, a murit nu de mult, dar am si alti prieteni in Germania, Manona sta la Stuttgart, la o azvarlitura de bat, a invatat cu mine si Daniel, in aceeasi clasa, daca tot ajung la Paris, de ce sa n-o vad si pe ea, doar vorbim des la telefon, ia sa ma uit pe harta, sa-mi fac un itinerar, de la Stuttgart la Duesseldorf sint doar cateva ore de masina, pot sa-l intalnesc pe DE, ce aproape e Parisul de orice oras german, nu degeaba s-a creat axa politica Franta – Germania, sa le fie usor sa se intalneasca la o bere si sa creeze o platforma comuna, cum sa sacaie Israelul cu planurile europene de pace. Voiajul la Paris mi-a picat perfect, voiam de mult sa vizitez si zona muntilor Harz ( Harzgebirge), sa ajung la Goslar, de acolo la Gottingen, Muenden, Kassel, poate si la Nuernberg, Wurzburg, Augsburg, Konigsschlosser – castelele lui Ludwig, nu departe de Muenchen, la doi pasi de Paris.

( va urma)

Posted in Cai Spre Noi Insine | No Comments »

De o suta de ori mai tare ( portret )
ianuarie 3rd, 2010

Nu mi-am inmuiat niciodata degetele in durerea din suflet ca dupa aia sa apas pe clape si sa iasa ceva adevarat. Sau poate ceva putred, rodul unei dureri care e produsa de prostie. In ambele cazuri esti sincer in fata lui Dumnezeu iar suferinta e egala. Poti inceta sa suferi din cauza prostiei personale? Crezind ca suferi din cauza rautatii altora?

Ma cred imaculat din cauza ca nu am ginduri rele cu nimeni. Dar cei din jur se pling ca ii fac sa sufere. Se poarta cu mine violent si asta ma face sa fiu de o suta de ori mai violent. Ma simt si atunci un inger, a pedepsi raul de o suta de ori mai tare e ceva sfint. Asa cred, si regretele dispar incet incet. Am produs educatia care e identica cu frica de a mi se face rau. Oamenii se pot schimba la orice virsta doar trebuie ajutati.

Ma dezgusta nedreptatea, dispretul gratuit, badarania, nesimtirea, setea de a exploata pe altul, minciuna, fatarnicia, demagogia, tradarea,
pe scurt ma dezgusta majoritatea oamenilor. Contactul cu ei ma face sa sufar dar si ei sufera de o suta de ori mai tare, dupa aia. Oamenii se pot schimba de frica reactiei mele. Cu timpul, le vine mintea la cap. Perioade lungi se poarta cum trebuie dar mereu cad in pacat. Recidiveaza. O iau de la capat insa energiile consumate sint din ce in ce mai mari, simt ca imi pierd mintile.

Linistea pentru mine inseamna ca viata sa decurga asa cum vreau eu. Se intimpla rareori si daca se intimpla, tine putin. Ma intreb de ce am avut ghinionul asta in viata sa fiu inconjurat de oameni dragi care ma fac sa sufar atit de mult. Care ma tradeaza, care imi calca in picioare intentiile bune, entuziasmul. Uneori am certitudinea ca prostia mea personala e inexistenta si ca detin tainele adevarului. Suferinta mea e doar rodul rautatii celor pe care ii iubesc si care profita de iubirea mea. Nu m-am intrebat niciodata daca e adevarat sau mi se pare din cauza ca se repeta de atit de multe ori. De atit de multe ori sint tradat in acelasi fel. Oamenii se pot schimba la orice virsta, se pot vindeca si de tradare cu o violenta de o suta de de ori mai mare. Ca sa le fie frica sa recidiveze. Pina la urma nu or s-o mai faca, sint absolut sigur.

Vreau sa ma simt liber in sfirsit, vreau sa traiesc, sa fiu lasat sa respir. Mereu se gaseste cineva care imi ia aerul, senzatia de securitate, libertatea si frica imi acapareaza viata. E vina lor, numai a lor ca eu sufar. Daca ar face ce le-as zice eu mi-ar fi bine si le-ar fi
de o suta de ori mai bine si lor. Ei nu inteleg. Ei …care ei?

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Liliacul
ianuarie 3rd, 2010

Astăzi m-am trezit cu picioarele-n sus,
Cu unghiile încleştate de tavan.
Liliac speriat
În obscuritatea rece
A unei camere străine.
Peştera nimănui.
Toate mi se par răsturnate pe această lume;
Nedrepte.
Uite, azi mâine nu voi mai fi!
Nici măcar o amintire
Bună de pomenit la reuniunile de familie.
În timp ce pietrele acelea, molozul,
Picăturile reci din tavan
Căzând peste urechile mele ca pe o tobă spară,
Colbul fierbinte al drumului,
Călcat cu tălpile goale,
Îmi vor supravieţui.
Vor dăinui.
E o lume strâmbă!
O lume nemiloasă, nedreaptă.
Îmi vine să-mi dau drumul,
Să-mi descleştez unghiile şi să cad
În obscuritatea rece a camerei străine.
Peştera nimănui.

Dan David, Los Angeles, aprilie-04-2007.

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

A NEW WAY
ianuarie 3rd, 2010

TREMUR INTERIOR

e sâmbătă… e septembrie… e prima toamnă când iubesc şi sunt iubită. chiar dacă totul se întâmplă pe o adresă de email, sufletul meu porneşte spre adevăr – şi totuşi există iubire… privesc vaza: trandafiri, pelin şi busuioc. nu mă complic cu niciun weekend. privesc pădurea: stejari, salcâmi şi brazi. privesc ploaia şi mă tratez cu parfum de piersică… visez raiul, cu tâmpla lângă o petală de trandafir galben. şi te visez şi pe tine, în braţele mele, mirosind a pere domneşti, a versuri cu dor.
la radio, e muzică italiană, caldă. Milva – Nulla Rimpiangerò. la fereastră, o lumânare, pentru Maica Domnului. şi şoptesc „Cuvine-se cu adevărat”… şi totul este aşa de simplu şi de frumos! precum zborul păsării, poemul libertăţii. şi aştept stihia anotimpului… să ne punem zâmbete de dovleac, să ne luminăm palmele cu gutui sentimentale. şi te aştept şi pe tine, amore-amore, să îţi fiu vioară, la miezul nopţii, când îngerii se vor ridica din pietre, căci iubirea are palme de sculptor.

19 septembrie 2009, 15:26

CRUCIFIX POLICROM

şi poate că ploaia trebuie să înceteze… dacă stau să mă gândesc, am câştigat lupta.
încercarea soţului meu de a-mi fura viaţa, a eşuat, pentru că logica luminii este foarte simplă. demonii se înving prin iubire! mi-a fost extrem de greu, căci îi schimba mereu, la cârma caruselului! nu i-a reuşit nici schema cu mărirea vitezei! privirea lui nu mai poate să mă înşele, cuvântul lui miroase a smoală.
încercarea lui Felix de a-mi acapara iarăşi inima, a eşuat, pentru că nu a crezut în dragostea mea. atunci când s-a trezit… a fost prea târziu! reuşisem să îmi deschid mintea şi trupul în faţa celui care mă dorea! toată bucuria pe care o primisem de la bărbatul viselor mele… nu se mai putea înapoia! era desăvârşită.
încercarea lacrimilor de a-mi întuneca viitorul, a eşuat, pentru că-n noaptea asta mi-am dat seama că un singur lucru contează! miezul inimii mele este mai cald ca niciodată! de fapt, este dublu! şi mă învaţă adevărata doime. „eu şi tu”, rostit nu din dorinţă, rostit din împlinire! răsărindu-l pe unu, curcubeu convingător.
sunt un om nou. abia acum pot spune: mâine este prima zi din restul vieţii mele!

20 septembrie 2009, 03:21

Posted in Poeme, Eseuri, Proza | No Comments »

Vă provocăm pentru că vă vrem binele
ianuarie 3rd, 2010

Începem anul editorial 2010 aşa cum am încheiat 2009: cu o provocare. Dacă în precedentele două editoriale lansam o provocare cu precădere cititorilor din România şi celor care se consideră “intelectuali”, acum provocarea este adresată tuturor cititorilor.

Provocarea noastră se referă la înţelegerea şi poate chiar acceptarea sistemului nostru de valori, pe care îl promovăm consecvent şi uneori chiar cu agresivitate.

Vă provocăm, pentru că nu arareori suntem frustraţi de reminiscenţele pe care unii dintre voi le mai aveţi ca urmare a diabolicei spălări pe creier pe care a încercat şi uneori a reuşit să o realizeze regimul (naţional) comunist. O facem cu ceea ce îndeobşte este caracterizat ca şi @”tupeu”, cu riscul de a ni se reproşa lipsa de educaţie şi maniere. Dar este pentru a vă provoca şi pentru a vă da şansa unor revelaţii.

Nu acceptăm în niciun fel limbajul demagogic şi patriotard pe care unii îl folosesc conştient, alţii nu, prin care îşi arogă monopolul patriotismului, tratându-i pe ceilalţi drept “anti-români”, “trădători”, “vânduţi”, “spioni”, “agenţi”, etc. În particular îi sfidăm pe aceia care ne acuză că promovăm prin revista ACUM anti-românismul, ba mai mult, o facem “pe bani”, fiind plătiţi de evrei, masoni, unguri şi că dorim (cum scria un cititor paranoic) “să distrugem poporul român şi creştinismul”.

Nu acceptăm viziunea provincială potrivit căreia România şi românii ar fi buricul pământului. De la Washington DC sau Londra unde ne aflăm lucrurile se văd într-o altă perspectivă şi ceea ce pare extraordinar de important atunci când este privit din România, noi îl vedem altfel şi nu ezităm să v-o spunem. În lume se petrec lucuri mult mai importante care vă afectează viaţa şi despre care presa din România, în majoritate superficială şi ignorantă, nu vorbeşte sau când vorbeşte o face într-un mod complet irelevant, abundând de pamfletarism şi neseriozitate, lipsă de respect pentru elementele factuale şi verificarea acestora.

În particular, nu acceptăm această gâlceavă inutilă pro şi anti Traian Băsescu ca fundament al vieţii politice româneşti. Vă vom confrunta direct ori de câte ori veţi încerca să practicaţi microbismul politic gratuit, ca unul dintre sporturile naţionale româneşti.

Vă provocăm în permanenţă prin atitudinea noastră prietenoasă faţă de minorităţi, fie unguri, fie evrei, fie homosexuali, culte religioase minoritare, care pe unii dintre voi vă irită vizibil. O facem într-un mod extrem de firesc, cu care nu sunteţi obişnuiţi, deoarece societatea unde aţi crescut nu a tolerat minorităţile, promovând naţionalismul etnicist, ortodoxismul militant, misoginismul şi homofobia. Aşa că nu ne impresionează acuzaţiile de “corectitudine politică” pe care le repetă papagliceşte unii dintre voi.

Vă mai provocăm şi datorită faptului că vă lăsaţi prea uşor pradă mitocăniei şi vulgarităţii dominante din mass media românească. Nu acceptăm nici ascunderea sub anonimat, aşa că invocarea “cutumei” de pe internet nu are pentru noi nicio valoare. Revista ACUM este un loc al dezbaterii între persoane reale, nu între imagini virtuale.

Vă provocăm pentru că suntem exasperaţi de conformismul de care mulţi dintre voi daţi dovadă şi de reacţiile cvasi-pavloviene pe care le aveţi, ori de câte ori promovăm în articole idei cu care nu sunteţi obişnuiţi. Refuzăm cu obstinaţie justificările de tip „aşa ceva nu este posibil în România”, ori de câte ori se propun procese, proceduri şi cutume noi, cu impact pozitiv asupra sănătăţii civice din ţară. De ce, dacă anumite lucruri sunt posibile în afara României, în ţări în care există oameni curajoşi care cred în binele social, în eradicarea corupţiei, în sănătate publică, în dreptate şi adevăr şi sunt dispuşi să-şi rişte poziţiile confortabile pentru asta şi nu de puţine ori chiar viaţa, aceleaşi lucruri să nu fie posibile şi în România?

Pentru că în România nu mai există oameni curajoşi? Refuzăm să acceptăm pănă şi acest lucru. Ştim că există şi îi provocăm şi pe ei, în egală măsură, să fie curajoşi până la capăt, ignorând descurajările şi defetismul majoritar, obstinaţia cu care sunt traşi înapoi de către ceilalţi în cazanul cu smoală, ori de câte ori încearcă să scoată capul.

Desigur că astfel de provocări nu sunt îndeobşte populare şi pot provoca reacţii adverse, fie prin ecouri, fie prin laşe (neînsoţite de ecouri) note de 1. Unii dintre voi chiar ne părăsesc, pe sistemul „îmi iau jucăriile şi plec”. Alţii rămân alături de noi şi ne depăşesc pe cel puţin unul dintre multiplele paliere pe care este posibilă afirmarea în ACUM (vezi „cazurile” Vladimir Tismăneanu, Liviu Antonesei, Ovidiu Ivancu, Lucian Zeev Herscovici, Andreea Ghiţă, Anton Constantinescu, Marina Micolaev, Vlad Solomon, Sorin Ioniţă, Dan David, Florin Predescu, Dan Dungaciu, Denis Cenuşă, Cornelia Curtean, Bruno Ştefan, Nicolae Muşat, Octavian Curpaş, Adrian Graunfels, Nedeea Burcă, George Petrineanu, Lelia Galiş şi mulţi, mulţi alţii!)

Fiţi siguri că astfel de atitudine nu ne va face să ne schimbăm modul provocator de prezentare a revistei ACUM. Dacă v-am mângîia pe creştet atunci când vă comportaţi în modurile enumerate mai sus, v-am face un deserviciu. Pentru că au trecut deja 20 de ani de la căderea comunismului şi e vremea să vă debarasaţi de acest mod de gândire.

Unii dintre voi vor spune: “Dar cine vă credeţi voi, deţinătorii adevărului absolut?” Răspunsul este clar NU. Dar avem un sistem de valori coerent bazat pe liberalismul clasic în combinaţie cu libertarianismul şi vă oferim aceste valori pentru că vă vrem binele. Mai mult decât atât, admitem că greşim când greşim şi vă invităm la o dezbatere deschisă, “cu cărţile pe masă”, girată de nume reale şi, ideal, cu efecte în realitatea imediată. Suntem alături de tinerii care reprezintă o promisiune pentru viitorul României, fie ei studenţi, politicieni, artişti si/sau având pasiuni sincere pentru binele public. Îi susţinem condiţionat de consecvenţa viziunii lor, vă spunem numele lor, alaturaţi-vă lor, rejectaţi-i dacă ezită în îndeplinirea misiunii pe care şi-o declară şi se pierd în masa de rebuturi umane corupte!

Dacă acceptaţi sistemul occidental de valori, al democraţiei liberale şi economiei de piaţă, nu aveţi încotro, trebuie să vă debarasaţi de aproape tot ce aţi fost obilgaţi să învăţaţi sub blestematul de sistem comunist. Aveţi încredere în noi, e în interesul vostru să vă provocăm în acest fel. “Bateţi-vă” cu noi. Vom avea de câştigat cu toţii, dar în special România, care poate renaşte pe un curent de dialog intens, intelectual, sănătos, fără mănuşi.

Fie ca 2010 să vă aducă nu liniştea unui confort bahic, ci neliniştea alegerii între mai multe opţiuni de a câştiga mai bine, între mai multe locuri în care să vă petreceţi vacanţa cu familia, între mai multe mărci de autoturisme noi pe care aţi dori şi aţi putea să le cumpăraţi, între mai multe noi amenajări pe care să le faceţi locuinţei voastre…

Şi toate acestea, cu o sănătate fizică şi mentală la fel de bună ca şi cea pe care ne-o dorim nouă înşine! Haideţi, fraţilor, că e atăta de lucru şi suntem atăt de în urmă!!!

Posted in Editorial | No Comments »

„Platonia” de Mirela Roznoveanu – Un roman despre idealuri înfrânte
decembrie 31st, 2009

Coperta romanul Platonia

Motto: „Destinul nu poate fi păcălit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisă de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea şi căsătoria, tratate uneori, într-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, într-un registru sumbru, grav. Locul acţiunii este oraşul Constanţa. Pe măsură ce avansăm cu lectura însă, vom descoperi că avem de-a face cu un autentic roman de analiză psihologică, ce poate fi aşezat cu succes alături de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeşte nimic” de Anton Holban, „Nuntă în cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gândurile, trăirile sufleteşti ale eroinei – Platonia Elena, solistă de operă – sunt redate şi refăcute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetător de origine română în dreptul internaţional, străin şi comparat, trăieşte din 1991 la New York City, în SUA. Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, aceasta îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. În SUA, Mirela Roznoveanu obţine un Master in Science magna cum laude, în 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce în 1970 în Revista „Tomis” din Constanţa, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiaşi publicaţii. Între 1975-1978, autoarea colaborează la emisiunile culturale ale Televiziunii Române, iar între 1978 – 1989 lucrează ca redactor principal la revista „Magazin” editată de ziarul „România Liberă”.

Mirela Roznoveanu publică critică literară în revistele „Luceafărul”, „Contemporanul”, „România Literară”, „Convorbiri Literare” , „Viaţa Românească”, etc. În 1978, îi apare la Editura „Cartea Românească” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. În aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferată disciplinar” la Ziarul „Muncitorul Sanitar”, în urma aşa-zisului “proces al ziariştilor” din “Grupul Băcanu”. Între 25 decembrie 1989 şi 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul „România Liberă”, membru în Consiliul de Conducere şi membru fondator al Societăţii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziarişti care în 23 decembrie 1989 scoate ziarul „România Liberă” de sub tutela administraţiei comuniste, transformându-l în primul ziar independent şi anticomunist din România.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifică

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, scriitoarea este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără: „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, aceasta obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimităţii şi identităţii unei femei, identitate deloc fixă sau fixată, doar superficial, prin prejudecăţi şi tabuuri sociale. Romanul ne poartă de-a lungul unei existenţe a cărei povestire este deopotrivă o istorie a eului numit Platonia, dar şi a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru bărbaţi, Jean Dumbravă, Adrian Morariu, Matei şi Octav Niculescu au fost îndrăgostiţi de aceeaşi femeie, în perioade diferite ale vieţii acesteia. Cea pe care au iubit-o şi încă o mai iubesc este Platonia, în prezent soţia lui Virgil şi mamă a trei copii. Lor li se alătură Marian Moga, care află întâmplător de existenţa Platoniei, de la prietenul său, Jean Dumbravă. Acţiunea romanului începe în iarna lui 1988 şi se încheie în noiembrie 1989, dar suntem purtaţi şi înapoi, în timp, în 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu şi Matei, Platoniei. Intriga amoroasă se împleteşte cu elemente de suspans, pentru că Adrian Morariu şi Matei sunt implicaţi în lupta anticomunistă. „În luna februarie a anului de graţie 1989”, ei îl vor include şi pe Marian în „celula de rezistenţă” din care fac parte, încredinţându-i o misiune ce va atrage după sine sfârşitul tragic al personajului.

Înţelepciunea vârstei şi buna cuviinţă nu îi dau voie lui Marian Moga să îşi mărturisească direct dragostea pentru o himeră – Platonia. Aflat în vizită la amicul său, Jean Dumbravă, acesta vizionează o casetă cu o înregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu răsuflarea tăiată, Marian se lăsă invadat de farmecul acelei femei. Îl surprindeau nu doar chipul şi vocea aceea, ci mai cu seamă un aer difuz de inteligenţă, semeţie şi chiar orgoliu, notele unei personalităţi puternice, dar care, paradoxal, părea că nu voia cu niciun chip să iasă în evidenţă… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, să fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase că ar fi putut exista se afla înregistrat pe o biată peliculă?”

Trecutul – cheia pentru prezent şi viitor

Trebuie remarcate însă, curajul, hotărârea şi tenacitatea de care Marian Moga dă dovadă în cercetările pe care le face pentru a o întâlni pe această necunoscută, despre care crede că este femeia visurilor sale. Dacă ne gândim la romanul „Adam şi Eva”, am putea spune că Marian Moga se află în căutarea perechii divine, pe care crede că a descoperit-o în Platonia. Totuşi, acelaşi sentiment al aflării femeii ideale în persoana Platoniei, îl trăiesc şi ceilalţi bărbaţi care au fost cândva, îndrăgostiţi de ea, poveştile lor alcătuind încă un roman în interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu îşi propune să disimuleze, să nege interesul pentru soţia şi mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbravă, Adrian Morariu şi Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni în urmă, pe vremea studenţiei ei, la Cluj. Platonia simbolizează trecutul cu care aceşti oameni încă mai încearcă să comunice, în speranţa că vor descoperi acolo cheia pentru un prezent şi un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirmă că „este într-adevăr, un compozitor de excepţie. Nu are adâncimi ameţitoare, ci doar suprafeţe calme, ce se impun ca o obsesie. Aşa este şi muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o trăieşte cu Platonia are în ea ceva de aventură erotică, pentru că el este un bărbat căsătorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea să se implice într-o relaţie de durată, aşa cum şi-ar dori Platonia. Adrian Morariu însuşi îşi mărturiseşte laşitatea şi cruzimea cu care s-a despărţit de cea pe o care o dorea.

„Dacă vrei”, spune el, „am fugit ca să nu mă angajez prea mult. Eram însurat. Mă gândeam că pentru cariera mea era mai confortabil un cămin liniştit, în care să pot lucra la muzica mea, decât o viaţă alături de neliniştile, de patetismul ei, de forţa ei vijelioasă. Mă inhiba, îmi deturna pur şi simplu gândirea. Mă eneva prin directeţe. Vrei să spui că-mi era frică? Mă simţeam ca un animal ameninţat în echilibrul lui. Mă temeam să nu mă anexeze talentului ei. Şi eram otrăvit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuiţiile ei, şi toate astea erau amestecate cu iubire, ţine minte, o iubire imensă… Voiam să fiu liber şi nu dominat de ceva care mă modifica, îmi modifica cele mai adânci structuri ale existenţei.”

Platoniei, relaţia cu Adrian Morariu îi aduce convingerea nestrămutată că el este soarta ei. „Faptul că până şi amintirile lor se completau le dovedea că fuseseră predestinaţi dintotdeauna şi că dacă soarta fusese bună adunându-i, ei reuşeau de minune să-şi bată joc de ea, distrugându-i lucrarea. De acum înainte, drumul lor era hotărât doar de ei doi. Destinul se plictisise să-i tot mâne din spate.” Platonia are conştiinţa că „depindea de hotărârea acelui om care o ţinea în braţe, de care se înlănţuise, şi el nu hotăra nimic.”

„…atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia…”

După acest eşec, Platonia se decide să părăsească definitiv Clujul. Îşi găseşte o slujbă la Constanţa, în corul operei, se căsătoreşte cu Virgil, ofiţer în marina comercială, împreună cu care îşi clădeşte un cămin. Este genul de „soţie devotată şi ambiţioasă să aibă o casă cât mai frumoasă şi mai curată, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gândeşte că are „ceva ademenitor, dar totuşi prea complicat, lipsit de simplitatea mării”, nu este făcută să rămână o simplă gospodină sau o voce oarecare în corul operei din Constanţa. Ajunsă la momentul în care ar fi putut să se simtă împlinită ca soţie şi mamă, aceasta începe să retrăiască trecutul şi de aici se naşte drama.

Trecutul năvăleşte în prezent, o urmăreşte şi o împiedică pe Platonia să se mai bucure de ceea ce îi aparţine. Lucruri banale îi trezesc amintiri puternice, din vremea relaţiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbravă, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legată de aceşti patru bărbaţi prin legături puternice, nevăzute. Tot astfel după cum în „Nuntă în cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin şi Brabu Hasnaş evocă imaginea celei pe care o iubiseră – Ileana – fără a mai şti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu şi Matei o cred pe Platonia moartă. Chiar şi aşa, dragostea pentru ea răzbate din fiecare cuvânt şi gând al lor, iar dorinţa de a o regăsi, dacă încă mai trăia, de a remedia acea ruptură totală pe care ei o iniţiaseră, devine primordială.

Fiecare dintre aceşti bărbaţi a refuzat şansa oferită de destin de a se împlini prin dragoste, alături de Platonia. Ea este femeia alături de care s-ar fi realizat sufleteşte şi de aceea, căuatarea lor, frenezia cu care doresc să o regăsească pe cea pierdută au un sens aparte. La fel ca şi Adrian, Matei mărturiseşte: „Şi mie mi-a fost greu, atunci când a trebuit să o ucid în minte pe Platonia… Pentru că o iubeam nemăsurat de mult. Şi asta mă ucidea şi pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul în care trăiesc Adrian, Jean şi Matei este dramatic. Dramatică de altfel, este şi evoluţia Platoniei. „În vara în care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai întâi plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupidă, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a ieşi în evidenţă şi de a avea întotdeauna dreptate. Îşi dăduse demisia de la Operă… Cu ajutorul lui Titi, vărul ei care o iubea în taină încă din copilărie, a pus la cale un fals: a corectat în cartea de muncă „solistă” cu „coristă”… Avea 28 de ani împliniţi, pierduse orice speranţă de a mai avea un cămin al ei, copii, un bărbat care s-o iubească şi căruia să-i dăruiască întreaga ei iubire.”

Povestea vieţii Platoniei este una neîmplinită, pentru că nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este reţinut de autorităţile comuniste, arestat pentru „o chestie politică”. Platonia „a înţeles că soarta lui Marian era pentru mulţi ani de aici înainte pecetluită. Şi a ei o dată cu a lui. Noiembrie 1989. Cine să mai aibă vreo speranţă? În timp ce pleca acasă, simţi cum intră parcă încet în pământ. Poate că îşi identificase prea mult viaţa cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cântat extraordinar”

Aflată în pragul divorţului de Virgil şi fără nădejdea de a-l mai întâlni vreodată pe cel drag, Platonia alege să îşi pună capăt zilelor în mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese cândva, „tu eşti frumoasă, minunată şi bună”, este înghiţită de valurile sărate şi înghetaţe. „Între statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al veştmântului de scenă; era singură aici, pe întinderea malului şi a cerului oglindit în apă, care arbora masca unei vieţi trăite. Toate celelalte din jur îşi trăiseră moartea. Aceeaşi moarte care o îmbrăţişa acum ca o bucurie de al cărei înţeles nu mai ştia nimeni. Iar vântul, asemeni unui braţ tandru, curtenitor, apuca din când în când franjurii frumosului fular şi îi ridica alintâdnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinşi, plini de o resemnare împăcată şi demnă mai năzuiau să cuprindă imensitatea mării.”

În mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat după momentul unui imens succes de scenă. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asistă la spectacol spun că a fost „extraordinară,… magnifică,… divină.” Motivul mării simbolizează sacrificiul de sine al artistului care a reuşit să îşi împlinească menirea. În viaţa personală, Platoniei i se refuză şansa de a găsi dragostea, iar iubirea şi devotamentul ei rămân fără răspuns. Ca artistă însă, ea dovedeşte genialitate, este capabilă de a realiza un rol perfect şi unic prin frumuseţea şi măreţia lui. De altfel, Adrian Morariu are premoniţia faptului că Platonia va reuşi până la urmă, rolul vieţii ei, atunci când îi spune: „Un cântăreţ cântă aşa cum este. Dacă este bun şi frumos va cânta splendid. Dacă un solist este urât sau meschin, glasul îi va suna urât şi meschin. Tu eşti frumoasă, minunată şi bună. Ai cântat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmaţia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizată, dar poate hipnotiza.” În final, ne dăm seama că toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluidă, aproape ireală a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precădere din această imagine terifiantă de la sfârşitul cărţii, ce pune în evidenţă drama profundă, chinul interior, suferinţa îndelungată trăite de eroină. Într-un astfel de context, faptele mărunte – „Înainte, Platonia zări deşertul căutării a ceea ce avea să piardă. Adrian urma să plece…. Voia să se uite pe ea.” – capătă semnificaţii majore, pentru că toate aceste fapte mărunte au declanşat sfârşitul.

Deznodământul are loc în preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmărite cu tenacitate şi consecvenţă de personaje. Romanul se încheie simetric. Suferinţa cutremurătoare a Platoniei poate fi ghicită încă din primele pagini ale cărţii, atunci când aceasta rememorează perioada de început la Constanţa. „În anul în care ea venise la Constanţa, marea îngheţase până în larg… Patina curajoasă, făcând haz de spaimele Nonei. Nici în ruptul capului Nona nu voia să meargă mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atrăgea atât de mult şi unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lăsându-se îngheţate. Într-o după-amiază foarte geroasă, cu cer încă senin şi fără vânt, ajunsese aproape. Mai avea puţin, ţărmul era deja departe, mersese pe placa îngheţată a mării ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real şi fabulos. În simbol, ea reprezintă idealul, care de obicei rămâne intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate căreia ca pământeni, trebuie să îi facem faţă. Prin numele pe care îl poartă, Platonia pare a fi predestinată pentru eşec în dragoste. Iată de ce, atunci când ea se uneşte cu marea, acest lucru probabil că nu va mira pe nimeni. Pentru că „toată lumea din teatru aflase că este ultimul spectacol al Platoniei.”

Octavian D. Curpaș

Posted in Libris | No Comments »

Bursa de cercetare „Premiul BNF” Franta
decembrie 29th, 2009

La Bourse de recherche « Prix de la BnF »

Le premier Prix de la BnF, doté d’un montant de 10 000 euros par Monsieur Jean-Claude Meyer, président du Cercle de la Bibliothèque nationale de France, a été décerné le 15 juin dernier à Philippe Sollers lors du dîner des mécènes de la Bibliothèque. Nouvellement créé, ce prix consacre un auteur vivant de langue française, ayant publié dans les trois années précédentes, pour l’ensemble de son oeuvre.
Ce Prix est assorti d’une bourse de recherche consacrée à un travail de haut niveau sur l’oeuvre de l’écrivain lauréat du prix. Cette bourse, d’un montant de 8 000 €, est dotée par Madame Nahed Ojjeh.
La Bourse de recherche «Prix de la BnF» est lancée dans le cadre de l’Appel national à chercheurs de la Bibliothèque nationale de France. Le candidat proposera un sujet qui portera sur l’oeuvre du lauréat du Prix de la BnF 2009.
Philippe Sollers, lauréat du Prix de la BnF 2009
Depuis son premier roman, Une curieuse solitude, publié en 1958, Philippe Sollers, né en 1936, est une figure majeure de la littérature française contemporaine, dont l’oeuvre mêle avec profusion les romans et les essais littéraires, théoriques, politiques, ou sur l’histoire de l’art.
Après avoir fondé la revue Tel Quel en 1960 et obtenu en 1961 le prix Médicis pour Le Parc, Sollers devient dans les années soixante l’un des chefs de file de l’avant-garde romanesque, sous le patronage de Barthes et Derrida, et avec la complicité de sa compagne Julia Kristeva. Ce qui devient le «mouvement» Tel Quel suit d’abord une évolution très politique, sur la voie du maoïsme, avec lequel il prend progressivement ses distances à partir de 1974; suivent des textes à l’écriture très ambitieuse, jusqu’à Paradis (1981).
En 1983 a lieu un virage dans son oeuvre avec le passage des éditions du Seuil aux éditions Gallimard, la création de la revue L’Infini, et la publication de Femmes, roman à clés et best-seller qui défraye la chronique. Tout au long de sa carrière, Philippe Sollers a également joué un rôle capital au sein des éditions du Seuil puis des éditions Gallimard, où la revue L’Infini, qu’il dirige aujourd’hui encore, a donné lieu à une collection du même nom qui très régulièrement découvre de nouveaux talents, et plus généralement dans le monde de l’édition, où on lui prête une influence considérable.

Sélection des candidatures
Le chercheur invité «Prix de la BnF» sera retenu parmi les candidats français et étrangers – de niveau master recherche ou doctorat – ayant répondu à la date limite du 30 mars 2010 à l’appel lancé en décembre 2009 sur le site de la Bibliothèque et diffusé par voie électronique (listes de diffusion, universités, écoles supérieures, instituts).
Les dossiers seront examinés par le jury selon trois critères majeurs :
– L’intérêt du sujet,
– La qualité du dossier présenté,
– Les travaux en cours ou déjà publiés par le candidat.
D’éventuelles recommandations de professeurs et spécialistes du domaine pourront compléter les dossiers du candidat.
Le président de la Bibliothèque nationale de France décidera de l’attribution de la bourse après avis du jury.

source: BNF

Posted in Oportunitati | No Comments »

Liderul nistrean Smirnov contează pe implicarea Moscovei
decembrie 28th, 2009

Noile accente politice transpuse de Chişinău în problematica transnistreană, cu participarea Kievului, creează premise clare pentru reformatarea exhaustivă a procesului de negocieri, blocat anterior de guvernarea comunistă, angajată faţă de Moscova şi indiferentă faţă de factorul ucrainean. Deşi contextul acestor evoluţii este încă destul fragil, energia apărută în urma conlucrării guvernării moldovene şi a celei din Ucraina impune un traseu total inedit pentru resuscitarea problemei transnistrene.

Majoritatea actorilor internaţionali interesaţi sunt în incapacitate de a influenţa direct asupra procesului de reglementare. Posibilitatea reală de a înclina balanţa o are la moment Uniunea Europeană, folosind arsenalul politicilor sale regionale bazate pe instrumentele Politicii Europene de Vecinătate, dar în primul rând, angajamentele politice rezultate din relaţiile bilaterale cu Ucraina şi Rusia.

UE mai importantă ca niciodată

Pe fondul unor măsuri concrete de sistematizare a relaţiilor dintre R. Moldova şi Ucraina, reapare necesitate reevaluării rolului pe care îl au cele două ţări în contextul chestiunii transnistrene. Expresia acestei apropieri moldo-ucrainene comportă un caracter pro-european pronunţat. Ambele ţări fac parte din Parteneriatul Estic, doresc o integrare europeană apropiată şi fac parte din agenda externă UE. De aceea, paşii făcuţi de R. Moldova aparte, dar şi în comun cu partea ucraineană vizează o participare mai activă a Bruxellului în soluţionarea problemei transnistrene, fără a schimba însă formatul de negocieri „5+2”. Printre iniţiativele propuse către UE se numără instituţionalizarea euroregiunii „Nistru” şi lansarea unui moratoriu de 6 luni la interdicţia de călătorie pentru 17 lideri transnistreni, stabilită în februarie 2003.

Spaţiul de manevră de care dispune Bruxellul în problema transnitreană este conştientizat perfect de autorităţile de la Chişinău (precum şi de la Kiev), care le atribuie factorului european o semnificaţie majoră, suplimentar la cea din cadrul mecanismului de negocieri în formatul „5+2”. Însă pentru ca aceasta să dea dovadă de funcţionalitate, operativitate şi cointeresare sunt imperative câteva condiţii:

• Gradul înalt de cooperare a factorilor de decizie de la Kiev cu Bruxellul, angrenarea coerentă rapidă a Ucrainei în Politica Externă şi de Securitate a UE, dar şi re-gândirea procesului de integrare euro-atlantică (conexe la schimbările politice derulate după alegerile prezidenţiale din 17 ianuarie 2010);

• Capacitatea executivului înalt al UE (Preşedintele UE, dar în special Însărcinatul cu Afaceri Externe) de a se impune în faţa voinţelor particulare ale statelor membre, reconfigurând empatiile intereselor economice şi de altă natură ale „greilor UE” (Germania, Franţa, Italia) în raport cu Rusia;

• Menţinerea ritmului accelerat al dialogului moldo-comunitar, prin asigurarea unui pragmatism şi respect reciproc în relaţie cu Rusia (detaşarea de la un cadru bilateral puternic „transnistrizat”);

• Înaintarea şi perfecţionarea cadrelor umane implicate în gestionarea afacerilor externe ale RM, în contextul rechemării plenare a diplomaţilor de rang înalt din misiune (excluzând practicile non-meritocratice observate la instituirea noii guvernări, precum şi a oricăror înţelegeri intra sau interpartiinice la distribuirea portofoliilor diplomatice).

Smirnov şi „ajutorul” tardiv al Rusiei

Liderul de la Tiraspol se află într-un continuu proces de izolare atât pe plan extern, cât şi intern.

Partidul „Obnovlenie” rival lui I. Smirnov este în continuă ascensiune, fiind promovat intens de formaţiunea politică condusă de V. Putin („Edinaia Rosia”), totodată, având susţinerea Occidentului. Situaţia critică a „regimului smirnovist” este agravată de ofensiva „transnistreană” a guvernării moldoveneşti, care nu doar a reuşit să deblocheze relaţiile cu Ucraina, dar şi să intre în contact cu Moscova. Mai mult, Chişinăul şi-a reaşezat poziţiile în cadrul OSCE, în dialogul cu UE, obţinând careva angajamente politice şi din partea NATO, conferindu-i problemei transnistrene laturi externe actualizate.
Manifestările externe ale Chişinăului au fost ignorate de Tiraspol o perioadă de timp, pentru că nu reprezintau pericole reale, dar şi pentru că Smirnov era într-o poziţie mai favorabilă.

Lansarea „euroregiunii” sau revizuirea prohibiţiei la vize pentru „suita lui Smirnov” de către UE constituie o combinaţie de „condiţionalitate” şi „momeală” pentru regiunea transnistreană, care se poate solda cu subminarea regimului lui Smirnov. Pentru a preveni această evoluţie, administraţia separatistă a decis ca anume acum să mediatizeze pe larg problema privării de paşapoarte ruseşti şi ucrainene deţinute de persoanele din raioanele de Est ale RM.

Pe de o parte, aceasta atrage atenţia candidaţilor la preşedinţie din Ucraina, revendicând anumite angajamente politice din partea lor pentru cei 100.000 de etnici ucraineni care locuiesc în regiune. „Cartea ucraineană” poate condiţiona nu doar contrabalansarea forţelor în reglementarea transnistreană, dar şi întărirea ponderii lui Smirnov în rândul electoratului transnistrean, în cazul victoriei unuia din cei doi lideri ucraineni pro-ruşi, în special a lui V. Ianukovici.

Pe când, specularea cu violarea drepturilor cetăţenilor ruşi din regiunea transnistreană, care sunt deposedaţi de paşapoarte de către serviciile vamale moldoveneşti, ţinteşte Rusia şi doctrina politicii externe ruseşti. Problema ruşilor din regiunea transnistreană este cel mai puternic argument şi instrument de sensibilizare a Moscovei, care în ultima perioadă a abandonat problema transnistreană. În cazul dat, Smirnov o foloseşte pentru a-şi ridica prestigiul decăzut atât în ochii Kremlinului, cât şi a propriului electorat.

Pentru a obţine un impact mai mare, Smirnov invocă posibilitatea unei intervenţii militare din partea Rusiei, conform noilor principii ruseşti de politică de externă, dacă Chişinăul va practica depaşaportizarea populaţiei din regiunea transnistreană. Interpretarea distorsionată aplicată de Smirnov este destinată nu doar Chişinăului, dar şi Bruxellului interesat ca „scenariul georgian” să nu se repete în vecinătatea sa. Într-adevăr, implicarea militară a Rusiei poate avea loc doar în situaţia pericolului fizic a cetăţenilor ruşi (potrivit noii doctrini), în alte cazuri, Moscova face apel la instrumentele diplomatico-politice sau în cel mai rău caz, la presiunile de ordin economic (cazul Ţărilor Baltice).

Tăcerea Moscovei faţă de declaraţiile emise de Tiraspol evidenţiază câteva aspecte:

• Dacă Rusia nu reacţionează la declaraţiile agresive ale administraţiei transnistrene, atunci acestea nu îi provoacă niciun fel de disconfort pe plan extern. Din contra, în lumina lor, Moscova poate conta pe argumente şi mai plauzibile în favoare creării noii arhitecturi pro-europene, care să includă mecanisme de soluţionare a conflictelor. Totodată, această situaţie ridică valoarea „conflictului transnistrean” considerat de tot mai mulţi actori internaţionali drept unul exclusiv politic.

• Acţiunile lui Smirnov nu sunt dezaprobate în mod conştient de Rusia pentru a nu ridica suspiciuni privind capacitatea Moscovei de a controla situaţia în regiune. Astfel, ea păstrează impresia că primează în procesul soluţionării conflictului, pentru a neglija rolul celorlalţi actori.

Cu toate acestea, avertismentul privind posibilitatea intervenţiei militare ruse, la fel ca şi impunerea unui regim de vize pentru cetăţenii moldoveni din dreapta Nistrului, reprezintă tentative ale regimului lui Smirnov aflat în declin de a atrage atenţia comunităţii internaţionale.

În realitate însă, nici partea transnistreană şi nici cea rusă nu sunt pregătite să recurgă la asemenea acţiuni din lipsă de motive, interes, dar şi capacităţi.

Posted in Dialog Intercultural | No Comments »

Explozie la Atena
decembrie 27th, 2009

Un atentat cu exlozibil a avut loc in blocul societatii de asigurari Ethiniki, membra a grupului National bank of Greece.

Explozia a avut loc in seara zilei de 27 decembrie dupa orele 22:00 si a fost auzita la distanta mare chiar 10 km.
Un telefon anonim a fost primit cu 15 minute inainte de explozie.

Politia nu a putut sa intervina pentru a devia sau oprin circulatia pe bulevardul Syngru in apropiere de Acropole.
Se banuieste ca un om este blocat in cladirea acum in flacari.

Nici o organizatie nu si-a asumat fapta. Se banuieste ca ar fi vorba de o organizatie care in trecut impusese un moratoriu unilateral pentru asemenea actiuni.

Implicatiile atentatului cu bomba sunt foarte mari si ar putea sa indice inceputul unei perioade de confruntari dintre organizatii extremiste pe de o parte si fortele de ordine care pina acum reusisera sa limiteze actiuni de tulburare a linistii publice si distrugeri ale unor magazine si cladiri in centrul orasului.

Posted in Ultima Ora | No Comments »

File de Jurnal – Crochiu in nuante de alb
decembrie 27th, 2009

E seara, tarziu, ninge apasat si e foarte frig afara.
Orasul s-a transformat brusc intr-o batrana garbovita si greoaie, imbrobodita-n zapada si intepenita-n vantul ascutit. Totul a amutit; strazile-s pustii si inghetate, iar ornamentele de Craciun au pierdut batalia cu fulgii de nea, au palit rand pe rand si au capitulat sub toate nuantele de alb.

Doar copacii par a se bucura, reusind parca sa-si ascunda goliciunea si tristetea sub vesmantul imaculat, stralucind in umbre si lumini de alb.

Inca din ultimii ani de liceu, din facultate, si din urmatorii douazeci si cinci de ani care-au trecut de atunci, si ca intotdeauna la primul viscol, ascult melodia lui Nicu Alifantis, „Decembre”. Nu stiu ce anume-mi da starea asta de tristete, de supunere plina de melancolie: amintirile, vocea, versurile lui Bacovia combinate cu mirosul de cozonac si de mere dulci coapte cu scortisoara, fluieratul hain al vantului prin hornuri, nu stiu … nu mai stiu …

Mai pun un lemn pe foc, ma ghemuiesc intr-un colt aproape de semineu si nu te pierd din ochi. Iti recunosc fiecare gest, adanc intiparit in memorie si care face deja, ca o amprenta genetica, parte din mine.
Imi mangai privirea cu tine, dragul meu, stand linistit, impacat, ascuns in scaunul masiv din spatele biroului si scriind. Nu stiu ce scrii; mai mult ca sigur, fire de suflet impletite-n cuvinte calde si randuite frumos pe hartie.

Reusesc sa fur o frantura de privire filtrata prin fumul de tigara contopit cu aburul cafelei de langa si ma pierd in marea de cenusiu, in zambetul bun si-n caldura buzelor.

As vrea sa nu treaca niciodata clipa asta; e magia momentului de liniste ce uneste si mai mult destinele noastre.

Afara sta sa se crape de ziua. Acelasi oras, ca o mireasa inzorzonata si obosita, se chinuieste sa-si danseze mai departe, cu greutate, voalurile. Mii de nuante de alb plutesc zgribulite, purtate de vant in toate directiile, in timp ce carnetelul meu cu sperante pierdute s-a incapatanat inca de aseara, sa ramana deschis la o anumita pagina ….. Filele mele de Jurnal … file de vis…

La Multi Ani!

Posted in Savoir Vivre | No Comments »

20 de ani de la Revoluţie. Amintiri în dezordine.
decembrie 27th, 2009

În decembrie 1989 aveam 11 ani. Eram undeva într-un sat din Vâlcea ascultând radioul. Era un radio vechi şi obişnuiam ca o dată pe săptămână să ascult împreună cu bunica teatru radiofonic. Am auzit atunci “Deşteaptă-te, române!”. Îmi plăcea melodia şi am început să repet din ce în ce mai tare “Deşteaptă-te, române!”. Desigur, nu înţelegeam nimic, dar în mintea mea curăţată bine de anii petrecuţi în scoala comunistă, cântecul ăsta, chiar dacă nu însemna nimic, suna diferit. Bunica m-a auzit şi a închis repede uşa. Aşa se întâmpla de fiecare dată, de exemplu, când desenam mustăţi pe faţa imaculată a tovarăşului Ceauşescu, nelipsit din manualele şcolare. Nu mi se explica niciodată nimic. Ştiam doar că nu e bine. Şi mi se vorbea întotdeauna în şoaptă. Mai apoi au început să treacă pe stradă Dacii de toate culorile cu drapelul românesc având stema tăiată. Strigau “libertate” sau cine ştie ce altceva. De atunci îmi mai amintesc foarte clar un lucru. Într-o zi, pe uşa Căminului Cultural din sat a apărut un afiş semnat de nu ştiu ce front al nu ştiu cărei apărări sau salvări naţionale. Se spunea acolo că dictatorii au fost executaţi. Ţin minte ca am avut o senzaţie de bine. Nu era cinism, nu era dorinţa unei vieţi mai bune, era pur şi simplu ignoranţă. Habar nu aveam că era Crăciunul, habar nu aveam ce era Crăciunul, habar nu aveam ce înseamnă cu exactitate a condamna pe cineva la moarte. Într-un fel, Ceauşescu a vut un sfârşit ironic. Dacă ar fi avut grijă ca eu şi alţii din generaţia mea şi a părinţilor mei să trăim într-o lume normală poate că nu am fi permis niciodată o asemenea execuţie publică. Acum, de fiecare dată când trebuie să explic cuiva gestul făcut atunci, în acel decembrie, mă cuprinde brusc un sentiment acut de ruşine.

Eram la vârsta la care ar fi trebuit să ştiu multe… de fapt, nu ştiam nimic. Eram doar un omuleţ patetic, fără idealuri, fără principii, fără spirit critic. Ajutam la descărcarea maşinii de pâine de mai multe ori pe săptămână, ştiind că în felul ăsta nu voi mai sta la coada aceea imensă. Mergeam cu sticlele de lapte şi le lăsam în faţa magazinului dis-de-dimineaţă, urmând să ma întorc alături de mama ceva mai târziu. Cântam în fiecare dimineaţă la şcoală “Trei culori”, imnul naţional de atunci… Dar adevărul e că nu înţelegeam nimic din ceea ce fac. Din Decembrie 1989, am început să învăţ alfabetul lumii ăsteia. Să încerci ieşirea din ignoranţă atât de târziu (la 11 ani) nu e uşor deloc. A trebuit să învăţ pentru început cum e să ai mâncare, să ai carne, să mănânci portocale, să bei Pepsi, să fumezi Kent… Cine crede că e simplu, se înşeală. Şi acum am tentaţia de a cumpăra banane de la supermarket în cantităţi industriale. Apoi, a trebuit să mă vindec de toate iluziile pe care le-am avut in decembrie 1989. Când am avut pentru prima dată dreptul de a vota m-am înfiinţat mândru nevoie mare în faţa cabinei de vot şi am votat prost… extrem de prost. Mai bine stăteam acasă. Într-un fel, retardul de azi al României mi se datorează şi mie. În proporţie infinitezimală, e adevărat, dar cine ştie… am senzaţia că am fost mulţi…nepermis de mulţi.

Aş fi vrut să lupt la Revoluţie. Nu pentru că eram curajos sau pentru că aş fi împărtăşit idealuri revoluţionare pe care nu le înţelegeam. Eram pur şi simplu plictisit. Ceea ce mă abrutiza poate cel mai mult în comunism era senzaţia că trăieşti la nesfârşit aceeaşi zi. Totul era la fel: clădirile, tovarăşa de la şcoală, strada mea, casa mea… totul. Evident, nimeni nu m-a lăsat să plec şi să “lupt”. Am rămas în casă şi am privit totul la televizorul nostru “Diamant” alb-negru.

Următorul şoc a coincis cu prima despărţire a apelor de după marea revoluţie: în jurul meu unii au început să aibă din ce în ce mai multe, iar alţii mai nimic. Noi, ăştia din a doua categorie, am devenit nostalgici: “adică ce, unde ie iegalitatea între tovarăşi, de ce ăla are şi io nu”? Auzeam frecvent că nu prea avem ce face cu libertatea, că nu putem mânca libertate, că nu ne putem îmbrăca sau încălţa cu libertatea, că libertatea nu ne ţine de cald iarna şi nu ne plăteşte impozitele.

Evenimentul major al vieţii mele postrevoluţionare a fost descoperirea cărţilor. Citeam cărţile din Biblioteca Municipală una câte una din ambiţia prostească de a citi tot ce era acolo, dar şi pentru că habar nu aveam ce trebuie să citesc şi ce nu. După ce terminam o carte, îi puneam coperte de hârtie şi scriam pe spatele copertei improvizate câteva gânduri personale despre respectiva carte. Bibliotecarele nu mi-au spus niciodată nimic. Probabil că erau amuzate. Poate că, imediat ce părăseam clădirea, aruncau coperta la gunoi. Nu ştiu… Îmi amintesc că am vrut să citesc din scoarţă în scoarţă “Istoria Literaturii…” a lui George Călinescu. Era iarnă, sala de lectură era neîncălzită, aşa ca mi s-a instalat o măsuţă în hol şi citeam acolo. Eram destul de mândru când alţii intrau şi mă vedeau stând aşa, la masă, cu o carte impresionantă ca dimensiuni în faţa mea.

Nu ştiu exact cât timp am procedat aşa, ştiu doar că într-o bună zi, brusc, fără niciun alt avertisment prealabil, s-a făcut lumină… am început să înţeleg… Ai mei greşiseră grav. Te poţi hrăni cu libertate, te poţi îmbrăca sau încălţa cu libertatea, libertatea îţi poate încălzi apartamentul iarna şi îti poate plăti impozitele. Aşa că tot ce mai pot face astăzi e să le mulţumesc (fără patetism) celor care au murit sau au fost răniţi atunci în decembrie 1989. În vreme ce eu le înăbuşeam speranţele votând prost, ei au rămas fără proprietăţi şi mulţi au murit cu gândul că nu reuşiseră să schimbe nimic. Acum stau în apartamentul meu din New Delhi, în faţa laptopului, cu o conexiune rezonabilă la internet, bându-mi cafeaua şi fumându-mi ţigara. Fără ei aş fi rămas şi astăzi un omuleţ patetic, fără idealuri, fără principii, fără spirit critic…

Posted in SPUNE | No Comments »

« Older Entries

Newer Entries »

Arta mea şi sionismul

Pages

Archives

Categories

Blogroll

Meta