caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Intern



 

Artiştii şi presa pun de-o mineriadă fiscală

de (17-1-2010)

Ce spectacol amuzant de caractere săptămâna trecută: Dan Radu Ruşanu combătea în gura mare ideea taxei pe avere, nu-i aşa, din motive absolut principiale, fără legătură cu faptul că e mare învârtitor imobiliar.

Voiculescu şi Ţiriac încercau în tandem, la televiziunea primului, să forţeze cursul leu-euro către valoarea 5, probabil pentru că nu leau ieşit nişte ţepe în care au mizat pe valută, moneda naţională arătându-se frustrant de stabilă de un an încoace.

Nimic nu se compară însă cu tărăboiul stârnit de ideea prelevării de contribuţii sociale pe drepturile de autor şi convenţiile civile, care a ridicat toată presa română într-o mică răscoală gen 1907.

Lideri de opinie, jurnalişti, analişti economici şi cine s-a mai nimerit în raza microfonului au pus iute mâna pe furcă şi topor şi s-au suit cu picioarele pe ministrul de finanţe Vlădescu, care îndrăznise să pună o întrebare de bunsimţ: dacă pe leafa de 400 euro pe lună a unui muncitor pălmaş se iau impozite şi CAS de aproape 50%, atunci pe ce temei moral aceeaşi sumă obţinută scriind, pictând sau vorbind la TV se impozitează cu doar 16% (de fapt 10%, că mai sunt şi deduceri), din care la sănătate şi pensii nu se virează nimic?

Am retrăit momentele de glorie din 2005, la reforma fiscală, când lumea se indigna că o cotă unică de 16% înseamnă chiar asta: adică nu doar o scădere a ceea era peste nivel
(ura!), dar şi o creştere pentru ce era impozitat cu mai puţin (huo!).

Acest al doilea pas, parte integrantă a reformei, a fost bălăcărit în fel şi chip, ca “anulând efectele benefice ale reducerii de impozite”, ca inechitabil, ca o păcăleală a guvernului ca să ia cu stânga ce a dat cu dreapta etc.

Prin urmare, datorită puternicei opoziţii a celor direct interesaţi, bazată pe o combinaţie de prostie şi ipocrizie (dar mai mult ultima), pasul doi a fost ciuntit şi cota unică a rămas şchioapă. Ei bine, iată că treaba neterminată revine să ne bântuie. Un sistem fiscal echitabil este acela care apasă la fel pe venitul persoanelor, indiferent de sursa banilor sau de profesie.

Câştigi 1.000 euro pe lună, plăteşti acelaşi impozit, contribuţie de sănătate şi pensie, indiferent că eşti mecanic de locomotivă, actor de vodevil, blogger, fotomodel sau spălătoreasă, pentru că în fiecare caz vei avea pretenţia să te bucuri de serviciile respective furnizate de stat.

Aşa ar trebui să fie, dacă intelectualii şi vorbitorii publici autohtoni, care altminteri nu mai pot de grija “omului simplu” şi îi plâng pe umăr, înjurând la greu pe politicianul rapace şi fariseu, nu s-ar opri aici cu echitatea. Că doar dreptatea n-o fi şi pentru căţei. De pe proşti să luăm şapte piei, dacă n-au învăţat carte la timp. Noi, elita, trebuie să avem bilet de favoare, nu? Ăsta nu e un argument stângist prosărăcime, ci unul pur liberal: societatea care impozitează mai mult pe cei fără educaţie sau influenţă, mizând pe faptul că ei nu prea înţeleg ce se întâmplă, nu e una capitalistă, ci mai curând feudală.

Adevărata politică pro-capitalistă, pentru cine are curajul s-o facă, este să nivelezi impozitele urmărind echitate pentru toţi, urmând ca apoi să reduci uniform procentul dacă vrei, eventual arătând de unde tai şi cheltuielile publice corespunzător.

Nesimţirea este maximă atunci când cei care îşi pot împărţi venitul lunar în felii, din care o parte ca drept de autor, spun că extinderea contribuţiilor la această parte din venituri e o dublă (triplă etc.) impozitare. Ei au plătit contribuţia „o dată”, nu-i aşa, pe suma mică din cartea de muncă? De ce s-o mai plătească „a doua sau a treia oară”?

La aşa gogomănie, nu poţi decât să recomanzi bibliografie manualul de aritmetică de clasa IV, capitolul cu distributivitatea înmulţirii faţă de adunare: dacă aplic 6,5% pe fiecare bucată de venit, înseamnă că am aplicat 6,5% pe suma totală, nimic în plus
. Care dublu, care triplu?

red însă că mă complic şi merg prea departe cu buna-credinţă. Or fi vreo câţiva umanişti care nu ştiau chestiile de mai sus, dar mulţi cred că le şti au sau le intuiau.

Prin urmare, nu avem de-a face cu vreo luptă de idei, ci de una propriu-zisă, dusă cu muşchiul politic. Unii dintre noi, mai gureşi, mai celebri şi mai influenţi, reuşesc să-şi pună o parte din venituri la adăpost de mâna statului, iar gaura pe care o dau astfel în bugetul de sănătate şi de pensii rămâne să fie acoperită de ceilalţi, anonimi şi tăcuţi. Şi când cineva vine să arate ce se întâmplă, i se spune clar în faţă: băi, nu te atinge de noi, de avantajele noastre, că suntem tari pe picioare şi te demolăm. De ce? Deoarece putem, fraiere. Nu fă război cu presa, băi, Boc, pentru că îţi tai craca de sub picioare, ciocănitoare Woody care eşti – după cum plastic se exprima dl Tolontan.

În buzunarele noastre ţi-ai găsit să te uiţi? La urma urmei nici nu suntem aşa mulţi cei care folosim contractele astea, vreo câteva sute de mii, acolo, deci ce mare câştig dacă ne iei nouă banii? Ia fă bine şi mucles d-aci.

Cam la asta se reduc argumentele de etică fiscală în România. Asta este tehnologia bugetară tip Miron Cozma, deci nu e o noutate. Nou în 2010 este doar faptul că au ajuns să o folosescă presa, intelectualii şi artiştii.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul zilei evz.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.93.19