Mi-am dat seama de mult că bancurile nu sunt inventate, ci sunt scene rupte din viață. Uneori trec ani sau chiar decenii până să te întâlnești în viața de zi cu zi cu situația pe care ți-a povestit-o cineva, cândva, într-un banc. E doar o chestiune de timp. De pildă, cred că au trecut cel puțin 50 de ani de când am auzit bancul care stă la baza acestui articol:
Solomon Shapira, cetățean sovietic de origină evreiască, a făcut cerere de emigrare în Israel. După o așteptare de câțiva ani, este convocat la serviciul de pașapoarte unde un maior îi spune: ”Domnule Shapira, Dvs ați făcut cerere de emigrare în Israel, dar noi știm că, de fapt, vreți să plecați în SUA unde aveți familie. Pentru noi nu are importanță. Odată ce v-am aprobat cererea de emigrare, vă putem elibera viză pentru orice țară doriți. Deci, ce destinație să punem în aprobarea oficială? Uitați, aveți aici un mic glob pământesc, alegeți-vă țara”. Solomon Shapira se opri în fața globului, privi câteva secunde, îl roti ușor spre dreapta, apoi spre stânga, iar spre dreapta, și după câteva minute spuse: ”Nu aveți altul?”
Așa mă simt eu de câtva timp, ca Solomon Shapira în fața globului pământesc. Aș vrea să plec, dar nu știu unde. Aici în Anglia, la Londra, unde trăiesc de aproape 50 de ani, devin pe zi ce trece tot mai străin. Nu mai înțeleg nimic. Am crezut că Orwell, atunci când l-am citit în tinerețe, era un autor de science-fiction, nu foarte diferit de Aldous Huxley și a lui Brava Lume Nouă. Nu mi-am putut imagina nici măcar pentru o secundă că a fost un mare vizionar. A prevăzut apariția așa numitului ”newspeak”, noul vocabular care a schimbat radical înțelesul cuvintelor, a prevăzut supravegherea constantă și răspândită a cetățenilor prin mijloace electronice, a văzut clar cum unii vor fi și mai egali decât alții, etc. etc. Nu mai continui. Cine l-a citit pe Orwell știe ce vreau să spun.
Așadar, eu unul mă simt depășit! Acum câteva zile, noaptea, m-a trezit o voce care mi-a șoptit ”You are the odd man out”, care s-ar traduce cu ”intrusul ești tu” sau ”tu ești cel de prisos în această configurație”. Am știut cine mi-a șoptit aceste cuvinte. Piticul din capul meu, cu care mă cert de când mă știu, cu care dezbat o mulțime de probleme, care m-a salvat de fapt din multe situații dificile, care mă obligă să cântăresc cu mare grijă, uneori, anumite intenții sau potențiale acțiuni, și pe care, de aceea, în ultimă instanță, trebuie să recunosc, îl consider îngerul meu păzitor. El nu mi-a reproșat niciodată că îi spun ”piticul”. Știe că nu este un termen jignitor, că definește doar înălțimea lui. Orice alt termen nu ar face decât să îl definească altfel, poate într-un mod mai pejorativ, ca ”vertically challenged” sau ”petit” sau ”mignon” sau mai știu eu cum. Dar asta merge doar între noi doi, că ne cunoaștem de atîta vreme. Afară, adică în societate, trebuie să fiu foarte atent ce spun.
De exemplu, nu mai am curaj să fac un compliment sau să țin ușa în fața unei femei, ca să nu fiu considerat ”sexist”, nu mai îndrăznesc să exprim opinia că vârsta de 5 ani este prea fragedă pentru a le vorbi copiilor despre homosexualitate, nu mai întreb de mult ce etnie avea ”militantul” care a ucis mai multe persoane în Franța, Belgia, Marea Britanie, etc. pentru că ”nu este relevant”, ”nu trebuie generalizat”, nu sunt lămurit, dar nu întreb cum vom sfida, eu și familia mea, terorismul călătorind în continuare cu metroul (când nu avem de ales), cum vom învinge de fapt terorismul rămânând uniți (cum și cu cine?), etc., etc. Dacă m-aș încumeta să afirm că toate clișeele pe care le aud după fiecare atentat, indiferent unde are loc, denotă, în cel mai bun caz, un exemplu clasic de ”corectitudie politică” și, în cel mai rău, o imbecilitate crasă din partea clasei politice, aș fi imediat etichetat de ”rasist, dobitoc sau ”odd man out”, cum a declarat piticul meu. Și atâtea altele.
Se spunea că în comunism, elementul cel mai imprevizibil este trecutul, pentru că istoria suferea permanente schimbări, în funcție de necesitățile momentului. Fotografii retușate, date schimbate, evenimente modificate sau omise și așa mai departe. Deh, realismul socialist! Dar iată că moda revine. De data asta în Occident. La New Orleans, în SUA, statuia generalului Lee, comandantul trupelor sudice din războiul civil american, a fost îndepărtată de pe soclul ei după 130 de ani (pentru că a luptat de partea celor care se împotriveau emancipării sclavilor negri), la universitățile americane se desființează titulatura de ”house master”, un fel de lector/profesor supraveghetor, pentru că master înseamnă stăpân și deci amintește de perioada sclaviei, la colegiul Oriel din Oxford, în Marea Britanie, unii studenți cer insistent îndepărtarea statuii lui Cecil Rhodes, unul din întermeietorii Rodeziei (în prezet Zimbabwe), pe motiv că a fost imperialist și rasist, etc. etc. Nu este de mirare că și istoria occidentală devine imprevizibilă, odată ce începe să fie interpretată prin prisma anumitor valori acceptate astăzi. De unii, nu de toți. Cel mai des, de cei mai gălăgioși.
Dar situația – în special a mea – este mult mai gravă! În urmă cu cîteva săptămâni am fost la teatru cu familia. Am văzut piesa ”Don Juan in Soho” cu David Tennant, unul din actorii britanici de frunte. Vorba vine, ”am văzut piesa”, pentru că la pauză m-am ridicat și am spus că eu unul plec. (În timpul spectacolului am tras cu coada ochiului la Marjorie și la cei doi băieți ai noștri și am observat că nici ei nu se amuzau ca restul spectatorilor.) Marjorie și Danny (21 de ani) s-au ridicat să mă urmeze, dar Adam (19 ani) a spus că nu pleacă niciodată de la un spectacol fără să vadă sfârșitul și m-a întrebat de ce nu-mi place piesa. I-am răspuns că este foarte bună pentru publicul de azi, dovadă numeroasele explozii de râs și aplauze. ”Problema sunt eu”, am continuat. ”Sunt dintr-o altă eră. O eră în care spectatorii, ca să dau doar un exemplu, nu veneau la teatru să vadă comiterea unui act sexual oral asupra unui bărbat, acoperit cu o pătură de la talie în jos”. Danny a decis, totuși, să mai rămână cu fratele lui. Am avut însă marea satisfacție să-i văd pe amândoi sosind acasă la numai 15 minute după noi. Nici ei nu mai rezistaseră asaltului ”umorului” modern. Și ei au capitulat, părăsind sala.
Deci, m-am gândit eu atunci, dacă nici ei nu au gustat ”umorul” și replicile ”spirituale” ale unei piese ”adaptate” după un clasic, înseamnă că nu sunt chiar nebun, nu sunt ”THE ODD MAN OUT”. Uite că și alții, mai ales tineri, sunt de părerea mea. ”O, nu, stai puțin!”, mi-a strigat piticul din cap. ”Sunt băieții tăi. I-ai spălat tu pe creier cu ideile tale învechite, cu prejudecățile tale”. Piticul meu știe de fapt că nu este adevărat. Dar așa îi place lui să mă provoace din când în când.
Și totuși, slabă consolare. Lumea în care mă aflu, nu mai este lumea mea. Mai am câțiva prieteni, de aceeași vârstă , cu care mă văd din când în când ca să ne minunăm împreună de ce se întâmplă în jurul nostru. Pe de altă parte, poate ar trebui să fim mulțumiți într-un fel, să ne bucurăm de ultimele vestigii ale lumii noastre, câte or mai fi ele: că mai suntem ”mama și tata” pentru copiii noștri și nu ”părintele nr 1” și părintele nr 2”, că mai găsim cărți și programe TV în care nu apar cu nemiluita înjurături sau descrieri anatomice explicite, că mai există muzică bună, etc. (Un prieten ne-a spus că el nu mai citește decât autori defuncți). Deci nu este chiar totul pierdut. Dar pentru cât timp?
Dacă credeți cumva că exagerez sau că bat câmpii, mai aveți puțintică răbdare. Cum spun francezii, ”Nu pierdeți nimic așteptând!” Sau poate că da. Poate pierdeți așteptând. Poate ar trebui să plecați acum. Dar unde? Unde, domnule Shapira?
Dorian Galbinski, mai 2017