caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Relativităţi Culturale



 

Marcel Iancu – Arta mea si sionismul [II]

de (10-1-2010)

(- urmare din numarul trecut -)

Marcel Iancu - desen reprezentind o sinagoga in flacari si evrei dusi la executie. Reprodus din albumul Kav Haketz - 1981 - Tel Aviv.

„O presiune insuportabilă începea a se simţi pretutindeni: pe stradă, în mediile culturale, în presă, printre artişti, în lumea intelectuală chiar în care, pînă atunci, antisemitismul nu se manifesta nicicînd. Mai mult, chiar din mediile acestea începeau acum a se recruta conducătorii şi „ideologii” huliganilor. Efectul firesc al acestei noi situaţii, al acestei schimbări: m-am simţit, eu însumi, brusc, “jidan” şi victimă a unei insuportabile presiuni.

Expuneam în fiecare an la Bucureşti. Ultima mea expoziţie a fost în iarna anului 1936. Am întîlnit în sală un coleg şi bun prieten, încă din anii şcolarităţii, colaborator activ, o vreme, la revista Contimporanul, pe care o scoteam împreună cu Vinea, — pe poetul Ion Barbu.

Cuprins de admiraţie, entuziasmat de frumuseţea lucrărilor uneia dintre cele mai bune expoziţii ale mele, fostul meu amic s-a îndreptat să mă felicite. Dar felicitările sale se transformară într-o înjurie insuportabilă: „Vai, ce păcat că eşti jidan!” Am reacţionat prompt, înjurîndu-l şi replicîndu-i că el e armean numai. Am rupt din acea clipă orice legătură cu el.

Pînă atunci eram străin oarecum iudaismului. Deodată, m-am simţit vinovat că n-am luat în serios primele manifestări ale antisemitismului, că nu m-a îngrijorat pericolul care se profila ameninţător; brusc m-am simţit vulnerabil, izolat într-o lume unde, eronat, pînă atunci, mă credeam acasă. Înţelegeam, în sfîrşit, că nu voi mai putea lucra, respira într-o lume ostilă, unde voi trebui în permanenţă să mă ascund sau să port o mască apăsătoare. A fost, întîmplarea aceasta, o trezire la realitate, care, ca om liber, m-a dus la concluzia că, pentru mine şi toţi ai mei, nu rămîne decît o singură opţiune: reîntoarcerea la poporul meu.

Acestei puternice, zguduitoare traume i-a urmat o consolare. La ferma din Budeni – construită împreună cu marele şi neuitatul poet Jack Costin, care îmi era cumnat, am aflat, într-o seară, un grup de tineri executînd, sub conducerea unui „ofiţer fără uniformă”, exerciţii militare. Vorbeau o limbă mie necunoscută. Jack permisese unor tineri evrei „naţionali” sionişti să-şi facă „hahşaraua”, pregătirea, în ferma noastră. Erau, asemeni mie, evrei şi vorbeau o limbă pe care, in mod firesc, aş fi trebuit s-o cunosc şi s-o vorbesc eu însumi. Am simţit brusc o chemare: Palestina. Era, de altfel, locul pe care înşişi antisemiţii ni-l indicau, unde intenţionau să ne gonească. „Ofiţerul fără uniformă” era Iacob Schieber, unul dintre apropiaţii lui Vladimir Jabotinski şi şef al Betarului în România.

Marcel Iancu - desen reprezentind evrei ucisi de legionari, in Pogromul din Bucuresti, atirnati de cirlige, la abator, cu inscriptia "Cosher". Reprodus din catalogul expozitiei Kav Haketz ( On the edge, Pe muchie), 1990.

Alt eveniment care s-a repercutat puternic asupra-mi, o nenorocire: într-o seară în luna decembrie a anului 1939, o bandă de legionari au pătruns în casa părinţilor lui Jack Costin, cu gîndul să-l ridice. Negăsindu-l, l-au luat cu ei pe fratele său, un tînar splendid. Mişu. L-au schingiuit crunt în beciurile poliţiei legionare ca să mărturisească unde se ascunde Jack. Cînd le-a spus că Jack este plecat peste hotare, legionarii s-au răzbunat, ucigîndu-l.

A doua sau a treia zi – nu-mi amintesc precis – l-am căutat multă vreme printre cele o sută de cadavre ale altor evrei asasinaţi de bestiile legionare. Cu greu numai l-am putut identifica, într-atît îl maltrataseră brutele.

Situaţia se degrada neîncetat. Trebuia neapărat să plec. Şi cît mai repede. Fusesem doar condamnat pentru vina de a mă fi născut evreu.

Eu n-am fost maltratat fizic, n-am fost ridicat de legionari. Am fost însă maltratat moral. Am îndurat cu toată intensitatea suferinţele întregului meu popor: am trăit, zi de zi, durerea refugiaţilor evrei din Cehoslovacia, Ungaria, Polonia, care cerşeau la uşa mea şi îmi vorbeau despre orori ce-mi păreau de necrezut; am suferit alături de ei şi am plîns împreună cu ei, gîndindu-ne la situaţia disperată a fraţilor noştri din lagărele de concentrare; am plîns cînd am aflat cum au fost incendiate sinagogile şi arse cărţile noastre sacre, cum au fost pîngărite mormintele, distruse cimitirele evreieşti; m-a cuprins disperarea cînd am aflat că bătrînii şi copiii şi femeile laolaltă, oamenii unui neam întreg, erau goniţi din casele lor şi transportaţi în vagoane plumbuite pentru a fi ucişi în camerele de gazare sau arşi de vii.

Suferinţa lor m-a zguduit. Mă simţeam ameninţat – eu şi toţi ai mei – de o mare, de neînlăturat primejdie, simţeam că, dacă, printr-o nesperată şansă, mă voi salva totuşi de acest pericol, tot nu voi mai putea, într-o atare lume, lipsită de libertate, lucra. Nici trăi.

Trebuia neapărat şi cît mai curînd să plec.

N-am acceptat să plec în Franţa sau America, unde atîţia dintre prietenii mei mă chemau insistent.

Identificat cu neamul meu apăsat, impilat, batjocorit, umilit, sfîrtecat, pe care duşmanii intenţionau să-l distrugă, m-am decis pentru Palestina.

După efectuarea cîtorva formalităţi, uşurate de prietenii mei englezi, într-o dimineaţă, fără a anunţa pe nimeni, am părăsit totul: casa şi masa, am părăsit-o pe scumpa mea mamă, mi-am părăsit fraţii, sora. Şi am pornit în pribegie spre limanul ţării mele, singura în care puteam trăi ca un om într-adevăr liber.

Am pornit în pribegie împreună cu soţia mea bolnavă din cauza durerii pricinuite de moartea fratelui ei, proaspăt înhumat; împreună cu cele două fetiţe ale mele. Am pornit în pribegie fără bani, fără lucruri, cu mîinile goale; am pornit în pribegie, fără să cunosc limba ţării către care mă îndreptam, şi fără să am, în acea ţară, un singur om cunoscut măcar. Am pornit în pribegie şi am debarcat la Tel-Aviv.
În acel moment eram un om liber.
Am început să lucrez ca arhitect la Primăria Tel-Aviv. La aceiaşi masă de desen lucra un tînăr coleg care reuşise printr-un miracol să evadeze dintr-un lagăr de concentrare din Polonia. În orele de răgaz, îmi povestea cum şi-a pierdut în cuptoare, părinţii şi colegii şi prietenii din copilărie. Nu mai contenea să zugrăvească ororile pe care le-a trăit, să vorbească despre oamenii ucişi fără vină, despre copiii zdrobiţi, despre bătrînii legănîndu-se în spînzurători, despre cadavre de femei sfîrtecate de cîini, despre bărbaţi înecaţi în gropile de fecale, despre copii care se luptau cu cîinii ca sa le zmulgă un codru de pîine sau un os cu care să-şi astîmpere foamea.

Colegul acesta m-a făcut să trăiesc toată tragedia poporului meu disperat. Auzeam parcă strigătele inumane ale schingiuirilor, ale celor mînaţi la moarte. Am suferit împreună cu el şi plîngeam alături de el calvarul poporului nostru, ai cărui bărbaţi şi ale cărui femei şi copii, erau mînaţi, în pielea goală, ca vitele spre abator, pe drumul către camerele de gazare.

Marcel Iancu - unul dintre desenele pe tema Holocaustului, reprezentind despartirea dintre copii si mame. Reprodus din albumul Kav Kaketz - 1981- Tel Aviv.

Aveam oroare de „civilizaţia” care a permis unui întreg popor să se dezlănţuie cu toată bestialitatea împotriva unor oameni slabi, fără arme şi fără apărare, pe care numai credinţa într-un unic Dumnezeu, îi mai susţinea.

În ceasul cînd, om liber, mă aflam în ţara mea adevărată, am simţit, bineînţeles, nevoia de a lua arma în mînă, pentru a-mi apăra poporul şi a mă răzbuna. Nu mă îngrijorau atacurile bandelor arăbeşti, fiindcă ştiam că, aici, în Ereţ Israel, eram liberi şi eram curajoşi şi capabili să dăm duşmanilor replica cuvenită. M-a impresionat frumuseţea morală a ostaşului evreu şi vitejia sa.

Ura şi dispreţul meu faţă de bestiile care au lovit atît de crunt poporul meu şi-au aflat, din chiar prima clipă de libertate, şi altă formă de manifestare. Posedam şi alte arme, ale omului de condei şi de artă. M-am apucat de scris şi am expus cu setea răzbunării. Desenam ca să denunţ demenţa, sadismul, bestialitatea unui întreg popor care, în secolul nostru, trăia în chiar inima a ceeace numim – civilizata Europă. Desenam cu setea unui fugărit care goneşte disperat să-şi potolească setea şi să afle un refugiu.

Închei aici povestea unei vieţi – o viaţă care mi-a zguduit credinţa în valorile acceptate ale culturii şi civilizaţiei, care mi-a întărit convingerea că arta abstractă, practicată de mine, este singura astăzi viabilă, care m-a făcut să mă regăsesc pe mine însumi, aducîndu-mă în lumina Sionismului.”

( Marcel Iancu – Arta mea si sionismul – Shevet Romania nr. 8-9, septembrie 1980, Tel Aviv)

Citeva comentarii, la acest articol, cutremurator prin confesiunea directa a crezului marelui artist.

– In „Shevet Romania” apare numele Jack Costin, presupun ca dintr-o greseala de editare, ortografia corecta fiind Jacques Costin.
– Marcel Iancu, probabil din cauza virstei inaintate, plaseaza Pogromul din Bucuresti in iarna anului 1939, data corecta fiind ianuarie (21-23) 1941.
– In anul 1981, editura Am Oved, din Tel-Aviv, publica albumul „Kav Haketz” ( On the edge, Pe muchie), in care sint reproduse 28 de desene pe tema Holocaustului, in alb-negru si in culori, impreuna cu versuri si marturii ale marilor poeti de limba ebraica, Bialik, Tchernihovski, Alterman, Shlonski, Pagis, Hillel si altii, ca omagiu adus de literatura israeliana creatiei lui Marcel Iancu. In prefata acestui album, pictorul mentioneaza incercarile sale de a arata aceste desene unor artisti israelieni, sperind sa le expuna, dar s-a poticnit de permanente refuzuri, sub motivul ca ” niciun evreu nu ar vrea sa le vada”.
– Abia in anul 1990, 6 ani dupa moartea lui Marcel Iancu, se organizeaza expozitia ” On the edge”, in memoria lui Mishu Goldschlager-Costin, la Muzeul „Janco-Dada” din Ein Hod, la kibutzul Lohamei Haghetaot, la Memorialul Yad Vashem (Ierusalim), precum si in Knesset (Parlamentul israelian), cuprinzind 80 de desene pe tema Holocaustului, inclusiv cele legate de Pogromul de la Bucuresti, din cele peste 100, figurative, cu elemente grotesti, expresioniste, in care vibreaza ecoul ororilor care i-au schimbat viata si directia artistica. Fondatorul miscarii Dada, pionier al artei abstracte, Marcel Iancu intemeiaza in 1953 colonia artistilor, in satul Ein-Hod, devenind promotorul noii arte israeliene si liederul grupului Ofakim Hadashim ( Noi Orizonturi).
– Exista si alte documente in arhiva familiei lui Marcel Iancu, relevante si zguduitoare, precum ” Marturii iudaice despre arta”, „Pogromul din Romania sau seria masacrelor in mase”, unele reproduse in presa vremii, precum si manuscrise inedite. Despre aceste confesiuni, poate, in viitor. (V.S.)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (10-1-2010 la 00:00)

    …zguduit,cu lacrimi in ochi,dupa citirea celor prezentate de VLAD SOLOMON.
    o data pentru veci vecilor,poate vor intelege si se vor cutremura nrgativistii celor ce sa „intamplat” in ROMANIA,cu evreii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • bmarian: (10-1-2010 la 00:00)

    felicitări, minunat demers

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Rina Koschland: (10-1-2010 la 00:00)

    Impresionant, sensibilitatea sa sismografica de artist,
    la anuntat ce urma sa vina… Numai pt,ca
    a decis la timp a putut inca evada de moarte. Sint sigura ca la vremea lui a fost socotit extremist si fanatic

    Multumim domnului Solomon si asteptam la urmare. Rina

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • zefina dr.abes: (10-1-2010 la 00:00)

    pacat ca nu se schimba nimic in privinta olimilor hadashim-aceiasi indiferenta,munti de urcat si pustiuri de strabatut-gloria postuma nu ajuta nimanui si probabil decepria lui…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • bmarian: (10-1-2010 la 00:00)

    adevărata glorie este în postumitate, aceasta este jertfa artistului, mulţi îşi promovează lucrările, în viaţă fiind, apoi sunt total uitaţi, invers este mai sigur.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193