Vorbind despre “puterea celor fără de putere”, Václav Havel remarca paradoxul cotidian, care ar putea să corodeze și să conducă la prăbușire un regim totalitar. Ar fi de ajuns ca fiecare cetățean de rînd să-și asume “viața în adevăr”, să își găsească puterea de-a denunța realitatea oprimantă. Meșterul berar se poate încăpățîna să producă o bere de calitate, în ciuda sistemului mediocru, care îi îndeamnă pe toți la neglijență, indiferență și șablon. El constată că munca depusă de ceilalți berari este neconformă și încearcă să le explice cum să facă mai bine. Ceilalți îl “simt” că este un ciudat, care urcă împotriva curentului, și-l ignoră. Dar el se încăpățînează să muncească în mod conștiincios: nu pentru a sfida prin singularitate, ci efectiv deoarece resorturile sale interioare nu-i permit să facă altfel. Protestul împotriva unei dictaturi nu este obligatoriu să reprezinte, la originea sa, un gest politic: poate acoperi un impuls civic, sau o tendință firească spre perfecționare profesională.
Doina Cornea a fost “meșterul berar” de la Cluj, care s-a obstinat să-și exprime netulburată convingerile. În ceaușism exista o schizofrenie, de toți acceptată cu naturalețe, între realitatea efectivă, care se constata la tot pasul, și ceea ce vorbele exprimau. Dificultatea cea mare era să învingi teama de-a ieși în evidență, să treci peste riscul de-a fi considerat “ciudat”, “bizar”. Într-o realitate scrîntită, orice om normal era privit cu suspiciune. Mai întîi de toate aveai de trecut peste impresia de alteritate pe care o lăsai.
Un alt obstacol de depășit, în dictatura comunistă care pusese monopol pe cuvinte, era însuși faptul de a-ți face cunoscute gîndurile. Azi răspîndirea tuturor inepțiilor este un fleac – pe vremea aceea tipărirea ideilor esențiale era o imposibilitate. Așa că Doina Cornea a scris manifeste, pe care le-a presărat pe străzi, în parcuri, le-a înmînat oamenilor pe trotuare. A redactat scrisori deschise, pe care le-a trimis, prin numeroase strategii și cu infinite riscuri, în străinătate, pentru a fi difuzate de-acolo înapoi.
Deviza lui Albert Camus “Je me révolte, donc nous sommes” a rămas în stadiul unui deziderat, în spațiul nostru balcanic. Lecția de demnitate individuală, oferită de Doina Cornea, n-a coagulat solidaritatea socială. Ea n-a fost un politician, a perseverat în a fi un om liber. Azi, cînd nu se mai află printre noi, ar fi zadarnic s-o căutăm acolo unde n-a fost. Fără să edifice mecanisme și instituții de dezvoltare viabile, a făcut în planul conștiinței etice mai mult decît generațiile de politicieni români de după căderea comunismului.
Laszlo Alexandru, 5 Mai 2018
Preluat de pe blogul autorului, http://laszloal.wordpress.com/, cu amabila sa permisiune.