caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

DIAMANT

de (3-1-2010)

10. DIAMANT

Iaşi, strada Ştefan cel Mare, pe trotuarul din partea dreaptă, cum mergi spre Palat, privesc în minte, la doi tineri, care treceau ţinându-se de mână, fiecare din ei, nereuşind să simtă căldura celuilalt. Mâinile strânse, parcă ţineau ceva în legătura lor. Soarele apunea şi aşteptau să se cufunde în întunericul nopţii. Atunci, chipurile se transformau în umbre, nu aveau nevoie să se vadă, cuprinşi de stele rămâneau numai sufletele, care aveau nevoie unul de altul, trupurile îi stinghereau.
Vorbeau despre destinul omenirii, despre poporul galben, care va fi singurul supravieţuitor şi stăpânitor. Vorbeau despre Facerea lumii. El vorbea şi ea se deschidea să primească cuvânt după cuvânt, să le păstreze toată viaţa. Tânărul citise mult, din arhive şi din cârţi sfinte şi continua parcă o dizertaţie începută demult: \”Dumnezeu a plămădit Lumea din pietre, le-a rupt în două şi le-a aruncat pe pământ. De atunci cele două jumătăţi se caută necontenit, încearcă să se contopească, două câte două. Dar rupturile au ieşit la întâmplare, mai netede, mai zgrunţuroase. Se rănesc atunci când se freacă între ele, că noi aici nu ştim care trebuia să fie jumătatea adevărată pentru fiecare\”.
Şi deodată, în liniştea străzii, \”noi doi nu putem rămâne împreună, am fi ca doi cai bătrâni care trag la aceeaşi căruţă\”, suna vocea lui de tenor.
Nu, noi nu eram cai, Diamant. Am fost poate nişte mânji cu mintea crudă, pe care caii adevăraţi îi zdrobesc cu furie în torentul copitelor.
………………………………………………
Stăteam ca de obicei lângă Delia. Era multă lumină în sală şi multe bucate pe mese, o seară festivă de Paşte. În faţa noastră erau doi băieţi. S-au prezentat. \”Moraru\”,\”Pescaru\”. Ne-a distrat asemănarea de nume, parcă era un simbol. Ne-am prezentat şi noi, \”Delia\”, \”Daniela\” şi conversaţia a început să curgă.
Povesteam fiecare despre cursuri, profesori, examene şi alte banalităţi. Mă rugam să se termine mai repede serbarea şi să ne aflăm pe străzile cunoscute însoţite de cei doi, sau să nu se mai termine niciodată. Băieţii erau în ultimul an de studii.
Tocmai ieşisem dintr-o prietenie nereuşită. Nu mi-a plăcut şi nu-l puteam iubi, dar am avut răbdare un an. Am încercat să-i ascult pe cei mari, care spuneau că dragostea se construieşte cu răbdare şi voinţă. La mine nu.
S-au aprins lumânările, s-au spus câteva rugăciuni, s-a râs mult şi am plecat spre cămine cu noii noştri prieteni. Mergeam cât se poate de încet. Tăceam mult, nu ştiam de unde vin gândurile. Dar Diamant Pescaru era băiat deştept, chiar dacă nu părea la prima vedere. A înţeles ce se întâmplă cu mine şi a adăugat cu ton lipsit de multă importanţă: \”Am o prietenă în Timişoara, oraşul meu natal\”. \” Şi te deranjează să ai şi una aici?\”, l-am intrebat. \”Nu\”, mi-a spus simplu. \”E frumoasă?\” \”Da, e foarte frumoasă, dar tot atât de proastă\”. Cum va ieşi acest joc?
\”Părinţii mei vor să mă căsătoresc cu ea. Este nepoata tatălui meu vitreg\” . Credeam că citesc iar Romeo şi Iulia.\”Tatăl tău a murit?\” mi se părea îngrozitor. Părinţii noştri erau încă tineri. Mi-a spus mai târziu, că tatăl lui era Avocatul de Stat în Timişoara. La combinatul siderurgic a fost un furt de materiale care a dus la moartea unui muncitor. Cel care a furat era un rus dintre cei veniţi să ajute la construcţia combinatului. Dar nu se putea acuza un rus. Ei erau fraţii şi prietenii noştri. I s-a cerut tovarăşului avocat Pescaru, să acuze un român nevinovat. A doua zi, dimineaţă de tot, Diamant, copilul de 5 ani l-a văzut pe tatăl lui spânzurat de tavanul băii.
Am ajuns la cămine, şi am trecut de ele, fără să ne oprim. Nimic nu ne mai putea opri. Aveam atâtea să ne spunem şi noaptea care ne iubea la fel pe amândoi… Ne bucuram când vorbeam şi când ne ascultam. Spre dimineaţă, am ajuns la cămin şi nu-mi păsa când portarul m-a privit cum privea şi alte fete care veneau spre dimineaţă. Aşa am început să iubesc drumul spre Copou, aleele cu prundiş, statuile, teiul lui Eminescu, aducându-mă din nou la idolul meu din anii de liceu, băncile pe care de secole îndrăgostiţii stăteau îmbrăţişaţi, sub becurile sparte de alţii dinaintea lor. Vorbeam cu aceeaşi plăcere despre Manuscrisele găsite de curând la Marea Moartă, despre colegii lui şi mai ales colege, cum s-a hotărât să înveţe filozofia. La el a fost simplu şi perfect. Filozofia i-a plăcut dintotdeauna şi a ştiut că va putea fi cel mai bun. Era cel mai bun. Cum am ales eu să învăţ matematica? Încă nu-mi venea să cred că asta am ales.
Eu îi spuneam uneori poezii scrise de mine şi îi plăceau fiindcă totul era pe placul nostru în zilele şi serile lungi, în care numai noi existam. Dar nu era aşa întotdeauna. . Uneori se întreba ce caut eu lângă el? Uneori îmi spunea vorbe care mă dureau, odată am îmbrăcat o bluză albă, şi mi-a spus că semăn cu o verişoară a lui. Am crezut că e un compliment, dar a adăugat că verişoara lui avea 60 de ani. Altădată, când stăteam pe o bancă în Copou, şi-a pus capul în braţe la mine, şi m-a rugat să mă joc cu părul lui, aşa cum făcea bunica lui în copilărie. Mă întrebam ce sînt eu pentru el? Eram gata să fac tot ce făcuse vreodată toată familia lui, dar şi eu trebuia să primesc ceva şi nu mai puţin decât toată fiinţa lui. Eram geloasă pe Tania. Voi fi odată şi ziua ca Tania? Nu avea intenţia de a mă jigni. Era de o politeţe care se putea primi numai prin gene. Nu reuşea să hotărască între cele două prietene, eram prea deosebite şi uneori mă întreba pe mine ce trebuie să facă. Eu ştiam că-l vreau, el era obligat să aleagă singur şi-i era greu. Odată mi-a spus aşa, fără motiv: \”Dacă nu putem trăi împreună, hai să murim împreună.\” În acele momente se trezea \”profesorul\” din mine, îi spuneam că viaţa e frumoasă chiar dacă nu în fiecare zi, că este loc destul pe lume şi pentru noi doi.
Dar era şi Revelina, de care ştiam foarte puţin. Frumoasă şi proastă. A fost primită la Institutul din Timişoara, datorită mamei lui, care preda acolo.
Nu înţelegeam nimic. N-o iubea, dar o accepta. De ce? Cu mine îi era bine, fiecare propoziţie a mea, era o laudă care îi mângâia amorul propriu. Nu minţeam, am spus deja că era \”cel mai bun\”, când eram cu el, mă simţeam Tatiana, numai ea merita pe \”cel mai bun\”. Şi Tania îl iubea nespus, dar ea primea înapoi tot ce dădea, chiar şi mai mult, cu ea era copilul căruia îi zâmbeşti, şi îţi întoarce zâmbetul cu toată puterea micii lui fiinţe.
Era între noi un fel de \”modus-vivendi\” care ne convenea. Mergeam împreună să vedem sinagogi vechi, descuiam uşi demult nedeschise, străbăteam praful până la dulapul cu ţesături şi ornamente brodate în aur şi argint din alte vremuri, scoteam cărţi sfinte, citite de cei care nu mai erau. Îl ajutam să fotografieze, stăteam nemişcată ore întregi ţinând în mână cuverturi cu desene de lei, să le găsească poziţia care le reliefa cel mai bine. Lucrarea de diplomă era despre filozofia, poporului evreu. Scria atunci şi despre Metushelah, patriarh care a trăit înainte de potopul lui Noe, o viaţă de 969 de ani, simbol al longevităţii şi poate al faptelor bune săvârşite. Aş fi preferat să stau nemişcată o viaţă şi să fiu cu el. Nu mergeam la cursuri, nici la seminare, aveam destul timp să mă pregătesc în sesine, în ceea ce depindea de mine, am avut întotdeauna încredere în posibilităţile mele de a munci cât de mult.
Timpul trecea, ne apropiam de sfirşitul anului. Mă gândeam cu frică dacă voi reuşi într-adevăr să învăţ toată materia în sesiune, încercasem în timpul semestrului, dar nu reuşeam să înţeleg nimic. Eu trebuia să am tot cursul, să citesc o dată toată materia şi pe urmă să încep s-o învăţ. Vi se pare ceva curios, sau neobişnuit în asta? Spune ceva despre modul meu de gândire? A doua frică era despărţirea de Diamant. El va pleca acasă la el, unde o va întâlni pe Revelina asta de care nu ştiam aproape nimic, se va prezenta la Comisia de repartiţii, unde mi-a spus că va fi cu mama lui, să nu fie păcălit şi să i se dea un post mai puţin bun, faţă de notele lui. Ce post trebuie să primească cel mai bun absolvent din toată promoţia pe ţară, care va fi primul să-şi aleagă locul de muncă?
Era primul şi ultimul nostru an, de fapt, era numai o jumătate de an, al lungilor plimbări în Iaşi, al discuţiilor interminabile legate de filozofii greci şi latini, care mi-au plăcut dintotdeauna, încă de la lecţiile dirigintelui meu, din şcoala generală, despre viaţa, care de abia trebuia să înceapă, subiect în care eram amândoi ca elevii mici, care silabisesc cuvintele din carte. Cum aş fi putut să trec aceste etape de început, cu partenerul pe care îl doream cel mai mult? Am încercat să-l conving să primească repartiţia în Iaşi, el ar fi vrut şi eram sigură că aveam destul timp să reuşesc să-l ţin lângă mine, dar mama lui s-a împotrivit. Un om aşa de capabil trebuie să lucreze în capitală unde va avea mai multe şanse de progres, şi ea a reuşit acolo unde eu am pierdut.
Examenele au mers după aşteptări, am avut destul timp, câte o săptămână sau două pentru fiecare obiect.
Am aşteptat până Diamant a primit 10, la Lucrarea de Stat şi am plecat împreună cu valiza şi tramvaiul spre gară. De atâtea ori, acelaş peron, dar de data asta cel mai trist. Nici nu ştiam ce să ne spunem, nici gândurile, nici cuvintele noastre nu mai ştiau, numai timpul va vorbi şi va hotărî. Trenurile noastre au sosit la aceeaşi oră şi tot aşa trebuiau să pornească. Cu greu ne-am desprins mâinile şi cred că n-am îndrăznit să ne sărutăm, să nu fie ăsta un semn de despărţire. Ne-am îndreptat ficare spre trenul care îl aştepta, şi ne-am uitat în urmă cât se mai putea vedea. Compartimentul meu era gol.

Două trenuri plecau grăbite spre două colţuri de ţară opuse.
Duceau departe, dar cât mai departe, lumină, speranţă şi lacrimi ascunse…
Aici, unde totul părea că e bine, să nu mai existe iluzii deşarte.
Să spulbere mila iubirii furate, aici nu rămâne nici viaţă nici moarte,
Doar veşnice trenuri ce pleacă departe…
CAPITOL DIN CARTEA \”fata din provincie\”, care va apare in curind
Felicia Herscovici

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Rica: (3-1-2010 la 00:00)

    Aceasta autoare este foarte talentata.
    Proza ei decurge intr-un ritm firesc,
    cuvintele se insira ca margelele pe ata.
    Si ce cuvinte frumoase!!.De mult nu am citit
    o proza de o asemena calitate.
    Proza aceasta straluceste ca un diamant.
    Astept cu nerabdare cartea.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (3-1-2010 la 00:00)

    minunat

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (3-1-2010 la 00:00)

    MINUNAT FETITO DIN PROVINCIE,FELICIA HERSCOVICI,ACTUAL LOCUITOARE-DACA NU MA’NSEL-LA BEER-SHEVA.
    DACA TOATA CARTEA MERGE IN RITMUL CELOR DOUA FRAGMENTE PE CARE LE-AM CITIT,AI IN MANA UN „BEST SALLER”.CEA CE-TI DORESC DIN TOATA INIMA,PENTRU CA O MERITI.
    ASTEPT CU NERABDARE SA-TI VAD SI SA-TI CITESC CARTEA IN INTREGIME.
    CU DRAG SI URARI DE BINE,
    ITZHAK BAREKET.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • florin predescu: (3-1-2010 la 00:00)

    Mai mult decat tusant articolul. Am petrecut patru ani de studii in Iasi.
    Ma regasesc in acel minunat oras departat de Sibiul meu natal, departat de unde sunt acum.
    Exista o anume magie a a acelui loc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian-Zeev Herscovici: (3-1-2010 la 00:00)

    Felicitari, mult succes la scris in continuare. Lectura ce aminteste de „La Medeleni” de Ionel Teodoreanu. Astept toata cartea. Amintiri…
    Lucian-Zeev Herscovici (atentiune, simpla coincidenta de nume)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.230.119.106