caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii

Arhiva pentru octombrie, 2005

 

Privatizarea BCR: o poveste de succes

de (31-10-2005)

Depunerea ofertelor de către şapte bănci internaţionale pentru achiziţionarea BCR a readus în dezbatere oportunitatea privatizării acesteia. Încurajaţi de succesul enorm avut – să ne reamintim că la precedenta tentativă nu se prezentase nimeni şi atunci s-a preferat varianta cu Banca Mondială şi IFC, divizia de investiţii a FMI – s-au trezit unii să se întrebe \”dacă tot este aşa de bună, de ce o vindem?\”

Asemenea ţăranului venit la târg cu o vacă stearpă şi slabă de i se vedeau coastele şi ajutat de un târgoveţ mai ghiduş care a început să o laude s-a răzgândit fiind el însuşi convins de minciunile îndrugate de târgoveţ, se trezesc acum unii să conteste privatizarea BCR şi CEC, în ideea că statul nu ar trebui să privatizeze \”chiar tot\”, argumentul lor fiind că aşa se întâmplă şi la alţii, Franţa, Germania şi Grecia fiind cele mai frecvente exemple.
Tehnic vorbind, există un sâmbure de adevăr. În mod normal, statul ar trebui să păstreze activele profitabile şi să le administreze.

Problema este însă că la noi, statul s-a dovedit un administrator dezastruos. Catastrofa managerială se vede cel mai bine în cazul CEC, care mai beneficiază şi de o serie de monopoluri. Nici BCR nu este foarte departe, deşi trebuie recunoscute eforturile sale de modernizare.
Cu atât mai puţin în domeniul bancar statul ar trebui să mai păstreze ceva. Cazul Bancorex este încă viu în minte. Chiar şi în cazul BCR au existat cazuri – de mică amploare, e adevărat, – de acordare de finanţări preferenţiale şi tocmai aceasta este de evitat.

Trist dar adevărat, dovedindu-şi incapacitatea, statul ar face cel mai bine să se retragă din domeniile în care nu poate performa. Altfel, va trebui să plătim cu toţii nota. Aşa cum o facem pentru Bancorex, de exemplu. Desigur, privatizarea nu este obligatoriu lozul câştigător. Dar, în general, toate privatizările efectuate \”pe bune\” şi nu pe ochi frumoşi au fost rentabile. Cum este Dacia sau Sidex, de exemplu. Ce s-ar fi întâmplat dacă la Dacia nu ar fi venit Renault? Cel mai probabil ar fi avut soarta ARO.

Desigur, eu personal sunt adeptul unui stat minimalist şi a unui liberalism de tip anglo-saxon. Dar sunt capabil să înţeleg argumentele celor care susţin că trebuie ca statul să păstreze câteva din resursele-cheie, cum ar fi distribuţia petrolieră, părţi din sistemul bancar. Există şi mijloace prin care statul poate face acest lucru într-un mod… capitalist, cum ar fi prin bursă. Şi desigur, sunt de acord cu argumentul că este necesară o abordare mai pragmatică a problemei şi nu doar fiindcă ştim că statul este prost administrator şi politicienii tind să profite de pe urma activelor statului trebuie acum ca el să renunţe la toate activele sale care au potenţial de a fi profitabile, fiindcă asta ar însemna să acţionăm asupra efectului, nu asupra cauzei.
Numai că, problema se pune în termeni de costuri. Or, din punctul acesta de vedere, cred că este mai profitabil să vindem activele şi statul să încaseze din taxe, decât să rămână la stat că poate-poate. Multă lume a protestat când statul a vândut Dacia pe un preţ de o zecime din suma plătită de coreeni pentru fabrica de la Craiova. Însă banii încasaţi ca taxe şi impozite sunt mai mulţi, ca să nu mai vorbim de influenţa în balanţa exporturilor.

Este posibil ca în viitor lucrurile să se schimbe şi administraţia să devină profesionistă. Dar până atunci mai este mult.
Deocamdată, trebuie să consemnăm că, pentru prima dată în istoria privatizărilor din România, banii vorbesc. Şi tot pentru prima dată nu avem obişnuitele contestaţii, zvonuri despre comisioane oculte, acuze că se vinde într-un moment prost şi la cel mai mic preţ. Ca să încheiem cu premierele, va fi cea mai mare sumă încasată vreodată pentru vreun activ românesc. Evident, este vorba de Banca Comercială Română.

În primul rând, momentul conjunctural ales a fost foarte bun, atât datorită aşteptărilor favorabile date de aderarea României la UE, cât şi faptului că BCR a apărut ca fiind ultimul tren pentru o poziţionare favorabilă în Europa Centrală şi de Est a băncilor interesate în această regiune.
În al doilea rând, probabil şi sub influenţa acţionarilor privaţi existenţi, preţul a fost criteriul care a determinat în proporţie de 90% finaliştii din prima fază a selecţiei. Anunţarea numelor finaliştilor a stârnit însă multe dezamăgiri. Deutsche Bank era considerată printre favorite, la fel ca şi BNP Paribas.

Astfel, intrarea în finală a doi jucători de mărime medie a stîrnit comentarii negative din partea celorlalţi actori de pe piaţă. Pentru Erste şi BCP, BCR înseamnă o extindere importantă a activităţilor lor. BCR nu e doar o altă bancă, este un adevărat pariu pentru amândouă pretendentele. Şi, într-un fel, o garanţie împotriva vreunei oferte ostile de preluare, la ele acasă. Este interesant şi ce se va întâmpla cu participaţiile pe care le are BCR la 24 de companii financiare şi non-financiare, între care BCR Chişinău sau Banca Anglo-Română.

Cele două bănci nu sunt cele mai mari care puteau să fie, mai ales pentru \”bijuteria coroanei\”, cum este considerată BCR. Dar ele au fost dispuse să rişte cel mai mult, fiindcă pentru 3 miliarde de euro e puţin probabil că nu se vor împrumuta la rândul lor. Oricum însă, cu puţine excepţii, marile privatizări din România nu s-au făcut cu mari investitori. Cu tot respectul, OMV sau OTE, ca să dau numai două exemple, nu sunt printre cele mai mari corporaţii din domeniul lor. Din topul mondial al primelor 100 de transnaţionale, publicat de UNCTAD, mai puţin de 20 au filiale în România.
Este posibil ca un nume precum Deutsche Bank să fi adus anumite avantaje pe termen lung. Însă pentru bugetul Românieie în momentul de faţă peste 500 milioane de euro contază enorm (deşi suma s-ar putea să fie ceva mai mare în final).

Această privatizare mai are două componente de satisfacţie. În primul rând cei doi investitori rămaşi în cursă sunt societăţi bancare listate, iar probabilitatea ca ei să listeze BCR pe piaţa bursieră din România este foarte mare. Indirect, principalii câştigători din această privatizare sunt cele cinci societăţi de investiţii financiare, care, teoretic, vor avea o influenţă foarte mare pe valoarea activelor administrate, aceste active putând fi dublate pe termen mediu.
Prezenţa BCR la bursă va avea ca efect creşterea puternică a capitalizării bursiere şi generarea de tranzacţii semnificative pe societăţile de servicii de intermediere financiare.

Şi apropo de privatizarea BCR, actuala campanie de desecretizare a contractelor încheiate de stat atât pentru privatizări, cât şi pentru achiziţii publice lansată de guvernul Tăriceanu poate aduce transparenţa necesară luării celor mai bune decizii din punct de vedere economic. Fiindcă, până la urmă, banii vorbesc, nu-i aşa?

 
 
54.198.139.112