caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Cai Spre Noi Insine

 

Povestea lui Ovidiu

de (7-8-2018)
3 ecouri

 
A fost odată ca niciodată un târg îmbâcsit de fumul locomotivelor, cotropit de osiile tramvaielor bolnave de artrită și de rugină abia urcând Dealul Ursulinelor. O vecină sasă-unguroaie stătea în fața porții și vorbea cu toți trecătorii. Nu exista internet pe vremea aceea, însă știa tot ce se întâmplă în târg. Copil, și bine făceam că nu știam ce e aia, moarte ! Tanti Hermann ne spunea când se da carne, unt la alimentară sau cine cu cine se ține, și mai abitir cine a murit.

Într-o bună zi mă întorceam de la școală. Hermanoannaia îmi ține calea și-mi spune :

– Ioi, copilul lui tanti, Onu s-o culcat și s-o sculat mort S-o dus să taie un pom, și o cloambă i -o cazt oblu în cap ! Se jelea biata bătrână de numai, numai.

Am întrebat-o pe mama ce e să mori, adică să te trezești mort cum zicea Hermănnoaia. Mi-a zis că vine o vreme când Dumnezeu cheamă toată lumea în țara lui să-i țină de urât, că el e bătrân și are nevoie de noi.

Au trecut zeci de ani de atunci. În repetate rânduri  când vorbesc cu mama la telefon întreb mai mult în glumă, mai în serios:

– Ce mai zice Hermănnoaia ?

Adică ce mai e prin sat etc.

Mă aflam duminică pe 5 august la o lansare de carte a unui amic cronicar culinar. Vin, platouri cu gustări alese, multă bucurie.

Telefonul vibra și mesajele intrau ca într-un flux grăbit. Am avut o presimțire. Era Hermănnoaia. Așa numeam eu veștile rele.

Savu Ovidiu a murit!

Cum? Nu se poate ! Am ieșit din sala de recepție și am început să intru pe WhatsApp, pe Facebook, să telefonez în stânga, în dreapta. Speram să nu fie adevărat.

Îl cunoșteam pe Ovidiu din clasa a V-a. Am fost colegi de liceu, la Gheorghe Lazăr. De când îl știu se remarca printr-o gestică domoală, nu se certa niciodată, vorbea puțin și era foarte generos, Își împărțea mereu șandvișurile, mărul și pachetul de țigări cu noi.

Spre deosebire de noi ceilalți, adolescenți, teribiliști, gălăgioși, el tăcea, ne însoțea și ne asculta tot timpul.

După absolvirea liceului ne-am risipit cu toții. Nu mai știam prea multe unii de alții.

În 2006 mă aflam în policlinica Medica din Sibiu. Pe hol o față cunoscută, mă apropii…

– Ovidiule, trăzni-te-ai, tu ești ?
– Florine, tu ești ?

Ne-am îmbrățișat. Doi camarazi după 30 de ani.

Ne-am oprit la o cafea depănându-ne drumurile noastre și amintirile liceale.
Ovidiu Savu devenise medic ORL, lucrând de dimineața până seara în Spital, în Policlinica Sibiu, în Avrig.

L-am vizitat de câteva ori. La ușa lui zeci de pacienți. Avea reputația medicului devotat muncii, oamenilor.

De fiecare dată revenind la Sibiu nu am uitat să-i aduc șepci din America, din Canada. Colecționa șepci din toată lumea.

M-a invitat de ani de zile să-i fiu oaspete la Avrig, să ne adunăm colegii în grădina din spatele casei sale. Mai ales să prezint câteva rețete culinare dobândite de a lungul anilor mei de lucru în diferite restaurante.

Am amânat mereu această vizită așteptând să ne reunim cât mai mulți colegi.
Îi plăcea să spună glume.Era o gazdă unică. Nu ținea la etichete.

– Simți-va ca la voi acasă ! Serviți-vă cu ce vreți ! Nu mă întrebați !
Ovidiu a plecat dintre noi chiar de ziua lui.

Ne-a părăsit fără să fi apucat să-i cântăm La Mulți Ani !

Reproduc două dintre multele mesaje primite de la colegi :

“Nu am cuvinte… Ovidiu a fost primul băiat care mi-a făcut curte… un om generos, un medic de exceptie… am vorbit acum o lună jumatate… sunt șocată !(Adriana)

“Si tot a vrut să mergem pe la el. Și uite că tot am amânat și n-am ajuns la el.
Avea o colecție de șepci și la chefuri le punea pe rând.

A pus atâta suflet în paradisul lui din Avrig. Inclusiv în peștii lui din heleșteu.” (Dani)

 
 
54.84.236.168