caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii

Arhiva pentru iulie, 2017

 

Oraşul

de (31-7-2017)

să-ţi povestesc despre rutina oraşului ce nu doarme-
aşa i se spune oraşului de aici şi el nu deschide pleoape grele de ţiglă
doar se întinde leneş în linii albe peste cerul veşnic senin.
pescăruşii nu stau în balcoane
strigătul lor rareori se aude, plutesc peste mare şi pescuiesc
seara doar stoluri de păsări de apă trec măcăind şi cormorani în tăcere
doar şacali caută mâncare în gunoi
dar oamenii sînt vulcani trecători.

la ora şapte e toamnă şi bine
trupul se îmbracă în lumină aurie
obiectele au umbre lungi şi copacii întind dantele pe asfalt
peste somnul pământului merg cu tălpile goale în iarbă
e atâta veselie de jur împrejur şi alergare de câini.
maşinile de gunoi zguduie casele
camioane cu ciment claxonează
un vecin îşi ceartă nevasta molâie, copiii urlă, eu zâmbesc cu buze întinse
la ora opt curmalele sînt coapte, stropitorile mute, păsările tăcute
se face o linişte universală
merg.

ca omidă multicoloră se unduiesc şoselele
şi ea pufneşte în mii de voci
trupul ei când arc, când întins.
peste oraş se scurg apoi valuri de arome
humusul fierbe nervos, pitele se umflă
soarele cască şi duduie.
nimic nu opreşte izvorul negru de cafea
el va curge la nesfârşit peste zile şi nopţi bolborosind
apoi a doua mare tăcere vine spre seară, doar aşa în trecere prin paturi umede
maşinile pornesc cu faruri aprinse
muzica sfredeleşte pereţii
ventilatorul toacă aerul
apoi dorm.

uneori visez şi alerg pe cearşaf, dau din picioare:
într-o zi ne-am luat de mână până la marginea curţii
acolo am făcut tabăra mare de corturi
am întins paturi şi construit ziduri de cazemată în dungi tărcate
sub cearşafuri proptite în băţ am stat şi am râs
era soare
pe picioare îmi creşteau mereu vânătăi şi purtam părul scurt
mi-aş fi dorit un frate să merg ţanţoşă apărată de el
sau un căţel.
cînd voi fi mare mă fac prinţesă cu palate şi rochii în volane
scafandru sau cosmonaut, gândeam.
fetele cântau pe scenă în mijlocul cazematei
şi ele cîntau totdeauna frumos, aveau păr lung şi ochi albaştri
desigur erau cele mai frumoase din lume
ştiam cine le iubeşte, doar îmi povesteau băieţii, prietenii mei…
gemma se sperie şi-şi caută alt loc, întinsă lângă spinarea mea
alteori visează chiar ea cu gheare în alergare se înfige uşor în carne
nu doare

mă trezesc şi mă întreb ce fruct s-o fi copt spre dimineaţă
dacă e răcoare
dacă norii stau sau o clipă sau mă înşeală
papagalii invadează pădurea şi uite, eucalipţii au înflorit din nou!
în cazemata de paturi bate un vânt dinspre mare
cearşafuri se umflă catarge spre alte zări.
din canale dogoarea ridică o duhoarea şi muşte obraznice muşcă din carne
năclăit in sudoare oraşul deschide tentacule flămânde
valuri- valuri cafeaua ne cuprinde şi navigăm.

 
 
54.198.139.112