caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii

Arhiva pentru decembrie, 2015

 

Deficitul de educaţie financiară: o ameninţare ignorată la adresa securităţii naţionale

de (30-12-2015)
11 ecouri

 
În atmosfera unui sfârşit de an în care ne confruntăm cu recrudescenţa unor tragedii individuale şi colective pe care avansul tehnologiei şi încrederea superficială în eficienţa instituţiilor noastre păreau să le cantoneze în realităţile Lumii a Treia sau în domeniul predilect al istoricilor contemporani, identificarea riscurilor generate de modelul de dezvoltare a economiei noastre şi de percepţiile cu care operăm este justificată printr-o insolită congruenţă a raţiunilor civice cu cele pragmatice. Chiar dacă dezbaterea publică a expediat problematica economică într-o zonă periferică în raport cu politicile sociale condamnate la eşec, recentele controverse declanşate de aşa-numita lege a dării în plată, destinată în teorie să vină în sprijinul celor afectaţi de povara creditelor contractate în anii 2007-2008 constituie o demonstraţie a precarităţii educaţiei financiare şi a ratării oportunităţilor generate de criza economică declanşată în piaţa creditelor ipotecare din Statele Unite.

Ultimii ani ar fi fost mai mult decât suficienţi pentru a demonstra faptul că derapajele economice sunt ameninţări mult mai grave decât rachetele Sarmat pe care Rusia le va experimenta la calendele greceşti, decât retorica belicistă a preşedintelui Putin şi chiar decât pseudocruciada începută după 2001 şi eşuată în sinuozităţile Primăverii Arabe şi ale iernii teroriste.

Pentru a face un recurs la istorie, democraţia polisurilor greceşti nu a sucombat la Cheroneea sub efectul forţei de şoc a falangei macedonene, măgarii încărcaţi cu aur ai regelui Filip al II-lea aduseseră cuceritorului mai multă loialitate decât sarisa. În aceeaşi serie a greşelilor dictate de autosuficienţă, refuzul Franţei ultimilor Capeţieni şi al Spaniei aflate la apogeul expansiunii sale în Lumea Nouă de a face concesii rezonabile comercianţilor şi artizanilor din Țările de Jos le-a pus în imposibilitate de a se impune în disputele cu Anglia, iar pe termen lung le-a limitat posibilităţile de valorificare a potenţialului propriilor imperii coloniale.

Aceste notaţii nu se doresc o pledoarie în favoarea economiei liberale şi a pieţelor financiare, fie şi pentru aceea că acestea nu mai au nevoie de aşa ceva şi cu atât mai puţin un apel la protecţia intereselor băncilor, ale căror standarde au pus la grea încercare chiar etica minimală a celor mai intransigenţi libertarieni. Intenţia lor constă în apelul la o analiză de ansamblu, fondată pe argumentele experienţei trecutului şi mai ales ale provocărilor prezentului.

Statul, poporul şi „plutocraţii”

Entuziasmul care i-a reunit pe promotorii români ai ideilor anticapitaliste, timizi în deceniul trecut, dar fortificaţi de revenirea în actualitate a paradigmelor etatiste şi pe aceia care au beneficiat din plin de apetitul pentru risc al băncilor dar nu sunt dispuşi să-şi asume consecinţele unor decizii greşite sub nobilul stindard al apărării cetăţeanului în faţa „rapacităţii finanţei internaţionale” mi-a amintit de finele anului 1994, când lecturam Amurgul Templierilor. Relevantă pentru analogia avută în vedere nu este perspectiva literară asupra unui eveniment istoric, recomandabilă totuşi ca mijloc de relaxare în ambianţa Sărbătorilor, nici pretextul unor consideraţii asupra destinului acestor primi artizani ai integrării economice a Christianitas, consideraţi de unii autori ca inspiratori ai unor societăţi secrete şi a primelor structuri ale Francmasoneriei.

Important mi se pare faptul că iniţiativa regelui Filip al IV-lea cel Frumos (1285-1314) de confiscare a bunurilor Ordinului Cavalerilor Templului şi iniţierea, în parteneriat cu papalitatea captivă la Avignon a procesului de erezie împotriva acestora s-a bucurat de adeziunea deplină a supuşilor. Regele, care prin politicile sale publice a fost un fel de Vladimir Putin al vremii sale, a utilizat în propriul beneficiu un spectru larg de sensibilităţi şi afinităţi, de la elementele predicilor monastice în favoarea sărăciei şi împotriva opulenţei clerului la ostilitatea firească pe care succesul economic o generează în rândurile categoriilor paupere ale populaţiei, la interesul general al statelor teritoriale de a-şi emancipa finanţele de presiunea datoriilor faţă de Ordin. De partea suveranului nu s-a aflat doar populaţia oraşelor confruntată cu primele manifestări ale crizei economice de la sfârşitul Evului Mediu, ci jurişti precum Guillaume de Nogaret sau Pierre Dubois care lansau conceptul rex, imperator in suo Regno şi opuneau loialitatea faţă de suveran intereselor transnaţionale ale foştilor cruciaţi.

Lichidarea Templierilor a fost urmată în unele state de exilarea evreilor în acelaşi spirit al „necesităţii” controlului statului şi instituţiilor sale asupra capitalului şi schimburilor în maniera empirică presupusă de nivelul de dezvoltare economică. Urmările acestor decizii populare nu s-au lăsat mult aşteptate, lipsa instrumentelor de credit a afectat afacerile centrelor urbane care susţinuseră monarhia în disputele sale cu aristocraţia şi a accentuat slăbiciunile economiei Europei medievale înainte ca epidemiile, conflictele politice şi cele sociale să pună în cauză însăşi viabilitatea sistemului etatic.

Importanţa acestui episod constă în caracterul său de preliminar al unei serii de reconfigurări a relaţiei între putere, capital în diversele sale expresii şi societate, în care armatorul olandez cu afaceri în colonii, intermediarul londonez satirizat de iacobiţi, cămătarul lui Balzac sau speculatorul care jonglează cu prosperitatea unor state şi popoare sunt doar variaţiuni pe o temă dată. Osmoza dintre conformismul unor modele culturale şi hipertrofierea conştiinţei propriei valori a plasat mediile umaniste în tabăra ostilă deţinătorilor resurselor financiare, chiar dacă destui dintre aceştia s-au ilustrat ca protectori ai culturii şi artei. O adversitate cu adevărat ireductibilă i-a opus pe aceştia din urmă iniţiatorilor tuturor formelor de totalitarism, de la conducătorii Sfintei Alianţe la curentele de extremă dreaptă şi stângă ale secolului trecut. Retorica fascistă în legătură cu lupta dintre finanţa exploatatoare şi naţiunea producătoare are echivalenţe cu discursul marxist îndreptat împotriva capitalului industrial şi financiar, iar înainte ca majoritatea naţiunilor participante la aceste experimente să fi cunoscut dimensiunile opresive ale acestora, nu au fost puţini cei care le-au susţinut mai mult ori mai puţin tacit politicile economice.

Chiar dacă sfârşitul Războiului Rece a părut să asigure triumful democraţiei liberale, actualitatea nu ne lipseşte de beneficiile intelectuale ale retoricii suporterilor revanşei, în forma contestaţiei soluţiilor propuse de organismele financiare internaţionale şi a revenirii statului în economie. Specialişti a căror onestitate este mai presus de orice dubiu au considerat intervenţia băncilor centrale şi a statelor în sprijinul marilor bănci afectate de prăbuşirea Lehman Brothers drept o naţionalizare a pierderilor şi o privatizare a profiturilor şi au blamat cu justeţe hazardul moral care guverna conduita executivilor interesaţi de profitul cu orice preţ. Anchetele care au vizat manipularea ratelor dobânzilor sau prejudicierea premeditată a clienţilor s-au materializat în amenzi de miliarde de dolari şi într-o amplă restructurare a sistemului bancar, cu efecte mai semnificative în Statele Unite, Marea Britanie şi Extremul Orient, dar abordările de ultimă oră ale Bank of England şi ale Federal Reserve sugerează căutarea unui echilibru între nevoia unei pieţe concurenţiale şi reglementări de natură să prevină excesele trecutului apropiat. De partea cealaltă a baricadei se găseşte sistemul băncilor de stat din China şi unele state ale Americii de Sud, conduse în manieră lipsită de transparenţă şi cu un comportament circumscris unor obiective politice.

Chiar dacă aparenta obedienţă a mediului politic în raport cu exigenţele celui financiar continuă să fie blamată, factorii de putere par să fi înţeles lecţiile trecutului şi au salvat, cu investiţii minime, stabilitatea sistemului economic mondial, mult mai corelat decât în etapa genezei sale medievale.

Dilemele unei economii de frontieră

O privire sumară asupra realităţilor economiei româneşti demonstrează că principala problemă a sistemului nostru bancar continuă să fie subdezvoltarea. Chiar dacă aderarea la Uniunea Europeană ne-a garantat statutul de economie de piaţă funcţională şi o perspectivă mai favorabilă din partea agenţiilor de rating, băncile din Statele Unite, cele britanice şi chiar germane au în vedere doar intermedierea unor finanţări publice româneşti, fără a-şi fi dezvoltat structuri locale de retail sau investment, iar situaţia s-ar putea îmbunătăţi numai printr-o eventuală accelerare a procesului de fuziuni şi achiziţii care să implice băncile franceze, italiene şi austriece care au achiziţionat entităţi româneşti sau au iniţiat activităţi de creditare pe cont propriu. Mai mult decât atât, peste 10% din activele bancare româneşti sunt deţinute de subsidiare ale unor bănci greceşti, expuse în ultimii ani convulsiilor din ţara de origine.

Vaste zone rurale locuite de peste o treime din populaţie şi care asigură stabilitatea băncilor în Franţa şi Austria sunt practic nebancarizate, câtă vreme marile oraşe se confruntă cu o aparentă suprabancarizare, fără ca fenomenul să se traducă într-o ofertă diversificată de servicii. Această dezvoltare dizarmonică poate fi observată şi prin analiza bilanţurilor contabile ale băncilor, cel puţin în cazul celor listate la BVB şi care au obligaţia de a-şi face publice datele financiare trimestriale conform standardelor internaţionale de contabilitate. Ponderea veniturilor din activităţi de investiţii sau de hedging sunt mai curând excepţii, principalele surse de profit continuă să fie comisioanele percepute pentru serviciile populare precum administrarea conturilor sau retragerile de numerar.

Funcţionarea sistemului bancar este asigurată de reglementările Băncii Naţionale a României, dar eficienţa măsurilor acesteia a avut de suferit de pe urma incoerenţei actului administrativ românesc şi al ignorării importanţei organismelor independente în relaţie cu decizia legislativă. Cel mai recent exemplu este ignorarea recomandărilor Consiliului Fiscal pe durata elaborării Codului Fiscal. Faptul are probabil şi explicaţii mai puţin instituţionale, de căutat în redistribuirea resurselor publice în beneficiul structurilor de putere postcomuniste, soldată cu decapitalizarea băncilor de stat, cărora privatizarea le-a garantat supravieţuirea mediocră, în forma unor subsidiare mai mult sau mai puţin autonome.

Soluţia s-a dovedit una eficientă pentru economia românească după anul 2002, câtă vreme nici prezenţa masivă a statului în economie, nici efectele crizei nu au determinat falimente bancare, iar solvabilitatea sistemului continuă să se situeze peste limitele prevăzute de normele Basel II. Totuşi, managementul privat nu a ferit instituţiile bancare de contagiunea cu acte de corupţie generate de relaţii privilegiate cu oficialităţile. Prosperitatea băncilor care activează în România în anii premergători crizei şi dezinteresul pentru finanţarea economiei au fost consecinţele unei conjuncturi nefaste, interesul băncilor europene pentru randamentele superioare oferite de piaţa românească aflată în expansiune obiectivă şi modelul local de dezvoltare bazat pe stimularea în exces a consumului, iar faptul că se revine la aceeaşi opţiune demonstrează că factorii de decizie români nu au uitat nimic, dar nici nu au învăţat nimic. În consecinţă, o legislaţie destinată reglementării mai clare a activităţilor bancare în ţara noastră este pe deplin justificată, dar ea nu poate transforma capriciul în normă şi nu poate exceda prevederile Constituţiei sau ale Codului Civil. Prevederi precum caracterul retroactiv al intervenţiei într-o relaţie contractuală fac inevitabile riscurile unor procese la curţile internaţionale de profil, cu şanse minime de câştig pentru statul român.

Mai eficiente în combaterea unor clauze abuzive prezente în contractele de servicii financiare ar fi schimbarea de paradigmă în educaţie, în sensul introducerii unor cunoştinţe de economie, legislaţie şi psihologie în instruirea elevilor şi studenţilor. Efectele lipsei acestor cunoştinţe au afectat în primă fază însăşi profitabilitatea băncilor, în condiţiile în care extinderii active a reţelelor de agenţii a impus apelul la o resursă umană recrutată din rândurile studenţilor practicanţi şi calificată la locul de muncă, sub imperativul vânzării unui volum cât mai mare de credite.

În momentul de faţă, indicele NPL, procentul creditelor neperformante, este aproape de 12% conform datelor pentru octombrie 2015, fapt de natură să genereze vulnerabilităţi pe termen mediu. Alte riscuri pentru securitatea economică şi pentru interesele consumatorului sunt generate de reglementarea insuficientă a activităţii aşa-numitelor Instituţii Financiare Nebancare şi mai ales a firmelor de recuperare a creanţelor, unele din ele înregistrate în state cu fiscalitate amicală şi aflate în parteneriate discutabile cu executori judecătoreşti. Legea nu poate apăra cetăţenii de tentaţiile pe care captivitatea economică menţinută cu premeditare i le-a refuzat ani de-a rândul, iar stimularea resentimentelor împotriva practicilor unui domeniu care nu se ghidează după afecte sau popularitate nu a adus prosperitatea dorită nici în America de Sud care produce revoluţii sociale la fiecare generaţie, nici în Ungaria aflată sub fascinaţia eficienţei facile a regimului autoritar.

Popularitatea poziţiilor antibancare în spaţiul public românesc şi vehicularea unor teme criptomarxiste şi eurosceptice demonstrează lipsa de substanţă a entuziasmului pentru aderarea la Uniunea Europeană, considerată de mult prea mulţi ca un mijloc de a manipula donaţii şi subvenţii şi mai puţin un spaţiu libertăţilor garantate de tratatele fondatoare, aşa cum aderarea la NATO continuă să fie identificată cu soluţia de protecţie împotriva Ungariei sau Rusiei. Asemenea interogaţii ar fi fost oportune înainte de 2007 şi ar putea avea savoarea unui roman cavaleresc în vremuri de linişte, dar în condiţiile necesarei redefiniri a proiectului european în relaţie cu competiţia globală, un mix de populism şi ignoranţă reprezintă reţeta sigură a dezastrului.

 
 
3.89.204.127