caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii

Arhiva pentru octombrie, 2015

 

O necesară penitenţă: premisa relansării proiectului european

de (30-10-2015)
42 ecouri

 
Spre finalul unui an pe care l-am început sub spectrul unei Europe captive între salvele de AKM trase la Paris împotriva angajaţilor unei publicaţii anticlericale şi canonada de la Debalţevo (Ucraina), evenimente urmate de alte demonstraţii ale limitelor funcţionalităţii instituţiilor europene pe durata unui nou episod al dramei economice greceşti şi contemplând invazia unor mase de refugiaţi politici şi economici, o discuţie despre viitorul comun al naţiunilor europene pare aproape o blasfemie. Considerat o creaţie a Războiului Rece şi confruntat cu provocările pluralismelor de tot felul, de la ambiţiile unor foste supraputeri reduse de noile raporturi internaţionale la poziţia de actori politici de importanţă regională şi micile state preocupate să îşi menţină ponderea în relaţie cu instituţiile supranaţionale, eşafodajul economic şi politic fondat pe prevederile Tratatului de la Roma concurează pentru statutul de victimă a seriei de crize economice şi politice declanşate în 2008.

Căderea Lehman Brothers şi războiul din Caucazul de Sud, urmate de explozia datoriilor suverane, i-a supus unui duş scoţian pe entuziaştii Noii Europe, contrapuse celei vechi prin privilegierea unor solidarităţi transatlantice, pusă în situaţia de a-şi remodela dezvoltarea economică prin implementarea unor politici draconice de austeritate. Contestaţia euro-sceptică de inspiraţie neomarxistă sau anarho-naţionalistă, redusă de două decenii de prosperitate la periferia dezbaterii publice, au capitalizat dividendele acestui revers al beneficiilor globalizării şi au amplificat presiunea socială exercitată asupra structurilor administrative constituite, de la puterea de stat la eurocraţia de la Bruxelles sau la marile corporaţii.

Totuşi, această sumară trecere în revistă a eşecurilor şi provocărilor aflate în faţa factorilor de decizie şi a oricărei conştiinţe treze conţine imperativul relansării reconstrucţiei europene în succesiunea unei necesare reforme morale şi recuperări identitare. Dincolo de controversele utile ca exerciţiu intelectual care îi opun pe adepţii unei Europe a statelor şi naţiunilor promotorilor unei Europe suprastatale sau suporterilor unei resurecţii a regiunilor ca forme mai eficiente de promovare a intereselor cetăţenilor, este clar că nici prospera Germanie, nici rafinata Franţă, nici statele vulnerabile din sud nu pot face faţă competiţiei globale prin soluţii proprii. Interdependenţele pe care dezvoltarea social-economică postmodernă le-a generat şi rezultatele precedentelor experimente totalitare sunt tot atâtea argumente în favoarea iniţiativelor integraţioniste, care şi-au dovedit eficienţa la finele Celui de-al Doilea Război Mondial, salvând Europa în faţa subversiunii comuniste.

Aflate într-o situaţie similară oarecum cu cea a Uniunii Sovietice în preajma bătăliei de la Stalingrad, naţiunile europene sunt condamnate la o introspecţie lucidă, emancipată de prejudecăţi, şi de emfază. Însuşi trecutul, acuzat uneori pentru pasivul recursului la confruntare remanent în memoria identitară, oferă exemple în acest sens. Orbis Romanus nu s-a prăbuşit sub loviturile clanurilor barbare pe care le-a putut combate cu succes pe câmpul de luptă cu mai puţin de trei decenii înainte de prăbuşirea sa oficială, ci sub efectul imoralităţii cetăţenilor obişnuiţi să-şi vândă loialitatea împăraţilor-soldaţi sau federaţilor germanici. Bizanţul nu a sucombat sub loviturile cruciaţilor în 1204 sau ale turcilor în 1453, ci atunci când locuitorii săi şi-au însuşit percepţia defetistă a megaducelui Notaras, cel care prefera turbanul turcesc mitrei papale. La rândul ei, monarhia papală a cedat primatul politic atunci când suveranii pontifi au preferat autoritatea jurisdicţională în raport cu cea spirituală.

Experienţele oferite de magistra vitae demonstrează faptul că şi actuala criză nu este una în primul rând economică sau socială, aceste manifestări fiind doar expresia unei crize a moralei publice şi individuale. Nevoia unor acte de exorcism reclamate cu justeţe de profesorul Tismăneanu în legătură cu realităţile din România anilor ’90 este util şi în privinţa unui examen sever dar constructiv al actelor de conduită ale indivizilor şi comunităţilor în relaţie cu decizia politică, în forma unei abjurări a vanităţii şi autosuficienţei care tentează mentalul contemporan.

O altfel de Anabasis

În încercarea de a-şi pleda propria cauză pe durata tratativelor cu instituţiile financiare internaţionale, premierul grec făcea apel la fundamentele morale ale Uniunii Europene, accentuând dimensiunea solidarităţii membrilor acesteia şi primatul voinţei cetăţenilor în deciziile economice şi politice. Ar fi de prisos să amintim faptul că promotorul acestor poziţii se afla el însuşi într-un impas moral, constând în incompatibilitatea dintre opţiunile etatiste şi anticapitaliste ale acestuia şi o organizaţie guvernată de valorile pieţei libere şi ale democraţiei liberale, sau să insistăm asupra ineficienţei Comisiei Europene care persistă în a negocia înţelegeri care valorează, parafrazându-l pe contele Czernin, mai puţin decât hârtia pe care au fost scrise. Mai riscante pe termen lung sunt raţiunile de securitate care par să fi stat în faţa acestei toleranţe vinovate, stimulate de eventuala basculare a Greciei în sfera de influenţă a Rusiei.

Dincolo de faptul că prezentul acord nu oferă garanţii în acest sens, şantajul este o infracţiune prevăzută de dreptul penal, iar a admite astfel de practici în relaţiile interne europene după ce am admis o conduită similară din partea Ucrainei în anii 1994-1997 reprezintă un precedent extrem de periculos. La fel de blamabilă sub aspect moral este şi opţiunea de a face afaceri bune pe seama dificultăţilor unui partener, aşa cum a făcut Germania care şi-a finanţat aproape gratuit cheltuielile publice, speculând apetitul investitorilor pentru bonduri sigure.

Sursa primară a acestor compromisuri pernicioase este maniera de selecţie a celor investiţi cu gestionarea afacerilor publice. Chiar dacă îşi revendică apartenenţa la familii politice respectabile, actualul leadership european nu se mai identifică cu etica lui Konrad Adenauer, cu elocinţa lui Alcide De Gasperi şi cu atât mai puţin cu fermitatea doamnei Thatcher, iar alegătorii nu pot înlătura răspunderea ce le revine în exercitarea suveranităţii naţionale.

Campaniile electorale manifestă similitudini riscante cu producţiile Mass Media, în care prestaţia histrionului care seduce se substituie unei realităţi pline de interogaţii incomode. Complicitatea omului politic care îşi mituieşte alegătorii cu votantul care cedează cu entuziasm tentaţiei de a-şi scoate la mezat convingerile nu este o realitate a Greciei, de la care Europa a moştenit nu doar democraţia, ci şi maladiile sale, tirania, demagogia ori degenerarea spre holocraţie, nu este doar o caracteristică a procesului electoral din România cu modernizarea ei antebelică eşuată şi care nu a putut aplica terapia simplă şi eficientă propusă de Proclamaţia de la Timişoara. Pentru exemplificare, ne putem aminti cum au fost câştigate alegerile prezidenţiale din Statele Unite în 1992 sau cele parlamentare din Germania în 1998.

Exponenţii unor maşinării de vot nerecomandaţi de performanţe profesionale sau de acte civice sunt o pradă uşoară pentru corporatiştii care au la dispoziţie resurse superioare pentru a achiziţiona know how sau influenţă şi chiar pentru forţele care propun soluţii totalitare, dispuşi să le exploateze vulnerabilităţile, aşa cum s-a întâmplat la finele perioadei antebelice. Un fenomen mai puţin vizibil s-a manifestat şi la nivelul corporaţiilor, unde presiunea exercitată asupra managementului în vederea obţinerii de profituri cu orice preţ a preliminat seria de fraude care fac obiectul observaţiei organismelor financiare de reglementare. Soluţia pare să fie aceea a aşa-numiţilor investitori-activişti, dispuşi să se implice constant în procesul de luare a deciziilor.

O altă provocare la adresa Europei vine tot din direcţia moştenirii elenistice şi priveşte relaţia cu Orientul Apropiat, confruntat de mai bine de un deceniu cu conflicte endemice. Controversele ireductibile legate de mefienţa faţă de capacitatea de integrare a noilor veniţi în societăţi care pun deja în cauză funcţionalitatea modelului multicultural şi militanţii pentru valorile umaniste ale civilizaţiei noastre nu pot înlătura responsabilitatea pe care statele europene o au în raport cu criogenarea sau activarea repetată a conflictelor care divizează lumea musulmană. Înainte de a deveni exportatoare de revoluţii, lumea liberă îşi poate reproşa păcatul originar săvârşit la finele Primului Război Mondial, când harta politică a regiunilor detaşate de Imperiul Otoman a fost trasată ignorându-se realităţile etnice, confesionale şi tradiţiile locale. Preocuparea pentru respectarea drepturilor omului sau pentru caracterul democratic al regimurilor politice din regiune a fost subordonată unor obiective de politică externă sau unor imperative economice, iar victima cea mai cunoscută a fost reformismul iranian, sacrificat datorită riscului contagiunii comuniste, favorizându-se astfel ascensiunea revoluţiei islamice. Ideologia Baas nu a fost democratică nici atunci când a servit ca alternativă la partidele comuniste din Irak şi Siria, iar dacă Rusia tratează lupta împotriva terorismului ca pe un instrument de politică externă, este dificil să ne plasăm sub stindardul libertăţii în parteneriat cu Arabia Saudită sau chiar cu Turcia, unde armata a preluat de câteva ori puterea în secolul trecut, iar actualul regim îşi are originile în Partidul Renaşterii Islamice. De asemenea, ar merita să ne întrebăm în ce fel o organizaţie teroristă de dată recentă îşi poate desfăşura activităţile de contrabandă cu petrol şi transferurile de resurse financiare fără ştiinţa autorităţilor americane atât de active în Irak, Libia şi Afganistan, dar interesate într-o scădere a preţului petrolului de natură să afecteze bugetul Rusiei. Asistând pasiv la acest joc lipsit de reguli, suntem în situaţia de a contempla sfârşitul iminent al Irakului unde cele trei comunităţi dominante nu mai au motive să convieţuiască, şi la tentaţia Chinei de a-şi rezolva criza de creştere pe seama concurenţei sau prin reconfigurarea frontierelor sale maritime într-o regiune în care estimările geologice plasează rezerve de hidrocarburi echivalente cu cele deţinute de Arabia Saudită. Relaţia cu proximitatea orientală sau cu competiţia relevă în primul rând necesitatea stabilirii unor obiective comune în relaţie cu interesele dar mai ales cu valorile esenţiale pentru naţiunile europene.

Posibile poduri peste Rubicon

Multitudinea problemelor care pun în cauză proiectul european impun o schimbare de trend în sensul implementării unor măsuri pe termen lung şi a simplificării mecanismelor de funcţionare, chiar cu riscul unor costuri politice şi sociale. Incapacitatea Europei în a-şi asigura propria securitate nu este în primul rând o vulnerabilitate militară, companiile europene dispun de tehnologii performante în acest domeniu, ci una etică şi identitară care necesită investiţii pe termen lung în domeniul educaţiei şi cercetării şi mai puţin în achiziţii de armament. Condiţia esenţială a reuşitei acestor politici constă în raţionalizarea lor prin abandonarea unor exerciţii retorice precum Agenda Lisabona şi reformarea din temelii a sistemelor naţionale de educaţie dominate de gerontocraţie, conformism şi relaţii viciate de loialităţi personale şi sindicale care fac din mediile intelectuale captivi ai noilor doctrine etatiste. Provocarea esenţială în plan economic presupune accelerarea procesului de concentrare, în care Europa a ratat oportunităţile generate de criza financiară din 2008. Preşedintele Barclays punea recent în discuţie posibilitatea fuziunii unora din băncile e investiţii europene pentru a crea un concurent viabil al marilor trusturi americane, iar Barclays poate invoca o bogată expertiză pe această piaţă.

În cazul continuării practicilor de salvare a băncilor prin investiţii publice, vom reedita experienţa marxistă, în care statul devine proprietarul resurselor de capital şi ne asumăm riscurile pe care le-a cunoscut România în anii ’90. În aceeaşi ordine de idei, Banca Centrală Europeană este chemată să-şi asume o pondere similară cu cea deţinută de Federal Reserve, iar sensibilităţile naţiunilor şi statelor nu ar avea de suferit, câtă vreme stabilitatea economică şi monetară este mai mult ca oricând o precondiţie a securităţii.

Alternativa la integrare este eşecul pe care îl identificăm la nivelul politicii energetice europene. Pachetul destinat favorizării concurenţei în această zonă nu a ajutat în realitate pe nimeni, iar dependenţa de Rusia ar fi putut fi, dacă nu anulată, adusă în limite rezonabile prin negocierea volumelor de gaz achiziţionate de companiile europene de profil sub autoritatea Comisiei Europene. Cantităţile achiziţionate ar fi garantat obţinerea unui discount semnificativ, iar Gazprom ar fi avut asigurate încasări şi capital de lucru pentru noi capacităţi de producţie. Negocierile transparente şi aducătoare de beneficii reciproce ar fi diminuat riscurile recursului la corupţie şi la fraude fiscale, în care, din păcate, unele companii ruseşti nu fac decât să asimileze lecţiile predate de partenerii europeni.

În relaţie cu securitatea energetică dar mai ales cu perspectivele de succes ale proiectului european, condiţia sine qua non a asigurării securităţii şi dezvoltării Uniunii Europene o reprezintă o Rusie prosperă, paşnică şi, dacă nu pe deplin liberală, cel puţin interesată de beneficiile unui parteneriat cu proximitatea sa occidentală. Generaţia precedentă a ratat oportunităţile deschise de prăbuşirea Uniunii Sovietice, când politici proactive ar fi putut genera un spaţiu de securitate comun de la Atlantic la Vladivostok şi a îngăduit adepţilor continuării într-o variantă sublimată a Războiului Rece să elaboreze noi teorii de legitimare a conflictelor, plasate în zona ciocnirii civilizaţiilor.

Din această perspectivă, poziţia şefului Comisiei Europene vizând necesitatea unei noi politici faţă de Rusia este salutară în măsura în care este parte a unui proiect concret de măsuri de restabilire a încrederii şi de lichidare a conflictelor îngheţate. În caz contrar, aceasta va fi considerată drept un semn de slăbiciune, în condiţiile în care Kremlinul are un plan de acţiune în relaţiile internaţionale şi dispune de suportul populaţiei. Iniţierea unor reforme şi dialogul cu actuala putere de la Moscova ridică provocări de ordin politic şi mai ales etic, dar gravitatea situaţiei impune apelul la soluţii inovatoare, dar resurecţia demonilor Războiului Rece echivalează cu o nouă trecere a naţiunilor europene prin Purgatoriu.

* * *

Redacţia publicaţiei ACUM nu împărtăşeşte neapărat opiniile autorilor.

 
 
54.198.139.112