Cât timp a condus penitenciarul Râmnicu Sărat, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică prin brutalitate şi sadism.
La 25 de ani de la căderea comunismului, Alexandru Vişinescu, primul torţionar şi primul comandant de penitenciar din perioada comunistă trimis în judecată pentru crime împotriva umanităţii, a fost condamnat la 20 de ani de închisoare. Premieră absolută în România şi, s-ar părea, şi în fostul lagăr comunist.
Deşi nu se face, să-i urăm omului sănătate şi viaţă lungă. Altfel pedeapsa va rămâne doar simbolică. Pentru a se putea bucura în întregime de ea ar trebui să trăiască până la 110 ani. Şi asta, din păcate, nu se va întâmpla. Omul are 90 de ani şi este de pe acum un fel de strigoi zaharisit, şi la propriu, şi la figurat. Şi mai puţin probabil să aibă forţa financiară să plătească 300.000 de euro, cu titlu de despăgubiri, unor urmaşi ai victimelor sale, deşi i s-a pus sechestru pe imobilul în care locuieşte şi pe acţiuni pe care le are la o societate de investiţii financiare. Din fericire pentru urmaşii victimelor, aici cel condamnat răspunde împreună cu Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul de Interne şi Administraţia Naţională a Penitenciarelor.
Brută rudimentară, ne-lipsit de o şmecheria vicioasă care ţine loc de inteligenţă, omul a încercat să extindă această solidaritate şi în cazul culpei pentru care a fost condamnat. Prezent la toate termenele de judecată, a refuzat să se apere. Nu pentru că i-ar fi fost lezată onoarea. Omul suferea de singurătate: „Nu văd pe nimeni de la Direcţia Penitenciarelor, să vină cineva de la ei. De ce nu vine? Din ordinul lor am făcut, nu de capul meu.“ Şi, în felul lui, avea dreptate. Vişinescu a fost o rotiţă într-un mecanism. Iar mecanismele pot fi aduse în faţa tribunalelor doar simbolic. Oamenii, da. Dar oameni ca el nu acceptă că pot fi condamnaţi nu pentru aplicarea regulamentelor care aveau ca ţintă exterminarea deţinuţilor politici, ci pentru exces de zel.
Cât timp Alexandru Vişinescu a condus penitenciarul Râmnicu Sărat, deţinuţii erau supuşi unor condiţii de existenţă sau tratament de natură să ducă la distrugerea lor fizică, fără medicamente, îngrijire sau asistenţă medicală adecvate. Netratarea bolnavilor, refuzul de transfer către spitalele penitenciar, lipsa hranei şi a încălzirii, pedepsele abuzive, bătaia şi alte violenţe erau menite să ducă la exterminarea deţinuţilor. Iar aici Vişinescu a excelat prin brutalitate şi sadism.
Din păcate, pentru „oameni” ca el pedeapsa e simbolică şi târzie. Acum 25 sau 20 de ani ar mai fi avut sens. Dar n-au vrut Ion Iliescu şi tovarăşii lui de drum. Aveau nevoie de toate resturile vechiului regim. Şi au salvat tot ce s-a putut, de fapt, totul, la adăpostul sloganului „fără violenţă”. Au vrut să preîntâmpine legea talionului, de care mulţi erau ispitiţi, dar au evacuat astfel şi „legea” care pedepsea crima. Şi prin fanta asta, largă, a trecut falnic, fără păs, comunismul rezidual şi, mai ales, uneltele sale de tipul Alexandru Vişinescu.
Ştiu, dreptatea omenească e limitată. Cât despre dreptatea divină… Te uiţi la Alexandru Vişinescu şi te întrebi: oare Dumnezu există?
Neculai Constantin Munteanu, 28.07.2015
Preluat cu permisiune de pe situl Europei Libere.