caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Unele paradoxuri ale (post)postmodernului Lucian Merişca

de (3-1-2010)

Recent, am avut ocazia sa citesc un volum de proza, un meta-roman de tip „1001 de nopti”, semnat Lucian Merişca. Mã refer la cartea acestuia, Vincent & Karlenstein. Moarte bunã, copii!, apãrutã la Editura Bastion. Umor, horror şi SF, iatã o mixturã greu de gãsit dar şi la fel de greu digerat. Totul dupa o reteta post-postmoderna neomologata. Desigur cã nu orice cititor neavertizat poate îngurgita, sã mi se ierte limbajul digestiv, un asemenea amestec literar. Totuşi, Lucian Merişca a reuşit sã obţinã un compus excelent. Un fel de ghimbir literar, piperat, iute si dulce in acelasi timp. În ceea ce mã priveşte, voi încerca mai departe sã discut un pic nu atât produsul în sine, rezultat al reţetei scriitorului, cât sã ghicesc mai degrabã care au fost unele din intenţiile acestuia. Disimulate în text, dar şi mai mult aiurea, în afara acestuia, printre randuri sau chiar in spatele lor. Oricum, nici o discuţie în preajma unui text nu se poate substitui lecturii acestuia. Iar textele lui Lucian Merişca din acest volum nu sunt deloc lipsite de cele mai tari condimente şi mirodenii ale literaturii recente.
În urma contactului direct cu scriitura autorului ieşean şi, totodatã, cu ajutorul unui scurt ocol prin canoanele teoretizãrii SF-ului, dar şi prin alte locuri mai mult sau mai puţin obscure, am ajuns la o concluzie paradoxalã. Pe scurt, ca sã anticipez, Lucian Merişca este postmodern prin scriiturã, dar şi oarecum împotriva curentului respectiv, lucru vizibil si prin ambiţiile sale mãrturisite prin alte pãrţi.
Fie de catre critici, fie de catre unii autori consacraţi, Lucian Merişca a fost comparat cu o mulţime de figuri ale literaturii. Ceea ce aratã cã este, spre lauda acestuia, greu de clasat, adicã de îmbalsãmat. De pildã a fost apropiat de Jonathan Swift, Lewiss Carroll, Gabriel Garcia Marquez, Stephen Baxter ş.a. Eu însã l-aş compara un pic cu regizorul şi scriitorul Tim Burton. Poate prin bizareria transgresiunii graniţelor dintre umor şi horror, ori prin reluarea în cheia parodicã a clişeelor din SF (ca în Mars attacks!). Totuşi, în primul rând am recunoscut câteva trãsãturi ale unui personaj simpatic dintr-un scurt-metraj al lui Tim Burton, Vincent (1982). Comicul acelui filmuleţ provine din aspiraţia unui bãieţel pe nume Vincent Maloy de a fi precum actorul Vincent Price. Adicã, de a trãi ca în lumile sumbre imaginate de Edgar A. Poe. Doar cã realitatea nu prea se conformeazã reveriilor sale întunecate… Şi mai trebuie sã recunosc cã unele „scene tari” din volumul lui Lucian Merişca sunt demne, prin sadismul acestora, de scenariul unui film precum Saw!
Este caracteristic scriturii postmoderniste sã refuze, dintr-o mare incredulitate (scepticismul e ceva mai complex!), orice formã de convenţie, meta-narativã ori moralã. Pe de altã parte stilul, manierismul literar, şi ne gândim la semnificaţia adusã de R. Hocke celui din urmã termen, au prioritate în faţa conţinutului propriu-zis. Lucian Merişca în schimb vâneazã şi altceva. Şi anume salvarea unui conţinut, a unui real. Vom vedea imediat.
Dar sã evidenţiem un pic câteva repere teoretice ale postmodernismului, necesare aici. Textul postmodern nu se vrea o reprezentare criticã a realitãţii. El are o tendinţã catastroficã, a prãbuşirii (şi nu învãţãm noi încã de la naştere mai întâi cãderea, cum ne-a arãtat G. Durand?) şi a autodezvãluirii sale ca simplu simulacru. Idee care, dupã ce a fost „suptã” de la Philip K. Dick, a fost exploatatã maximal de Jean Baudrillard, asupra cãruia vom insista puţin, sper cu folos. Acesta vorbeşte despre patru faze succesive ale perspectivei asupra imaginii, începând cu reflectarea unei realitãţi profunde, şi terminând apocaliptic cu situaţia în care aceasta nu mai întreţine nici un fel de raport cu nici un fel de realitate. Imaginea nu-şi este decât propriul simulacru pur. Aceastã situaţie reflectã faptul transmigraţiei de la semnele care disimulau totuşi ceva (o teologie a adevãrului, a secretului) la cele care disimuleazã faptul cã nu mai existã nimic. Recunoaştem uşor nihilismul din spatele acestei fenomenologii a simulacrului. În lipsa unui real, Baudrillard preferã sã vorbeascã despre un hiperreal. Ce se petrece de fapt la Lucian Merişca? Discursul sãu scriitoricesc trãdeazã atingerea acestei fenomenologii a simulacrului. Pastişele, clişeele SF-ului, une ecriture schizophrenique, mozaicul narativ ne dezvãluie prezenţa postmodernismului. Şi totuşi…Lucian Merişca a propus un concept mult îndepãrtat, nu şi formal, de acela al hiperrealului baudrillardan, cel de postrealitate. Postmodernismul respinge prezenţa tutelarã a autorului. Lucian Merişca încearcã, pe de altã parte, sã salveze autorul, fie şi prin procesarea realitãţii cu scopul „obţinerii unui mesaj estetic personalizat (sublinierea mea – A.M.)”. Îndepãrtarea lui Lucian Merişca de principiul postmodernist al penuriei de realitate se face simţitã chiar în miezul crezului sãu estetic.
Aş mai adãuga cã umorul negru practicat de Lucian Merişca ascunde mult mai mult decât, sã zicem, dorinţa de a face haz de necaz. Ascunde vechea noastrã angoasã metafizicã, cea a conştientizãrii trecerii timpului, a vecinãtãţii morţii. Întâlnim deseori la autor o ciudatã thanatofobie care tinde sã împrumute masca thanatofiliei. Şi spune un personaj undeva cã veselia este de fapt „o tristeţe disperatã”. Simţim o prea mare sinceritate în textele lui Lucian Merişca ce ne cere sã gândim gândul personajului ca fiind de asemenea şi unul intim creatorului. Care personaj este si el un autor… Iar autorul, este si el un personaj…
Revenind iarãşi la Baudrilliard, vedem cum acesta face câteva comentarii în marginea prezenţei unui loc „infestat” de imaginile-arhetip ale copilãriei, şi anume Disneyland-ul Americii. Acesta nu este decât un „joc de iluzii şi fantome”, un loc creat pentru a regenera ficţiunea realului, ne avertizeazã Baudrillard. Mai mult, nu ne mai este dat sã regãsim nici cea mai mãruntã formã de nostalgie pentru inocenţa pierdutã a imaginarului copilãriei. Cãci, Disneyland-ul nu mai gãzduieşte decât un imaginar debil, de o „degenerescenţã infantilã”. De fapt, cum altfel aş putea sã înţeleg, fãrã reacţii adverse, acel „Moarte bunã, copii!” din titlul cãrţii?…
Ar mai fi ceva. Nu ştiu dacã Lucian Merişca şi-a propus vreodatã sã-şi vindece cititorii de unele „boli”, precum credulitatea excesivã sau lipsa de interogaţie metafizicã, prin textele sale. Dar mi-e clar cã acestea pot avea un sens terapeutic ascuns. Desigur, acest gând al meu îşi trage seva tot dintr-o altã realizare a autorului. Am în vedere lansarea şi aplicarea concretã de cãte acesta a unui termen neconvenţional, acela de metafizici practice.

Unele referinţe livreşti:

c.Baudrillard, Jean – Simulacru şi simulare, Ideea Design & Print Editurã, Cluj, 2008
d.Opriţã, Mircea – Istoria anticipaţiei româneşti, Editura Feed Back, Iaşi, 2007
e.The Cambridge Companion to Science Fiction, Edited by Edward James and Farah Mendlesohn, Cambridge University Press, 2003

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.78.135