caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Arhiva rubricii Perspective spirituale

 

Sfârșit de vară în septembrie

de (17-9-2017)

Jean-Jacques Rousseau în Les Reveries
du promeneur solitaire
se confesează
într-o manieră poetică, nostalgică, ușor
melancolică, în plină incorporare a
sinelui în natură

Am lăsat automobilul la marginea unei păduri și am pornit-o fără țintă, într-o plimbare pe jos, urmând poteca. În stânga şi dreapta ierburi înalte, flori sălbatice, unii într-o definire profana, le-ar numi buruieni.

Sigur aș fi redundant și asta vreau, să cinstesc memoria unor bieți țărani, bunici – o lume uitată și degradată de către tot felul de detractori. Am deprins de la părinți, de la bunici o smerenie față de flori, copaci, animale pe lângă norma vorbirii îngrijite când mă adresez lumii. Nu am avut baie și nici toaletă în casă, însă am fost învățați să fim curați.

Bunica îmi arăta florile, plantele de pe câmp, le știa numele și uzanța în caz de îmbolnăviri (ceaiuri, leacuri băbești).

Am surprins câteva imagini și cu multă părere rău remarc că am uitat multe nume ale florilor de câmp întâlnite în promenada mea. Dar nu pe toate !

CICOAREA

SUNATOAREA

Poetul Wolf von Aichelburg a scris o poezie dedicată florilor și copacilor. Îmi spunea că în momentele sale de încarcerare din anii’50 la canal, la Gherla, la Aiud și apoi cu domiciliul forțat pe malul Șiretului la Maicanesti avea să se bucure de frumusețea naturii, de contemplarea regnului vegetal fugind de răutățile umane.

Ne-am deplasat împreună la țară, la bunici și împreună cu bunica mea am ieșit pe deal. Știa numele florilor în germană, poate mai bine decât un botanist. O întreba pe bunica:

– Cum se numește această floare, dar cealalta…

Bunica îi spunea, ba lumânărică, ba brusture, ba ciuboțica-cucului etc.

El își nota sârguincios. Multe dintre poeziile sale aveau să poarte nume de flori, de copaci, devenind o simbolistică rară, o transfigurare mitică. Îmi spunea mereu că oamenii sunt sălbatici. Rup crengile copacilor când fură poame, adună mai mult decât pot mânca spre deosebire de animale. Nu pot uita supărarea țăranilor când copiii, orășenii le călcau iarbă. Nu pot uita vandalismul celor ce rupeau mii de narcise sălbatice în zona Poiană Neamțului, ori umpleau ranițele cu bujori de munte în Munții Cibinului.

În scrierile lui Jean-Jacques Rousseau apare un verb “heroboriser” ce însumează o filozofie de viață, o atitudine față de natură, și frumos. Nu cred că nimeni nu e interesat în zilele noastre să vorbească despre nivelul semantic al ruperii unei flori, și a unei mii de flori.

Privind din avion, ori pe Google Satellite ne înspăimântă imaginile pământului românesc amputat de copaci.
Defrișarea e un genocid, Câte vise se destramă și câtă umbră e ucisă ?

Nu ne ajung statistici, nici rapoarte pentru a evalua crimele. Nu mai există nici alinarea cea din urmă ca infractorii să fie pedepsiți.

Rămâne Valea Plângerii.

 
 
54.196.145.24