În seria de evenimente care asigură anului 2016 individualitatea într-o istorie contemporană ale cărei sensuri nu le-am decriptat pe deplin, merită remarcată o interesantă fuziune între rememorări ale faptelor trecutului relativ apropiat și seria schimbărilor consumate în actualitatea ultimelor luni.
Seria comemorărilor sau aniversărilor unor episoade ale Primului Război Mondial, acompaniată de formalismul ceremoniilor oficiale și de o producție istoriografică inegală ca valoare care perpetuează subiecte frecventate de scrisul istoric tradițional sau propune noi interogații asupra semnificațiilor în durată lungă a acestor evenimente își găsesc locul și în spațiul public românesc. În 2014 am enunțat opiniile proprii pe această temă, constând într-o modestă pledoarie în favoarea caracterului inutil și irațional al acestor evenimente, care au însemnat distrugerea unei părți semnificative a resursei umane a Europei și în activizarea unor crize care nu și-au găsit soluții definitive nici în succesiunea următoarei conflagrații mondiale sau a Războiului Rece. Dacă de aceste erori au fost socotite responsabile dezvoltările naționalismului modern(1), lucrări aparținând unor specialiști de prim ordin ai istoriografiei europene a problemei abordează cu curaj și erudiție problema responsabilității națiunilor, cetățenilor sau a elitelor conducătoare(2).
Alte abordări primesc provocarea venită dinspre reflecția geopolitică și apreciază Marele Război ca pe un prim episod al unui al doilea Război de O Sută de Ani, fără a fi câștigat definitiv competiția cu promotorii liturghiilor identitare sau orelor astrale din viața națiunilor europene, prea puțin durabile pentru a contrabalansa experiențele purgatoriului din anii 40 sau deceniile de captivitate ale celor rămași dincoace de Cortina de Fier, confruntați cu spectrul deceniilor pierdute și al tranzițiilor mediocre. Dacă istoricii sunt departe de a se pune de acord în legătură cu responsabilitățile și sensurile evenimentelor Marelui Război, deriva intervenită în relațiile internaționale în succesiunea Războiului Rece, criza economică și interogația sceptică în legătură cu funcționalitatea modelului societății multiculturale cu care s-a identificat lumea liberă în etapa dezvoltării sale postindustriale, fenomene amplificate de criza economică și de succesele aparente ale unor regimuri autoritare, justifică reevaluarea formelor de solidaritate care-i structurează sau contrapun categoriile sociale și mai ales comunitățile etnice.
Spre deosebire de evaluările care identifică în această reactivare a afinităților identitare germenii insecurității și trasarea unor noi linii de demarcație între zone de civilizație, aceste notații sumare și impregnate de subiectivismul observației personale propun o perspectivă optimistă asupra viitorului apropiat, fundamentată pe conduita și opțiunile unora din națiunile care pot invoca un rol semnificativ în gestionarea afacerilor internaționale prin intermediul structurilor etatice pe care le-au edificat de-a lungul ultimelor secole. Succesiunea de fapte avută în vedere pledează pentru concluzia că lumea a asimilat lecțiile trecutului, iar înseși circumspecția cu care sunt privite unele din aceste dezvoltări este o expresie a responsabilității care a lipsit Europei mulțumită de propria prosperitate în 1914.
Dilemele foștilor competitori în Marele Joc
Primul din seria actelor de voință națională exercitată în manieră responsabilă este votul cetățenilor Marii Britanii în favoarea așa-numitului Brexit. Chiar dacă această opinie poate părea contradictorie, câtă vreme cu un alt prilej insistam asupra necesității reluării proiectului construcției europene, aceasta nu este cu putință fără conștientizarea limitelor viziunii care l-a inspirat în ultimele decenii și a unui șoc de natură să reechilibreze raporturile între birocrația europeană, decidenții politici și agenda cetățenilor. Pentru a evita o serie de locuri comune prezente în evaluările formulate pe această temă în ultimele luni, ar fi indicat să acceptăm faptul că argumentele euro-sceptice sunt la fel de legitime și de respectabile ca și poziția euro-entuziaștilor, iar decizia liber exprimată a alegătorilor este o manifestare a suveranității poporului, intrată în patrimoniul civilizației europene de mai bine de două secole. În aceeași ordine de idei, evenimentele ulterioare au dovedit că decizia alegătorilor britanici a fost luată în deplină cunoștință de cauză și, dincolo de chestiunea supusă consultării populare, a însemnat refuzul fricii și al amenințărilor formulate de adepții taberei învinse. Economia britanică a evitat recesiunea în trimestrul al III-lea, devalorizarea monedei naționale vine în sprijinul exporturilor, iar cotațiile indicilor bursieri britanici se găsesc la maximele ultimilor ani.
Acei care privesc cu scepticism caracterul anticipativ al piețelor de capital pot revedea graficele indicilor bursieri din ianuarie 2008, când afacerea Kerviel era o repetiție la scară redusă a crahului provocat de falimentul Lehman Brothers. Dintr-o perspectivă ideologică, votul cetățenilor britanici nu reprezintă o victorie a izolaționismului, a intoleranței sau a ideologiilor anti-sistem. Faptul că micile grupări naționaliste și comuniste de pretutindeni au găsit în această criză a inamicului ideologic oportunitatea unei eventuale preluări ostile, cunoașterea trecutului și datele prezentului demonstrează incompatibilitatea ireductibilă între paradigmele sociale și etice britanice și ideile exclusiviste. În secolul al XIV-lea, când bulgarii și sârbii luptau pentru stăpânirea Macedoniei și pentru transplantarea succesiunii bizantine în propriul beneficiu, iar statele românești nu își aflaseră încă locul pe harta politică a Europei Centru-Orientale, englezii se revoltau sub conducerea unei regine franceze și a cetățenilor validați de succese personale ca apărători ai patriei împotriva regelui care încălcase libertățile individuale și drepturile de proprietate, restrânse de jurisprudența epocii la membri elitei nobiliare(3).
Anglia medievală a inițiat teoria legală și practicile parlamentare, Anglia modernă a formulat și instituționalizat toleranța religioasă și separația puterilor în stat, iar democrația electorală și beneficiile sociale apreciate de majoritatea europenilor s-au edificat aici preponderent prin negocieri și compromisuri rezonabile, evitând succesiunea de revoluții și restaurații atât de familiare națiunilor de pe continent. În aceeași ordine de idei, sistemul juridic și politic edificat prin așa-numita Revoluție Glorioasă din 1688 s-a dovedit suficient de eficient pentru a se opune tentativelor regelui George al III-lea de a impune un regim de autoritate(4), chiar în condițiile în care acesta dispunea de suportul loialiștilor dinastiei și a majorității alegătorilor conservatori. Trecutul nu reprezintă o garanție, nici măcar o promisiune, în privința evoluțiilor din prezent și viitor, dar este puțin probabil că alegătorii care au respins Uniunea Europeană în primul rând datorită mefienței față de eurocrați și a riscurilor alterării propriului mod de viață vor consimți să-și investească încrederea în ideologiile totalitare promovate de adepții teoriilor despre supremația rasei albe sau de noii revoluționari de profesie.
Din punctul de vedere al construcției europene, avem de-a face cu un start ratat, încercările de a reconfirma prin organizarea unor consultări populare adeziunea unor națiuni au rămas fără urmări pentru moment, iar negocierile purtate între oficialitățile de la Londra și Bruxelles dovedesc lipsa unor planuri concrete de a așeza relațiile dintre cele două entități pe singurele fundamente legitime, voința și interesele cetățenilor.
Un alt examen trecut cu succes de o națiune europeană s-a consumat la limitele răsăritene ale continentului, pe durata alegerilor pentru Duma de Stat a Federației Ruse, organizate în septembrie.. La prima vedere, avem de-a face cu o victorie fără echivoc a suporterilor președintelui Putin, care și-au asigurat o majoritate mai clară decât cu ocazia contestatelor alegeri din 2012, reducând și mai mult ponderea opoziției oficiale, constând din vechiul Partid Comunist al Federației Ruse și naționaliștii caricaturali reuniți în așa-numitul Partid Liberal-Democrat. Mesajul cel mai important al acestor alegeri este dat de caracterul lor ilegitim, nu datorită prezenței în forul legislativ a unor deputați aleși de locuitorii din Crimea, ci de prezența la vot, 47,88% conform datelor Comisiei Electorale Centrale. Alegătorii ruși au spulberat mitul popularității președintelui Putin și au demonstrat prin abținerea de la vot că majoritatea cetățenilor susține o agendă cu obiective asumate ca parte a interesului național, iar Crimea, Donbas și soarta comunităților rusofone din fostele republici sovietice ocupă un loc important pe această agendă, dar nu girează excesele autoritare sau practicile corupte ale puterii.
Lipsa de susținere de care au avut parte candidații liberali, atâția câți au putut lua parte la alegeri, este absolut firească, majoritatea acestora din urmă fiind asociați cu reformele confuze din ultima decadă a secolului trecut, cu oligarhii căzuți în dizgrație, cu inamicii Rusiei sau chiar cu actuala putere. De altfel, revenirea la sistemul electoral care a funcționat în perioada 1993-2007 demonstrează impasul în care s-a plasat regimul Putin și încercarea unei reconcilieri a intereselor birocrației centrale cu elitele locale și cu categoriile dinamice ale societății, evaluare probată și de necesitatea reformelor economice clamată de președintele Putin după alegeri. Timpul va arăta în ce măsură acestea din urmă sunt posibile în contextul actual și mai ales sub impactul acestei grave crize de încredere, dar și în ce măsură administrația cu backgroundul său de practici și norme este capabilă să le întreprindă. Absenteismul alegătorilor demonstrează existența unui suport potențial pentru contestatarii politicilor Kremlinului, atitudini care s-au manifestat și cu ocazia alegerilor pentru primăria Moscovei din 2012. Șansele apariției unei astfel de opoziții sunt cu atât mai mari în condițiile în care președintele Putin tinde să piardă suportul grupărilor naționaliste dezamăgite de conduita acestuia în Ucraina, iar puținii liberali care i-au rămas loiali se distanțează de politicile economice guvernamentale(5). Din perspectiva relației cu proximitatea, ponderea agendei interne tinde să câștige primatul în raport cu inițiativele externe, mai ales în condițiile în care noua administrație americană va așeza relațiile cu Rusia pe baze mai puțin tributare logicii Războiului Rece.
În ciuda vastei producții livrești care insistă asupra vocației imperialiste a specificului identitar al rușilor, resorturile acestuia sunt de ordin defensiv, constând în nevoia de frontiere sigure și ușor de apărat născută din confruntările permanente cu populațiile nomade din stepele pontice și caspice(6) și amplificată de traumele generate pe parcursul experiențelor totalitare ale ultimelor secole. În aceeași ordine de idei, imaginea rușilor ca sclavi ai țarului sau ai conducătorilor sovietici este un produs al literaturii puse în circulație de competitorii politici ai Marelui Cnezat al Moscovei, Imperiului Rusiei sau ai Uniunii Sovietice și al stereotipiilor cu care au operat discursurile naționale moderne. O lectură aprofundată a istoriei rușilor oferă o întreagă serie de exemple de disidență, în raport cu puterea etatică, de la experiențele Novgorodului(7) la raskol și la disidenta antisovietică.
America americanilor
Cea mai recentă din seria manifestărilor identitare în planul deciziei politice este rezultatul alegerilor prezidențiale din Statele Unite, încheiate cu victoria repurtată împotriva sistemului de președintele Donald J. Trump. Evenimentul a prilejuit enunțarea unui larg spectru de opinii, circumscrise aceleiași confruntări între birocrație și societate, tranșate de această dată în favoarea celei din urmă. Dimensiunile acestei falii sunt date nu atât de virulența dezbaterilor purtate pe durata ultimului an și de imaginea unei societăți profund divizate, ci mai ales de diferența între angoasele propagate de Media și entuziasmul piețelor de capital și mărfuri început încă în ziua de 9 noiembrie. Ca și în cazul datelor istorice, încrederea burselor nu garantează nimic pentru viitor, dar dovedește nevoia funciară de schimbare pe care întreaga lume o așteaptă de la noua administrație. Din perspectiva învingătorilor chemați să exercite puterea executivă conform așa-numitului spoil system lansat de președintele Andrew Jackson, un alt outsider în raport cu elita politică a vremii sale, America antreprenorilor, a creatorilor de valoare adăugată, tentată de judecăți simpliste, dar mereu aptă să asimileze informații, a triumfat în fața sistemului bipartizan care și-a creat o proprie realitate, detașată de agenda reală a societății și plasată în serviciul gulerelor albe, susținut de o administrație ale cărei contraperformanțe pot fi comparabile doar cu cele ale președinției Clinton.
Vizibilitatea de care s-a bucurat campania electorală a asigurat relatări de substanță despre excentricitățile noului președinte, despre ideile care au vexat ipocrizia impusă de corectitudinea politică, proletcultismul vremurilor noastre și doar viitorul ne va arăta în ce măsură acestea au fost mai mult decât instrumente de campanie. O concluzie evidentă este aceea că majoritatea cetățenilor Statelor Unite a optat pentru o prioritizarea problematicii interne,, refuzând implicit aventurismul lipsit de viziune al precedentei administrații și ditirambele cohortelor sale de islamologi, kremlinologi și generali incapabili să accepte faptul că Războiul Rece a luat sfârșit. Faptul că alegațiile despre implicarea Federației Ruse în campania electorală, care amintesc despre poveștile cu moșieri, maghiari sau multinaționale vehiculate și în campaniile electorale din România de după 1990 au fost ignorate de votanții americani demontează mitul ignoranței acestora și este de natură să ofere un exemplu de urmat națiunilor din Europa Centru-Orientală, în sensul luării de decizii eliberate de temeri și prejudecăți. Renunțarea la împărțirea spectrului politic în proruși, proamericani sau proeuropeni ar asigura concentrarea dezbaterii pe teme de real interes, vizând dezvoltarea economică sustenabilă, reforme instituționale și gestiunea resurselor.
În privința politicilor de securitate și în opoziție cu panica provocată de eventualul abandon al Europei, abia acum președintele Putin are un interlocutor pe măsură, provenit din mediul de afaceri, cu o carieră în care succesele și eșecurile au alternat, suficient de pregătit să-l lase fără tema sa favorită, apărarea Rusiei în fața ofensivei Occidentului. Bursa moscovită și rubla au fost principalii beneficiari ai recentelor evenimente, iar popularitatea de care noul președinte american se bucură în rândurile rușilor va face dificilă încadrarea sa în rândurile dușmanilor ireductibili ai Rusiei. În aceeași ordine de idei, opțiunea cetățenilor Statelor Unite oferă ocazia unei reforme reale a instituțiilor de securitate occidentale, începând cu Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Această structură supraviețuitoare a Războiului Rece a servit începând din 4 aprilie 1949 la inhibarea subversiunii comuniste și era pregătită să ducă o luptă în care probabil s-ar fi impus cu Uniunea Sovietică. Limitele sale despre care se vorbește mult prea puțin sunt vizibile în relație cu misiunile interminabile din Afganistan, Balcanii de Vest și Orientul Mijlociu, iar observatorii acestor realități pot remarca o relație inversă între alocările bugetare pentru apărare și gradul de securitate al vieții cotidiene.
Resursele economice și influența asupra deciziei politice fac din acești apărători autodeclarați ai libertăților și legii amenințări mai grave, dat fiind caracterul lor insidios, decât arsenalul militar și retoric al președintelui Putin, care la adăpostul luptei cu vechii inamici este exonerat de răspundere în fața cetățenilor Federației Ruse pentru gestiunea treburilor publice în ultimul deceniu și jumătate. În legătură cu aceste pericole latente, cei interesați pot rememora experiențe istorice relativ recente, precum patronajul binevoitor asupra mișcării fasciste în primii săi ani, exercitat de elita politică și economică a Italiei lui Giolitti și a Confindustriei. Adolf Hitler ar fi rămas probabil băiatul zgomotos de la berărie sau ar fi devenit ministrul poștelor, conform profeției mareșalului Hindenburg, dacă nu ar fi fost considerat frecventabil pentru talentații industriași și integri generali ai Reichswehr-ului.
Poate că aceste notații nu vor fi confirmate de viitor și poartă amprenta entuziasmului pentru istoria națiunilor. Există riscul ca dificultățile economice generate unei crize pe care politicile publice de până acum au acutizat-o să genereze recursuri la protecționism. Radicalizarea discursului politic și voluntarismul unor decizii pot duce competiția economică în zona confruntării totale. Implicarea unor oficiali lipsiți de expertiză în deciziile de politică externă ale administrației Statelor Unite poate prelimina revirimentul atitudinilor izolaționiste care au provocat eșecul Ligii Națiunilor proiectate de președintele Wilson(8). așa cum respingerea justificată a unui discurs nivelator, de natură să destructureze diferențele și identitățile și să anuleze meritocrația prin discriminare pozitivă poate degenera în atitudini și chiar politici exclusiviste, dar tocmai cunoașterea aprofundată a faptelor trecutului demonstrează că națiunile sunt structuri vii, înzestrate nu doar cu senzații, percepții ori afecte, ci și cu memorie, iar apelul la resursele acesteia din urmă le oferă șansa evitării sau măcar minimalizării unor astfel de riscuri.
Referinţe:
1. Cristoff Pomian, Europe et ses nations, Paris, Gallimard, 1990, p.126.
2. Liviu Maior, Doi ani mai devreme: transilvăneni, bucovineni și basarabeni în Primul Război Mondial, Școala Ardeleană, Academia Română/Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, Școala Ardeleană, 2016, p.24.
3. Florian Dumitru Soporan, Loyalty and Hostility: Mixed Marriages in the Royal Families in the Middle Age: cases ffrom the Borders of Christendom, în volumul „Intermarriage throughout History”, Cambridge Scholars Publishing, 2014, p.118-130.
4. Andree Maurois, Istoria Angliei, București, 1996, p.119.
5. Pentru o schiță istorică a raporturilor putere-societate din Rusia, din Evul Mediu în secolul XX, vezi Helene Carerre d-Encausse, Blestemul rușilor: o istorie a asasinatului politic în Rusia, București, 2000, passim.
6. Victor Spinei, Lumea stepelor, Iași, 2001, p.142-165.
7. Vezi The Chronicle of Novgorod, (1015-1471), Royal Society of History, London, 1914, passim.
8. Jean Baptiste Durosele, Histoire des relations internationales, vol. VII, Paris, 1997, p.42-64.
(Redacţia nu împărtăşeşte neapărat opiniile autorilor)