caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Republica Moldova



 

7 aprilie – mai oranj decât Revoluţia Oranj!

de (3-1-2010)

\”Anume aceasta deosebeşte scenariul din Moldova de cele aplicate cu patru ani în urmă în Ucraina şi cu cinci ani în urmă în Georgia. Aceasta a fost „revoluţia trădătorilor”, iar nu a patrioţilor şi democraţilor – un fel de „vlasovşcină” modernă. Mi-e ruşine pentru această opoziţie\”… (Vladimir Voronin, RIA Novosti, iunie 2009)

Caracteristica revoluţiilor din ultimii 20 de ani este televizorul. Mesajul lor a fost propagat de media, alimentat, difuzat cu dărnicie. A urmat apoi acreditarea evenimentelor ca atare, respectiv transformarea lor în revoluţii, de către presa internă şi internaţională, comentatori, şefi de stat. Asta nu înseamnă că nu au fost aşa ceva, înseamnă doar că au primit şi girul „opiniei publice” internaţionale, adică ştampila pe care scrie „aprobat”. Discrepanţa dintre realitate şi imagine mediatică este deseori neaşteptată, prin urmare, nu e de mirare că, nu odată, ne surprindem evaluând evenimentele politice şi amploarea lor nu prin ce s-a petrecut cu adevărat, ci prin ceea ce ne-au spus televizoarele locale sau internaţionale că s-a întâmplat.

Prinţ şi cerşetor

V-aţi gândit, de exemplu, să comparaţi cu adevărat ultra-mediatizata „Revoluţie oranj” de la Kiev şi anonimul „7 aprilie” de la Chişinău? Cu excepţia alăturărilor tendenţioase care, pe linia de interpretare dată pe fostul preşedinte Voronin în toiul evenimentelor, încearcă să sublinieze „intervenţia externă” în evenimentele din 7 aprilie – de aici şi titulatura conspiraţionistă de „revoluţie oranj” -, asemenea comparaţii sunt rare. Iar motivul principal este inhibiţia pe care o degajă inevitabil aura mediatică ce înconjoară revoluţia din ţara vecină. Cum să ne permitem să comparăm ditamai Revoluţia Portocalie cu „provincialul” 7 aprilie?

Şi totuşi, se poate. Dacă vom urmări mai atent şi contextul, şi evenimentele, dar mai ales consecinţele, rezultatele vor fi cel puţin surprinzătoare. Şi vom putea conchide, în final, că titulatura de „revoluţie” este cel puţin la fel de potrivită pentru evenimentele din 7 aprilie precum pentru cele din Ucraina de la cumpăna anilor 2004-2005. Ceea ce lipseşte este doar doar atitudinea mediatico-politică aplicată acestor evenimente, atât în timpul lor cât, mai ales, după. Atitudine – după cum vom vedea – cel puţin nedreaptă.

\”Drumul Damascului\”

Primul preşedinte răsăritean în mintea căruia s-a produs o revoluţie nu este Voronin. În 1994, preşedintele ucrainean Leonid Kucima ajunge la putere cu o platformă pro-rusească (învinsul a fost atunci primul preşedinte post-sovietic, L. Kravchuk). Opţiunea noului preşedinte nu durează însă mult. Ceea ce comentatorii internaţionali numeau atunci „Kuchma’s road to Damascus” se va concretiza într-o apropiere tot mai vizibilă de spaţiul occidental. Între 1997-1999 semnează un „Tratat de prieteni, colaborare şi parteneriat” cu Rusia, dar şi un „parteneriat special” cu NATO. În 1999 câştigă alegerile cu o platformă mai degrabă pro-occidentală.

Fraudarea şi manipularea mediatică a procesului electoral – chiar dacă nu a alegerilor – au fost masive, dar guvernul american a întâmpinat rezultatele cu entuziasm: „O importantă susţinere a poporului ucrainean pentru o direcţie care continuă reformele politice şi economice pro-occidentale” (cazul mai recent al RM vine aici în minte.) Occidentul tace şi atunci când Kucima îşi consolidează primejdios puterea prin referendumul din 2000. Dar nu mai tace după scandalul înregistrărilor lui Melnychenko prin care devenea evidentă implicarea guvernului în asasinarea jurnalistului G. Gongadze sau când Ucraina exportă ilegal patru radare pentru Irakul lui Saddam Hussein.

Occidentul îl izolează, iar Kucima balansează acum spre Rusia. Dar tot ambiguu. În mai 2002 anunţă strategia de aderare la NATO a Ucrainei, fără succes însă. La summitul din noiembrie 2002, preşedintele Bush refuză să vorbească cu Kucima. Totuşi, acesta acceptă să trimită 1600 de militari ucraineni în Irak, iar în vara lui 2004 George Bush (tatăl) se întâlneşte cu V. Pinchuk, cumnatul lui Kucima şi unul dintre cei mai bogaţi oameni din Ucraina. Zarurile erau însă aruncate. Revoluţia Oranj intră în scenă.

Ce s-a întâmplat, de fapt, la Kiev?

După publicarea rezultatelor alegerilor prezidenţiale din noiembrie 2004, ucrainenii constatau, uluiţi, victoria lui Victor Ianucovici, care avea cu 3% în plus. Nici sondajele de opinie, nici atmosfera publică nu făceau credibile aceste cifre (sondajele îl dăduseră câştigător pe Victor Iuscenko cu 11%). Protestele au început din 21 noiembrie, iar peste trei zile se amplifică, mai ales în Piaţa Independenţei din Kiev, unde se adună susţinătorii portocalii (culoarea de campanie a coaliţiei lui Iuşcenko. Au început şi negocierile între cele două tabere, dar s-au împotmolit rapid, după care Iuşcenko cere începerea unei „Revoluţii Portocali” pentru a forţa puterea să accepte înfrângerea. Protestatarii împânzesc Kievul şi pun presiune pe autorităţi.

Votul se reia la 26 decembrie şi toată lumea e cu ochii pe Kiev. La 28 decembrie se anunţă victoria candidatului oranj cu 51,99%. Curtea Supremă a Ucrainei şi Comisia Electorală Centrală declară oficial pe Iuşcenko. Odată cu validarea sa pe 23 ianuarie 2005, după circa două luni, Revoluţia Oranj se încheie. Ce a urmat, se ştie. În ciuda presiunilor externe enorme, mariajul liderilor oranj a durat nouă luni, după care Ucraina intră într-un val-vârtej politic care a căpătat şi dimensiunile unui concept politologic: „ucrainizare” (respectiv lupta nesfârşită de putere între grupări politico-economice rivale).

Există revoluţii şi fără CNN!

Ce s-a întâmplat la Chişinău? După ce în 2001 ajunge la putere cu o platformă pro-rusească stridentă, în 2005 se petrece, după vorba preşedintelui georgian Sakasvilli, „revoluţia oranj din capul preşedintelui Voronin”. Subit, acesta devine, cel puţin retoric, pro-occidental. Nici în cazul său convertirea nu este completă şi nici nu durează foarte mult. În 2007 opoziţia necomunistă câştigă alegerile locale şi totul se schimbă în politica din stânga Prutului. 2007 devine anul care structurează decisiv politica moldovenească. PCRM balansează, treptat, spre Moscova, uitând de angajamentele pro-europene. Occidentali se fac că nu văd, deşi, la fel ca în Ucraina „regimului Kucima”, tendinţele anti-europene ale „regimul Voronin” devin evidente. Ceea ce diferă însă faţă de 2005 este contextul internaţional, care se modifică radical, inclusiv evaluările analiştilor internaţionali. Astfel că CNN-ul nu are R. Moldova pe agendă.

Şi totuşi, există revoluţii şi fără CNN! Pe 5 aprilie 2009, alegerile parlamentare infirmă, ca şi în Ucraina, rezultatele sondajelor şi starea de spirit a populaţiei. PCRM devine cel mai puternic partid (49,48% şi 60 de mandate în parlament, din 101). Pe 7 aprilie, nemulţumiţi şi şocaţi de perspectiva a încă patru ani de „regim Voronin”, tinerii din Chişinău ies spontan şi superb în stradă şi protestează, în masă, împotriva regimului comunist. Aproape toată lumea este luată prin surprindere. Proteste anti-comuniste se declanşează şi în alte oraşe ale RM.

Puterea blochează comunicaţional Chişinăul, încercând să-l izoleze de restul lumii. Restul lumii care, între noi fie vorba, cu excepţia Bucureştiului, nu se grăbeşte nici să difuzeze imagini, nici să ia atitudine faţă de ceea ce se petrece acolo. Liderii Opoziţiei se alătură, precauţi, protestatarilor şi încearcă să negocieze cu Puterea, dar fără mari rezultate. Oficialii RM, după propriile declaraţii, decid cedarea sediului parlamentului şi a preşedinţiei protestatarilor. România este declarată iniţiatoarea protestelor şi duşmanul regimului, iar frontiera este închisă. Diversiunile autorităţilor se ţin lanţ, iar poliţia arestează şi torturează în următoarele zile participanţi la demonstraţie, consemnându-se cele mai grave încălcări ale drepturilor omului din întreaga istorie a RM independente. Şi lumea tace, iar diplomaţii europeni acreditaţi la Chişinău, derutaţi şi depăşiţi de evenimente, cer, în pofida tuturor evidenţelor, „stabilitate”. Dacă ar fi fost să fie aşa, era o stabilitate de cimitir.

Corturile din inimile şi minţile deputaţilor

Dar lucrurile nu se termină aici. Curajul şi disponibilitatea sufletească a manifestanţilor nu rămân fără efecte. Plecaţi din stradă să se ascundă de „contra-revoluţia lui Papuc”, tinerii minunaţi ai Chişinăului îşi aşează corturile în sufletele şi minţile parlamentarilor opoziţiei, veghindu-i sever, dar şi încurajându-i, de acolo. Iar aceştia răspund exemplar, dovedind că, totuşi, cea mai importantă calitate a omului politic rămâne caracterul. PCRM nu primeşte „votul de aur” pentru alegerea preşedintelui şi alegerile parlamentare se repetă. A fost prima victorie oranj în varianta R. Moldova!

De data asta Opoziţia câştigă, cu circa 52% (cam tot atât cât a obţinut şi opoziţia oranj la Kiev la alegerile prezidenţiale). Se constituie Alianţa pentru Integrare Europeană (PLDM, PL, AMN şi noul convertit PDM), cu un program care pivotează fără rest în jurul ideii de europenizare şi integrarea în UE. Pe 28 august, Mihai Ghimpu, liderul PL, este ales preşedinte al Parlamentului. La 11 septembrie, Vladimir Voronin, preşedintele RM, îşi prezintă demisia, interimatul fiind asigurat de Mihai Ghimpu. La 25 septembrie este investit Guvernul Filat prin votul deputaţilor AIE. Relaţiile euroatlantice se reiau urgent, inclusiv cu România, faţă de care Chişinăul manifestă o deschidere fără precedent. Spiritul lui 7 aprilie a triumfat.

Revanşa Occidentului

Revoluţia începută la 7 aprilie a durat aproape dublu cât cea de la Kiev. Adică atât cât a fost nevoie pentru a demantela structura de putere („verticala puterii”) regimului Voronin, aşa cum s-a petrecut, de altfel, şi în Ucraina. Niciunde nu a fost vorba despre „schimbare de sistem” ca atare, pentru că şi „regimul Kucima”, şi „regimul Voronin” au fost acreditate, la vremea lor, ca democratice şi partenere de dialog tocmai de către occidentali. Doar că, la un moment dat, deveniseră opusul a ceea ce se sperase şi nu au mai putut fi scoase de la putere decât cu o intervenţie în stradă, care a căpătat la Kiev şi la Chişinău forme specifice şi adecvate contextelor. Ambele revoluţii au schimbat elitele, discursurile şi acţiunile politice.

Deosebirea principală stă în haloul mediatic. Dacă Kievul a avut parte de lumina reflectoarelor internaţionale, Chişinăul nu a avut aşa ceva. Dar asta nu înseamnă că importanţa lui 7 aprilie este mai mică sau că semnificaţia evenimentelor este mai redusă. Şi tocmai pentru că nu a existat pregătire şi susţinere mediatică occidentală, evenimentele de la Chişinău arată că 7 aprilie este vârful unui aisberg mai profund în societatea din stânga Prutului decât cel din Ucraina. Reacţia de la Chişinău s-a petrecut exclusiv de jos în sus, surprinzător pentru toţi, fără presiuni sau intervenţii externe.

De aici, spuneam, consistenţa mai mare a fenomenului. Revoluţia din 7 aprilie sugerează că, mai ales în rândul tinerei generaţii, angajamentul euroatlantic este mai profund în RM. Şi, dacă aşa stau lucrurile, ne aşteptăm ca efectele lui 7 aprilie să dureze în timp mai mult şi Revoluţia din stânga Prutului să nu se termine după… nouă luni şi, apoi, să capoteze, precum „omoloaga” ucraineană. Este ceea ce speră, de altfel, cei care se menţin încă în redute politice războinice la Chişinău sau vocile internaţionale acrite şi marginale care declară că: „[7 aprilie] a fost un eşec şi al liderilor Opoziţiei de atunci – lideri care, actualmente aflaţi la guvernare, nu au condamnat niciodată sălbăticia huliganilor care au incendiat clădirile Parlamentului şi Preşedinţiei”. Consistenţa spiritului Revoluţiei de la 7 aprilie măsoară, până la urmă, gradul de angajare europeană a cetăţenilor RM.

Evenimentele din stânga Prutului au spulberat orice iluzie occidentală că poţi să faci democraţie europeană cu lideri re-eşapaţi ideologic. De aceea, Vestul trebuie să-şi ia astăzi revanşa. Tăcerea de atunci şi lipsa de acţiune trebuie compensate obligatoriu astăzi, ca într-un necesar gest de revanşă şi respect faţă de cei pe care nu i-a înţeles la momentul respectiv.

Revoluţia de la 7 aprilie trebuie asumată!

Dacă Occidentul are acum obligaţia reevalurii relaţiei cu RM (re)născută după 7 aprilie, basarabenii au obligaţia asumării cu adevărat a evenimentului. Suntem, poate, prea aproape de 7 aprilie pentru a-i putea înţelege anvergura. Este însă nevoie de dezbateri publice, acţiuni comemorative, crearea unei imagistici adecvate şi uşor de reprodus, de ce nu, chiar de o stradă cu acest nume la Chişinău, dar nu numai. „7 aprilie” este, în ultimă instanţă, actul de identitate politică al unei generaţii care, neîmpinsă de nimeni pe la spate şi fără protecţia reflectoarelor televiziunilor occidentale, a ieşit în stradă decisă să arunce din scenă „ultimul regim comunist din Europa”. Şi a reuşit!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.151.24