\”Nimic nu este nerezonabil, dacă este util\” (Tucidide)

Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova, parafat la 28 aprilie, niciodată semnat, a fost, practic, ultimul prilej de manifestare plenară şi concretă a aspiraţiilor politice unioniste. După anul 2000, „chestiunea unionistă” intră într-o nouă fază, pe acelaşi trend descrescător, cel puţin la nivelul expresiei ei publice.

Paradoxurile unui protest identitar

La 25 februarie 2001 ajunge la putere Partidul Comuniştilor. Moldovenismul sovietic redevine politică oficială, apare Concepţia politicii naţionale de stat a RM şi Dicţionarul moldovenesc-românesc, se dau publicităţii datele unui recensământ criticat inclusiv de reprezentanţii Consiliului Europei, Istoria Românilor este suprimată din programele de învăţământ, iar comuniştii vor să confere limbii ruse statutul de limbă oficială. Reacţia societăţii este canalizată într-o mişcare de protest amplă, în regim non-stop. Dar această manifestaţie, cu evident vector identitar pro-românesc, are un destin surprinzător. Începută în ianuarie 2002 de către PPCD, va fi reluată, practic, şi în anul următor.

Energia colectată în stradă în numele unor revendicări identitare se va descărca însă în altă albie: în noiembrie 2003, liderii străzii vor fi printre iniţiatorii Comitetului pentru Apărarea Independenţei şi a Constituţiei RM, respectiv, gruparea care va constitui avangarda bătăliei împotriva Memorandumului Kozak. Diferenţele dintre 2002 şi 2003 sunt semnificative şi chiar ironice: o lungă acţiune de protest declanşată de mize identitare pro-româneşti, culminează cu a manifestare în numele integrităţii şi independenţei RM. Aburul „unionist”, atâta cât plutea deasupra Pieţei Marii Adunări Naţionale, s-a risipit urgent cu ocazia bătăliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul „Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”. Nu e pentru cine se pregăteşte…

Ceea ce a urmat, se ştie. În 2005, legatarii Frontului Popular unionist flanchează electoral liderul PCRM, în numele obiectivului portocaliu al integrării regiunii în siajul euroatlantic, persistând, chiar şi în pofida evidenţelor, în acest proiect. Parafrazând, parcă, replica unui celebru personaj din Caragiale, „patria cea mare” se schimbă cu „patria cea mică”, iar simbolistica sau încărcătura emoţională livrate, iniţial, celei dintâi, revin acum „patriei celei mici”, devenită între timp „proiect de succes”. Spaţiul public este, practic, epurat de orice discurs cu tentă unionistă. Nu doar că dispare din peisaj, dar capătă conotaţii negative – sintagma devine sinonimă cu „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”.

Resuscitat din dreapta Prutului

Paradoxal, discursul unionist avea să fie resuscitat, cu timpul, de partea care îl abandonase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu neapărat cu intenţie. Cel care va face asta va fi preşedintele României, Traian Băsescu. Prin diverse declaraţii, mai mult sau mai puţin ambigue, preşedintele Băsescu redeschide dosarul şi persistă, încăpăţânat, în el. În 2005, condamnă Pactul Ribbentropp-Molotov. În ianuarie 2006, afirmă că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”. În iulie 2006, sugera că a făcut o propunere preşedintelui Voronin, astfel încât ambele ţări să adere la UE. În 2007 condamnă din nou Pactul, iar în mai 2009 îl consideră definitoriu pentru relaţia dintre cele două state.

Dincolo de ambiguitatea lor, declaraţiile au cel puţin un efect concret. Teme considerate tabu cu ani în urmă redevin frecventabile, uşa fiind deschisă chiar de preşedintele unui stat euro-atlantic. Mai cu seamă la Bucureşti, dar nu numai, s-a constatat, deseori cu stupoare, că se poate discuta şi în aceşti termeni relaţia dintre cele două maluri ale Prutului. De ce nu? Că e bine sau rău, oportun sau inoportun, realist sau utopic – e altă poveste. Ceea ce interesează aici este că asemenea declaraţii au conferit, dacă nu legitimitate, atunci normalitate acestui tip de discurs.

O asemenea constatare nu duce, fireşte, la concluzia că realităţile s-au schimbat în consecinţă. Evident, nu, deşi preşedintele Băsescu rămâne cel mai popular politician din România în stânga Prutului. A vorbi astăzi în termenii unionismului anilor ’90 este redundant şi inutil. Pentru că nu aceasta va schimba – dacă se vor schimba! – relaţiile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul minţii”. Avem de-a face cu un fenomen nou, inedit în peisaj, dar cu relevanţă sociologică consistentă. Nu îl exclude neapărat pe cel dintâi, dar este pragmatic, caută soluţii la problemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, dar va trebui să ne străduim să o surprindem. Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionismului făcând abstracţie de această varietate a lui este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui fenomen.

O „sociologie a unionismului” sau dubletele basarabene

În primul rând, demografia şi educaţia. Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o generaţie care nu mai are răbdare. E furioasă şi revendicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normală” în UE este insuportabil. În plus, această generaţie, dacă nu are puseurile emoţionale şi pro-româneşti ale generaţiei frontiste, nu are în niciun caz ostilitate faţă de Bucureşti.

„Regimul Voronin” nu a avut timp să producă generaţii anti-româneşti, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. În al doilea rând, creşterea nivelului de aspiraţii la toate nivelele societăţii, chiar dacă în ritmuri diferite. RM, deja cel mai sărac stat european, va ieşi, inevitabil, mai târziu din criză decât ţările din UE. Nevoia de prosperitate şi eventualul efect de vitrină pe care, în câţiva ani, România îl va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forţă motrică dominantă în ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va opune cu adevărat?

Cine se va împotrivi unui paşaport european, unei pieţe de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute în UE sau şansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul baltic”). În al treilea rând, contextul geopolitic. În condiţiile schimbări priorităţilor americane şi, pe cale de consecinţă, a unei Rusii tot mai pragmatice în regiune, opţiunea (pro)românească a RM nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu în ultimul rând, problema disonanţei cognitive. Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea plenară a identităţii româneşti nu este atât de dificilă, iar trecerea de la „moldovean” la „român”, mai ales la tânăra generaţie, este un pas care se face fără sacrificii identitare semnificative.
În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil să asistăm la apariţia unui asemenea fenomen şi acolo trebuie căutate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar aşa cum omologul „unionismului inimii” din anii ’90 era „moldovenismul sovietic” anti-românesc, omologul „unionismului minţii” va fi o formă de moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapărat conţinutul. Dar asta este deja altă poveste.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul www.timpul.md

Viziunile istorice “avangardiste” sunt acceptabile pentru preşedintele rus, Dmitri Medvedev, care însă le consideră inadmisibile pentru studierea în şcolile ruseşti. Programele de studiere a istoriei în şcoli nu pot fi folosite nici într-un caz ca platforme pentru discuţii, iar orice cercetare novatoare în acest domeniu trebuie să fie abordată doar în mediul academic, a evidenţiat şeful statului rus în cadrul întrevederii cu angajaţii instituţiilor de cultură din Nivy Novgorod [1]. Înaltul oficial a insistat asupra faptului că majoritatea concepţiilor istorice deja formate trebuie să fie incontestabile, referindu-se în particular la încercările de revizuire a datelor istorice referitoare la cel de-al doilea Război Mondial.

Obsesia autorităţilor ruse de a proteja intactă istoria s-a acutizat odată cu derularea “revoluţiilor colorate” (2003-2004) pe spaţiul post-sovietic, soldate cu revizuirea relaţiilor cu fosta metropolă de către două republici ex-sovietice – Georgia şi Ucraina. Acest punct de turnură a încurajat de altfel acţiunile de re-evaluare nestingherită a trecutului istoric sovietic de către cele două state, în cadrul spaţiului public penetrat exclusiv de viziuni pro-ruse. Georgia s-a remarcat prima prin distanţarea de la spaţiul umanitar alimentat de Moscova putinistă (axată pe elucidarea “meritelor” controversate ale lui Stalin şi pe refacerea influenţei ruse din acea perioadă), confruntată ulterior cu agresiunea din partea Rusiei, dezmembrarea sa teritorială de jure şi părăsirea CSI. Spre deosebire de aceasta, Kievul a suferit mai puţin. Cu toate acestea, Ucraina nu numai că a ridicat întrebarea pierderii independenţei de “6 ori” din cauza forţelor ruse din trecut, dar şi a demarat o campanie mondială de condamnare a genocidului populaţiei ucrainene de către autorităţile sovietice în frunte cu tiranul Stalin (Vezi articolul: Rusia “îngheaţă” relaţiile cu Ucraina) în anii ‘30 ai secolului trecut.

Pe de altă parte, procesele de afirmare a adevărurilor istorice anti-sovietice se datorează propulsării Europei de Est şi Centrale în cadrul Uniunii Europene şi NATO. Adaptarea rapidă la cele două zone de libertate a conştiinţei şi expresiei prin excelenţa sa a făcut posibilă producerea unor facultăţi puternice de gândire critică în cadrul societăţilor cehe, polone, baltice etc. Cazul Soldatului de Bronz din Estonia (2007), actele legislative din Letonia în privinţa solicitării reparării consecinţelor ocupaţiei sovietice de către Rusia, precum şi promovarea de către reprezentanţii ţările ex-socialiste şi ex-sovietice a unor rezoluţii critice faţă de regimul totalitar leninisto-stalinist (elogiat de Moscova începând cu venirea lui Putin la putere) în Adunarea Parlamentară a OSCE şi în cadrul Asambleei Consiliului Europei (Vezi articolul: Cotraofensiva Moscovei în problema rolului interbelic al URSS), au generat în Europa tendinţa generală de dezaprobare tot mai largă a perioadei sovietice.

Transformările politice curente din Republica Moldova, în contextul extinderii şi consolidării UE, dar şi a urmărilor ireversibile determinate de revoluţiile colorate în interiorul spaţiului post-sovietic, se vor resimţi şi în problema demitizării istoriei impuse de regimul sovietic condus de Voronin. Anihilarea moldovenismului anacronic şi eronat va permite reanimarea aparatelor critice de cugetare în cadrul comunităţii moldovene. Acest lucru poate fi stimulat şi de apropierea dintre RM şi România, pe de o parte, dar şi cea a Moldovei de spaţiul valoric european, în general.

Aflându-se sub acest pericol, cu un an înainte de celebrarea a 65 de ani de Marea Victorie a Armatei Roşii, Moscova se decide să dea singură o interpretare nouă evenimentelor din perioada celui de-al doilea Război Mondial. Atât înalţii oficiali, cât şi mass-media, mediul de experţi şi cel asociativ afiliate puterii propagă intens ideea declanşării războiul mondial secund ca urmare a politicii “unilaterale” purtate de Marea Britanie şi Franţa în raport cu Germania Hitleristă. În baza aceloraşi argumente, întărite prin documente oficiale obţinute în trecut de serviciile secrete sovietice şi desecretizate în împrejurări dubioase recent, Rusia a justificat că semnarea Acordului de neagresiune cu Germania nazistă şi a Pactului Ribbentrop-Molotov (23 august 1939) a fost un act de prevenire a agresiunii naziste împotriva URSS, după ce statele occidentale au intrat în cârdăşie cu Hitler. Iar cu ocazia comemorării a 70 ani de la începutul celui de-al doilea Război Mondial, invitat în Polonia, prim-ministrul rus V. Putin a chemat oficialii europeni să condamne acordurile semnate în anii ’30 ai sec. XX cu Germania, referindu-se la documentele semnate de puterile europene pentru dezmembrarea Cehoslovaciei etc [2].

Deşi este tot mai dificil să riposteze în faţa eforturilor proactive de dezvăluire a aspectelor “sinistre” ale istoriei sovietice, Rusia continuă să refuze abordarea critică a evenimentelor istorice pe plan european, folosind superioritatea politico-diplomatică faţă de contestatarii central şi est-europeni ai rolului benefic al URSS, în încercarea de a torpila acţiunile de condamnare a regimului sovietic. În măsură şi mai mare, autorităţile ruse sunt preocupate de stoparea fluxurilor de informaţii istorice alternative în mediile de informare locale.

Referinţă:
1. Дмитрий Медведев: Спорные исторические теории не должны излагаться в учебниках , http://www.echo.msk.ru/news/621047-echo.html

2. В Польше оценили выступление Путина: одна большая манипуляция,
http://www.unian.ua/rus/news/news-334103.html

Deocamdată criza politică din Republica Moldova pare să se dezlege pas cu pas. Alianţa pentru Integrare Europeană (AIE) se menţine în „circumscripţia” unui singur jucător politic, chiar dacă fiecare partid şi-a delegat (pentru orice eventualitate) propriul reprezentant în conducerea Parlamentului.

Cele opt voturi comuniste necesare pentru a depăşi o posibilă sincopă în momentul alegerii preşedintelui s-ar putea să fie identificate deja. Cel puţin unul e predictibil, dacă e adevărat că deputatul Partidului Comuniștilor (fost Social-Democrat) Eduard Muşuc a şi vizitat sediul Partidului Liberal într-o seară de toamnă, după cum afirmă Jurnal de Chişinău. Cine ştie, poate că de la bun început acest tânăr „promiţător” a fost infiltrat în gruparea
„inamicului” tocmai în acest scop. S-ar putea ca opinia publică să afle adevărul despre acest personaj curios al politicii autohtone după ce, în sfârşit, noul Preşedinte va fi ales. Dacă se va dovedi că Muşuc a fost un cal troian în tabăra adversă, ar fi de datoria Preşedintelui să-l decoreze cu Ordinul „Mata Hari”, de exemplu.

Un lucru e sigur, viitorul Preşedinte al Republicii Moldova ar trebui să se debaraseze cu grijă de greblele antecedenţilor săi pentru a se menţine în parametrii credibilităţii şi a nu-şi dezamăgi electorii. Adică pentru a nu încasa cucuie gratuite.

În primul rând trebuie dezavuat, combătut şi eradicat modul guvernării comuniste de a gestiona instituţiile publice, de stat. Acestora trebuie să li se asigure independenţa decizională. Am auzit deja că vor fi schimbaţi preşedinţii Curţii de Conturi, Companiei Teleradio Moldova, Procurorul General etc. Dacă aceştea s-au compromis, e firesc să suporte consecinţele. Dar în locul lor trebuie să vină persoane compatibile (din punctul de vedere al legii şi al prestanţei) cu funcţiile respective, extrem de importante pentru democratizarea reală a societăţii noastre. Relaţiile noii guvernări cu actualii factori de decizie, adică şefii de diverse structuri nu trebuie ostilizate, ci tratate cu mult discernământ. Unii – să dispară în anonimatul de unde au venit, alţii – dacă există persoane profesioniste cu verticalitate – să rămână activând în limitele cadrului legal.

În momentul în care tendinţele sau, mai rău, practicile revanşarde vor strangula retorica democratică a noilor guvernanţi, aceştea îşi vor ocupa locul la coada viitorilor dispăruţi din politica moldovenească.

În al doilea rând, spiritul campaniei electorale în interiorul partidelor politice trebuie menţinut pentru a continua munca de dezasamblare a miturilor prin care comuniştii au convins jumătate din votanţi. Discursul de adio al lui Vladimir Voronin poate servi drept ghid în elaborarea pledoariilor pentru cei care vor merge din nou prin sate. Fostul Preşedinte expune foapte clar toate argumentele (de ordin politic, social şi economic) prin care comuniştii îşi cuceresc electoratul. Oponenţilor
politici nu le rămâne decât să-şi structureze contra-argumentele şi să facă cu tact, fără presiuni, o
campanie direcţionată, care chiar dacă nu le-ar aduce simpatizanţi noi, ar bloca creşterea suporterilor PCRM în condiţiile cirzei economice iminente.

În al treilea rând, trebuie menţinută mereu comunicarea cu alegătorii proprii. Secretomania în care sau desfăşurat negocierile între cele patru partide de titulatură liberală şi democratică a fost firească, dar nu trebuie să devină o normă. Oamenii sunt mult mai motivaţi să aibă răbdare atunci când cunosc exact situaţia şi ştiu la ce să se aştepte. Toţi acei care şi-au închipuit că sunt imbatabili şi pur şi simplu geniali, care au ignorat importanţa crucială a menţinerii popularităţii în special în cercurile
intelectualilor (adică a formatorilor de opinie la sate), au sucombat mai devreme sau mai târziu ca actori politici activi.

În al patrulea rând, trebuie defrişat terenul pentru apariţiile publice ale liderilor politici din AIE versus PCRM în dezbaterile televizate. Tentativa Parlamentului de a face presiuni în sensul respectiv asupra conducerii actuale a Companiei Teleradio Moldova nu s-au soldat cu succes. De fapt, nu Parlamentul, ci Consiliul Coordonator al Audiovizualului e în măsură să atragă atenţia Consiliului de Observatori (şi să sancţioneze instituţia, impunând-o să se conformeze) asupra încălcării cerinţelor stipulate în licenţa Companiei. Deci, CCA trebuie „bombardat” cu sesizări în acest sens. Mai ales că la concursul care, se pare, va avea loc la începutul lunii octombrie, Compania Teleradio Moldova va primi licenţa nouă conformă rigorilor Codului Audiovizualului. Şi în această licenţă de tip nou vor exista condiţii clare asupra cadrului de activitate a instituţiei publice, inclusiv
obligativitatea de a pune pe post emisiuni de dezbateri.

Art.23 al.11 prevede că licenţa de emisie acordată instituţiei publice va conţine cerinţele exaustive faţă de serviciile de programe (adică a emisiunilor). Conform art.51, al.1 acestea sunt , printre altele: „favorizarea dezbaterilor democratice, schimburilor de opinie între diverse categorii ale populaţiei”. Deci, problema nu constă într-o eroare legislativă, ci în hotărârea membrilor CCA şi CO de a implementa legea.

P.S. Există o cale, ce nu depăşeşte cadrul legal, de a crea condiţiile necesare pentru ca CCA să-şi îndeplinească, în sfârşit, obligaţiile. Cum? E un capitol pe care nu-l voi face public pentru că ţine de tehnici (perfect legale!) de revenire la normalitate prin studiul/soluţionarea unor cazuri particulare.

„Nimic nu este nerezonabil, dacă este util.” (Tucidide)

Mihai Ghimpu a spus-o. Şi imediat au început reacţiile publice, cele mai multe iritate, unele îngrijorate, altele sceptice. Să te declari român şi unionist – fie şi „privat” – este un gest care, la majoratul R. Moldova, şochează. Concluzia majoritară a fost însă că o asemenea opţiune este superfluă şi nerealistă. Cu toate acestea, tonalitatea intervenţiilor a contrazis vizibil concluzia: dacă unionismul este atât de irelevant şi fără şanse, care este rostul să îl combatem atât de înverşunat?

Două feluri de unionism

Chestiunea unionismului în stânga Prutului comportă o discuţie mai amplă şi, înainte de toate, lipsită de patos, indiferent că se argumentează pro sau contra. Iar motivul pentru care o analiză lucidă este obligatorie derivă din faptul că, astăzi, s-ar putea să asistăm la o modificare a esenţei şi resorturilor unionismului, într-un context (geo)politic care devine şi el special. Vom încerca să descriem această modificare prin sintagmele „unionismul inimii” şi „unionismul minţii”. Sau, dacă vreţi, „unionismul poeziei” şi „unionismul prozei”. Ele nu sunt neapărat disjuncte sau contradictorii, dar diferenţele trebuie obligatoriu clarificate. Dacă primul e glorios, al doilea e prozaic. Dacă primul aparţine mai degrabă elitei, al doilea este apanajul maselor. Dacă cel dintâi face abstracţie de cotidian şi caută „mântuirea Neamului”, al doilea, exasperat de cotidian, caută diplome validate european şi drept de muncă şi liberă circulaţie. Dacă primul lucrează pentru „urmaşii noştrii şi urmaşii urmaşilor noştrii”, al doilea lucrează pentru maxim două generaţii: copii sau nepoţi.
Dacă aşa stau lucrurile, a persifla sau a vitupera astăzi împotriva unionismului, indiferent că este o operaţiune „corectă politic”, riscă să devină, sociologic, suspect. Pentru că nu e clar deloc ce se combate, despre ce fenomen vorbim, care sunt sursele şi fenomenologia lui concrete. Şi, mai ales, care este potenţialul acestuia în societate. S-o spunem pe şleau: aici nu vorbim nici despre ce (ne) place sau ce nu (ne) place, ci despre ceea ce se poate întâmpla. Nu azi sau mâine, ci, eventual, poimâine.
Dar să începem cu începutul.

Unionismul inimii sau la început a fost emoţia

Prăbuşirea URSS a generat în stânga Prutului un puseu identitar pro-românesc care se manifestase deja, spontan şi emoţionant, încă din 1988-1989. Consecinţele au fost evidente. Imediat după colapsul sovietic, la R. Moldova ca atare nu se gândea nimeni. O parte a elitei politice vroia să o aducă înapoi în URSS, sub o formă sau alta, cealaltă – să o apropie de România. Unionismul „orb” de atunci s-a născut în răspăr cu obiectul său, respectiv realitatea propriu-zisă. Pentru că nu pleca de la realităţi concrete, ci de la realităţi istorice. Nu de la realităţi palpate, ci de la realităţi percepute. Nu avea pragmatism, avea entuziasm. Cele două maluri nu se cunoşteau, se imaginau, doar, în scenarii care nu aveau de multe ori legătură cu realitatea. Un soi de „mesianism utopic”, cum numea Călinescu aplombul revoluţionarilor de la 1848, care nu a mai avut răgazul să devină „mesianism constructiv”, după formula aceluiaşi critic. Asta nu înseamnă că unioniştii de la începutul anilor 90 erau oameni incapabili de proiecte concrete. Unii erau. Doar că realităţile au fost infinit mai complexe faţă de ceea ce îşi imaginau ei. Ulterior, au venit dezamăgirile, mai ales la Chişinău, sentimentele s-au erodat, angajamentele morale, aşijderea. Era firesc. Viaţa bate filmul, adică realitatea bate emoţia, iar revenirea în forţă – într-un context geopolitic specific şi bine orchestrat – a antiunioniştilor comunisto-agrarieni s-a petrecut rapid. Iar în 1994, într-o zi geroasă de februarie, basarabenilor li s-a spus că limba de veacuri a poporului este „limba moldovenească”, pentru care „s-a luptat în 1988-89”. A urmat apoi un „referendum” consultativ – „La sfat cu poporul” – care urma să demonstreze „voinţa poporului moldovean de a-şi croi singur soarta”. Constituţia comunist-agrariană a consacrat victoria forţelor anti-unioniste. Nici „revenirea” la românism a lui Mircea Snegur în 1995, după spargerea PDAM, nici scurta guvernare democrată de la finele anilor 90 nu readuc spiritul unionist în societate. A rămas o latenţă difuză, nostalgică, eventual, iar expresiile ei publice aparţineau cu precădere partidului care se mai revendica de la Frontul Popular.

Tratatul ca hârtie de turnesol

Pe malul drept, Bucureştiul începea să construiască proiectul euroatlantic şi, precum Meşterul Manole, trebuia să sacrifice pe cineva sau ceva între zidurile proiectului. R. Moldova a fost jertfa principală. Unionismul iese din repertoriu, dar şi pe malul stâng sintagma aproape că dispare din vocabular. În acest context, ultima manifestare publică relativ concretă avea să fie consemnată în anul 2000, cu ocazia dezbaterilor din jurul Tratatului de bază dintre România şi R. Moldova, parafat la 28 aprilie. Documentul captează bine atmosfera relaţiilor dintre cele două state, care, în Tratat, nu mai sunt „două state româneşti”, sintagma fiind omisă. Dispare şi orice referire la pactul Ribbentrop-Molotov din 1939, textul fiind purificat de orice formulare explicită a unităţii etnolingvistice, autorii documentului apelând la un substitut de genul „limbă comună”.
Întâmpinarea Tratatului a fost una semnificativă. Atmosfera publică nu a fost negativă, în ciuda faptului că voci consacrate – Mircea Druc sau Grigore Vieru – erau explicit împotriva unui asemenea document. Marele poet vorbea despre „Două state Româneşti care se păcălesc unul pe altul – astfel poate fi definit Tratatul”. Au existat şi voci (nuanţat) critice din partea unor politicieni. Dar singurul grup parlamentar care a declarat categoric că nu va vota pentru ratificarea Tratatului a fost cel al partidului care se considera legatarul politic al Frontului Popular, inclusiv al discursului unionist al acestuia.

Ultimul zvâcnet politic al unionismului inimii

Într-un Memoriu adresat, la 2 mai, Preşedintelui României şi parlamentarilor români, liderul PPCD reacţiona virulent împotriva acestui document. După ce este criticată eliminarea „formulelor explicite ale identităţii naţionale şi a unităţii etnolingvistice româneşti”, se spunea că tratatul „are ca efect practic consfinţirea vechii teze kominterniste a moldovenismului ca ideologie antiromânească prin menţinerea falsului despre o pretinsă identitate etnică „moldovenească”, în opoziţie cu cea autentică, românească. Dar dacă altădată cedarea s-a produs sub ameninţarea directă cu aplicarea forţei, astăzi România se pomeneşte în postură de ţară învinsă. De astă dată nu militar, ci diplomatic”. Şi Memoriul avertizează: „Cu riscul de a părea demodaţi, trebuie să recunoaştem că ne este peste puteri să gândim Patria doar raţional, fără un pic de iubire şi de suflet… Ca români din teritoriile înstrăinate, credem că sunteţi conştienţi de limitele jocului diplomatic dincolo de care se întinde dezonoarea şi ruşinea naţională”.

Memoriul adresat oficialilor din România avea să fie ultima manifestare politică explicită şi consistentă a unionismului de formula anilor ’90. Lumea se schimbă. Iar rolul de a resuscita discursul va reveni acum celor din dreapta Prutului.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Pe bună dreptate, Compania publică Teleradio Moldova a ajuns în vizorul oliticienilor imediat ce s-a constituit noua majoritate parlamentară. Am vorbit despre asta în articolul publicat săptămâna trecută. Actualmente ea rămâne a fi, incontestabil, o instituţie controlată de comunişti, chiar dacă au existat excepţii frumoase precum dezbaterile electorale care au făcut concurenţă emisiunilor de gen difuzate la unele posturi private.

Întrebarea în ce măsură mai poate fi reformată Compania Teleradio Moldova, rămâne valabilă. Dacă există încă vreo şansă, atunci care e modalitatea? Am auzit vehiculându-se cel puţin două intenţii: demiterea actualului preşedinte al Companiei şi/sau abrogarea Codului Audiovizualului. În timp ce prima intenţie mi se pare firească, odată ce conducerea companiei s-a compromis făcând jocul partidului de guvernământ (deşi nu Parlamentul, ci Consiliul de Observatori poate propune demiterea preşedintelui companiei) cea de-a doua mi se pare absolut neserioasă.

Din două motive. Primul – legea actuală este una dintre cele mai bune din domeniu în Europa, al doilea – nici o lege nu are vigoare şi valoare dacă nu există voinţă politică în aspectul practicilor de implementare. Cei care denunţă actualul Cod al Audiovizualului ori nu sunt specialişti în domeniu, ori o fac doar în virtutea unei
retorici revanşarde Nu zic că acesta (Codul) nu poate fi eficientizat prin amendamente judicioase.

În favoarea celor expuse mai sus se pronunţă chiar şi o simplă analiză comparativă a Codului şi a legilor care acţionează în state unde nimeni nu se plânge de violarea dreptului la libera exprimare. Ca să nu mergem prea departe, e suficient să trecem Prutul şi să ne interesăm cum este ales acolo organul de conducere a unei instituţii publice de televiziune. Consiliul de Administraţie a Societăţii române de radiodifuziune este format din 13 persoane, dintre care una este preşedintele acesuia şi implicit directorul general al Societăţii. Candidaţii pentru suplinirea funcţiilor de membri ai CA sunt înaintaţi de către grupurile parlamentare – 8 locuri, Preşedintele României – 1 loc, guvern – 1 loc, personalul angajat al fiecărei Societăţi – 2 locuri, grup parlamentar al minorităţilor naţionale – 1 loc. Exemple de acest fel sunt multe. Faptul că membrii CA sunt înaintaţi de entităţi angajate politic nu înseamnă că aceştia sunt partizani ai grupărilor politice. Sau chiar dacă sunt, ştiu să se detaşeze de acestea şi să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

La noi membrii Consiliului de Observatori ai IPNA Teleradio Moldova trebuie să fie confirmaţi în funcţie cu votul a cel puţin trei cincimi din numărul total al deputaţilor, ceea ce înseamnă că fracţiunea majoritată nu poate impune voinţa sa expres.

Sunt prea multe detalii tehnice de discutat aici, aşa că expun doar ideea că nu există garanţii legislative şi mecanisme imuabile care ar „bate în cuie” independenţa unei instituţii publice. Există sau nu există voinţă politică pentru a-i acorda această prioritate.

Televiziunea din Dealul Schinoasei este cu adevărat un „schin” (literar – spin) în partea cea mai sensibilă a politicii moldoveneşti. Nu ştiu cine exact a inventat acest gen – instituţie publică – de informare, dar după atâţia ani de luptă pentru independenţă editorială a Companiei Teleradio Moldova, pot să spun că în general,
instituţiile de acest gen, adică finanţate de stat , numai independente nu pot fi într-o ţară unde primo: bugetul de stat este confundat de guvernanţi cu propriul buzunar, duo: mentalitatea populaţiei, inclusiv a clasei politice, este strict dihotomică şi intolerantă. Chiar şi societatea civilă de specialitate, care s-ar părea, ar trebui să inculce, să educe sau, cel puţin să practice o abordare echidistantă, raţională a problemei „(dez)informarea de către IPNA a societăţii moldoveneşti”, de facto este destul de politizată, părtinitoare şi mai presus de toate, dornică să obţină granturi. Probabil cel mai devastator coşmar al unui ONG-ist din domeniul media ar fi că Freedom House poziţionează Republica Moldova în registrul ţărilor cu cel mai înalt grad de libertate a exprimării, iar finanţatorii occidentali închid într-un cadru festiv robinetul cu bănuţi.

Glumesc, evident, dar o fac cu un anume gust amar şi-mi permit o digresiune. Atunci când am apelat la ONG-urile noastre să ne consolidăm pentru a scrie o lege bună în domeniu, am primit… un pumn în bot. Am fost sabotată de toţi.

De colegii de breaslă, care nu mi-au iertat niciodată faptul că am devenit deputat, în timp ce unii dintre ei după greva din 2004 nu au reuşit să se angajeze nici astăzi. (Ei nu ştiu că am fost rugată insistent să revin în televiziune, dar am pus condiţia – care şi pe mine m-a costat şase luni de şomaj – să fie reangajaţi toţi greviştii). De societatea civilă – pentru că am îndrăznit să mă apuc de elaborarea legii fără a solicita bani
pentru proiecte, în aşa fel încât le-am şifonat prestigiul de specialişti indubitabili în domeniu şi, iarăşi – pentru că eram de la Iurie Roşca din partid (sonorizare fundal: huo! huo!). De electoratul care m-a anatemizat pentru votul din 4 aprilie 2005 (realegerea lui Voronin în Parlament) şi în general, consumă mai mult retorici decât argumente (mamă, ce campanie de denigrare a Codului a fost iniţiată de presa noastră! Toţi înjurau Codul fără măcar să-l fi citit!) De radiodifuzorii, care s-au speriat că vor trebui să renunţe la retransmisiuni ale canalelor ruseşti (adică la „activitatea” călduţă de parazit) şi să investească mai mult în emisiuni proprii – preponderent de limbă română. De opoziţia parlamentară din AMN, care pierdea controlul asupra instituţiilor media municipale şi în general se isteriza mereu ca baba Hârca dintr-un vestit film cu animaţie rusesc – „Eu sunt împotrivă!” şi punctum. În sfârşit, de comuniştii, care nu doreau deloc să liberalizeze domeniul audiovizual şi, cu atât mai mult, să renunţe la „jucărica” lor scumpă din Dealul Schinoasei. Nu doreau, dar nu aveau încotro în acea perioadă – presiunile occidentului (după ce i-a oferit suport lui Voronin), erau încă puternice – i se cerea plata scadenţei.

În sfârşit, până la urmă, Codul audiovizualului a fost adoptat. Experţii europeni l-au „binecuvântat”. Problema cea mai gravă, (aici închei digresiunea) însă, rămâne a fi „practica de implementare a legislaţiei în Republica Moldova”. Din păcate unica lege care a fost respectată cu stricteţe aproape sacră de către toate regimurile politice din Republica Moldova n-are număr de înregistrare şi poate fi formulată scurt: interesul
poartă fesul. Implementarea Codului Audiovizualului de la bun început a avut un impact neaşteptat asupra pieţei şi a deschis oportunităţi de dezvoltare… de care s-au speriat (şi au profitat în aceeaşi măsură) tocmai cei care l-au votat. Aşa că, din păcate, foarte repede Codul a ajuns să fie încălcat atât de obraznic, încât am considerat firesc să „îmi dau demisia din politică” şi să accept eşecul. Curios este faptul că PCRM a devenit mult mai ofensiv în momentul în care PPCD – garantul de altă dată al menţinerii vectorului european al lui Voronin – a început să ignore, fără a păstra măcar aparenţele, articolele cele mai elementare din Cod – cele care vizează normele de comunicare şi ingerinţa nepermisă în activitatea Consiliului Coordonator al
Audiovizualului.

De fapt, independenţa editorială a Companiei „Teleradio Moldova” ţine la modul direct de gradul de educaţie a clasei poltice din Republica Moldova. E simplu. Societatea doreşte ca IPNA Teleradio Moldova să le spună adevărul. Întrebarea „poate fi reformată televiziunea din Dealul Schinoasei?” poate fi parafrazată astfel: „vor oare politicienii ca societatea să afle adevărul?” Nu adevărul particular al lui Voronin, Filat, Urechean etc., ci adevărul fără grad de apartenenţă? Vor fi în stare cei care vor guverna Republica Moldova să-şi înfrângă orgoliile şi interesele personale şi de grup? Cine va veni la conducerea IPNA Teleradio Moldova? „Omul lui Voronin” va fi schimbat cu „omul lui Filat” sau va fi aleasă o persoană se prea poate incomodă pentru toţi, dar verticală şi cu o prestanţă profesională demonstrată prin activitatea sa? Dacă instituţia vizată se va transforma în timp din „jucăria” comuniştilor în (vorba lui Diacov) „instr umentul” altui partid, fie şi de titulatură democrată, nu înaintăm deloc cu reforma. Tot un „hopa-mitică” rămâne. Ca şi toată istoria noastră de la o răscruce de drumuri. De drumuri ale altora, mai puternici decât noi.

Ştirea “bombă” despre plecarea benevolă a lui Voronin din funcţia de Preşedinte al RM diluează “raportul de forţe”, dar nu îl schimbă definitiv. Rezistenţa opusă de şefia Companiei publice “Teleradio Moldova” şi cea a Guvernului RM sunt primele semne ale “contra-acţiunilor” sistemului “voroninist”.

Există însă o serie de necunoscute care vizează Preşedinţia şi figura lui Voronin.

Din cele întâmplate putem presupune că demersul depus de PCRM la Curtea Constituţională (CC) ar fi determinat decizia lui Voronin să renunţe la fotoliul de preşedinte de ţară. În primul rând, vulnerabilitatea vădită a acestui demers nu oferă şanse pentru a invalidarea alegerii lui Ghimpu. Probabil, chiar membrii CC ezită să se sacrifice pentru interesele comuniştilor, fie PCRM nu este capabil să schimbe la moment starea lucrurilor şi relaxează “pumnul”.

În al doilea rând, efervescenţa cu care a fost vehiculată abandonarea postului de Preşedinte al RM înainte ca CC să se pronunţe vizavi de “plângerea PCRM” este suspectă, ridicând mai multe semne de întrebare.

De ce plecarea lui Voronin este atât de facilă, mai ales, în condiţiile acuzaţiilor adresate Alianţei pentru integrare europeană privitor la presupusele acţiuni anti-constituţionale? Vrea PCRM-ul să se eschiveze de la responsabilităţile pe timp de criză sau pregăteşte noi “trucuri” politice pentru coaliţia liberal-democrată? Distanţarea comuniştilor de la fotoliul de Preşedinte este ireversibilă sau temporară? Pleacă Voronin în mod benevol sau la presiunea Occidentului şi/sau permisiunea Rusiei?

În prezent, reieşind din amalgamul de date controversate care abundă spaţiul public moldovenesc putem face următoarele concluzii:

* Comuniştii evită o confruntare inter-instituţională în RM şi se axează pe contradicţii intra-instituţionale, supunând acestui exerciţiu legislativul.
* Alegeri anticipate sau republică parlamentară – dilema în jurul căreia oscilează Voronin şi PCRM-ul urmărind absolutizarea puterii sale în RM sau felierea acesteia şi împărţirea cu celelalte forţe parlamentare.
* Sindromul “copilul şi biberonul” este o altă caracteristică potrivită pentru comuniştii lui Voronin, care nu se pot despărţi de “biberonul”/puterea ce le-a aparţinut timp de 8 ani.
* Stratagema “falsei retrageri” care constă în dezinformarea opiniei publice şi intoxicarea Alianţei, pe de altă parte. Conform acesteia, se creează impresia aparentă că PCRM-ul pierde teren. Urmând această logică ne putem aştepta la identificarea de o manieră stranie a “transfugilor” comunişti (delegaţi de căpetenia PCRM) care îl vor vota pe Lupu, dar în schimbul unei colaborări pentru formarea Guvernului sau alte scheme politice avantajoase comuniştilor.
* Alegerile anticipate sunt mai mult nedorite de comunişti, decât viceversa, deoarece aceasta le subminează afacerile, iar criza economică riscă să pună pe o bancă comună a acuzaţilor atât liberalii, cât şi comuniştii.

Punctul final legat de plecarea “controversată” a lui Voronin din funcţia de şef de ţară va fi pus de CC. Dacă Curtea va susţine poziţia comuniştilor, atunci ne putem aştepta la noi metamorfoze în comportamentul şi retorica PCRM.