caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Republica Moldova



 

Despre unionism, cu calm (2)

de (20-9-2009)

\”Nimic nu este nerezonabil, dacă este util\” (Tucidide)

Tratatul de bază dintre România şi Republica Moldova, parafat la 28 aprilie, niciodată semnat, a fost, practic, ultimul prilej de manifestare plenară şi concretă a aspiraţiilor politice unioniste. După anul 2000, „chestiunea unionistă” intră într-o nouă fază, pe acelaşi trend descrescător, cel puţin la nivelul expresiei ei publice.

Paradoxurile unui protest identitar

La 25 februarie 2001 ajunge la putere Partidul Comuniştilor. Moldovenismul sovietic redevine politică oficială, apare Concepţia politicii naţionale de stat a RM şi Dicţionarul moldovenesc-românesc, se dau publicităţii datele unui recensământ criticat inclusiv de reprezentanţii Consiliului Europei, Istoria Românilor este suprimată din programele de învăţământ, iar comuniştii vor să confere limbii ruse statutul de limbă oficială. Reacţia societăţii este canalizată într-o mişcare de protest amplă, în regim non-stop. Dar această manifestaţie, cu evident vector identitar pro-românesc, are un destin surprinzător. Începută în ianuarie 2002 de către PPCD, va fi reluată, practic, şi în anul următor.

Energia colectată în stradă în numele unor revendicări identitare se va descărca însă în altă albie: în noiembrie 2003, liderii străzii vor fi printre iniţiatorii Comitetului pentru Apărarea Independenţei şi a Constituţiei RM, respectiv, gruparea care va constitui avangarda bătăliei împotriva Memorandumului Kozak. Diferenţele dintre 2002 şi 2003 sunt semnificative şi chiar ironice: o lungă acţiune de protest declanşată de mize identitare pro-româneşti, culminează cu a manifestare în numele integrităţii şi independenţei RM. Aburul „unionist”, atâta cât plutea deasupra Pieţei Marii Adunări Naţionale, s-a risipit urgent cu ocazia bătăliilor anti-Kozak, purtate sub sloganul „Dumnezeu să ocrotească R. Moldova”. Nu e pentru cine se pregăteşte…

Ceea ce a urmat, se ştie. În 2005, legatarii Frontului Popular unionist flanchează electoral liderul PCRM, în numele obiectivului portocaliu al integrării regiunii în siajul euroatlantic, persistând, chiar şi în pofida evidenţelor, în acest proiect. Parafrazând, parcă, replica unui celebru personaj din Caragiale, „patria cea mare” se schimbă cu „patria cea mică”, iar simbolistica sau încărcătura emoţională livrate, iniţial, celei dintâi, revin acum „patriei celei mici”, devenită între timp „proiect de succes”. Spaţiul public este, practic, epurat de orice discurs cu tentă unionistă. Nu doar că dispare din peisaj, dar capătă conotaţii negative – sintagma devine sinonimă cu „infractor”, „ilegalist” sau „sabotor”.

Resuscitat din dreapta Prutului

Paradoxal, discursul unionist avea să fie resuscitat, cu timpul, de partea care îl abandonase prima, respectiv, dreapta Prutului. Nu neapărat cu intenţie. Cel care va face asta va fi preşedintele României, Traian Băsescu. Prin diverse declaraţii, mai mult sau mai puţin ambigue, preşedintele Băsescu redeschide dosarul şi persistă, încăpăţânat, în el. În 2005, condamnă Pactul Ribbentropp-Molotov. În ianuarie 2006, afirmă că „politica României ar trebui să fie unificarea naţiunii române în interiorul UE”. În iulie 2006, sugera că a făcut o propunere preşedintelui Voronin, astfel încât ambele ţări să adere la UE. În 2007 condamnă din nou Pactul, iar în mai 2009 îl consideră definitoriu pentru relaţia dintre cele două state.

Dincolo de ambiguitatea lor, declaraţiile au cel puţin un efect concret. Teme considerate tabu cu ani în urmă redevin frecventabile, uşa fiind deschisă chiar de preşedintele unui stat euro-atlantic. Mai cu seamă la Bucureşti, dar nu numai, s-a constatat, deseori cu stupoare, că se poate discuta şi în aceşti termeni relaţia dintre cele două maluri ale Prutului. De ce nu? Că e bine sau rău, oportun sau inoportun, realist sau utopic – e altă poveste. Ceea ce interesează aici este că asemenea declaraţii au conferit, dacă nu legitimitate, atunci normalitate acestui tip de discurs.

O asemenea constatare nu duce, fireşte, la concluzia că realităţile s-au schimbat în consecinţă. Evident, nu, deşi preşedintele Băsescu rămâne cel mai popular politician din România în stânga Prutului. A vorbi astăzi în termenii unionismului anilor ’90 este redundant şi inutil. Pentru că nu aceasta va schimba – dacă se vor schimba! – relaţiile dintre cele două state! Nu „unionismul inimii”, ci o formă de „unionism” pe care am denumit-o „unionismul minţii”. Avem de-a face cu un fenomen nou, inedit în peisaj, dar cu relevanţă sociologică consistentă. Nu îl exclude neapărat pe cel dintâi, dar este pragmatic, caută soluţii la problemele cotidiene, este mercantil şi gândeşte pe termen scurt. Nu îi cunoaştem ponderea socială, dar va trebui să ne străduim să o surprindem. Căci a discuta de acum încolo chestiunea unionismului făcând abstracţie de această varietate a lui este naiv. Mai cu seamă că o serie de elemente de context favorizează apariţia, fie şi tacită, a acestui fenomen.

O „sociologie a unionismului” sau dubletele basarabene

În primul rând, demografia şi educaţia. Evenimentele din 7 aprilie au arătat deja o generaţie care nu mai are răbdare. E furioasă şi revendicativă, nu se încurcă în proceduri, iar pentru ea, orizontul de 20 de ani pentru eventuala integrare „normală” în UE este insuportabil. În plus, această generaţie, dacă nu are puseurile emoţionale şi pro-româneşti ale generaţiei frontiste, nu are în niciun caz ostilitate faţă de Bucureşti.

„Regimul Voronin” nu a avut timp să producă generaţii anti-româneşti, doar a resuscitat sentimentul acolo unde exista. În al doilea rând, creşterea nivelului de aspiraţii la toate nivelele societăţii, chiar dacă în ritmuri diferite. RM, deja cel mai sărac stat european, va ieşi, inevitabil, mai târziu din criză decât ţările din UE. Nevoia de prosperitate şi eventualul efect de vitrină pe care, în câţiva ani, România îl va furniza, va fi dificil de ignorat peste Prut. Prosperitatea este o forţă motrică dominantă în ziua de azi. Iar dacă drumul spre prosperitate ajunge să treacă (numai) prin România, cine se va opune cu adevărat?

Cine se va împotrivi unui paşaport european, unei pieţe de desfacere incomparabil mai extinse, unei diplome recunoscute în UE sau şansei de a munci legal oriunde? Aceasta este valabil inclusiv pentru minoritari („efectul baltic”). În al treilea rând, contextul geopolitic. În condiţiile schimbări priorităţilor americane şi, pe cale de consecinţă, a unei Rusii tot mai pragmatice în regiune, opţiunea (pro)românească a RM nu va mai fi întâmpinată cu atâta îngrijorare. Nu în ultimul rând, problema disonanţei cognitive. Indiferent cât se pedalează pe asta, acceptarea plenară a identităţii româneşti nu este atât de dificilă, iar trecerea de la „moldovean” la „român”, mai ales la tânăra generaţie, este un pas care se face fără sacrificii identitare semnificative.
În concluzie, într-un orizont de 5-10 ani de zile, este plauzibil să asistăm la apariţia unui asemenea fenomen şi acolo trebuie căutate, eventual, resorturile unui asemenea curent. Dar aşa cum omologul „unionismului inimii” din anii ’90 era „moldovenismul sovietic” anti-românesc, omologul „unionismului minţii” va fi o formă de moldovenism „soft”, incoerent, dar rezonabil, care detesta în regimul Voronin tonul, nu neapărat conţinutul. Dar asta este deja altă poveste.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul www.timpul.md

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.254.212