caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Libris



 

Colectivizarea agriculturii (1949-1962): un brutal proces politic

de (6-9-2009)

“Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori)

Editura Polirom, Iaşi, 2005, Colecţia Document

Este destul de greu să pleci la o cercetare exhaustivă a unei perioade lungi a istoriei României din perioada comunistă, chiar dacă aceasta este specializată pe un tărâm aparent restrâns, dar de fapt întins pe teritoriul intregii ţări, nu numai din punct de vedere al suprafeţei, ci şi al ideologiei. Vorbim aici despre procesul de colectivizare a agriculturii româneşti, un proces început aproape imediat după instaurarea totală a Partidului Comunist la putere (sub masca Partidului Muncitoresc sau a Frontului Plugarilor), continuat pe parcursul a cel puţin unui deceniu şi finalizat prin „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale” din 27 aprilie 1962.

Să nu uităm că, spre deosebire de naţionalizarea industriei şi băncilor, care a durat doar aproximativ patru ani – 1948-1952, colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Cercetarea singulară este, cum am spus mai sus, extrem de grea, dar ea reuşeşte în cartea-document „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii din România (1949-1962)”, prin efortul unui colectiv, unui proiect de colaborare interdisciplinar, unor cercetători de mare probitate ştiinţifică, în număr de 20, amintind aici numai patru dintre ei şi anume editorii cărţii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi sau iniţiatorii Gail Kligman şi Katherine Verdery.

Pe de altă parte, nici materialul rezultat nu este simplu şi uşor de prezentat şi, în esenţă, de citit. Se adresează unui cititor avizat, care cunoaşte îndeaproape istoria comunistă a României postbelice, care este interesat de colectivizare, de lumea satelor, de ultimele împotriviri ale ţăranilor români de pe tot cuprinsul ţării împotriva deposedării de proprietăţile lor, câştigate cu greu în urma unor reforme agrare târzii. Unele articole sunt greoaie, la un moment dat situaţiile asemănătoare se repetă, dar pe ansamblu reprezintă un demers istoriografic de remarcat, într-un domeniu care merită cercetare amanunţită.

Cartea este structurată în trei părţi, respectiv Partea I-Colectivizarea agriculturii: aspecte generale, Partea a II-a-Centru şi periferie în campania de colectivizare şi respectiv Partea a III-a-Colectivizarea şi schimbarea relaţiilor sociale, prima punând accentul pe partea istorică şi ideologică a colectivizării, iar ultimele două pe studii de caz din diferite locuri ale ţării, cu stratificare etnică deosebită, cu ideologii şi mişcări alternative de împotrivire sau de aderare la comunismul sătesc. Ceea ce reuşeşte cu prisosinţă această carte este modalitatea de cercetare, respectiv îmbinarea istoriei orale, cu interviuri luate cu supravieţuitorii sau cu descendenţii acestora, cu munca de arhivă, o condiţie esenţială pentru înţelegerea sub multiple aspecte a vieţii, transformării societăţii şi complexităţii regimului comunist din acea perioadă de început. De altfel, şi definiţia colectivizării decurge din acest context, ea fiind „un aspect fundamental al formării partidului-stat în România, şi nu doar ca pe o simplă campanie auxiliară a procesului de industrializare şi urbanizare”.

Un capitol care ne-a interesat mai mult a fost cel semnat de Eugen Negrici, intitulat sugestiv Rolul literaturii în campania de colectivizare. El dezvăluie contribuţia unor scriitori de renume, cunoscuţi şi în prezent lumii literare româneşti, dar îndelung lăudaţi în perioada comunistă, la impunerea unei imagini denigratoare a satului precomunist şi la ilustrarea tezelor staliniste asupra ţărănimii, teze mult-laudate şi răspândite în acei ani. Vorbim aici, în principal, de A.E. Baconsky, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici şi chiar Mihail Sadoveanu.

Marin Preda, de exemplu, şi-a imaginat încă din 1952 un ţăran harnic (Ilie Barbu) care îşi doreşte să se separe de chiaburii din sat, în povestirea Desfăşurarea, chiaburi (care sunt o categorie aparte, greu de definit şi de autorităţile acelor vremuri, complex analizaţi în carte) care sunt menţionaţi şi în versurile lui A.E. Baconsky: „Trece o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.”

De remarcat este că Desfăşurarea a fost tipărită sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona Puterii şi a rămas în manuale până foarte târziu, când erorile colectivizării forţate deveniseră notorii, ulterior înlocuită tot de un roman ţărănesc, dar de data aceasta excepţional, Moromeţii.

Un alt scriitor care a aderat rapid la politica oficială a fost Zaharia Stancu. El va fi, de altfel, cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspetei înfiinţatei, după model sovietic, Uniuni a Scriitorilor. Prima variantă a romanului său, Desculţ, publicată în anul 1949, a servit excepţional politicii partidului, reflectând precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea satului.

În sfârşit, un caz aparte este Mihail Sadoveanu, aflat deja spre sfârşitul unei cariere excepţionale şi care trebuie doar să se adapteze regimului, la el fiind absentă tenta politică a ultimelor opere, care este înlocuită cu una profund boierească, de viaţă trăită în prea-plin. Totuşi, se remarcă o adeziune vizibilă la politica de rusificare, care, în opinia lui Eugen Negrici „trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă până atunci tihnită, cu împliniri numeroasă şi puţine clătinări sufleteşti”.

După terminarea colectivizării, în 1962, literatura propagandistică, ilustrată mai sus cu exemple notorii, îşi va schimba optica, de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării noii epoci şi a noilor realizări. Imaginea care va fi pusă în valoare este aceea a unui sat românesc „paradis terestru”, plină de belşug şi voie bună, cu ţărani care muncesc cu drag şi cu festivităţi impresionante (ne amintim încă de „Ziua recoltei”). Concluzia studiului este că „literatura pusă în slujba partidului nu a avut efectul scontat asupra conştiinţei ţăranilor, însă a înveninat climatul social.”

În afara literaturii, al studiilor de caz, specifice unor localităţi mici sau necunoscute din Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Banat, un alt aspect demn de luat în seamă este acela juridic. Aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat la colectivizare nu a fost lăsat pe seama întâmplării, modelul sovietic de legiferare fiind urmat îndeaproape şi cu câştiguri însemnate, atât pe termen scurt sau mediu, dar şi pe termen lung, şi avem în vedere în acest ultim caz perioada post-comunistă.

Nuanţând, pe termen mic sau mediu, puterea comunistă nu şi-a făcut probleme cu populaţia nemulţumită. Astfel, începând din 1947, nimeni nu putea să atace în justiţie o acţiune bazată pe Legea reformei agrare din 1945, deoarece, după cum prevedea Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la realizarea reformei agrare, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organe […] şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie”. Prin urmare, preluând un articol din Constituţia din 1923, care prevedea că deciziile politice nu pot fi atacate în justiţie, autorităţile comuniste şi-au asigurat acceptarea oricărei forme de absorbire a proprietăţii private, pentru că orice acţiuni împotrivă erau respinse pe considerentele de mai sus, iar cei care le iniţiau erau aspru pedepsiţi, mii de ani de condamnare petrecuţi în închisoare şi lagăre fiind pronunţaţi în acea perioadă.

Foarte interesant este efectul pe termen lung al legislaţiei comuniste de colectivizare, respectiv pentru perioada postdecembristă, care a fost plină de acte normative privind fondul funciar, privind reîntoarcerea proprietăţilor, reconstituirea vechilor lăcaşe etc, proces care continuă cu dificultate şi în prezent. Astfel, la înscrierea în colectiv, sub oricare din formele sale, ţăranul trebuia să declare suprafaţa de pământ deţinută, locul acesteia, vecinii, forma de proprietare sau de dobândire. Unii dintre aceştia însă, în speranţa că tăvălugul va trece şi vor rămâne proprietari, au declarat mai puţin decât în realitate, acte care s-au păstrat peste timp şi pe baza cărora nu li se mai poate reconstitui (ceea ce ni se pare normal) adevăratele suprafeţe deţinute. Iată un efect peste decenii la care nu se aştepta nimeni.

Privind peste ani, colectivizarea a avut un caracter în principal politic, nu neapărat economic sau sociale, aşa cum se dorea. De altfel, chiar în primul său număr, Scânteia preciza că împroprietărirea reprezenta cea mai arzătoare chestiune ce frământa masa ţărănimii şi că exproprierea se punea atunci „în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”. De asemenea, importanţa şi expansiunea colectivizării a suferit mult în perioada 1949-1952, când rolul politic s-a pus destul de puţin şi nu exista un proiect descentralizat de aplicare a tuturor directivelor şi dorinţelor venite de la conducerea centrală a partidului. Imediat cum planul politic s-a dezvoltat, activiştii locali sau centrali s-au înmulţit, directivele ajungeau repede şi antrenau un număr important de membri de partid, colectivizarea a reuşit, ceea ce motivează accentul pus pe caracterul politic al acestei acţiuni.

Toate elementele de mai sus au concurat la discursul ţinut la data de 27 aprilie 1962, menţionat în „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale”, care a reprezentat concluzia procesului de colectivizare a agriculturii în România: „Tovarăşi,

Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate. (Aplauze puternice, îndelungate).”

Ene Stefan
www.filme-carti.ro

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.81.254.212