caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Memoria şi condamnarea totalitarismului: despre comunism şi nazism (II)

de (13-9-2009)

În 1938, procurorul Andrei Vîşinski îşi încheia unul dintre rechizitoriile urii cu cuvintele: „Câinii turbaţi să fie împuşcaţi până la unul!”.

La fel urla procurorul nazist Roland Freisler cerând executarea celor implicaţi în complotul împotriva lui Hitler ori a fraţilor Scholl. Oricine îndrăznea să se îndoiască de omniscienţa liderului devenea automat o „viperă lubrică” (expresia lui Aleksandr Fadeiev, preşedintele Uniunii Scriitorilor sub Stalin, acea asociaţie a „inginerilor sufletului” specializaţi în laşitate, turnătorii abjecte şi ploconiri). De-kulakizarea („dezchiaburirea”) era prezentată drept deparazitarea corpului social.

Comunismul a însemnat toto dată domnia imposturii, aşa cum o demonstrează Sheila Fitzpatrick , profesoara de istorie rusă de la University of Chicago, într-o recentă carte în care examinează, între altele, personajul Ostap Bender din romanele lui Ilf şi Petrov. Nicio surpriză, aşadar, că în postcomunism unul dintre flagelurile societăţii este impostura: impostură socială, academică, morală. Foşti delatori dând lecţii celor pe care i-au turnat, foşti ofiţeri de securitate perorând despre demnitatea naţională, foşti sicofanţi ai dictaturii comentând cu aplomb situaţia politică actuală la variile televiziuni. Comunismul a însemnat domnia resentimentului. Să ne mai mirăm că întâlnim atâta ură, atâta invidie şi atâta resentiment în lumea postcomunistă?

În ceea ce priveşte cele două personalităţi care au simbolizat extremismul revoluţionar în formele sale paroxistice, merită să medităm la concluzia cărţii istoricului John Lukacs, „June 1941: Hitler and Stalin” (Yale University Press. 2006): „Cel puţin două generaţii ne separă de cei doi bărbaţi. Putem să-i privim acum pe Hitler şi Stalin drept oamenii unui secol în tranziţie. Mai mult decât atât, vieţile lor au aparţinut unei ere care a durat, mai mult sau mai puţin, din 1500 până în 2000 – aşa-zisa Epocă Modernă. În pofida diferenţelor existente între Germania şi Rusia, cei doi au personificat reacţia acestor societăţi împotriva Iluminismului, împotriva Epocii Raţiunii sau mai precis împotriva lumii civilizaţiei burgheze care atinsese apogeul dezvoltării sale în aceiaşi ani în care cei doi s-au născut”. Încleştarea mortală de după iunie 1941 dintre cei doi satrapi totalitari nu poate oculta afinităţile profunde dintre ideologiile şi practicile lor.

Roşul afişat obsesiv de propaganda nazistă nu era doar un împrumut simbolic de la comunişti. Făcea parte dintr-o recuzită mitologică pe care cele două mişcări apocaliptic-redemptive, anticreştine şi de fapt neo-păgâne, o venerau şi o împărtăşeau: cultul martirilorrevoluţionari, ideologia sângelui şi mitul sacrificiului pentru Cauza Supremă. Sunt lucruri demonstrate cu splendidă, tulburătoare erudiţie de Michael Burleigh în cartea sa „Sacred Causes”. Merită în egală măsură citită antologia lui Eugen Negrici, „Poezia unei religii politice: Patru decenii de agitaţie şi propagandă”, în special capitolele „Martirii credinţei” şi „Omul Nou”. Scrie profesorul Negrici: „Dovedind că ne cunoaşte demonii, puterea (comunista-VT) a contat pe vanitate, resentimente şi arghirofilie”.

În pofida afirmaţiilor aiuritoare ale unor nostalgici marxişti, nu a existat nicăieri o formulă democratică de comunism. De la Beijing la Praga, de la Hanoi la Bucureşti
, scopurile şi metodele au fost aceleaşi. Citiţi o istorie a comunismului în Mongolia şi veţi afla lucruri terifiante despre dictatura “Mareşalului” Cioibalsan. Citiţi o istorie a războiului civil grec şi veţi vedea cum se năştea, în teritoriile controlate de comunişti, o “democraţie populară”, adică o dictatură teroristă (cu prelungiri, inclusiv procese-spectacol şi execuţii, în exilul din Europa de Est).

Ceea ce un Alain Badiou, impenitentul apologet d’antan al khmerilor roşii, glorifică acum drept „l’hypothèse communiste” a avut de la început în codul său genetic, în ceea ce un sociolog numea matricea sa paleo-simbolică, apoteoza violenţei, dispreţul pentru lege, ostilitatea faţă de proprietatea privată şi convingerea că Istoria este de partea auto-desemnaţilor salvatori ai umanităţii. Dacă există o ipoteză, pentru unii dintre noi există şi o concluzie, plătită cu masacre, lagăre de concentrare, deportări, persecuţii: comunismul a fost un regim ilegitim şi criminal oriunde a fost pus în „operă”.

Totalitarismul a fost o agresiune împotriva spiritului, o explozie de barbarie diabolică în plină modernitate. Totalitarismul a dorit să reconstruiască, oricare ar fi preţul, natura umană. S-a dorit o re voluţie antropologică. A sacralizat politicul, a inventat falşi zei şi false religii şi a diabolizat tot ceea ce ţinea de firescul relaţiilor umane. Lucru spus cât se poate de clar de un Albert Camus, Vasili Grossman, Soljeniţîn, Primo Levi, de o Nadejda Mandelstam sau Monica Lovinescu. Până la judecata divină, e xis tă justiţia acestei lumi. Dacă nu ace ea penală, pentru că şchioapătă, măcar cea morală. Pe care o construim noi înşine.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Alexandru C.L.: (13-9-2009 la 00:00)

    Saul Brukner (Silviu Brucan), Leon Oigenstein (Leonte Rautu), Ernst Neulander (Valter Roman), Leon Tismitki (Leonte Tismaneanu) si numerosi alti politruci comunisti, majoritatea tot evrei, au fost cei care au propagat comunismul de tip stalinist, au rastignit miscarea nationala romaneasca si au indobitocit mase intregi de oameni. Dupa lovitura de stat din 89, hop!, tot ei si copiii lor. Rugam pe copiii lor sa se retraga linistiti si sa ne lase in pace sa traim tragedia nationala in liniste!!! Va rog sa nu mai cenzurati opiniile alternative care nu convin redactiei unidirectionale a acestei reviste, sau sa desfiinteze rubrica de comentarii. Cu bine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Stefan Maier: (13-9-2009 la 00:00)

    Alexandru C.L.,
    Astfel de ecouri antisemite ca al dumitale nu doar ca nu trebuie cenzurate, ele trebuie subliniate cumva, pentru ca se numara printre motivele pentru care revista ACUM, delimitandu-se clar de ele, face o nota aparte in peisajul presei romanesti.
    Cine, domnule C.L., sunt parintii celor care nu va lasa sa va infruptati din patetismul infect al tragediei dv. nationale, din mamaliga mucegaita pe care v-o servesc guvernantii „autisti”?(sa ma ierte suferinzii de autism pentru comparatie!).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Anton Constantinescu: (13-9-2009 la 00:00)

    Comentariul meu este ca niciodata nu trebuie sa cadem in plasa gandirii ilogice, derivata din religiile abrahamice, care ii condamna pe copii pentru faptele parintilor (stilul lui Isus Cristos si al traditiei biblice).

    Valorile bibliei (care condamna „generatia de azi” pentru „pacatele parintilor”) nu sunt si valorile noastre de azi. Nici Biblia si nici Talmudul nu ne ghideaza azi in judecatile noastre morale, ci ideea de justitie care deriva nu din notiunea de pacat (ce poate fi „iertat” sau „rascumparat”) ci din Dreptul Antic Roman, cu amendarile respective (codul Napoleon, etc).

    Eu ii reprosez dlui Alexandru C.L, nu atat faptul ca a citat personalitati negative de origine evreiasca, cat faptul ca nu a citat in aceeasi masura si romani crestini, sau banditi romani, ca Zaroni, Petru Groza, Gheorghiu-Dej, Teohari Georgescu, etc. De ce oare sa-l uitam pe vechilul Zaroni despre care se afirma ca semna cu degetul, cand el este citat pentru afirmatia sa dupa care „cu acest deget v-am luat pamanturile, cu acest deget v-am luat averile”.

    Sa nu uitam ce se spunea atunci: „Caligula Imperator/a facut din cal – senator/insa Groza, mai sinistru/a facut din bou, ministru!”

    Comentariul meu la adresa articolului domnului Tismaneanu are in vedere ceva diferit. Citez din articol:

    „Roşul afişat obsesiv de propaganda nazistă nu era doar un împrumut simbolic de la comunişti. Făcea parte dintr-o recuzită mitologică pe care cele două mişcări apocaliptic-redemptive, anticreştine şi de fapt neo-păgâne, o venerau şi o împărtăşeau: cultul martirilor revoluţionari, ideologia sângelui şi mitul sacrificiului pentru Cauza Supremă”

    Observatie: comunismul face parte fara nici o indoiala din acelasi grup ideoogic ca si crestinismul. De fapt, comunismul este un fel de „crestinism” aplicat la nivelul societatii.

    Sa nu uitam ca in primele secole dupa Cristos a fost promovat comunismul crestin, care a dat faliment exact din aceleasi motive ca si comunismul sovietic. De la Anania si Safira avem ideea de a-ti da averea „la colectiv” si inca sub amenintarea mortii daca nu spui precis ce ai „donat” si ce mai ai.

    Crestinismul face parte exact din aceeasi „recuzita ideologica” ca si comunismul. Rosul sangelui lui Cristos (prin care el „rascumpara” pacatele omenirii, evident, este la fel de rosu ca si cel comunist. Propensitatea pentru jertfa, sange, violenta era atat de mare in crestinism, incat de exemplu, sub imparatul anti-crestin si pro-elen Julian (Apostatul), crestinii erau nemultumiti de faptul ca Julian nu ii rastigneste, rapindu-le prin aceasta elementul jertfei crestine, care in viziunea lor i-ar conduce direct la Isus Cristos.

    Cultul martirilor si mitul sacrificiului suprem vin direct din crestinism.

    Sa nu uitam acest lucru!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.58