caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

In Memoriam 11 Septembrie 2001

de (10-9-2009)

Andrea Ghiţă (Cluj, Romania)
Atunci am auzit prima oară de Bin Laden
11 septembrie 2001 a fost o zi de început de toamnă ca mierea, cu un cer albastru şi uşor pâclos, o zi care a început atât de frumos…Am fost în deplasare la Dej pentru filmări la un reportaj despre sionişti. Acolo l-am cunoscut pe Emil Nasch (fie-i memoria binecuvântată) un bătrân simpatic şi volubil care mi-a povestit despre ziua de 27 noiembrie 1947, ziua în care ONU adopta rezoluţia pentru înfiinţarea statului Israel. Atunci puţinii evrei dejeni, supravieţuitori ai Holocaustului, împreună cu concitadini români şi maghiari s-au adunat în Sala Mare a Primăriei şi au ţinut un miting de solidaritate. Pe clădire a fost arborat un drapel alb-albastru confecţionat ad-hoc şi s-a cântat Hatikva (imnul Israelului). După cum spunea Emil Nasch “Cântam cu fruntea sus, fără stea galbenă, fără stigmatizare, mândri că suntem evrei!”.
Am sosit acasă pe la ora 16.00 şi m-am dus în bucătărie să gătesc ceva pentru cină. Am pornit radioul pe România Actualităţi. Îmi place să ascult radioul în surdină, atunci când trebăluiesc prin bucătărie, prezenţa lui discretă conectându-mă la cursul evenimentelor fără a-mi pretinde să urmăresc imagini. Deci, ascultam sunetul din fundal, însă la un moment dat am ciulit urechile la o informaţie despre un avion care a lovit unul dintre Turnurile Gemene din New York… Am crezut că e teatru radiofonic, dar era ora radiojurnalului, aşa că am intrat în sufragerie şi am dat drumul la televizor…Imaginile difuzate pe toate posturile erau halucinante: unul dintre Turnuri fumega, iar celălalt a fost izbit de un alt avion. Totul părea o secvenţă dintr-un film de groază, dintr-un sinistru joc pe calculator… Mintea mea refuza să accepte realitatea celor văzute. Între timp a sosit fiul meu de la şcoală (era deja profesor) şi mi-a spus “Mamă, Turnurile Gemene se vor prăbuşi!”. Şi aşa s-a şi întâmplat. Am asistat încremenită la prăbuşirea turnurilor şi mă gândeam îngrozită la oamenii de sub dărâmături, la cei care se aruncaseră pe ferestre, la familiile care ştiau că ai lor erau în cele două clădiri, la pompieri, la reporterii şi cameramanii care transmiteau în direct tragedia. Am vorbit la telefon cu mama şi cu soţul meu, le-am relatat precipitat ce se petrecea, am încercat să-mi sun rudele din Brooklyn, dar liniile erau ocupate…Am aflat cu groază despre soarta pasagerilor din cel de al treilea avion care şi-a ratat ţinta. Apoi am stat ţintuită de televizor, până în zori, ascultând tot felul de comentarii. Atunci am auzit prima oară de Bin Laden, despre care se bănuia a fi la originea acţiunii…M-am gândit la legendarele servicii secrete americane, constatând stupefiată că au fost depăşite de situaţie. Încercam să conştientizez absenţa Turnurilor Gemene pe care le văzusem cu câţiva ani în urmă la New York. Trecusem cu maşina pe artera din apropierea lor şi le admirasem siluetele zvelte profilate pe cer. Brusc mi-am dat seama că se terminase o epocă: A LINIŞTII ŞI ÎNCREDERII ÎN SEMENI. Teama şi descumpănirea se insinua ca o negură. Cred că începând din 11 septembrie 2001, oricare dintre noi, oriunde ne-am afla, ne putem aştepta la acte teroriste şi mă tem că până acum nu s-a găsit metoda sigură de a le preveni. Poate de acum încolo…

Ştefan Niculescu-Maier (Washington, D.C.)
Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi
Pe 11 septembrie 2001 eram acasa, cu o teribila sciatica, si chiar ma uitam la televizor, in lipsa de altceva mai bun de facut (cei care au avut vreodata sciatica inteleg ce vreau sa spun), in momentul in care principalele posturi de televiziune au inceput transmisia in direct din New
York. Astfel, am avut nefericita ocazie sa vad in direct toul, incepand cu impactul celui de-al doilea avion in World Trade Center.
Am stiut ca vad pe viu cum se schimba istoria lumii si ca nimic nu va mai fi dupa acea zi asa cum a fost. Daca mai era nevoie, a devenit clar si pentru mine ca regulile razboaielor se schimba radical, ca America va intra intr-o prelungita perioada de declin, ca se vor deschide noi fronturi militare (am si scris a doua sau a treia zi, anticipand cu destul de multa precizie ceea ce a urmat).

M-a complesit un imens sentiment de neputinta in acele momente, ca in fata unui cataclism natural de proportii uriase, in fata caruia nu ai ce face, de care nu te poti ascunde.

Daca totusi este ceva specific Americii, este puterea de a renaste de fiecare data, de a se corecta, de a invata din napaste si din greseli si de a merge mai departe. Generatia noastra este marcata definitiv de acea zi – si nu pot intelege logica unor indivizi care colporteaza inca teorii ale conspiratiei in jurul ei – dar sper ca acea crima odioasa va ramane un element singular in istoria omenirii iar Statele Unite si alte tari vizate de terorism au invatat bine lectia si stiu sa se apere.

Florin Predescu (Boca Raton, Florida)
Stiam ca NY nu va mai fi la fel!
Pe 11 septembrie 2001 ma aflam in Boca Raton, Florida. Tocmai deschisesem restaurantul ca sef de tura (Morning Manager) la ora 08 00 AM. Primii clienti si deasupra barului cel putin opt televizoare.

Revad imaginile transmise in direct, vizita intrerupta a presedintelui Bush intr-o scoala, comentariile si groaza, panica, tacerea suprapusa peste socul clientelei din restaurant. O liniste sinistra, reactia unor gesturi involuntare din partea tuturor : „Cum de s-a putut intampla ?”

Clientela nu-si dezlipea ochii de pe ecranele televizoarelor. Am telefonat-o pe Angela, prietena si fost colega de scoala din Sibiu ce lucreaza intr-o banca elvetiana din Manhattan. Mi-a zis ca ea e ok, insa New York-ul e acoperit de praful-cenusa turnurilor naruite. Plangea.

Nu cu mult inainte de tragedie fusesem in Manhattan. Simteam cum sufletul meu este amputat de imaginea emblema majestatii sale New York-ul, poarta a intrarii inspre libertate, muzica lui Frank Sinatra, Lisa Minelli, Neil Diamond sa.

Stiam ca NY nu va mai fi la fel! In NY se merge intr-un anume fel, se vorbeste intr-un anume fel, se mananca intr-un anume fel!

Nothing is like NY! Am vazut orase ca Paris, Munchen, Amsterdam, Singapore, Barcelona, Copenhaga si alte orase mari, insa nu au nimic din spectacolul strazii newyorkeze.

Ca un baiat crescut pe maidane si nu in locuri de mare rafinament si lux am invatat limba si civilizatia strazii mai bine ca nimeni altul.

Va voi povesti un episod intamplat in NY. Langa Gare Central in fata toaletei un portorican din Bronx imi zice HOLA! Eu ii raspund QUE PASA, CUNADO? Tipul da mana si imi arata o sticla minunata de Tequila. Ne asezam undeva prin spatele statiei de autobuze (greyhound, metro sa) si tragem cate o dusca din Tequila, pe rand ca in Ardeal in vremea soldatiei. Ne-am imprietenit si faptul ca vorbesc spaniola ne-a legat si mai mult. Imi dadea o senzatie de libertate totala bautul din brown bag.

Desigur multi ma vor mustrului pentru acest pacat, dar vorba unui poet mare TS ELIOT: „am pacatuit, dar nu stiu in ce loc”. Eu as zice ca in NY mi-a facut placere sa degust orasul in plinatatea strazii.

Eram convins ca dupa aceasta tragedie, viata din NY va insemna o revizuire a serviciului de politie si de securitate. Oamenii nu vor mai fi la fel de degajati si vor trai un sentiment al neincrederii.

Revenind la ziua din restaurantul Rascal House, eminamente local evreiesc am citit o mare ingandurare, framantare pe fetele clientilor. Mai mult decat ceilalti americani, „evreii mei” asa cum obsinuiam eu sa spun, stiau mai mult decat oricine ce inseamna o atare catastrofa. Am tacut si eu, am plecat spre casa intristat, inciudat, revoltat ca tocmai Americii i se poate intampla sa fie atacata miseleste. Mi-am spus ca acesta ar fi inceputul unei ere dificile. In acelasi timp am avut direct via telefon un interviu cu ziarul local din Sibiu TRIBUNA. Se pare ca a fost printre primele interviuri legate de 9/11 din presa scrisa din Romania, in acea vreme (sept 2001). Interviul a fost preluat si de catre Romanialibera din Buc. Din pacate interviul nu-l am aici in SUA, se afla la Sibiu in copie xerox.

Mariana Gott-Schmilovici (Haifa, Israel)
Oare invatam ceva din istorie?

11 septembrie 2001, o mica cafenea langa Universitatea din Haifa, ora 4 dupa-amiaza, cred… Intalnire la o cafea cu Eti, „organizational” psiholog, angajata (printre altele) pentru a ma convinge sa nu demisionez, dupa mica furtuna cu tunete si fulgere pe care am starnit-o la Universitate. Caci o lunga vara fierbinte a fost cea a lui 2001, fac o paranteza…

Sfarsitul lui august, in mod special. Si nu numai din cauza caldurii – obisnuite, aici, in Israel – ci a evenimentelor personale. Baiatul celor mai buni prieteni ai nostri a murit in timpul prestarii serviciului militar. 19 ani, a fost gasit impuscat in camera sa, li s-a spus parintilor ca e sinucidere, nu accident. Soc. Dupa ce plecase dimineata de acasa, bine-dispus si sanatos, dupa-amiaza parintii au primit groaznica veste. Seara de seara, nopti, am fost impreuna cu ei. Si a doua zi, zi de zi, la servici. Unde programatori nu de cel mai inalt profesionalism au facut gafe ce au necesitat ore si ore de munca, unde diferiti sefi si sefuleti voiau doar sa-si apere pielea fara a-si asuma responsabilitati si unde „prea-plinul” meu s-a revarsat, iscand acea furtuna…

11 septembrie 2001, inchid paranteza. Telefonul mobil al lui Eti suna, tulburand conversatia. Zambeste, „fiica mea de la New-York, scuze, trebuie sa raspund” si vad zambetul ei disparand incet-incet, fata alungindu-se, paliditatea si expresia ei ma sperie. Ce e, s-a intamplat ceva cu fata ta? Nu, spune in soapta, slava Domnului, nu, dar un avion a intrat intr-unul din Turnurile Gemene, se pare ca e atac terorist. Platim, iesim preocupate, deodata situatia delicata de la Universitate nu mai este atat de importanta, fiecare pleaca in drumul ei si ajunsa acasa nu ma mai dezlipesc de televizor… Iata fumul, iata si alt avion si al doilea turn, iata in fata ochilor mei, pe micul ecran, pe viu, ce umor negru, pe viu, cum se prabusesc, la propriu, simbolurile lumii libere ! Fotografia cu turnul Eiffel, Big Ben si Turnurile Gemene, fotomontaj al unei agentii turistice, pe care o pastram de ani de zile, e inutila acum. Al treilea simbol nu-l voi mai vedea niciodata, la propriu…

Cea mai ingrozitoare scena pentru mine, fara a analiza prea mult in acele momente, a fost sa vad oameni fugind ingroziti, in spatele lor turnurile prabusindu-se in tombe de fum si alti si alti oameni sarind in gol… scena dintr-un film stiintifico-fantastic. Realitatea intrece orice imaginatie. Am vazut totusi, la propriu, locul unde era World Trade Center, cativa ani mai tarziu, cu ocazia primei mele vizite la New-York. Impresionant. Incredibil. Alta linie a orizontului se vede din Brooklyn. Alta istorie s-a nascut si se formeaza. 9/11, cum spun prietenii mei americani, a fost un punct de rascruce. Aceiasi prieteni, care si in 2001 cand am reusit sa luam legatura cu ei, si in 2005 cand i-am vizitat, si in 2008, la urmatoarea vizita la New-York, au refuzat sa vorbeasca despre ‘asta’. Trauma. Au specificat doar ca de-abia din acea clipa din 11 septembrie 2001, au inceput intr-adevar sa inteleaga ce inseamna terorismul, nu doar teoretic. Nu doar lozinci si condamnarea, politically-correct, de la distanta, a sinucigasilor ce iau cu ei zeci si sute de vieti de cetateni nevinovati.

Oare invatam ceva din istorie? Macar din cea care se desfasoara sub ochii nostri?

Petru Clej (Londra, Marea Britanie)
11 septembrie 2001 – prima zi a mileniului trei

Pe data de 11 septembrie 2001 nu m-am umplut de glorie ca jurnalist. Tocmai în acea zi însorită de sfârșit de vară/început de toamnă mi-am găsit să mă învoiesc de la BBC, unde lucram ca redactor șef al redacției române la Londra.

Am plecat pe la 1.50 PM, tocmai când pe ușă intra asistenta de redacție Laura care-și începea schimbul la 2, spunând “Am auzit că s-a întâmplat ceva cu unul din turnurile gemene”. Era turnul de nord care fusese zibit de un avion la 1.47 dar deocamdată nu se cunoșteau amănunte.

Motivul pentru care mă învoisem pe trei ore era un job de consulting în post-producție pentru o televiziune japoneză care realiza un documentar despre “Cimitirul vesel” de la Săpânța. Cu această ocazie, mi-am confirmat suspiciunea că cimitirul respectiv este un kitsch infect, iar “artistul popular” Dumitru Pop care pictează crucile un gogoman care scoate numai platitudini pe gură.

Îmi aduc aminte cum eram chemați periodic din camera de montaj în camera vecină de cineva care ne anunța: “Un avion a izbit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Sud”, “S-a prăbușit Turnul de Nord”…

Am terminat treaba cu juranlista japoneză și m-am întors la BBC pe la 5, reluându-mi activitatea, care, vă imaginați, era extrem de febrilă. Ani în șir (vreo patru) am păstrat tăcerea despre motivul învoirii mele, fapt care a atras glume printre colegi: “Petru a fost implicat în conspirație.” Am păstrat tăcerea pentru că era destul de jenant, pentru că pusesem interesul personal (să câștig niște bani în plus) față de interesul BBC, care avea nevoie de mine într-un moment important.

Cert este că de atunci, viața mea de jurnalist și de cetățean s-a schimbat pentru totdeauna. Aproape tot ceea a urmat a fost influențat de evenimentele petrecute în acea zi.

A fost ziua în care s-au risipit iluziile născute în 1989 la căderea comunismului cu privire la “Sfârșitul istoriei”. A fost ziua în care pesimismul lui Huntington a învins optimismul lui Fukuyama. A fost ultima zi a secolului XX și prima zi a secolului XXI, prima zi a mileniului trei.

Anton Constantnescu (Statele Unite)
Am calatorit cu linia de pe care a fost deturnat unul dintre avioane

Cu cativa ani inainte de eveniment, cand lucram in Newark dar locuiam in New York, mergeam in fiecare zi prin WTC ca sa iau trenul de Newark, asa ca ii cunoasteam toate colturile. Numai cand aveam
musafiri urcam cu ei si la nivelul maxim, sa admiram peisajul..

Am intalnit mai multi romani care lucrau acolo si despre care nu mai stiu nimic. Majoritatea „puneau tara la cale” fara sa aiba habar de nimic, dar isi dadeau niste ifose teribile. Parerile majoritare erau derivate din ideologia legionara, dar cu unele variatii (mai putina agresivitate in ele).

Cu doua saptamani inainte de incident, in august 2001 am fost la un congres de chimie care a avut loc in Chicago. Am ramas uluit de nivelul de laxitate al lucrurilor! De fapt venind cu o ora inainte de
plecarea avionului pe care urma sa-l iau, functionara mi-a spus: „de ce sa nu-l iei pe acesta care pleaca in 8 minute? Ai destul timp.” Am urcat in avion simtindu-ma ca si cand as fi luat tramvaiul in Bucuresti.
La care eu am rationat: a zbura cu avionul a ajuns acum echivalent cu a lua metroul!

Dar nu m-am simtit bine vazand acest „progres”! Am rasuflat usurat cand am sosit „acasa”. De fapt niciodata nu mi-au placut calatoriile cu avionul. Am calatorit de foarte multe ori cu avionul in toata America si mai mult. A fost o ocazie de a cunoaste lumea sub alte aspecte decat in viata curenta. Unele intamplari de care am avut parte au fost chiar notabile! De neimaginat in viata curenta!

De exemplu, odata am calatorit langa o tanara apartinand religiei „santeria”. Am intrat in vorba cu ea (mai precis ea a intrat in vorba cu mine), dar a trebuit sa-i atrag atentia sa nu-si mai infiga unghiile in mana mea cand simuleaza ca ii este frica de zbor.
Suferinta si sacrificiul animalelor sunt preceptele lor de baza.

Mi s-a parut incredibil!

Si totusi am trait si intamplari mai picante.
Fiind de obicei singur in zborurile mele, am fost plasat de obicei ca umplutura pe locurile laterale, pe randurile de trei persoane. Odata am calatorit langa o pereche saudita (asa cred), barbatul aratand infiorator in tinuta sa traditionala musulmana, iar femeia avand
cearsaful negru pe cap. La un moment dat barbatul fioros, care evident se asezase intre mine si nevasta lui (prima, a doua, a treia sau a patra…intrebare fara raspuns!) s-a ridicat sa mearga la WC. In acel
moment ochii de vultur ai femeii cu iasmac in cap au prins ocazia…iar mana ei s-a plasat cu violenta intre picioarele mele! Abia m-am abtinut sa nu tzip!

Nu mi-a venit sa cred, in primul rand ca femeile musulmane sunt atat de deprivate de sex incat sa-si incerce norocul…fie si cu mine, fie si in avion! De fiecare data ma gandeam ca o anumita supraveghere a
lucrurilor care se petrec in avion ar fi necesara. Ca lumea este destul de nebuna, daca este lasata la voia ei! Jur ca incidentele prezentate sunt adevarate, nu inventate!

Si iata ca pe 11 Septembrie 2001 deschid ca de obicei televizorul de dimineata; eram in San Mateo – San Francisco – si vad prezentate cele doua turnuri de la WTC. Apoi revad faza in care un avion a intrat in
primul turn. Din acel moment nu m-am miscat de langa televizor si nu am mai plecat la companie, in Palo Alto, unde lucram.

Mi s-a parut fascinant si in acelasi timp jalnic. Nu am avut nici o indoiala despre cine este in spatele acestei actiuni, dar ulterior am ramas cu gura cascata cand doamna Condoleeza Rice, secretar de stat in
guvernul Bush, a declarat: „Cine si-ar fi putut imagina asa ceva?”, cand raspunsul corect la aceasta intrebare ar fi fost: „Chiar functia dumitale era sa-ti imaginezi asa ceva”! O doamna eleganta, de buna calitate, ajunsa pe un post in care ar fi trebuit sa-si imagineze cum sa apere SUA! Ce nepotrivire!

La televiziunea americana se prezinta de multe ori emisiuni de prevenire a lumii asupra modului cum se poate apara de hoti, de talhari si de alti raufacatori. Aceste emisiuni au ca eroi principali fosti criminali, care s-au dat pe brazda si acum sunt de partea legii
(…) Lor le face chiar placere sa arate stilul lor de „lucru”. M-am gandit mereu: oare din ce motiv nu consulta FBI-ul fosti fundamentalisti islamici, ca sa previna lumea la ce sa se astepte? Ca doar exista si asa ceva!

Cristina Dobrin (Toronto, Canada)
Mi-am imbratisat copiii si am plans

Ma intorsesem la birou dupa o scurta vacanta de o saptamana, timp in care ma pregatisem pentru un examen de finante (studiind in jur de noua ore pe zi). Sustinusem examenul cu o zi inainte si acum ma simteam eliberata de o mare povara. Anticipam cu nerabdare zilele viitoare ; plimbari, carti care ma asteptau…relaxare.

Era o zi frumoasa de sfarsit de vara in Toronto…cerul albastru…soarele prietenos…

Sediul companiei unde lucram se afla intr-o cladire cu 14 etaje; fiecare etaj contine birouri, dar mai ales «cubicles» ; in jur de o mie de angajati in total.
Abia incepuse ziua de lucru cand…forfota, telefoane sunand, radiouri date la maximum. Socrii mei se aflau in vizita la noi. Primesc un telefon de acasa; soacra mea agitata, speriata…nu inteleg mai nimic, in afara cuvintelor «deschide radioul…New York…zgarie nori…avion…explozie».

Intre timp colegii se adunasera in jurul meu; uitasem de aparatul de radio care se afla pe biroul meu, dar nu era inca deschis.

O apasare pe buton si…Dumnezeule…ce auzim ? Nu se poate! Nu intelegeam ce se intampla ! Totul se derula in creierul meu cu repeziciune. Franturi de imagini, descrierile auzite la radio care luau contur in mintea mea, voci agitate, speriate, colegii care ascultau…tremurul fiecaruia…energia care se degaja si ne unea…
Se asternuse tacere…cuvintele erau de prisos…intrebari nerostite pluteau in aer.

Ma gandeam la familia mea; erau cu totii in siguranta; atunci, acolo. Dar maine? Nu ma gandisem niciodata la posibilitatea unui atac terorist , desi auzeam, citeam despre ceea ce se intampla in lumea larga. Ma simteam insa in siguranta in Toronto. Pana in acea zi.

Nu stiu cum s-a scurs ziua de lucru. Nu are nici o importanta. Tot ce imi amintesc este nerabdarea cu care asteptam sa ajung acasa, la ai mei.
Mi-am imbratisat copiii si am plans mult…Dragii de ei nu stiau ce se intampla si poate a fost mai bine asa. Nu simteam nevoia sa vorbesc cu nimeni si despre nimic.

Era atata durere si tristete in lume !

Si daca personal am invatat ceva din aceasta tragedie este dragostea de viata. Viata aceasta care ne-a fost daruita si care depinde in mare masura de noi cum o traim, daca ne bucuram de fiecare clipa, daca «atingem» prin noi insine vietile celor din jurul nostru.

(Nota Redatiei: Asteptam in ecouri si alte impresii din acea zi. Le vom publica prompt!)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (10-9-2009 la 00:00)

    …autorii care si-au depanat azi impresiile traite in urma cu 8 ani,cand s’a comis groaznicul act de teroare in centrul si miezul lumii= NEW-YORK CITY-, trasforma saptamanalul”ACUM”intr’un organ ziaristic de prima linie si calitate.

    fiecare,in stilul sau,au
    reusit sa ne transmita quintensenta,tabloului
    apocaliptic, mai abitir decat toate reportajele si fotografiile publicate pana acum.asadar,felicitari si multumiri fiecaruia in
    parte,si la tuspatru laolalta.tragedia consista
    si persista sa se repete, luand dimensiuni de necrezut,de la inceputul existentei noastre pe acest glob,pana…pana cine stie, pana cand…?
    sodom si gomora,cain si abel,turnul babel,hiroshima si nagasaky,sparta si atena,gingis han,napoleon,hitler,stalin,a.c.cuza,
    garda de fier,legiunea si capitanul,antonescu,
    ceausescu,…ce-am cadadicsit sa’nvatam noi din istoria „sefilor” CARE NE-AU CONDUS PANA ACUM,
    IN locurile unde ne aflam?
    itzhak bareket

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ateistul.com: (10-9-2009 la 00:00)

    Habar n-am ce faceam atunci pentru ca nu mi s-a parut extraordinar de important sa tin minte, de fapt n-am avut nici cea mai mica banuiala ca viata mea ulterioare v-a fi influientata major de aceste eveniment.

    Un singur lucru imi aduc aminte: „Imagine no religion” cintat de Beatles si difuzat l a nu stiu ce radio obscur a capatat o noua dimensiune.

    E adevarat ca au fost atrocitati savirsite si de oameni nereligiosi, dar asta e natura umana. Daca am scapa macar de cele facute in numele religiei…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
50.19.34.255