lacrimile lui, mărgele de nisip.
şoaptele lui, azur de jad roşu,
mări ce-mi traversează
pântecul, învăţând
legănarea din valurile deşertului.
se pare că visele au muchii
de piramidă, seamănă
a înclinare spre tăcere.
ca şi cum coralul s-ar vopsi
cu albastru, să predea alchimia.
23 ianuarie 2010, 23:22
Am optat pentru acest titlu nu pentru că, totuşi, n-ar exista, poate, şi exemple care confirmă afirmaţiile de mai jos, ci pentru că, în opinia noastră ele sunt totuşi mituri. Cu alte cuvinte, deşi mulţi le cred valabile, la o analiză atentă nu stau câtuşi de puţin în picioare.
Lista, nici pe departe completă, a fost alcatuită de echipa redacţională ACUM şi vă este prezentată ca o invitaţie la o dezbatere. Sunteţi de acord cu aceste afirmaţii? Aveţi exemple sau contraexemple sugestive? Oferiţi-le şi altor cititori, spre edificare.
Până una-alta, noi credem că nu e vorba decât de „poveşti de adormit copiii”. În orice caz, în redacţia ACUM, noi nu credem în ele! Aveţi alte propuneri de „Poveşţi de adormit copiii?” Nu ezitaţi să le faceţi cunoscute!
1. Românii sunt ospitalieri;
2. Etnicii romi strică imaginea României;
3. Romania e cea mai frumoasa tara din lume;
4. Românii sunt hoti;
5. Romanii ştiu sa se distreze ca nimeni altii;
6. Româncele sunt cele mai frumoase femei;
7. Românii au o istorie glorioasă;
8. Românul s-a nascut poet;
9. Cuvantul „doina” apare numai in limba romana;
10. „Mămăliga nu explodează”;
11. Bărbatul trebuie sa fie puţin mai frumos decât dracul;
12. Romanii sunt creştini de 2000 de ani;
13. Poporul român e pe aceste meleaguri de 4000 de ani;
14. Sanda Marin era de fapt bărbat;
15. Traian Vuia a fost primul care a zburat cu un avion;
16. Antonescu nu a permis deportarea evreilor;
17. Cuvântul DOR este intraductibil, există doar in limba română și este imposibil de
Definit;
18.Țigani furau copii, îi schilodeau şi îi puneau la cerșit.
19. Bucuresteni = mitici;
20. Vorbitul după ureche e un sport naţional romănesc;
21. Banatu-i fruncea;
22. Ungurii vor sa ne ia Ardealul;
23. Evreii au adus comunismul în România;
Vă aştepţăm cu mult interes în acest dialog!!!
Echipa ACUM
Yigru Zeltil sau farmecul insuportabil al avangardei. Un (pseudo)interviu.
..şi v-am acoperit cu pătura de cal
şi-am plâns de mila melcilor din deal
ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
\”Câtă tristeţe mov
într-un pahar cu apă chioară\” ..
(două stanţe dadaiste)
Pe Yigru Zeltil îl întâlnim pretudindeni. Si măcar dacă am ştii cine e. Este aici şi dincolo, ascuns după norii poeziei. El se hrăneşte cu ambrozia avangardei, este o vietate multipodă ce scurmă biblioteci şi colecţii, un constructor şi un traducător de texte, ar fi putut fi desenat de Brauner pe canvasul abstractului ca un general al hărţoagelor descompuse de eoni şi de praful uitării. La numai 17 ani YZ este deja un expert, un analist, un vraci al vorbelor şi un improvizator de geniu. L-am cunoscut în timp de război, stând amândoi pe gardul unui labirint, nepoţi ai întâmplării, angoasele mele se potriveau bine cu versul său ce se cerea înghiţit, digerat, rescris, metamorfic regurgitat dintr-un alt cotlon al minţii. Iată un prim contact, un mirabil joc de şah pe o tablă fără limite, fără durată :
fără durată
ochiul tău e o imensă portavoce
ochiul tău va şopti avioanelor şi ele vor rămâne în aer
vulcanii îşi vor opri neliniştea îndată ce tu le vei spune
şi păsările plutesc fără să dea din aripi
fără durată imensele patefoane ale florilor se vor opri
munţii uită de riduri şi se apucă de balet
respiraţia ta va concentra toate necazurile lumii ca o trezorerie (YZ)
Profeţii de razboi, pe o temă fără durată
Ochiul soldatului e un imens megafon
comandantul strigă avioanelor să ramână în aer
femeile vor opri lactaţia în clipa în care li se va cere
păsările vor survola graniţa cu aripile închise
patefoanele vor scârţăi în gol de 33 de ori pe minut
balerine stresate de plieuri se vor întinde ca vela în vânt
respiraţia noastră va şuiera prin necazurile lumii
cu inconvenienţa unei nunţi amânate
Jesus va muri fără glorie, pe o canapea.. (R)
Energia şi prolificul lui YZ electrizează. Apare o inevitabilă nevoie de intâlnire, iată fragmente dintr-un mesaj netrimes lui YZ:
Această afecţiune a dumneavoastra pentru avangardă m-a transformat (dupa cum se simte) într-un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect visceral
ce capătă forma subtilă a unei epistole care se naşte miraculos, singură:
\”Dragă YZ, trebuie să ne întâlnim la Constanţa sau la Tel Aviv, în scopul unui interviu despre activitatea ta fenomenală. Timpul e scurt, eliptic de insuficient,
dar vom transfigura realul în discuţie metafizică, pe care o fixăm neapărat într-o locaţie care să dea spre una din mări, mai ales clipocit de valuri. \” (R)
YZ răspunde:
\”ebonett în demi-furtun\”
apele culorilor merg oare cu liftul
ciupercilor roz care vin să se cazeze în păr le spun că nu-i hotel
şi pe frânghie stă la înălţime îngerul relaxat ce suge cu paiul
covorul grădinărit al unui vierme de apă
şi lichidul din pahar rezonează cu orchestra din copac
(10 iunie 2009)
Rameau:
Care este motivul pentru care îţi place avangarda? Şi altii ca tine au descoperit-o in diverse perioade. Zicea Nicolae Tzone: \”Traducând pe Tzara (Vingt cent poèmes-1918) am fost fascinat de libertatea versului, efectele miraculoase prin simplele schimbări de frazare, ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Textul exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor\” . Care este lista ta de preferinţe, YZ?
Yigru Zeltil:
Mai bine spus, motivul pentru care mă obsedează avangarda, pentru că \”obsesie\” e cuvântul potrivit. Obsesia asta a mea a început abia toamna trecută, dar a luat repede amploare. Înainte de asta, m-am hotărât să-mi diversific lecturile şi, astfel, am citit multe versuri simboliste (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, dar şi Macedonski, Minulescu, Bacovia…), iar pe la sfârşitul verii deja încercasem Ion Vinea şi Gellu Naum. A mai fost nevoie de câteva luni până să pun mâna pe cărţi de Stephan Roll sau Virgil Teodorescu, dar, încetul cu încetul, mi s-a dezvoltat apetitul pentru avangardă într-atât de mult încât m-am hotărât prin decembrie, cred, să fac un site dedicat exclusiv avangardei.
Până acum, am strâns foarte multe informaţii pe acel site, dar niciodată nu m-am gândit serios de ce să fac asta. Găsesc cumva plăcere în activitatea în sine de inventariere (nu mi-am putut explica acest lucru), dar, oricum, motivul principal este faptul că îmi plac avangardiştii. Scrierile lor par să nu-şi piardă nicicând farmecul lor \”convulsiv\”, prospeţimea aceea a unei viziuni a noului, au un soi de halou în jurul lor.
Par a fi milioane de ani-lumină distanţă între searbăda literatură de la şcoală (ce-i drept, acum pot spune că îmi plac unele poezii de Blaga, de Ion Barbu, de Nichita, dar încă nu pot suferi romanele acelea \”halzaciene\”, cum prefer să le spun) şi literatura avangardistă, care, ce-i drept, rămâne literatură, dar în sfera aceea a literaturii care îmi place, plină de poezie şi teribilisme. Iar să spun autorii mei preferaţi din sfera avangardei, nici n-aş putea: aş putea totuşi să menţionez că printre cei mai nepreferaţi se numără Bogza sau veşnic prefăcutul Virgil Teodorescu…
Oh, şi am uitat să menţionez că, dintre pictorii avangardişti, am o slăbiciune pentru Joan Miró. Îmi plac mulţi dintre ei, inclusiv Picasso, Arp sau chiar şi Dali, deşi am sentimente mixte în ceea ce priveşte Dali… Deşi poate n-are la fel de multe tablouri memorabile ca Dali, Victor Brauner e şi el demn de apreciat. Ar mai fi şi alţi pictori români foarte talentaţi precum Jacques Herold, Jean David, Hedda Sterne, Michonze sau Paul Păun şi Dolfi Trost care sunt şi scriitori… În afară de suprarealişti, îmi mai plac Yves Klein, puţin Andy Warhol, dar nu îmi prea place Jackson Pollock… Ar mai fi Matisse, plus câţiva pictori din Congo pe care i-am descoperit recent şi care au nişte picturi foarte frumoase, colorate strident…
Rameau:
În lumea digitală, crezi că mai e nevoie de poezie? Mallarme ne-a învăţat că lumea există ca să sfârşească într-o carte. Dar cartea de tip Guttemberg dispare, se dizolvă.
Cine mai citeşte şi de ce?
YZ:
De ce nu ar fi nevoie? În curând, cred că va fi o reîntoarcere masivă la poezie. Chiar dacă se spune că tinerii nu mai bagă în seamă literatura, tot tinerii sunt baza. Ei au mult timp liber, ştiu să se descurce cu tehnologiile digitale şi, câteodată, le mai place
să citească un Nichita Stănescu sau un Cărtărescu sau un Păunescu…
Scuze pentru răspunsurile astea de 0,5 lei, nu mă cuprind stările poetice întotdeauna…
Rameau:
şi totuşi am un exemplu al inspiraţiei tale imediate, un rondo dadaist metro-nostalgic pe care îl găsim frunzărind netul…
poemul (III)
\”plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc \”
Apoi ne-a delectat cu traduceri, vitale încercări de mirare. Curgeau la grămadă, poeţi francezi care mai de care, texte cu un iz suprarealist. Am ales câteva exemple pe care YZ le comenta cu fervoarea unui Alladin modern:
<< Iată o poezie de Blaise Cendrars, un scriitor francez care pe de o parte a influenţat Zona lui Apollinaire (!!!), şi pe de altă parte a scris nişte proze autobiografice în care sunt multe detalii (posibil) fictive... >>
\”Perforări\”
Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroşi înspumaţi
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care îşi
împărtăşesc ştirile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două faţete ale apropiatului tren
sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici şi mă priveşte şi mă nelinişteşte şi mă îmbracă
precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi
<< Iată un text de celebrul André Breton, din păcate atât de ignorat de traducătorii noştri românaşi. N-oi fi eu traducătorul peştelui regal, dar cred că această traducere aproximativă merge... Am ales să traduc titlul drept Ochi de purpură, dar revin la alegerea mea, deoarece, în original, titlul este Ochi de zinzolină, deşi puţini cunosc cuvântul zinzolină care este numele unei culori apropiate, dar nu identice, de purpură... A, şi vă provoc să ghiciţi de ce am ales să traduc tocmai această poezie... >>
Ochi de zinzolină
Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de zinzolină
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de zinzolină
YZ
E momentul să ne tragem sufletul, să căutăm o cafea , este o zi cu plin soare, poetul invită cu bonomie spre falezele gândului:
diurnă
orele lucidităţii zac moarte pe farfurie ornate cu frişcă
spiritele cântă la neon
vânzătoarele au freon de frigider la spate
în linguriţa mea fac baie suedeză
în pahar privesc ca în marea adâncă
şopteşte cineva din pahar vino mai aproape
Rameau:
serile fierbinţi declanşează elan dionisiac cititorului, sedus de lectură, ecoul răspunde cu sonorul cuibărit în baia de cuvinte:
\”Bunica ta, această Erendiră a caravanelor tactile..
vegetal ascunsă în baia de cuvinte, declamând verbale victorii
asupra unui nepot dezlanţuit, devorat de plecări recursive
cruciade solubile, cu cafeaua pripită în geantă,
despletit de dorinţa de a etala fractalul şi papionul de miere,
amintind galant clark gable primăvară pe plantaţia de varză
kub translucid, apa trasă de neîntâmplări
apoi, revenind la balul mascat cu frenezie în păr
după dansuri subverse, frivole, vă auzeam
sub duş improvizând rime hipnotice
mimând tropot de bivoli latenţi..\”
(Rameau – un comentariu pentru Yigru peReţeaua literară )
Rameau:
Am o întrebare de duzină care pe mine m-ar enerva. Ce cărţi ai lua pe o insulă pustie? Cum vezi literatura română peste 20 de ani?
YZ:
Gellu Naum – \”Despre identic şi felurit\”, Tristan Tzara – \”Douăzeci şi cinci de poeme\”, Ilarie Voronca – \”Ulise. Brăţara nopţilor\”, Stephan Roll – \”Ospăţul de aur\” şi poate şi Arthur Rimbaud – orice ediţie care conţin \”Iluminaţiile\”.
Peste 20 de ani, poate că scena va fi plină de nume cu stiluri foarte diferite, de o diversitate şi mai mare decât azi, dar, cel mai probabil, va reveni în forţă poezia metafizică… Aşa simt eu, că o să se sature unii şi alţii de poezia această urbană, stradală care este astăzi la fel de răspândită sau chiar mai răspândită decât a fost pastorala acum o sută de ani…
Rameau:
E timpul să ne luăm rămas bun. Despre evoluţie şi proiecte de viitor vom discuta cu proxima ocazie. Acum te rog să improvizezi \”instinctiv\” un scurt mesaj către cititori…
YZ:
Le-aş recomanda cititorilor să se încarce tot mai mult cu energie pozitivă şi să se încreadă în puterea poeziei de a fi transcendentală, cu toată tentaţia de a spune că viaţa e o continuă elegie, cu toată tentaţia perfidă de a pune mai presus o mizeră poetică de
spleen neîntrerupt decât un cocktail în mijlocul soarelui de jazz tropical.
Să nu ocolim ceea ce ne dă voie bună pentru că aşa ne spune un critic care apreciază doar bocetele unui suflet sinucigaş! Intuiţia e primul cuvânt…
Multă iubire şi spontaneitate! \”
Din nou, razboiul..
din nou sub bombe, cautam victorii
nu stim ca ne-au infrant, e prea devreme
stam pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverente
adevarul e facut din lumina si fum
petalele unui visin japonez nici nu exista
decat in imaginile cumparate iarna
cand mamele concep vlastare
soldatii viitorului razboi
discutand cu generalul acestor vremuri tulburi
iti da prin cap sa-i smulgi shiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare si onctuoasa sarutare
iti iei ramas bun de la materie
ca de la un adevar ce se stinge
ca o ruina fumeganda
peste care cateva cadavre
cuminti, asteapta implozia
rasplata unor castigate cu sange
medalii ..
Likidia
(2 strofe lichid-nonstabile)
Punekla likidia cardiacă
carosabil semn giratoriu
în oraşul acela descompus, deţinut de molii
fecunde fabrici de sticlă, carosabilă mov
timpul, o valoare nulă
strigătul, o pedanterie calorică iarna
stau în pod si urlu urlete rotative
mă caută decrepirea, iconostabil marţipanul
le dau cu tifla-n praz
sunt intangibil ca un iceberg iarna
în plopi vampirii cântă ca nebunii
pe sotto voce, ultrasonic dans..
***
am băut apă ca să fiu beat
beat şi surd ca un bivol ambivalent
trag la o căruţă plină cu fecioare
le vând mai încolo pe tutun
plantez tutunul, fumez arici masculini
caut explicaţii pretudindeni, îmi trece viaţa ca o nălucă
oare Luca era grec?
oricum mă uit nu găsesc sudul
citesc la felinare umbre
mă ascund polivalent în crepuscul de minotaur
fără coarne, doar feromoni…
HOLOCAUST
vorbesc o limbă moartă
moartă, îngropată cu încă 6 milioane
un abator de nume
o listă infinită de universuri curmate
în meteorica pierdere a raţiunii
într-un vid imposibil de golit
un vacum, un zero, o demenţă şi un apus
cioplite toate într-o fugă de Bach
în catedrala din Ulm, în apele Rinului
pe culmea şi în ritmul unui marş
plâng într-o limbă veche
o cânta omul cărţii,
o încercau pruncii care au construit babilonul,
fetele care au născut alte fete
femeile care au murit
ca să ne naştem noi
goi, despuiaţi, huliţi
urmaşii lor la urma urmelor
uneori bunici, alteori fumuri subţiri peste crematorii..
Avantajele limbii virgine
Traducere din Tristan Tzara
Valiza se deschide, inutilul anului trecut, pe strapontinele coliviilor primei juneţi, primăvara
fară de vârstă revine in piaţa goală privind gura cu aceiaşi dinţi, acelaşi pahar de cristal cioplit cu iniţială mare. Deodată doi domni se opresc, faţă in faţă, unul în profilul primului, privire groasă. Coafura în circuit feciorelnic închis, globulă nervoasă timidă, fericirea arestaţilor. Si ca-ntr-o pasionată cursă devorăm tot ce a rămas să ştiim. Cei doi domni poartă bărbi pavoazate. In clătinare, dinţii-s gata să muşte. Moartea în buzunare, cheia e în buzunar. Cel cu ochiul agil plin de viaţă, domnul AA presupune că va intoxica sticlele din nori. Cei doi domni schimbă cuvinte despre umanitate şi ipotezele sale. Grilajul care inconjoară limbajul fiind strâmt şi sărac. Nu le tremură un muşchi. Nu fac zgomot căci frunzele, pomii iarba şi grăunţele poartă mănuşi de lână. Obişnuinţă şi curăţenie! Bărbatul presară plânsete printre bărbaţi. Orice frază recitată cu \”uite\” spre sfârşit este profitabilă. Viaţa îşi roade buzele, rogojina de şters picioarele se toceşte.
Unghiile se prepară de moarte prin manichiură. Domnul AA îşi continuă dictarea. Cei doi domni nu ştiu de fapt nimic. Continuând plimbarea, ca o lacrimă de zahăr care nu-şi schimbă vibraţia latentă sub nervul limbii, mulţumită vis-a-visului anihilat. Cei doi domni se reîntorc la ei acasă, locuiesc ambii în acelaşi hotel.
***
Ridică-ţi fusta şi morala pune-ţi oţet pe genunchi
tatuaje locale, girantele mângâieri, mângâieri şi suspine
botul tau ros de barba mea de os
nu cred, nu te cred. porţi provocante sutiene de vânt
nu bei, nu ţipi, nu piele, nu rang
treci prin gaura capitonată cu veşted granulat în batistă..
mănânci batista cu lacrimi cu tot..
ma diseci, ma trupuieşti cu trup paraşutat în aerofagă fagie
gudurate scheme alambicate în zgomot de fanfară
în lupte pasive, te-ai întors toată fund la mine
fluturând un bilet de avion, o bancnotă cu trei cristale,
paralela 45 şi unghiul tău ravenă muntoasă.
telefonul, sună religios..
alooooo zici şi împleteşti un fular de sconc, ravagiu şi sinucidere.
***
Nota traducătorului:
Uneori să ne întoarcem prin timp mergând cu spatele. Ca un animal asimetric, baletul vorbelor, zgomotul de fond ne înalţă, ne biciuie spiritul întinsul arc de puşcă atemporală. Acţionăm şi Admirăm. un cititor nepriceput ar arunca şi cartea şi pantoful. E mai simplă o călătorie mentală, caloriferul deschis, zigzagul minţii pure, toate acestea făcute dintr-o caramea subtilă ce ţi se topeşte pitită în gură..
***
Tristan Tzara-Monsieur AA L’antiphilosophe 1949
Despre Ură
pentru ură aveam un dicţionar
căutam cuvinte rele, pline de venin
petreceam pe tarabe rău famate
cu femei uşoare, două la leu
mi-era inima cât un bulgăre de tristeţe
un astru mort, rece în catedrala pustie
doar muezinul mai răsufla pe podea
gol de trăiri, gol de viaţă
din gura lui fugeau sute de nopţi
narghilele fumate în alte haremuri
pândeam primii aştri la răsărit
şi nicidecum nu era ură
greşisem, ţinta nu era poetul
ci doar versul lui molcom
la capătul patului
când dragostea nu îşi găsea cuibul..
Sa stingi o lampa stinsa
am stins o lampa stinsa
pe ecran cineva canta Janis Joplin
in spate fum
in fatza labirintul..
Si sting blestemata asta de lampa stinsa care nu se stinge
mi se spune ca turnul de fildesh s-a prabusit
abisul e mai adanc decat proectia lui tridimenionala
lumea in care traim
(de fapt prin care trecem)
si lampa nu se stinge
tot palpaie umbra ei nemangaiata
se tine dupa mine
ca un pui de tigru ratacit
mama intamplarilor ma cheama la cina
avem de mestecat amintiri
apoi vom sparge lampa asta stinsa..
Bomarzo- parc cu monstri
de multe ori trec pe langa tabloul cu peisaj Bomarzo
norii de ploaie il acopera vesnic chiar daca soarele arde peste dealurile din jur.
Abandonase candva o femeie la intrarea in peisaj. Rupta, fara bani, trecuse ani de uzura sufleteasca. Intr-o valiza mica cara atat de putine lucruri ca nu intelegeam cum va trece iarna.
Se numea Salai, poate Yanle, noaptea deveneam nebuni, ne disipam in melancolie ca in graul toamnei, intr-o tzara despletita, intram in casa lui Didier mutul, darapanata si plina de furnici ce umblau pe noi nebunele, ne puteam arunca pe covorul ros de molii de parca nu mai exista maine de parca nu vazusem femeie in cei 237 de ani de calatorii pe atlas.
priveam disperarea cu care muscai din mine ca dintr-o nuca de cocos, paseam prin ganduri transparente, eram canibali de suspine, sunau telefoane,
le inchideam, veneau curieri cu gelozii absurde ascunse in palma,ii dadeam afara
doar ca sa fim singuri, ca sa ascultam cordul cum bate tare cat sa debordeze din corabia cu care navigam natangi de neiubire, de neatingere
ca doua statui coplesite de verde in parcul Bomarzo..Yanle te strigam, ecou dupa ecou, tipat dupa tipat, si tu te ascundeai in elefanti, in vasele bizantine pline cu cenusa Orsinilor, ne tineam de mana ca sa ne dam branci in baltoace de soare, ce dadea sclipire fulgilor albi de plop ca margelele risipite pe masa de biliard, sapam tunele in labirintul fara ieshire, in noi sapam, ma vezi? ma cauti? ma diseci?
doream sa ajung mai repede acasa, sa ma asez
la ecranul fluorescent cu licar de strada mare, sa caut zgribulit adresa ta codata, canalul
ce duce vorbele impachetate in protocol, megabitii de prostii si fleacuri prin care comunicam, framantand 16-paispe biti digitali, zero-unu obsesie, ca o ocara,
si undeva te gasesc in final obosita, ai acum un modem jerpleit cu fire de cupru meschin care trec prin pereti ,fire prin care iubim traim sau murim, si nimeni nu se mira, am uitat de Bomarzo, de fanasticul din real, habar nu mai am cum arati ..cine sunt eu..doar parcul vechi zace in lapsus plin de fantome..
Deconstrucţia Avangardei- Interviu cu poetul YZ
Partea 2-a
\”Lacrimosa preciosa
velum, delirul albului furnir
cămila conturnată în acustic miel
în boarea serilor de cox
prin fiorul cărţilor, ahh pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştie goală
te sun vocal, esti un şofar ţinut în poală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri galbene de bere
cântam flămânzi, cădeau din ceruri pere…\”
(AG)
AG: Câtă nebunie găsim în vorbe… Pentru al doilea interviu cu poetul YZ propusesem iniţial ca subiect tentativ scandalurile şi crizele avangardei. Prompt, fără multă zăbavă YZ plonjează direct în farsa Dadaiştilor, intentată lui Barrès în anul de graţie 1921..
Să-l ascultăm:
YZ:
«În primăvara anului 1921, Dada îi intentează un proces farsă academicianului şi deputatului Maurice Barrès, acuzat de \”atentat la siguranţa spiritului\”. Această parodie, cu anunţuri, afişe, pregătirea actelor de audiere seamănă excesiv cu un proces veritabil şi îi divizează pe dadaişti. Tzara, Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes, Satie, Pansaers nu prea gustă ideea unui tribunal, mai ales unul revoluţionar. Tzara, fidel rolului său de catalizator, observă : « Nu este toată lumea preşedintele mişcării Dada? » El, fondatorul, nu va interveni decât ca \”martor\”, lăsându-l pe Breton să conducă procesul. În cauză e pusă renegarea de către Barrès, patriot naţionalist anti-dreyfusard, a tinereţii sale anarho-socialiste. E vorba de devenirea oricărei atitudini revoluţionare, dar Barrès nu reprezintă nimic pentru Tzara. Procesul se transformă într-o farsă: Breton e preşedinte, Ribemont-Dessaignes un acuzator public singular, Aragon asigură apărarea împreună cu Soupault, Jacques Rigaut care e martor, refuză să jure. După ce o polemică publică divizase Franţa în privinţa oportunităţii de a înmormânta un soldat necunoscut sub Arcul de Triumf, Benjamin Péret năvăleşte îmbrăcat în soldat necunoscut, cu mască de gaze, întrerupând dezbaterile în germană. Patrioţii, avertizaţi nu se ştie cum, se arată ameninţători. Benjamin Péret se retrage prudent. Tzara împinge cu virtuozitate acţiunea spre deriziune: \”N-am nicio încredere în justiţie, chiar dacă această justiţie e făcută de Dada. Veţi fi de acord cu mine, domnule preşedinte, îi spune el lui Breton, că nu suntem cu toţii decât o bandă de ticăloşi şi că, în consecinţă, micile diferenţe, ticăloşi mai mari sau ticăloşi mai mici, n-au nicio importanţă\”.
Breton este pe cale să piardă controlul şi, în disperare de cauză, i se adresează lui Tzara: \”Martorul vrea să treacă drept un imbecil desăvârşit sau caută să fie închis?\”. Tzara ştie încotro bate: \”Da, ţin să fiu considerat un imbecil desăvârşit şi nu caut să scap din azilul în care-mi petrec viaţa\”. Într-un sens, totul a fost spus între Breton şi Tzara. \”Idioţenia pură\” reclamată de Dada nu acceptă să cadă în recuperare.
Tzara a ieşit din sală trântind uşa. Picabia a plecat împreună cu prietenii săi când Aragon a început o pledoarie \”abilă şi strălucită\” (după Soupault), care exprima \”mai degrabă o condamnare a tribunalului decât o apărare a acuzatului\”. Juriul l-a condamnat pe Barrès la douăzeci de ani de muncă silnică. Ştim din Littérature că, la ora când aprodul întreba cu voce ridicată \”Sunteţi prezent, Barrès?\”, scriitorul naţionalist \”perora la Aix-en-Provence despre sufletul francez în vreme de război. Câţiva tineri provinciali îl ascultau cu gura căscată pe academicianul şi deputatul de la Paris\”…
AG:
Scandalul aici pomenit implica doar clica lui Breton. Tzara era la începutul dadaismului, Geo Bogza striga şi el: \”Academicieni bărbieriţi-vă pe creier\”. Apăruseră câţiva avangardişti declaraţi, revistele Alge prezentau pictori şi tineri poeţi de geniu: Brauner, Voronca, Roll… Am nevoie de ceva ordine în haos, ai putea clasifica poeţii români în ordinea preferinţelor? Bănuiesc că va lipsi din listă numele Gherasim Luca, un preferat al meu, dar propun să lăsăm polemica în jurul lui pentru o altă ocazie.
YZ:
Aş vrea să-ţi menţionez faptul că vorbim aici despre lucruri care s-au întâmplat în câteva decenii, nu s-au întâmplat toate în aceiaşi ani.
Pentru că totuşi acest interviu pare să fie numai despre avangardă (ştii, la un moment dat semăna puţin Bacovia cu avangardiştii! De fapt, toate drumurile literare, în secolul XX, par a ajunge, într-un fel sau altul, la avangardă, iar când nu ajung la avangardă, măcar la modernismul moderat.), hai să-ţi îndeplinesc dorinţa (ai bănuit bine că lipseşte Gherasim Luca, şi lipsesc de asemenea toţii avangardiştii care nu sunt români):
Tristan Tzara
Ilarie Voronca
Saşa Pană
Gellu Naum
Stephan Roll
Ion Vinea
N-am citit totuşi prea multe din ce a scris Bogza, aşa că nu mă pronunţ asupra lui. De fapt, nici de la Tristan Tzara n-am citit multe, dar nici n-aveam cum. În orice caz, mi-a plăcut atitudinea lui. Care a avut poate unele lacune în perioada sa marxistă, dar tot e bine dacă a încercat să balanseze pseudo-proletcultismul şi suprarealismul, deşo pare o combinaţie contradictorie. N-am citit prea multe din acea perioadă, dar dacă este să mă iau după \”Phases\”, o carte din 1949 din care am tradus nişte fragmente, chiar încerca să menţină un echilibru – fin, dar existent. Totuşi prefer atitudinea lui din perioada în care semnase împreună cu alţi dadaişti un manifest în care se spunea că proletarii, la urma urmei, sunt tot ai burgheziei, ceea ce e perfect adevărat. Isidore Isou, care reluase unele idei şi atitudini ale lui Tzara, spunea că societatea ar trebui în viitor să lase loc şi unei pături sociale aparte, şi anume \”creatorii\”…
Cam asta e, ordinea acestei liste se schimbă permanent, în unele zile Saşa Pană îmi pare mai tare decât toţi, alteori am senzaţia că Gellu Naum e cel mai mare poet român după Eminescu, uneori Ilarie Voronca mi se pare cel mai savuros, dar mai întotdeauna Tzara este un reper… N-ai zis dacă să-i enumer pe toţi, n-aş avea spaţiu atunci şi nici nu i-am citit pe toţi, deşi am citit cel puţin câte un text de mai toţi.
În ceea ce-i priveşte pe pictori, ordinea ar fi cam aşa:
Victor Brauner
Jacques Herold
Jules Perahim
Jean David
Şi i-aş menţiona şi pe Gellu Naum, Paul Păun şi Dolfi Trost, căci ei toţi făceau şi picturi/desene, nu numai poezii…
AG: Eşti, se pare, un mare admirator al poetului român Gellu Naum. Cum era apreciat poetul în România postbelică? Ai difuzat \”Crusta\”, poem minimalist, ne atrage imediat atenţia prin reducere, sublimarea textului. Cum scria Gellu Naum în anii de oprimare spirituala?
\”Crusta\”
de Gellu Naum
Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă
în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând
YZ:
Înainte să sar la subiect, vreau să menţionez că Gellu Naum, până în 1968, era foarte puţin cunoscut, şi aproape exclusiv pentru Cartea cu Apolodor. Da, a scris literatură pentru copii, a trebuie să scrie şi câteva cărţi proletcultiste şi multe traduceri ca să supravieţuiască financiar, dar, după ani, nu i-a plăcut să mai deschidă subiectele acestea. Într-un dicţionar de autori al vremii, el era prezent doar ca scriitor de literatură pentru copii. Dar, la nivelul sertarului său, era încă suprarealist. Şi nu oricum, ci un altfel de suprarealist. Criticii au văzut diferenţa când a lansat în 1968 “Athanor” – poezia lui Gellu Naum devenise mai mult decât gumă de mestecat pentru entuziaştii suprarealismului, era chiar poezie în cel mai bun sens al cuvântului.
A început să fie apreciat cu adevărat după anii ’80. Până în anii ’90 a mai luat el premii, dar avalanşa de premii a început abia după ce a luat un premiu… din Republica Zair! Cine mai e în temă ştie că Republica Zair/Congo e o pepinieră de francofonie a Africii – deci, nu e chiar de mirare că a fost premiat pentru ediţia româno-franceză “Partea cealaltă/L’autre côté”, şi totuşi sună de-a dreptul suprarealist. Dar să revin la ce vroiam să spun.
Se spunea la un moment dat că Gellu Naum a publicat chiar în 1958 (sau în 1965, nu ştiu exact) poemul Heraclit, drept consecinţă primind ameninţări din partea Securităţii. N-aveam o sursă sigură, dar am aflat de curând dintr-un interviu cu Lyggia Naum din 2003 povestea integrală:
\”Într-o zi (…), Ivaşcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacţie, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze că Gellu Naum nu a fost omorât, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraclit. După apariţie, am început să primim zi şi noapte nenumărate telefoane cu înjurături, ameninţări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea că sunt ingineri, studenţi, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai sună şi câte o fată sau un băiat, care vorbeau în şoaptă şi ziceau: \”Ştiţi, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi suntem dintre cei care ţinem cu domnul Gellu Naum\”. Nu înţelegeam absolut deloc ceea ce se întâmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului şi în Scânteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunaţi. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane şi ne-au întrebat dacă mai suntem sunaţi ca în zilele trecute, am spus că nu şi atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Aşa am înţeles ce s-a întâmplat. Şi mai târziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul că era atât de cunoscut în străinătate. Întimplarea a făcut însă că, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoşteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe când avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la „Tractorul“ Braşov. Era o scrisoare adresată ziarului Scânteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, ţipând la tatăl lui: „Vrei să-l trimiţi la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în şedinţe şi oamenii au fost obligaţi să scrie toate acele scrisori din Scânteia…\”
Ulterior, Caius Dobrescu formulează o replică la acest interviu, în care aduce unele precizări despre \”Scrisoarea tatălui meu\”:
1) n-a fost comandată de nimeni, ci a reprezentat o reacţie de lectură absolut liberă, personală şi spontană;
2 ) nu era adresată organului PCR Scânteia, ci revistei culturale Contemporanul;
( 3 nu conţinea nici un fel de obiecţii din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiecţii estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez “
4 ) nu era redactată în limbă de lemn şi nu conţinea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de îndemnuri la linşaj colectiv sau, Doamne fereşte!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironică, dar civilizată, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal în relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatăl meu şi mine (survenit, de altfel, la 17 ani după publicarea sus-amintitului poem) se produce în momentul când mărturisesc că, nereuşind să impresionez cu argumente estetice care mie mi se păreau evidente, recurgeam la strategia culpabilizării şi susţineam că reacţiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar împotriva literei şi spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal.\”
Şi, mai departe, susţine că, de fapt, tatăl lui asociase instinctiv dicteul lui Naum cu \”confuzia valorilor, haosul moral şi intelectual pe care, asemenea tuturor celor formaţi în structurile şi/sau în spiritul României interbelice, le detesta la lumea comunistă\” ş.a.m.d….
AG:
Se ştie că Naum prin valoarea operei sale îşi câştigase dreptul de a nega pe marele Breton. Fără îndoială el ramâne un poet gigantic al secolului XX. Cred că între voi doi există o afinitate despre care Bacovia ne spune:
\”Cu gândul meu la tine
Am intâlnit aspecte similare
Părea că eşti chiar tu
Doar sufletul tău mai rămâne să difere..\”
Ai scrie o poezie anti-Naum aşa cum ai scris o stanţă \”antibacoviană\” plină de culoare şi aer burlesc, poznaş?
\”antibacoviană\”
copacii verzi şi copacii roz
papucii mei sunt monumente ale naturii
copacii verzi şi copacii roz
înălţimea e joasă sublim pântecul pământului
copacii verzi şi copacii roz
în palmieri cântă maimuţele samba hawaiian
copacii verzi şi copacii roz
zâmbetele cresc pe fiecare figură
copacii verzi şi copacii roz..
(20 august 2009)
YZ :
Trebuie să menţionez faptul că Naum nu îl nega deloc pe Breton, pur şi simplu nu îi mai plăcea poezia lui Breton, care, se ştie, n-avea o stanţă la fel de radicală a lui Naum. El vorbea cu evlavie Simonei Popescu despre Breton în felul următor : «Gândeşte-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalităţile, a schimbat lumea. Uită-te puţin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reuşit să zdruncine vechile şi falsele certitudini – asta nu-i puţin lucru». Concluzia se impune de la sine…
Acum 20 sau 50 de zile, poate că aş fi fost dispus să fac chiar o poezie anti-Naum. Dar acum sunt puţin prea împăcat cu lucrurile ca să mai am grijă să mă opun la vreo tendinţă sau alta. Realizez că asta este soluţia cea mai bună. În 2008 m-am decis să citesc totuşi şi alte cărţi în afară de cele ale lui Cărtărescu (bibliografia sa părând un soi de cosmos în sine) – şi, astfel, am reuşit, în cele din urmă, să ajung la Gellu Naum şi restul avangardei, înainte de asta la unii dintre simboliştii francezi şi români (oh, Iluminaţiile lui Rimbaud…), la onirişti, chiar la Blaga, am încercat chiar şi câţiva tradiţionalişti, în mod curios nu prea am citit din postmodernişti… În fine, ştii care e ideea? Că ar fi mai bine poate să nu ne mai îndeletnicim aşa de des cu antagonizarea şi opunerea, poate ar trebui să fim ca frunza care se lasă îmbrăţişată de direcţia vântului… Acestea fiind zise, n-aş mai putea scrie acum nici măcar o antibacoviană. N-am nimic împotriva lui Bacovia sau împotriva tradiţionaliştilor sau împotriva fracturiştilor, fiecare îşi croieşte propriul drum. Şi mai e o chestie: oare ideile noastre chiar sunt ale noastre? Poate că există cu adevărat acea inspiraţie, acel suflu divin de care ziceau poeţii antici! Şi atunci n-am face decât să culegem nişte fructe din copaci, şi atunci ar dispărea orgoliul, ar dispărea nevoia de copyright. (Ştiaţi că nu există copyright în industria muzicală din Palau?) Pentru că pe undeva se intersectează toate poeziile, toate cărţile. Într-un imens metatext, cum ar zice textualiştii. La ei (şi nu numai), lumea este un metatext. Şi, la urma urmei, au dreptate. La univers îi se zice UNIVERS. Adică un singur vers. Nu că ar fi un singur vers, o singură partitură, doar că toate partiturile sunt UNA aş zice.
AG:
Întors din Germania la finele lui Oktoberfest, îl gasesc pe YZ expandat şi eflorescent în lipsa mea, activ pe grupul de discuţii Farfuridis. Acolo YZ se desfăşoară cu impetuozitatea sa neparalelă în spaţiul internetic cunoscut, poetul ne invită la cercetare, ţintele sale literare sunt ecologic-futurist-organizate, ne simţim ca într-o grădină zoologică paralelă cu delirul verilor de august petrecute lângă mare. Girafe roz? o odă a nonsensului organizat ce ne trimite în postmodernism? A da… lipseşte doar Ilarie pe Lună cu un aparat Morse legat de casetofonul respiraţiei poetice ..
\”sunny side of the moon”
lui ilarie voronca
luna tico zmeură de televizor pe alb
urcă hidrargirul cât în apă caribu
pudră stereofonică în cântar de 5 eclipse
când eram la piaţă am văzut o cutie cu banane din surinam
dovadă existenţială că surinam există
cu cele 162 de kilograme de nisipuri solare în buzunar
cu papaya astrolongata şi assossissanssos
nu se ascunde nimeni sub pături
cerneala urcă plină de încăpăţânare
lumina urcă plină de încăpăţânare
curcubeu de casetofon organic
creaturile lui miró dansează în oraş
spălat
pieptănat
oceanat
ecranat
omul de pepene
cu trei culori sub mustaţă
gustul desăvârşit
pentru foi colorate de napolitană
câte o fântână pe fiecare hectar
podul de sticlă
sintetizator
şi la fiecare semafor
se înalţă muzicile de girafe roz
acum şi în vecii vecilor amin
(1 august 2009/ora 19:10)
Apoi diapazonul se schimbă, YZ focusează pe Leonid Dimov, în rime! O formă, se pare, pe cale de dispariţie.
Ne simţim pierduţi în ambiguul mesajului, tonurile voit imposibile, e oare vers sau poate doar imagine de carnaval? Oricum rămânem în braţe cu întrebarea «ce e viaţa.. pentru un vizigot bufon»?
YZ : Rocă barocă sau Stampă negustorească
lui Leonid Dimov
Fructe de mare, învelite în ciocolată,
Sub împărăţia ambalajelor de parmalată,
Privesc mute – dragi telespectatoare –
Repetiţiile unui spectacol de mare grandoare:
Protagonistul: un şarmant vizigot bufon,
Absolvent al Facultăţii de Circ din Gabon,
Ronţăind un soare copilăresc, la reduceri,
Asistat de curcubeeni la faţă culceri.
În conversaţie cu un şurub bimotor,
O revelaţie îi urcă la cap: \”În opinia lui Eu,
Viaţa nu e o întâlnire dintre o casieriţă şi Nabucodonosor.
Chiar de nu candidez la Partidul Esenţelor,
Miner prin nori de cămilă, îl am pe Dumnezeu,
Prin zăcăminte de gânduri, busolă (mie, lor, păianjenilor).
(25 august 2009/ora 18:14)
AG:
Si iată, tot din această vară fierbinte, Eclabusură, un poem total diferit, impresionist,
amintind de lumiile fantastice inventate de Cortazar :
\”eclabusură\”
O melibee două un trup uscat la aceeaşi înălţime cu apa
iată mai puţine umbre mai multă zeamă de neon
rufele ce atârnă deasupra piscinei azurii şi munţilor de îngheţată
o pasăre ieşind din gură
şi în pahar bem iubire în dungi
dungi de culori
dungi de soare
dungi de viaţă
dulcele integralism cu bine şi rău nu bine sau rău
şi din nisipuri am putea să ne naştem a doua oară
(27 iulie 2009/ora 14:16)
Noi doi am scris puţin împreună, la 4 mâini, cred că erau nişte colaje abstracte. Este o experienţă deosebită, seamănă mult cu improvizaţia în jazz, un act aleatoriu, imposibil de refăcut. Dacă, ipotetic, ţi s-ar oferi ocazia unui colaj, pe cine ai alege dintre cei mari?
YZ:
Pe Ion Barbu…
Vorbesc serios. Ştiaţi că a colaborat la Contimporanul? Sau că \”Ritmuri pentru nunţile necesare\” se chemase iniţial \”Jazzband pentru nunţile necesare\”? Dar nu ştiu dacă ar fi acceptat propunerea mea, aşa că dintre avangardiştii noştri familiari: cu Ilarie Voronca sau cu Saşa Pană. Sau cu Victor Brauner. Ar fi interesant.
AG:
Hai să tăiem firul în 4. ‘Netul de azi e inundat de o literatură destul de îndoielnică, uneori despresiv-viscerală. Găsim autori obsedaţi de introspecţie, de mizeria relaţiilor comunicaţionale. Se simte o deplasare spre extreme, limba e mai săracă, esenţa nu rezidă în calitatea textului cum era cerută de Heidegger, ci mai curând în lamentarea unui drum care nu duce nicăeri, care e minat de dezvăluirea discrepanţelor între real-virtual. Crezi că avangarda e o mişcare apusă, închisă? Care e aportul ei la arta modernă? Ce organizaţie ar trebui să difuzeze materialele încă nepublicate în limba română?
YZ:
Mai întâi, vreau să spun că nu e de ieri, de azi această tendinţă – nu e nimic rău în a fi obsedat de introspecţie, dar poate că lamentarea asta în doze excesiv cam dăunează…
În ceea ce priveşte avangarda (nu ştiu ce legătură are întrebarea cu propoziţiile anterioare), eu cred că avangarda e închisă doar pentru istoricii stricţi…Sau mai bine spus dacă o considerăm o mişcare. Dar avangardiştii o defineau mai degrabă ca pe o stare de spirit.
Şi Shakespeare era avangardist. \”Norul acela seamănă cu o cămilă\”. Nu ţi se pare asta suprarealist? Sau Heraclit. Era un soi de filozof avangardist. În sensul larg al cuvântului, după cum ţi-ai dat seama. Dar la vremea aceea îţi dai seama că era absolut şocant să vină Heraclit şi să spună că focul e ‘ăl mai tare din elemente, chiar dacă nu e nici pe departe la fel de prezent ca apa, ca aerul, ca pământul. Sau că râul nu rămâne niciodată acelaşi.
Acum, peste tot putem observa influenţa mai mult sau mai puţin subtilă a avangardelor. Care sunt încă studiate superficial la şcoală, deşi, cred eu, impactul lor a fost mult mai mare decât al, să zicem, romanelor neorealiste, neobalzaciene. Romanul balzacian a fost şi el o influenţă de netăgăduit, în măsura în care e un demers oarecum clasicist, iar proza a fost mereu mai puţin permeabilă la inovaţii decât poezia, general vorbind. Şi, oricum, influenţa suprarealismului a pătruns până şi în proză – vezi realiştii magici, vezi Boris Vian sau, pe la noi, prozatorii din grupul oniriştilor…
Acum, mai e o chestiune delicată: de cele mai multe ori, aportul la arta modernă este fie foarte subtil, fie foarte semnificativ, şi atunci ar fi de discutat despre copierea la infinit a reţetei lui Duchamp. Bun, bun, readymade-readymade, dar parcă n-a devenit puţin prea răspândită chestia? Chiar şi unul ca mine poate deveni, după o vreme, iritat de atâtea \”sculpturi\” gen vulcan din excremente de elefant (aşa am văzut într-un film; în mod evident, protagonistul îşi exprimase opinia nefavorabilă vis-a-vis de sculptură în timp ce artista era în spatele său, iar când îşi dă seama de ce a făcut, ăsta o întoarce şi zice că e minunată…). Stau şi mă întreb: ce diferenţă este atunci între aceste neodadaisme ieftine şi artiştii neremarcabili care, în secolele trecute, foloseau aceeaşi reţetă a tabloului mimetic la infinit? Scuză-mă, dar dacă eşti suprarealist sau dadaist, asta nu te face automat un geniu, oricât de mulţi genii ar fi fost în aceste curente. Există un Institut de Cercetare a Avangardei Române şi Europene, dar, cel puţin aici pe Internet, activitatea acestui institut este cam invizibilă. Şi da, acest institut ar trebui să aibă grijă de răspândirea informaţiilor despre avangardă per total, ca, de pildă, Fundaţia Gellu Naum, care se ocupă, fireşte, doar de Gellu Naum. Ar mai fi Fundaţia Prodan, care prezintă, în engleză, informaţii despre unii dintre avangardişti. Dar, în ansamblu, ar fi de dorit mai multă mişcare în domeniu – mai multe informaţii despre cărţile avangardiştilor se găsesc pe unele siteuri de licitaţii.
Nu-mi prea place să fac publicitate, dar aş ruga cititorii interesaţi să arunce o privire pe site-ul meu http://sites.google.com/site/avangardaromana/. Şi aşa, nu prea i-am făcut reclamă…
AG :
Repet acum o chestiune care mă frământă mai de mult. Ai transpirat din greu să procuri şi să traduci texte avangardiste necunoscute cititorului de limba română, nu ar fi timpul să legi aceste eforturi într-o binemeritată carte?
YZ:
Cred că eşti totuşi conştient, Adriane, că ceea ce fac poate fi numită “piraterie”. Dar cum operele unor mari poeţi precum, să zicem, Eminescu pot fi găsite aproape sau chiar în întregime pe Internet, de ce nu? Şi n-am primit încă nicio scrisoare de la FBI… Nu ştiu câţi ştiu, dar eu am lansat în trecutul apropiat şarje împotriva copyrightului… Astăzi cred că foarte curând se va renunţa definitiv la copyright, cred că nu ajută pe nimeni în afară de factorul “bani storşi de la plagiatori”, oricum nu intenţionez să plagiez de-a dreptul avangardiştii. Am respect pentru ei şi îi crediteaz ca atare, am grijă să informez publicul până şi în carte se poate regăsi o poezie sau alta (cu unele excepţii, când chiar nu ştiu volumul de provenienţă).
Aşadar, nu ştiu dacă voi fi prea curând capabil să scot o astfel de carte, ar trebui să scot aprobări de la Vladimir Pană şi compania… Dar aş putea să încerc să fac ceva î privinţa asta după ce intru la Facultatea de Litere…
Ştii ce ar fi interesant?
Am avea suficient material rar şi poate chiar inedit pentru o antologie a avangardei mai altfel. Toate antologiile în materie de după cea a lui Saşa Pană au încercat să reducă numărul doar la avangardiştii \”esenţiali\”, indiscutabili. Dar sunt destule nume chiar interesante precum Aurel Zaremba sau Nicolae Oprea Dinu care nu au prea fost discutate după antologia lui Saşa Pană. Şi ar mai fi şi unele care lipsesc din cea a lui Saşa Pană, precum cea a lui Teodor Scarlat, care încercase să publice o carte la editura Unu, dar şi-a pierdut manuscrisele şi le-a găsit abia la începutul anilor ’70, antologia lui Saşa a apărut puţin mai devreme. Şi care conţinea şi unele ilustraţii de avangardişti, dar lipsesc unele nume precum Michonze, iar despre cele menţionate nu se dau informaţii.
Mai vreau să zic ceva: mai bine decât încă o antologie a avangardei ar fi să se începe să se republice în facsimile sau ceva de genul ediţiile originale ale avangardiştilor. Numai să ştie editurile cum să le promoveze, cum să le aloce ediţii frumoase, luxoase, că altminteri se poate găsi interes.
Acestea fiind zise, mai degrabă decât să vorbim iarăşi şi din nou despre avangardă, aş fi vrut să vorbim despre mâncare, de exemplu. Ce zici de pralinele belgiene?
AG:
Praline? Îmi sorb cafeaua cu pai simplu, cu buzele strânse în formă de muon,
miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am văzut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturile simple, mă uimesc lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou. Ne băgam în pat, ne acoperim cu pene bărbia şi genunchii cocârjaţi în poziţie foetală, crezând că vom dormi, dar nu, aurora bate direct din tavan, lasă pete albastre pe tencuiala cortexului, chemăm un specialist în vedenii, eşti bolnav omule, zice dând cu talc peste amintiri, ia şi tu o vacanţă de la avangardă, de când nu ai urcat un catarg, sau căutat în pod polaroidul de vară indiană? Îmi mişc ochelarii de soare, cu gestul unui fermier atacat de capre disperate, în zare fumegă abatorul tuturor speranţelor.
A mai rămas să mă îmbrac, îmi pun o cămaşă de mătase, o cravată \”art brut\” inventată
de Dubuffet, un ceas cu cuc simbolizând nebunia nefertilă a clanului poetic, o vulpe rapace mă muşcă de glezne, ştiu… e inconştienţa mea care dă târcoale psihicului răpus de prea multă abstractizare… Mai ai praline?
YZ :
Da’ cum să nu!
Din suflet se scot pralinele!…
Tel Aviv / Constanţa – Oct 2009
Insulele Caimac
Colaj la doua voci- Yigru Zeltil- Adrian G
(I)- cor antic
de pe o vâslă mergând pe apele plictiselii
se decupează în orizontul examinat
3 mari litere
belgiene
tanga
unse cu toate alifiile
ce la primul meu strănut
s-au înclinat spre toporul mării lingurice
(cutremure de gingie)
şi letargici peşti
şi-au scuipat în faţa mea angoasele
stelele înghiţite din greşeală în nopţile cu mecanisme zodiacale
nopţile prinse în covorul cerului
ospăţul liniştii
şi iată că un far se înclină în faţa noastră
geamurile valurilor ghicesc
vechile noastre triumfuri
de lângă benzinăria luminilor albastre
YZ
(II)- mambo depresiv
plecasem la pescuit de sirene
pe lac urşii exersau mersul pe apă
săreau de pe trambuline arhimedic înalte
verificau legi termodinamice esoteric slabe
scrise pe papyrus tricotat
scribii ne dădeau tarcoale
puneau capcane şi labirinţi
simulate catarge, furtuni de carton
mă gândeam aşezat pe vine la comixul extrapolat
ce înghiţea balauri mecanici
de la coadă la cap, plescăind cu pofte umane
la benzinărie steagul era în bernă
se vorbea de război şi molime
ne-am lipit de caloriferul cald, molateci
zumzăia zgomotul de fond minus 3 decibeli
aşteptam în linişte călaul de gardă.
AG
(III)- ricercare olfactivă
plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc
YZ
(IV) final-mizerere
echipa de salvare venea călare
erau toţi la 4 ace, piramidali defuncţi,
depozitau gunoaie pe memoria elastică
praştia lucea în mâna lui david, ca o fabulă în iarnă
goliat scuipa seminţe organice, aleatoric reale
era atât de absurdă viaţa asta că nu ne venea să o părăsim
omonimi cum eram, nepreventivi cum spunea Babel:
plecaţi de aici golanilor
că îmi stricaţi armonia celestă.
AG
iunie 2009
Castelul lui Yanle
Asculta Paganini Yanle, concertul in do minor.
Cu ochii inchisi zavoare, obloanele de tabla trase ca la ora 8 cand se aseza sa faca yoga pe covorul de piele de canibal plin de rugozitati si cicatrice de sabii, auzea caderea foilor de calendar, susurul apei ce o lua in sus pe jgheaburi, telefoanele cu gemete de la muribunzi, zambea la tot ce era pufos si de culoare giale, o tenta inventata special pentru Yanle de zugravul de acoperishuri.
Traia ca o concubina regala, miscandu-si piciorushele unul cate unul dupa cum cerea protocolul. Mama o certa prin portavoce, o lega cu gatul de lantz, misca-te Yanle spunea roshie la fatza, batand oul spuma, curatand ciapa kub, manelind un cantec zuarez in cadenta lui musiu Paganini care isi dadea silinta sa ajunga la grande finale cu un adagio dafe marcat de urletele dirijorului..
ce fac azi, ma intreb, dupa ce iau o gura de cafea cu gust de broasca fiarta, cum sa trec ziua de 9 ore la planseta de desen pe care schitez fantome, madone opulente, rujate si fardate ca femeile din Guayakanal ale platite cu ora, smekere cu corset complicat care sa-l scoti de pe ea dureaza ore, deci platesti pentru doua, scuipi pe covor
injuri in portoricana, faci scandal pana ce vin doi eunuci sa te de afara pe jgheabul in panta, in trecere culegi banane, le molfai, au iz de masca africana cu praline moft, in ce tampenii ma bag imi zic cu mirare, si dupa toata aventura asta mirobolanta cu ce raman? cu dureri in spate, cu regretul si gustul de bordel.
Yanle zacea sus pe soba dormind cu pisica mov in brate. Am tras-o jos cu carligul de rufe, i-am pus lipitori de argint
am impaturit plapuma copilariei si am trimis-o la scoala. Avea exact varsta dezvirginarii, pescarii o strigau vino
in barca mea, nu se ducea, o ademeneau cu caramele false, cu poze porno si promisiuni de casatorie urgentisime, ba chiar fluturau fudulii de rechin in vazul micutzei, nu se uita..doar trecea mandra pe tocurile inalte ale matushii Ascension, intepand aerul cu sanii inca nefolositi, tzepeni si tari ca lemnul din care sculptorii desculti ciopleau idoli cu falusi primordiali mari cat imaginatia ei fierbinte cu care isi dorea sa fie atacata, violata de tot satul si apoi transformata in sfanta Sodoma, mama tuturor fecioarelor portugheze care bantuiau la marginea soselei cerand sa fie primite in castel…
Adrian Grauenfels
Cei trei preşedinţi ai UNPR„Uniunea Naţională pentru Progresul României este un partid pentru toţi românii, care pune pe prim plan interesul naţional şi progresul României” a declarat Gabriel Oprea, preşedintele executiv al noului partid, în timp ce Marian Sârbu, preşedintele UNPR, a arătat că noua formaţiune politică, de stânga, „pune accent pe o relaţie privilegiată cu sindicatele, garantând respectarea drepturilor sociale.” Potrivit lui Cristian Diaconescu, preşedintele de onoare, UNPR este „un partid care treptat, prin vorbe şi prin fapte, va dovedi cã are o identitate proprie”.
Partidul înfiinţat de Grupul Independenţilor din Parlamentul României, are 15 vicepreşedinţi şi un secretar general în persoana lui Neculai Onţanu, primarul Sectorului 2, din Bucureşti.
Intrarea Uniunii Naţionale pentru Progresul României pe scena politică a stârnit comentarii în rândul liderilor politici. „Ce legătură poate avea cu stânga un om ca Gabriel Oprea?! Iar în ceea ce-i priveşte pe Marian Sârbu şi pe Cristian Diaconescu, sunt doi oameni care au eşuat lamentabil. Sârbu a pierdut legătura cu sindicatele, iar Diaconescu a dovedit că e un om fără fermitate”, a declarat Ion Iliescu. Daniel Constantin, preşedintele Partidului Conservator, este de părere că UNPR va înlocui UDMR la guvernare, în timp ce Victor Ponta, preşedintele PSD a comentat că „Fripturişti vor fi în toate generaţiile şi toate guvernele, PSD fiind singurul partid cu adevărat de stânga”.
Iubiti frumusetea si salbaticia naturii?
Daca raspunsul este da, atunci sunteti invitati intr-o croaziera, in golful Georgian Bay (al lacului Huron, situat in Ontario, Canada).
Golful are o lungime de 320 km si o latime de 80 km, intinzandu-se pe o suprafata de 15,000 km patrati.
Mii de insule sunt presarate in Georgian Bay. Marea majoritate a acestor insule se intind de-a lungul partii de est a golfului si sunt cunoscute sub numele de „30,000 de insule”, incluzand si insula Parry.
Turistii viziteaza acest golf, prin croazierele care pleaca zilnic din portul Parry Sound si navigheaza lin printre aceste insule, lasandu-ne cu respiratia taiata in fata frumusetii naturii. Insule sculptate de un mester iscusit, paduri spectaculoase, populate de ursii negri, majestuoase case de vacanta.
Dar cuvintele sunt prea putine pentru a exprima senzatiile traite, linistea care coboara asupra sufletului celor care au sansa de a vizita aceste frumuseti ale Canadei.
Marele Canion
– El condor pasa-
…” Aş prefera mai mult să fiu o pădure decât o stradă…
Departe, m-aş îndepărta plutind,
Asemenea unei lebede, care-i aici acum., apoi s-a dus.
Omul este legat de pământ, dând cuvântului sunetul său cel mai trist….”
Măreţie, libertate, orizont nelimitat . Surprind zborul şi mă contopesc cu el.
Un suspin…
Pentru clipele de libertate în care nu am evadat…
Pentru momentele de visare în care nu am crezut…
Pentru speranţele născute de la înălţimea umerilor în care nu mi-am ridicat ochii spre cer…
Un loc de vis, de întâlnire cu Terra , în care poţi simţi cât eşti de mic, de neînsemnat şi totuşi atât de stăpân…
Râul Ayun ( amintit și în Biblie), are izvoarele în sudul Libanului, în valea Ayunului.
În Israel are 7 Km lungime și începe în apropiere de Metula, în nordul țării. Datorită căderilor de apă de la 500 m la 300 m față de nivelul mării, se produc cascade.
Regiunea cascadelor, patru la număr, se numește ” rezervația Ayun”. Râul Ayun este și un afluent al Iordanului.
Cișmigiu
Într-un interviu acordat revistei electronice de limba maghiară, Transindex, deputatul UDMR Márton Árpád, membru al Comisiei de revizuire a Constituţiei, a prezentat poziţia UDMR faţă de propunerile guvernului. UDMR nu şi-a modificat opinia privind alcătuirea parlamentului, considerând că România ar trebui să urmeze exemplul statelor de democratice comparabile ca mărime, precum Franţa, Germania, Spania sau Polinia care au parlamente bicamerale. „Suprafaţa României este aproape cât a Poloniei, deci ea ar trebui să urmeze modelul polonez şi nu cel maltez” a specificat parlamentarul UDMR. În viziunea UDMR camera superioară ar putea fi alcătuită pe baza reprezentării teritoriale, iar cea inferioară a reprezentării politice. „Un parlament unicameral ar consolida concepţia centralizată a statului naţional unitar, în care autonomiile nu-şi găsesc locul” a mai adăugat deputatul Márton Árpád.
Potrivit parlamentarului UDMR, proiectul de revizuire a Constituţiei pe care îl va înainta preşedintele Băsescu parlamentului, în afara reducerii unei camere şi a efectivului celei rămase, va spori şi puterea preşedintelui, guvernul urmând să devină o anexă a preşedinţiei.
Márton Árpád a declarat că „ Propunerile care vizează parlamentul unicameral şi reducerea atribuţiilor legislativului nu vor întruni susţinerea UDMR”. Printre amendamentele pe care le are în vedere UDMR, se numără şi renunţarea la definirea României ca „stat naţional unitar”, care ar putea duce la desfiinţarea drepturilor minorităţilor „printr-o simplă modificare a legislaţiei” a mai afirmat parlamentarul UDMR.
Clubul de lectură Institutul Blecher vă invită, miercuri 28 aprilie, de la ora 18.30, în Sala Oglinzilor a Uniunii Scriitorilor din România (Calea Victoriei, nr. 115), la lectura scriitorilor Gelu Diaconu (proză) şi Aurelia Borzin (poezie). O întâlnire moderată de Claudiu Komartin.
Gelu Diaconu (n. 1962, Bucureşti) a revenit în literatură în 2005, după o absenţă de aproape două decenii, devenind în scurtă vreme una dintre prezenţele cele mai constante şi mai îndrăgite din mediul virtual. Prima sa carte a fost romanul „Fabian” (2006), iar la scurtă vreme a debutat şi ca poet, cu „Antipoeme”(2008), un volum închegat şi matur despre care Felix Nicolau a notat: „(…) aici e secretul artei lui: firescul, (auto)ironia, nostalgia perplexă şi un soi de reproş budist adresat lumii. Priveşte in jur, se miră de nebunia generală, robotizată, dă din umeri ca un boier şi se acuză pe sine de inadaptare.”. Dezabuzare, pesimism, melancolii urbane, descrieri bine dozate într-un decor auster: principalele calităţi ale scrisului lui G.D. se păstrează (sau se transferă) din poezie în proză şi invers, convingându-ne că autorul este un excelent profesionist într-o literatură năpădită de
semi-amatori.
Aurelia Borzin (n. 1984, Căuşeni, Rep. Moldova) este una dintre prezenţele de prim-plan ale noii poezii din Basarabia. Poetă şi publicistă, redactor-şef al revistei „Clipa”, a debutat cu „Nesomn pentru demenţi” (2003), revenind patru ani mai târziu cu volumul „Pansamente” (2007). Prezentă în antologia „Noua poezie basarabeană” (2009) alcătuită de Dumitru Crudu. Aurelia Borzin scrie o poezie biografistă puternică şi tensionată, amintind uneori de Denise Levertov, alteori de nervul şi concentrarea unor autoare 90-iste precum Rodica Draghincescu sau Irina Nechit. O poezie trăită, fără trucuri sau trucaje.
http://institutulblecher.blogspot.com/
Chişinău, 27.04.2010
„Să revenim la Democraţie! Fortificarea capacităţilor profesionale ale jurnaliştilor, consolidarea cooperării guvernamentale, promovarea mass-media liberă în Republica Moldova”
Fundaţia Konrad Adenauer (Konrad Adenauer Stiftung – KAS), fundaţie politică germană care promovează democraţia şi buna guvernare, în parteneriat cu Academia Politică a Partidului Popular Austriac (PolAk) şi Comitetul pentru Libertatea Presei (CLP-Moldova) implementează, cu începere din 15 aprilie 2010, un proiect cu o durată de doi ani, prin care îşi propun să consolideze mass media liberă şi pluralistă în Republica Moldova şi să contribuie la dezvoltarea unui stat democratic funcţional.
Proiectul, finanţat de Uniunea Europeană, prin intermediul EIDHR (Instrumentul European pentru Democraţie şi Drep¬tu&n ot;rile Omului), va fi implementat în trei oraşe din Republica Moldova: Chişinău, Bălţi şi Cahul.
Proiectul va include: cursuri intensive multi-media şi producerea unor programe radio; un program de cursuri on-line de instruire jurnalistică; o serie de workshop-uri privind standardele şi modelele de comunicare politică; editarea unui Ghid de bune practici al purtătorilor de cuvânt, responsabililor de relaţiile cu publicul şi ofiţerilor serviciilor de presă; precum şi a unui Ghid personalizat al mass-media din Republica Moldova; şedinţe tematice ale Clubului de Presă; două proiecte-pilot de comunicare cu mass-media şi publicul în cadrul instituţiilor statului.
Proiectul îşi propune să:
– cultive şi perfecţioneze abilităţile profesionale ale jurnaliştilor, studenţilor în jurnalism, politicienilor, funcţionarilor publici, purtăt orilor de cuvânt şi responsabililor de relaţiile cu publicul şi mass-media;
– contribuie la o mai bună şi profundă înţelegere a menirii, drepturilor şi responsabilităţilor mass-media în societate,
– să creeze o platformă pentru iniţiative noi de comunicare, dialog şi dezbateri, menită să intensifice şi armonizeze comunicarea dintre oficialităţi, mass-media şi societatea civilă.
Proiectul va fi lansat marţi, 27 aprilie 2010, 10:00, la hotelul Jolly Alon, în cadrul unui workshop de iniţiere, cu participarea partenerilor-cheie, oficialilor UE, echipei de implementare a proiectului şi a experţilor în managementul proiectelor internaţionale din Germania.
Relaţii: Dna Natalia Corobca-Ianusevici, manager de proiect, telefon + 373 / 22 / 855905 sau email: natalia.corobca@kas.ro
Inele
Ieri am strabatut padurea
Si-am adunat inelele copacilor
Risipite aiurea
Imprastiate pe jos…
Am strans atatia ani
Ca a inceput sa-mi para
Povara de prisos.
Pe cele mari si grele
Le-am daruit copacilor tineri
Sa se mandreasca cu ele.
Pe cele mici
Le-am pus pe degetele unui copil
Si el a plans
Ca-i plac anii subtiri
Sa-i las sa ii pastreze
Ca amintiri.
Pe toate celelalte
Le-am incuiat intr-un sertar
Sa-mi povesteasca despre arbori
Cand va ierna in ele iar.
Camelia Lica
Este pregătită România să recunoască Genocidul Armean din 1915 ?
Răspuns rapid şi fără echivoc:NU!
Nu pentru că românii nu ar fi capabili să priceapă resorturile unei tragedii. Nici pentru că românii nu ar fi capabili să se solidarizeze cu victimele unei nenorociri. Şi nici din cauza unor presupuse propagande negaţioniste turceşti. Nimic din toate acestea. Pur şi simplu aceste subiect dramatic şi grav al secolului XX nu ajuns să fie cunoscut de opinia publică românească. Sau să constituie o prioritate pentru succesivele administraţii guvernări politice româneşti de dinainte sau după 1989. Pînă în decembrie 1989 despre Genocidul Armean din România se pomenea pe şoptite. Sau era indirect atins de cărţi de beletristică. Romanul “Cele 40 de zile de pe Mussa Dagh” al lui Franz Werfel, tradus înainte de cel de-al doilea război mondial şi reeditat şi în perioada comunistă era singurul – quasi, au mai fost cîteva cărţi care au circulat în diverse limbi – reper despre drama din 1915.Un roman cu mare impact în publicul larg, dar, care, din păcate , restrângea dimensiunea unei catastrofe şi crime împotriva umanităţii la o secvenţă particulară, reală, cu final fericit.Printre alte libertăţi obinute după 1989 a fost şi abordarea deschisă a acestui subiect. Trei ani din viaţa noastră am cercetat şi studiat, în limita posibilităţilor noastre, acest subiect. Parte din efortul nostru a fost publicat număr de număr în revista “Ararat” şi în anuarul “ANI”. Urmînd ca totul să fie adunat într-o carte, sub genericul DOSAR 1915. Carte care nu a mai apărut.Din păcate, tot efortul nostru şi materialul strîns de noi a fost subiectul unui plagiat pentru o lucrare de licenţă în istorie, continuat, din nefericire şi sub forma unui volum. Am semnalat la vremea respectivă raptul, atît la nivel UAR cît şi la nivelul Facultăţii de Istorie. Nu reluăm trista poveste. Vrem însă să remarcăm apariţia a două noi lucrări de licenţă pe acelaşi subiect. Una este încheiată de acum doi ani şi aparţine Cristinei Popa de la Univeritatea din Cluj, alta este în curs de realizare şi aparţine Andreei Pavel de la Facultatea de Istorie şi Relaţii internaţionale a universităţii “Ovidius” din Constanţa. Ceva, ceva începe să mişte, dacă tineri di România şi cadre universitare acceptă astfel de subiect pentru lucrări de licenţă. Să amintim şi de incredibila poveste a Cristinei Popa, care, nu doar că am învăţat armeneşte, dar a şi plecat într-o acţiune de voluntariat în Nagorno Karabagh. Ne întrebăm cîţi dintre conaţionalii noştri armeni sunt capabili de atfel de entuziasme şi sacrificii ? Sigur că acum de 24 aprilie este buluceală de personalităţi, şi la Erevan şi la Bucureşti, pentru a spune cuvinte meşteşugite, a depune coroane şi a face fotografii. Sigur că acum “s-a dat drumul la Genocid”, în sensul în care nu mai este un subiect “tabu”, nici la Erevan, nici la Bucureşti. In Turcia, da, nu se poate aborda deschis şi cu francheţe aceste episod dramatic din istoria Imperiului Otoman. Dar şi acolo ceva începe să mişte. Aşa cum ceva – ceva mişcă prin diverse colţuri ale lumii, unde guverne sau parlamente recunosc oficial această traumă naţională. Atât a armenilor, ca victime, cît şi a turcilor, ca părtaşi şi responsabili a unei crime. Lucrurile şi evenimentele sunt fluide. Parlamentul Suedez a recunoscut Genocidul,ca şi cel al Cataluniei, ca şi Comisia de Politică Externă a Camerei Reprezentanţilor din SUA. Vrem nu vrem, adevărul iese la iveală. Şi vom fi obligaţi, dincolo de interese strategice şi realpolitik să acceptăm realitatea din DOSARUL 1915. Intr-un viitor incert, suntem convinşi, că şi oficialităţile româneşti din România vor fi obligate să răspundă ferm acestei asumări a unei tragedii. Minciuna şi falsificarea istoriei nu folosesc la nimic. O contraofensivă propagandistică de mari proporţii intreprinsă de autorităţile turce de a mistifica adevărul faptelor nu poate decît amâna un proces în curs care nu conduce decît la adevărul faptelor. Admiterea Turciei în Uniunea Europeană nu poate rămâne în afara acestui proces.Cu foloase pentru întreaga umanitate şi din care am învăţa să trăim mai frumos şi întru adevăr cu toţii.
În perioada 23 şi 24 aprilie Piteşti-ul a fost gazda celui de al III-lea Congres na’ţional de istorie a presei. Această manifestare a fost sprijinită de Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, iar cheltuielile organizatorice au fost suportate de Universitatea “Constantin Brâncoveanu” Piteşti.
Tema acestei ediţii a fost “Presa locală şi regională, în context european”. Conferinţa inaugurală a fost susţinută de academicianul Eugen Simion, tema aleasă fiind publicistica politică a lui Eminescu.
Moderatoarea evenimentului jurnalistic a fost dna Gabriela Rusu-Păsărin, şefa Catedrei de Ştiinţe ale Comunicării din U.C.B, în acelaşi timp vicepreşedinta Uniunii Ziariştilor Profesionişti din România.
Specialişti participanţi au fost din Germania, Republica Moldova, România – 68 dintre ei reprezentând 21 de universităţi, trei institute ale Academiei Române, redacţii, biblioteci publice, muzee şi unităţi arhivistice.
S-au desfăşurat dezbateri în cadrul secţiunilor de jurnalism cultural, presă scrisă, audiovizual, presa din diaspora, micromonografii de ziare-reviste, teorie şi metodă în cercetarea istoriei presei.
O parte din participanţii la Congres au lansat 20 de lucrări de specialitate istorii ale presei din judeţele Timiş, Brăila, Buzău, volume de corespondenţă, cercetări despre cultura de masă, noul format al “Revistei română de istorie a presei”.
,,Conferenţiar dr. Marian Petcu (Universitatea din Bucureşti) a prezentat două noi proiecte: ,,Muzeul virtual al presei din România;
Configurări, reconfigurări, desfigurări ale democraţiei în România: Cultul personalităţii, Iconografiile oficiale.
Valentin Nicolau: Televiziunea publică română, în context european;
Tiberiu Fărcaş: Presa regională tipărită la Cluj. Istoricul unui eşec;
Marius Tiţa: Posturile de radio în limbi străine- de la confruntare la globalizare;
Ioan Lăcătuşu: Presa postdecembristă din judeţele Covasna şi Harghita – aspecte specifice;
Aurelia Lăpuşan: Prezenţe franceze în Dobrogea. Mărturii din presa începutului de secol XX;
Sofia Milancovici: Publicaţii ale comunităţii evreieşti şi sârbe din Arad;
Virgil Coman: Sindicatul „Presa” din Constanţa al Ziariştilor, Publiciştilor şi Administratorilor de Ziare – repere arhivistice;
Daniel Tomozei: Presa sibiană- 20 de ani de transformări.”
Participanţii la congres au mai avut în program şi o excursie la Curtea de Argeş cu vizite la necropola voievodală, la Arhiepiscopia Argeşului şi Muscelului, precum şi dejunul ecumenic, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Calinic.
Din motive independente de organizatori sau artisti, din cauza norului vulcanic ce a blocat aeroporturile din Europa in ultima saptamana,
intregul turneu-eveniment,implicit spectacolul \”Buzunarul cu paine\” de la Toronto,au fost decalate cu exact doua saptamani.
Asadar, dupa reprezentatiile din Montreal (4 si 7 mai) si Quebec (6 mai), incheierea turneului-eveniment va avea loc la aceeasi Sala Kobayashi a Centrului Cultural Canadiano-Japonez si la aceeasi ora 18.00 (6 pm), insa in data de 9 mai 2010.
Spectacolul va fi urmat de lansarea cartii \”Jurnal 2003 – 2009\” de Oana Pellea, aparuta la Editura Humanitas si devenita pana la sfarsitul anului trecut Best-seller 2009.
De la ora 20.00 (8 pm), va avea loc proiectia filmului STARE DE FAPT, unde Oana Pellea joaca cel mai important rol al ei din cinematografia romaneasca.
* Marti, 4 mai, ORA 19.30 – Biserica Gesu, MONTREAL, spectacol in limba franceza;
* Joi, 6 mai, ORA 19.30 – Theatre Petit Champlin, QUEBEC, spectacol in limba franceza;
* Vineri, 7 mai ORA 20.00 – Pavillon de l’Entrepot, MONTREAL, spectacol in limba romana;
* Duminica, 9 mai, ORA 18.00 – Centru Cultural Japonez, TORONTO, spectacol in limba romana- SOLD OUT
Biletele deja cumparate pentru spectacolul \”Buzunarul cu paine\”, precum si invitatiile raman perfect valabile pentru noul program.
Spectacolul din Toronto este SOLD OUT – ultimele 20 de bilete se vor pune la vanzare in saptamana 3-8 Mai.
Mai multe detalii despre achizitionarea ultimelor bilete pentru spectacolul din Toronto curand pe www.acasamedia.com
Informatii pe email la : info@rocade.ca
VA MULTUMIM FOARTE MULT PENTRU SPRIJIN SI INTELEGERE!
ICR Bucuresti
Association ROCADE, Montreal
20 Aprilie 2010
Acestea au fost cuvintele sincere ale unui locuitor din insula greaca Kastelorizo, situata la est de Rodos. Numele indica prosperitatea pe care au avut-o locuitorii in timpul ocupatiei turcesti.
Reporterul revine cu intrebarea:
-Adica cum „era mai bine pe vremea sultanului?
Raspuns:
-In timpul ocupatiei turcesti o duceam mai bine.
Acest adevar a fost rostit de unul dintre cei 200 de locuitori ai celei mai indepartate insule elene, aflata linga coasta Anatoliei-Turcia si ultima inainte de a se merge spre Cipru.
In zilele de ocupatie turceasca insula a fost lasata libera din punct de vedere economic si desi aflata la capatul lumii elene, a reusit sa ajunga la 15.000 de locuitori si sa prospere din comert si pescuit.
Pe acele vremuri nu existau subventii si nici asigurari sociale si nici statul social de model european.
Atunci oamenii traiau si se bucurau de munca lor.
Fata de statul social de azi care le ia din venit si sugruma orice activitate economica, modelul liberal de atunci lasa pe oameni sa fie stapini ai fructului muncii lor si sa-l administreze dupa cum doreau.
Statul social vine brusc si spune nu mai sunt bani asa ca s-ar putea sa ramineti fara pensii.
Cu alte cuvinte, stapinirea turca liberala ii trata pe oameni ca majori si nu aplica tutela precum statul social din zilele de azi, care pune mina adinc in buzunarul oamenilor si spune:
-Lasa sa folosesc eu banii tai, si prin asta spune „tu esti prost” lasa ca am eu grija de tine.
Cuvintele locuitorului din Kastelorizo au si un alt inteles si un alt destinatar: Europa.
La granitia Europei cu Asia in Kastelorizo anului 2010 se traieste in saracie lucie, pe cind in timpul ocupatiei Asiatice era prosperitate.
De aceeasi prosperitate s-au bucurat majoritatea isulelor din Egee care au pus bazele actualei flote comerciale, una dintre cele mai mari din lume.
Invatatura este ca minunile economice se genereaza din liberatate economica iar Europa a dat gres intrucit exista mai putina libertate economica decit intr-un stat feudal asiatic.
De cite ori am colaborat la publicatia „ACUM”, am considerat ca un articol trebuie sa se sustina prin el insusi, nefiind necesara o interventie ulterioara, pentru a clarifica argumentarea sau mesajul din text. La ora actuala „Mituri sfarimate si betie de iluzii in Israel” a ajuns la peste 1400 de accesari si aproape 100 de ecouri. Incerc sa-mi explic motivele acestui val neasteptat de reactii.
Cind am incheiat editorialul, recitindu-l, l-am gasit nevinovat, chiar prea putin provocator, deoarece principalul obiectiv al celor scrise de mine era incitarea la o dezbatere deschisa asupra unor idei, pe care le consideram demne de adus in atentia cititorilor, stiind bine ca subiectul este dureros.
In presa de limba ebraica aceste idei sint analizate permanent, in mod deschis, fara ca expunerea problematicii sa fie considerata iesita din comun.
„Acum” este o publicatie in limba romana, pentru cititori din numeroase tari. Cum se explica furtuna de comentarii, in special din Israel, mare parte dintre ele fiind caracterizate de un ton iritat?
Am incercat sa recitesc articolul si opiniile cititorilor, in dorinta de a raspunde punctat. Spre dezamagirea mea, nu am reusit sa gasesc argumente in ecourile negative, ci doar in cele pozitive. In schimb, atacuri la persoana din plin. Nu voi raspunde insultelor, voi incerca sa ma opresc doar asupra citorva aspecte.
Pe romaneste suna altfel…
S-a afirmat ca acest articol ar fi inutil, sau daunator. Numarul mare de accesari si reactiile cititorilor dovedesc ca am pus degetul pe o rana deschisa, sau pe o suferinta cronica, reacutizata de rindurile mele.
Pericolul disparitiei statului Israel este considerat in presa israeliana ca fiind real, si este argumentat in zeci de articole pe care cititorii le pot accesa, in ebraica sau engleza, in Haaretz, Yedioth Aharonoth sau Jerusalem Post, iar un recent sondaj dezvaluie ca 80% din populatia israeliana se identifica cu aceasta ingijorare. De ce atunci, in limba romana, suna altfel ?
Raspunsul il gasim chiar in comentarii: unii cititori considera ca acest articol da apa la moara antisemitismului, sau dusmanilor statului Israel. Ei prefera sa mature sub covor, doar pentru a nu da satisfactii celor ce isi freaca miinile bucurosi, citind despre vulnerabilitatile societatii israeliane sau despre deteriorarea relatiilor Israelului cu alte tari, in special cu USA. Eu insa cred ca forta consta tocmai in democratie, in posibilitatea de a dezbate orice subiect, fara a tine cont de „ce vor spune altii despre noi”. Imi amintesc de evreii din tara mea de origine, care se temeau sa nu afle vecinii ca aprind luminari de Shabat. Cu alte cuvinte, s-a importat complexul evreului minoritar, care se preocupa in mod permanent de cum e perceput de cei din jurul sau, tinind sa fie acceptat ca egal intre egali.
Ceea ce este natural in discutiile din mass media israeliana, devine brusc daunator intr-un dialog care traverseaza frontierele? Oare e atit de grea distantarea de provincialism, de acceptarea ca Israelul nu este o insula intr-un ocean, ca lumea e deschisa, ca orice dezbatere internationala este pe deplin justificata, ca traim intr-un conflict politic, teritorial si religios, care implica interese diferite si repercursiuni mondiale? Oare antisemitismul a avut nevoie de „apa la moara”? Stim incotro a dus, in decursul istoriei, incercarea de a fi pe plac, de a nu trezi ostilitati.
Am o banuiala: ca reactia de respingere a dialogului pe tema propusa, a miturilor si iluziilor, deranjeaza pe unii cititori tocmai datorita faptului ca este purtat pe limba romana. Si aceasta deoarece multi israelieni au o relatie ambivalenta cu tara de origine. Pe de o parte, nostalgii si sentimentul de apartenenta culturala, pe de alta de idiosincrazie, datorita trecutului problematic si a antisemitismului din Romania. Pe ebraica sau in engleza ar fi fost legitim, nu-i asa ?
Solemnitati si patriotism
Am intilnit insa un argument interesant: ca fara mituri o comunitate nu poate dainui si, daca ii privezi pe oameni de iluzii cu ce ar ramine ? Acest lucru m-a fisticit, ar insemna supraaprecierea unor cugetari personale, impartasite din preocuparea mea pentru situatia alarmanta din zona.
Desi am fost atacat la persoana in repetate rinduri, nu numai pe site-ul publicatiei „ACUM”, ci si pe alte tarimuri ale internetului, nu trebuie sa ma justific, demostrind ca am facut ceva pentru tara, si nimeni nu are calitatea sa imi dea lectii la capitolul patriotism, chiar daca danseaza hora in Piata Rabin din Tel Aviv, de Ziua Independentei, sau isi afiseaza doliul in Ziua Comemorarii.
Afirmatiile mele nu pot avea impactul de a spulbera mituri, ele incercind doar sa zguduie o percepere iluzorie, ca situatia politica si sociala nu se agraveaza in timp.
Pentru unii cititori am devenit, dintr-o data, „dusmanul poporului”. Cind, in alte articole, atacam antisemitismul, eram huiduit de nationalisti din Romania si imbratisat de israelieni. Dublul standard este valabil atit pentru nationalistul demagog roman, cit si pentru cel israelian de sorginte romana.
In mod paradoxal, cind am citit unor interlocutori, care nu au nimic in comun cu Romania, traducerea in ebraica a editorialului, reactiile pozitive sau criticile au fost de cu totul alta natura:
– Nu aduc nimic nou, cele scrise de mine sint citite zilnic in presa de limba ebraica;
– Articolul este la obiect si necesar, dar era de preferat sa fie publicat cu alta ocazie;
– Emana multa amaraciune, care descurajeaza;
– Parte din miturile amintite au o baza reala, iar altele au incetat de mult sa reprezinte un punct de referinta.
Niciunul dintre cei cu care am dialogat nu a contestat, nici macar aluziv dreptul meu de a dezbate aceste subiecte si nu a pus in dubiu bunele mele intentii, sau dragostea mea pentru tara.
Ipocrizie si adevar
In schimb, pe forumul de limba romana, contestatarii s-au erijat in purtatori de cuvint al „miniei poporului”, alimentindu-se unul pe altul, in dorinta de a vedea taiat „capul lui Motoc”. Brusc s-a autoconstituit un tribunal virtual, iar autorul editorialului a devenit un acuzat caruia i se insceneaza un proces public, fiind somat totodata sa „iasa la iveala”. Dinamica a devenit hilarianta in ciuda seriozitatii subiectului.
Minia multimii s-a intetit cind redactorul sef, Petru Clej, a enuntat principiile editoriale ale publicatiei, comentatorii furiosi atacind modul sau de exprimare si nu miezul frazelor sale. Importanta era forma si nu continutul. Presupun ca ar fi preferat o politete exagerata, care sa mascheze in mod ipocrit ostilitatea, unor adevaruri spuse direct, intr-un ambalaj mai putin diplomatic.
„ACUM” este solitara in peisajul internetului de limba romana. Nu se angajeaza in favoarea unui stat sau a unei natiuni, in detrimentul altora. In nici o alta publicatie de limba romana nu veti intilni atitia colaboratori evrei sau israelieni. Cind eu insumi i-am intrebat pe Clej si Maier daca nu sint prea multe subiecte despre iudaism, antisemitism, Israel, redactorul sef mi-a ripostat : vrei „numerus clausus” la evrei? Aceeasi israelieni evrei care il aplaudau cind demola un mesaj antisemit, il ocarasc acum, agatindu-se de expresia ” nationalism de mucava”, pentru ca se recunosc pe ei insisi, iar aceasta realitate prefera sa nu o admita. Dublu standard, am mai spus-o ?
Intre gloante si portocale
Recitind editorialul imi reprosez, totusi, faptul ca am pus in discutie 11 puncte. Poate ca, daca dezbateam doar citeva mituri, oprindu-ma asupra detaliilor, dialogul ar fi fost mai constructiv. Dar scopul principal al articolului, zdruncinarea culcarii pe lauri, nu ar fi fost realizat.
Imi doresc ca articolul riposta al lui Dorian Galbinski sa demonteze intreaga mea argumentatie, sa demonstreze ca iluziile au o solida baza reala, ca temerile mele sint nefondate. Sper sa ma fi inselat, iar analiza mea sa se dovedeasca a fi superficiala. Eu mi-am dorit doar sa trag un semnal de alarma, care s-a justificat prin numarul de accesari si ecouri.
Nu vreau sa fiu nedrept, neamintindu-i si pe cei care mi-au trimis aprecieri pozitive, pe forum sau pe privat. Nu le voi divulga identitatea, unii dintre ei fiind cunoscuti in comunitatea de origine romana din Israel, nedorind sa ii expun bolovanilor aruncati din tribuna.
In general, faptul ca un articol al meu, pe care l-am considerat benign, a declansat atitea reactii, ma bucura si ma intristeaza in aceeasi masura. Pentru ca realizez ca tuturor ne pasa, dar ma mihneste, redescoperind ranile singerinde.
In urma cu trei zile am primit, spre surprinderea mea un cos cu fructe de la o cititoare din SUA (careia ii multumesc si pe acesta cale), insotit de cuvintele „Congratulations on your last article”. Pentru delectarea cititorilor, si din dorinta de a „echilibra”, am pus alaturi o bricheta-revolver, vrind sa ilustrez spectrul de reactii la articol.
Dincolo de acest detaliu picant, cititorii revistei „ACUM” sint solicitati sa accepte politica editoriala, chiar daca uneori le convine si alteori nu, pentru singularitatea sa in publicistica de limba romana, pentru valorile democratice pe care le apara si pentru deschiderea permanenta spre un dialog fara menajamente, onest si la obiect, chiar daca uneori nu rotunjeste in mod artificial colturile.
Preambul: Vineri după amiază, în autobuzul destul de aglomerat, un tânăr mi-a zâmbit larg şi mi-a spus cu glas tare Shabat Shalom ! I-am răspuns automat Shabat Shalom şi apoi m-am uitat în jur circumspectă. Am remarcat câteva priviri uimite, dar poate doar mie mi s-au părut astfel, pentru că până ieri – 24 aprilie 2010 – nu mi se adresase acest salut la Cluj, într-un spaţiu public. Pentru tânărul informatician care face naveta între Cluj şi Israel, un tip excentric, evlavios, cu o voce minunată şi un surâs perpetuu pe buze, este un salut cât se poate de firesc. Pentru mine e o urare discretă, încărcată de tradiţie, venită din amintiri.
În fiecare seară de vineri aprind două candele mici a căror licărire evocă acea pintele id – scânteia evreiască – moştenită peste generaţii, ascunsă, tăinuită sau ignorată vreme îndelungată, ca apoi să fie înteţită de o atingere magică. Momentul de împăcare cu mine însămi, aprinderea lumânărilor, murmurarea rugăciunii ancestrale şi urarea Get Şabes– schimbată cu mama la telefon – este puţinul pe care-l fac pentru a mă înşirui în rândul predecesoarelor mele, a căror existenţă rânduită după preceptele religioase a fost curmată de Holocaust. Rândurile de mai jos, extrase din cartea mamei, zugrăvesc Şabatul de odinioară văzut cu ochii unei fetiţe trăitoare în mijlocul evreilor simpli, muncitori la o fabrică de cherestea din Ardeal. Amintirile ei stau la sorgintea Şabatului meu de azi.
Şabatul era cinstit cum se cuvine
Vineri seara, înainte de scăpătatul soarelui, mama îşi îmbrăca rochia de sărbătoare, îşi punea un batic curat şi aprindea lumânările, pregătite de tata, în cele două sfeşnice de aramă. Îşi acoperea faţa cu palmele şi murmura rugăciunea cuvenită. Apoi ne uram cu toţii Get Şabes (Şabat plăcut !). Muncitorii evrei nu lucrau sâmbătă şi pregătirile de Şabat începeau de vineri. Ne spălam pe rând în copaie, îmbrăcam lenjerie şi haine curate. Tata se ducea la sinagogă cu fraţii şi cumnaţii lui. Între timp, acasă, aşterneam pe masă faţa de masă festivă, albă şi apretată, aşezând pe ea farfuriile şi tacâmurile cele mai frumoase. Mama prepara peşte în aspic, iar dacă nu aveam bani să cumpărăm peşte, gătea „Falşe fiş” (peşte fals) din piept de pui tocat în aspic, aranjat sub formă de peşte. Masa de Şabat mai cuprindea supă de carne cu fidea, carne fiartă cu cuş-cuş, cartofi sau mâncare de morcovi. La desert primeam compot de prune uscate, care-mi plăcea foarte mult, pentru că înmuiam în el bucăţele din colacul de Şabat, care căpătau o culoare frumoasă, liliachie. Sâmbătă fiind interzis să aprindem focul, de obicei mâncam ciulentul gătit de mama, încă de vineri.
Ciulentul se prepara din fasole albă şi tărcată, amestecată cu arpacaş şi bucăţi de carne grasă de vită sau de pasăre, care se condimentează cu sare şi piper. Compoziţia se punea într-o oală de pământ peste care se turna apă rece, până o acoperea Deasupra, într-o crăticioară separată, se punea un aluat din mălai sau cartofi, care purta denumirea de „kugli” …Vineri, înainte de începerea Şabatului, copiii cărau oalele cu ciulent la cuptorul de pâine. Oalele erau aşezate în vatra bine încinsă, cu ajutorul unei lopeţi, în ordinea sosirii. Uşa cuptorului se închidea bine şi oalele cu ciulent se lăsau acolo, până sâmbătă la prânz, când copiii veneau să le ia. Pe drum încercam să ghicim cum avea să fie ciulentul: cu prea multă zeamă sau, dimpotrivă, gros şi rumenit deasupra. Vorba ceea „Ciulentul e ca şi căsătoria, uneori reuşeşte, alteori ba!”. Ciulentul e foarte gustos, se alterează greu şi se răceşte încet, aşa că nu trebuie să aprinzi focul, ca să-l încălzeşti. Până veneam noi, cu ciulentul, soseau şi bărbaţii de la sinagogă şi puteam să ne aşezăm la masă. La desert ni se dădea compot sau prăjituri. Ne odihneam puţin şi apoi mergeam în vizită pe la neamuri sau primeam vizita lor. Părinţii îşi povesteau noutăţile, iar copiii erau trataţi cu dulciuri şi se duceau la joacă. Noi, fetele, săream coarda, ne jucam de-a v-aţi ascunsa, băteam mingea sau jucam un joc de îndemânare cu pietricele.
(fragment din cartea Surica, fiica Evei, de Sara Székely, traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)
Rar oameni in Romania care sa nu fi auzit de Baile Herculane.De cativa ani vin spre noi numai vesti proaste despre o fosta perla a turismului nostru. N-am mai fost demult si nici nu doresc sa-mi stric imaginea frumoasa pe care o am despre aceasta candva statiune de vis (prin calitatea deosebita a apelor termale,a hotelurilor si a servicilor). Acum a ramas doar peisajul. Pe care nu-l poate lua nimeni. Si Domogled-ul asistand neputincios la cele ce se intampla langa apa Cernei. Doar ca ele singure nu pote face de toate acolo unde oamenii au distrus construind anapoda si lasand alte stabilimente in cea mai neagra paragine. Cativa banateni de-ai mei, ma refer aici la cei care s-au dorit mari intreprinzatori si ahtiati dupa castiguri imediate, au pus mana de la mana si au distrus mandretea si fala Banatului in materie de turism balnear. A fost un amestec de interese locale conjugate cu altele de la centru.
Am fost de multe ori in statiune pana in ’89 ,o stiu de peste 50 de ani. Cand am cunoscut-o, copil fiind, ma impresiona hotelul Cerna si terasa lui despre citisem citisem ca era locul de vacanta favorit a protipendadei banatene inaintea ultimului razboi.
Apoi a aparut (in anii’70) hotelul Roman cu baza de tratament, un hotel luxos pentru acele vremuri construit peste soseaua ce urca spre izvoarele Cernei si “7 izvoare” iar mai aproape hotelurile de la intrarea in statiune cam sindicaliste este drept dar bine integrate in peisaj. De bine de rau statiunea si-a mentinut un nivel pina la caderea comunismului.
Dupa, a urmat dezastrul! Statul si-a luat mana in primul rand pe pe turism. De pe industrie a facut-o mai gradat. Si la Herculane a fost o privatizare ciudata ca sa nu zic dubioasa, incalcita cu tot felul de procese si lovituri sub centura. Am cunoscut pe cel ce obtinuse la un moment dat castig de cauza in privatizare. Un ins uns cu toate alifiile, care-ti scapa din mana,impertinent altfel si gata sa creada ca deja intrase in randul miliardarilor. Se intitula deja patronul statiunii. Cine stie ce s-a mai ales din el. N-am mai avut curiozitatea sa urmaresc. Mi-a fost de ajuns uitatura vicleana a omului ce cauta sa te pacaleasca din start si sa ascunda gunoiul sub pres. Nu stiu daca el era capul sau actiona in numele altei persoane sus puse.
La un alt moment a aparut in prim plan un politician si el disparut dupa ce si-a facut “suma” din prim-planul politicii , ce se tragea din neamul gugulanilor, care a “primit” statiunea adica a cumparat activele intreprinderii ce detinea mai tot patrimoniul.
Impreuna cu un aeroport din apropiere. Si de aici tot felul de fumigene aruncate ca se vor umple Baile de turisti straini,cu precadere italieni… Avand si aeroport in preajma.Peste un timp s-a aruncat pe piata si numele actualului premier al Italiei, Silvio Berlusconi, ca ar fi interesat de investitii grandioase in vechile bai.
N-a fost nimic pana la urma. Aeroportul zace tot asa cum a fost cumparat, la marginea Caransebesului, poate loc de pasunat…..
Patrimoniul statiunii a fost privatizat si privatizarea a fost un mare esec. Guvernele de dupa ”privatizare” au avut alte prioritati si nu s-au mai interesat de statiune bucuroase ca au “scapat” de inca o obligatie.
Ajungi sa te intrebi netrebnic in naivitatea ta… Am omorat industria a era veche si poluanta si necompetitiva… Usurandu-ne de aceasta povara prin gandul maret ca vom face turism. Si la ce rezultat am ajuns?
Din pacate totul n-a fost decat interes al clientelei poitice.
N-am cum, nu doresc sa mai vad Herculanele prea curand. Este inca o rana a tranzitiei paguboase pe trupul schilod al acestei tari.
Mai intereseaza pe cineva aceasta statiune? Fie stat, fie privat. Se mai poate ceva pentru Baile Herculane?
Sunt bucuros daca voi primi pareri, opinii, solutii in chestiune. Altfel ramanem cu acest recviem care ne tulbura pios dar nu foloseste la nimic!
www.ioanavram.wordpress.com
“In limba armeană Harutiun înseamnă înviere.
Poate vreodată, cine știe…”
(Cartea Șoaptelor, pag. 21)
„Cartea Șoaptelor” de Varujan Vosganian, Editura Polirom, 2009
Dacă este adevărat că trebuie să ai un motiv bun ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta (cum spunea bunicul Garabet Vosganian), atunci “Cartea Șoaptelor” este, fără îndoială, justificarea pe care Varujan Vosganian o va putea aduce în fața lui Dumnezeu. Dacă Vosganian ar fi scris toate cărțile Pământului, dar nu ar fi scris “Cartea Șoaptelor”, la nimic nu i-ar fi folosit și cu nimic nu l-ar fi ajutat în fața judecătorului ceresc. Asemenea scrierii evangheliștilor, Cartea Șoaptelor nu a fost, însă, scrisă de Vosganian, ci primită, în dar sau ca blestem. Copilul – bătrân, copilul – martor, copilul care nu putea să uite, a crescut auzind în sufletul său glasul bunicului Garabet. A crescut știind că are o datorie și un destin de împlinit. Destinul lui Vosganian, ca om mai întâi și ca scriitor mai apoi, este și va fi iremediabil legat de această Carte a Împlinirilor.
Cum este să crești și să înaintezi în ani, mă întreb, știind că ai de scris o Carte, simțind disperarea de a nu o începe, văzând timpul care trece pe lângă tine, neputând adormi nopțile pentru că nu ți-ai împlinit destinul? Cum este, mă întreb, să simți groaza de a muri, poate, fără a-ți împlini datoria sau frica de a nu găsi cuvintele pentru a exprima oroarea? Cum este să trăiești, zi de zi și noapte de noapte, auzind glasul sângelui pe care trebuie să îl răzbuni prin litere, neputându-l înabuși? Cum este să te trezești nopțile transpirat pentru că, asemeni unui erou al Cărții Șoaptelor, nu ți-ai făcut datoria de fiu și nu ți-ai îngropat tatăl (erou care, înnebunit de groaza de a-și lăsa tatăl neîngropat, a petrecut săptămâni în deșert, îngropând cadavrele descompuse și imposibil de recunoscut, aruncate pe marginea drumurilor, în speranța că unul dintre ele, poate cel de azi, poate cel de mâine va fi al tatălui său)? Grea cruce, pusă pe umerii firavi ai unui copil, fie el și un copil bătrân. (“Lasă-l, spunea bunicul Garabet. Nu e un copil obișnuit. E un copil bătrân de zile.”)
Cartea Șoaptelor, deși “scrisă” de mult, începută de mai mult de un secol, nu a ieșit “peste noapte” la lumina tiparului, în anul 2009. Ce se poate doar intui în spatele celor 521 de pagini este zbuciumul unui om conștient că are de scris o Carte. Putem doar bănui, an de an și noapte de noapte, cum filele Cărții Șoaptelor au început să se înmulțească, cum, meticulos și îndârjit, autorul a adunat cu precizie și cu o conștiinciozitate obsesivă nume după nume, viață după viață, detaliu după detaliu. Multe dintre numele adunate în carte nu ajung nici măcar la a fi schițate ca personaje, dar există, în liste și în înșiruiri, aducând aminte pentru totdeauna de cei care le-au purtat. In spatele Cărții Șoaptelor, se ascunde un efort teribil iar rezultatul este la fel de teribil: o construcție monumentală, înțesată de nume, de date, de personaje. Ceea ce răzbate cel mai mult din felul în care a fost concepută Cartea Șoaptelor este îndârjirea. Nu este o carte ușoară, ieșită din câteva adieri de stilou, este o carte în care cele mai uitate nume au fost căutate în sertarele memoriei cu o încăpățânare aproape bolnavă, cu furie și o cu rigurozitate ieșită din comun, cu patosul omului care își iubește cimitirul pentru simplul motiv că este al lui (“Cimitirul armenesc din Focșani era altfel decât celelalte. Intâi de toate, fiindcă era al meu”). Exista oare alt motiv pentru care ne iubim mama, fratele, femeia? Motivul încăpățânat al copilului care își iubeste jucăria pentru că e a lui este singurul motiv al iubirii. Teribila responsabilitate a lui Vosganian în fața morților lui l-a dus la crearea unei opere unice care marchează nu doar istoria culturală a armenilor ci întreaga literatură română. In articolul “Distinguished by the dead“, publicat în prestigiosul cotidian israelian Ha’aretz, Prof. Riri Sylvia Manor, Președinta Asociației Scriitorilor Israelieni-Români, definește Cartea Șoaptelor ca cel mai bun roman al literaturii române: “No one expected Varujan Vosganian to write the best novel in Romanian literature. He was, after all, the finance minister of Romania until not very long ago. He is an economist and mathematician by profession, a talented rhetorician, a brilliant intellectual, president of the Armenians Union of Romania and vice president of the Romanian Writers’ Union (Nimeni nu se aștepta ca Varujan Vosganian să scrie cel mai bun roman din literatura română. El a fost, totuși, ministrul de finanțe al României până nu demult. Este economist și matematician de profesie, un orator talentat, un intelectual strălucit, președintele Uniunii Armenilor din România și Vice-Președintele Uniunii Scriitorilor din România)”, și cred că timpul nu va face decât să îi confirme această profeție.
Oare nu despre Cartea Șoaptelor vorbea Tudor Arghezi în poezia “Testament”? Nu este oare Cartea Șoaptelor, Testamentul comun al armenilor uciși, adus la îndeplinire prin mâna unui poet, Varujan Vosganian? “Nu-ți voi lăsa drept bunuri, după moarte, / Decât un nume adunat pe-o carte. / In seara răzvrătită care vine / De la străbunii mei până la tine, / Prin râpi și gropi adânci, / Suite de bătrânii mei pe brânci, / Si care, tânăr, să le urci te-așteaptă, / Cartea mea-i, fiule, o treaptă. (…) Slova de foc și slova făurită / Impărechiate-n carte se mărită, / Ca fierul cald îmbrățisat în clește. / Robul a scris-o, Domnul o citește, / Făr-a cunoaște că-n adâncul ei / Zace mânia bunilor mei.”
Se spune, pe bună dreptate, că în spatele Cărții Șoaptelor putem vedea foarte bine poetul care este Varujan Vosganian, autorul aflându-se la primul roman, după mai multe volume de poezii și un volum de nuvele. Insă, a te urca pe stânca numită “roman” este un act periculos, deoarece cei mai mulți nu încearcă nici măcar să urce prima treaptă, iar mulți dintre cei care până la urmă o fac eșuează lamentabil și se reîntorc la proze scurte care pot să iasă repede, să “dea bine”, cu un dram de talent și cu efort minim. Varujan Vosganian, în cel mai limpede stil armenesc, a așteptat. Nu a dat năvală, nu a călcat trufaș pe tărâmul literaturii ci, chibzuit și în tăcere, atunci când timpul nu a mai avut răbdare, i-a ascultat glasul și a început să urce stânca. Nu numai că nu a eșuat, dar a creat el însuși o stâncă de care se vor lovi generații de romancieri. A scrie un roman este, în primul rând, o muncă grea. A construi personaje, a alcătui o unitate, a sta zi de zi la măsuța de scris pentru a umple sute de pagini nu este lucru usor. Poet, se poate, dar unul tenace și, mai ales, curajos. Șoapte, desigur, dar care taie tăcerea cu duritatea lor. Melancolie și tristețe? Așa ceva nu există în Cartea Șoaptelor, care nu cunoaște decât durerea și rezistența.
Să nu confundăm tăcerea cu slăbiciunea. Este chiar mai greu să taci decât să țipi, o povară dusă ani de zile în tăcere, șoptită, devine mai grea decât dacă ar fi urlată pe străzi. Povara acestei cărți nu a fost ușoară pentru Vosganian și este nevoie de multă forță de caracter ca să dai la iveală durerile poveștii tale. Spun “poveștii tale” pentru că povestea bunicului Garabet sau a bunicului Setrak sau a lui Misak sau Sahag sau a oricărui personaj din carte se confundă cu cea a autorului. Este o iluzie că ar fi vorba de persoane diferite. Rând pe rând, prind viață sub pielea omului numit Varujan Vosganian bărbați, femei și copii, fiecare cu vocea lor. Cum ar fi putut să nu îi asculte? Cum ar fi putut să nu îi lase să vorbească când, noapte de noapte, auzea glasurile lor în inimă? Câtă tărie îți trebuie ca să poți trăi zi de zi, ani în șir, cu aceste voci care îți cer în permanență…HARUTIUN (“învierea”, în limba armeană)?
“Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!”
Dacă valoarea unui om este dată de măsura în care iubește, atunci, pentru mine, această valoare nu poate veni decât din măsura în care nu își uită morții. Să te razbuni pe moarte prin neuitare și să iubești viața, nelăsându-i să moară pe cei pe care i-ai iubit, cu încăpățânare, cu egoism, cu îndârjire. Pănă să iubesc, credeam că iubirea este o aprindere siropoasă și destul de ușor de găsit; toată lumea iubea, toată lumea sărbătorea Ziua Îndrăgostiților de dragoste, de poezie, de romantism, de telenovele. Iubirea avea culoarea roz, cerul îi era senin și cu mici norișori pufoși care o făceau și mai apetisantă. Când am început să iubesc, am înțeles că iubirea este o cruce teribil de greu de purtat și nu poate avea decât două culori: negru și rosu. Iubirea are legătura mai mult cu moartea decât cu viața, căci doar prin moarte se poate măsura, doar moartea îi poate arăta valoarea. Când l-am întâlnit, purta în el chipul întunecat al fratelui său ucis pentru că avea sângele de altă culoare, poate mai roșu, poate mai galben, ca sângele deșertului evreiesc de unde o porniseră străbunii lui în căutarea unei lumi mai îngăduitoare, însă, fără îndoială, era cea nepotrivită. Nu mai făcea deosebirea între el și mortul său pe care îl purta pe umeri, în privire, în inimă. Privit de oamenii din jur ca o ciudățenie, “morții cu morții, vii cu vii!”, trăia în el durerile uciderii fratelui său. Era cel care nu putea să uite. Eu purtam în suflet chipul bunicii mele moarte și nu vroiam să mă trezesc fără surâsul ei în mine. Când ne-am privit în ochi, au fost morții noștri cei care s-au recunoscut și, zâmbind, ne-au cununat. Astăzi, trăim aceeași dedublare, însă fără spasm, liniștită și în pace, morții cu vii, vii cu morții, alunecând mereu printre cei din casă, frângând pâinea împreună în jurul mesei joase, izbucnind vesel în discuții, glasul lor e și al nostru, suntem 4, suntem 10, suntem noi toți care ne-am iubit vreodată. Răzbunarea supremă a celui care a iubit este a nu uita. Căci iubirea, ne spune glasul Bibliei iudaice, este mai puternică decât moartea.
Răzbunarea, acțiune privită cu dispreț, calificată ca venind din măruntaiele sălbăticiunii care stă ascunsă în om, cea care ne arată chipul hâd al bestiei umane sau, mai rău, răzbunarea, arma idiotului și a celui nepriceput să dea alt răspuns, ni se înfățișează, atunci când e văzută în legătură cu iubirea, ca sora ei geamănă. Chiar și așa, puzderia de moraliști și de intelectuali care știu despre viață și dragoste doar ce găsesc între filele unei cărți și suferă de dureri închipuite o blamează și nu îi dau nici o șansă. Omul superior este cel care uită. Care întoarce pagina. Poporului evreu i se reproșează că nu își poate uita milioanele de fii arși în cuptoarele naziste. Și totuși, răzbunarea, ne spune aprigul și gelosul Dumnezeu al Vechiului Testament, este doar o altă față a iubirii.
Răzbunarea are mii de chipuri și poate lua forme și înfățișări variate, de la cele bazice până la cele mai amețitor de rafinate și elegante culmi. Există răzbunarea sângelui, a tăcerii, a uitării sau a neuitării, a vorbelor și a fotografiilor, a cărților, a picturilor, fiecare om care a iubit vreodată și a pierdut în fața morții își găsește propriul mod de a se răzbuna pe aceasta. Există, ne spune Varujan Vosganian, Răzbunarea Șoaptelor.
Din Armenia, cunoșteam doar două nume: Calust Gulbenkian și Onik Sahakian – Gulbenkian, marele colecționar de artă, al cărui nume este șoptit cu venerație în Portugalia și Onik Sahakian, balerin, pictor, prieten al lui Salvador Dali. Doar la sfârșitul Cărții Șoaptelor, aveam să aflu secretul acestui pictor despre care scrisesem și un articol: “Artists of the New Millenium”. Făcând o paralelă între armeanul Onik Sahakian și evreul Romeo Niram, subliniasem atât deosebirile, cât și asemănările dintre cei doi. Ma uimiseră de pe atunci liniștea și pacea care se desprindeau de pe pânzele lui Sahakian, mai ales puse în contrast cu tumultoasele culori ale lui Niram. Două stiluri diferite, două temperamente diferite, venind din rădăcini diferite, surprinzând aceleași teme. Intr-un interviu acordat ziarului Armenia Now (și republicat de revista spaniolă Niram Art, nr. 13- 14 / 2008), Onik Sahakian se destăinuie, insistând că nu dorește să ofere prin pictura sa decât liniște, deoarece lumea este și așa plină de grozăvii. La vremea respectivă, nu am înțeles cuvintele pictorului. Doar Cartea Șoaptelor m-a făcut să reiau picturile luminoase ale lui Sahakian și să văd în ele răzbunarea tăcută a culorii pline de liniște, care refuză să se plece în fața realității negre.
Iată că ajunge în mâinile mele o carte roșu-aurie, semnată de un alt armean, Varujan Vosganian, care îmi va dezlega misterul acestui popor tăcut, sporindu-mi neștiința. Căci, Armenia se lasă cu greu descifrată, straturi groase de tăcere o învăluiesc. Armenia este țara înserării, momentul când poveștile prind glas la o cafea proaspăt macinată. O coincidență frumoasă și stranie face ca numele Erevan, orașul – capitală, să sune pentru auzul meu ca Orașul Înserării (“erev” în limba ebraică însemnând “seară”), adică exact momentul decisiv al unei zile, în viziunea armeană: “Bătrânii din copilăria mea își beau cafeaua pe la șase după-amiaza. Ceremonialul preparării îndruma deja conversația pe o cale domoală. Iși făceau nițel loc între perne. (…) Era clipa când, în ciuda pribegiilor, a amintirilor însângerate și a timpului care trece, lumea părea neschimbată și tihnită iar sufletele împăcate.”
Ii privesc coperta, îmi plimb degetele pe dreptunghiul de hârtie lucitoare și roșie care împrejmuiește titlul, o deschid și o miros. De obicei, îmi place să miros carțile, ca și cum aș descoperi în mirosul hârtiei taina lor; se pare că nu sunt singura: “Bunicul Garabet mă învățase să cunosc cărțile astfel. O carte bună miroase într-un anume fel. Legată strâns în chingile ei de piele, miroase aproape omenește”. Mă așteptam la o hârtie galbenă, groasă, dar paginile sunt albe și fine, îmi aduc aminte de Biblie. Fotografia de pe copertă nu îmi spune nimic, nu o înțeleg, nu îi cunosc pe cei ce plutesc în poziții caraghioase într-o barcă; pentru mine sunt asemănători cu atâtea personaje îmbrăcate ciudat care privesc țepene din albumele vechi. Nu știam atunci că această fotografie este cheia întregii cărții și a unui întreg popor.
Cartea Șoaptelor are eroi, tragedii, bătălii, iubiri și, mai ales, morți. Fiecare dintre eroii săi are propria poveste, care se contopește cu cea generală, a unui întreg popor. Fiecare are și propriul fel de a se răzbuna. Poate cea mai teribilă răzbunare, de nu ar exista fotografia de pe copertă, ar fi nu cea a lui Misak, preferatul meu, eroul justițiar, ci cea a bunicului Setrak. Bunicul Setrak și-a văzut fratele, Harutiun, ucis în fața lui. Criminalul, căpetenia ienicerilor l-a întrebat: “Știi cum mă cheamă? Cu ochii încețoșați, bunicul a făcut semn că nu. Căpetenia și-a rostit numele și l-a pus să repete. Apoi a adăugat: Tu ai să trăiești. Esti destul de mare ca să înțelegi. Să spui la toți ai tăi cine sunt eu și ce ți-am făcut eu, ție și neamului tău! (..) Pe căpetenia aceea s-a răzbunat în singurul fel în care ar fi putut să o facă: nu l-a uitat, dar a tăcut întotdeauna în ce privește numele lui”. Tot bunicul Setrak și-a botezat fiica Maro, în amintirea surorii sale care s-a aruncat de pe stânci, în apele Eufratului, ca să scape de urmăritori. Răzbunarea numelui, teribila răzbunare armeană, care poate da și lua viața mai tăios decât sabia.
In Cartea Șoaptelor, timpul este un personaj ambiguu, istoria se repetă de atâtea ori încât nu mai contează foarte mult în ce an al poveștii ne găsim. Suntem chiar în ani diferiți, în același moment: “Timpul este o jivină care aleargă arcuită și labele ei lasă urme pe rând, dar timpul poate să alerge pe toate deodată. Cât de caraghios, de țopăit și de neadevărat ar fi să-ți imaginezi timpul numai prin clipa pe care o trăiești!” Trăim cu toții, împreună cu autorul însuși, viețile celor surprinși de același destin:”Care război? Am întrebat. Păi nu e decât unul. Doar că izbucnește mereu în altă parte, ca urticaria. Cu cât te scarpini mai tare, cu atât se aprinde mai rău. Până la urmă, istoria nu e decât o lungă scărpinătură.”
Poate singura diferență între viețile eroilor cărții o face, până la urmă, tot răzbunarea. Căci nici unul nu se răzbună în același fel. Povestea încăpățânării lui Harutiun Khantirian și al Consulatului de la București, unde Harutiun continua să își scrie depeșele, frumos caligrafíate și depuse în dosare căci nu mai avea cui să le trimită, este comică și tragică în același timp. Ceea ce împart eroii Cărții Șoaptelor este tăcerea. In tăcerea lui, Harutiun a ținut cu încăpățânare Consulatul deschis, “cu storurile lui ridicate, cu drapelul roș-albastru-portocaliu țintuit pe perete și cu dosarele cu depeșe către nicăieri”, consulat care “rămânea ca vestigiu al unei republici care nu mai exista decât în nostalgiile armenești și în ștampila oficială.”
Răzbunarea fotografiilor este cea care domină toată cartea. In fața morții iminente, toți armenii au o pasiune comună: aceea de a-și face fotografii. Albumele de familie sunt îngroșate cu fotografii ai celor plecați, deportați, repatriați pentru a fi iar deportați. Fotografiile devin singura dovadă a existenței unui om, armenii se fotografiază cu îndârjire, obsesiv. Prin fotografii, își trimit mesaje ascunse autorităților (dacă stă în picioare, atunci e bine, dacă stă rezemat e mai rău, dacă stă pe scaun e rău de tot), doar în fotografii, cei mai mulți continuă să trăiască. Armenii acelor vremuri găsiseră în fotografie singura modalitate de a-și însemna trecerea pe acest pământ, singura răzbunare în fața dispariției pe care o presimțeau. Tot prin fotografii, de data aceasta prin ștergerea oricărei fotografii din toate albumele, s-au răzbunat pe Mesia Khacerian. ”Pozele erau pentru armenii acelor vremuri ca un testament sau o asigurare de viață. Dacă omul se întorcea din convoaiele de deportați, din orfelinate, din călătoriile prin calele vapoarelor, poza era pusă din nou la păstrare și cel viu își relua locul printre ceilalți. Dacă nu se mai întorcea, atunci fotografia îl readucea printre ai lui pe cel dispărut când cutiile vechi și frumos încrustate, de sărbători, se deschideau. Fotografia devenea scuza celor care, în acel secol prea grăbit, plecaseră fără să apuce să-și ia rămas-bun. Armenii copilăriei mele trăiau mai mult printre fotografii decât printre oameni.”
Și totuși, armenii știau și să se facă auziți. Denumit de unii “primul atentat terorist din istorie”, atacul asupra Băncii Otomane din 1896 a fost condus de armeanul Armen Garo, care a ocupat banca, cerând oprirea masacrelor contra armenilor. “In proclamația adresată ambasadelor din Constantinopol, Garo avea să rostească istoricele cuvinte ce vor marca nu doar sfârșitul de secol XIX dar tot secolul care va urma: Noi nu suntem criminali. Dar indiferența criminală a umanității ne-a împins la acest gest.” Paginile care descriu ororile trăite de femeile, bărbații și copii armeni sunt, poate, cele mai teribile pagini scrise vreodată în limba română.
Tot lui Garo i se datorează și tăcuta acțiune “Nemesis”, numită după zeița răzbunării, atât de secretă încât “a rămas necunoscută încă jumatate de veac după aceea” și care poate fi comparată “prin neînduplecarea și amploarea ei cu ceea ce Simon Wiesanthal avea să facă, peste decenii, din dorința de a nu lăsa nepedepsite crimele îndreptate împotriva poporului evreu din timpul celui de al doilea război mondial.” In 1920, Garo a stabilit, în prima faza, o listă cu peste 600 de nume de persoane responsabile pentru masacre și deportări, apoi a redus-o la 41 de nume, ca până la urmă să ajungă la doar 7 nume, cei 7 criminali principali, responsabili de cele 7 cercuri ale genocidului, care fusesera deja condamnați de Curtea Marțială, dar scăpaseră cu viață. Pe parcursul următorilor ani, toti cei care alcătuiau lista criminalilor au fost executați de către grupul armean Nemesis. Iar povestea se întinde peste continente și mări prin intrarea în scenă a eroului Misak Torlakian. Pentru a învăța să tragă cu tunul, Misak, la doar 19 ani, a intrat în armata turcă, sub acte false, ajungând sergent și conducând garnizoana de artilerie. Intors în satul natal, Misak își cauta în van familia: “Imaginea celui care se oprește la intrarea în satul distrus este comună multora dintre poveștile spuse la ora cafelei de aceia dintre bătrânii copilariei mele care se retrăseseră în munți și se întorseseră în ținuturile natale în cea de a doua jumătate a anului 1915. De altfel, afară de unele amănunte, poveștile seamănă atât de mult unele cu altele încât iată, relatând acum întoarcerea lui Misak e ca și cum am spune toate poveștile deodată! (…) De la nimicirile și risipirile anului 1895 dar, mai ales, ale anului 1915, iată, a trecut un secol dar tot mai există dintre aceia, nepoți ori strănepoți care se caută unii pe alții… un popor căutându-se, unii pe alții, după atâtea nenorociri, și de aceea rareori având tihna de a se regăsi pe sine!” Din satul distrus, Misak nu va mai putea recupera nimic, în afară de un caluț de lemn ce fusese al fratelui mai mic, Calust. “Misak Torlakian făcuse, în curtea răvășită a casei sale, un jurământ al răzbunării.” Membru al grupului Nemesis, Misak își va duce la îndeplinire jurământul cu încăpățânare, preț de zeci de ani. Veștile despre îndeplinirea răzbunărilor ajungeau la bunicul Garabet sub forma unor caluți de jucărie trimiși de Misak, în amintirea fratelui său, de peste mări și țări. Ultimul sosit, un cal alb, anunța împăcarea călărețului cu calul.
Armenii lui Vosganian trăiesc împietriți în mirare, o mirare care nu îi lăsa nici să moară, aproape toți cei scăpați din ororile convoaielor de deportare, murind la adânci bătrâneți. Trăiesc aparent liniștit, o viață șoptită ca și ritmul cărții. Si totuși, sunt pojghița de apă albastră și lipsită de sunetul talazurilor, sub poezia desăvârșită a lui Vosganian, se poate simți mocnind forța poporului armean. “De la războinicii neamului meu am primit puterea de a fi învins” ne spune Vosganian iar aici cuvântul cheie este “puterea” așa cum în “biruința este a-ți vărsa sângele”, cuvântul cheie este “sângele”. Să nu uităm că Islamul a cucerit strălucita și orgolioasa civilizație persană. In urma lui, armenii au rămas mai puțini, mai tăcuți, dar creștini. Fiecare erou al Cărții Șoaptelor este dur ca o stâncă fie că vrea să înțeleagă lumea ca bunicul Garabet fie că o socotește de neînțeles, ca bunicul Setrak. Intre aceștia doi, copilul bătrân își scrie, în tăcere, cartea. Fiecare se răzbună în felul său, înțelegând sau neînțelegând, închizându-se în tăcere sau pictând și fotografiind, cântând sau citind. Răzbunarea bunicului Garabet – de a se fotografia pe el însuși de zeci de ori, de a învinge moartea prin fotografia de pe mormânt, unde pare că este el cel care vine către cei ce îl privesc.
Si totuși, suprema răzbunare nu aparține vreunui personaj al cărții, nici măcar rebelului Garo, nici Generalului Dro. Suprema răzbunare armeană, mai presus de însăși scrierea acestei cărți, o reprezintă alegerea copertei. Ca multe lucruri din Cartea Șoaptelor, care sunt cel mai bine înțelese citite invers, coperta cărții nu se poate înțelege decât după ce ai terminat întreaga carte. Doar atunci, vei înțelege suprema răzbunare: fotografia bunicului Garabet, cu familia, fotografia despre care credeau cu încăpățânare armenii acelor vremuri că este singura dovadă a existenței lor. Astăzi, bunicul Garabet mă privește de pe copertă. A învins moartea și faptul că eu, în anul 2010, în Spania, mă uit la chipul său, dovedește cel mai bine că adevărații învingători sunt învinșii. Varujan Vosganian nu este un învingător. Eu nu sunt învingătoare. Cei care au dictat și pus în aplicare exterminarea armenilor nu au nici nume, nici chip astăzi. Insă bunicul Garabet mă privește zâmbind. El este singurul viu între noi toți, căci generații după generații vor lua această carte în mână, în toate limbile în care va fi tradusă, în toate țările în care va ajunge și îl vor vedea zâmbind pe bunicul Garabet, căruia i-au crescut o mie de brațe. Armenii cei învinși, tăcuții și linistitii armeni, victimele ororilor, sunt astăzi mai vii decât noi, cititorii. Oare câți dintre cei care citesc și vor citi această carte vor fi cunoscuți peste generații? Noi, cei care citim astăzi Cartea Șoaptelor, din trufașa noastră poziție de “vii”, noi, care nu ne gândim la moarte și care ne facem fotografii fără nici un sens, ce vor dispărea o dată cu ultimul vlăstar ieșit din trupurile noastre pline azi de sânge cald, noi suntem morții. Pe noi nu ne va știi nimeni peste zeci de ani iar bunicul Garabet, cu fiecare cititor al Cărții Șoaptelor va întineri. Aceasta este suprema răzbunare a lui Varujan Vosganian. “Atâta vreme cât exiști în fotografii…ești nemuritor.”
Căutând pe internet fotografii legate de Cartea Șoaptelor, am rămas încremenită în fața unui document. După primul șoc, am început să râd, să râd în hohote, nu mă puteam opri din râs. Am găsit, publicat de autor, Testamentul regelui zahărului, cel purtat cu încăpățânare, zeci de ani la brâu, fotografiat pagină cu pagină de vechiul aparat al bunicului Garabet. L-am găsit, scanat, cu aceeași încăpățânare metodică cu care este scrisă cartea. Cu furie. Cu dragoste. In tăcere. Cum putea, de aceea râdeam, cum putea să lipsească testamentul din această incredibilăa răzbunare a lui Varujan Vosganian, războinicul-poet și poetul-războinic? Cum am putut să nu mă gândesc că totul trebuia îndeplinit până la capăt, cu fiecare virgulă, cu fiecare fărâmă de amintire, cu fiecare fotografie îngălbenită? Imi imaginam chipul hâd al mortii, urlând de groază în fața testamentului dat la iveală, pe internet, disponibil pentru toate popoarele lumii, pentru totdeauna. Imi imaginam chipul lui Hartin Fringhian zâmbind cu mirare, privindu-și din alt timp, testamentul cel neprețuit. “Veni Hartin Fringhian, își deschise testamentul, scoase o foaie alba și notă cu răbdare numele tuturor celor de față. Acolo unde nu știa, bunicul meu, care ședea în spatele lui, îi șoptea peste umăr. Apoi suflă peste foaie, ca cerneala să se usuce, puse în mijloc un pumn de nuci prăjite și o împături cu grijă.” Tot lui Vosganian, îi datoram și ultima fotografie a lui Nicolae Iorga, păstrată cu sfințenie de fotograful sufletelor. Acum da, s-a terminat.
Îți trebuie motive întemeiate ca să trăiești mai mult decât Iisus Hristos pe lumea aceasta. Dacă Hristos a murit întru Inviere, atunci Varujan Vosganian a trăit întru Invierea morților poporului său și, noapte de noapte, suferind durerile și ororile morților săi, a clădit, în tăcerea dură și încăpățânată care caracterizează spiritul armean, slova care îi va elibera de sub puterea morții și “celor din morminte viață dăruindu-le”.
În al doilea Război Mondial marile puteri europene ştiau ce urmează, dar aveau nevoie de un pretext pentru ca să intervină împotriva Germaniei. Pretextul a fost Polonia. Cucerită, decimată cu cinism de sovietici. Nimeni nu i-a venit în ajutor, deşi îi aşteptau pe francezi, pe englezi, pe fraţii lor europeni. Au ştiut sau nu au ştiut despre Katyn ? Au ştiut ale cui erau gloanţele care i-au ucis pe polonezi? Acum stiu.
Dupa sfirsitul razboiului a urmat marea imparteala – EI si Noi. Vestul si Estul.
Ungurii nu s-au lasat calcati in picioatre. Au crezut ca vor fi ajutati de aliatii lor europeni, care erau chiar dincolo de granita. Zadarnic. Cehii nu s-au lasat. Nici polonezii. Invatasera lectia Ungariei, stiau ca sunt singuri in fata tancurilor rusesti, singuri in fata propriilor tradatori. Au initiat Carta 77. Solidaritatea. Si intr-un final, au invins.
A cazut Zidul Berlinului si noii europeni au inceput sa bata la portile vechii Europe. Cam zdrentarosi, cu traistuta plina de vise si iluzii, gata sa ierte si sa innoade traditia aliantelor. Una cite una au intrat in NATO, in Uniunea Europeana. Polonia mai incomoda decit orice alt stat din fostul bloc sovietic, mai demna si mai decisa sa nu se mai treaca peste ea.
Intilnirile de la Bruxelles cu Lech Kaczynsky erau un cosmar pentru ceilalti lideri. Polonia contesta, negocia, se opunea. Polonia vroia sa obtina pentru cetatenii sai conditii egale cu ale celorlalti europeni. O meritau. Platisera cu singe si nu au fost dispusi sa uite, nu au vrut sa faca nici o concesie.
Si iata, acum, polonezii isi vor trai din nou, aproape singuri, durerea de a fi pierdut aproape toata conducerea tarii. Liderii vest – europeni nu vor participa la funeraliile presedintelui Poloniei. E lipsit de importanta cum il considerau pe acesta, important este cum si cit respecta Polonia. Era normal ca presedintele american să nu poata ajunge la Varsovia, deoarece nu are unde ateriza. E normal si în cazul altor lideri, aflati la distante uriase, cum sunt Canada sau Japonia sa nu poata ajunge, in situtia in care aproape toate aeroporturile europene – cu exceptia Spaniei si Italiei, sunt inchise.
Era greu pentru Sarko sa mearga cu maşina? Era imposibil pentru Angela Merkel, care aterizase oricum, in Portugalia, sa ajunga cu masina? Nici unul dintre liderii Europei de Vest nu a facut ce au facut cei din Est – sa se urce in masina si sa fie alaturi de poporul polonez, cel pe care l-au tradat de atitea ori de-a lungul istoriei.
Presedintele Romaniei a aratat primul ca se poate – a plecat simbata cu elicopterul pina la granita si de acolo cu masina. Era greu pentru ceilalti sa faca un asemenea gest, sau singurii prieteni ai Poloniei ramin tot cei cu care au impartit lagarul comunist? Sintem din noi EI si NOI?
Se spune ca tarile nu au prieteni, ci interese. Citeodata ar trebui sa aiba si onoare.
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/ei-si-noi-o-alta-lectie-poloneza-39156.html
„Istoria se repetă pe ea însăşi, mai întâi ca o tragedie, apoi ca o farsă”
(Karl Marx)
Luni, 26 aprilie, deputaţii din primul Parlament urmează să se întrunească într-o şedinţă specială pentru a semna din nou textul Declaraţiei de Independenţă. Prilej de bilanţ, de numeroase şi necesare reflexii. Multe s-au schimbat în stânga Prutului, dar multe dintre dilemele de acum aproape 20 de ani au rămas aceleaşi. E mai mult decât o ironie faptul că, în acelaşi timp cu (re)semnarea Declaraţiei de Independenţă, cea mai fierbinte temă pe ordinea de zi este… prezenţa soldaţilor din RM la parada militară din 9 mai, organizată la Moscova! Dar să începem cu o reamintire.
Independenţa faţă de cine?
Apărut după Declaraţia de suveranitate din 23 iunie 1990 şi izvodit după eşecul puciului de la Moscova, declanşat la 18 august, textul Declaraţiei de Independenţă, semnat la 27 august 1991, a relevat confuzia de pe teren în ceea ce priveşte destinul ulterior al RM. Comportamentul parlamentarilor de la Chişinău în ziua votului istoric este o veritabilă hârtie de turnesol. La un moment dat, prezidiul legislativului se scindase în două părţi aproape egale în ceea ce priveşte interpretarea textului propus spre aprobare. Obiecţia opozanţilor era că documentul constituia o justificare a unirii RM cu România. Textul este epurat de o serie de aserţiuni ambigue sau de orice referire la unirea Basarabiei cu România din martie 1918 şi, în final, este adoptat cu 276 de voturi (74%), fără abţineri sau voturi împotrivă (esenţial este că, în Declaraţie, limba este denumită explicit „română”).
Aparenta unanimitate nu trebuie să inducă în eroare. În realitate, interpretările textului decupau la Chişinău două tabere. Pe de-o parte, cei care citeau Declaraţia de Independenţă ca independenţă faţă de Moscova, pe de altă parte, cei care o vedeau ca independenţă faţă de România. Pentru cei din prima tabără era o oportunitate pentru apropierea treptată faţă de Bucureşti, prin programe comune şi proiecte derulate simultan. Intră aici unioniştii graduali, cei care vedeau existenţa celui „de-al doilea stat românesc” ca etapă intermediară sau cei care nu concep astăzi traseul euroatlantic al RM fără România. A mai existat şi o poziţie radicală, ulterior repliată de nevoie în tabăra gradualistă, a celor care s-au opus adoptării unei asemenea Declaraţii – lozinca lor era „Unire, acum!”. Sunt cei care mai cred astăzi că unirea s-ar fi putut realiza atunci – şi există unele argumente şi pentru un asemenea punct de vedere.
Cea de-a doua tabără vedea Declaraţia de Independenţă ca pe o blocare a oricăror referinţe la 1918 sau la situaţia de dinaintea Pactului Molotov-Ribbentrop. Se includ aici adepţii fără rest ai CSI de ieri şi de azi, moldoveniştii primitivi de extracţie sovietică sau cei care doreau, prin anul 2000, aderarea RM la eventuala uniune Rusia-Belarus. Oricum şi orice, dar fără România şi, dacă se poate, împotriva ei.
Ce schimbări au apărut în cei aproape 20 de ani de independenţă?
”Memorandumul Kozak” pentru Ucraina
În primul rând, s-a schimbat contextul geopolitic. Şi asta, de câteva ori! Paradoxul este însă că, în 2010, inclusiv ecuaţia geopolitică începe să semene izbitor cu cea de acum 20 de ani. Evenimentul cel mai important petrecut din acest punct de vedere este modificarea statutului Ucrainei, declarată – la pachet cu vecinul euroatlantic România! – ca unul dintre „partenerii strategici” ai Chişinăului. Prin acordurile semnate recent de către preşedintele rus D. Medvedev şi de cel ucrainean V. Ianukovici, Rusia a primit garanţia că flota sa la Marea Neagră va rămâne încă cel puţin trei decenii în Crimeea, în schimbul unei reduceri cu 30% a preţului gazului furnizat Ucrainei. După cum a fost deja sesizat, Moscova rezolvă prin această mişcare urgentă şi surprinzătoare problema menţinerii flotei în Crimeea şi poate să nu se grăbească cu construcţia unei noi baze puternice la Novorossiisk.
În al doilea rând, contractul încheiat miercuri închide drumul Kievului spre NATO, având în vedere că cei care oricum nu agreau integrarea Ucrainei în structurile Alianţei vor avea acum argumente şi mai solide să blocheze asemenea gest. Kievul a semnat „Memorandumul Kozak” în varianta ucraineană şi a luat o opţiune decisivă pentru neintegrarea statului în structurile euroatlantice. „Revoluţia oranj” – eveniment geopolitic, în esenţă! – s-a încheiat definitiv, de data asta şi cu acte în regulă!
Limitele pragmatismului
Şi contextul intern din RM s-a schimbat de câteva ori în cei 20 de ani. Dar mizele şi temele esenţiale, nu! Aşa cum la vremea respectivă nu a existat consens faţă de conţinutul sau interpretarea Declaraţiei de Independenţă, pare că nu există nici astăzi consens faţă de mizele majore de evoluţie ale republicii. „Integrarea europeană” este, fireşte, pe buzele tuturor, dar asta a fost din 2005 încoace şi s-a dovedit că nu este suficient. Gesturile sunt, în acest caz, infinit mai importante decât vorbele. AIE a dat semnale importante şi imposibil de ignorat, dar un răspuns ferm în legătură cu direcţia RM pare tot mai complicat de oferit, în condiţiile în care tensiunile care par să se acumuleze pe scena politică de la Chişinău – inclusiv în Alianţă! – întăresc senzaţia de déjà vu. Astăzi devine tot mai limpede că evoluţia RM poate fi evaluată – iarăşi! – după acest criteriu al „independenţei”. Câtă independenţă şi, mai ales, faţă de cine?
A sugera, de pildă, că marşul soldaţilor RM la parada de la Moscova este o dovadă de „independenţă” este prea mult şi complet necredibil, cel puţin pentru că trupele ruseşti mărşăluiesc nestingherite de vreo 20 de ani pe teritoriul republicii, de parcă cel de-al Doilea Război Mondial nu s-ar fi încheiat în stânga Prutului! Şi a mai cataloga acum gesturi de asemenea anvergură drept „pragmatice” înseamnă a nu înţelege nimic din evoluţiile de două decenii din RM, unde 20 de ani de „pragmatism” pe relaţia cu Moscova nu au adus, în realitate, nimic bun. Şi în niciun caz o creştere a independenţei! În plus, nu se poate ignora aglomerarea partidelor spre zona „pragmatică”, în condiţiile în care „tineri pragmatici şi de perspectivă” din fruntea unor partide devin, tacit, garanţia reformării partidelor lor. De aici şi posibilitatea, pe termen scurt şi mediu, a unor alianţe care astăzi par necredibile şi împotriva naturii.
Hermeneutica basarabeană
Revenind acum la Declaraţia de Independenţă, putem afirma, fără să forţăm prea mult lucrurile, că toată (geo)politica RM a fost un război al interpretărilor faţă de actul de naştere al tânărului stat. Astăzi, pare că suntem la o nouă lectură a documentului fondator pe care partidele politice o propun societăţii, de aceea toate gesturile lor, inclusiv atitudinea faţă de prezenţa soldaţilor Armatei RM pe caldarâmul Pieţei Roşii, pot fi interpretate prin această grilă. Menţinându-ne însă în cadrul sugerat mai sus, dacă înţelegem Declaraţia de Independenţă ca „text”, politicienii ca şi „exegeţi (interpreţi)” ai textului, lipseşte încă din peisaj un element crucial, respectiv „cititorii”. Adică electoratul.
La 20 de ani de independenţă, se pare că va avea curând prilejul să se exprime. În ultimă instanţă, el trebuie să ne lămurească, odată şi odată, despre ce se petrece cu adevărat în stânga Prutului!
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
În ecoul pe care redactorul șef Petru Clej l-a publicat săptămâna trecută sub numele meu la articolul domnului Vlad Solomon scria că eu consider superficiale multe din comentariile autorului asupra miturilor și legendelor din Israel. Trebuia să spun ”superficiale doar la prima vedere”, dacă mi-este permis acest calambur. Doresc să precizez de la bun început că nu intenționez să ”combat” articolul domnului Solomon ci doar să încerc să temperez unele din răspunsurile sale la miturile și legendele care mai circulă în Israel. Și o fac înțelegând și fiind pe deplin de acord cu exasperarea pe care a simțit-o poate, atunci când le-a scris. Imi cer scuze pentru lungimea articolului meu dar răspund punct cu punct. Așadar….
Mituri si legende
1. Israelul are o armata foarte bine dotata si antrenata, cea mai puternica din Orientul Mijlociu.
Fals – Chiar daca poseda un arsenal militar impresionant, s-a dovedit ca nu reuseste sa invinga in confruntari cu organizatii teroriste, precum Hizballah ( in razboiul din Liban) sau Hammas ( in actiunea Plumb Turnat, in Gaza), luptele s-au prelungit dincolo de asteptari ; au iesit la iveala numeroase neglijente, ordine contradictorii, lipsa de profesionalitate, imposibilitatea de a atinge obiectivele initiale.
Nu este un mit ci realitate. Dar când este angajată în acțiuni polițieneșt, (care de fapt nu este rolul ei) fie ele și de anvergură, ca în Liban și Gaza, armata nu poate face față. Numeroasele neglijențe, ordine contradictorii, etc., sunt inevitabile, așa cum sunt în orice armată din lume.
2. Israelul cistiga orice razboi cu tarile arabe.
Fals – Cu exceptia razboiului de sase zile, din 1967, Israelul nu a cistigat, politic, nici un razboi, nu in 1973 (Yom Kipour), nici macar cele doua din Liban, toate s-au incheiat in mod traumatic, sau cu retrageri unilaterale. Multi soldati au pierit rapusi de „friendly fire” ( focul propriilor trupe), in haosul luptelor.
Israelul a învins până acum în toate războaiele, inclusiv în cel din 1973 când, fără intervenția SUA și URSS, armata israeliană ar fi putut ajunge la Cairo și Damasc, armatele siriană și egipteană fiind practic distruse. In ce privește cele două războaie din Liban, le-ar fi putut câștiga militar și pe acelea dar la un preț politic inacceptabil.
3. Serviciile de securite si contrainformatii sint exceptionale, iar Mossadul este o organizatie gigantica si foarte capabila.
Fals – Mossadul e mai putin numeros decit se crede, in urma cu 20 de ani avea doar 1200 de membri, azi, conform unor ” surse de incredere „, cca. 2500. Iar gafele, precum cea din Iordania, in 1997 ( esecul lichidarii lui Khaled Mashal), sau asasinarea lui Mahmoud al-Mabhouh ( daca a fost pusa la cale de Mossad – lucru incert, dar probabil), in ianuarie, in Dubai, au scos la iveala multe carente, printre care mobilizarea a peste 20 de agenti, pentru omorirea unui singur terorist criminal. In plus, s-au folosit identitatile unor cetateni israelieni cu dubla cetatenie ( oare nu erau alte alternative?), fara consimtamintul lor.
Desigur au fost si numeroase succese, majoritatea nefiind mediatizate, dar si nereusite, colaboratori ai Mossadului capturati in tarile arabe, sau actiuni anulate in ultima clipa, din lipsa de discretie si superficialitate in organizare.
In ultima vreme a explodat in Israel afacerea Anat Kam, o tinara care, la eliberarea din armata, a copiat pe CD, din computerul generalului Yair Naveh, peste 2000 de documente secrete, pe care le-a predat spre publicare lui Uri Blau, jurnalist la Haaretz, in prezent refugiat la Londra. Daca a fost posibila extragerea unor materiale de importanta vitala pentru securitatea statului, e clar ca sistemul de aparare al secretelor militare sufera de grave lacune.
Mossadul a făcut desigur multe greșeli, ca toate celelalte servicii secrete din lume, dar nu trebuie totuși subestimat, iar marea sa contribuție la securitatea Israelului nu va fi probabil cunoscută niciodată.
4. Lobby-ul evreiesc din USA sustine oricum Israelul, este foarte influent, iar presedintele Statelor Unite va respecta intotdeauna pozitia organizatiilor evreiesti.
Fals – Atit Rahm Emanuel, Sef de cabinet la Casa Alba, cit si David Axelrod, Consilier Prezidential Principal, sint evrei sionisti, dar depun permanente eforturi pentru a obliga guvernul israelian la concesii exagerate. Lobby-ul evreiesc inghite in sec, o aplauda pe Hillary Clinton si se lasa fermecat de retorica lui Obama. In 15 Aprilie, Ronald S. Lauder, presedintele Consiliului Mondial Evreiesc, a adresat o scrisoare deschisa presedintelui Obama, in care isi exprima ingrijorarea fata de schimbarile politicii Statelor Unite in Orientul Mijlociu, manifestata prin presiuni unilaterale asupra Israelului.
Lobby-ul evreiesc din SUA este în continuare influent, deocamdată, iar eforturile unor evrei sioniști din administrația americană de a oblige guvernul israelian la ”concesii exagerate” ar putea fi o simplă poziție inițială de negocieri. Nu trebuie acceptat ad literam tot ce scrie presa și nici ce spun înalții demnitari în public.
5. Israelul poseda bomba atomica, ceea ce ii va conferi mereu superioritatea militara in zona.
Fals – Chiar daca o detine (fapt nerecunoscut oficial), Israelul nu va fi prima tara care va introduce armament atomic intr-un conflict millitar; totodata se exercita presiuni asupra sa, incercindu-se crearea unei ecuatii a denuclearizarii simultane a Israelului si Iranului. Egiptul si Iordania solicita in mod insistent un control international asupra Israelului. Nu cred ca e departe ziua in care Obama va da un ultimatum, punind Israelul in aceeasi balanta cu Iranul.
Evident că Israelul nu va fi niciodată prima țară care să facă uz de arme nucleare. Nu acesta a fost obiectivul înarmării nucleare a Israelului (presupunând evident că este înarmat nuclear). Ideea este ca cei care ar avea intenția să distrugă Israelul să știe că se angajează la un act sinucigaș.
6. Evreii isi iubesc tara si, in momentele de dificultate, sint foarte uniti.
Fals – Tot mai multi cetateni israelieni solicita o a doua cetatenie la diferite ambasade, sub pretextul ca urmasii lor vor putea sa studieze in tarile din Uniunea Europeana. Dar gindesc sau soptesc – Nu se stie ce va fi in viitor, subtextul fiind pericolele care ameninta Israelul la ora actuala.
Eu cred totuși că evreii își iubesc țara mai mult decât alte popoare. Până în prezent, ori de câte ori de câte ori Israelul a fost în pericol, s-au mobilizat rapid, au revenit în țară din toate colțurile lumii. În plus, chiar israelienii care trăiesc de mult în străinătate nu au renunțat la cetățenia israeliană și la legăturile lor cu țara. Iar mulți evrei din străinătate își cumpără acum apartamente în Israel, unde s-ar putea ca pentru ei, viața să fie mai sigură peste 10 sau 20 de ani, decât în țările în care trăiesc acum, ca Franța, Suedia, etc, în care antisemtismul, sub alte nume, este în ascensiune. Dar unitatea în momente de criză există peste tot. Problema este că, în situația unică în care se află, Israelul are nevoie de mai multă unitate și în restul timpului.
7. Israelul este un aliat strategic al USA, ceea ce ii confera prioritate in ochii administratiei americane.
Fals – USA au nevoie de liniste, de economie prospera, vor sa scape de povara razboiului din Afganistan si a trupelor trimise in Irak, iar politica actuala a presedintelui Obama reflecta o apropiere de tarile arabe, in detrimentul Israelului.
Nu este un mit. Israelul continuă să fie singurul aliat strategic de încredere în Orientul Mijlociu. Fără Israel în această regiune, SUA (și de fapt întregul Occident) ar putea avea mai puțină liniște și o economie mai puțin prosperă. Protejarea rutelor maritime către și dinspre principalele surse de petrol ale lumii ar deveni mult mai dificilă fără un cap de pod cu adevărat pro-occidental în zonă.
8. Israelul a cedat si va ceda intotdeauna presiunilor americane.
Fals – Pe vremea primului ministru Shamir, guvernul israelian s-a impotrivit initiativelor americane, iar azi, desi Nethaniahu pare a ceda, coalitia guvernamentala din Israel il va obliga sa se opuna pretentiilor administratiei Obama. Criza actuala dintre cele doua tari se va agrava, deoarece, atit guvernul israelian, cit si majoritatea populatiei, simt ca presedintele american exagereaza si politica USA s-a schimbat radical.
De acord.
9. Populatia Israelului este pregatita sufleteste pentru un razboi de lunga durata.
Fals – Israelul nu isi poate permite razboaie prelungite (luni de zile), economia ar avea mult de suferit. Populatia civila ar fi bombardata de rachete cu raza lunga de actiune din Liban, Siria si Gaza. In cazul unui conflict militar, Iranul, care doreste lichidarea Israelului, ar putea actiona numai prin tentaculele sale, nefiind nevoita sa traga nici macar un cartus.
Corect, Israelul nu-și poate permite războaie prelungite. În afara cazului în care este în joc supraviețuirea sa, când nu se mai pun în discuție suferințele economiei. Tocmai de aceea, nu cred că strategii militari israelieni iau în considerare posibilitatea unui război de foarte lungă durată.
10. USA vor apara intotdeauna Israelul si vor garanta securitatea sa.
Fals – In momentul izbucnirii unui razboi inopinat, pina cind trupele americane se vor amplasa si orienta in zona, jumatate din orasele israeliene vor fi distruse de rachete, impreuna cu rafinariile, porturile, aeroportul international si statul major al armatei, care este situat in inima Tel Avivului. Doar in caz extrem, Israelul ar riposta bombardand centrul Damascului, Beirutul sau Teheranul si imediat ar fi condamnat si sanctionat. Istoria ne invata ca actiunile diplomatice si rezolutiile ONU au fost, in marea lor majoritate, unilaterale si in defavoarea Israelului.
Dacă evreii au învățat ceva de-a lungul istoriei, este faptul că nu trebuie să se bazeze pe nimeni pentru a-i salva. Nu așteaptă acest lucru nici de la americani. Israelienii știu foarte bine acest lucru și cred că sunt pregătiți. Pe de altă parte, nu poate ignora opinia guvernului american sau a celorlalte state membre ONU.
11. Israelul nu cedeaza santajelor teroriste.
Fals – Deja a cedat in trecut, inca in perioada administratiei Rabin. Apoi, atit Sharon, cit si Olmert au acceptat conditii umilitoare, eliberind teroristi in schimbul unor cadavre. In curind, va ceda si Nethaniahu, fiind dispus sa puna in libertate sute de criminali palestinieni, detinuti in inchisorile israeliene, pentru un singur soldat rapit de Hammas, Gilad Shalit. Actiunea Entebbe ( cind unitatile militare israeliene au zburat in Uganda si au eliberat pasagerii avionului Air France, deturnat de gruparea terorista a lui Abu Nidal, sprijinit de Idi Amin) a ramas o legenda, o nostalgie.
Idealul este, evident, să nu cedezi șantajului. Și ori de câte ori a fost posibil, Israelul nu a cedat. Dar, dacă ești călăuzit de principiul ”cine salvează o viață salvează un întreg univers”, înțelegem poate dilema în care este pus uneori guvernul israelian.
Repet, comentariile mele (care de fapt sunt simple precizări sau adăugiri) nu-și propun să ”demoleze” opiniile autorului ci să le pună într-un context mai larg. Pentru că, modul în care au fost formulate aceste opinii, într-un stil poate mai brutal decât al ziariștilor așa ziși imparțiali, nu diluează deloc mesajul analizei din parta a doua a articolului, la care subscriu fără nicio rezervă.
Unii cititori i-au reproșat domnului Solomon, printre altele, că aduce critici fără să ofere vreo soluție. Nu este rolul ziaristului să ofere soluții. Aceasta intră în sarcina politicienilor. Or, dacă nu ne plac politicienii din Knesset, este vina noastră. Noi i-am ales. (În viață nu avem ce merităm ci din păcate ceea ce ne seamănă, afirma prin anii 60 un scriitor francez.)
Cu toate defectele sale, Israelul este totuși o țară democratică, în care populația își poate schimba conducătorii. Transformarea deșertului într-o grădină, progresul uluitor realizat de Israel în doar șase decenii de existență, realități incontestabile, se datorează tocmai cetățenilor israelieni nu politicienilor. Gâlcevile permanente din Knesset, trocurile politice adesea nerușinate între partide, corupția la vârf, polarizarea societății între extremiștii religioși, tot mai agresivi și populația laică sau moderat religioasă, toate acestea au subminat de-a lungul anilor valorile societății israeliene și încrederea ei în liderii politici și militari. Nu este de mirare că mulți continuă să se auto-liniștească recurgând la mituri și iluzii. Dar o fac pe riscul lor.
Lordul Palmerston, prim ministru britanic, a spus în 1848: ”Marea Britanie nu are prieteni veșnici și nici dușmani veșnici ci numai interese veșnice”. Dacă este în interesul membrilor ONU să voteze împotriva Israelului, o vor face, indiferent de ceea ce simt. Mulți în Israel tind să minimalizeze importanța acestor voturi. Dar presa internațională nu. Și această presă are influență asupra opiniei publice. Deja auzim din ce în ce mai multe remarci în care Israelul este asemuit cu Republica Sud Africană de pe vremea apartheid-ului. Bineînțeles că sunt remarci răuvoitoare și false. Dar cum spunea Goebbels, o minciună repetată la infinit ajunge să fie crezută de unii (ca ”inventarea” Holocaustului).
Pe de altă parte însă, de ce se întoarce tot mai multă lume împotriva Israelului? Politicieni, studenți, cadre universitare, sindicaliști, chiar mulți evrei din străinătate? Să fie toți antisemiți sau prostiți de o anumită propagandă din presă? Posibil dar greu de crezut. Explicația este poate alta. Sute, poate chiar mii de ani, evreii au avut (nu la nivel individual ci general, ca popor), superioritatea morală conferită lor de inteligență, religie, educație, moravuri, etc dar și de faptul că au fost permanent persecutați. Or această superioritate morală, recunoscută și de mulți neevrei trebuia să dispară odată cu întemeierea statului Israel (chiar Ben Gurion voia ca Israelul să fie un stat ca toate celelalte) și, după războiul de 6 zile din 1967, ea a trecut de partea palestinienilor, sau cel puțin așa vede lumea, care astăzi este întotdeauna de partea celui învins sau oprimat.
Odată ce israelienii nu au mai fost percepuți ca fiind în pericol de anihilare, simpatia pentru ei a dispărut, locul ei fiind preluat de repulsia față de imaginile de la televiziune: Gaza în flăcări, femei și copii jelindu-se printre ruine, etc, etc. Reacția telespectatorului este spontană, nu întreabă cine a început, ci ”de ce îi masacrează israelienii pe palesinieni după ce le-au ocupat pământurile”. Nu eu spun toate acestea. Eu le aud, la Londra și în alte părți. Și această situație durează de peste 40 de ani. Nu este de mirare că lumea își pierde răbdarea.
Ori iată de ce articolul domnului Solomon este binevenit. El reprezintă un semnal de alarmă din partea unui om care, ca și mine și mulți alții, vede cu amărăciune cum atitudinea multor israelieni a rămas înghețată în timp în anii 60, cum preferă să închidă ochii și să-și astupe urechile față de lumea din afară, uneori cu trufie sau cu sentimental de superioritate. Este un avertisment, o invitație de a privi în viitor cât mai este timp, de a ne imagina scenarii apocaliptice care, din nefericire, nu mai par atît de imposibile ca în trecut și de a face ceva pentru a le împiedica să devină realitate.
Pe scurt, un articol excelent. Din păcate. Aș fi preferat să fiu în situația în care să pot să-l combat. Dar cred că și dl Vlad Solomon ar fi preferat să fie în situația în care să nu-l scrie.
Marea Moartă
Litoralul mării, văzut în regiunea Ein-Gedi și Massada
Ariel Manor
Marea Moartă este o mare continentală fără scurgeri spre ocean. Singura apă curgătoare care o alimentează este râul Iordan. Numele de „Marea Moartă” este atribuită lui Hieronymus (secolul IV). Înainte era numită Marea de Sare sau Marea de Asfalt. Numele de „Marea Moartă” nu este deloc exagerat: datorită salinităţii ridicate aici nu este posibilă viaţa. Denumirea de „Marea Moartă” a fost dată de grecul Pausanias, cel care a şi cercetat-o pentru prima dată.
sursa: Wikipedia
Zilele urmatoare petrecute pe continentul negru au avut un cu totul alt gust: al destinderii, al relaxarii dar si al incercarii de a cunoaste si a patrunde mecanismul vietii din aceasta parte indepartata de lume ce traieste sub un soarele fierbinte si adesea neprietenos.
Transcriu insemnarile scurte facute pe zile in jurnalul meu de calatorie:
Duminica, 21 Februarie, 2010
Astazi a fost prima zi de safari, in Arusha National Park. Grupul nostru a fost impartit in doua masini, 5 intr-una si 6 in cealalta. Am calatorit cu Raluca, Andrei, Dan, Ovi si Adi. Aceasta formatie se va pastra si in urmatoarele zile in care vom vizita alte parcuri nationale. Pe ambii nostri soferi ii cheama Henry. Ma intreb, este doar o coincidenta ori firma noastra de turism, Zara Tours, are o predilectie pentru acest nume? Just kidding.
Drumurile in Tanzania sunt rareori asfaltate. Aici se circula pe partea stanga, lucru pe care nu l-am stiut. Henry al nostru conduce foarte incet, adesea chiar suparator de lent. Ma intreb daca masina e de vina, o fi veche si nu trage cum trebuie, sau soferul este lent din fire si ii place sa faca lucrurile “polepole”? Celalalt Henry, un pic mai tanar, e mult mai iute. E de asemenea si mai vorbaret si mai simpatic.
In drumul nostru am vazut multa saracie. Oameni pe marginea drumului vanzand fructe (asa mormane de banane n-am mai vazut in viata mea!) sau manandu-si animalele cine stie pe unde. Am vazut si copii de-a lungul soselei, mergand in grupuri spre scoala. Sunt foarte frumosi, fetitele imbracate in fustite verzi, baietii in pantaloni lungi, toti avand pe deasupra un pulover visiniu. Culorile uniformelor difera insa de la un grup la altul. In spate au rucsacele improvizate in care isi tin cartile si caietele. Merg incetisor si nu se grabesc. Ma intreb cat de departe trebuie sa ajunga. Nici un adult nu ii insoteste insa grupurile sunt destul de mari, intre 10 si 20 de copii de diferite varste. Puloverele lor au maneci lungi si ma intreb cum de nu le e cald. Eu innebunesc de cald si in maieurile mele subtirele.
Pe marginea soselei am zarit intins un barbat cu torsul gol. Nu-ti puteai da seama daca doarme un somn adanc sub soarele toropitor al dupa amiezii sau s-a cufundat in somnul de pe urma. Deloc surprinzator, nici una dintre masini nu a oprit sa verifice daca omul e bolnav, daca are nevoie de ajutor. Se pare ca nimanui nu-i pasa.
!poza231!D
In Parcul National Arusha am vazut multe animale, insa cel mai mult m-a impresionat dansul girafelor. Intr-o zona cu tufisuri dese am zarit vreo 6 girafe, inalte, subtiri, gratioase. Ne-am oprit indelung sa le privim din masina, fascinati de tandretea pe care o manifestau intre ele. Isi unduiau gaturile nesfarsite, si-l impleteau unele cu altele intr-un dans ireal, plin de dragoste si afectiune. Am fost si martora si intrusa unor clipe de absoluta frumusete si gingasie manifestata intre niste animale salbatice intr-o indepartata savana africana. Animale salbatice? Nu mai sunt asa sigura…Noi, oamenii, am putea invata ceva de la ele.
Luni, 22 Februarie, 2010
Henry ne-a spus ca varsta unei girafe se poate citi dupa intunecimea petelor de pe corpul ei. Cu cat girafa este mai batrana, cu atat petele ei sunt mai inchise la culoare.
Noaptea trecuta am fost cazati la un hotel luxos din Arusha. Cand spun luxos ma refer la standardele vestice, nu cele africane. Camera mea era un apartament cu etaj, un soi de loft aflat la etajul trei al hotelului, care era si ultimul. Are o bucatarie mare cu un tavan foarte inalt. In aceasta, un intreg perete, de la un capat la altul, era alcatuit dintr-un geam imens, acoperit de o draperie verde ce cadea in falduri grele pana la pamant. Dormitorul principal avea un pat imens, lat cat camera si un cufar mare din lemn pe post de noptiera. Perdele grele de matase aurie, legate cu ciucuri de catifea acopereau fereastra de deasupra patului. In hol, langa canapeaua de piele galbena se afla o pendula antica, minutios lucrata, din lemn inchis la culoare. La etaj, pe un soi de platforma de lemn deschisa, se mai afla un pat si o masuta rotunda cu un telefon. Baia, foarte curata si eleganta, era placata cu dale de gresie caramizie.
!poza228!Hotelul era construit in stil islamic, cu opulenta si decor greu, incarcat. M-am simtit acolo un pic ca intr-un palat din “O mie si una de nopti”. Hotelul acesta, in care eram printre putinii oaspeti, mi s-a parut jignitor comparativ cu mizeria si saracia ce il inconjurau. O oaza de bogatie intr-un desert de nevoi. Din cand in cand, saracia de afara patrundea si aici, cand se oprea curentul electric pentru cateva minute, ca sa iti aduca aminte ca totul merge cu greu, pe sponci, in Tanzania.
Astazi a fost o alta zi de safari, de data aceasta in parcul national Lake Manyara. Mi-a placut mult inscriptia de la intrarea in parc, pe care statea scris:
Remove nothing from the park except:
Nourishment for the soul;
Consolation for the heart;
Inspiration for the mind.
(Va rugam nu luati nimic cu voi din acest parc in afara de:
Hrana pentru suflet;
Mangaiere pentru inima;
Inspiratie pentru minte.)
Am vazut si fotografiat aici mai multe animale decat ieri. M-au impresionat pasarile flamingo, pe care le-am vazut de la departare, colorand lacul in roz. Drumul pe care il urma masina noastra nu se apropia foarte tare de lac, astfel incat a trebuit sa ne multumim cu o vedere de la distanta. Un lac albastru cu pete roz, aceasta este imaginea pe care o am si acum in minte. Parca ar fi fost o pictura impresionista. Un grup de girafe s-a plimbat elegant si agale pe malul lacului, completand privelistea. Ce frumoasa e viata…
Seara am ajuns in Karatu Village si am fost cazati la hotelul Highview. Vom petrece aici doua nopti, ceea ce e bine, caci pot sa imi spal cateva tricouri si o pereche de pantaloni care vor avea timp sa se usuce in doua zile. Desi e foarte cald, atmosfera in camerele de hotel e umeda, inabusitoare.
Highview Hotel este cocotat pe o colina si de la etajul unu al camerelor noastre o panorama splendida se deschide privirii. Imi place aici, izolati cum suntem de forfota orasului.
La hotel lucreaza cativa Maasai ce ajuta turistii la caratul bagajelor. Sunt imbracati in straiele lor traditionale, shuka, un soi de patura visinie cu dungi albastre pe care o poarta ca o toga, prinsa pe umar. La gat si pe brate au podoabe lucrate de ei din margele colorate.
Marti, 23 Februarie, 2010
Cei din masina cealalta sunt mult mai multumiti de Henry al lor decat noi de Henry al nostru. Eu nu am nimic cu Henry al nostru, dar Adi e mereu suparat pe el ca porneste masina pe nepusa masa exact cand el sta sa faca o fotografie grozava si nu trebuie miscat. Adi poseda o aparatura fotografica impresionanta. Pe una dintre ele eu am denumit-o tunul. Este un obiectiv urias, lung cat un brat de al meu.
In drum spre Ngorongoro Conservation Area ne-am oprit la un supermarket. Eu am intrat in el doar cateva minute, de curiozitate, desi nu aveam nimic de cumparat. Marfa saraca si de proasta calitate aruncata de-a valma pe rafturi prafuite. Am iesit si m-am asezat pe o banca in curtea magazinului. Dincolo de gardul de metal albastru ce ma separa de clocotul strazii am urmarit miscarea ei, oamenii, mi-am inchipuit vietile lor grele din gesturi marunte, priviri, vesminte sarace. Era fascinant sa ii privesc. Si mai ales, era in regula sa ma uit la ei dincolo de gard, ca si cand le priveam vietile pe un ecran. Nu ma aflam acolo in mijlocul lor, nu faceam parte dintre ei, eram un simplu spectator. Din nou am avut senzatia ca dincolo de gardul albastru de metal se desfasoara o alta lume, neinchipuita pana acum pentru mine, de existenta careia eram surprinsa, speriata si infinit de trista. Ce bine, ce usurare, m-am gandit cu lasitate, ca nu m-am nascut aici in mijlocul acestei saracii fara speranta.
!poza230!D
Am avut o zi plina. In Ngorongoro Conservation Area am vazut si observat in habitatul lor natural puzderie de animale. Craterul Ngorongoro este caldarea imensa a unui vulcan ce a explodat acum doua sau trei milioane de ani. Are o adancime de 610 metri si o suprafata de 260 de km2. In crater locuieste o populatie de circa 25,000 de animale mari si tot aici se gaseste cea mai mare densitate de mamifere de prada din Africa.
Inainte de a cobori in crater, cei doi Henry ne-au oprit sa il zarim de sus, panoramic. A fost o priveliste impresionanta, inconjurat cum era de peretele muntos al vechiului vulcan. Ne aflam deasupra norilor, ce pluteau linistiti si netulburati pe langa noi pana in departari. “Uitati cum dorm norii pe varful muntelui”, a zis deodata Dan, cu privirea pierduta in zare.
Peste putin timp Henry al nostru a trebuit din nou sa opreasca masina in fata unei mici gherete ce strajuia intrarea in parc, pentru formalitatile de rigoare. Cativa Maasai au inconjurat imediat masina, aratandu-se la geamuri cu fel de fel de podoabe de vanzare. Am cumparat cateva siraguri de margele colorate pentru prietenele mele de acasa.
Se spune ca pentru ca un safari sa fie complet, trebuie sa vezi neaparat cele cinci mari animale ale Africii, “The Big Five”: elefantul, rinocerul, bivolul, leul si leopardul. Termenul de “The Big Five“ a fost dat pe vremuri de vanatorii de animale si nu se refera la marimea lor ci la dificultatea de a fi vanate.
!poza232!
Le-am vazut pe toate cinci aici, in mediul lor. Am petrecut aproape o zi intreaga strabatand caldarea craterului de la un capat la altul. M-am entuziasmat grozav cand, la intrarea in crater, ne-a iesit in cale o familie de zebre zglobii ce s-au lasat fotografiate cu nepasare, ba as zice, chiar cu oarecare curiozitate. Mai tarziu am descoperit ca zebrele erau literalmente pe toate drumurile si mi-am mai pierdut din interes. Am vazut elefanti, lei, girafe, antilope gnu, gazele, rinoceri, hipopotami, gheparzi, hiene, struti si un lac intreg acoperit de fulgurarea roz a pasarilor flamingo. Ca intr-un joc mi-am adus aminte de o carticica pe care am citit-o in clasele primare si a caror descrieri amuzante de animale, in versuri scurte, mi-au ramas si-mi vor ramane probabil mereu inscrise in minte:
“Zebra cu picioare lungi si cu pijama in dungi.”
“Cangurii cu mic cu mare, n-au un ban in buzunare.”
“Ursul alb cu puii lui care cam umbla hai-hui.”
“Un soricel lasa-l sa traiasca si el.”
Desigur, cangurii si ursii albi nu au nici o legatura cu Africa si cu Ngorongoro (poate cativa “soricei lasa-i sa traiasca si ei” locuiesc si in savana) dar versurile acestea vesele mi-au dat un impuls copilaresc si m-au facut sa compun si eu in joaca altele, mai la obiectul zilei:
„Elefantul trompa mare toata ziua sta la soare.”
„Hipopotamul mocirlos, irascibil si furios.”
“Girafele cu gaturi lungi, si de vrei nu le ajungi.”
La vremea pranzului ne-am oprit langa un lac, mai degraba o balta intinsa, din care, ocazional, isi scoteau capetele butucanoase niste hipopotami, ca sa traga cu ochiul la ceea ce se intampla afara. Mi-au venit in minte doua versuri dintr-o carte in limba rusa, pe care tatal nostru ne-a citit-o in repetate randuri, mie si sorei mele, cand eram copii. Cumva, acele versuri in ruseste mi-au ramas agatate in memorie, desi cunostintele mele de limba rusa sunt foarte sarace. Suna cam asa: “Neliohkaia eta rabota, tascit iz balota beghemota”. Traducere: “este greu sa scoti hipopotamul din balta”. Si cum Andrew tocmai trecea pe langa mine (Andrew vorbeste destul de bine ruseste; s-a nascut in Ucraina si familia lui a emigrat in Canada cand el avea vreo zece ani) nu m-am putut abtine sa ii recit faimoasele doua versuri care mi-au incantat copilaria. A inteles si a ras. Am ras si eu gandindu-ma ca din toate ocaziile posibile si din toate locurile de pe pamant, acesta este probabil cel mai potrivit pentru recitarea poezioarei mele.
Drumul pe care l-am urmat la iesirea din parc ne-a dus pe taramul uitat de timp. Am iesit parca din prezent si am intrat intr-o liniste incremenita desirata pe alocuri doar de zumzetul constant a mii insecte nevazute. Copacii grosi si batrani de cand e lumea pe care i-am intalnit in drumul nostru m-au azvarlit cu gandul departe in negura vremii, m-au rupt de prezent si m-au proiectat intr-o lume de poveste in care am devenit, printr-o minune, spectator. Ma asteptam sa vad, rasarind dintr-un colt de padure, trupul masiv al vreunui dinozaur ce isi urmeaza drumul cu lentoare, indiferent la prezenta noastra, oameni din secolul XXI, intrusi in lumea lui. Pentru mine, aceasta incursiune in timp a fost partea cea mai frumoasa a orelor petrecute in savana africana.
Ziua de astazi a fost ca un joc de lumini si umbre. Prima ei jumatate a fost partea frumoasa, de lumina. La intoarcerea la hotel am avut parte de o experienta foarte trista.
!poza229!D
Fiecare dintre noi a adus cu sine de acasa lucrusoare pentru copii, fie de la copiii nostri, fie cumparate special pentru a le darui celor mai putin favorizati de soarta de pe continentul african. Cei doi Henry ne-au spus ca nu ne putem opri oriunde spre a imparti darurile copiilor de pe strada, caci parintii acestora nu incurajeaza deloc aceasta practica. Ei nu doresc ca odraslele lor sa prinda obiceiul de a alerga pe sosele in fata masinilor de turisti asteptand sa primeasca cadouri. Lucru care, auzindu-l, m-a umplut de apreciere pentru acesti parinti nevoiasi, dar care se gandesc in primul rand la educatia si la binele copiilor lor.
Asa incat, ne-au sfatuit Henry ai nostri, singura modalitate de a ajuta este de a merge la un orfelinat. Din nefericire, sunt incredibil de multe orfelinate pe aici. Le-am tot vazut din mersul masinii si m-am intrebat cum de exista atat de multi copii fara parinti. Unii au parinti, ne-a spus Henry, dar sunt abandonati de acestia din cauza saraciei sau a bolii. Africa subsahariana este decimata de SIDA, aceasta boala necrutatoare de care oamenii de aici, asa lipsiti total de educatie cum sunt, nu stiu sa se fereasca.
In Karatu Village, pe drumul ce urca domol colina catre hotelul nostru, se afla un orfelinat. Aici am poposit in aceasta dupa amiaza, dupa o portie de safari plina de bucuria savanei imbratisata de soare. In cladirea de piatra cu fatada vopsita intr-un roz nedefinit isi duc existenta 51 de copii. Ii ingrijeste Mama Wara, o negresa inalta cu trup plin si cu un suflet de aur. Ea ne-a prezentat copiii, ne-a facut turul orfelinatului si ne-a raspuns la intrebarile pe care ne era greu sa le punem, asa cum eram, cu inima stransa. Acest lacas al sufletelor singure si abandonate a fost infiintat de Mama Wara cu 15 ani in urma. Supravietuieste exclusiv din donatii, guvernul nu are nici o implicare in finantarea lui. Copiii locuiesc in dormitoare in paturi de lemn suprapuse. Intr-unul din ele am numarat 12 patuturi. Sunt draguti si veseli, ca toti copiii, caci nu stiu si nu inteleg ca soarta nu le-a fost prielnica, ca nu au cu adevarat un camin si parinti ca alti copii. Locul acesta este tot ce stiu, tot ce cunosc, toata lumea lor. Caminul lor. Mama Wara si o alta negresa mai tanara care o ajuta sunt parintii ce au grija de ei si ii iubesc, pe fiecare in parte. Din cei 51 de copii, 7 sunt seropozitivi. Ce se va intampla cu ei cand ii va lovi boala? Nu vreau sa stiu, nu vreau sa ma gandesc. Ce se va intampla cu acesti copii cand vor depasi varsta de 14 ani si nu vor mai putea locui la orfelinat? Vor fi azvarliti in lume, sa traiasca pe cont propriu, asa cum s-or pricepe fiecare, asa cum le-o fi norocul care pana acum, nu s-a aratat prea favorabil.
La orfelinat am intalnit-o pe Barb, o americanca din New York, venita cu fata ei in varsta de 17 ani in Tanzania pentru a ajuta copiii de la orfelinat si a voluntaria la ingrijrea lor o saptamana din concediul ei. A sosit cu bani stransi din donatii de la prieteni ca sa cumpere pentru acesti copii nefericiti saltele si alte lucruri trebuincioase unui trai mai decent. Era plina de lumina si voie buna aceasta femeie pe care nu am sa o uit vreodata.
Vizita la acest orfelinat a facut ca ineditul orelor petrecute la Ngorongoro sa dispara ca un fum. Ajunsa la hotel, in camera ce mi se pare deodata imparateasca, am trimis acasa un mesaj cu cateva cuvinte: “Astazi printre altele am vizitat un orfelinat. Din 51 de copii, 7 erau seropozitivi. Maine zburam in Zanzibar. Love, Me.”
In seara aceasta nu mai am pofta de nimic. M-am retras devreme si voi incerca sa adorm si sa uit.
continuarea in numarul viitor
În urmă cu aproximativ 30 de ani, o organizație culturală din Marea Britanie a invitat la Londra doi specialiști din România, un domn și o doamnă. Domnul mai fusese în occident, era un ”om umblat”, avea discernământ, pe scurt, observa și înțelegea. Doamna era la prima ei vizită la Londra, de fapt la prima ei ieșire în Occident. Am fost timp de trei zile translatorul lor, pentru că nu vorbeau engleza, iar în timpul liber le-am servit drept ghid în capitala britanică.
Ori de câte ori ne opream să le arăt un parc mai pitoresc, o clădire cu un stil arhitectonic mai aparte, articole vestimentare sau bijuterii într-o vitrină, doamna răspundea sec ”avem și noi”. (România se afla atunci în mijlocul ”Iepocii de Aur” a lui Ceaușescu). Domnul tăcea. Profitând însă de un moment în care eram numai noi doi, mi-a șoptit: ”Fiți amabil, duceți-ne la magazinul universal Harrods, ca să văd dacă mai spune că avem și noi”. (Pentru cine nu a vizitat acest magazin, vreau să precizez că este un fel de Panteon al consumerismului: cele mai elegante și mai scumpe articole de îmbrăcăminte și încălțăminte, mobilă, lenjerie, bijuterii, parfumuri, jucării, etc. Sala de alimente îți taie răsuflarea. Nu numai că poți găsi absolut orice produse din întreaga lume, dar piramidele de pești și fructe de mare, de fructe și legume din țară și din zonele cele mai exotice de pe glob îți dau impresia că te afli într-o galerie de artă.)
A doua zi, am propus să mergem la Harrods și am intrat direct în sala de alimente. După numai două minute, doamna a spus nervoasă ”Hai să ieșim. Este indecent, grotesc”. În ochii colegului ei am citit o mare satisfacție. Nici măcar patriotismul ceaușist al doamnei nu a putut s-o facă să mai spună ”avem și noi” în timp ce acasă, în România lumea stătea la coadă cu noaptea în cap pentru un litru de lapte și suferea de frig în apartamentele neîncălzite.
Pe mine nu m-a mirat reacția doamnei respective. Auzeam acest ”avem și noi” și de la rudele și prietenii mei din Israel care ne vizitau la Londra. M-am gândit că era vorba poate de un fel de complex de inferioritate, nu la nivel personal ci național, sau poate un gen de ”patriotardism”. Israelul era prin anii 60, 70 la începuturile sale și ca orice țară relativ tânără suferea de acest complex. Nu mai este cazul acum.
Și în Israel și, într-o măsură mai mică în România ”avem și noi” reflectă astăzi realitatea. Dar mă întreb dacă acest complex a dispărut totuși în întregime. Și mi-am pus această întrebare citind reacțiile violente la articolele din această revistă care îndrăznesc să critice orice aspect din sau legat de Israel.
De ce este considerată revista ”Acum” serioasă și imparțială atunci când publică un articol elogios la adresa Israelului și antisemită sau dușmănoasă când publică un articol critic? De ce nu se poate scrie ”domnule Cutare nu sunt de acord cu dumneata, nu ai dreptate, eu am date care dovedesc contrariul”,etc, etc, mă rog o discuție civilizată în contradictoriu. Ei bine, nu. Mulți, vorba lui Caragiale, au cusurul ăsta, se supără. Și când se supără ”combat bine”: ”Dușman distrugător, nu era momentul, nu la locul lui, cui servește, vipere”, și așa mai departe. Nu sunt oare și aceste reacții manifestări ale unui complex? Remarcați vă rog că întreb, nu declar! Pentru că mi se pare că dacă nu ești complexat, poți asculta o critică pe care s-o accepți sau nu, e dreptul tău, dar fără să te superi. Îmi pare rău să constat că ecourile la articolele din revistă încep să semene tot mai mult, și ca formă și ca fond, cu cele din presa din România. Înseamnă asta că ”Avem și noi” faliții noștri?
Ionatan Pirosca impreuna cu sotia sa, SorinaMotto: “Sub umbra Ta e ziuă”
(din “Poema iubirii” de Ionatan Piroşca)
Vineri, 16 aprilie 2010, la ora 19:50, poetul creştin Ionatan Piroşca a plecat Acasă, la Tatăl Ceresc. Scriitorul s-a stins din viaţă în oraşul său natal, Brăila. În urma sa rămân părinţii, soţia – Sorina şi cele două fiice – Eva şi Rebeca. Înhumarea a avut loc luni, 19 aprilie 2010, la ora 14:00, în cimitirul din Chişcani.
“Era un om tânăr încă, atât în trup, cât şi în spirit”
Ionatan Piroşca “a pornit în această călătorie în deplină împăcare cu Dumnezeu şi cu lumea, despovărându-se de dureri şi încercări cumplite. Domnul S-a îndurat de el şi a avut parte de o suferinţă relativ scurtă, dar destul de greu de suportat, mai ales amintindu-ne că era chinuit de mai multe probleme de sănătate… Acum, nu îl mai doare nimic şi poate merge pe propriile picioare, aşa cum nu mai reuşise de mult prea îndelungă vreme. Şi nu îl mai chinuie niciun fel de îngrijorări sau tulburări, toate spulberandu-se ca un fum efemer.
Era un om tânăr încă, atât în trup, cât şi în spirit: deşi se pregătea să încheie cel de al 52-lea an petrecut în această lume, era plin de viaţă, umor şi iubire de Dumnezeu şi, mai ales, era un veşnic îndrăgostit de poezie, care a constituit cel mai mare dar al Domnului pentru existenţa lui”, mărturiseşte Sorina Piroşca.
Un rol important în viaţa lui Ionatan Piroşca l-a jucat biserica în care şi-a petrecut ultimii doi ani de viaţă – biserica Metanoia din Brăila, o comunitate frumoasă, unită, proaspătă şi animată de credinţă, unde poetul şi soţia sa s-au simţint întotdeauna, acasă. Aici, Ionatan Piroşca şi-a petrecut ultimele ore în trup de ne-slavă, alături de mulţi dintre cei care i-au oferit un loc special în inima şi în viaţa lor.
La Brăila
Odată cu trecerea în eternitate a lui Ionatan Piroşca, ne despărţim de un mare talent pe care Domnul l-a lasat printre noi numai două etape din viaţă : tinereţea şi maturitatea. Ionatan Piroşca s-a născut în 1958, într-o familie de creştini baptişti. La Brăila, poetul a terminat şcoala generală şi liceul. Ionatan Piroşca a început să scrie stihuri de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Pentru el, versurile pe care le-a plăsmuit au fost o exprimare a întregii sale vieţi. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin.
Lui Ionatan Piroşca “îi plăcea să stea în aer liber, să privească oamenii, să se inspire din evenimente cotidiene şi să le transforme în artă. Pur şi simplu, îi plăcea să jongleze, să facă tot felul de acrobaţii, să se joace născocind cuvinte intraductibile în alte limbi… În ultima vreme, se gândea serios să înceapă să scrie proză (deja i-a apărut un volum care se pare că a fost foarte “gustat”). Din păcate, Dumnezeu a decis sa îi întrerupă toate proiectele mult mai curând decât a crezut el…”, spune Sorina Piroşca.
Şapte volume de versuri creştine
Licenţiat al Facultăţii de Teologie, Ionatan Piroşca a debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, din Braşov. În acelaşi an, poetul obţine şi primele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice prin diverse reviste literare, Ionatan Piroşca debutează editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Poetul brăilean ne-a lăsat şapte volume de poezii cu tematică creştină – Cu faţa la cruce (1994), Tabla înmulţirii cu cerul (1998), Poema iubirii (2001), Liniştea dintre două tăceri (2004), Ferestrele Împărăţiei (2006) – volumul de suflet al poetului, Iertare pentru ghimpi (2007), Trecerea prin icoană 1 (2009). Primele patru volume pot fi descărcate de pe blog-ul lui Ionatan Piroşca, la adresa http://ionatan.wordpress.com/. De asemenea, o prezentare a cărţilor lui poate fi vizualizată pe http://tarabacufluturi.blogspot.com/.
“Cartea Iov în versuri”
Sâmbătă, 24 aprilie, era programată lansarea celui mai recent volum de versuri semnat Ionatan Piroşca – Trecerea prin icoană. Din nefericire, poetul nu a mai apucat să asiste la acest important eveniment. De altfel, în ultimele luni de viaţă, scriind pentru “Cartea Iov în versuri” (fiecare verset din această carte a Bibliei devenea o poezioară de două strofe a câte şase versuri fiecare), poetul spunea că se identifică pe sine în suferinţele lui Iov… şi credea că Dumnezeu îl va izbăvi în acelaşi chip minunat… Dar se pare că Dumnezeu a avut un plan şi mai bun pentru el…
“Cuvinte la schimb”
“Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele”, spunea poetul Ionatan Piroşca. În lumina acestor cuvinte, în 2001, acesta iniţiază un grup literar creştin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Şapte ani mai târziu, în 2008, Ionatan Piroşca devine membru al Uniunii Scriitorilor din România. Considerat a fi cel mai mare poet român creştin în viaţă, Ionatan Piroşca aparţinea unei categorii speciale de oameni – cei care au trăit în două regimuri, două secole, în două stări şi mai ales au avut de înfruntat nevolnicia vremilor, a regimurilor şi a semenilor. Oamenii aceştia au un mesaj deosebit de transmis. Pe deasupra tuturor acestor strângeri şi constrângeri şi şerpuiri printre şi pe sub stânci – adică bolovani – prietenul şi fratele Ionatan, mereu încrezător şi visător, s-a născut şi a trăit cu măiestria cuvântului clar rostit şi rostuit, purtător de valenţe, de taine şi învăţăminte. Aşa l-a primit, aşa ni l-a dăruit.
Acum, la trecerea lui în lumea drepţilor, fie-mi îngăduit „iubiţi iubitori” ai cuvântului care înalţă, care învaţă şi mai ales care luminează, fie-mi îngăduit să aduc omagiul nostru al tuturor… omului care a luptat cu sabia cuvântului, cu paloşul exprimării calde şi neduplicitare.
„Omul ca semn de întrebare”
L-am cunoscut în tumultul bătăliei pentru promovarea versului românesc şi creştinesc, în inimaginabilă lui trăire a cuvântului armonios „pe stil nou” de care a rămas legat toată viaţă lui. Era riguros în tot ce scria şi ce făcea. Evita cu sârg polemicile de orice natură, iar atunci când nu le putea ocoli cu niciun chip era aprig şi neînduplecat. Argumentul lui forte era: „Viaţa mea atârnă doar de mila lui Dumnezeu şi se număra oricum în zile… De ce m-aş face vrăşmaş adevărului ce mi-a fost revelat? Îl voi mărturisi aşa cum l-am primit, oricare ar fi preţul pe care va trebui să-l plătesc!”
După ce a petrecut ani lungi în scaunul cu rotile şi s-a obişnuit cu gândul că „trebuie să mor”, îmi scria cu ceva timp în urmă: „Mă simt şi trăiesc atât de bine cât o poate face UN OM care tocmai a primit un al doilea diagnostic mortal!”.
Şi astfel, pentru cel care se numea pe sine „Omul ca semn de întrebare”, puntea suferinţelor s-a rupt şi el a trecut de partea cealaltă unde e pace.
«Jurnalul scrierii iubirii»
L-am preţuit şi l-am citit pe poetul Ionatan Piroşca. Am început cu cartea «Sabia Domnului şi a lui Ghedeon» pe care mi-a dăruit-o cu dedicaţie. Apoi am tras cu urechea şi am aruncat privirea pe «Cuvinte la schimb», însă serialul riguros şi amplu, publicat pe site-ul poetului, intitulat «Jurnalul scrierii iubirii», ar putea să vă, convingă pe oricare dintre dumneavoastră cei care iubiţi poezia, că ne despărţim de un mare talent pe care divinitatea l-a lăsat printre noi.
Octavian Curpaş & Zaharia Bonte
Declaratia intarziata a reprezentantei UE de la Chisinau a developat o pozitie destul de ambigua in problema arestarii lui Ernest Vardanean in regiunea transnistreana. La doua saptamani de la intemnitarea jurnalistului (7 aprilie) de catre institutiile de forta de la Tiraspol si dupa vizita lui Victor Osipov la Bruxelles, europenii au lansat un mesaj mai degraba indiferent, incoerent si confuz vizavi de aceasta.
In primul rand, desi recunoaste deobicei integritatea teritoriala si suveranitatea R. Moldova, prin declaratia emisa la 21 aprilie, UE confera un grad de legitimitate actului de retinere a lui Vardanean de catre administratia de la Tiraspol.
Invocand acest dosar, europenii au sustinut necesitatea respectarii drepturilor persoanelor detinute, suspectand doar calitatea actului juridic din regiunea transnistreana, dar nicidecum nu si legalitatea institutiilor din stanga Nistrului.
In al doilea rand, declaratia europeana nu descrie niciun fel de sanctiune potentiala adresata oficialitatilor de la Tiraspol. Nici macar regimul de circulatie simplificat pentru liderii transnistreni, pentru o perioada de 6 luni, nu a fost mentionat. In acest sens, UE a manifestat o slabiciune periculoasa, deoarece in ciuda incalcarii flagrante a drepturilor omului de catre regimul separatist transnistrean, este deschis in continuare accesul pe spatiul european pentru autoritatile de la Tiraspol.
Situatia pare si mai delicata, dupa ce in cadrul Parlamentului European a fost condamnata ilegalitatea data, cerandu-se din partea reprezentantei europene de la Chisinau intreprinderea unor actiuni concrete in vederea ajutorarii lui Vardanean. Contrar acestui demers, delegatia UE din RM incearca sa “legalizeze” procedura juridica in care este implicat Vardanean, sustinand valabilitatea unor procese juridice in regiunea transnistreana doar daca acestea au loc pe cazuri concrete si specifice.
Miscarea europenilor demonstreaza o incapacitate serioasa din partea UE de a influenta Tiraspolul. De asemenea, gestul timid al UE poate fi cauzat de atitudinea Rusiei, care s-a eschivat sa evalueze cazul lui Vardanean. Nu in ultimul rand, europenii fac aceasta cedare pentru a pastra dinamica procesului de revenire la masa de negocieri in formatul “5+2″, resuscitat dupa schimbarile politice de la Chisinau. Pentru a nu compromite tratativele si masurile de consolidare a increderii, riscand sa incurajeze si mai mult Tiraspolul volatil, Bruxellul a renuntat deliberat la invocarea principiului integritatii si suveranitatii RM, precum si la condamnarea corespunzatoare a actiunilor infractionale intreprinse de administratia de pe malul stang.
Panica verbalizata in cadrul societatii civile transnistrene a conditionat, de asemenea, mesajul europenilor, care folosesc o abordare diplomatica foarte superficiala pentru a nu pune in pericol alti activisti din sectorul asociativ, in conditiile unui regim incontrolabil tot mai represiv. Totodata, Bruxellul ia aceasta atitudine pentru a-si respecta angajamentul politic fata de R. Moldova, chiar daca o face de o maniera plata si criticabila.
Ex-consilierul prezidenţial al fostului preşedinte al RM, Vladimir Voronin, actualmente deputat din partea fracţiunii Partidului Comuniștilor (PCRM), a aruncat din nou ofense usturătoare [1] în direcţia celui care în virtutea contextului politic prielnic a ajuns să deţină controlul general asupra Preşedinţiei şi unul de “4 ori” mai mic asupra Parlamentului RM. De ce tocmai de “4 ori”? Păi, pentru că trebuie să se împace într-o barcă comună (“legislativul moldovean”) cu trei parteneri de coaliţie, păstrând “varza politică” întreagă, totodată, ţinând la distanţă “lupul” comunist.
Revenim însă la comunişti. Nu este primul şi nici ultimul atac observat din partea taberei comuniste. Spuneam adineauri că “aruncatul de suliţe” între liberali şi comunişti le asigură ambelor tabere “procente importante” de popularitate, în competiţia tot mai complicată în raporturile dintre partide şi electoratul dezinteresat, dezamăgit, distanţat sau dezorientat. Nimeni nu poate stopa acest lucru şi puţini doresc să-l facă. Posibil doar europenii/occidentalii se preocupă de împăciuirea forţelor politice moldoveneşti. Orice tentativă de acest gen a fost până acum sortită eşecului.
Cauza este lipsa unei concurenţe loiale, civilizate şi “de proiecte” în mediul politic autohton. În schimb avem o luptă “pe viaţă şi moarte”, deschisă sau “de culise”, pentru funcţii, portofolii politice, poziţionări în schemele de putere, o configuraţie ceva mai reuşită pentru interesele economice personale etc.
Oricum trebuie să recunoaştem că antipatiile dintre cele două grupări politice ating mai puţin sfera economică, carectistică mai degrabă pentru rivalitatea dintre Partidul Liberal Democrat (PLDM) al premierului Vladimir Filat şi PCRM. Totuşi, “mărul discordiei” comunisto-liberal are o compoziţie doctrinară şi istorică, în primul rând. Acest aspect fortifică interdependenţa politico-electorală dintre liberali şi comunişti.
Interesul care îl suscită “figura” preşedintelui interimar al RM pentru comunişti este şi de alt ordin, pe lângă cel doctrinaro-istoric. Desprindem în primul rând încercarea de a contura existenţa unei rezistenţe din partea actualei opoziţii, jucând pe terenul veşnicilor confruntări dintre partidele puterii şi cele opozante. Or, comuniştii sunt nevoiţi să aibă întotdeauna o anumită atitudine critică faţă de guvernare. Iar când nu au la mână motive întemeiate atunci se apucă să le inventeze.
Dacă Guvernul lui Filat este blamat pentru cazul Vardanean, atunci preşedinţia lui Ghimpu – pentru poziţia în jurul aniversării a 65 de ani de la Marea Victorie asupra Germaniei naziste. Într-adevăr apatia cu care preşedintele interimar tratează această sărbătoare deranjează nu doar forţele de centru-stânga, dar şi electoratul lor oricum numeros. Iar o lovitură suplimentară în Ghimpu, în asemenea ipostază vulnerabilă pentru el, este şi mai profitabilă pentru comuniştii revanşişti.
Pe locul doi este obiectivul de a discredita Alianţa pentru Integrare Europeană – coaliția de guvernare, pentru a o dezbina şi mai mult. În tot acest timp de la căderea guvernării comuniste, liderul liberalilor a fost folosit cu precădere în acţiunile de dezaprobare direcţionate de PCRM împotriva coaliţiei liberal-democrate. Putem spune că, în toate cazurile, comuniştii preferă să folosească “imperfecţiunile” liderului liberal, expuse însă regulat publicului personal de Mihai Ghimpu, iar uneori şi de către (in)amicii din alianţa de guvernare.
În viitor vom asista însă la “altercaţii” politice mult mai intense. Scurgerea timpului ne apropie de noi alegeri. Iar comuniştii însetaţi de putere vor să valorifice din plin amplitutinea popularităţii lui Ghimpu. Căci orice atac împotriva preferaţilor publicului favorizează oponenţii lor, care atrag de partea sa populaţia nemulţumită de prestaţia “răsfăţaţilor” pe scena politică.
Referinţă:
1. Михай Гимпу занялся воровством идей Партии коммунистов – Депутат, http://omg.md/Content.aspx?id=7833&lang=3
Amintirile despre tine mă dor.
Toate, nu doar cele triste.
Am ieşit în cartier.
Şterg cu tălpile pietrele pe care le-am călcat împreună.
Aerul serii îmi e străin;
Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor.
Lumina de pe terasa Clarei mă irită.
Lovesc umbrele, frunzele căzute,
Imaginile care mă inundă.
În zadar îmi repet în gând:
Coboară, coboară!
În cutia poştală nu găsesc nimic;
La fel ca ieri, ca luna trecută, ca acum un an!
Privesc încruntat la balconul lui Doran.
Din cameră curg, le simt în urechi,
Lacrimile pianului său dezacordat.
Mi-e dor de ceva,
Mi-e dor de toate pe care noaptea asta le înghite.
Aerul serii îmi e străin.
Mi se pare irespirabil, o ceaţă de clor.
Amintirile despre tine mă dor.
Toate, nu doar cele triste.
CU CAPUL IN NORI SI CU PICIOARELE PE PAMANT
-CATEVA EXPRESII ALE SPIRITULUI HASIDIC –
“Stiu ca nu stiu nimic.” Aceasta propozitie ,cu negatia din inima ei, ii este atribuita marelui Socrate. Tot o negatie se afla in ultima asertiune a marelui filosof ( cu ani in urma ,intr-un articol din « Romania literara »,se sublinia ca aceasta este grafia recomandata, deci cu un –s- , pentru ca acest cuvant sa-si pastreze sensul de « iubitor al intelepciunii » ,indepartandu-se de « filos + zofos = iubitor al intunericului »). Dupa procesul care ii fusese intentat, Socrate –tinand paharul cu otrava in palma – le spunea judecatorilor care il condamnasera la moarte : « Drumurile noastre se despart . Nu stiu care din ele este mai bun. » De altfel,in opinia lui Posescu, a carui « Introducere in filosofie » a fost publicata in Romania prin anii 30 ai secolului trecut, un resort al filosofarii il constituie chiar moartea, suprema negatie. Primul om care a cazut pe ganduri langa mormantul unui prieten, a fost primul filosof.Sper ca cititorii ma vor ierta pentru aceasta introducere masiva. Am vrut sa subliniez importanta pe care a jucat-o si –de fapt – o mai joaca « nu » in demersul filosofic caci acest adverb are, vom vedea indata, o functie profund constructiva. Acceptarea propriilor limite , autodefinirea, se sprijina tot pe o negatie, o prezentare, nu neaparat exhaustiva a ceea ce nu suntem sau nu putem face. Cat de impresionanta este acea relatare din folclorul hasidic care ni-l prezinta pe nestiutorul de carte intrand in sinagoga si incepand sa recite alfabetul ebraic.Nici nu stiu daca el pronuntǎ numele tuturor literelor si nici daca le spune in ordinea cuvenita. Stiu doar ca el recunoaste, cu o voce raspicata : « Doamne, nu stiu nici o rugaciune.Eu doar am sa spun literele si te rog pe Tine sa alcatuiesti cuvintele in care sa pui dragostea mea pentru Tine ».
Iesirea din padure-o ilustrare a negatiei constructive
Cartea “ Touching Heaven,Touching Earth” (literal:” Atingand cerurile,atingand tarana”- eu am preferat traducerea libera pe care o intalniti in titlu) a fost compilata de Shmuel Avidor Hacohen si a aparut la Tel – Aviv, in 1976).Ii rog pe cititori sa dea cea mai nobila conotatie expresiei “cu capul in nori”. Ar trebui sa vizam o coordonata a spiritualitatii hasidice, acea desprindere de cele lumesti pe care o gasim in extazul mistic. Voi contrazice – in aparenta- tocmai acest aspect cu relatarea care urmeaza, in care un om este prizonier al materiei, neputincios si insetat de mantuire. Omul acesta traversa o padure deasa, fara poieni sau luminisuri. Nici macar nu-si dadu seama ca s-a indepartat de poteca ingusta pe care pasise cu atata indrazneala. Ore in sir,la inceput cu multa vioiciune, el incercǎ sa regaseasca aceasta carare, iar apoi facu tentative de a-si croi un nou drum care sa-l scoata la marginea padurii. Cateodata era silit sa se rupa din imbratisarea crengilor mai coborate, care parca incepeau sa-l incatuseze. Era din ce in ce mai ostenit. Trecusera trei zile si trei nopti si el incepuse sa piarda orice nadejde de scapare. Pe neasteptate, in dimineata celei de-a patra zile, in fata lui se ivi un strain, care , dupa toate semnele , era un om al padurii, un initiat in tainele drumurilor forestiere si deci ,un salvator. Vesmintele sale erau confectionate din coji de copaci, iar barba si parul lui erau incalcite ca si crengile care se invalmaseau deasupra lor. Cand il vazu pe strain, care se sprijinea pe un bat noduros, omul nostru se bucurǎ nespus de mult. « Nici nu stiti cat de mult ma bucur sa va vad !» , spuse el cu greutate, caci gatlejul ii era uscat de sete. « Ajutati-ma sa ies din padurea asta…Tot incerc de nu mai stiu cand… » Omul padurii se uita la el cu un zambet plin de compatimire : « De cand spuneti ca va straduiti sa gasiti o iesire ? » « De trei zile… »zise omul nostru. « De trei zile… »repeta strainul. »Uitati-va la mine…Eu sunt prizonier in acest labirint de trunchiuri ,crengi si tufisuri de zece ani de zile … »Auzind aceste cuvinte, eroul nostru izbucni in plans : « Cand v-am vazut am fost sigur ca sunt salvat….Acum vad ca nu mai am scapare. » Cu un zambet bland, padureanul ii spuse : « Nu-i chiar asa. Intalnirea noastra o sa va aduca si un folos.In cei zece ani de rataciri eu am deslusit niste taine ale paduri si pot cel putin sa va indic acele trasee care NU sunt bune cu nici un chip »
Primul paradox – Oaza din desertul pacatului
Hotarat lucru, in povestea de mai sus ,interventia negatiei este evident benefica. Dar actiunea, sau –cu un cuvant si mai potrivit- lucrarea lui NU devine de-a dreptul fascinanta atunci cand un clarvazator intrezareste chiar in miezul negatiei o stralucire binefacatoare. Iata intamplarea : Un celebru Tadik il primea in casa, cu multa amabilitate , pe unul dintre cei mai mari pacatosi din Lublin. Invataceii inteleptului erau uimiti. Ei stiau ca nu putea fi vorba de naivitate, caci rabinul lor avea darul de a intui imediat cele mai ascunse secrete ale unui interlocutor. In plus, trecutul, prezentul si viitorul unui om se asterneau in fata privirii patrunzatoare a invatatului asemenea unui manuscris cu litere de o schioapa. In cele din urma, ei luara hotararea de a-l intreba pe rabin de ce era atat de ingaduitor cu un scelerat notoriu. « Stiu ca acest om este un pacatos, dar eu intrezaresc niste virtuti in atitudinea lui. » le raspunse rabinul. « El este atat de fericit, de satisfacut cu propriile lui fapte incat nu-l incearca nici cel mai mic regret.Alti vinovati au indoieli, ezitari, ba chiar se caiesc. Acest om savarseste fapte reprobabile cu o seninatate exemplara. Voi, elevii mei, stiti cat de mult iubesc veselia si ca detest tristetea. Scanteile, stralucirea veseliei acestui om , imi improspateaza si mie inima. De aceea il primesc in casa mea. » Marturisesc ca am ramas nedumerit dupa citirea acestei povestiri. Am inteles ca invatatul era fermecat , nu atat de faptele vizitatorului sau, cat de stilul,de comportamentul sau si ca, in pustiul greselilor acestui om el gasea intotdeauna o oaza cu apa proaspata. Am ajuns cu nedumerirea si cu suspiciunea pana la delegatia trimisa de Neturei Karta la Ahmadinejad si m-am intrebat daca , printre rabinii care au schimbat politeturi cu liderul iranian, nu s-a aflat cumva si un descendent al inteleptului din povestire. Apoi am gasit o explicatie mai acceptabila .Mi-am amintit , in primul rand, de acea celebra afirmatie a lui Tuvia Laptarul, conform careia Dumnezeu vrea ca noi toti sa fim veseli, sa nu ne lasam doborati de necazuri.In al doilea rand , vreau sa cred ca discutiile cu rabinul aveau si un rol educativ si ca raufacatorul i se adresa tocmai pentru ca avea nevoie de un indrumator.( va puteti ,eventual, gandi la secvente din serialul « Sopranos »).
Al doilea paradox : negatia asociata cu facerea de bine
Sper ca nu l-am judecat cu prea multa asprime pe invatatul din pilda precedenta.Oricum, printre hasizi se spune ca sfintenia unui om poate fi determinata numai de catre doua instante : Dumnezeu si nevasta impricinatului. Iata o imtamplare in care apare o nevasta contrariata :Tadikul din Zans acorda o deosebita atentie acelor evrei care, din pricina unui faliment sau din alte motive, saracisera , fiind siliti sa adopte un stil de viata mult mai modest. In fiecare joi, un trimis al Tadikului, le ducea acestor napastuiti o suma de bani indestulatoare. Intr-o buna zi, nevasta bunului rabin dadu buzna in camera lui, cu fulgere in priviri. Pe un ton indignat, ba chiar putin pusa pe cearta, ea ii povesti sotului ei ce i-a fost dat sa vada la piata de peste. « Voiam sa cumpar un peste pentru care negustorul cerea mult prea mult. Cred ca as fi reusit sa il conving sa coboare pretul, cand dintr-odata aparu o femeie care plati suma fara a clipi , dupa care disparu cu peste cu tot.Nu mi-a fost greu sa-mi amintesc cine era femeia aceasta.Ea este nevasta unuia dintre cei carora le trimiti bani in fiecare zi de joi. » Rabinul cazu pe ganduri apoi lua urmatoarea hotarare : « Daca acest sarman barbat a avut parte de o asemenea nevasta extravaganta, voi fi nevoit sa-i maresc alocatia saptamanala. » In judecata lui , datoria de a ajuta s-a dovedit mai insemnata decat veto-ul pronuntat de propria lui nevasta.Se poate, desigur, vorbi de paradox in masura in care Tadikul a incalcat o norma a simtului comun.
Al treilea paradox : negatia ca redefinire
Va fi vorba aici , in ultima instanta, de o varianta a temei precedente. Un cersetor se prezenta in fata rabinului din Pylov. Infatisarea lui era deplorabila si, cuprins de compasiune, rabinul nu statu mult pe ganduri si ii oferi o frumoasa suma de bani.Surprins de generozitatea Tadikului, cersetorul nu mai contenea cu multumirile. Intr-un tarziu el plecǎ, iar bunul rabin il urmari cu privirile, dus pe ganduri. Dintr-odata, el il rugǎ pe sarmanul om sa se intoarca si ii mai dadu cateva monezi. Invataceilor sai , care se uitau la el cu mirare, el le spuse : « Cand m-am uitat la hainele rupte ale acestui biet om, apoi la spatele lui garbovit si la ochii lui amarati, inima mea a plans pentru el. I-am dat o suma pentru ca sa-mi usurez constiinta. Atunci cand am vazut ca omul se indeparteaza, mi-am dat seama ca aceasta suma mi-a fost destinata ,la drept vorbind, mie insumi.Mi-am amintit apoi ca un evreu nu are voie sa-i uite pe cei mai necajiti decat el. De aceea l-am rechemat si i-am dat lui, de data aceasta, cateva monezi drept pomana. In aceasta acceptiune paradoxala,cea mai insemnata parte a unei contributii benevole se indreapta spre cel care o face.
Cu alta ocazie, voi mai oferi cititorilor invataminte pentru noi toti, extrase din cartea lui Hacohen.
RUGĂCIUNE
Cine sunt \”eu\”, care vreau să răstorn o lume,
Care vreau să adun religiile sub un singur nume,
Care Îţi promit că vom fi mult mai buni, de mâine,
Lasă-ne să construim Turnul Bavel pînă la Tine.
Eu, Care trudesc, aşa cum mi-Ai poruncit, mereu,
Să plătesc cu sudoarea Păcatul cel greu.
Te rog învaţă-mă cum să reuşesc
În ţara promisă prin graiul Ceresc,
Să-l conving pe aproapele meu pământesc,
Să-mi dea voie şi mie, aici să trăiesc.
Felicia Herscovici
Editorialul lui Vlad Solomon “Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel” din 19 aprilie a stârnit nenumărate reacții, unele dintre ele viscerale, care i-au atras insulte și calomnii de o josnicie greu imaginabilă, din partea unor oameni care se pretind educați.
Majoritatea acestora nu au putut oferi niciun singur contra-argument la cele scrise de Vlad Solomon și care de fapt nu erau decât o înmănunchere a unor afirmații care sunt făcute zilnic în presa israeliană.
Printre insulte și calomnii am mai auzit un pseudo-argument și anume „Acum nu era momentul” ca Vlad Solomon să scrie un astfel de articol, pentru că, chipurile, ar da apă la moară dușmanilor Israelului.
Am să mă leg în primul rând de aspectul formal al presupusei inoportunități a publicării unui astfel de articol. De când o publicație care se adresează vorbitorilor de limbă română (subliniez ca să nu existe niciun fel de confuzii) are obligația să apere presupusele interese ale Israelului (sau ale României sau ale oricărui alt stat)?
Au mai fost unii care au sugerat că Vlad Solomon trebua fi scris acest articol în ebraică și să-l propună publicațiilor din Israel. Dar Vlad Solomon, spre deosebire de criticii săi are simțul ridicolului și știe că există alții mult mai pricepuți decât el care să scrie astfel de articole (pe care le-au și scris de fapt) adresate opiniei publice israeliene.
Alții au spus că subiectul nu e de interes pentru cei din afara Israelului. Pe lângă faptul că situația din Orientul Apropiat și conflictul israelo-palestinian nu părăsesc niciodată avanposturile actualității (recent președintele Rusiei Dmitrii Medvedev avertiza că un atac al Israelului împotriva Iranului ar putea declanșa un război nuclear), o astfel de argumentație, prin reducere la absurd, ne poate duce la concluzia că nimic nu e de interes decât știrile locale, ceea ce reprezintă o enormă insultă la adresa audienței revistei ACUM, care provine în proporție de peste 90% din afara Israelului. Ca să nu mai vorbesc de ridicolul prin implicație al acestui pseudo-argument, acela că „rufele ar trebui spălate în familie”, iar publicarea acestui articol într-o revistă de limbă română ar avea un caracter „subversiv”.
Trecând la fondul exprimat de acest pseudo-argument, ar trebui să ne întrebăm dacă în istoria de 62 de ani a existat vreodată un moment în care „să fie momentul” unei dezbateri cu argumente critice la adresa consensului din Israel, stat amenințat în permanență cu „aruncarea în mare” a locuitorilor săi de către vecinii săi ostili.
Eu cred că nu și cred că nici nu va exista un astfel de moment, dacă ar fi să urmăn logica proponenților acestui pseudo-argument. Mă îndoiesc că ostilitatea din jurul Israelului va scădea cu timpul, iar tendințele demografice din Israel și Palestina nu sunt de natură să fie liniștitoare pentru cetățenii evrei ai Israelului.
Pe plan internațional, raportul de forțe se schimbă, și destul de vizibil, în defavoarea Statelor Unite și a Europei, care, teoretic, sunt aliații principali ai Israelului.
Diferența fundamentală dintre Israel și inamicii săi din regiune este tocmai prezența unei democrații reale, în care dezbaterea liberă a oricărei teme reprezintă unul dintre atu-urile societății israeliene. Din acest punct de vedere, pseudo-argumentul cu „Acum nu e momentul” este invalid.
Și uita așa am ajuns la genialul album de caricaturi cu acest nume al lui Mihai Stănescu, care ironiza această sintagmă folosită de politrucii comuniști ca să temporizeze și de fapt să îngroape orice inițiativă, cât de nevinovată, venită din partea simplilor cetățeni.
Iată că sintagma a fost preluată și în condițiile unei societăți libere, de data asta pentru a închide gura unui om onest și cu intenții onorabile.
StelaPromisiunea vacanţei devenea din ce în ce mai incitantă pe măsură ce examenele finalului de an studenţesc se contopeau cu căldura lui iunie, printre cireşele coapte şi siropul de soc fermentând în rafturile din cămară. Notiţele de curs se topeau treptat de pe birou . Nerăbdarea devenea molipsitoare. Coker-ul privea melancolic pe fereastră…
În acel an am mers pe valea Bâscăi, la poalele Muntelui Penteleu. Niciodată nu avansasem atât de mult în inima de granit a Buzăului. Primii paşi în pădure mi-au strecurat în suflet fiori de admirare şi surprindere. Printre ramurile brazilor întârziaseră frânturi de abur, lumina soarelui se estompase brusc, iar adierea ușoară a vântului aducea cu ea un murmur nedesluşit…
Lângă pădure, la doi paşi de pârâul Bâsca, se afla cantonul silvic unde urma să ne petrecem următoarele săptămâni. Fără electricitate, telefon şi…de ce ne-ar fi lipsit frigiderul? Trebuia să-ţi pui o haină pe tine când intrai în casă.
Stela…Mi-am scăldat privirea în ochii ei căprui, mari şi blânzi, ştiind că nu o voi uita niciodată. A nechezat uşor scuturându-şi coama neţesălată. În penumbra grajdului am intuit că Stela are nobleţea unei Cenuşărese…
Pentru început i-am adus zilnic un strop de zâmbet, o bucată de pâine şi i-am uns rănile de pe spinare cu alifia-bună-pentru-toate din trusa de prim ajutor a câinelui meu.
Tata îi obţinuse o “învoire” de la pădurar, care lăsând deoparte şeaua de lemn a dispărut câteva zile prin vecinii aflaţi la câţiva kilometrii distanţă.
Stela a devenit în scurt timp centrul micului meu univers. Mă surprindea uneori împingându-mă uşor cu botul pentru a-mi aminti că mă aşteaptă…
Mergeam pe malul Bâscăi şi-i culegeam braţe întregi de Coada Calului pe care le devora cu iuţeală, până într-o zi în care mi-am spus Gata ! Este momentul ca Stela să iasă din curte şi să-şi aleagă singură prânzul!
Nu am avut curaj s-o las liberă şi am făcut rost de vreo 3 m de fitil lat pentru lampa cu gaz, legând-o uşor de grumaz.
Planul a dat roadele sperate, Stela rupând cu lăcomie din iarba grasă şi suculentă , până când deodată, brusc s-a smucit din mâinile mele şi a îngenuncheat într-un nechezat prelung… O, Doamne, mi-am zis împanicată, moare calul! Dar Stela doar s-a rostogolit cu spinarea în valurile verzi şi umede…fericită.
Târziu, a venit un om din împrejurimi şi a luat-o. Am zărit-o printre lacrimi străbătând ca o săgeată drumul forestier şi topindu-se în pădure.
Dis de dimineaţă m-am trezit strigată de tata care o zărea venind de departe, agale, singură pe drum…Am fugit în calea ei şi nu a mai fost nevoie de nimic altceva care s-o ţină alături de mine. Pur si simplu i-am mângâiat steaua din frunte, întorcându-ne la canton ca doi îndrăgostiţi îmbrăţişaţi…
Îmbrăţişare pe care deseori o rememorez pas cu pas, aşa cum îmi amintesc de delicateţea ei şi de minunea prezenţei cu care şi astăzi îmi umezeşte privirea.
Da, ea a fost Stela.
am mers atâta cale… fără tine. stau şi te privesc, deşi nu eşti lângă mine… şi zâmbesc, pentaclu de primulă, solară recunoaştere a primăverii care a venit pe respiraţia înţeleptului copil… şi târziul e o adiere a minunii de simplu, e ca şi cum ai aduna sărutul meu cu sărutul tău, braţele mele cu braţele tale… o adunare de ziduri albe şi acoperişuri albastre. suntem o casă, iubire, inima noastră are lumină
de trifoi, bate în ritm de record mondial… 18 leaves!
de fapt, noi, oasele noastre, clape de pian din consoane rămase pe săbii turcoaz… discută despre fericire. e un imaginar de ram înflorit, roz cu parfum de piersică, lăcrimând a dor feminin, a vis masculin… a potecă de neutru. mai avem de mers, rădăcina şi lutul ne dau exemple de îmbrăţişări! miroase răbdarea, trece prin suflet, ca o amendă cu bulbuci, o stranie risipire de suspine în cascada de la colţul mirării… suntem atât de nebuni, încât vom reuşi să ne iubim şi despărţirea!
11 martie 2010, 04:13
Eu, Prometeu,
Sunt singurul pompier al oraşului.
Am fost ales,
Fiind singurul specialist în materie de foc,
Pe care eu, Prometeu,
L-am răpit Olimpului, lui Hefaistos,
Şi oamenilor l-am făcut dar.
În mine, Prometeu,
Oamenii au încredere oarbă.
Şi de aceea,
Manifestându-şi recunoştinţa,
M-au desemnat pompier salariat.
În fiecare zi, eu, Prometeu,
Incendiez o casă;
Apoi fug,
Şi mă întorc când focul se-nteţeşte.
Îl sting în aplauzele cetăţenilor
Şi astfel îmi justific existenţa.
Pe mine, Prometeu,
Oamenii mă adoră.
Fără mine ar fi ruinaţi.
Eu le salvez vieţile din sacrul foc,
Dar las uneori un copil să moară ars.
Eu, Prometeu,
Am fost demascat de Zeus, primarul oraşului,
Pe care nu am consimţit să-l iau
Complice la incendii,
Părtaş la câştig.
Înlănţuit, de-o stâncă,
Înlănţuit, eu, Prometeu,
Voi rămâne veşnic pradă unui vultur.
Dar niciodată nu voi fi de acord
Pe Zeus complice să-l iau.
Pentru mine, Prometeu,
Oamenii varsă lacrimi fără număr,
Rugându-l pe primar să mă elibereze.
Pentru că, acum,
Zeus e cel ce incendiază case,
Dar nu ştie să stingă focul
Şi oamenii mor.
Ştiu că va veni o zi
Când voi fi eliberat;
Când Zeus, văzând că niciodată
Nu-l voi învăţa să stingă focul,
Îl va trimite pe Heracle,
Poliţistul oraşului,
Să mă scoată din lanţuri.
Şi atunci, eu, Prometeu,
Voi fi din nou
Pompier salariat al oraşului;
Şi voi stinge casele,
Incendiate tot de mine,
Cu focul pe care eu, Prometeu,
L-am furat lui Hefaistos
Şi oamenilor l-am dăruit.
Zborurile anulate saptamanile trecute au adus companiilor aeriene pierderi cam de 200 milioane de euro zilnic. In disperare, ele au inceput sa preseze autoritatile ca sa dea drumul la zboruri sau sa subtieze restrictiile. De joia trecuta zborurile au fost din nou permise.
Tot saptamana trecuta, ministrul suedez al industriilor se mentinea pe pozitie in refuzul de a da ajutoarele cerute cu disperare (SAS, in care statul suedez e actionar principal). Aceleasi discutii trebuie sa fi avut loc si in multe alte tari europene. Nu toti au avut norocul bancilor, dar inca nu se stie.
Situatia s-a schimbat de la o ora la alta in functie de modul in care specialistii au putut sa talmaceasca semnalele trimise de vulcan.
Vulcanul ne vorbeste prin semnale de fum, la fel de greu de inteles pe cat ne e de greu sa pronunatam numele ghetarului de sub care a erupt: Eyjafjallajökull!
Chiar vrem sa invatam din greseli!
Cave ne cadas, whatch your steps, cultura fiecarei natiuni e plina de indemnuri la prudenta.
Latinii ne spun asta de doua mii de ani. Inseamna ca si lor le-a pasat. Ei si? Stim ca trebuie sa invatam din greseli desi simtim cu totii ca nu suntem facuti, in ciuda ascutimii gandirii, sa ne proiectam trairea in viitor. Lumea in care traim nu e atat de previzibila incat sa putem sa nascocim cateva reguli simple, astfel incat sa nu mai gresim macar la fel. Si nu suntem nici singuri. Suntem impreuna cu ceilalti, cateva miliarde de intelepti, nesabuiti, lacomi, parsivi si toate celelalte. Intelepciunea reactiilor noastre in fata viitorului este rezultatul negocierilor noastre cu noi insine. Chiar cand suntem atat de intelepti incat sa sesizam un pericol inaintea tuturor, ne e rusine sa o luam la goana daca semenii nostri nu o fac. Specialistii au demonstrat ca mai bine murim decat sa ,,ne facem de ras”, chiar si in fata unor necunoscuti.
Micimea in fata lumii, maretia lucrarilor de furnica
Primul lucru pe care l-a spus un reporter al Televiziunii Suedeze, ajuns in apropierea vulcanului, a fost cat de mic se simte. Si totusi, ca specie, suntem capabili sa rasturnam Pamantul. Au spus-o de fapt tot anticii.
Am fi putut sa facem ceva ca sa fim mai in siguranta? Nu ne-a ajuns criza bancilor declansata de criza locuintelor cumparate fara noima?
Nicidecum! Daca hobbyul tranzactiilor imobiliare nu ne-a mai mers, am nascocit alta traznaie: ne-am facut locuinte in cer. Pe nimica toata!! Ca doar asta inseamna milioanele de oameni care mananca, dorm, lucreaza, undeva sus la 10000 m altitudine timp de zeci de mii de ore pe an, pentru preturi de nimic: 50 euro dus intors de la Bucuresti la Stockholm pentru aproape o zi de lucru la inaltime. E de mirare ca cerul e plin de avioane?
Vom trai si vom vedea
Nu stiu cum sa termin, tocmai pentru ca suntem in miezul a ceva care nu stim cum se termina. Care va fi urmatorul pas? Ne vom muta sub pamant, pentru linistea noastra? A facut-o deja Jules Vernes, prin 1863, in calatoria lui pana in centrul pamantului – nici mai mult nici mai putin decat in… Islanda.
O alta vorba inteleapta, mai veche decat lumea, in toate culturile trebuie sa fie „vom trai si vom vedea”.
Sa nu uit: Compania islandeza Orkuveita Reykjavikur si Mitsubishi s-au asociat pentru exploatarea comerciala a energiei termice subterane.
Vineri, 23 aprilie 2010, a avut loc în Espacio Niram din Madrid prima întâlnire culturală “Eugen Ionescu de la Slatina la Madrid” dintr-un ciclu de evenimente dedicate dramaturgului român, care vor avea loc în cursul anului 2010, în capitala Spaniei. Dezbaterea a fost organizată de revista de arta și eseu “Madrid en Marco” și a avut ca invitat special, din România, pe George Samarandache, directorul Societății Culturale “Eugen Ionescu” din Slatina, alături de dramaturgul spaniol Ignacio Pajón Leyra, directorul Editurii Antigona din Madrid, ziaristul cultural și actorul Tales Jaloretto, directorul revistei Niram Art, Fabianni Belemuski și organizatorul evenimentului, scriitorul Hector Martinez Sanz, directorul revistei “Madrid en Marco”.
Societatea Culturală “Eugen Ionescu” a fost înfiinţată la Slatina, în anul 1991, cu acordul scris al părintelui său spiritual și organizează, în fiecare an, o serie de manifestări legate de opera dramaturgului, printre care și “Festivalul Zilele Eugen Ionescu” și Decernarea Trofeelor Eugen Ionescu. “Avem multe realizări pe plan local și național însă credem că putem să oferim mai mult pentru o mai buna cunoaștere a teatrului lui Eugen Ionescu în Europa. La Madrid, am descoperit cu bucurie că numele lui Eugen Ionescu nu este necunoscut, există piese jucate în teatrele spaniole, există traduceri, dar mai este încă mult de făcut. Ne gândim la o serie de evenimente dedicate lui Eugen Ionescu, în Spania” a declarat George Smarandache.
“Ca dramaturg, este o onoare pentru mine să particip la un proiect care îl are în vedere pe fascinantul Ionescu, ale cărui piese îmi sunt cunoscute și pe care le îndrăgesc încă din perioada studenției. Este adevărat, numele Eugen Ionescu este prezent pe scena teatrelor spaniole, însă nu suficient și piesele nu sunt foarte cunoscute sau aprofundate. Ca director al Editurii Antigona, sunt interesat de o promovare și pe această cale editorială a operelor lui Eugen Ionescu sau despre Eugen Ionescu. În Spania, acest gen este foarte gustat de public și cred că, dacă ar fi mai ușor să ajungă la dramaturgul român, ar avea un succes foarte puternic. De exemplu, prezentarea făcută de Hector Martinez Sanz în cartea “Pentagon”, capitolul dedicat teatrului lui Ionesco, este un bun punct de plecare” a adăugat dramaturgul Ignacio Pajón Leyra.
Organizatorul acestei întâlniri culturale, Hector Martinez Sanz, autorul Pentagonului, o carte despre 5 mari personalități românești apărută de curând la Editura Niram Art, a afirmat că a venit timpul “trezirii culturale a Spaniei în ceea ce privește cultura română.” Autorul se găsește deja la o nouă carte, care se află în lucru, despre importanța teatrului lui Eugen Ionescu.
“Sunt multe lucruri pe care le putem face, împreună cu partenerii noștri, de la traduceri, la editare de cărți, publicare în diverse reviste, organizare de festivaluri de teatru cu piese de Eugen Ionescu, ne gândim chiar și la crearea unui monument al teatrului absurd în Madrid. Acestea ar fi câteva din lucrurile care s-au dezbătut în Espacio Niram și care își vor găsi concretizarea în cursul anului 2010. Așa cum a spus și Hector Martinez, în Madrid a început de mai mult timp, și acum începe să prindă un contur bine definit, o “trezire culturală” în ceea ce privește cultura română” a declarat Fabianni Belemuski, directorul Revistei Niram Art.
In incheierea serii culturale, au avut loc “expoziția de poezie” a Ionelei Flood, organizată de Cercul Poetic Reflexos, condus de poeta Ariadna Petri și inaugurarea expoziției de grafică de Ion Astalus.
“Trezirea culturală a Spaniei” în privința culturii române nu este un vis absurd, are loc încet, dar sigur, ne spun organizatorii serii “Eugen Ionescu” din Espacio Niram.
Plimbarea de dimineaţă prin rouă a dlui Haiduc…
Vineri 23 aprilie am văzut drapele ale Angliei – crucea roșie pe fond alb – arborate pe câteva clădiri din Londra, mai ales “pub”-uri (localuri publice) și pe unele mașini, în special dube albe conduse de meseriași în construcții.
Această zi este prin tradiție “ziua națională a Angliei”, dar reprezintă o sărbătoare neoficială, deoarece Anglia nu este un stat independent, iar Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, din care face parte, nici măcar nu are zi națională.
Sfântul Gheorghe este patronul Angliei (ca și al multor alte țări, provincii și orașe din lumea întreagă) și simbolistica sa a fost adoptată de regele Richard (supranumit și Inimă de Leu) la sfârșitul secolului al XII-lea.
Gheorghe era un soldat roman din garda împăratului Dioclețian la sfârșitul secolului al III-lea, care a murit ca martir creștin din ordinul împăratului, decapitat la 23 aprilie 303, pentru refuzul său de a face sacrificii pentru zeii păgâni.
În Anglia această sărbătoare este destul de controversată. Naționalismul englez, spre deosebire de cel scoțian, galez sau irlandez, este privit cu ambiguitate, fiind sinonim în ochii mai ales ai elitei cu xenofobia și rasismul. Anglia este singura provincie a Regatului Unit care nu se bucură de autonomie, spre deosebrie de Scoția, Țara Galilor și Irlanda de Nord, care au toate parlament propriu.
Deși reprezintă 80% din populația Regatului Unit și este mai bogată decât celelalte provincii, Anglia nu se bucură de un statut special și pentru mulți englezi acest lucru este frustrant, mai ales că financiar contibuția engleză este convârșitoare la bugetul național.
S-au auzit propuneri ca Anglia să primească dreptul de a avea propriul parlament sau ca deputații scoțieni din Camera Comunelor să nu aibă drept să voteze asupra legilor care se referă la Anglia, deoarece parlamentul de la Londra nu are competențe în chestiuni ce privesc de pildă educația sau sănătatea din Scoția, aflate în competența parlamentului de la Edinburgh. Ceea ce înseamnă că deputații englezi nu au dreptul să voteze legi scoțiene, dar deputații scoțieni din Camera Comunelor au dreptul să voteze legi engleze.
Crucea Sfântului Gheorghe a fost asociată uneori cu huliganii de pe stadioanele de fotbal, care se umflă de alcool și declanșează bătăi generale care aruncă o lumină nefavorabilă asupra țării.
Manifestările de naționalism zgomotos sunt în general privite cu reticență în Anglia și de aceea ziua Sfântului Gheorghe va trece mai mult neobservată, fiind sărbătorită în pub-uri cu cantități impresionante de alcool. În orice caz, de obicei, poliția are de lucru serios în această noapte…
Cape Canaveral – Kennedy Space Center -Florida, USA
Scrisoare către bunici
Dragi bunici,
Imaginați-vă, astăzi am vizitat Kennedy Space Center, unde am întâlnit un ASTRONAUT! Să vorbești cu cineva care a călătorit în spațiu e ceva senzațional! Am aflat atât de multe lucruri noi!
Știați că NASA, printre multe altele, se preocupă de ecologie, de viața noastră pe Terra?
Tot astăzi am auzit despre eforturile făcute de NASA pentru a crește plante pe alte planete, pentru a susține viața pe Pământ.
Gândul mi-a zburat la grădina voastră de zarzavat, la gâzele care se răsfață la soare, printre frunze și fire de iarbă.
Mi-e dor de voi, de vacanțele mele la țară! Parcă tot mai bine e pe Pământ!
Cu drag,
Copilul zilelor de azi
Costa Rica, paradisul pe pământ
Papagali stând la taifas, alintându-se în razele soarelui.
INCURSIUNE ÎN PICTURA ANILOR ’90: ATUNCI ŞI ACUM
28 aprilie – 16 mai 2010
Deschiderea expoziţiei 28 aprilie 2010, ora 19:00
Galeria Municipiului Bucureşti, strada Academiei nr.15
ELITE ART Club UNESCO vă invită miercuri, 28 aprilie 2010, la vernisajul expoziţiei şi lansarea catalogului 10 pentru deceniul X – Incursiune în pictura anilor ’90: atunci şi acum.
Ultimii zece ani ai mileniului doi au fost şi primii ai libertăţii relative instaurate în România după căderea comunismului. Sunt ani marcaţi de convulsii sociale, ani cu mineriade – începând din ’90, şi până în ’99, cu dughenizarea oraşelor şi startul de-dughenizării, cu haite de câini care au înfricoşat cetăţenii capitalei, dar în acelaşi timp cu hingheri blamaţi că îşi fac meseria şi seria paradoxurilor continuă la nesfârşit. În acest timp, în special în momentele dure ale tranziţiei, studenţii au reprezentat o forţă capabilă să zguduie nu doar structurile universitare, dar şi pe cele ale statului în curs de reformulare. Studenţii de la “Arte” din Bucureştiul acelor ani, căci la ei ne vom referi în continuare, au păşit într-o lume unde activităţile specifice calificării lor reprezentau probleme secundare.
Expoziţia şi catalogul 10 pentru deceniul X aduc în discuţie perioada de creaţie menţionată, prin invitarea a zece artişti – absolvenţi ai acelor ani. Nu sunt singurii, nu pretindem că sunt cei mai buni, nici că sunt în mod exhaustiv reprezentativi pentru intervalul dat. De asemenea, nu s-au asociat, atunci ori acum, şi au urmat rute paralele, uneori chiar divergente. Fiecare şi-a construit propriul nume, independent de generaţia din care făcea parte sau de anii pe care îi traversa. Aceasta pentru că ceea ce îi desparte pare a fi mai important decât ceea ce-i uneşte. Cei care au terminat in primii ani ai deceniului, intraseră la facultate în regimul anterior, când, după “moda” vremii, se aşteptau în cazuri fericite doi – trei ani, în cazuri de perseverenţă în jur de zece (cam de atâta timp era nevoie pentru un candidat fără relaţii ori noroc să intre sau să renunţe). După momentul ’89, suplimentările masive de locuri, schimbarea corpului profesoral şi a sistemului de admitere au condus la scăderea mediei de vârstă a studenţilor. Diferenţele între aceştia se regăsesc chiar şi în textele diplomelor de absolvire, deoarece Institutul Nicolae Grigorescu s-a transformat îniţial în Academia de Arte şi apoi în Universitatea Naţională de Arte.
Pe scurt, avem de-a face cu nişte ani eclectici, în care brusca libertate, entuziasmul schimbărilor şi alinierii, deschiderea nelimitată, pătrunderea elementelor consumiste, au accentuat specificul individual. Artiştii deceniului zece, ne referim în special la cei invitaţi de noi, au ca numitor comun perioada, şcoala şi diferenţele de viziune, orientare, strategie. Printr-o sumă de imagini, timpurii sau recente (ne-am rezumat la pictură), aceştia propun o întreagă serie de întrebări spre meditaţie.
Francisc Chiuariu, Constantin Cioc, Suzana Dan, Raluca Ilaria Demetrescu, Florian Lucan, Tudor Marinescu, Florin Mocanu, Cosmin Petru Paulescu, Octav Popescu-Pilat şi Roman Tolici ne dezvăluie prin lexicul lor de semne vizuale o parte din spiritul unui deceniu extrem de interesant, dificil de abordat datorită diversităţii dar, credem noi, demn de luat în consideraţie. Cifra zece, cea a anilor şi absolvenţilor, poate fi interpretată doar în acest context şi ca o notă de excelenţă pentru o perioadă de creaţie cu nimic mai prejos decât cele care deocamdată se bucură de o literatură de specialitate mai largă.
Printr-o serie de interviuri – puzzle, artiştii ne dezvăluie şi prin cuvinte (în catalog) cum au văzut atunci, respectiv, cum văd acum perioada. –curator Mihai Plamadeala
Irina ROSU
ELITE ART Club UNESCO
SEO& Marketing
Str.Constantin Noica, nr.134
sector 6,Bucuresti Romania
Tel: +40 21 315 65 11
Tel/Fax:+40 21 315 65 37
Mobil:+40 755 046 594
E-mail:irina.rosu@ella.ro
Irina.rosu@eliteart.org
www.ella.ro
www.eliteart-gallery.com
Potrivit proiectului de revizuire a constituţiei iniţiat miercuri, de Guvernul României, parlamentul va avea o singură cameră, denumită Camera Reprezentanţilor, cu maximum 300 de parlamentari. Premierul Emil Boc a argumentat acţiunea guvernului astfel:
„Guvernul a uzat de prevederile constituţionale şi a iniţiat proiectul de revizuire a constituţiei, pe care îl va înainta preşedintelui, care are dreptul de a-l trimite Parlamentului spre dezbatere şi aprobare”. Premierul a precizat că proiectul Legii de revizuire a constituţiei este produsul consultării dintre coaliţia guvernamentală şi instituţia prezidenţială.
Proiectul de revizuire a Constituţiei României mai prevede:
– practica dublei lecturi care se concretizează prin discutarea propunerilor legislative de două ori, în termen de 30 de zile
– în cazul referendumului, parlamentul trebuie să-şi exprime punctul de vedere în cel mult 30 de zile de la solicitarea preşedintelui
– premierul desemnat de preşedinte are la dispoziţie 10 zile pentru formarea guvernului, parlamentul fiind obligat să-l aprobe sau să-l respingă în 10 zile
– în cazul în care dezbaterea nu are loc în acest interval, candidatul este considerat respins, preşedintele având obligaţia de a propune alt candidat de premier.
– preşedintele poate fi suspendat cu votul majorităţii parlamentarilor, însă procedura de suspendare se sistează dacă Curtea Constituţională constată că preşedintele nu a încălcat grav prevederile constituţiei.
– termenul de dizolvare a parlamentului scade de la 60 la 45 de zile, în cazul în care legislativul respinge cel puţin două propuneri de candidaţi la funcţia de premier.
Proiectul de revizuire a constituţiei se adoptă cu o majoritate de două treimi la nivelul fiecărei camere din parlament. Revizuirea se aprobă printr-un referendum organizat în 30 de zile de la adoptarea proiectului în parlament.
Copiii – viitorul Planetei Pământ.
Pentru ei trebuie să păstrăm pământul, aerul, apele – curate.
Și să-i învățăm să facă și ei la fel
pentru generațiile următoare.
NATALIE SCHOR
În fiecare an, în ziua de 22 aprilie se sărbătoreşte Ziua Pământului, ziua când s-a născut mişcarea pentru protejarea mediului înconjurător.
Această mişcare a apărut în SUA într-o perioadă cînd au avut loc mai multe evenimente deosebite, printre care înăbuşirea prin folosirea armelor de foc a revoltei unor studenți împotriva războiului din Cambodgia, ”Masacrul din 4 mai”, apariţia fibrelor optice, succesul melodiei “Bridge over Troubled Water”, ultimul album al formaţiei Beatles, moartea lui Jimmy Hendrix, un accident nuclear în Carolina de Sud la centrala nucleară din Savannah River din apropierea oraşului Aiken (nerecunoscut timp de 18 ani), poluarea foarte mare cu gaze şi fum, considerată ”semn al prosperităţii”. Despre mediul înconjurător a început să se vorbească din ce în ce mai des.
Ziua Pământului a fost fondată de senatorul american Gaylord Nelson, în anul 1970, cu scopul de a trezi clasa politică din dezinteresul pe care îl arata faţă de mediu.
Ziua Pământului a fost celebrată în primul an de circa 20 milioane de cetăţeni americani.
După 2 decenii, în anul 1990, peste 200 milioane de oameni din 141 de ţări au transformat Ziua Pământului într-o manifestare de amploare în istoria omenirii, prin alăturarea lor în dorinţa de a milita pentru un viitor mai bun al planetei noastre. (sursa: Wikipedia)
Cum sărbătorim NOI Planeta Albastră?
Am putea ca, măcar pe 22 aprilie, să alegem bicicleta în locul maşinii sau chiar o plimbare spre şcoală sau locul de muncă.
Ar putea fi ziua în care începem să selectăm deşeurile casnice, astfel încât data viitoare când ducem gunoiul să punem hârtia, plasticul şi sticla în containerele special amenajate.
Pădurea naivă
Pădurea e surdă.
Murmură ea, vorbeşte, e drept,
Dar nu aude.
La picioarele ei iarba păleşte de umbre.
Paşii mei obosiţi spulberă frunzele ofilite.
Ciocănitori dezlănţuite, topoare ucigaşe,
Îşi fac de cap cu sărutul lor rece.
Sunt vremuri grele.
Camioane pline coboară huruind în frâne.
Cine aude?
Naivă, cu un rictus pe obrazul verde,
Pădurea crede în noi.
Pădurea e surdă.
Pădurea râde.
Dan David
Oaza fermecată
-Driebergen-Olanda
Driebergen este un orăşel liniştit aflat în apropiere de Utrecht, în partea centrală a Olandei. Vegetaţia, într-o aparentă dezordine, întreţinută de climatul răcoros şi umed s-a contopit în cascade ce se scurg printre păduri de stejari şi fagi…
Îţi creează senzaţia că viaţa a rămas atârnată într-un timp care se conjugă cu trecutul lăsând natura să se simtă ” ca la ea acasă „ Oare unde voi mai avea ocazia să văd o lebădă mergând ţanţoşă pe trotuar sau valuri de hortensii uriaşe mângâind zidurile caselor…Fără a mai vorbi de detaliile fin retuşate ale bordurilor garnisite cu flori, de dragostea pe care o simţi la tot pasul pentru terenurile smulse cu strădanie, răbdare şi inteligenţă apei şi care se îngemăneză cu prezenţa morilor de vânt, destinate în primul rând acestui scop. Ştiaţi că încă se mai fac cursuri de „morărit”…?
Nimic din comuniunea omului cu mediul său de trai nu este lăsat la întâmplare.
Lângă casa unde locuiam, într-un ochi de pădure am avut fericirea zilnică de a fi întâmpinată de câteva căprioare care veneau la gardul unui domeniu , aşteptând să le ofer gustarea de dimineaţă…fructe,salată verde… Începuseră să mă recunoască de la distanţă şi veneau către mine dând alarma printre suratele lor . Urma salutul vesel al răţuştelor venite la scăldat şi care năvăleau şi ele printre picioarele căprioarelor agitându-şi pliscurile printre ochiurile de sârmă ale gardului, împărţind prietenoase aceeaşi oază fermecată cu căprioarele…
În afara gardului, printre tufele de flori, din când în când se vedeau urechile unui iepuraş…Vă mărturisesc că acest colţişor de poveste mi-a prilejuit zilnic o reîntoarcere nesperată în lumea lui Bambi şi a lui Bocănilă, alăturându-mă copiilor care trăiau trepidând fiecare atingere a eroilor lor din desenele animate…
Nu vom uita nicicand fascinatia bucatariei in asteptarea bunatatilor pregatite de catre bunica in timp ce fredona melodii ingropate in alte lumi si cum inhatam primele clatite neputand rezista tentatiei mirosului ademenitor al scortisoarei si al portocalelor razuite.
Profitand de curiozitatea, de dorinta celor mici de a prepara cateva mancaruri simple am putea sa-i familiarizam cu ideea unei alimentatii sanatoase si cu o deprindere ce-i va ajuta pe viitor sa economiseasca sume importante.
Pentru inceputul unei serii de retete pentru cei mici va propun o idee simpla si de efect in acelasi timp.
Ingrediente (pentru doua portii)
4 clatite mijlocii
2 mandarine sau 1 portocala mijlocie
cateva frunze de menta proaspata (optional)
zmeura proaspata sau cirese intregi din compot (sau dulceata)
2 lingurite de suc de portocola
2 lingurite de zahar tos ori miere de albine
4 linguri de frisca
Metoda de preparare
Decojiti manadarinele sau portocala, le desfaceti in feliute ca apoi sa le amestecati cu sucul de portocale si zaharul (sau mierea) intr-un bol de plastic.
Incalziti amestecul un minut sau doua in intr-un cuptor de microunde. Lasati amestecul sa se raceasca alte doua minute.
Dispuneti amestecul peste clatite. Ornati cu frisca si apoi cu cateva cirese ori zmeura.
Doua piese eterogene ale vietii politice moldovenesti – Ghimpu si Voronin – continua sa lase urme in spatiul public autohton. Reprezentand doua formatiuni rivale, de multe ori, acestea perturbeaza precugetat linistea pentru a se profila pe fonul panoului oricum monoton al scenei politice interne. Ne amintim aici afirmatiile liderului liberal, pana la integrarea in structura politicii de varf, in care el recunostea sincer ca fiecare din atacurile intreprinse de comunisti fortifica pozitia Partidului Liberal. Cimentarea electoratului liberal a avut loc cel mai mult anume in urma incidentului cu “brazii de craciun” si a culminat cu obstructionarea campaniei nationale a liberalilor privind imperativul evacuarii trupelor ruse din regiunea transnistreana. Pozitia de confruntare cu partidul de guvernamant a asigurat PL-ului capacitati substantiale pentru a magnetiza segmentele anti-comuniste din societate. Spre deosebire de M. Ghimpu, vicepresedintele PL, Dorin Chirtoaca, a fost intotdeauna apreciat pentru energia politica inepuizabila, fiind cotat ca reprezentat al noii generatii in politica moldoveneasca. Liderul formal al formatiunii liberale insa niciodata nu a fost vazut printre potentialii fruntasi ai clasei politice din viitor, ceea ce nu l-a impiedicat pe acesta sa se ridice in sondaje de la unitati procentuale infime (conform sondajelor anterioare ale IPP) la zeci de procente promitatoare (potrivit recentului sondaj prezentat de IDIS Viitorul). Nimic revolutionar M. Ghimpu nu a importat in comportamentul politic. Interesant este insa faptul ca, prin intermediul tendintei spre impolitete politica, un provincialism redimensionat si imposibilitatea de a se desbarasa de un gen de obscurism, acesta a gasit “mana” potrivita solicitarilor publice.
Curiozitate trezeste de asemenea interdependenta care s-a format intre liderul liberal si cel provenit din tabara comunistilor. La fel cum Ghimpu si-a garantat vizibilitate politica provocand puterea comunista, popularitatea lui Voronin este cauzata de filtrajul anti-comunist efectuat de fortele liberale sub auspiciul actualului presedinte al legislativului si prin cumul sef de tara. Fara a face o pledoarie unei dintre parti trebuie sa remarcam consistenta PCRM-ului in perceptia publica. Or, aparenta slabiciune influentata “de traseismul” si circuitul unor grupuri interne catre alte centre de atractie politica, numeroaseleor actiuni (justificabile, dar oricum nuantate politic) indreptate contra membrilor acestei formatiuni, nemaivorbind de initierea mai multor mecanisme de desfiintare a miturilor instituite de doctrinarii comunisti, nu au schimbat deloc tabela clasamentului. Astfel, sondajele curente arata soliditatea PCRM, dar si a liderului acestuia, care s-a plasat pe locul trei dupa V. Filat si M. Lupu, dar inainte de D. Chirtoaca si M. Ghimpu.
Demagogia si populismul rustic al ex-presedintelui de tara isi regaseste locul in paleta comportamentala sesizabila pentru aparatul de selectionare aflat la dispozitia colectivitatii moldoveneasti. Favorizat de postura de lider al opozitiei parlamentare – Voronin – manifesta combativitate fata de noua guvernare impovarata de numeroasele angajamente publice, bucurandu-se, insa, simultan, de o imunitate publica vizavi de multitudinea criticilor propagate impotriva lui.
Variabilitatea spectrului social, impreuna cu neomegenitatea lui, creeaza o accesibilitate larga pentru orice lider si formatiune politica la creditele de incredere distribuite de populatie. Interconexiunile, iar uneori si dependentele mutuale naturale intre diversele elemente ale politicului, suplimenteaza optiunile de contact dintre public si larga varietate de personaje politice, printre care se numara ”comunistul” V. Voronin si “liberalul” M. Ghimpu.
Mai mulţi veterani moldoveni, posesori ai cetăţeniei ruseşti, au primit înainte de timp medaliile comemorative cu prilejul celebrării a 65 de ani de la Marea Victorie a Armatei Roşii. Evenimentul organizat de Ambasada Federaţiei Ruse de la Chişinău nu poate avea o explicaţie univocă. Or, Moscova a înmânat medalii doar cetăţenilor ruşi participanţi la acţiunile militare ale Armatei Roşii din perioada celui de-al doilea Război Mondial. Mai mult decât atât, decorarea a anticipat cu mult ziua de 9 mai.
Gestul Rusiei deocamdată nu a fost comentat de autorităţile de la Chişinău, iar alţi actori publici au trecut cu vederea caracterul lui politic. Circumstanţele existente ne permit însă să trasăm câteva puncte care explică comportamentul autorităţilor ruse:
•Medaliile comemorative au fost transmise în primul rând cetăţenilor ruşi din R. Moldova în încercarea de a scăpa de sub posibila critică de ingerinţă în afacerile interne moldoveneşti. Or, în cazul în care ar fi participat toţi veteranii moldoveni trebuiau să participe şi oficialii moldoveni. Prin urmare, pe lângă faptul că, partea rusă sfidează parţial şi indirect autoritatea Chişinăului în ochii eroilor celui de-al doilea Război mondial, aceasta poziţionează actuala guvernarea într-o lumină nefavorabilă în faţa publicului general sensibil la asemenea subiecte. În urma unei acestei abordări diferenţiate a cetăţenilor din R. Moldova se conturează şi mai mult problema “orientării geopolitice” a populaţiei autohtone şi compatibilitatea acesteia cu vectorul extern al actualei guvernări.
•Decernarea are loc înainte de timp din varie motive. În primul rând, posibil se urmăreşte influenţarea anticipată şi pozitivă a agendei publice din RM, de către şi în avantajul Rusiei, în condiţiile în care s-au înmulţit informaţiile peiorative despre ea în presa locală (blocarea producţiei vinicole, scumpirile de gaze naturale, cazul “Vardanean” etc.). De asemenea se încearcă o delimitare de politicul local care doreşte să profite de pe urma condiţiilor “dificile” în care va fi celebrată ziua de 9 mai în R. Moldova. Or, posibil, Moscova face intenţionat o mişcare ce defavorizează PCRM, care visează să exploateze la maxim tematica comemomării “Marii Victorii”, în cel de-al doilea rând. Prin urmare, în contextul alegerilor anticipate devine tot mai clar interesul redus al Rusiei de a conta doar pe PCRM, dar şi încercarea acesteia de “a clona” o serie de actori locali prietenoşi/loiali intereselor Moscovei, aflaţi în prezent în stare de repaus sau având poziţii “dualiste” şi/sau confuze.
Filmfest DC 2010: ROMANIA! Finally, a Filmfest theme we’re glad to see
By Ted Scheinman and Jonathan L. Fischer on April 16, 2010
The start of the 24th annual Filmfest DC merits rejoicing with a Danubian flavor. So here goes:
Felicitări!(1)
Vorbiti româneste? (2)
And: Vehicolul meu pe pernă de aer e plin cu tipari! (3)
While much of the festival’s programming in recent years has been impressive, some of its much-touted microthemes were underwhelming.
“New Japanese Cinema” in 2009? Sure, „Departures” won an Oscar, but you were basically looking at a lot of:
1) flowers;
and 2) long pans.
“Politics and Film” in ’08? We get it: Afghanistan fatigue and the Obama bump.
But we can get behind at least one of 2010’s prestige groupings: “The New Romanian Wave.” Noroc!(4)
It’s astonishing that Filmfest hasn’t already mined the cachet of the Noul Val Românesc. The movement has all the charm of a culture at a crossroads: Romanian is the outlier of the Romance languages; its country is—and isn’t!—a portion of the Balkan Peninsula; its cinema is characterized by dark humor, nerdy wordplay, formal austerity, a frequent focus on the country’s communist years—and abortion. The Romanian New Wave began tickling festival-hopping cinéastes during the middle of the last decade, with confident, minimalistic slices-of-life from directors like Cristi Puiu, Corneliu Porumboiu, Cristian Nemescu, and especially Cristian Mungiu, whose 4 Months, 3 Weeks and 2 Days, in which a young woman procures an abortion during a time when the practice was banned, won the august Palme D’Or at Cannes in 2007, not to mention the admiration of critics and art-house audiences the world over.
It was a large triumph for people who, at least in this country, can often feel overlooked. Remember Györgi Ligeti? Of course you don’t. He wrote all those Kubrick themes. How about John DeLorean? He invented the car with the doors that open the wrong way for Michael J. Fox. And you’d think it would be hard to forget Washington Wizards goodwill ambassador Gheorghe Mureşan—the 7-foot-7 Bullets star who’s shared screen time with Eminem (in the “My Name Is” video) and Billy Crystal (in My Giant). But not so.
At least in the realm of film, there’s a reason why the Romanian auteurs have largely gone unnoticed until recently.
For starters, says Corina Suteu, the director of the Romanian Cultural Institute in New York, directors produced by the prestigious University of Film in Bucharest during the Communist era were limited by the society’s closed nature—they had no access to other countries’ ideas, and international filmgoers had no access to Romania.
But undoubtedly, Suteu says, Romania has seen a burst in cinematic creativity since 2004 and 2005, which saw the debuts of Trafic by Cătălin Mitulescu and The Death of Mr. Lăzărescu by Cristi Puiu. Nu înteleg (5) , you say: Why didn’t this renaissance happen immediately after the fall of the Iron Curtain? “It took some time for this generation, who are now in their 30s, to really grow, mature, and distance themselves from a way of making art that was completely contaminated by ideology, and turn the language into an aesthetic that makes sense in the modern world.” So, she says, while many of the Romanian New Wave films are set during the Communist years under Nicolae Ceausescu, they’re elucidated in a universal language.
So let it be known: This is Romania’s moment of redemption. And it’s a pleasure and an honor to watch these brave Romanians on the front lines of this exciting movement. Remember: O singură limbă nu ajunge niciodată! (6 )
In fact, we’ll go one further: If the Cinefest’s Romanian spotlight sparks a new era of cultural exchange in Washington, then we’ll be that much richer for it. Sure, a Brickskeller waiter says the Romanian brews on its online menu haven’t been stocked for a while. And the D.C. band Romania—whose music references the English and American New Wave music of the early ’80s—hasn’t released an album since Ion Iliescu led the band’s namesake into post–Iron Curtain stability. James Noble, the group’s singer, is as ready for a Romanian resurgence as anyone. Although Romania had no Romanian members—“we’re 100 percent American,” Noble says—for a period in the mid-’90s the band attracted the attention of a number of Romanian musicians eager to collaborate. “When the Soviet Union fell apart, they started doing rock music—and it was really terrible,” Noble says. “Their stuff was sort of backwards and quaint.” But to hear Noble tell it, the Romanian arts have now come of age—he’s a big fan of 4 Months, 3 Weeks and 2 Days. “I really like the austerity, the simple camera movements,” he says. “That wasn’t born out of necessity. They’re really in this artistic groove.”
“I think New Wave is the right word for it,” Noble says. “What we were doing was practically old wave.”
A new Bucharest on the Potomac, then? We’re ready, and we’re hungry. Poftă bună! That means bon appétit.
(1) Congratulations!
(2) Do you speak Romanian?
(3) My hovercraft is full of eels!
(4) Cheers!
(5) I don’t understand.
(6) One language is never enough!
Filmfest blurbs were written by Andrew Beaujon, Jonathan L. Fischer, Benjamin R. Freed, Amanda Hess, Maura Judkis, Steve Kolowich, Ryan Little, Tessa Moran, Tricia Olszewski, Ted Scheinman, Matt Siblo, T.D. Smith, and Aaron Wiener. New Romanian Wave films are indicated by the Gheorge Mureşan icon.
Nick Clegg (stânga) a câștigat dezbaterea cu David Cameron (centru) și Gordon BrownNick Clegg a devenit peste noapte dintr-un relativ necunoscut cel mai faimos om din Marea Britanie. Liderul Partidului Liberal Democrat a făcut acest pas uriaș în seara de 15 aprilie 2010 când a câștigat detașat, potrivit sondajelor de opinie, dezbaterea televizată – prima de acest fel din Marea Britanie – cu liderii celorlalte două mari partide – Gordon Brown, primi ministru și lider al Partidului Laburist și David Cameron, lider al Partidului Conservator.
Impactul în sondajele de opinie a fost practic instantaneu, nu doar o cotă de popularitate personală de 72%, nemaintâlnită de la Winston Chruchill în 1945, dar și un salt în sondaje de opinie pentru Liberal Democrați de 7 – 8%,.
Cele trei mari partide sunt acum practic la egalitate – în jur de 30% fiecare. Dar tradus în mandate, prin scrutinul majoritar uninominal, Liberal Democrații nu pot câștiga cu acest scor mai mult de 100 din cele 650 de locuri de deputat din Camera Comunelor. Iar Laburiștii, care dețineau majoritatea absolută în urma alegerilor precedente din 2005, ar rămâne cel mai numeros partid, într-un parlament fără majoritate, primul de acest fel din 1974 și doar cel de-al treilea în decurs de 100 de ani.
De pildă, media sondajelor de la sfârșitul săptămânii îi arată pe Conservatori cu 33% și pe Laburiști și Liberal Democrați la egalitate, cu 29% din intențiile de vot. Transformat în mandate, rezultatul dă Laburiștilor 285 de mandate, Conservatorilor 244 și Liberal Democraților 92, majoritatea absolută în Camera Comunelor fiind de 326.
Victoria mediatică a lui Nick Clegg se datorează în primul rând prospețimii sale și reacției împotriva sistemului bipartid care a dominat viața publică britanică în ultimii 65 de ani. De altfel, Clegg a avut grijă să joace această carte în timpul dezbaterii, descriind politicile celor doi adversari ai săi drept discreditate.
Dar, după dezbaterea de joi, Clegg s-a ales nu numai cu o notorietate sporită și intenții de vot mai mari pentru partidul său, ci a început să fie luat mai în serios de adversarii săi și de mass media, cu toate avantajele și dezavantajele ce decurg de aici.
Acum când există șanse reale ca Liberal Democrații să dețină balanța puterii în viitorul parlament după alegerile din 6 mai, platforma program a partidului a început să fie pusă sub lupă, pentru că propunerile lor au acum mai mari șanse să ajungă politici guvernamentale. De pildă, promisiunea de a scuti de impozit pe venit primele 10000 de lire sterline câștigate anual, față de 6475 în prezent. O astfel de măsură ar costa 17 miliarde de lire anual, iar experții se îndoiesc că măsurile propuse de partid pentru a compensa această reducere de impozite pot astupa gaura virtuală din buget.
Notorietate: avantaje și dezavantaje
Nick Clegg, un politician carismatic de 43 de ani, născut dintr-un tată pe jumătate rus și o mamă olandeză, căsătorit cu o spaniolă, și care în afară de engleză și olandeză vorbește franceză, spaniolă și germană, vrea să întruchipeze un nou fel de a face politică, spunând lucrurilor pe nume. Și din acest punct de vedere, i-a pus în dificultate atât pe Gordon Brown cât și pe David Cameron, deși discursul său nu e întotdeauna plin de substanță.
Dar ștacheta pretențiilor a urcat și ea după prima dezbatere. Pe 22 aprilie la Sky News și pe 29 aprilie la BBC vor avea loc alte două dezbateri între cei trei lideri și Clegg va porni de data aceasta din postura favoritului, având, din acest punct de vedere, mai mult de pierdut.
Africa (Ngorongoro Conservation Area, Tanzania)
Respiratia liniștită a savanei îmbrațișate de soare.
În fiecare seară, de luni până vineri, ca într-un ritual, aleg patru felii consecutive de franzelă, le ung cu unt, cu pateu sau pastă de peşte, aşez peste ele felii de caşcaval sau şuncă, le suprapun două câte două şi le învelesc în şerveţele de hârtie. Le pun într-o pungă de nailon, alături de un fruct sau o ciocolată, şi pun pachetul în frigider. Dimineaţa (de câte zeci de ani?) scot pachetul din frigider şi-l pun la vedere. Totuşi, cu câteva secunde înainte de plecarea la lucru, rostesc, invariabil, întrebarea: “Ţi-ai luat ojina?” În clădirea învecinată institutului unde lucrează soţul meu e o patiserie cu tot felul de bunătăţi dulci şi sărate, vizavi un magazin alimentar şi altul de fructe, la doi paşi o lăptărie, peste drum o pizzerie şi o cofetărie. De ce oi fi ţinând morţiş să-i pregătesc seară de seară pachetul cu ojină ?!
Ojina este echivalentul ardelenesc al gustării, preluat din ungurescul „uzsonna”. Pitită în gentuţa de grădiniţă (de tablă vopsită cu figuri din poveşti) sau în ghiozdanul (din carton acoperit cu muşama) nu lipsea nici din sacoşa cu care mă duceam la ştrand în anii adolescenţei. Cu toţii aveam pachete cu ojină, pregătite de acasă. Bunica prietenei mele împerechea mai întâi feliile de franzelă două câte două, ca să fie sigură că aveau să se potrivească, apoi le separa şi le ungea cu o zacuscă delicioasă al cărei secret îl păstra cu străşnicie, suprapunându-le din nou. După mai multe lungimi de bazin, ne repezeam la pătură şi ne năpusteam asupra ojinei. Odată prietena mea a invitat la gustare un băiat căruia îi făcea ochi dulci, împărţind cu el irezistibilul sanviş cu zacuscă. Dar după prima îmbucătură amândoi au făcut o faţă lungă, înghiţind cu noduri…Bunica ei uitase să mai separe feliile împerecheate, împachetându-le fără să le mai ungă cu zacuscă…
Dincolo de râsul nostru copios de atunci şi de surâsul stârnit acum, de amintiri, se întrezăreşte chipul unei bunici grijulii. Sper că sanvişurile pe care le ung în ajunul fiecărei zile de lucru se încolonează în şirul nesfârşit de felii gemene suprapuse, unse de-a lungul timpului cu unt, cu untură, cu pateu, cu pastă de peşte sau de brânză, garnisite cu şuncă, caşcaval, ardei sau măsline, învelite în şerveţele de hârtie de toate culorile şi texturile, aşezate în gentuţe de grădiniţă, în ghiozdane, în sacoşe sau geamantane… înnobilate de grija pentru cei dragi.
Accesibilitatea din ce in ce mai mare, usurinta cu care este folosit si rapiditatea transmiterii informationale, fac ca internetul sa devina unul dintre cele mai folosite canale media. Popularitatea de care se bucura aceasta zona a mass mediei, a facut spre exemplu ca Facebook-ul sa fie una din principalele modalitati de promovare a senatorului american Barak Obama, in campania sa electorala din 2009.
In Romania, online-ul reprezinta o zona in curs de formare – o formare si dezvoltare rapida, in ceea ce priveste directa comunicare politician-cetatean, politician electorat. Aceasta modalitate de comunicare incepe a se dezvolta, in principal, prin intermediul blogurilor politice (si aici ne referim doar la blogurile oamenilor politici, nu la blogurile politologilor, jurnalistilor s.a.m.d. –care pot fi si ele la randul lor bloguri politice), acolo unde informatiile sunt direct transmise de catre politician fara a fi prelucrate sau interpretate de catre presa. Politicianul devine astfel propriul jurnalist si propriul creator de imagine.
Blogul, ca mijloc de promovare al politicianului roman, ia nastere odata cu desfasurarea campaniei europarlamentare din 2007, cand datorita atentiei reduse oferite de catre mediile clasice, dar si a bugetelor limitate acordate de regula acestor alegeri, a facut ca internetul sa devina un canal important de promovare electorala. Tot in 2007, PSD cere un studiu amanuntit celor de la Trafic.ro in privinta utilizarii mediului online din Romania, statistica aratand ca principali utilizatori tineri pana in 28 de ani, iar ca nivel social in principal personae cu venit foarte mic, pana in 150 lei (aici intalnind in foarte mare masura elevi si studenti), dar si persoane al caror venit depaseste 2000 de lei(personae a caror atentie se axeaza in special pe domeniul online al presei). Atentia PSD- ului asupra mediului online din Romania nu este una deloc intamplatoare. Plecand de la ideea “spune-mi cine esti ca sa stiu ce iti scriu”, atentia partidului se axeaza chiar pe acel segment electoral, cuprins intre 18-30 de ani, pe care isi propune sa-l atraga ca simpatizant electoral.
Incepand sa devina o nisa din ce in ce mai explorata politic, in online-ul romanesc incep sa apara bloguri ale unor oameni politici precum Elena Udrea, Sorin Oprescu, Cosmin Gusa, Cristian Adomitei, Andrei Chiliman, Bogdan Olteanu, Dan Voiculescu sau Crin Antonescu.
Desi nu toti oamenii politici mai sus mentionati sunt activi in online (ultima actualizare a lui Sorin Oprescu, spre exemplu, dateaza din 9 mai 2008), politicieni precum Adrian Nastase sau Ion Iliescu, prezenti in acest domeniu inca de pe la sfarsitul anului 2007, au reusit inca din primele doua zile sa atraga un numar urias de vizitatori unici, numar ce creste de la o zi la alta. Elena Udrea, este o alta personalitate politica al carui blog cunoaste un deosebit success. Acesta atrage atentia prin asemanarea cu un forum, vizitatorii fiind incurajati sa posteze mesaje si sa raspunda altor cititori, chiar de catre Elena Udrea, care lasa la indemana si o adresa postala si un numar de telefon pentru a putea fi contactata direct.
Marele dinozaur politic, Traian Basescu, nu pare a fi puternic reprezentat in online, site-urile sale de campanie electorala nemaifiind updatate, presidency.ro fiind singurul site direct sub administratia prezidentiala, ce publica din cand in cand informatii despre presedinte si agenda sa de lucru. Cu toate acestea, internetul devine, asa cum am mai spus, o modalitate directa de comunicare politica, interesul fata de bloggingul politic fiind din ce in ce mai ridicat, avand astfel toate sansele, ca urmatoarea campanie prezidentiala sa duca un razboi mediatic online mult mai vizibil decat cel de pana acum, iar situri precum Facebook sa devina promotorii imaginii unor politicieni.
Am impresia ca retraiesc evenimente din Romania dinainte de 1989 si asa pot sa reflectez si la autenticitatea evenimentelor de care imi amintesc.
Situatia actuala din Grecia poate fi denumita ca haos, sau ca dezorganizare foarte bine organizata.
Acestea imi aduc aminte de Congres sau de Plenara PCR in care se anuntau triumfator victorii salvatoare de la criza in curs.
Asa si in Grecia actuala; urmarim emisiuni in care redactorii citesc raporte despre ultimul eveniment de pe piata financiara sau o intilnire cu un ofiter al finantelor europene, evenimente pe care le catalogheaza ca victorii de rasunet, cresterea neincetata a prestigiului tarii.
Alte emisiuni declara existenta unor rezerve de marimi mitologice cu petrol, gaze, metale, diamante si lista ar putea continua.
In realitate oamenii sunt incremeniti si pe fata lor nu se traseaza nici o expresie.
Ei nu mai stiu ce sa creada si nici cum
sa reactioneze.
Numai in dimineata zilei de vineri un
prezentator a transmis un mesaj de furie al unui telespectator care sugera transformarea titlului postului tv in cel al partidului pe care il slujeste iar prezentatorii si comentatorii erau catalogati drept „ciini partinici” carora le transmite un scuipat in fata prin traditionalul „ptu” pe care destinatarii le-au repetat la adresa lor si apoi si l-au insusit.
Adevarul este ca televiziunea elena a fost si este la nivel de impartialitate comparabil sau chiar inferior televiziunii romane dinainte si dupa 21 decembrie 1989.
De sapte luni si ceva de cind a preluat puterea partidul PASOK si guvernul presdintelui George Papandreu nu a facut decit sa intretina haosul si incertitudinea prin deschiderea mai multor probleme imposibil de rezolvat simultan si incercarea de a schimba totul peste noapte.
Biserica va plati impozit 20% pe cifra de afaceri sau venit, dupa caz.
Cutia milei din fiecare biserica este impozitata si odata cu ea si partea saracilor.
Centrul acestui progam pare sa fie triunghiul, sistemul fiscal, relatiile de munca si sistemul de asigurari sociale si medicale. La acestea se adauga toate problemele nerezolvate de pina acum.
O puzderie de proiecte se anunta spre a fi modificate si tot nu se adopta inca.
Demnitari de rang inalt ai statului, multi din guvern ies la tv sau dau declaratii anonime unor corespondeti iar rezultatul lor este totdeauna defavorabil si chiar catastrofal pentru tara si finantele ei.
In aceste conditii, omul de pe strada spune, mai bine sa se termine toate acestea, Europa si FMI sa puna putina ordine in tara, ca asa ne distrugem total.
Problema Greciei nu este democratia ci lipsa ei si mai ales faptul ca nu a fost practicata ci numai declarata.
In realitate doua partide s-au constituit ca uniuni de gasti cu structura feudala, un fel de mafii legalizate care au actionat dupa interesul lor si au distrus tara.
Pina acum nimeni nu s-a implicat si nici nu s-a interesat de situatia din Grecia.
Toti si-au vazut gradinaritul propriu si au declarat ca nu exporta democratie.
Acum insa, feudalismul grec tinde sa puna in pericol o imtrega Europa pe care este gata sa o scufunde cu ancora – moneda euro si datoria externa.
Cum pagubasul are o mie de pacate,
trebuie sa recunostem adevarul si pacatele Europei.
Urmarea pe ecranele televizoarelor si mai ales pe pielea oamenilor.
„…este foarte important să se realizeze o autonomie teritorială în ceea ce priveşte Transnistria” (Zsolt Nemeth, viitor ministru de Externe al Ungariei, martie 2009)
Evoluţiile regionale aduc pe scenă provocări la care nu există deocamdată răspunsuri limpezi. Răsăritul Europei nu va mai arăta la fel după resurgenţa recentă a Rusiei, tragedia poloneză de la Smolensk sau alegerile din Ungaria. Evoluţiile care ne aşteaptă pot fi surprinzătoare şi greu de gestionat. Două mize se ridică ameninţătoare la orizont: atitudinea diverselor state din regiune faţă de o Rusie din ce în ce mai activă, pe de-o parte, şi modul în care Federaţia Rusă va utiliza noile evoluţii în favoarea sa, pe de alta.
O Rusie activă pe mai multe fronturi
Pe fondul indeciziei euroatlantice, activismul regional al Moscovei devine tot mai pregnant. După rezultatul alegerilor din Ucraina, aceasta poate răsufla uşurată, chiar dacă eticheta de „pro-rus” aplicată preşedintelui Ianukovici este exagerată. Dar desfiinţarea Comisiei interdepartamentale pentru pregătirea aderării Ucrainei la NATO, organism înfiinţat în 2006 de Viktor Iuşcenko, sau a Centrului naţional pentru integrarea euroatlantică de la Kiev sunt gesturi relevante, ca şi cererea pentru reducerea cu o treime a preţul gazului natural livrat de Moscova. Ucraina „nu o fi Rusia”, dar nici Occident nu este; cel puţin, deocamdată.
De asemenea, în evoluţiile recente din Kârgâzstan, unde a fost semnalată prezenţa pe teren a serviciilor secrete ruse şi a trupelor speciale (150 de soldaţi) trimise urgent de Moscova, devine clar cine face jocurile. Nu e vorba obligatoriu de a-i scoate pe americani de la Manas, ci de a obţine un nou element de negociere. Pentru a elimina orice dubiu, Rusia a recunoscut urgent noul guvern şi a promis sprijin financiar. Dacă adăugăm aici faptul că, în ianuarie 2010, Moscova a semnat uniunea vamală cu Kazahstan şi Belarus sau că pregăteşte reformarea masivă a CSI-ului, avem un tablou semnificativ.
Dar în acest tablou mai trebuie, cu siguranţă, inclusă şi Polonia, unde iniţiativa reconcilierii ruso-polone a lui Vladimir Putin – reconcilierea, însă, cu Polonia premierului Donald Tusk, nu neapărat cu cea a fostului preşedinte Lech Kaczynski – este tot o ofensivă a Moscovei, respectiv o tentativă de a reduce tensiunile cu cel mai contondent critic european al său. Dar aici lucrurile au căpătat o altă turnură.
”Defecţiunea” poloneză sau geopolitica emoţionalităţii
Tragedia de la Smolensk (Rusia) în care şi-au pierdut viaţa preşedintele Lech Kaczynski şi soţia sa, dar şi o mare parte a elitei politice, financiare şi militare a Poloniei a schimbat nu doar starea de spirit a polonezilor, dar şi viitorul profil geopolitic al regiunii. Cele două Polonii de dreapta – una conservatoare (religioasă, moralistă, anti-rusă) alta liberal-pragmatică – au revenit în scenă cu şanse egale. Dacă înainte de tragedie evoluţia electorală a Poloniei nu era dificil de intuit, mergând – după dezamăgirea evidentă faţă de Obama – spre o abordare din ce în ce mai europeană şi mai pragmatică pe relaţia cu Rusia, acum lucrurile se complică. Valul de emoţionalitate care a cuprins Polonia după aflarea veştii că fatidicul Katyn a mai lovit o dată, poate căpăta contururi electorale.
Dacă anterior Moscova putea spera să „scape” de fraţii Kaczynski şi tabla de valori conservatoare pe care o reprezentau aceştia prin alegeri libere – scorurile din sondaje indicau faptul că Lech Kaczynski era în urmă cu circa 10-15% -, acum lucrurile devin incerte. Menţinerea unui preşedinte conservator şi contondent la adresa Rusiei în Polonia complică lucrurile nu doar pe relaţia bilaterală, dar şi la nivelul UE, unde posibilul preşedinte Jaroslaw Kaczynski va scruta relaţia cu Rusia mai dur decât şi-ar dori-o unii lideri europeni. Una dintre mizele alegerilor prezidenţiale din Polonia aceasta este: modul cum se va articula de aici înainte vocea europeană faţă de Moscova.
Dar fereastra de oportunitate a intervenţiei ruse în regiune nu se va deschide atât în Polonia – chiar dacă preşedinte va deveni un reprezentant al liberalilor actualului premier Donald Tusk -, ci… la Budapesta.
O “nouă eră” în relaţiile ruso-maghiare
Victoria zdrobitoare în Ungaria a partidului FIDESZ, de dreapta, condus de Viktor Orban, va genera primul guvern monopartid al Ungariei postbelice. FIDESZ are şansa în turul doi să câştige 2/3 din voturi, adică posibilitatea unei majorităţi care să îi permită inclusiv modificări constituţionale. De asemenea, succesul partidului de extremă dreaptă, Jobbik, devenit al doilea partid al Opoziţiei, va avea nu doar efecte interne, dar şi externe (radicalizarea atmosferei electorale din Slovacia, de pildă).
Premisele există. Dincolo de agenda internă complexă a Ungariei, cea externă va avea un rol esenţial. Pe vremea când Viktor Orban era premier, acesta a iniţiat controversata „lege a maghiarilor de pretutindeni”, iar referendumul pentru dubla cetăţenie, organizat tot de el, în opoziţie fiind, a eşuat din pricina unei participări insuficiente a populaţiei. Astăzi există aproape unanimitate la Budapesta pentru acceptarea „dublei cetăţenii” şi nu există impedimente politice împotriva unui asemenea demers.
Primele gesturi de politică externă pot părea surprinzătoare – dar nu sunt! Ministerul de Externe ungar va fi restructurat, una dintre modificări vizând înfiinţarea unui departament pentru maghiarii de dincolo de graniţe. Viitorul şef al diplomaţiei maghiare a fost deja anunţat, în persoana lui Janos Martonyi, care însă ar intenţiona să rămână la şefia ministerului doar până la sfârşitul preşedinţiei ungare a UE, în 2011. Probabilul său succesor este Zsolt Nemeth, actualul preşedinte al Comisiei parlamentare pentru politică externă, adeptul riscantelor şi periculoaselor autonomii teritoriale, fie că este vorba de Transnistria, fie că este vorba de Transilvania.
Reiterând, parcă, dictonul churchillian – „Ungaria nu are amici sau inamici permanenţi, doar interese permanente” -, luna trecută, Janos Martonyi s-a deplasat urgent la… Moscova! Acolo a discutat cu Serghei Lavrov despre o „nouă eră” în relaţiile dintre Rusia şi Ungaria. Mai mult, discuţia despre importanţa intrării Partidului „Noua Rusie” al lui Putin în Partidul Popular European – idee vehiculată într-o întâlnire anterioară de către Orban şi Putin -, a indicat limpede şi fără echivoc care vor fi partenerii Moscovei putiniste în Ungaria. „Aici e vorba despre oameni serioşi care discută lucruri serioase” – s-a spus la întâlnire. Iar lucru serios a fost faptul că relaţiile dintre Moscova şi Budapesta se înteţesc pe toate planurile, dincolo de retorica de campanie electorală, iar semnalul în acest sens a fost dat.
Republica Moldova, încotro?
În această turbulenţă geopolitică regională, marcată de resurecţia rusă, alegerile poloneze sau cele din Ungaria (urmează Slovacia), R. Moldova are de jucat un rol important. Cine crede că resurecţia Rusiei se va opri la frontierele ei se înşală. Din această perspectivă, eventualele alegeri anticipate capătă o semnificaţie geopolitică evidentă şi presantă. O revenire la guvernare a unui partid – fie şi „reformat” – pentru care „lumina vine de la Răsărit” şi integrarea europeană a fost mai degrabă o lozincă, ar putea însemna plasarea unui Chişinău ieşit din cărţile europene pe plauzibila axă – conjuncturală, dar periculoasă – Moscova-Budapesta. În acel moment, o „nouă eră” se va deschide în regiune. Dar una care nu va aduce nimic bun.
Acest articol a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Scriu aceste rânduri înmărmurit, şocat, încercând să găsesc cuvinte pentru ceea ce simt, ce simţim.
Doliul Poloniei democratice este şi al României democratice. Este imposibil să nu te ducă gândul spre un simbolism tragic. Monte Cassino, macii cei roşii, \”Gândirea captivă\” de Czeslaw Milosz, poemele lui Zbygniew Herbert, răscoala Gheottoului, insurecţia din Varşovia, filmele lui Andrzej Wajda, \”Omul de marmură\”, \”Omul de fier\”, \”Katyn\”. Gdansk, grevele, Solidaritatea.
Istoria onoarei în Polonia despre care scris Adam Michnik. Cu cuvintele regretatului jurnalist Michael Kaufman de la \”New York Times\” \”Mad dreams, saving graces\” ( în traducere aproximativa, vise nesăbuite, har salvator).
După momentul de catharsis de acum câteva zile, când premierul rus Vladimir Putin şi omologul său polonez Donald Tusk au participat la ceremonia de comemorare a victimelor terorii comuniste de la Katyn, s-a produs această inimaginabilă catastrofă.
Între cei care au pierit în aeroanava prezidenţială, alături de Preşedintele Lech Kaczynski, se afla Janusz Kurtyka, preşedintele IPN (Institutul Memoriei Naţionale), principalul for ştiinţific însărcinat cu analiza crimelor şi abzurilor totalitare, naziste şi comuniste, pe teritoriul Poloniei.
Este un moment tragic pentru opera de recuperare a memoriei. Care însă va continua fără ezitari, fără reculuri, pentru că numai astfel vom putea străpunge ceata amneziei. Numai astfel vom păstra vie torţa neuitării şi vom deconspira minciunile negaţioniste.
În numele tuturor membrilor şi experţilor din cadrul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, în numele Consiliului Ştiinţific, al conducerii executive şi al cercetătorilor Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, exprim cele mai sincere şi îndurerate condoleanţe.
Intre IICCMER si IPN s-au stabilit relatii de colaborare care se vor intensifica in perioada urmatoare. Profesorul Andrzej Paczkowski, membru al Colegiului IPN, face parte din Consiliul Stiintific al IICCMER, format luna aceasta.
Onoram lupta pentru adevar, atitudinea anticomunista a liderilor politici polonezi morti in acest accident, profesionalismul cercetatorilor IPN, dar si memoria victimelor de la Katyn.
Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro
Sali și Sandu AbramoviciO invitaţie sosită prea târziu
An de an, părinţii mei, Sali şi Sandu Abramovici, erau invitaţi la Yad Vashem. Participau, cu toate că nu le era uşor s-o facă, dar gestul lor era un semn că nu şi-au uitat prietenii care nu au apucat eliberarea lagărului.
Acum doi ani, părinţii mei care primiseră, ca în fiecare an, invitaţia de a participa la Ziua Comemorării Holocaustului,la Yad Vashem, mi-au spus cu sufletele îndurerate că speră ca prietenii de acolo « de sus » aveau să îi înţeleagă că era peste puterile lor să mai facă drumul Haifa – Ierusalim, dus – întors.
Zilele trecute, în cutia lor poştală aştepta invitaţia pentru 11 aprilie 2010. Destinatarii nu mai sunt în viață de peste 3 luni. Cei 65 ani de convieţuire armonioasă, i-au îndreptat spre mormântul comun într-un interval de 18 zile, unul după celălalt. Nu au rezistat despărţirii. În cei 65 de ani de căsnicie au fost despărţiţi doar în aceste 18 zile. Iar acum sunt împreună din nou.
Am privit invitaţia, primită în 2010, întrebându-mă cum aş putea anunţa că de acum înainte nu vor mai participa la comemorare?
Am urmărit la televizor aprinderea torţelor de către supravieţuitorii Holocaustului şi am remarcat mândria de pe chipurile lor de a se fotografia cu copiii, nepoţii şi strănepoţii. Mi-am adus aminte că în 2008, la rugămintea lor, mi-am reprezentat părinţii şi cât de tare m-a emoţionat să văd fotografia familiei noastre, expusă la Yad Vashem, cu titlul: ” Trei generaţii”. Între timp s-a mai adăugat o generaţie familiei noastre, cea a strănepoţilor. Cine putea crede că vom ajunge să trăim bucuria de a fi o familie cu multe ramuri, ale cărei rădăcini adânci erau părinţii mei, supravieţuitori ai Holocaustului? Că fotografia lor, alături de nepoţi, ofiţeri în ZAHAL (armata Israelului), va fi expusă la Yad Vashem ?
Impresii de la o expoziţie dedicată supravieţuitorilor Holocaustului
!poza225!D
În aprilie 2008, am parcurs drumul Haifa – Ierusalim, în locul părinţilor mei.
La Yad Vashem, se inaugurase în 28 aprilie 2008, expoziţia ” My Homeland – Holocaust survivors in Israel”, în care erau expuse fotografiile supravieţuitorilor, cetăţeni israelieni la ora actuală, prinşi în poză alături de cei dragi. Am fost invitaţi la ceremonia de inaugurare, dar din motive obiective, am plecat singură la Ierusalim. Aş fi preferat să nu existe „motivul istoric” şi să fi rămas anonimi.
Expoziţia se ocupa de modul în care şi-au pus amprenta supravieţuitorii Holocaustului asupra dezvoltării statului Israel, în cei 60 ani de existenţă. Unul dintre vorbitori şi-a exprimat consideraţia faţă de efortul supraomenesc al celor care, ajunşi în ţară direct din lagăre şi închisori, într-o stare de sănătate precară, n-au pregetat să pună umărul la efortul comun. Industria, agricultura, arta, cultura au avut parte de contribuţia masivă a supravieţuitorilor. Ideea, esenţa expoziţiei consta în continuitatea firului vieţii, în ciuda rănilor veşnic dureroase, provocate de Holocaust.
Luni, 28 aprilie 2008, căldura plăcută a soarelui îmbrăţişase Ierusalimul, pentru a uşura parcă povara întâlnirii de la Yad Vashem. Şi cu toate astea… ploua cu lacrimi…lacrimile şiroiau pe obraji. Lacrimi de bucurie, amestecate cu lacrimi de dor, de amărăciune… Publicul era format din patru generaţii. Bunici cu nepoţi şi strănepoţi, privind albumele de familie cu cei care… Fii şi fiice care-şi însoţeau părinţii, îmbărbătându-i şi susţinându-i, cu multă, multă dragoste. În albume deschise pe genunchi, apăreau pozele… primei familii, care nu a avut şansa să supravieţuiască. Dorinţa cea mare era ca tânăra generaţie să afle şi să nu uite. Să nu uite !
Lângă mine stătea doamna Gottlieb. De o modestie de nedescris, care vroia să sugereze că „nimeni nu ia cu el nimic”, rămânând în urma lui doar renumele, precum al supravieţuitoarei de la Budapesta care a creat imperiul modei „Gottex”. Mândră de nepotul care o însoţea, le povestea tuturor că el a revenit în ţară. Casa lui este în Israel! „Are doar o singura casă – aici”, spunea bunica. De altfel, şi eu spun acelaşi lucru despre mine şi familia mea.
Expoziţia se intitula „NOI suntem aici”. O sumă de înţelesuri bazate pe un gând către trecut şi altul către viitor. Toţi cei prezenţi şi-au unit glasurile pentru a intona „Nu am altă ţară”… S-a rostit monologul Hannei Szenes (care era înrudită cu soţul meu, nepot al profesorului Victor Deznai din Timişoara), tânăra poetă şi luptătoare din Palestina, paraşutată în Ungaria în 1944, într-o încercare disperată de a salva evreii aflaţi în pragul tragediei. Avea să fie capturată şi condamnată la moarte, lăsând în urmă un monolog cutremurător în care din
acuzat s-a transformat în acuzator. Aveam senzaţia că cei dispăruţi se aflau alături şi se bucură împreună cu supravieţuitorii.
Fotografii, amintiri şi relicve
Familia noastră era reprezentată prin fotografia mamei mele, supravieţuitoare a lagărului Vapniarka, din Transnistria, a închisorilor Dumbrăveni, Mişlea şi Târgu Jiu. În fotografie era alături de tata, înconjuraţi de toţi cei dragi lor. Trei generaţii: bunici, părinţi, copii. Fotografia supravieţuitorilor Holocaustului, a fiicei şi a soţului ei, care au ales din convingere Israelul drept casă, şi a nepoţilor, născuţi în Israel.
!poza226!Îmi amintesc video-interviul cu mama, realizat pentru Yad Vashem, de o persoană de o mare delicateţe sufletească şi înţelegere umană rar întâlnită. Nu-i uşor „să aduci la suprafaţă” din adâncul sufletului celui intervievat, amintiri tragice, pe care le vroia îngropate pentru totdeauna. Povestea vieţii ei, cât și a altora a fost transmisă generaţiilor tinere. Oare, vor înţelege grozăvia? Mie nu-mi povestise niciodată cele relatate în acest interviu. Dorise oare să mă protejeze? Să fi fost opţiunea profesoarei cu zeci de ani de experienţă în munca cu elevii şi studenţii? Vizionasem cu câţiva ani în urmă copia casetei aflate la Yad Vashem, împreună cu părinţii mei şi băieţii noştri, nepoţii lor. Ascultasem grozăviile lagărelor şi închisorilor, relatate de mama mea. Peste câţiva ani, când nepoţii noştri (strănepoţii lor) vor fi capabili să înţeleagă, vom viziona din nou caseta cu mărturii, pentru că fiecare generaţie trebuie să afle ce a fost, cum a fost.
Obiectele minuscule din lemn, migălite de deţinuţi, în închisori şi lagăre, inclusiv la închisoarea Râbniţa, primite de mama, ca semn de adio, au fost donate memorialului Yad Vashem.
Expoziţia de fotografii, trezise sentimente amestecate de bucurie, dar şi tristeţe. Pe de o parte erau cei care, întemeind familii noi, au avut parte de copii, nepoţi şi chiar strănepoţi, în decursul anilor, pe de alta cei care au rămas doar… ” un nume drag ” … Dar erau şi supravieţuitori care, deşi şi-au întemeiat familii după război, n-au mai avut parte de alţi copii. Poate unii dintre ei vedeau cu ochii minții, copiii pe care-i ţinuseră în braţe, îi alintaseră şi îi sărutaseră… Acum, îi sfâşia un dor cumplit …întorcând capul pe stradă, după „fiecare”, imaginându-şi că pruncuţii lor s-au salvat printr-un miracol şi îi vor strânge din nou la piept. Din păcate era o iluzie. „Mergem înainte” spunea mama mea mereu, chiar şi în ultima perioadă, când sănătatea i se şubrezise. Combativitatea nu o părăsise.
În casa noastră se întâlneau prietenii din lagăr şi din închisori, care nu conteneau să rememoreze perioada aceea din viaţa lor, mazărea furajeră mâncată în lagărul de la Vapniarka, în urma căreia mulţi au rămas paralitici pe viaţă. Povesteau cele îndurate, se întrebau cum a fost posibil ? Multe întrebări fără răspuns. Nu existau răspunsuri raţionale pentru cele petrecute !
Expoziţia de la Yad Vashem, inaugurată în aprilie 2008, a demonstrat întregii omeniri că, viaţa a continuat, chiar cu eforturi supraomeneşti. Viaţa continuă – NOI o continuăm !! O izbândă în faţa voinţei călăilor, de a o nimici.
Păcat că nu au fost realizate video-interviuri cu mai mulţi supravieţuitori. Odată cu moartea lor, amintirile li s-au spulberat în neant. Expoziţia inaugurată în 28 aprilie 2008, la Yad Vashem, a fost o reverenţă. Mă înclin şi eu, cu pioşenie, în faţa tuturor supravieţuitorilor.
Aş fi preferat anonimatul în locul motivului istoric. Cercul meu nu se va închide niciodată, dar niciodată ! Nu se poate uita…
Paula din/în Haifa
Cu mulți ani în urmă am primit un cadou neprețuit din partea Mamei mele – un crin plăpând. Traversase oceanul, într-o batistă umezită, în poșeta Mamei. Mare ne-a fost mirarea când am văzut că rezistase istovitoarei călătorii din România până în Canada.
Am plantat crinul într-un vas și l-am așezat cu grijă pe pervazul ferestrei mele, în bucătărie. Nu bănuiam atunci, că această mică plantă va deveni un simbol al dragostei pe care Mama mi-a purtat-o de-a lungul vieții sale.
În primii săi ani, crinul dădea naștere doar la frunze ascuțite și verzi. Glastra era înconjurată de alte flori – orhidee, violete, cyclame, asparagus, crăciunel… Au trecut câțiva ani, până când, în 29 Martie, ziua de naștere a Mamei, tija florală, ivită cu câteva săptămâni înainte, a dat viață unui boboc, care s-a deschis în trei cupe mari, cu petale roșii – portocalii. Erau o încântare pentru ochii mei; razele soarelui, care pătrundeau prin fereastră, se proiectau pe petale, învăluindu-le într-o aură strălucitoare. Am sunat-o atunci pe Mama, care locuia în România, împărtășindu-i bucuria „Mamă, crinul de la tine a înflorit pentru prima dată, de ziua ta! Sper ca în fiecare an să îmi vestească, prin florile lui, faptul că tu ești sănătoasă și în putere.”
!poza224!D
De atunci, crinul meu înflorea în fiecare an, aproximativ la aceeași dată, ziua Mamei. Sfârșitul anului 2003 a adus cu el o mare durere în sufletul meu – moartea Mamei dragi. Cu o zi înainte de trecerea în Noul an, inima ei obosită a refuzat să mai pulseze; avea 79 de ani. Venisem în România – ultima bătaie a inimii am simțit-o aproape; își dăduse ultima suflare în brațele mele.
Doi ani la rând, după plecarea Mamei într-o altă lume, crinul nu a mai înflorit; suferea și el în tăcere, alături de mine. Doar frunzele lungi și ascuțite aminteau de gingășia cu care îmi încântase privirea odată. În al treilea an însă, în preajma zilei Mamei, au apărut două tije florale. La vederea lor am lăcrimat; le urmăream în fiecare dimineață, le mângâiam, le vorbeam, sperând ca astfel își vor deschide mai repede cupele colorate, spre lumină.
De atunci, crinul Mamei își oferă florile roșii – portocalii în fiecare an, la aceeași dată. Anul acesta, spre încântarea mea, au răsărit trei tije. Cupele cu flori s-au deschis de ziua Mamei, amintindu-mi dragostea nemărginită pentru fiica sa.
Romanul „Viata pe fuga”Roman de factură psihologică, “Viaţa pe fugă” de Mirela Roznoveanu se remarcă prin interesul pentru social, pentru descrierea de persoanje şi evocarea în detaliu a mediului, dar şi prin modul exemplar în care autoarea ştie să surprindă exteriorizarea sufletului, mutaţiile sufleteşti sau interiorizarea lumii în conştiinţa personajelor. Volumul este scris în exil şi zugrăveşte cu măiestrie nu doar Lumea Nouă, ci şi momente cheie din trecutul României comuniste.
Mirela Roznoveanu, deţinătoare a Premiului pentru literatură comparată 2008
Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numără: „Civilizaţia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viaţa pe fugă” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor aleşi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Către o cultură juridică virtuală. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am născut a doua oară în exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizaţia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. În 2008, scriitoarea obţine Premiul pentru literatură comparată 2008 al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România.
Mirela Roznoveanu – o scriitoare româncă în Statele Unite
Născută la Tulcea, într-o familie de intelectuali, Mirela Roznoveanu îşi ia licenţa în filologie, la Universitatea din Bucureşti, cu o lucrare de gramatică istorică. Din ianuarie 1991, scriitoarea se stabileşte la New York. În 1996 aceasta devine membru al Facultăţii de Drept a New York University (NYU) şi ocupă funcţia de cercetător în dreptul internaţional şi comparat, având gradul academic de profesor asistent. În 2005, Mirela Roznoveanu este redactor şef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridică, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) şi cercetător cu gradul de profesor asociat. Autoarea este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi membră a Academy of American Poets.
„Viaţa pe fugă”, romanul acestui sfârşit de mileniu
„Fuga prin viaţă sau „Viaţa pe fugă” este unul din cele mai insolite şi mai expresive romane din întregul spectru epic românesc contemporan. Marile evenimente ale acestui roman sunt cu precădere sufleteşti, filozofice, existenţiale. „Viaţa pe fugă” este romanul acestui sfârşit de mileniu”, spune Ion Ţugui.
La fel ca şi în “Platonia”, Mirela Roznoveanu se dovedeşte a fi şi în “Viaţa pe fugă”, un subtil analist al sufletului feminin, evocând încă o dată cu talentu-i caracteristic, viaţa, frământările, dorinţele, preocupările unei femei.
“Doamne, ce este viaţa?”
“Doamne, ce este viaţa?”, se pune la un moment dat, întrebarea, în cartea Mirelei Roznoveanu, „Viaţa pe fugă”. Sau altfel spus, parafrazând titlul volumului, ce fel de viaţă mai poate fi cea trăită pe fugă? Poate tocmai de aceea nu este întâmplător faptul că romanul începe în ajunul zilei de 4 Iulie, în preziua marii sărbători naţionale a Americii. Odihna caracteristică unei importante sărbători ar trebui să devină pentru Angela, personajul principal al cărţii – o emigrantă româncă ajunsă în Lumea Nouă – un mod de existenţă, nu neapărat fizică, dar mai ales, interioară.
De altfel, autoarea nu alege întâmplător ca moment de debut al cărţii, ajunul lui 4 Iulie, ziua de naştere a unei naţiuni. Eroina însăşi are nevoie să se nască încă o dată, din propria-i cenuşă, pe pământ american. Iată de ce, doar atunci când va fi capabilă să înţeleagă că a ales să aibă un alt cămin, departe de ţara natală, în clipa când va reuşi să se lase cu adevărat adoptată de această nouă patrie, Angela va ajunge să se accepte pe ea însăşi şi să renunţe la un stil de viaţă marcat de ideea că orice ar face, continuă să rămână un exilat, o fiinţă ce îşi trăieşte viaţa pe fugă.
“Era din nou vorba de ţara ei”
Angela, personajul spre care este îndreptat interesul autoarei, este “o femeie încă tânără şi atrăgătoare, căreia i-ai fi putut da orice vârstă, între treizeci şi treizeci şi opt de ani”. Ea reprezintă prototipul femeii moderne, active, în stare să judece lucid. Deşi atrasă de societatea americană eclatantă, eroina nu renunţă să trăiască după un cod interior în care amintirile joacă un rol important. “Apoi, inima zvâcni din nou, ca biciuită. Desigur, era din nou vorba de ţara ei şi de anul 1990. Trecuseră de atunci aproape doi ani…” Aceste amintiri revin asemenea unor flash-uri pe tot parcursul cărţii, evocând un moment de cotitură în existenţa personajului, o ruptură în legătura ancestrală, dintotdeauna, dintre ea şi lumea de acasă. Deşi este o femeie energică şi curajoasă, Angela încă mai are nevoie de un univers al ei, în care se retrage pentru a evada din realitatea cotidiană şi a uita de decepţiile şi greutăţile vieţii de emigrant.
“Acest an şi jumătate de America”
Ajunsă în America, Angela se schimbă psihologic, comportamental şi vestimentar. “Trupul i se schimbase şi el în acest an şi jumătate de America, căuta parcă să se adapteze unei noi caracteristici antropologice. Chiar şi trăsăturile i se subţiaseră, ochii şi părul îşi schimbaseră culoarea, glasul se modificase, cuvintele porneau de undeva, din cerul gurii, pe note mult mai înalte şi mai melodioase.”
Cu toate acestea, eroina nu reuşeşte să treacă pragul despărţitor al celor două medii sociale – cel din care provine şi cel în care o condusese destinul şi unde acum, încearcă să îşi găsească un loc sub soare. În “jurnalul de care nu se despărţea niciodată”, ea notează: “N-am dormit întreaga noapte din cauza tensiunii nervoase şi a luxului deşănţat din camera în care stau. Carpetele, draperiile, cearceafurile, păturile, până şi foile de hârtie cu antetul hotelului mă umilesc. Sunt o săracă, venind dintr-o lume barbară, a lipsurilor şi războaielor fratricide.”
“Nu eşti decât o sclavă”
Noua condiţie socială în care se află Angela stă sub semnul “traumei desprinderii de loc şi de fire, personajul feminin al autoarei devenind el însuşi o coagulare densă de stări şi convulsii”, afirmă Ion Ţugui. Eroina este copleşită de lumea în care trăieşte şi din acest motiv alege varianta de a se refugia într-o realitate paralelă, secundă, din trecut, despărţind astfel aparenţa de esenţă. Sosită în America în căutarea libertăţii, Angela realizează că a nimerit în mijlocul unei societăţi individualiste, în care nu mai este loc şi pentru dramele personale. Mai mult, definiţia libertăţii, aşa cum o înţeleg cei de aici, vine să îi confirme că aparent, ea pornise în căutarea unei himere, atunci când îşi părăsise ţara pentru Lumea Nouă. “Libertatea înseamnă bani şi putere. Nu te lăsa îmbătată de vorbe, nu eşti decât o sclavă.
Deşi Angela vede tărâmul tuturor posibilităţilor ca pe un pământ al făgăduinţei, port al unei îndelungi călătorii, realitatea căreia trebuie să îi facă faţă, pe măsură ce se desfăşoară, evidenţiază că aici totul funcţionează conform unui mecanism cu anumite legi şi principii, diferite de ceea ce îşi imaginase înainte să plece din România. Iată de ce, schimbările de comportament ale eroinei se încadrează perfect în tiparul situaţiei prin care aceasta trece în prezent. “Fusese considerată o curajoasă, dar în America descoperea că nu ştie să spună adevărul, din laşitate. “Ţi-e frică să nu te dea afară”, a râs Leslie batjocoritor. “Munceşti mult pentru puţin.””
America, un simbol
Romanul Mirelei Roznoveanu, “Viaţa pe fugă”, este elaborat, dinamic ca stil, dramatic. Staticul rezultă din singurătatea destinului pe care autoarea îl prezintă. În carte se detaşează sondarea morală, puterea de discernământ şi luciditatea analitică a scriitoarei. Personajele sunt realizate prin trasături repezi şi incizii. Aparent, personajul principal al volumului Mirelei Roznoveanu este o femeie, Angela. Simbolic însă, adevăratul personaj principal din “Viaţa pe fugă” este o întreagă lume devenită fiinţă, o societate, o Cetate numită Lumea Nouă, cu obiceiurile, regulile şi prejudecăţile ei. Arta Mirelei Roznoveanu constă tocmai în ştiinţa portretizării structurii acestei Lumi Noi, căreia îi inventariază atent, toate unghiurile.
Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona
Fiecare avem povestea noastra favorita.Cu putin timp in urma, m-a bantuit un personaj de multa vreme uitat -leneşul din povestea lui Creangă. Cine nu stie pilda, care ni se serveste de mici pentru ca sa invatam sa-l dispretuim si să ne fie ruşine să ajungem ca el? De cînd mă ştiu, l-am privit de sus pe acest leneş, fără ca prin asta să fiu prea original: Eu,”omul de actiune”, care nu poate pricepe cum se poate decadea in asa hal.
Too much love will kill you
In traducere, patriotismul „bata-l vina”.
Sunt întors cu impresii proaspete din vacanţa de Paste din Romania. Citind in ACUM articolul domnului Patapievici despre patriotism, simt nevoia sa adaug cateva ganduri. Articolul pune degetul pe rană, cu claritate şi concizie. Devierea patriotismului spre opusul a ceea ce se pretinde a fi, este practicată involuntar dar şi cu premeditare. Sa nu trecem insa cu vederea ca unii au de cîştigat din efectul, paradoxal, de frînă al patriotismului. Alţii îl practica din convingere proprie, făra sa observe ca se fac instrumentul şi slugile primilor.
Lucrul bine facut
Ori de cate ori am ocazia, recomand in locul patriotismului un substituent umil, fara pretentii sforaitoare, care evita complicatiile inutile si duce la rezultate care multumesc pe orice om de buna credinta. Este vorba de o atitudine asumata de buna-voie si cu voie buna: atasamentul pentru locul în care te nimeresti să trăieşti – oricare ar fi el, cultul de a presta corect, în schimbul a ceea ce primesti (in lumea moderna nu se face treaba cu excese de zel ci cu consecventa), asumarea nivelului de cultura şi civilizaţie al mileniului în care trăim. Toate acestea se pot face cu plăcere şi fără constrîngere si fac bine comunitatilor in care ne aflam. Nu este important nici macar ca absolut toti sa faca asta, ci doar ca statistica sa fie acceptabila.
Furtul de energie nepedepsit
Legat de prestatie, in societate exista insa o serie de aspecte tehnice care nu mai tin de ideologii si nostalgii. Unul din ele, sistemul de administraţie vechi de peste un secol, care functioneaza bine in Romania. Nici acum nu se folosesc în masura suficientă telefonul, poşta, transferurile bancare în relaţia cu Cetăţeanul. Ele sunt inca mai mult o exceptie. Abordarea provoaca o risipa enormă a resurselor noastre vitale (bani, timp, energie psihică), plus uzura suplimentară a mediului (toţi acei oameni care zilnic folosesc transportul doar pentru a se duce şi întoarce de la diferite ghişeu cînd ar putea rezolva totul de acasă). Ambele inutile.
Excelsior. Dar pe dos?
Dar mai grav decat vlaguirea provocata este efectul ei: menţinerea unei majoritati a populatiei în stare cronică de oboseala psihica şi demoralizare. O populatie care a invatat şi fie asa de generatii încît instinctiv a ajuns să vada anormalul ca normal si, culmea, sa fie gata sa se bata pentru el. Încă odată, unora, puţini, le convine asta de minune.
Doctrina administraţiei, pe care prin efectul de mai sus o îmbrăţişăm şi noi, nu îl pune pe Cetatean (ar trebui scris cu majuscula), în centru, asa cum se face în majoritatea ţărilor cu experienţa în democraţie. În asta e complice exact ideologia „patriotistică” ce sugerează (mai mult sau mai puţin voalat, deşi toţi o ştim) ca în orice tara individul trebuie să se afle pe treapta cea mai de jos a prioritatilor pentru ca trebuie să ne consumăm toata energia spre a „servi interesele tarii”. Cine o fi oare asta, „Tara” de e mai importanta decît suma intereselor fiecăruia dintre cetăţeni? Cui o lăsăm, altora care o vor transmite mai departe tot asa ca şi noi?
„Sacrificii” este iarăşi un concept favorit – e ceea ce se aşteaptă de la noi sugerînd ca nimic nu face mai bine şi nu rezolva problemele decît tocmai suma sacrificiilor noastre. Cui să facă bine – mai sunt şi alţii în afara de noi??
Diagnostic ascuns
Sa revin la lenesul nostru care nu-mi mai iese din minte. Imi pusesem mari sperante in cele zece zile luate liber special pentru o lista de treburi de-ale casei care trebuiau musai terminate. După cîteva zile am realizat ca bateam doar pasul pe loc. Cu tot mielul, vinul, cozonacul si ploia de afara, ar fi trebuit sa mai si reusesc cate ceva.
M-a cuprins panica, inciudat ca traiesc visul în care incerci să fugi dar ai picioarele innamolite intr-o mocirlă şi nici nu poţi să strigi după ajutor pentru ca şi gura e paralizată. Nereuşind să duc la bun sfarşit mare lucru, gandurile mi-au ricoşat obsesiv pana cand mi-a revenit in minte dupa absenta de ani, tocmai Leneşul, acel om caruia amenintarea cu moartea i s-a parut mai uşoara decat muiatul posmagilor. Dar morala se schimbase. De data asta, am simtit că în povestea lui Creangă găsim poate prima descriere în Romania a unui caz de sindrom depresiv. Oare ce poate fi mai rau decît să ajungi să nu te poţi ridica de la pămînt nici atunci cand e pe viata si moarte?
Ca o coincidenţă sumbră, chiar şi imnul naţional ne îndeamnă cu obstinaţie la acelaşi lucru, zi de zi, an de an, deceniu de deceniu: române, e de rău, moaie-ti măcar posmagii! E de rău, dar, aflati în gloată, nu ne pasă, nu-i asa? Cei care nu arunca vina pe comploturi externe şi-o asumă cu resemnare. Chiar aşa, ne putem singuri ridica de la pămînt cu musculatura celui care zace de decenii prabuşit pe canapea? Daca intrebarea s-ar pune într-un cabinet medical, răspunsul ar fi lesne de dat. In viata noastră de zi cu zi insă, suntem numai noi şi diavolul care ne şopteste mieros la ureche ca vinovatii suntem numai noi iar el, cumsecade, ne tolereaza existenta. Diavolul nu-şi moaie posmagi. Nu-i pus in situatia să aleagă spânzuratoarea; pentru el sunt alte alimente, ,,organice”, şampania, caviarul, fitnesul şi toate celelalte pe care, sigur, le merită. Oare o fi având nevoie de noi, aşa neputincioşi cum suntem?
Mă întreb, şi nu retoric, dacă astfel de gânduri, nepotrivite in preajma de Paşti, tin doar de domeniul coşmarelor şi povestilor.
P.S. Am vazut o raza de lumina aparuta cand am aflat de o iniţiativa oficiala, portalul national „e-romania.ro” (chiar o fi?) de pe care Cetăţenii să-si rezolve toate treburile curente cu administraţia fara sa mai dea ochii cu ea. Din pacate, se pare ca toata energia in discutarea publica a proiectului se risipeste in a intoarce pe toate fetele cat trebuie sa coste. Punem iar caruta in fata cailor. Nu se spune nimic de felul cum acesta va functiona, ce funcţiuni va asigura şi cum. Daca vom fi sau nu consultati, daca se vor folosi experientele bune de acolo de unde ele exista. Să fie asta din nou expresia arogantei? Nu le mai iese din cap ca doar Ei „ne ştiu binele”. Iar noi? Mucles! sa-i lasam sa lucreze.
OPEL
-GENERAL MOTORS IN GERMANIA-
Ii rog pe cititori sa priveasca logo-ul Opel. Oare el reprezinta un fulger culcat, poate chiar adormit ? Asta ar insemna ca extragem seva din trupul metaforei, sau ar echivala cu vopsirea unui gard in spatele caruia nu se afla nici un leopard, nici macar un tablou in stilul lui Rousseau Vamesul. Imi amintesc ca in Romania adolescentei mele, Opel si Peugeot erau simboluri prestigioase, insemne ale unor performante tehnologice. Pentru cineva care se deplasa pietonal sau cu o bicicleta « Carpati » aceste marci de automobile erau parca decupate dintr-o carte de legende . Nu se prea gandea nimeni atunci, in anii 60, la ceea ce sociologii au numit « status symbols », adica expresii ale statutului social. Era epoca in care micul Renault Gordini emana o mireasma exotica, perceputa si de cei care, pasind spre noi orizonturi, « nu-si plecau capul decat dimineata, in fata robinetului ». Dupa acest citat aproximativ dintr-o poezie a lui Labis si pentru a va scuti de alte derapaje sentimentale, voi reveni la Opel.
De la grafie la geometrie- Este uluitor cat trecut, prezent si viitor – adica mai mult decat istorie in sensul obisnuit- incape intre cele cateva linii ale unui logo. Inima companiei si cea a clientului continuǎ sa fie asociate in T-ul siglei Toyota, asa cum leul Peugeot –ale carui gheare si dinti reprezentau taria dintilor de fierastrau Peugeot – ornamenteaza in prezent capotele unor automobile performante. O interesanta evolutie de la caligrafie la geometrie a avut loc in cazul logo-ului Renault. Initialele fratilor fondatori – prima editie a siglei – au condus prin abstractizari si stilizari repetate la rombul diamantin cunoscut in intreaga lume. Tot initialele fondatorului – Adam Opel – se aflau pe prima emblema aplicata pe produsele firmei, in 1862. Urmatoarea etapa s-ar putea numi conceptuala, in masura in care pe emblema, alaturi de ADAM OPEL, si-a facut aparitia, in 1886, si inscriptia Victoria Blitz ( adica “ Fulgerul Victoria”), numele unei biciclete Opel. Oare ipoteza cu fulgerul se verifica ? Vom vedea indata. Fapt este ca au urmat ani in care sigla consta pur si simplu din diverse grafii deosebit de ingrijite ale numelui Opel. In 1910 s-a remarcat o emblema denumita « ochiul albastru », din pricina formei si a culorii fundalului. O « revolutie » va incepe abia in al treilea deceniu al secolului XX, cand se prezinta publicului prima varianta pur geometrica a siglei.
« Zeppelin a murit, traiasca Zeppelin ! »- In 1935, pe capota automobilului Opel-Olympia, deasupra grilei radiatorului, a fost instalata o figurina care reprezenta un zeppelin. In acest an incepe o dinamizare a siglei si o comprimare a unui numar de simboluri in cateva linii esentiale, elegante, alcatuind o structura care se va stabiliza in anul fatidic 1937. Se va vedea imediat, dupa o scurta prezentare a zeppelin-ului, de ce am folosit mai sus cuvantul « fatidic ». Inspirandu-se din experienta in constructia de baloane a americanilor unionisti ( acumulata in timpul razboiului civil ) si a francezilor ( dovedita in cei doi ani ai razboiului franco- prusac- 1870-1871), contele Ferdinand von Zeppelin a proiectat in 1874 un balon Zeppelin, de fapt o aeronava rigida, dirijabila. Planurile lui au fost patentate in 1899, iar DELAG ( Deutsche Luftschifffahrts- AG) , adica Societatea Germana de Aviatie a folosit zeppelinuri pentru primele zboruri comerciale dinaintea razboiului mondial din 1914-1918. Ele au fost utilizate si in operatiuni militare, insa perioada lor de glorie a fost cea de dupa razboi, ca mijloace de transport civile. O mica flota de zeppelinuri asigura legaturile transatlantice intre Europa si cele doua Americi. De remarcat ca nivelul superior stil Art Deco al Empire State Building din New York urma sa fie folosit ca terminal pentru zeppelinuri, dar incendiul catastrofal care a izbucnit pe LZ ( Luftschiff Zeppelin ) Hindenburg in mai 1937, in SUA, a pus capat utilizarii acestor nave pe scarǎ largǎ si in scopuri comerciale. Iata insa ca procesul de geneza a siglei Opel, initiat in 1935 si in care zeppelinul juca un rol deloc neglijabil a continuat in pofida dezastrului de la Lakehurst, New Jersey.
Patru linii si o suma de intelesuri- Intre 1937 si 1947, aeronava lui Zeppelin este prezenta sub formǎ de desen stilizat in inima emblemei Opel. Ulterior, intre 1954 si 1964, are loc un proces de simplificare si schematizare progresiva a desenului.Abia in 1970 apare acel fulger care nu este altceva decat litera « z » cu linii prelungite, menite sa sugereze atat initiala numelui aeronavei, desenul ei stilizat, dar si continuitatea, mersul inainte. Inelul pe care orizontalele « z »-ului il strapung, aminteste desigur acea forma geometrica perfecta – cercul – prezentǎ si in logo-urile altor masini germane (Audi, BMW. Mercedes). La aceasta semnificatie se mai adauga urmatoarele :1- roata unei masini de cusut, 2- o roata de bicicleta si 3- o roata de automobil. In acest mod ne apropiem si de istoria propriu-zisa a firmei si, dupa atatea linii si liniute cu comentarii, de un decor mai umanizat
Rüsselsheim- In aceasta localitate se afla statul major al firmei Opel, ea fiind astfel echivalentul lui Ingolstadt, Sindelfingen si Wolfsburg, unde sunt localizate sediile Audi, Mercedes si, respectiv, Volkswagen. Adam Opel s-a nascut in acest oras, in 1837. In tinerete el a cutreierat Europa, fiind in cele din urma impresionat de eficienta masinilor de cusut franceze. A deprins secretele acestor aparate la Paris si a hotarat sa deschida o fabrica in orasul natal. Decis ca-si croiasca si un destin familial, s-a casatorit cu Sophie Marie Scheller. Cei cinci fii au colaborat cu tatal, iar mai tarziu au dus mai departe afacerile firmei. In 1870, el lansase masina de cusut pe care o numise « Sophia » in onoarea nevestei sale. In ultimul deceniu al secolului 19, Opel devenise cel mai mare producator de masini de cusut din Europa. Cel care fusese amenintat de croitori ba chiar lovit cu pietre de meseriasii care se temeau de masini, a trecut in nefiinta in 1895, noua ani dupa ce inclusese si bicicletele in gama de produse ale firmei. In 1899, dand ascultare si mamei lor, fii lui Adam au abordat si productia de automobile. In 1937, anul a carui importanta a fost deja subliniata, Opel este cel mai mare producator de automobile din Europa, asta dupa ce in anii 20 batuse recordul mondial in productia de biciclete. Aceasta firma atat de eficienta trezise interesul industriasilor americani si General Motors a achizitionat-o in 1929.. A fost, folosind o expresie de la sfarsitul unui celebru film, inceputul unei “frumoase prietenii”. Partenariatul care s-a nascut intr-o perioada de criza a fost inghitit de o alta criza,dupa 80 de ani, in 2008-2009, Opel fiind in prezent proprietatea concernului canadian Magna.(Imi cer scuze pentru o prezentare prea grabita a faptelor: In ziua de 3 noiembrie 2009,GM a renuntat in mod oficial la “proiectul Magna). Oricum, pentru calitatea automobilelor Opel ramane valabila publicitatea facuta in 1962 noului Kadett: “ Opel Kadett-kurz gesagt OK!”( “Opel Kadett-adica pe scurt OK!” )
Recent am intalnit o expresie care mi-a atras atentia: sociologia autobuzului. Expresie care indica o disciplina speciala, despre care am inceput sa ma interesez, deoarece eu insumi sunt un calator zilnic cu autobuzul, pe care il folosesc uneori de cateva ori pe zi. Sociologia autobuzului m-a facut sa fiu atent la lucruri carora nu le dadeam importanta anterior. Am inceput sa observ cum arata calatorii din din autobuze diferite, in functie de cartierele prin care trec aceste autobuze. Astfel, am inceput sa inteleg cam cine ar fi acesti calatori, din ce categorie sociala provin, ce varsta medie au si ce venituri relative le stau la dispozitie. Lucru valabil nu numai pentru clientii permanenti ai autobuzelor, ci si pentru ce care calatoresc cu tramvaiul, cu metroul sau chiar privitor la navetistii cu trenul pe distanta scurta. Mai ales pentru cei nevoiti sa calatoreasca cu doua autobuze, sau cu un autobuz si cu metroul, sau cu tramvaiul, sau chiar cu trenul.
Cu aceeasi ocazie am inceput sa ma uit cu luare aminte la soferii de autobuz. Cine sunt acesti oameni si care este atitudinea lor fata de calatorii pe care trebuie sa-i transporte in schimbul unei plati relativ modice, a unui bilet relativ ieftin. Ei, soferii, a caror situatie materiala nu este rea, desi muncesc mult si care uneori trateaza calatorii cu dispret, mai ales daca acestia nu au nici o posibilitate reala de a protesta si de a se apara, nici de a calatori cu alt mijloc de transport. Am inceput sa ma uit cu luare aminte si la controlorii de bilete si la atitudinea lor, uneori concilianta si amabila, alteori dura, de la caz la caz.Si am inceput nu numai sa ma enervez atunci cand simt ca mi se lungesc urechile asteptand autobuzul, care trebuia sa fi fost in statie de mult timp si in functie de orarul caruia imi planificasem treburile zilnice, ci si sa urmaresc reactiile altor calatori, sa ascult discutiile dintre ei si soferi in asemenea cazuri. Am inceput si sa fac unele comparatii: intre autobuze din diferite cartiere ale aceluiasi oras, intre autobuze din orase diferite, intre autobuze si alte mijloace de transport in comun din alte tari.
Stratificare socială
In primul rand, pot mentiona ca autobuzul – sau mijlocul de transport public in comun – continua sa reprezinte vehicolul folosit pentru calatorie de omul sarac, precum si de catre o parte a oamenilor din clasa medie. Principalii calatori cu autobuzul, calatorii lui permanenti sunt insa saracii, varstnicii care nu pot conduce un automobil, copiii care inca nu au permis de conducere. Am vazut acest lucru atat in orasul in care locuiesc, Ierusalim, cat si in alte orase din Israel, Romania si alte tari. In cartierele prospere si relativ prospere, autobuzele sunt relativ putine, la distante mari in timp, uneori fixate in mod abuziv de catre societatile de transport public. Bineinteles, cu avizul primariilor.
In cartierele sarace, numarul autobuzelor este mai mare, dar adeseori intarzie. Ele sunt totdeauna arhipline, circula incet, soferii sunt cei care au pretentii la calatori, iar calatorii – care stiu ca posibilitatile lor de protest sunt reduse – sunt nevoiti sa taca si sa inghita. Uneori au loc dispute intre calatori, desi acestea sunt interzise, alteori cativa calatori vorbesc la telefoanele lor celulare cu glas tare in acelasi timp. Uneori soferii deschid aparatul de radio, mai incet sau mai tare, dupa propriul lor gust, iar calatorii se impart in doua grupuri: cei care vor sa asculte radioul si cei care vor sa calatoreasca in liniste, sa ajunga la destinatie fara vacarm.
Problema grava a autobuzelor o reprezinta orarul. Uneori, el nu tine seama de necesitatile calatorilor, clientii autobuzelor. Alteori este stabilit corect, dar este nerespectat. Imi amintesc de autobuzele si tramvaiele din Franta. Orarul este respectat cu precizie de secunda. Un computer de control anunta ora, minutul si secunda la care va veni autobuzul sau tramvaiul respectiv, chiar si cate minute sau secunde mai sunt pana va ajunge. In cazul unei intarzieri, ea este anuntata prin computer si printr-un difuzor, pe cale auditiva. Bineinteles, insotita de scuze si de promisiunea ca defectiunea care a determinat intarzierea va fi remediata cat mai curand posibil, ba chiar si in cat timp. Am aflat ca asmenea preciziune si comportament civilizat exista si in alte tari europene. Bineinteles, acelasi sistem este pentru metrou si pentru trenuri. Este o forma de respect fata de calatori. Nici un sofer sau watman nu indrazneste sa se stropseasca la un calator atunci cand acesta protesteaza asupra intarzierii vehicolului.
Șapte ani de acasă
Problema cea mai grava este insa cea a comportamentului oamenilor. In primul rand al soferilor, in cel de al doilea rand al calatorilor. Fenomen pe care l-am vazut atat in Romania, cat si in Israel. Cu unele mici deosebiri, situatia este asemanatoare. Uneori, soferul se simte rege in autobuzul „lui”. Daca este conducator auto, atunci sa fie si…conducator adevarat. Nu numai ca se stropseste la cine indrazneste sa se planga de intarzierile lui, pe care nici macar nu simte nevoia sa le justifice. El stie ca nimeni nu va indrazni sa-i faca nimic. El isi poate permite sa conduca autobuzul ca pe un tanc la razboi. Ba sa se simta si viteaz. Am vazut cazul unei femei varstnice care nu intelegea ceva, avea nevoie de o explicatie. A ramas cu neintelegerea. Spre norocul ei, cineva dintre calatori i-a explicat. Sau cazul altei femei batrane, care nu-si gasea portmoneul pentru a scoate abonamentul si a i-l arata soferului. Acesta a bruscat-o si a strigat la ea sa se grabeasca, findca el nu are timp. Biata batranica a inceput sa tremure. Calatorii, in loc s-o apere, au trecut de partea soferului, pentru ca el era…conducatorul, avea puterea, manifestata sub forma volanului. Pe langa faptul ca toti se grabeau. M-am gandit ca nu este o reactie de oameni, ci de oi. Am incercat sa spun o vorba, dar in zadar.
In alt caz, soferul a pornit autobuzul cu mare viteza de la inceput, de la iesirea din statie. O batranica, aflata in picioare, care nu apucase sa se aseze pe banca a cazut, si-a fracturat o coasta. Soferul radea de ea. In cele din urma a acceptat s-o duca la spital. Mi-am amintit de o povestire de Liviu Rebreanu, in care era vorba despre cativa tarani, care trebuiau sa plece cu trenul la oras. La gara era imbulzeala, dar casierul nu a deschis ghiseul decat cateva minute inainte de sosirea trenului. Cand trenul a ajuns, conductorul a strigat : „Nasaud, un minut!”. Bietii tarani abia apucasera sa-si cumpere bilete si au alergat spre peron, dar trenul a plecat fara ei. Bineinteles, banii nu i-au mai vazut inapoi; in schimb, unul dintre ei, un om batran, a primit o apostrofare din partea unui ceferist: „Sa te scoli mai dimineata, putregaiule!”. Iar o batranica slaba, care abia se misca si nu putea urca singura pe scara vagonului, primeste o apostrofare din partea unui mecanic de locomotiva: „Ei, baba, si dumneata…” (de fapt, mai civilizat, dar tot dupa principiul dreptului celui mai tare).
Si, fiindca vorbeam despre dreptul celui mai tare, sa revenim la autobuzele de astazi. Am vazut copii si tineri care se urca in autobuz fara nici un gest de politete si respect, impingandu-se inaintea batranilor, invalizilor si femeilor. O doamna ceva mai in etate mi-a atras atentia ca, din nenorocire, in autobuz reuseste sa se urce cel care este mai tare. Bineinteles, la orele de varf, atunci cand este aglomeratie si oricine risca sa ramana jos, nestiind cand va veni autobuzul urmator si daca va reusi sa se urce in el. Intr-un caz, cand am vrut sa ma comport ca un domn, sa dau exemplu personal si am facut loc catorva fete tinere sa urce inaintea mea, una dintre ele m-a intrebat ce vreau, sa cedez locul tuturor domnisoarelor? Era rezultatul faptului ca fusesera invatate ca in autobuz…se urca cu forta fizica.
Am vazut copii care se asezau pe locurile rezervate batranilor, orbilor, invalizilor si femeilor gravide si care refuzau sa se scoale atunci cand urca o persoana in asemenea situatie in autobuz . Am vazut un caz al unui profesor universitar varstnic, intr-un autobuz interurban care circula pe o distanta relativ scurta. El a reusit sa se urce in autobuz, dar a ramas in picioare langa usa: autobuzul era supraaglomerat. Personal stateam in picioare, dar aproape de fundul autobuzului; nu puteam face nimic. Pe bancile din fata sedeau cativa tineri, dar niciunul nu a avut obrazul sa se scoale si sa-i ofere locul batranului profesor. Nu stiu daca vreunul dintre acesti tineri nu-i fusese sau nu i-ar fi putut fi student…Solutia este si ramane: marirea numarului autobuzelor, precum si incurajarea achizitionarii de automobile de catre public.
Am mai vazut si alta scena, care se refera la tinerii calatori cu autobuzul, elevi de clase gimnaziale si de liceu. Ei isi puneau picioarele pe bancile din fata lor. Fara jena si fara rusine. Atunci cand am indraznit sa le spun ceva, am primit cateva cuvinte…pe care ma jenez sa le public in articol. Cu echivalenta in orice limba. Interesant era ca soferul nu le spunea nimic. Am vazut totusi un caz in care le-a atras atentia, dar ei l-au persiflat si au raspuns obraznic, pentru ca asa li se parea ca este la moda, ca sunt barbati si comit un act de vitejie. Au dat jos picioarele de pe banca numai atunci cand soferul i-a amenintat ca-i va da jos din autobuz. Am vazut si un caz in care o femeie tanara, care calatorea cu autobuzul interurban impreuna cu odrasla ei de vreo 10 ani, sa zambeasca si sa-si mangaie baietelul atunci cand acesta punea picioarele pe banca din fata. Aceasta dupa ce se asezasera impreuna pe locuri rezervate invalizilor, desi erau inca destule locuri in autobuz. Cand a urcat un invalid si a cerut locul, respectiva l-a apostrofat, iar pustiulica s-a amestecat in discutie, facand o strambatura. A fost nevoie de interventia soferului si a unor pasageri binevoitori pentru a-i obliga pe mama si fiu sa se aseze ceva mai in spate.
Am vazut cazuri de autotaxare, in care unii pasageri nu-si perforau biletul decat daca vedeau ca se urca un controlor. Sau cazuri la Bucuresti in care cineva, neavand bilet, se adresa soferului, iar acesta putea avea doua atitudini: ori sa-i ceara respectivului sa coboare, chiar daca era noaptea, iarna, frig si toate choscurile cu bilete erau inchise, – ori sa primeasca pretul biletului fara sa emita un bilet. Mmm, deh! Macar atat, la mica ciupeala si intelegere…Mi-am zis ca bine ca in Israel plata se face la sofer, iar el este obligat sa emita bilet. Macar atat, pentru ca imbulzeala, calatoria in picioare si mai ales asteptarile sunt de nesuportat si aici.
Sociologia autobuzului. Nu stiu ce sa mai spun. Sper ca vor avea loc imbunatatiri treptate in toata lumea; de fapt, le vad ca exista fata de ceea ce era inainte cu 20-30 de ani. Sociologia autobuzului ca stiinta, nu critica aspectelor legate de autobuz… Dar ca sa fiu optimist, prefer sa inchei cu o gluma, care povesteste despre un tanar care i-a cedat locul unei doamne in varsta intr-un autobuz din Ierusalim. Doamna i-a multumit si i-a spus ca este ceva rar in Israel, ea este obisnuita altfel, este turista din Anglia. Iar tanarul i-a raspuns ca se bucura de coincidenta, el insusi este turist englez. Gluma valabila in tot Israelul si in Romania…
S-a facut dintr-o data frumos afara. Norii goniti de vant s-au risipit ca prin vis, lasand in urma lor un cer clar, de un albastru curat, adanc si neprihanit, scaldat intr-o lumina cuminte, filtrata in sute de nuante de cald…
Nu stiu ce anume m-a adus anul asta in Keukenhof …. Am simtit nevoia sa fiu aici, sa-l revad dupa atatia ani, sa-mi pansez sufletul cu flori, sa-mi pierd pasii pe aleile laturalnice, printre copacii si arbustii infloriti din padurice, departe … foarte departe de grupurile galagioase de turisti, venite din toate colturile lumii.
Mai mult ca intotdeauna am simtit nevoia sa fiu in mijlocul campurilor inflorite, sa ma copleseasca gustul ametitor al culorilor, sa ma doara ca un pumnal infipt in inima frumusetea lalelelor … Aripi frante …
Ca sa ma impac cu ele si cu mine, te-am luat tacut de mana, dragul meu, si te-am dus in locuri magice, stiute doar de mine …. Mana-n mana, sprijiniti unul de altul, respirandu-ne unul pe altul, sa ascultam simfonia lalelelor in murmur si soapte de dor…
Dor de doruri nemarginite de dor ….
Las in urma un Keukenhof inundat in parfumul si gingasia miilor de flori, alintat in soarele timid si palid de Aprilie si binecuvantat cu saruturile perechilor de indragostiti…
Iar eu pastrez aici, cu sfintenie, cuvantul soptit cu iubire, atingerea mainii ce mi-a imperecheat indragostita mana, si durerea campurilor cu lalele…
In filele mele de jurnal …. File de suflet….. File de dor…..
În urmă cu treizeci de ani, pe 12 Aprilie 1980, Terry Fox începuse să alerge „Maratonul Speranței”, visând să străbată Canada și reușind să adune suma de 1 milion de dolari pentru cercetare în domeniul cancerului. Ultima „călătorie” a vieții sale a început în portul St.John, Newfoundland.
Curajul și determinarea acestui tânăr, bolnav de cancer, au devenit subiect de legendă. Trei decenii mai târziu, mai mult de 500 milioane de dolari au fost colectați în numele său; Terry a dorit din tot sufletul ca acțiunea sa să ajute la descoperirea și înțelegerea cauzei cancerului, să facă o diferență în viața oamenilor care se luptă cu această boală nemiloasă.
S-a antrenat pentru acest maraton pe tot parcursul anului 1979, abordând în scris Societatea Canadiana de Cancer, pentru a cere sprijinul ei. Terry era convins de reușita acțiunii sale; știa că va alerga distanța stabilită, dar nu putea garanta găsirea unei soluții definitive pentru vindecarea acestei boli.
Este greu să ne imaginăm astăzi, un tânăr de 22 de ani, bolnav de cancer, cu un picior amputat (încă de la vârsta de 18 ani), purtând o proteză, care a reușit să alerge echivalentul unui maraton – 40 km – în fiecare zi, timp de 143 de zile.
Acesta era însă Terry, un caracter puternic, hotărât, curajos, încăpățânat, care nu a renunțat până în ultima clipă a vieții, la idealurile sale. A reușit să arate unei lumi întregi, că un om handicapat nu e cu nimic mai prejos, ci din contră, nu există limite în calea voinței; a schimbat atitudinea canadienilor vis-à-vis de oamenii cu dizabilități.
După câteva zile de la debutul „Maratonului Speranței”, spiritul acestui tânăr a cucerit inimile canadienilor, care i s-au alăturat fie în Maraton, fie prin donații bănești. Terry spera sa adune 24 de milioane de dolari – 1 dolar pentru fiecare locuitor al Canadei.
„Maratonul Speranței” a început ca un vis greu de îndeplinit – doi prieteni, unul care urma să conducă mașina, altul să alerge pe marginea autostrăzilor, dar cu o încredere nemărginită în propriile lor forțe.
Terry a alergat în condiții extreme; viscolit de furtuni de zăpadă, toropit de canicula verii, luptându-se cu vânturile potrivnice, a străbătut șase provincii ale Canadei, trecând prin satele de pescari, dar și prin metropolele țării.
Din nefericire, Terry nu a reușit să încheie „Maratonul Speranței”; a fost nevoit să curmeze această acțiune curajoasă și dătătoare de speranță, în apropiere de Thunder Bay, Ontario, la momentul în care cancerul, care începuse ca osteosarcom în genunchiul său drept, s-a extins într-o metastază la plămâni.
Pe parcursul celor 143 zile, Terry Fox a alergat 5280 km, colectând donații în valoare de 1.7 milioane de dolari.
Eroul național al Canadei a murit două luni mai târziu, în New Westminster, British Columbia, cu o lună înainte de a împlini 23 de ani.
Moștenirea pe care a lăsat-o Terry Fox trăiește și astăzi. Numele lui onorează o mulțime de școli din întreaga țară, mai mult de 30 de străzi, un parc provincial în British Columbia. Există, de asemenea, instituții și burse de cercetare a cancerului, care poartă numele său, Premiul umanitar Terry Fox, acordat tinerilor canadieni ale căror eforturi și acțiuni reflectă idealurile întruchipate de curajosul tânăr Fox.
Oameni din peste 40 de țări aleargă anual, în numele lui Terry Fox, iar fundația cu același nume finanțează în mod constant cercetările în domeniul cancerului.
Terry Fox va rămâne mereu în inimile canadienilor ca o inspirație, eroul nostru, cel adevărat.
Kilimanjaro Saga – Ziua a Patra – Ascensiunea finala
De ziua aceasta mi-e putin teama. Astazi trebuie sa trecem de peretele muntos Barranco (Barranco Wall), sa traversam Valea Karanga si sa urcam pana la Barafu Camp aflat la 4,600 de metri. Vom strabate aproximativ 13 kilometri si vom ajunge acolo dupa amiaza. Corturile noastre vor fi pregatite, insa nu vom zabovi in ele prea mult. La ora 11:30 noaptea ne vom scula, vom servi un ceai cald si biscuiti, dupa care ne vom aventura in ascensiunea finala a Varfului Uhuru, aflat la altitudinea de 5,895 de metri, cel mai inalt pisc al acestui continent.
Desi Barranco Wall este impozant si foarte intimidant la vedere, urcusul nu mi se pare deloc anevoios. Renuntam la betele de schi pe care le agatam in spate, de rucsace si ne folosim mainile ca sa ne cataram mai bine pe bolovanii uriasi ce alcatuiesc peretele abrupt. Nu cred ca urcusul dureaza mai mult de o ora si jumatate dupa care ne continuam drumul spre Karanga Valley. Intram de acum in imparatia desertului alpin, al patrulea ecosistem distinct al masivului Kilimanjaro. In jur, din ce in ce mai multi bolovani si roca vulcanica, din ce in ce mai putina vegetatie. Chiar si smocurile de iarba se raresc pe masura ce continuam sa urcam. La aceste inaltimi, in miezul zilei soarele arde cu putere, asa incat trebuie sa dam jos frecvent cate un strat de imbracaminte din cele trei, patru cu care ne-am echipat dimineata. Cand soarele intra insa in ceata si nor trebuie sa le punem inapoi, rand pe rand.
!poza215!D
Din loc in loc, pe rocile mai mari, se ivesc constructii de pietre facute de mana omului, de fapt pietre puse una peste alta in echilibru ca un soi de momai locale. Il intreb pe Prosper care e denumirea lor in swahili iar el imi raspunde: “panga maui”. Sunt construite de localnici pentru a arata turistilor calea si a le purta noroc in drumul lor.
Ajungem in Valea Karanga, loc care freamata de aventurieri ca si noi. Corturile de pranz sunt deja ridicate si pe noi ne asteapta un meniu regesc: carofi prajiti, pui prajit, salata de varza, castraveti si rosii, si un cantalup plin cu diverse fructe taiate in cubulete.
Il intalnim aici pe Godlisten, ghidul nostru principal, seful de trib, cum s-ar spune. La sosirea noastra in Moshi el era deja pe munte cu un alt grup si ni s-a spus de la inceput ca va conduce grupul nostru incepand doar cu ziua premergatoare ascensiunii finale. Oricum, ceilalti trei ghizi care ne-au adus pana aici au fost minunati si au facut o treaba foarte buna, asa incat nici nu am simtit lipsa lui Godi. (Godi este diminutiv de la Godlisten, mi-a spus el cand, dupa o conversatie mai lunga, am devenit prieteni.)
E o zi foarte insorita si senina si din locul unde ne aflam, ultima noastra destinatie, Piscul Uhuru, se etaleaza privirii in toata grandoarea lui. Eugen fotografiaza un nor mare si alb ce se curbeaza deasupra muntelui ca o caciula pufoasa. Ne spune ca e aducator de ninsoare, dar nu procesez cum trebuie aceasta informatie. De fapt, trec peste ea cu nepasare, e o zi atat de frumoasa, cum de te-ai putea gandi ca se va schimba?
Dar se schimba brusc, cu mai putin de doua ore inainte de a ajunge la Barafu Campsite. Incepe cu acea muzica cristalina, clinc-clinc-clinc a bobitelor de gheata in cadere pe solul bolovanos si se transforma rapid intr-o rapaiala grozava ca de sfarsit de lume. Nici nu apuc sa imi trag suprapantalonii, ca sunt uda complet de la brau in jos, de poti sa storci hainele de pe mine, imbibate asa de apa cum sunt. Gluma se ingroasa din ce in ce mai tare, in scurt timp pamantul se acopera cu un strat gros de zapada inghetata. Manusile pe care le port ca sa imi tina de cald nu sunt impermeabile si mustesc de apa. Imi simt mainile ude si reci, picioarele de asemenea si am o senzatie neplacuta, ca si cand as fi cazut imbracata intr-un lac cu apa rece. Grabesc pasul si imi continui drumul sub furtuna de zapada.
!poza216!
In Barafu Camp e vraiste, bietii carausi se agita din rasputeri sa instaleze corturile, dar e aproape imposibil sub navala de zapada ce cade peste lume. Cateva corturi au fost ridicate, cu chiu cu vai. Aud voci dintr-unul, ce ma striga pe nume: “Cami, tu esti? Vino la noi!” E Dan, adapostit impreuna cu Eugen si Ovi intr-unul dintre cele trei corturi pe care echipa noastra de insotitori a reusit sa le monteze. Ma inghesuiesc si eu acolo, cu hainele fleasca si bocancii plini de noroi. Mi-e frig si sunt uda pana la piele, noroc ca am un rand de pantaloni si sosete uscate in rucsac. Ma schimb in graba si astept sa fiu anuntata ca e gata si cortul meu. Acest lucru nu se intampla prea curand dar cand se intampla, ma bucur mult la ideea ca ma voi putea odihni putin inainte de a o porni in mijlocul noptii in ascensiunea finala, ceea ce avea sa fie cel mai greu lucru pe care l-am facut pana acum in viata mea.
In pregatire pentru aceasta, imi scot din rucsac toate lucrurile grele si netrebuincioase in urmatoarele zece ore. Imi las acolo doar sticlele cu apa, cateva energy bars, aparatul de fotografiat, baterii de schimb pentru lanterna si o pereche de sosete uscate, in caz ca va fi nevoie. Ma intind in sacul de dormit, imbracata, caci nu peste mult timp va trebui sa o pornim din nou. Ma gandesc: “Asta e, asta e momentul pe care l-am asteptat, motivul pentru care am strabatut atata cale pana aici. A venit vremea. E timpul. Curaj, Cami!” Simt o emotie puternica ce imi cuprinde toata fiinta ca un val de lacrimi ce nu se poate revarsa in afara. Nu e frica, nu e panica, doar fiori de gand. Si ca de obicei, nu adorm deloc.
La ora 11:30 PM se da startul. Ne intalnim cu totii in cortul cel mare pentru un ceai fierbinte si biscuiti uscati. Ni se recomanda sa nu mancam prea mult, nu ar fi indicat inainte de urcus. E tacere in cortul nostru, niciunul dintre noi nu simte nevoia de a vorbi. Afara furtuna de zapada s-a potolit, dar simti frigul patrunzand in cort prin cele doua capete deschise. E noapte adanca, intuneric total. Doar lanternele noastre purtate pe frunte aduc lumina in jur. O aud pe Xena panicandu-se, nu neaparat serios dar nici doar in gluma: “Muri, de ce m-ai adus aici? Ca sa imi pierd viata?” Parca asta sparge oarecum linistea neobisnuita asternuta intre noi si ne mai catalizeaza putin.
La miezul noptii o pornim in sir indian. Ne insotesc toti cei patru ghizi, Godi in frunte, Arsen la coada, astfel incat sa ne aiba pe toti in grija. Daca vreunul dintre noi e nevoit sa abandoneze, unul dintre ghizi va cobori cu el inapoi la tabara de baza.
Dar nu ne gandim la asta acum. Urcam in tacere, in intunericul total ce invaluie lumea. Mai bine asa, daca ar fi lumina si ne-am uita in sus, la muntele fara sfarsit ce se inalta pana la cer, cu siguranta ca ne-am simti descurajati si un pic speriati. Desigur, nu suntem singurul grup de turisti porniti sa cucereasca Kilimanjaro. Suntem zeci. In fata si in spatele nostru ard luminitele lanternelor purtate de acestia, ca un sirag luminos arcuit peste munte.
Ma simt bine. Urc cu mintea goala, fara sa ma gandesc la nimic. In urmatoarele sapte sau opt ore trebuie sa urcam sapte kilometri in lungime si o diferenta de nivel de 1,300 de metri. Din cand in cand inalt privirea si zaresc licarirea lanternelor celor care sunt inaintea mea. O cobor si vad luminitele celor care sunt in urma mea, ca niste licurici aprinsi in noapte. Cu totii urcam la pas incet, chiar foarte incet, ca sa ne conservam fortele si sa nu le epuizam inainte de vreme. Ele trebuie sa ne ajunga pana in varf si apoi la coborare. Toate acestea in urmatoarele ore, puse cap la cap. La coborare nu se gandeste nimeni. Doar urcusul e in mintea tuturor si telul final: Uhuru Peak, varful cel mai inalt al Africii.
Curand, observ ca Marius nu se simte bine din cauza altitudinii ridicate. Inainteaza cativa pasi, dupa care se sprijina in bete ca sa isi traga sufletul. Din cand in cand, usor ingrijorat dar foarte calm, Arsen ii ridica pleoapele si ii cerceteaza retina. “E inca OK”, spune el, si ne continuam drumul. Raman in spate cu ei doi in timp ce grupul nostru se indeparteaza incet.
In urmatoarele ore pentru Marius urcusul devine o lupta dura. Prezinta o durere acerba de cap si se simte golit de orice urma de energie, simptome clare ale raului de altitudine. Cu toate impotrivirile lui, Arsen ii ia rucsacul din spate ca sa il elibereze de o povara. Eu sunt inca bine, doar mainile simt ca imi ingheata incet si incep sa ma doara. Nu-mi trebuie nimic si, desi mi se aminteste frecvent sa beau apa ca sa nu ma deshidratez, nu pot sa ma conformez. Oricum, in sticlele mele apa e deja inghetata.
In jurul nostru toata lumea e epuizata. Toti urca foarte incet si se opresc la fiecare pas. Se scurg asa vreo trei, patru ore lungi si din ce in ce mai grele. La una dintre opririle noastre, Arsen imi spune ca trebuie sa o iau inainte caci daca continui sa merg la pasul acesta ca sa mergem impreuna, e posibil sa nu reusesc sa urc pana la capat. Din tonul lui inteleg ca, la cat de rau ii e lui Marius, nu crede ca are sanse sa ajunga pana sus. Pe mine insa va trebui sa ma dea in grija altui ghid, nu ma poate lasa singura pe munte. Ghizii nostri sunt cu mult inaintea noastra, alaturi de ceilalti din grup. Il striga pe unul ce trece pe langa noi, aparent un cunoscut de-al lui. De fapt, toti acesti ghizi se cunosc intre ei, chiar daca lucreaza pentru companii diferite.
Cand plec alaturi de Fred, ghidul meu de imprumut, sunt aproape sigura ca nu am sa il vad pe Marius in varf. Ma gandesc cu mahnire ca va trebui sa se intoarca la baza si cunoscandu-i ambitia si aspiratiile, lucrul acesta ma intristeaza nespus. Dar Arsen are dreptate, lupta continua si e foarte personala. Fiecare trebuie sa aiba grija in primul rand de propria-i persoana, caci reusita depinde numai si numai de fiecare individ in parte.
Fred este ghidul particular a lui Bjorn, un student tanar, aproape copil, din Stockholm, Suedia. Desi respiram cu dificultate din cauza efortului si e foarte greu sa schimbam cateva cuvinte caci orice conversatie e epuizanta, ne imprietenim repede, ca doi soldati pe front aflati amandoi de aceeasi parte a baricadelor. Aflu repede de la Bjorn ca a venit in Tanzania pentru trei luni ca sa faca munca voluntara si ca, asemenea bunicii si tatalui lui care in tinerete au urcat Muntele Kilimanjaro, la randul lui vrea sa continue traditia familiei. “Vom ajunge acolo impreuna. Vom reusi, n-am nici o indoiala!”, ii spun eu plina de siguranta si avant. Bjorn ma aproba cu entuziasm si aceasta declaratie, spusa cu voce tare intre doi frati de suferinta, capata greutate si ne da amandurora forte noi.
!poza217!
Curand insa, situatia se schimba brusc. Pe la 5,500 de metri simt ca toata vlaga se scurge din mine. Nu mai pot sa fac nici un pas, mi-e aproape imposibil sa inaintez. Nu am probleme cu respiratia, nu ma doare capul, nu ma simt ametita. Simt doar o oboseala grozava care se intinde pe mine ca plumbul si ma trage spre pamant. M-as intinde pe jos si as dormi, dar, asa cum ni s-a spus inca de la plecare, daca adormi aici vei dormi somnul de veci. Ma ingrijoreaza mainile care imi sunt bocna de frig. Mana dreapta ma supara mai ales si imi trece deodata prin minte un gand infiorator: daca imi degera degetele si vor trebui sa mi le taie? O data acest gand format, nu mai imi da pace. Bjorn incepe sa ramana in urma mea. Observ ca prezinta aceleasi simptome ca si mine, insa mult mai acute. In fruntea noastra, Fred ne indeamna la drum. Ne spune ca nu mai e mult pana la Stella Point (altitudine: 5,745 metri) si ca de acolo, in mai putin de doua ore vom fi la Uhuru Peak. De la Stella Point drumul spre varf e mult mai lin si mai usor de strabatut. Nu ma mai intereseaza ce spune Fred, nu imi mai pasa de nimic. Simt o sfarseala cumplita si o oboseala atat de grea cum nici nu mi-as fi inchipuit ca poate exista pe lume. Bjorn incepe sa se opreasca la fiecare doi pasi si ma opresc si eu sa il astept. Imi trece atunci pentru prima data prin minte ca nu voi ajunge in varf. Gandul acesta nici macar nu ma sperie si il accept aproape cu seninatate. Asta e, dupa atatea vise lucioase si declaratii zornaitoare in toate partile oricui era dispus sa ma asculte, nu voi fi in stare sa ajung in varf. Si stiu ca asta e singura mea sansa, ca niciodata altcandva nu voi mai incerca sa urc acest munte. Daca nu reusesc acum, nu voi reusi niciodata. Daca nu se va intampla acum, nu se va intampla niciodata.
Incep sa ma gandesc cu calm la posibilitatea intoarcerii. Dar gandul coborarii este la fel de imposibil ca si cel al continuarii urcusului. Ar presupune acelasi efort fizic iar eu nu mai am nici un pic de energie. In plus, intunericul din jur imi da fiori si stiu ca daca m-as intoarce ar trebui sa cobor singura, caci Fred nu este ghidul meu si nu ma poate insoti. Ma uit in spate la Bjorn si vad ca de-abia isi trage sufletul. Ii spun: “Nu mai pot. Ma gandesc sa ma intorc.” “Da, nici eu nu mai pot. Nu voi ajunge pana in varf. Poate ar trebui sa ne intoarcem.” Fred ne aude si se intoarce spre noi: “Inca putin, in zece minute ajungem la Stella Point. Trebuie sa ajungeti macar pana la Stella Point si de acolo putem sa facem cale intoarsa.” Nu il mai cred. Ne-a spus ca suntem aproape de Stella Point acum o ora si cand ma uit in sus privelistea imi da fiori. Zaresc un munte fara sfarsit pe care nu pot sa il birui. M-a invins si sunt gata sa accept infrangerea si sa depun armele. Sunt sigura acum ca Marius s-a intors din drum. Daca cu ore in urma el se simtea atat de rau cum ma simt eu acum, nu putea, era imposibil sa continue drumul.
E aproape ora 7 dimineata si pe creste se zareste o geana de lumina, ca o speranta subtire a unui nou inceput. Incet, incet, in jurul nostru apar zorile si aceasta lumina sfioasa a diminetii aprinde energii noi in mine. Cu ultimele forte, impreuna cu Bjorn ajung la Stella Point si ne trantim amandoi pe jos, epuizati, in zapada.
!poza218!D
As putea spune ca aici intorc foaia si incep un nou capitol al acestui adevarat tur de forta. Cand m-am vazut sus la acele inaltimi si am cuprins cu privirea vasta intindere de alb din jur, haul de dedesubt pe care tocmai l-am strabatut si cerul de deasupra, care mi se pare acum atat de aproape, am stiut ca nu ma voi opri aici. Am stiut ca, absolut cu orice pret imi voi aduna toate energiile ce-mi curg prin vene si ma voi târi, de va fi nevoie, pana in varf. De asta am visat atatea luni cu ochii deschisi, pentru asta am venit aici. A abandona lupta nu mai e acum o optiune.
Imi iau ramas bun de la Bjorn si de la Fred (caruia ii strecor o bancnota de $10 in semn de multumire) si le spun ca ma duc mai departe. Bjorn e extenuat si nu mai are putere sa continue, dar ma gadesc ca e foarte tanar, ambitios si o va face altadata, cu siguranta.
Cu mainile inghetate imi scot din rucsac aparatul de fotografiat sa imortalizez momentul, sa fac fotografii cu noii mei prieteni si tovarasi de suferinta din noaptea ce tocmai s-a disipat ca un vis urat. Privirea imi cade pe grupul nou de oameni care tocmai ajung la Stella Point. Nu imi vine sa imi cred ochilor, dar uite-l pe Marius printre ei, insotit de Arsen! O bucurie mare ma cuprinde, imi vine sa chiui si sa cant. Nu mai sunt singura, putem face ultima parte de drum impreuna!
Si o facem cu greu, aproape tarandu-ne. Drumul e lin si urca usor in panta. Realizez, in betia oboselii ce stapaneste fiecare celula a fiintei mele, ca peisajul in jur e spectacular, unic pe pamant (dar suntem oare pe pamant sau mai degraba in cer?), ca nu multor oameni le e data in viata sansa de se afla in mijlocul acestei salbaticii albe, acestei puritati fara seaman. Zapezile de pe Kilimanjaro! Ne aflam in zona arctica, unde inca domnesc ghetarii vesnici. (Din nefericire, insa, dupa studiile actuale, vesnicia lor va mai dura doar 10 ani, datorita incalzirii pamantului.)
Voi face o paranteza si voi spune ca ajunsa acasa, o prietena buna m-a rugat emotionata, dupa ce a vazut fotografiile mele din dimineata aceea de agonie si extaz: “Cami, te rog mult sa inchizi ochii si sa-mi spui ce ai simtit cand ai ajuns acolo sus, ce sentimente te-au stapanit?” Ai fi foarte dezamagita, draga mea, sa afli ca nu am simtit nimic decat o oboseala fara margini, ca vedeam tot ce era in jurul meu dar nu ma puteam bucura de acest cadou, de acest privilegiu, de aceasta vesnicie ce mi se oferea mie, o muritoare ajunsa nu stiu cum in aceasta imparatie nemuritoare, aceeasi si aici de cand lumea si pamantul? In imaginatia mea, anticipand aceste momente, plangeam de bucurie, imi sunam familia acasa si le strigam extaziata la telefon: “Sunt aici, pe acoperisul Africii, aproape de cer!”
Pe acoperisul Africii, aproape de cer
!poza219!
Din directie opusa vin siruri de turisti ce au ajuns la Uhuru Peak si acum fac cale intoarsa. Printre ei si cei din grupul nostru care, cu totii, au reusit sa urce pana la capat. Unii se intorc epuizati, dar cu bucurie pe fata si cand trec pe langa noi, ne incurajeaza plini de entuziasm: “Inca putin, nu mai e mult. Aproape ati ajuns, nu va lasati!” Altii se intorc ametiti, aproape lesinati si sprijiniti pe brate de prieteni sau tovarasi de drum. Un barbat dintr-un grup ma opreste si ma intreaba: “Parlez vous francais?” “Mais…oui”. “C’est pas si loin. Encore dix minutes.” Merci, monsieur, dar cele zece minute s-au facut treizeci pana cand am zarit in sfarsit semnul pe care, asa cum stiam deja demult, sta scris:
CONGRATULATIONS
YOU ARE NOW AT
UHURU PEAK TANZANIA 5895 AMSL
AFRICA’S HIGHEST POINT
WORLD’S HIGHEST FREE-STANDING MOUNTAIN
[…]
Un munte nu poate fi cucerit. El iti permite sau nu de a te afla acolo, de a ajunge pe culmile lui. E un privilegiu care ti se acorda, si acest lucru trebuie bine stiut si respectat de toti cei care se aventureaza la acele inaltimi.
La asta ma gandesc acum, intoarsa acasa. Cu recunostinta, ii multumesc muntelui ca ne-a lasat sa ajungem in varful lui, ca si-a oprit la timp furtuna de zapada si ne-a permis sa intram in imparatia inaltimilor sale.
[…]
Citeam undeva ca Muntele Kilimanjaro este un loc unde oameni obisnuiti vin sa realizeze ceva
neobisnuit. Intre cer si pamant, intre agonie si extaz, iata-ma si pe mine aici, pe culmea Africii visurilor mele.
Cand te afli la aceasta altitudine, fiecare celula din corp iti striga sa renunti. Sa abandonezi lupta inegala, sa-ti odihnesti trupul istovit si mintea sleita. Nimic altceva pare ca nu mai conteaza: ambitii, orgolii, promisiuni. Cu toate acestea ceva nu te lasa sa te opresti aici. E o lupta cu tine insuti, o batalie apriga ce are loc in centrul fiintei tale, in mintea ce nu admite infrangere chiar daca puterile fizice s-au scurs de mult din tine.
Suntem aici, la Uhuru Peak. Am ajuns in punctul cel mai inalt al acestui continent. Simt mandrie, bucurie, entuziasm, fericire? Da, pe toate la un loc dar si o sfarseala grozava ce nu-mi permite sa raman aici mai mult decat cateva minute, atat cat pentru a face fotografiile ce vor ramane marturie peste timp.
Apoi o luam la fuga in jos. Da, fugim, aproape ne dam de-a dura la vale, in soarele aprig si orbitor ce s-a aprins peste lume, o data cu ivirea zorilor. Zapada s-a topit pe alocuri iar pe solul format din cenusa inchisa la culoare glisam ca si cand am schia cu viteza pe o partie de nisip. De data aceasta Arsen imi ia mie rucsacul, caci Marius si-a mai revenit si e acum in putere sa il care pe al sau. Mi-e cumplit de cald si imi scot unul cate unul straturile groase de haine.
In trei ore suntem in Barafu Camp si ne iese in intampinare unul dintre insotitorii nostri ce ne ofera suc rece de fructe. E animatie in campground, chiote, rasete, bucurie. Toti au revenit din morti, sunt destinsi, plini de verva si isi sarbatoresc galagiosi victoria.
Nu suntem lasati sa dormim. In doua ore trebuie sa ridicam tabara si sa o pornim din nou la drum. Inainte de caderea serii trebuie sa ajungem la Mweka Camp, ultimul loc de campare inainte de a ajunge inapoi la hotel in Moshi. Se situeaza la 3,100 de metri, deci trebuie sa coboram un kilometru si jumatate in altitudine si sa strabatem o distanta de 16 kilometri in lungime.
Drumul pana acolo este anevoios si-mi pare foarte lung. Il incepem sub rapaiala cristalelor de gheata care, ca de obicei, incepe sa cada peste noi fara veste, si il incheiem sub dusul unei ploi calde si perfide, ce transforma pamantul de sub picioarele noastre intr-o mocirla lipicioasa.
Pe drumul plin de hopuri pe care il strabatem aproape alergand, am ocazia sa vorbesc mai mult cu Godlisten. Imi spune ca are doi copii, o fetita de 12 ani si un baietel de 6. Fetita merge la o scoala particulara, undeva in alt oras iar el plateste pentru educatia ei $680 pe an, o suma enorma intr-o tara ca Tanzania. E foarte mandru de ea: vorbeste engleza chiar mai bine decat tatal ei si invata despre calculatoare. Pentru copiii lui isi doreste o soarta mai buna, vrea sa ii smulga din locul acesta unde singurul loc de munca mai rentabil e ca angajat al unei companii de turism ce conduce grupuri de aventurieri pe munte. Nu tine minte de cate ori a urcat pe Kilimanjaro: zeci de ori. E o munca grea, ce presupune atat efort fizic cat si zile sau chiar saptamani in sir departe de familie. Dar e recunoscator pentru sansa pe care o are. In lunile in care turismul se domoleste sau chiar se stinge complet, nu are nici un alt loc de munca, nici o sursa de venit. Pentru doua, trei luni pleaca la parintii lui, ce locuiesc intr-un sat mai indepartat si ii ajuta la munca campului.
Ne oprim cateva minute la un popas in care si-a facut loc, timid, un dram de civilizatie. De la o ghereta darapanata ne cumparam cate o sticla de Coca Cola rece, cu $5 sticla. Prinde bine dupa atatea zile de restriste in care am avut parte doar de apa fiarta si purificata cu pastile, tulbure si cu un usor gust de namol.
Aproape de seara ajungem extenuati la destinatie. Hainele, incaltarile imi sunt pline de noroi. Nu mai am nimic curat nici in rucsac, nici in geanta pe care o cara carausii. Ma simt murdara, naclaita, obosita si fericita. E timpul sa ne intoarcem la civilizatie.
Daca cineva crede ca am dormit in noaptea aceea dupa marsul infernal la care am fost supusi in ultimele zile, se inseala amarnic. De dormit nu am reusit sa dorm decat la hotel in Moshi, dar si acel somn a fost ceva ireal, un soi de moarte in care cadeam si din care ma smulgeam la fiecare doua ore. Un somn care m-a apasat, greu ca un bolovan imens rasturnat peste mine, un somn ciudat care m-a durut fizic si m-a obosit si mai tare.
!poza220!
Inainte de a pune punct primului capitol al acestei aventuri, trebuie sa mentionez ca echipa noastra de insotitori a fost formata din 43 de oameni: 33 de carausi, 2 bucatari, 2 chelneri, 2 asistenti de ghid, 3 ghizi si un lider de grup. Acesti oameni extraordinari au depus eforturi imense in a ne asigura tot confortul posibil in astfel de conditii extreme si a ne ajuta sa ne realizam visul de a strabate un munte de legenda si a ne depasi pe noi insine. Pentru toate acestea le multumesc tuturor din suflet si ii voi pastra mereu, cu recunostinta, in amintire.
La sfarsitul calatoriei noastre, asa cum se obisnuieste, fiecare din grupul nostru a contribuit o suma care s-a impartit intre cei 43 de insotitori, dupa functia si rangul fiecaruia. Se pare ca donatia noastra a fost generoasa caci am primit mii de multumiri din partea celor 3 ghizi si a liderului de grup, reprezentantii echipei tanzaniene. Am schimbat adrese de e-mail si continuam sa corespondam din cand in cand. Hillary ne-a trimis fotografii cu sotia si fetita lui, fotografii care m-au induiosat peste masura.
In ultima seara pe munte, s-au adunat toti cei 43 si ne-au cantat un cantec vesel, celebrativ, al carui refren imi rasuna si acum in minte: “Hakuna mátata, Hakuna matatá…”
(Raspuns lui Mircea Cartarescu, \”De ce iubim femeile?\”,
\”De ce iubim barbatii?\”)
De ce iubim copiii?
Fiindca se nasc mici si sublimi,
Daca le zimbesti iti raspund cu zimbet divin;
fiindca sint ai nostri, cei mai frumosi, cei mai destepti
si sigur vor fi doctori, avocati, sau cel putin profesori,
cu putin noroc vor putea fi bogati.
Fiindca ridem si credem ca obraznicia lor e pura inteligenta,
Si cind ni se urca in cap, intelegem ce mult ne iubesc,
Pentru ca ne vedem in ei cum am fost noi la inceput,
Si le oferim tot ce noi n-am avut,
fiindca sigur nu vor citii aceste rinduri
si le vom inregistra cu placere pe disc,
Ca doar cine mai citeste ceva in zilele noastre?
Vor fi cei mai buni elevi din clasa
Persecutati de niste profesori care nu-i pot intelege.
Fiindca le vom calca uniformele cind vor fi la armata,
Si nu vom vedea dupa ce vom bate frumos la usa lor,
O fata din vecini ascunsa sub plapuma,
Dar pe unde oare a intrat?
Fiindca ne vor invita la nunta lor,
si ne vor aduce nepotii,
cind se vor duce la restaurante elegante,
la care noi nici nu visam, dar savuram
imaginar minunatul gurme,
am fi preferat sa mearga la filme, la teatre la Opera, la cocerte,
dar noi suntem inapoiati, ei avangarda, stiu sa traiasca prezentul,
fiindca ne vor arunca la cel mai ieftin azil,
ca sa ne ia ce a mai ramas din economii,
ca aproape tot deja le-am dat, si casa,
sa puna in locul nostru, copiii lor neterminati.
Felicia Herscovici
dimineaţă de ianuarie,
suc de portocale şi fulgi de zăpadă.
diavolul râde-ntr-un colţ metalic.
din nod în nod… timpul îşi scutură genele.
praful dansează pe depărtări,
ca o mandală roşie, îndrăgostită,
lină iluzie de Şeherezadă…
ce picură a comentariu virtual, nocturn…
nu te uita la buletinul meteo.
uită-te în ochii ei…
acum, cât mai ai timp… cât mai are timp…
cât mai aveţi…
seară de ianuarie,
melancolie şi suflete de fotografie.
îngerul a luat zece la chimie.
din dor în dor… timpul gustă din stele.
luceafărul rupe tăcerea, explodează,
ca o bomboană modernă, ce pocneşte pe limbă.
şi-ncepi să îţi aduci aminte…
şi pentru toate dă-mi în schimb
o oră de iubire…
în veci îl voi iubi şi-n veci
va rămânea departe…
şi ceaiul îngheaţă, ca o noapte de iarnă.
22 ianuarie 2010, 21:12
… ştiţi ceva, mâinile mele?
când îmi ţineţi fruntea plecată
şi mă biciuieşte remuşcarea
repet la infinit rugămintea
de a fi iertat
concentrice gânduri alunecă bezmetic
printre gesturile necugetate
ale unui vremelnic pasager
în trenul vieţii ce a poposit într-o gară
ce nu-i aparţine
conductorul face semne disperate
spre macazul ce încearcă să schimbe
sensul de mers al unei locomotive
indecisă pentru o culoare
anume gândită
se aude un şuierat prelung
dinspre peronul din partea stângă
şi bate în piept cu ciocanul de fier
ceferistul de serviciu
din gara pustie
îmi ridic capul
şi sper.
Dar aş putea să te acuz de sechestrare,
De furt!
Cu privirile tale
Moi ca nişte braţe de înger,
Într-o zi m-am trezit cu sufletul legat la ţăruş.
Nu mă mai puteam mişca.
Dureri dulci-amare
Pe care în taină mi le doream,
Ţâşneau din ochii tăi de un verde fanatic.
Nu se opreau în scutul anemic
Pe care abia îl puteam ridica deasupra ochilor
Arşi de văpăile de clorofilă,
Devastatoare.
Dacă nu te văd dimineaţa,
Trupul mi se pare olog, mutilat.
Aşteptarea şi teama
Îşi împletesc lianele otrăvite
În jurul sufletului meu sechestrat.
Scriu aceste cuvinte in preajma Zilei Comemorarii, zi de doliu national, in amintirea celor cazuti la datorie, in razboaiele Israelului. Dupa cifrele oficiale, au pierit 22,682 de militari din 1948 pina astazi. Alti 3971 de oameni si-au pierdut viata in atentate teroriste. De la precedenta comemorare, intr-un singur an, au murit 111 soldati.
Ziua Comemorarii incepe, conform calendarului ebraic, Duminica, 18 aprilie, la orele 20.00, prin sunetul sirenei, un minut de reculegere in amintirea celor care si-au sacrificat viata pentru ca evreii, refugiati din toate colturile lumii, sa aiba o patrie a lor. Dupa 24 de ore, in locul durerii si tristetii, se instaleaza, subit, bucuria Zilei Independentei, 62 de ani de la infiintarea Statului Israel.
Intotdeauna mi s-a parut stridenta aceasta trecere de la doliul din cimitire, de la atmosfera apasatoare, la focuri de artificii si petreceri in pietele oraselor, dar intreaga istorie a Israelului este un mozaic de tragedii si realizari, amalgam de lacrimi si zimbete, priviri abatute si sclipiri de triumf.
In rindurile care urmeaza, nu voi povesti despre eroi necunoscuti, sau despre mame cu sufletul de-a pururi indoliat, nici despre victorii imprevizibile, nici despre copii ramasi orfani, sau generali decorati, nici macar despre actiuni militare riscante si spectaculoase, care au costat sau salvat vieti. Si nu ma voi opri asupra unor povesti inedite, ale unor anonimi, care, din umbra, au facut pentru Israel mai mult decit cei ce apar mereu in lumina reflectoarelor, sau al caror nume il intilnim frecvent in presa cotidiana.
Desigur, pentru majoritatea populatiei din Israel, Ziua Comemorarii si Ziua Independentei au o mare valoare simbolica. Tara e impodobita cu drapele alb-albastre, agatate de balcoanele cladirilor sau fluturind in goana automobilelor, oamenii dorind sa-si manifeste solidaritatea, sau sa-si impartaseasca bucuria si patriotismul. Si totusi, tocmai cu prilejul acestor evenimente, am hotarit sa scriu despre mituri legate de Israel, care, desi sint perpetuate ( in Israel sau pe alte meleaguri), s-au dovedit, in decursul acestor 62 de ani de existenta a statului evreu, care „a transformat desertul intr-o gradina infloritoare”, foarte fragile, nedepasind, dupa parerea mea, proba timpului.
Mituri si legende
1. Israelul are o armata foarte bine dotata si antrenata, cea mai puternica din Orientul Mijlociu.
Fals – Chiar daca poseda un arsenal militar impresionant, s-a dovedit ca nu reuseste sa invinga in confruntari cu organizatii teroriste, precum Hizballah ( in razboiul din Liban) sau Hammas ( in actiunea Plumb Turnat, in Gaza), luptele s-au prelungit dincolo de asteptari ; au iesit la iveala numeroase neglijente, ordine contradictorii, lipsa de profesionalitate, imposibilitatea de a atinge obiectivele initiale.
2. Israelul cistiga orice razboi cu tarile arabe.
Fals – Cu exceptia razboiului de sase zile, din 1967, Israelul nu a cistigat, politic, nici un razboi, nu in 1973 (Yom Kipour), nici macar cele doua din Liban, toate s-au incheiat in mod traumatic, sau cu retrageri unilaterale. Multi soldati au pierit rapusi de „friendly fire” ( focul propriilor trupe), in haosul luptelor.
3. Serviciile de securite si contrainformatii sint exceptionale, iar Mossadul este o organizatie gigantica si foarte capabila.
Fals – Mossadul e mai putin numeros decit se crede, in urma cu 20 de ani avea doar 1200 de membri, azi, conform unor ” surse de incredere „, cca. 2500. Iar gafele, precum cea din Iordania, in 1997 ( esecul lichidarii lui Khaled Mashal), sau asasinarea lui Mahmoud al-Mabhouh ( daca a fost pusa la cale de Mossad – lucru incert, dar probabil), in ianuarie, in Dubai, au scos la iveala multe carente, printre care mobilizarea a peste 20 de agenti, pentru omorirea unui singur terorist criminal. In plus, s-au folosit identitatile unor cetateni israelieni cu dubla cetatenie ( oare nu erau alte alternative?), fara consimtamintul lor.
Desigur au fost si numeroase succese, majoritatea nefiind mediatizate, dar si nereusite, colaboratori ai Mossadului capturati in tarile arabe, sau actiuni anulate in ultima clipa, din lipsa de discretie si superficialitate in organizare.
In ultima vreme a explodat in Israel afacerea Anat Kam, o tinara care, la eliberarea din armata, a copiat pe CD, din computerul generalului Yair Naveh, peste 2000 de documente secrete, pe care le-a predat spre publicare lui Uri Blau, jurnalist la Haaretz, in prezent refugiat la Londra. Daca a fost posibila extragerea unor materiale de importanta vitala pentru securitatea statului, e clar ca sistemul de aparare al secretelor militare sufera de grave lacune.
4. Lobby-ul evreiesc din USA sustine oricum Israelul, este foarte influent, iar presedintele Statelor Unite va respecta intotdeauna pozitia organizatiilor evreiesti.
Fals – Atit Rahm Emanuel, Sef de cabinet la Casa Alba, cit si David Axelrod, Consilier Prezidential Principal, sint evrei sionisti, dar depun permanente eforturi pentru a obliga guvernul israelian la concesii exagerate. Lobby-ul evreiesc inghite in sec, o aplauda pe Hillary Clinton si se lasa fermecat de retorica lui Obama. In 15 Aprilie, Ronald S. Lauder, presedintele Consiliului Mondial Evreiesc, a adresat o scrisoare deschisa presedintelui Obama, in care isi exprima ingrijorarea fata de schimbarile politicii Statelor Unite in Orientul Mijlociu, manifestata prin presiuni unilaterale asupra Israelului.
5. Israelul poseda bomba atomica, ceea ce ii va conferi mereu superioritatea militara in zona.
Fals – Chiar daca o detine (fapt nerecunoscut oficial), Israelul nu va fi prima tara care va introduce armament atomic intr-un conflict millitar; totodata se exercita presiuni asupra sa, incercindu-se crearea unei ecuatii a denuclearizarii simultane a Israelului si Iranului. Egiptul si Iordania solicita in mod insistent un control international asupra Israelului. Nu cred ca e departe ziua in care Obama va da un ultimatum, punind Israelul in aceeasi balanta cu Iranul.
6. Evreii isi iubesc tara si, in momentele de dificultate, sint foarte uniti.
Fals – Tot mai multi cetateni israelieni solicita o a doua cetatenie la diferite ambasade, sub pretextul ca urmasii lor vor putea sa studieze in tarile din Uniunea Europeana. Dar gindesc sau soptesc – Nu se stie ce va fi in viitor, subtextul fiind pericolele care ameninta Israelul la ora actuala.
7. Israelul este un aliat strategic al USA, ceea ce ii confera prioritate in ochii administratiei americane.
Fals – USA au nevoie de liniste, de economie prospera, vor sa scape de povara razboiului din Afganistan si a trupelor trimise in Irak, iar politica actuala a presedintelui Obama reflecta o apropiere de tarile arabe, in detrimentul Israelului.
8. Israelul a cedat si va ceda intotdeauna presiunilor americane.
Fals – Pe vremea primului ministru Shamir, guvernul israelian s-a impotrivit initiativelor americane, iar azi, desi Nethaniahu pare a ceda, coalitia guvernamentala din Israel il va obliga sa se opuna pretentiilor administratiei Obama. Criza actuala dintre cele doua tari se va agrava, deoarece, atit guvernul israelian, cit si majoritatea populatiei, simt ca presedintele american exagereaza si politica USA s-a schimbat radical.
9. Populatia Israelului este pregatita sufleteste pentru un razboi de lunga durata.
Fals – Israelul nu isi poate permite razboaie prelungite (luni de zile), economia ar avea mult de suferit. Populatia civila ar fi bombardata de rachete cu raza lunga de actiune din Liban, Siria si Gaza. In cazul unui conflict militar, Iranul, care doreste lichidarea Israelului, ar putea actiona numai prin tentaculele sale, nefiind nevoita sa traga nici macar un cartus.
10. USA vor apara intotdeauna Israelul si vor garanta securitatea sa.
Fals – In momentul izbucnirii unui razboi inopinat, pina cind trupele americane se vor amplasa si orienta in zona, jumatate din orasele israeliene vor fi distruse de rachete, impreuna cu rafinariile, porturile, aeroportul international si statul major al armatei, care este situat in inima Tel Avivului. Doar in caz extrem, Israelul ar riposta bombardand centrul Damascului, Beirutul sau Teheranul si imediat ar fi condamnat si sanctionat. Istoria ne invata ca actiunile diplomatice si rezolutiile ONU au fost, in marea lor majoritate, unilaterale si in defavoarea Israelului.
11. Israelul nu cedeaza santajelor teroriste.
Fals – Deja a cedat in trecut, inca in perioada administratiei Rabin. Apoi, atit Sharon, cit si Olmert au acceptat conditii umilitoare, eliberind teroristi in schimbul unor cadavre. In curind, va ceda si Nethaniahu, fiind dispus sa puna in libertate sute de criminali palestinieni, detinuti in inchisorile israeliene, pentru un singur soldat rapit de Hammas, Gilad Shalit. Actiunea Entebbe ( cind unitatile militare israeliene au zburat in Uganda si au eliberat pasagerii avionului Air France, deturnat de gruparea terorista a lui Abu Nidal, sprijinit de Idi Amin) a ramas o legenda, o nostalgie.
Iluzii si realitati
Pina acum m-am referit doar la citeva dintre miturile legate de puterea militara a Israelului sau de relatiile sale speciale cu USA. Aceste legende si iluzii sint profund inradacinate in constiinta israelienilor. Credintele creaza stari de euforie, sau perdele de fum, care impiedica omul de rind sa remarce schimbarile dramatice care s-au produs in ultimii ani, in situatia geopolitica, in raporturile de forte pe plan international, in importanta pe care o acorda Israelului guvernul american si statele occidentale.
Dinamica din zona, schimbarile demografice, au influentat interesele marilor puteri, care se apropie in mod evident de lumea musulmana. Dintotdeauna, interesele au fost prioritare principiilor, mai pregnant insa in ultimii ani, de cind tarile occidentale sint invadate de o masiva emigratie araba, care influenteaza preferintele electorale si politica tarilor democrate. Israelul a devenit astfel incomod acestor state. Desi pericolul inarmarii atomice a Iranului este real, sanctiunile propuse sint ridicole si ineficiente, iar Ahmedinejad dispretuieste valorile societatii democratice, amenintind totodata cu lichidarea Israelului.
Populatia Israelului nu constientizeaza amenintarile iminente din afara, izolarea pe plan international, si, totodata, metamorfozele interne. Statul sionist a devenit o tara a mall-urilor, o societate de consum, in care relatiile interumane s-au degradat, idealurile s-au prafuit, iar banul a devenit hegemon. S-ar putea spune ca Israelul s-a „normalizat”, pentru ca in lumea intreaga, deschisa si globalizata, principiile umanitare s-au depreciat.
Intre trufie si libertate
Dar in Israel, situatia este mult mai grava, deoarece trufia s-a substituit modestiei, creativitatii, dorintei de a construi un stat modern. Idealurile sioniste au fost inlocuite de extremisme politice sau religioase. Traim pe un teren minat, orbiti de mituri si iluzii, in timp ce comunitatea internationala considera Israelul, chiar daca nu o declara oficial, un factor stinjenitor si destabilizant. Nu putem pretinde altor state sa fim sustinuti politic, atita timp cit noi insine maturam sub covor nereusita Israelului de a se impune ca forta militara si, in acelasi timp, ca promotoare a unor initiative politice care sa rezolve situatia beligeranta si dezechilibrul demografic. Dublul standard international, agravat recent de presedintele american (care compara Holocaustul cu Naqba, manifestind o raceala evidenta fata de statul evreu), devine tot mai accentuat.
Israelul e izolat pe plan international, iar disparitia sa de pe harta ar fi perceputa de multe tari ca o usurare. Nu vad solutii imediate, ci doar o agravare. Si totusi, un prim pas ar trebuie sa fie abandonarea iluziilor. Sa asezam miturile intr-un raft al istoriei Israelului si sa privim cu ochii larg deschisi schimbarile ce se petrec in jurul nostru.
Poate unii dintre cititori vor crede ca am exagerat in descrierea miturilor sau in incercarea mea de a le spulbera. Altii vor considera o lipsa de sensibilitate faptul ca public acest articol in perioada in care Israelul comemoreaza ostasii cazuti la datorie si sarbatoreste 62 de ani de la infiintarea statului. Dar eu simt ca tocmai acum, intre doliu si bucurii, trebuie sa ne zdruncinam credintele, sa privim lucrurile in fata cu curaj, sa realizam circumstantele actuale, sa incetam a ne imbata cu iluzii, pentru ca ostasii cazuti in razboaiele Israelului sa nu se fi sacrificat zadarnic.
Ziua Independentei Israelului trebuie sa reprezinte nu numai infiintarea statului, ci si eliberarea noastra sufleteasca, desprinderea de legende perimate, adaptarea la noua si grava conjunctura politica si sociala si construirea unor noi idealuri. Altfel, parintii vor continua sa isi ingroape copiii, noi vom protesta impotriva tarilor occidentale, care vor privi nepasatoare scenariul apocaliptic, distrugerea statului Israel. Iar evreii, aceiasi care „au transformat desertul sterp in gradini infloritoare”, vor redeveni un popor de refugiati.
Carte poștală din Belek
Bărbatul ,” balaur”..scuipând foc şi aprinzând rugul…Este debutul unui spectacol de neuitat oferit pe plaja din fața hotelului Aisha din Belek.
Un bun-rămas autentic în care dansul s-a împletit cu muzica şi voia bună …După ce s-au stins şi ultimele ecouri, am zăbovit pe nisipul rece şi am zărit surprinsă cum era cernut asemenea făinei…
Gazdele pregăteau plaja pentru o nouă zi, pentru noi turişti, pentru noi petreceri.
Carte poştală din Olanda
Plăcerea de a merge cu bicicleta pe străzile Olandei este imensă… Nu voi uita sentimentul de siguranţă alături de nebănuita libertate de mişcare… Am străbătut kilometrii de asfalt sub bolţi umede de smarald şi alei străjuind grădini cu flori multicolore, este adevărat nu am “ieşit” în centrul oraşului, dar asta nu m-a împiedicat să observ….
Copiii sunt cocoţaţi de mici pe biciclete, iar când sunt încă prea mici, stau într-o rulotă micuţă…I-am zărit jucându-se pe biciclete de lemn fără pedale şi lanţ exersându-şi echilibrul, apoi în maşini înţesate cu biciclete adaptate staturii fiecarui membru al familiei ( de altfel destul de numeroase, in medie cu 3 copii…) pregătite doar pentru a o zbughi la plimbarea de sfârşit de săptămână…
Puterea mamei este şi va fi mereu imensă …M-a înduioşat acest cadru pentru că, printre altele, mi-a amintit de zilele în care cei mici încă mai sunt legaţi de tine în acel fel imposibil de refuzat cu care-şi întind mânuţele pentru a fi luaţi în braţe…Iar o plimbare cu mama este întotdeauna magică, chiar şi atunci când poţi adormi în ritmul mersului ei blând…
Dacă Dumnezeu ar considera că nu-i cer prea mult, aş dori să mă facă din nou copil şi să revin aici, în Olanda…
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni (DRP) funcţionează, în prezent, în cadrul aparatului de lucru al Guvernului României, în coordonarea Primului Ministru al României, ca urmare a adoptării Ordonanţei Guvernului nr. 115 / 2009 privind stabilirea unor măsuri de reorganizare în cadrul administraţiei publice centrale şi a Hotărârii Guvernului nr. 27/2010 privind organizarea şi funcţionarea DRP.
DRP elaborează şi aplică politica în domeniul relaţiilor cu românii de pretutindeni, în conformitate cu obiectivele majore privind românii de pretutindeni şi cu Programul de guvernare. DRP are ca obiectiv principal păstrarea şi afirmarea identităţii etnice, culturale, lingvistice şi religioase a românilor din statele vecine, conform standardelor internaţionale în materie, şi întărirea legăturilor dintre România şi comunităţile româneşti de peste hotare.
Prin legea bugetului de stat pe 2010 (legea nr. 11/2010), a fost alocată DRP suma de 7.5 milioane lei pentru derularea de programe, proiecte şi acţiuni pentru sprijinirea activităţii românilor de pretutindeni şi a organizaţiilor reprezentative ale acestora.
Recent, DRP a deschis sesiunea de finanţare din 2010 pentru proiectele destinate românilor de pretutindeni. În acest sens, DRP a stabilit următoarele programe şi plafoanele maxime de finanţare pentru acestea:
1. Cultură – Programul „Constantin Brâncuşi” (http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/cultura/) – max. 45.000 lei/proiect finanţat;
2. Mass–media – Programul „Mihai Eminescu” (http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/mass-media/) – max. 45.000 lei/proiect finanţat;
3. Educaţie – Programul „Nicolae Iorga” (http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/educatie/ ) – max. 90.000 lei/proiect finanţat;
4. Spiritualitate şi tradiţie – Programul „Andrei Şaguna” (http://www.dprp.gov.ro/despre-noi/spiritualitate-si-traditie/) – max. 90.000 lei/proiect finanţat.
Detalii în legătură cu tipul de proiecte ce pot fi propuse pentru fiecare program în parte sunt disponibile prin accesarea link-urilor prezentate mai sus.
Solicitanţii eligibili pentru finanţare pot fi: asociaţia, fundaţia, organizaţia, instituţia, persoana fizică sau juridică din străinătate şi din România, legal constituită, care dezvoltă programe şi/sau proiecte în sprijinul românilor de pretutindeni. Un solicitant poate depune cel mult un proiect pe an pentru fiecare dintre programele menţionate mai sus (respectiv maximum 4 proiecte pe an, câte unul pentru secţiunile: Cultură – „Constantin Brâncuşi”, Educaţie – „Nicolae Iorga”, Mass-media – „Mihai Eminescu”, Spiritualitate şi tradiţie – „Andrei Şaguna”).
Condiţiile de finanţare sunt disponibile în Ghidul de finanţare, accesibil pe pagina de Internet a DRP, precum şi la adresa http://www.dprp.gov.ro/wp-content/uploads/2010/03/Ghid-de-finantare2.pdf .
Cererea de finanţare (http://www.dprp.gov.ro/wp-content/uploads/2010/03/Cerere-de-finantare.doc) împreună cu anexele vor fi trimise obligatoriu prin corespondenţă recomandată sau curier la sediul DRP, la următoarea adresă:
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Bulevardul Primăverii, nr. 22, sector 1, cod poştal 011972
Bucureşti, România
Solicitantul are obligaţia să transmită cererea de finanţare completată în format Word şi prin e-mail, la următoarea adresă de e-mail: drp@dprp.gov.ro.
Pentru sesiunea din 2010, termenul limită de depunere a proiectelor este 1 mai 2010 (data poştei).
Pentru informaţii suplimentare, vă rugăm să accesaţi pagina de Internet a Departamentului pentru Românii de Pretutindeni (http://www.dprp.gov.ro/) sau să contactaţi DRP:
Departamentul pentru Românii de Pretutindeni
Bulevardul Primăverii, nr. 22, sector 1, cod poştal 011972
Bucureşti, România
Tel.: (004) 0371.398.498
Fax: (004) 0372.874.399
E-mail: drp@dprp.gov.ro
Prezentul comunicat de presă poate fi accesat şi pe pagina de Internet a Ambasadei României la Washington: http://washington.mae.ro, secţiunea Jurnalul Ambasadei.
Carte poștală din Innsbruck
O privelişte de neuitat. Urmăresc pregătirile minuţioase ale unui Icar. Un amic, cu piciorul în ghips îl ajută, atenţionând asupra anvergurii aripilor pe oricine doreşte să se apropie de platformă.
Desprinderea de pământ în drum spre cer mi se pare suprema declaraţie de dragoste oferită zborului. Momentul în care umbra gravitaţiei se prelinge ca plumbul topit, rămânând, preţ de un suspin, suspendată de călcâie.
Icar se înclină uşor, în semn de salut şi se topeşte în zare alături de alţi zburători. Deltaplane, parapante, aeroplane…
Sunt un spectator fascinat. Oamenii muntelui au devenit păsări…
Carte poştală din Tirol
Dragul meu,
Zi de zi îmi limpezesc privirea în turcoazul lacului. Ghidul mi-a explicat sec că este ecoul gresiei din adânc la chemarea soarelui. Eu cred că este o taină a lacului în care-şi coboară privirea muntele…
Mă aşez pe unul dintre bolovanii de la mal şi privesc fascinată cum păstrăvii alunecă printre vârfurile brazilor, iar o frântură de cer mi-a ajuns la picioare…
Îmi amintesc cum sărutam apa rece a lacurilor din Retezat sorbind-o printre buzele întredeschise .
Îmi este dor de tine….
Victoria zdrobitoare a partidului civic FIDESZ (peste 52% din sufragii), în primul tur de scrutin al alegerilor din Ungaria, nu poate fi modificată substanţial de alegerile în circumscripţiile individuale, care vor avea loc peste două săptămâni.
Noua configuraţie politică din Ungaria se reflectă şi în poziţia organizaţiilor politice maghiare din România.
Béla Markó, preşedintele UDMR, a apreciat – în cadrul unei conferinţe de presă – că în urma primului tur de scrutin partidul civic FIDESZ a obţinut un mandat puternic şi prezenţa ambelor formaţiuni în familia politică europeană a partidelor populare, creează posibilitatea unei colaborări la nivel european. Preşedintele UDMR a declarat că organizaţia sa doreşte să creeze un parteneriat cât mai strâns cu viitorul guvern ungar în scopul colaborării maghiaro-maghiare concretizată prin sprijinirea obiectivelor organizaţiilor politice maghiare, a instituţiilor culturale şi de învăţământ din afara Ungariei.
Prezenţa UDMR în coaliţia de guvernare oferă posibilitatea intensificării cooperării între guvernele român şi ungar, a mai declarat Béla Markó, preşedintele UDMR.
Pe de altă parte, între partidul civic FIDESZ şi Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, condus de László Tőkés, s-a încheiat un parteneriat strategic în scopul realizării unei „schimbării de regim” în politica naţională.
László Tőkés a declarat că esenţa noii strategii constă în integrarea naţională şi realizarea unităţii naţiunii maghiare trăitoare în Bazinul Carpaţilor, fără modificarea frontierelor. Potrivit declaraţiei publicate de Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, procesul de integrare are drept obiectiv: obţinerea dublei cetăţenii, participarea reprezentanţilor partidelor şi organizaţiilor maghiare din afara Ungariei la consultările în chestiunile de politică naţională şi reprezentarea comună, pe plan internaţional, a cauzei maghiarilor din Bazinul Carpaţilor. Se mai are în vedere armonizarea şi integrarea instituţiilor de învăţământ, ştiinţă şi cultură, precum şi a mijloacelor de informare în masă publice din Ungaria, cu cele din afara Ungariei.
Carte poștală muzicală din Paris
Este duminică în Place du Tertre…şi zona clocoteşte de artişti care devin cu atât mai captivanţi cu cât îsi dezvăluie talentele într-un mod degajat, chiar familiar. Aici este lumea lor, care-i acceptă aşa cum sunt, care-i hrăneşte cu speranţe, devenind cel mai boem loc din Paris pentru a-şi etala personalitatea…
Doamne, cât o iubesc pe femeia aceasta ! De câte ori o privesc îmi vine să fredonez alături de ea ! Este plină de viaţă, cântă din tot sufletul , captându-te în universul muzical aparte al flaşnetei.
Melodiile alunecă din mersul ritmat al manivelei întregindu-se cu vocea puternică care a amorţit agitaţia şi zgomotul din jur.
Chanson de amour…
Iubire ţesută
Chipul unui om. Mângâiat de nenumărate ori de o mână blândă, răbdătoare şi perseverentă de femeie.
Un mod de a spune “te iubesc” într-o aşteptare aparte în care inima-ţi vorbeşte. Iar tu îţi faci timp s-o asculţi….
Fiecare împunsătură de ac aduce o nouă “musculiţă”pe chip, care condusă cu dibăcie se aliniază la locul ei, mâna susţine delicat acul conducând “firul imaginii”în drumul lui printre sprâncene stufoase şi riduri discret ascunse…
Şi noi “ţesem” zilnic goblenuri…digitale, în care aglomerăm cât mai mulţi pixeli,…dar oare reuşim la fel de des să ne mărturisim iubirea în ţesătura cadrului ?
Președintele Lech Kaczynski și soția sa Maria și-au pierdut viața în accidentul aviatic din 10 aprilie 2010Incredibila tragedie de astăzi a Poloniei mi-a readus în memorie numele lui Stefan Starzynsky, primar al Varşoviei în timpul celui de-al doilea război mondial. În vreme ce guvernele europene işi făceau bagajele sau semnau tratate cu Germania, Varşovia a rezistat douăzeci de zile sub conducerea primarului său de la acea vreme, Stefan Starzynsky. Săptămâni întregi presa de peste ocean a scris cronica rezistenţei Varşoviei şi a încăpăţânării primarului şi a locuitorilor săi de a nu capitula în faţa barbariei naziste. Stefan Starzynsky a murit la Dachau.
Incredibila tragedie a Poloniei de astăzi mi-a reamintit de Solidaritatea si Lech Walensa, de muncitorii de la Gdansk care au spus cu voce tare ce oribilă minciună este comunismul, nu prea îndepărtată de cea hitleristă. Polonezii îl cinstesc si astăzi pe tânărul preot Jerzy Popiełuszko, ucis în bătaie de securitatea poloneză, în 1984. Popiełuszko este un erou pentru tineri şi bătrâni, pentru cei care l-au ascultat vorbind şi pentru cei care nici nu se născuseră încă atunci.
Incredibila tragedie a Poloniei de astăzi mi-a reamintit de Leszek Balcerowicz, arhitectul reformei economice a Poloniei, după căderea comunismului, cel care seară de seară le preda polonezilor , televizor, lecţii de economie capitalistă şi le explica de unde pornesc şi unde trebuie să ajungă. Datorită lui, Polonia s-a descurcat fără banii de la FMI. Măsurile dure din primii ani l-au scos din politică, dar Polonia a devenit una dintre cele mai stabile economii din Europa Centrală.
Incredibila tragedie a Poloniei de astăzi mi-a reamintit cum Lech Wałęsa, liderul legenar de la şantierele navale din Gdańsk, ajuns preşedinte, a închis şantierele, pentru că nu erau rentabile, în ciuda durerii pe care a simţit-o, în ciuda faptului că muncitorii care i-au fost alături l-au acuzat de trădare şi nu l-au mai votat. Wałęsa a preferat să nu mai fie reales preşedinte , decât să pericliteze viitorul Poloniei.
Incredibila tragedie a Poloniei de astăzi mi-a reamintit că gemenii Kaczyński sunt fiii unui llider al rezistentei poloneze si disident anticomunist, că au fost membri ai sindicatului Solidaritatea şi în conducerea acestuia. Că nu au făcut parte din nomenclatura comunistă , ca nu au cochetat cu ea şi nu au dat din coate ca să ajungă în rândurile ei. Părerile lor erau controversate, dar au urmat trei mari principii, toate puse pe acelaşi plan – preceptele catolice, ( nu contează dacă sîntem sau nu de acord cu ele, important e rezultatul), respingerea comunismului şi demnitatea Poloniei. Incomod în cadrul Uniunii Europene, incomod în interiorul NATO, Lech Kaczyński i-a obligat pe liderii europeni să ţină seama de opinia Poloniei, să se întrebe care va fi reacţia Poloniei la una sau la lta dintre iniţiativele lor şi să îşi construiască strategiile în funcţie de Polonia.
Incredibila tragedie a Poloniei de astăzi nu aş interpreta-o ca o repetare a tragediei de la Katyn, ci ca o ultimă victorie a gemenilor Kaczyński asupra comunismului: au reuşit să convingă atotputernica Rusie să comemoreze masacrarea a 22.000 de ofiţeri polonezi din ordinul lui Stalin şi Beria, în situaţia în care Rusia nu doar că îşi asumă greu greşelile trecutului, dar nu îşi comemorează nici proprii ofiţeri asasinaţi de acelaşi Stalin.
PS
Şi, dacă nu sîntem în stare să facem nimic din cele de mai sus, ar trebui ca, indiferent cine este preşedinte, Guvernul să mai taie din cheltuielile de la borduri şi tarafuri şi să cumpere un avion cumsecade pentru şeful statului. Urgent. Şi nu la mâna a doua, aşa cum am cumpărat fregate, MIG-uri şi avioane F16.
http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/lectia-poloneza-38081.html
Carte poștală din Sâncrai
Am descoperit „Pensiunea cu cai mulţi” într-un articol scris de d-ul Ion Longin Popescu în 2005 în Formula As (http://www.formula-as.ro/2005/690/traseele-vacantei-42/pensiunea-cu-cai-multi-6459).
Apropierea de nobleţea calului este fascinantă. M-am bucurat de prezenţa lui Luptător strecurându-i pe furiş cuburi de zahăr, întârziind palma deschisă larg pentru a-i cuprinde catifeaua botului umed….
Iată-l alături de mânzul său într-o dupamiază de hoinăreală….
Un loc frumos, lângă Sf.Gheorghe, la Sâncrai, unde petrecând o zi uiţi de 3 luni de stress. Atmosfera este saturată de fornăitul şi pasul cadenţat al cailor , fiecare plimbare prin împrejurimi purificându-te şi oferindu-ţi perspectiva de a-i însoţi mai departe.
Pentru a explica marile probleme cu care se confruntă şi capacitatea redusă a Indiei de a le rezolva, mulţi indieni invocă numărul mare de cetăţeni de care această ţară trebuie să se îngrijească zi de zi. În 2001, când au fost făcute publice datele ultimului recensământ, India avea 1.027.015.247 de locuitori (dintre care 531.277.078 bărbaţi şi 495.738. 169 femei). Faţă de precedentul recensământ, realizat cu zece ani înainte, populaţia a scăzut cu aproximativ 13%. Chiar şi aşa, India este a doua ţară de pe glob ca număr de locuitori. La câştigarea independenţei, în 1947, populaţia estimată a Indiei era de „doar” 345 de milioane. Din aprilie 2010, Guvernul central de la New Delhi a demarat procedurile necesare organizării unui nou recensământ. Indiferent de rezultatele lui, însă, explicaţiile pentru multele probleme nerezolvate ale Indiei nu se pot situa exclusiv în zona acestor cifre care pot fi mai degrabă folosite ca pretext. Între numărul locuitorilor unei ţări si problemele ei nu există o relaţie directă şi explicită. Criteriile trebuie să fie nu cantitative, ci calitative. Cu alte cuvinte nu numărul, ci calitatea indienilor care trebuie să contribuie la schimbarea sistemelor este importantă. Or, dacă citim rezultatele precedentului recensământ, descoperim că doar 65,38% dintre indieni ştiu să scrie şi să citească. Procentul de analfabeţi este încă destul de mare iar dezvoltarea Indiei s-a făcut prin adâncirea continuă a faliei între bogaţi şi săraci. Între 350 şi 400 de milioane de indieni trăiesc sub standardul de sărăcie. Mai trebuie spus că aceste standarde sunt definite prin capacitatea unui locuitor de a cumpăra alimente cu valoare calorică între 2100 de calorii (în mediul urban) şi 2400 de calorii (în mediul rural) pe zi.
Politica guvernului central se implementează destul de greu în teritoriu pentru că guvernele diferitelor state au un ridicat grad de autonomie locală. Se adaugă, desigur, alte mecanisme greoaie rămase (multe dintre ele, neschimbate încă din vremea colonială) şi corupţia generalizată. Destul, însă, cu cifrele… Ele sunt accesibile oricui şi oricine le poate interpreta. În orice ţară a lumii schimbarea şi reforma (cuvânt atât de drag românilor) se petrec doar în măsura în care populaţia poate contribui la realizarea lor. Şi nu numai declarativ… Problema este că, atât în India cât şi în România, prea mulţi cetăţeni consideră că lucrurile merge bine. Nu perfect, dar bine… destul de bine. Indienii îţi vor spune că sistemul lor de educaţie e foarte bun, îţi vor vorbi despre indienii care lucrează pentru NASA sau Microsoft (vă sună cunoscut?), îţi vor vorbi despre cât de bine se păstrează în India tradiţiile în comparaţie cu decăderea morală a Europei sau Americii, îţi vor povesti cu mândrie despre programele lor spaţiale sau despre armata naţională. Şi, mai presus de toate, numărul mare al populaţiei serveşte mai mereu ca scuză, dar şi ca pretext pentru o mândrie naţională rar disimulată. În definitiv, India este în „top ten” între democraţiile Asiei şi asta sună bine. O sumă de alte statistici pot fi aduse în sprijinul mândriei naţionale de care se simt animaţi indienii. Un singur detaliu stă în calea discursului patriotard şi a statisticilor care ar putea fi aduse ca argument în favoarea lui: realitatea străzii. India rămâne încă o ţară murdară şi zgomotoasă, cu un spirit civic aproape inexistent, cu dese exagerări în zona politicului (printre altele, şi efervescenţa militanţilor comunişti), cu realităţi „culturale” cel puţin inedite (urinatul în spaţii publice, scuipatul pe stradă, nerespectarea regulilor în trafic etc.), cu relativ multe conflicte interreligioase care mocnesc (dar, din păcate, nu cred că vor mocni pentru multă vreme).
Trăiesc într-un oraş cu o densitate de aproximativ 9294 de locuitori pe kilometru pătrat. Evident, percepţia mea este grav afectată de supravieţuirea zi de zi într-un asemenea spaţiu. La fel de evident (am mai spus-o!), mai nimic nu poate fi spus şi extrapolat imediat la nivelul întregii ţări. „Incredible India” este o etichetă perfect valabilă în primul rând din cauza versatilităţii semantice a acestui „incredible” şi mai apoi pentru că India este genul de ţară despre care nu se poate vorbi decât dintr-o perspectivă subiectivă. Sistemele mari, gestionate de stat, nu funcţionează şi sunt frecvent înlocuite de simplele relaţii interumane. Deschiderea unui cont bancar poate dura de la câteva săptămâni până la 3-4 zile (sau poate chiar mai puţine, cine ştie?!), biroul de informaţii din marile gări este inaccesibil (zeci de oameni se zbat să ajungă în faţa lui), dar poţi găsi oricând un indian amabil care te poate ajuta sau lămuri, poţi fi înşelat sau transportat pe gratis dintr-o parte în alta a oraşului în funcţie de starea de spirit a celui care conduce ricşa, poţi fi agresat(ă) sau invitat amabil să bei un ceai, pe scurt totul e relaţie interumană, totul depinde de atâţia factori impredictibili încât cine îşi face planuri în India îşi pierde timpul degeaba. În tot acest context, a scrie despre India este mai degrabă a ţine un jurnal decât a vorbi la modul obiectiv despre o ţară. Si tocmai acest lucru este în defavoarea Indiei. Am întâlnit turişti extaziaţi de această imprevizibilitate, de această libertate de a încălca reguli, de această labilitate a sistemelor politice sau sociale. Însă, oricât de fascinant ar fi să trăieşti într-o ţară în care totul depinde de oameni şi nu de sisteme, pe termen lung progresul nu poate fi asigurat decât de mecanisme fiabile. Altfel, un stat va depinde mai mereu de toanele şi mofturile slujbaşilor lui. Iar ele (mofturile şi toanele) nu pot fi coerente.
Ein Hod înseamnă pentru unii Muzeul Janco-Dada (după numele celebrului pictor Marcel Iancu, unul dintre părinţii Dadaismului, mişcare artistică de avangardă), pentru alţii – satul artiştilor, cu galeriile de artă şi atelierele de creaţie, întemeiat în 1953 de acelaşi Marcel Iancu, în sudul muntelui Carmel, la câţiva kilometri de Haifa. În Ein Hod au locuit faimoasa dansatoare şi coregrafă Gertrud Kraus, poeţii Natan Zach şi Haim Hefer, actorii Ghila Almagor şi Gavri Banai, cântăreţul Shlomo Artzi, pictorii Zahara Shatz, Michael Gross şi mulţi alţi artişti de valoare. Pentru mine însă, Ein Hod este, în primul rând, Tuvia Iuster.
Nu mai ţin minte când ne-am cunoscut, probabil la una dintre expoziţiile din Ein Hod, când au fost prezentate sculpturile lui. Dar, în scurt timp, ne-am împrietenit şi am găsit imediat un limbaj comun, cel al dragostei de oameni. Şi din acea zi, de câte ori plecam spre nord, cu turişti din diferite ţări, mă opream la Tuvia, mă îndreptam direct spre terasa casei sale, şi, înconjuraţi de zeci de sculpturi, ne aşezam la un „pahar de vorbe”.
Tuvia Iuster s-a născut la Braila, în 1931. După absolvirea unei şcoli de meserii în Bucureşti, lucrează ca model pentru sculptorii Boris Caragea, Zoe Băicoianu şi A. Szobotka, la Institutul de Arte Plastice din capitala României. Autodidact, modelează nuduri şi este încurajat de artişti să mânuiască dalta şi ciocanul. Primele sale sculpturi, „Sfarmă-Piatră” şi „Tânara” sunt acceptate la o expoziţie de grup, în 1958 obţine premiul doi la un concurs, însă, înainte de a putea primi acest premiu, emigrează în Israel şi, în 1959, se stabileşte în Ein-Hod, într-o veche casă abandonată, puţin în afara satului, devenind responsabil cu de toate, dar, mai ales, cu paza, fiind dotat cu o statură remarcabilă şi o musculatură de invidiat.
Cariera sa de sculptor capătă o nouă direcţie în Israel, fiind îndrumat de Marcel Iancu şi Rudy Leimann. În scurt timp însă, rebel din fire, iese de sub tutela dascălilor săi şi începe să sculpteze fără încetare, în bronz, lemn, piatră, fier, aluminiu, marmură, influenţat de Brâncuşi şi Henry Moore, dar reuşind să-şi impună propriul său stil.
Deschide prima expoziţie personală în 1961 la Tel-Aviv, urmată de alte peste 40, în Israel, Italia, Franţa, Austria, Germania, USA, România. De-a lungul vieţii sale a creat peste 1000 de opere de artă, 600 fiind răspândite în multe colţuri ale lumii.
În anul 2004, în Editura Caleidoscop Cultural din Bucureşti apare cartea “Cântecul Pietrei”, conţinând fragmente din interviurile cu Tuvia şi articole scrise de sculptor de-a lungul anilor în publicaţiile de limbă română din Israel, precum şi note critice referitoare la opera sa. “Cântecul Pietrei” este un şirag de mărturisiri, unele dintre ele foarte intime, despre viaţa artistului, relaţia sa cu divinitatea, cu oamenii din jur, cu creaţia sa, un dialog cu el însuşi, care cuprinde atât lucruri simple legate de existenţa zilnică, cât şi crezurile sale:
“Eu lucram în fier şi nu urmăream neapărat exactitatea dimensiunilor, nu eram meseriaş, nu iubeam precizia… Aici a fost începutul de artă, de sculptură. Faptul că lucram cu metal cald, cu fier forjat, că apăreau forme finite. Numai că la şcoală nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia să devin specialist şi nu artist. Lucrarea mea trebuia să devină utilă, dar eu nu doream decât să fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viaţă întreagă, dar nu neaparat din spirit de opoziţie, ci prin incapacitate naturală de a fi precis. De altfel gândeam că un obiect care este foarte exact, care se potriveşte la milimetru este ceva puţin absurd.”
Un freamăt interior permanent, o căutare neîncetată a esenţei, a secretelor materiei şi a formei în care putea să îşi exprime sentimentele s-au cristalizat de-a lungul vieţii sale în sculpturi celebre precum “Sărutul”, “Scara lui Yaakov”, “Sacrificiul lui Itzhak Rabin”, “Eternitate”, “Internitate”, “Coloana”, ”Îmbrăţişarea”, ”Simbol”, ”Păsări”, ”Kama Sutra”, ”Clopot de luptă”, ”Clopot de pace”.
Orice subiect era atins de mâinile artistului cu delicateţe, parcă alintând marmura sau metalul, dar rezultatul final este întotdeauna plin de energie, transmiţând oamenilor din jur o gamă infinită de sentimente, de la simpla emoţie a contemplării, la revoltă, sau la percepţia diferită a divinităţii.
Această atingere a divinului o găsim sintetizată în cuvintele lui Tuvia: ”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forţă atât de uriaşă şi care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, şi spun a religiilor, fiindcă fiecare religie îşi are mistica ei, care încearcă să explice chiar forţa pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul şi alteori chiar absurdul.”
Tuvia a fost un perpetuum mobile, un neastâmpărat în artă şi în viaţă. Răsfăţat de femei, pe care la rândul lui ştia să le alinte, într-o permanentă goană dupa mirajul sexului frumos, Tuvia îşi exprima nevoia de a iubi şi a fi iubit în numeroase sculpturi de femei, după părerea mea cele mai reuşite opere ale sale. Pentru că Tuvia iubea femeia, era un nonconformist, însetat de noi aventuri.
Permanent înconjurat de prieteni, plin de vitalitate, iubind oamenii, dar şi un pahar de vin bun, era totodată devotat copiilor săi, Baba şi Manu şi nepotului său Sorin care a crescut în casa artistului din mijlocul pădurii. Alături de Tuvia, ultima sa soţie, Silvia “a fost ca şi o mamă a copiilor mei, pentru că, fără să se impună ca mamă, şi fără să-şi ceară drepturi, ea şi-a îndeplinit foarte multe datorii, ceea ce arată un caracter nobil”.
Chiar în momentele sale grele, când sănătatea îi devenise precară, Tuvia a rămas un optimist, mereu cu zâmbetul pe buze, casa lui fiind deschisă tuturor, aşteptând vizitatori cu care putea să închine un pahar, să îşi depene amintirile, sau numai să schimbe impresii despre artă. Atât în operă cât şi în viaţă, spiritul de aventură, forţa şi sensibilitatea au fost sursele sale de energie şi dragoste pentru oameni.
A murit în 27 Aprilie 2005, dar parcă a rămas între noi. Puţin timp după încetarea sa din viaţă, galeria Kastra din Haifa a prezentat o mică retrospectivă a creaţiilor sale. La comemorarea de un an de la deces, în Muzeul Janco-Dada a avut loc o festivitate-omagiu în memoria artistului, la care s-a prezentat şi un film despre viaţa şi cariera sa. Prin grija Silviei şi a copiilor săi, în mijlocul naturii, în parcul cu sculpturi, s-a construit o mică galerie, cu creaţiile lui Tuvia, deschisă pentru numeroşii săi prieteni şi pentru trecătorii care îşi poartă paşii prin Ein Hod.
Din când în când ajung la casa lui Tuvia, revăd terasa unde stăteam la palavre cu prietenul meu. Acum mă întâmpină doar Silvia. Vorbim, desigur, despre Tuvia. Îl aşteptăm în orice clipă să apară în uşă, din atelier, sau din spatele unui copac, şi cu vocea lui puternică să ne invite la un pahar de vin. Tuvia Iuster a murit doar fizic. Spiritul lui, zâmbetul, prietenia, dragostea de oameni au rămas în Ein Hod şi în sufletul nostru.
(Am republicat acest articol, apărut în numărul din 21 ianuarie 2009 al revistei Acum, pentru a marca cei cinci ani scurşi de la moartea sculptorului Tuvia Iuster)
yesterday
eram în ultimul tramvai purtând şevaletul demodat
şi dacă îţi spun cum pictam din nou pe furiş
peisajul uitat despre lumea întoarsă din mine
prin camere cu oglinzi acoperite de cearşafuri
uleiurile îmi vibrau sub degete ca atunci
cînd eşti singur şi vezi în depărtare podul de flori
străvezie fata morgana
poate că am coborât demult dincolo
de la o vreme cineva adună culorile uscate pierdute
sau e urma albastrului cobalt
despre care nimeni nu a scris în decembrie
se spune că pictorii de noapte sînt datori doar cerului
eu?
doar acestor pietre de pod arse
încă mai simt caiele vii răsucite prin palme
pânzele vechi pline de mîl
printre şiruri albe de consoane
dintr-o altă carte cu pagini de nisip
osaturi litografiate subţiri de mesteceni
recenzii târzii autobiografice
Se implinesc cinci ani de la incetarea din viata a sculptorului Tuvia Iuster ( Braila, Romania,1931 – Ein-Hod, Israel, 2005).
Vineri, 23.4.2010, in satul artistilor, Ein-Hod, Israel, in Galeria Principala, va avea loc vernisajul expozitiei comemorative ” Cintecul Pietrei”, care va prezenta parte dintre creatiile artistului.
– La orele 11, in cimitirul satului, ceremonie (hazkara) in memoria lui Tuvia Iuster.
– La orele 12, in Galeria Artistilor, festivitatea-omagiu a expozitiei retrospective” Cintecul Pietrei”, dupa cartea cu acelasi nume a artistului.
Vor vorbi despre Tuvia Iuster si opera sa:
– Liana Saxone-Horodi – pictorita si prietena a sculptorului – „prietenul meu Tuvia”
– Ora Lahav-Shaltiel ( reprezentanta a coloniei artistilor) – omagiu lui Tuvia Iuster.
– Dan Bela Krizbai ( atasat cultural al ambasadei Romaniei in Israel).
– Manu Iuster – fiul sculptorului – Tatal meu, Tuvia.
– Vlad Solomon – prieten al artistului – Tuvia Iuster, creatie, crez si dragoste de oameni.
Familia si prietenii invita publicul din Israel la deschiderea expozitiei.
Doua citate semnificative din „Cintecul Pietrei”, Ed. Caleidoscop Cultural, Bucuresti, 2004:
“Eu lucram în fier şi nu urmăream neapărat exactitatea dimensiunilor, nu eram meseriaş, nu iubeam precizia… Aici a fost începutul de artă, de sculptură. Faptul că lucram cu metal cald, cu fier forjat, că apăreau forme finite. Numai că la şcoală nu se aprecia rezultatul modificat. Eu trebuia să devin specialist şi nu artist. Lucrarea mea trebuia să devină utilă, dar eu nu doream decât să fac obiecte nenecesare. Eu nedisciplinat am fost o viaţă întreagă, dar nu neaparat din spirit de opoziţie, ci prin incapacitate naturală de a fi precis. De altfel gândeam că un obiect care este foarte exact, care se potriveşte la milimetru este ceva puţin absurd.”
”Cred într-un Dumnezeu, dar nu într-unul cu perciuni, sau într-unul cu cruce, sau într-unul care împarte aghiazmă, ci într-un Dumnezeu mare, misterios, pe care-l concep, dar nu-l pot explica, pentru că sunt prea mic pentru a explica o forţă atât de uriaşă şi care nu are formă. Deci, în sculptura mea încerc să pun nu lucruri misterioase, ci mistice. Mistica este o parte a religiilor, şi spun a religiilor, fiindcă fiecare religie îşi are mistica ei, care încearcă să explice chiar forţa pe care nu o poate nimeni explica. Neputând-o elucida, inventează tot felul de rituri, ritualuri, tot felul de lucruri care uneori ating fantasticul şi alteori chiar absurdul.”
interviu cu Alexandru Cherecheş – un Drept Între Popoare
Preambul: În 2009 Alexandru Cherecheş, din Şimleul Silvaniei, a primit titlul de Drept între Popoare – acordat de Statul Israel – persoanelor care au salvat evrei în timpul Holocaustului. Distincţia a fost atribuită pe baza depoziţiei descendenţilor rabinului Josef Lax, din America. “Avem peste 100 de nepoţi şi 400 de strănepoţi, datorită unui singur lucru salvarea tatălui nostru.”- scria Malka Lax, fiica rabinului din America. De curând am avut prilejul să-l întâlnesc pe Alexandru Cherecheş, care mi-a povestit despre cele întâmplate în vara anului 1944.
A.G.: Spuneţi-mi câte ceva despre dumneavoastră.
Alexandru Cherecheş: M-am născut în 1927, în ziua de 19 noiembrie. În 1941 am venit cu mama în oraş şi ne-am oprit aici, în centru, în faţa prăvăliei unui evreu, Samuel Lengyel. O cunoştea pe mama şi a întrebat-o „Ce faci, Anuţa ?” „Bine!” „ Băiatul ăsta e al tău?” „Da” „Nu mi-l dai ucenic la prăvălie ?” „Ba da”- i-a zis mama. Şi aşa am intrat ucenic cu contract făcut după toată regula şi am urmat şcoala profesională în limba maghiară. Pe atunci părinţii mei lucrau, în parte, pământurile altora şi erau tare săraci. Am trecut prin toate greutăţile. Vara veneam desculţ la lucru, pentru că părinţii n-aveau bani să-mi cumpere o pereche de sandale. Mâncam mămăligă şi pită de mălai, iar hainele îmi erau peticite. Am trecut prin toate necazurile. !poza210!
A.G.: Povestiţi-mi cum a fost când i-au adunat pe evrei.
Alexandru Cherecheş: În vara anului 1944 eram premilitar. Atunci când a venit ordinul de adunare a evreilor, ne-au trimis să-i anunţăm pe noi, premilitarii:
„ Duceţi-vă pe strada cutare, la numărul cutare şi spune-ţi-le evreilor să iasă din case. Pot să-şi ia cu ei ceva de mâncare şi câteva haine, atât. Toate valorile trebuie predate!” I-au dus lângă şcoala evreiască unde era o curte mare. Pe noi ne-au pus să stăm de cordon şi evreii treceau printre noi să-şi predea toate valorile. Pe mine mă cunoştea o fată , o chema Nuşi Bordea. Când a trecut pe lângă mine m-a înghiontit şi mi-a spus: ”Ia asta de la mine, să nu le dau lor!”. Era un ceas de aur cu un lanţ gros. Dar nu am îndrăznit să-l iau că nu ştiam cine era în spatele meu şi mă putea pârî. M-ar fi împuşcat pe loc. În stradă era o masă mare pe care se strângeau bijuteriile. O masă de vreo şase metri lungime pe care se adunase un morman de bijuterii şi aur. La Şimleul Silvaniei trăiau peste o mie de evrei. M-am ferit să nu mă vadă patronul meu, ca nu cumva să vrea să-mi dea şi el oareceva. După aceea i-a dus în ghetoul de la Cehei. Am fost şi eu să-i văd acolo. La intrarea în ghetou era un jandarm ungur care-l bătea pe unu. Îl legase şi-l lovea cu biciul ca să spună dacă mai avea aur şi unde-l ascunsese. Îşi băteau joc de toate tinerele. Aşa a fost …Nu le era milă. Mie mi-e milă şi de un şoarece. Erau jandarmi unguri, nu ştiu de unde au fost aduşi, din aceia care purtau pană de cocoş la pălărie. Evreii au stat un timp la Cehei, după care i-au dus la Auschwitz. Înainte de a-i urca în tren, i-au pus să se dezbrace în chiloţi şi maiou şi le-au luat toate hainele. După plecarea lor rămăsese o grămadă de haine. Cei care aveau căruţă au fost obligaţi să meargă acolo la adunatul hainelor. Şi eu am fost cu bunicul. Erau vreo sută de căruţe acolo.
A.G. : Cum i-aţi salvat pe evreii fugari ?
Alexandru Cherecheş: Bunicu-meu avea pădure, vie şi livadă, la cinci kilometri de oraş. Într-o zi m-am dus la el. Eram singur, doar cu câinele meu. La un moment dat a început să latre şi a ieşit de pe cărare. Am tras eu de el să ne continuăm drumul, dar câinele tot lătra şi mă trăgea într-o parte. Atunci am zărit un evreu bărbos care a scos capul dintre tufe şi, văzându-mă cu şapcă de premilitar m-a întrebat: „Ce eşti, ungur sau român?” „Român”. Dar cine-i acela care sapă sus în grădină?” „Bunicu-meu!” „Du-te spune-i să vină până aici”. M-am dus la bunicul, sus în grădină, şi i-am spus: ”Bunicule, e ascuns aici un evreu şi te roagă să vii până la el.”. Dar bunicul s-a speriat tare şi nu a vrut să coboare. M-am întors şi i-am spus evreului că bunicul nu vine. Atunci am aflat că nu era singur, ci cu alţi doi.
A.G.: Îi cunoşteaţi ? !poza212!D
Alexandru Cherecheş: Cel cu care vorbisem era Jossy Lax. Pe ceilalţi doi nu-i cunoşteam. Am aflat mai târziu că se numeau Adler şi Katz. Jossy m-a întrebat: „Taică-tău unde e?” Tata se ascundea tot prin pădure, pentru că dezertase. Pe bărbaţii români i-au luat la muncă forţată. Tata a fost încorporat la detaşamentul de muncă de la Carei. A venit într-o permisie şi n-a mai plecat înapoi. Venise cu un vecin şi când acela s-a întors la unitate, tata i-a dat o carte poştală pe care a scris: „Dragii mei soţie şi copil, am plecat cu un tren german care nu ştiu unde mă duce. Vă sărut pe toţi.” şi l-a rugat s-o expedieze dintr-o gară. Aşa că noi am primit cartea aceea poştală, ca şi cum ar fi fost de la tata. El a stat o vreme acasă, dar apoi a plecat la pădure pentru că au început să-l caute. Când au venit jandarmii să întrebe unde e tata, le-am arătat cartea poştală şi am spus că noi atâta ştiam despre el cât ne scrisese. Bunicul nu ştia că şi tata era în pădure, nu îndrăznisem să-i spunem. Dacă se afla, ne împuşca pe toţi. Tata s-a aliat cu ăştia trei evrei şi noaptea mergeam cu mama şi le duceam mâncare şi apă, acolo la cinci kilometri de oraş. Lucrurile au mers aşa până când ne-au adunat pe toţi premilitarii din Şimleul Silvaniei, la o şedinţă la casa de cultură. Acolo ne-au spus că în pădurea de la Bic era plină de români şi evrei fugari şi că urma să încercuiască pădurea şi să-i prindă. Când am auzit asta, m-am tot retras până la uşă şi într-un moment de neatenţie am ieşit şi am alergat într-un suflet până acasă şi i-am spus mamei. Mama a izbucnit în lacrimi: „Vai dragă, dacă îl prind pe taică-tău şi pe evrei, ne împuşcă pe toţi!”. Ce era să ne facem ? Frontiera între Ungaria şi România trecea pe la Ciucea, pe nişte coline unde se aflau şi câteva case răzleţe. Mama a mers pe jos 30 de kilometri, a intrat în casele de acolo şi le-a spus oamenilor: ”Am pe soţu-meu fugar şi pe trei evrei. Nu i-aţi putea trece frontiera ? Dacă-i prinde ne împuşcă pe toţi. Şi pe bărbat, şi pe băiat şi pe mine!”. „Aduceţi-i încoace!”- au zis ţăranii de acolo. În seara următoare mama le-a pregătit nişte haine şi merinde şi ne-am dus cu ei 30 de kilometri, până la Ciucea. Ţăranii de acolo i-au trecut frontiera. În 45, când s-a terminat războiul, tata şi cu Jossy Lax a venit acasă. Ceilalţi nu ştiu unde plecaseră. Poate în străinătate. Lax s-a recăsătorit. Am jucat la nunta lui. După un timp a plecat în America. După mulţi ani, am primit de la nepoţii lui cinci scrisori, în care mi-au scris: „Ne-o povestit bunicul nostru cum i-aţi salvat viaţa şi aţi dus apă şi mâncare la cinci kilometri depărtare de oraş. El nu mai trăieşte, dar are 100 de nepoţi şi 400 de strănepoţi. Datorită dumneavoastră, care i-aţi salvat viaţa.” Lax mai avea un frate cu 11 copii. Avea şi acela o prăvălie la Şimleul Silvaniei. Mulţi îi confundau.
A.G. Ce s-a întâmplat cu fratele şi cu familia lui ? Cu familiile celorlalţi ?
Alexandru Cherecheş: I-au omorât pe toţi, la Auschwitz. I-au gazat.
A.G.: Mai fugiseră şi alţi evrei în pădure? Au făcut acţiunea de încercurire şi prindere ?
Alexandru Cherecheş: Nu ştiu să fi fost şi alţi fugari acolo. N-au prins pe nimeni.
A.G.: Spuneţi-mi ceva despre mama dumneavoastră. A fost o adevărată eroină. Cum o chema?
!poza211!
Alexandru Cherecheş: Pe mama o chema Ana Silaghi, de fată, şi Cherecheş după tata. Ambele nume sunt maghiare, dar noi eram români. Mama era o adevărată credincioasă, adventistă de ziua a şaptea. Ţinea sâmbăta. Era un om adevărat. Eu n-aveam decât 16 ani şi am fost alături de ea. Amândoi ne-am riscat viaţa.
A.G.: Ştiţi cumva numele familiei din Ciucea care i-a ajutat pe fugari să treacă în România ?
Alexandru Cherecheş: Nu. N-am ştiut nici atunci. Erau vreo patru case într-o poiană, sus pe deal. Am mers acolo şi i-am rugat să ne ajute, dar nu mi-au spus cum îi cheamă. Nici nu i-am întrebat. Erau oameni cu suflet bun, atâta.
A.G.: Domnule Cherecheş, ce aţi simţit când vi s-a conferit titlul de Drept Între Popoare?
Alexandru Cherecheş: Ce să simt ? Eu mi-am riscat viaţa să salvez oamenii aceia. Dar am sufletul împăcat.
Alexandru Cherecheş a lucrat în comerţ, dar nu s-a îmbogăţit din asta. A împlinit 83 de ani şi este văduv. Când l-am vizitat îşi săpa pomii din grădină şi se bucura de prezenţa nepoatei, studentă la Cluj şi campioană de karate. Manuela este în ultimul an la facultatea de Studii Europene şi scrie o lucrare de diplomă despre Holocaustul din Ardealul de Nord. Povestea bunicului ei va constitui un capitol din lucrare.
Locuiesc de 19 ani în Londra și de abia săptămâna trecută m-am învrednicit să vizitez mormântul lui Karl Marx, din cimitirul Highgate.
Situat pe un deal într-un cartier elegant din nordul Londrei, cimitirul conține mormintele unor personalități celebre, cum ar fi fizicianul Michael Faraday, romanciera George Eliot sau, mai recent, al fostului agent KGB, devenit opozant al regimului Putin, Alexander Litvinenko.
Dar părintele materialismului dialectic și istoric este de departe locatarul pe vecie cel mai faimos al citimirului londonez. Monumentul funerar, cu capul enorm al lui Marx și cu inscripția “Proletari din toate țările uniți-vă”, a fost construit în 1954 din banii Partidului Comunist Britanic (dar știut fiind că acest partid fantomatic era subvenționat, ca multe alte partide comuniste din Occident de Moscova, nu e greu de ghicit cam cine a plătit de fapt…), iar în 1970 a fost ținta unui atentat nereușit cu o bombă artizanală.
La baza monumentului am văzut flori proaspete și vizitatori fotografiindu-se sub capul bărbos al ideologului creditat de unii cu tentativa de aducere a raiului pe pământ, iar de alții ca inspirator al celui mai mare genocid din istoria omenirii.
Cimitirul constă dintr-o colecție de morminte de persoane de diferite naționalități – pe lângă englezi și irlandezi, găsești polonezi, italieni, greci, arabi, chinezi, japonezi, iranieni, evrei și am găsit și o referire la România pe un mormânt. Mormintele sunt într-o stare destul de precară, probabil și datorită solulului, care face ca multe dintre ele să fie înfundate în pământ, chiar după perioade relativ scurte după înmormântare.
Dar sâmbăta în care am vizitat cimitirul era o zi frumoasă de primăvară, totul era verde și Marx a fost doar un pretext pentru a mă bucura de renașterea întârziată a naturii după o iarnă neobișnuit de grea.
Precedentul articol pe care l-am publicat în revista ACUM cu privire la natura divină a lui Isus sau mai degrabă a absenței ei, “Rabinul Yehoshua și creștinătorul său, Shaul din Tars” (http://www.acum.tv/articol/8146) a stârnit reacții vehemente din partea apărătorilor dogmei creștine.
În acel articol făceam recenzia cărții “Cum a devenit Isus creștin – creștinii timpurii și transformarea unui învățător evreu în Fiul lui Dumnezeu”, scrisă de David Barrie (Weidenfeld & Nicolson, Londra, 2008).
Recent am citit o carte, de data asta o poveste, cum o numește autorul ei, Philip Pullman, intitulată “Isus cel bun și ticălosul Hristos”. Publicată la editura Canongate pe data de 1 aprilie 2010, cartea reprezintă o reluare a povestirii din Evanghelii. Diferența este că în cartea lui Pullman, Maria dă naștere nu doar unui singur fiu, ci a doi fii, primul fiind numit Isus, al doilea fiind numit Hristos.
Isus este fiul preferat și este în fapt o copie a celui din Evanghelii, predicatorul pasionat care anunță venirea iminentă a Împărăției Domnului pe pământ. Hristos la rândul său nu are charisma fratelui geamăn, dar este mai cerebral și îl urmărește de la distanță, consemnând în scris vorbele lui Isus și întâmplările legate de misiunea sa, inclusiv minunile înfăptuite.
Hristos are niște conversații cu un personaj misterios, care apare și dispare în mod neprevăzut și care îl îndeamnă să consemneze “adevărul”, nu doar “istoria”, din faptele și spusele fratelui său. Hristos îl întreabă de unde vine și cine e, dar misteriosul personaj păstrează misterul, iar fratele lui Isus ajunge la concluzia că e un înger trimis de Dumnezeu.
Momentul decisiv survine după intarea lui Isus în Ierusalim, de Florii.
“Peste o altă generație, numele lui Isus nu va mai însemna nimic și nici cel de Hristos. Câți vindecători, exorciști și predicatori bat drumurile Palestinei?”, îl întreabă străinul pe fratele lui Isus.
“Zeci și zeci. Fiecare dintre ei va fi uitat, ca și Isus, de altfel. Doar dacă…”
Străinul îi dezvăluie apoi lui Hristos că trebuie să-l trădeze pe fratele său, care devenise suspect autorităților religioase evreești și ocupanților romani. Incredulității lui Hristos străinul îi răspunde că Dumnezeu nu dorește o Împărăție a sa pe pământ, ci Biserică după chipul Împărăției. De aceea, spune el, sacrificiul lui Isus este necesar.
Străinul îi mai spune lui Hristos că perfecțiunea pe care Isus o prevestește oamenilor odată cu venirea Împărăției Domnului este iluzorie și că învierea lui va garanta dăinuirea Bisericii.
După plecarea străinului, Hristos trăiește un zbucium sufletesc intens, dar până la urmă acceptă misiunea și, întâlnindu-se din nou su străinul la palatul marelui preot Caiafa, îl vinde acestuia pe fratele său, care este predat romanilor și răstignit.
Philip Pullman, un cunoscut autor care și-a început cariera scriind romane pentru copii, este un ateu declarat și într-un interviu cu ziarul Times în septembrie 2009 îl credita pe apostolul Pavel ca întemeietor al creștinismului prin inventarea acestei povești despre divinitatea lui Isus.
“Pavel a fost un geniu literar și de imaginație și a avut probabil mai multă influență asupra istoriei omenirii decât orice altă ființă omenească, inclusiv Isus. Iar eu cred că e păcat.” spunea Pullman toamna trecută, adăugând că divinitatea lui Isus e rodul imaginației febrile a lui Pavel.
Scrisă într-o proză simplă și cursivă, cartea lui Pullman îi va scandaliza cu siguranță pe creștinii fundamentaliști și nu numai pe ei. Dar dacă stai să te gândești mai profund realizezi că ideea lui Pullman este extrem de logică și parabola prin care o exprimă este foarte convingătoare. Înainte să înjurați această carte, pe autorul ei și revista ACUM care o recenzează, vă recomand totuși să o citiți și abia după aceea să vă pronunțați.
Era cât pe-aci să avem un subiect adevărat de discutat în weekendul de Paşte.
Unul care ameninţa să scuture obişnuita letargie de cruntă găunoşenie a marilor sărbători, în care ziariştii-ciomag devin brusc pioşi şi citează din sfinţii părinţi. Sau chiar să acopere asaltul amfibiu cu lumină sfântă prin care ÎPS Teodosie, arhiepiscopul nostru multimedia cu înclinaţie spre superproducţii, a debarcat şi a cucerit plaja din Constanţa în noaptea de 4 spre 5 aprilie, AD 2010, întru slava creştinătăţii răsăritene.
Dar o petardă telefonică venită probabil de la Băsescu, direct sau prin intermediul lui Videanu, prieten de lab-tenis cu tatăl împricinatului, l-a făcut pe tânărul diplomat şi prinţ moştenitor în devenire Syda, aka Bogdan Ionescu, să-şi reconsidere urgent planurile de carieră.
Aş fi fost tentat să-i iau apărarea celui linşat de media, deoarece originalităţile de rocker la tinereţe, tatuajele sau lăbărţările prin cluburi nu exclud neapărat geniul de investitor sau analist financiar – vezi băieţii din City-ul londonez. Asta, dacă i-aş fi putut găsi pe undeva CV-ul cu realizări.
Dacă eram în locul lui aş fi fost primul interesat să arăt acest CV în conferinţa de presă unde-mi anunţam demisia, ca să vadă ţara ce capacitate pierde şi să plângă în pernă. Când colo, ziariştii au săpat câteva zile fără succes după misterioasa universitate franceză la care el ar fi studiat.
O fi fost pesemne la vreun training sau şcoală de vară, venite pe fişa postului pe când era consilier la Ministerul Integrării, fapt de care n-ar trebui să facem mare caz: jumătate dintre politicienii sau oamenii publici din România îşi umflă biografia cu studii pe care nu le au, cu înduioşătoarea candoare a angrosistului provincial care s-a umplut de bani, iar acum vrea nobleţe şi recunoaştere.
Tineri parlamentari români îşi trec în CV drept educaţie stagiile de ucenicie politică la partidele-surori din Europa de Vest, care n-au nimic de-a face cu viaţa universitară, ci mai mult cu socializarea, conferinţele politice şi expediţiile la mall după ceasuribolovan şi pantofi Jimmy Choo.
Primarii s-au umplut toţi de mastere în administraţie publică, prezentând ca lucrare strategia de dezvoltare a comunei făcută de consultanţi pe vreun proiect PHARE. Iar lista de profesori universitari, de la Dan Voiculescu la Nicolae Mischie, e atât de lungă şi suprarealistă, încât chiar n-ar avea rost să ne formalizăm cerând cine ştie ce documente de studii lui Syda.
De fapt, cum omul s-a retras, nici n-aş mai fi reluat subiectul dacă n-aş fi convins că nu e primul şi nici ultimul de acest fel. Lecţia generală este că oricât am încerca să copiem procedurile europene de concurs meritocratic pentru funcţia publică, cu dosare, comisii de specialitate, interviuri şi tot restul, societatea şi spiritul local de gaşcă le vor peverti din minutul 1 dacă nu asigurăm în paralel şi o transparenţă a procesului faţă de opinia publică, eventual cu implicarea unei monitorizări externe a concursurilor pentru poziţiile sensibile.
Exact asta recomandam luna trecută în raportul anual al SAR (la www.sar.org.ro) în lista de măsuri modeste, dar concrete şi rapide de reformă a statului, în locul monumentalelor planuri de schimbare constituţională ce vor muta munţii pentru a naşte un şoricel. Mai precis, în situaţia în speţă, comisia trebuia nu doar să verifice dacă dl Syda îndeplineşte condiţiile minimale de angajare (se pare că oricum nu o îndeplinea pe cea de vechime), ci chiar să se uite la acele diplome şi la activitatea profesională a solicitantului.
Să-şi pună întrebarea în ce măsură cineva cu venituri anuale declarate de nici 2000 de euro, dar cu bijuterii de 40.000 de euro, cu limuzine şi un stil de viaţă evident peste nivelul veniturilor individuale – adică un băiat care la 30 de ani trăieşte din afacerile părinţilor – e genul de om ce poate fi luat în serios de investitori adevăraţi, nu doar de comercianţii cu bucata de produse personalizate de lux.
Iar dacă un asemenea dosar a putut trece ca gâsca prin apă printr-un concurs ministerial, în principiu organizat sub atenta supraveghere a Agenţiei Naţionale a Funcţionarilor Publici (ANFP, o instituţie UDMR-istă atât de discretă că nici nu ştiaţi probabil că există), atunci lucrurile nu trebuie lăsate să moară aici.
Imediat după Sărbătorile de Paşte ne trebuie o comisie independentă de anchetă şi un raport, care să arate de ce Ministerul Economiei şi ANFP au păstorit o asemenea gafă de management al funcţiei publice, în ce măsură a greşit comisia de concurs – şi, de ce nu, din cine a fost ea formată, chiar dacă a fost doar executanta unui ordin de sus – şi ce e de făcut mai departe.
Dacă nu procedăm aşa şi nu rupem pisica, cu nume şi prenume, mă tem că va trebui să ne obişnuim cu permanente episoade de tip Syda, aşa cum ne-am obişnuit deja cu butaforiile Tomitanului.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro
Editura Curtea Veche a lansat, în luna martie a acestui an, volumul doi, „Vârsta de aur”, al trilogiei lui Leszek Kolakowski „Principalele curente ale marxismului.
Colectivul de traducători a fost coordonat de Tereza Brânduşa Palade, profesor la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative.
În prefaţă, mă ocup de semnificaţia istorică a bolşevismului şi de conflictul dintre proiectul totalitar leninist şi social-democraţia clasică. Puţini sunt gânditorii care să fi înţeles atât de bine precum Leszek Kolakowski care sunt sursele reale ale fascinaţiei exercitate de radicalismul utopic marxist.
Atunci când ne întâlnim cu paseişti (adeseori ignari, oricum cinici şi iresponsabili) convinşi că a fost totuşi ceva frumos în proiectul ingineriei sociale propuse de tânărul hegelian născut la Trier în 1818, atunci când ni se spune, cu apodictic aplomb, că actuala recesiune ar fi o confirmare a profeţiilor autorului lui „Das Kapital”, este bine să revenim la Kolakowski.
Itinerariul său spiritual este unul al responsabilităţii lucide: după episodul stalinist din tinereţe, au urmat trezirea, deziluzia, redobândirea demnităţii intelectuale, lupta cu „îngerul” unei dialectici instrumentalizată pentru justificarea orbirii.
A sfidat noua eclesiologie leninistă (mitul partidului predestinat, o entitate mistic-charismatică situată, prin dictatul Istoriei, dincolo de Bine şi de Rău) şi a destrămat, în scrierile sale, pretenţia gnozei revoluţionare de a se substitui sacrului autentic.
Hubrisului propriu materialismului secular Kolakowski i-a opus un umanism întemeiat pe recunoaşterea religiei ca parte legitimă a existenţei umane. Întrebat care va fi ţinta luptei sale după comunism, filosoful polonez a răspuns: „Diavolul”.
De fapt, el a fost cel care a definit totalitarismul drept încarnarea Diavolului în Istorie. Utopia Palatului de Cristal, visele Verei Pavlovna din romanul „Ce-i de făcut” de Cernişevski, comandamentul fericirii obligatorii, „Catehismul revoluţionarului” de Serghei Neceaiev, himera egalitarismului absolut plăsmuită de Şigaliov în „Demonii”, s-au tradus concret în experimentul liberticid şi genocidar al bolşevismului.
Filosofia politică dezvoltată de Lenin a avut un singur scop: triumful concepţiei sale asupra revoluţiei. Pentru împlinirea acesteia din urmă orice mijloace şi metode au fost nu doar acceptabile, ci chiar recomandate. Cei percepuţi drept duşmani urmau să fie umiliţi, distruşi, anihilaţi. Pentru a o parafraza pe Hannah Arendt, elementele non-revoluţionare erau etichetate drept dispensabile şi inutile.
Odată cu Lenin, în secolul XX a apărut un nou tip de politică, un machiavelism revoluţionar fundamentat pe elitism, fanatism, angajament necondiţionat faţă de cauza supremă şi substituirea completă a gândirii critice cu credinţa sectar- mesianică în infailibilitatea asceţilor revoluţionari. Experienţa lui Leszek Kolakowski este cât se poate de revelatoare pentru relaţia dintre intelectualii critici şi puterea totalitară.
Începută ca o critică „din interior” a marxismului, despărţirea lui Kolakowski de mirajul ideologic, de ceea ce am numit în volumul meu „Ghilotina de scrum” (Polirom, 2002), frenezia supunerii, s-a consumat ca ruptură completă şi definitivă în magistrala trilogie.
Raţionalismul său a fost unul al calmului ironic, al convingerii că nu putem abandona valorile ultime de dragul unui relativism narcisist şi al unui istorism frivol. Am spus-o de multe ori, marxismul a fost expresia paradigmatică a relativismului etic.
Respectând religiile tradiţionale, Kolakowski a identificat miezul putred, sămânţa apocrifă a religiilor seculare. Tocmai acest voluntarism obsesiv, pentru care compromisul este strict un mijloc, iar nu o cale spre consens şi solidaritate, a dus la cataclismul stalinismului.
În contrast cu noile idolatrii bolşevizante, Kolakowski subliniază că originile ororilor staliniste se află în chiar intenţia leninistă de a utiliza metode barbare pentru a transcende barbaria. Este important aşadar să înţelegem semnificaţia structurilor politice şi simbolice ale leninismului, suporturile care îi asigură succesul ca stat ideologic.
Indiferent cum privim această chestiune, glorificarea statutului predestinat al partidului, împreună cu insistenţa obsesivă asupra formelor conspirative de organizare şi cu un cult al înregimentării fanatice au generat o nouă formă de radicalism politic, ireconciliabil cu tradiţia liberală individualistă occidentală sau cu socialismul democratic anti-autoritar.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro
Unele articole din revista ACUM îi fac pe fasciștii români să iasă la suprafață. Iată de pildă ce scria un anume “liviu” ca replică la articolul lui Zoltan Biro, Ținutul Secuiesc și România http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=11668:
Uite din cauza acestui articol ma voi inscrie in Noua Dreapta pentru ca la atitea oale stricate trebui neaparat un par!
Unii vor spune că exagerez, că nu este de fapt decât un frustrat care profită de anonimatul internetului ca s-o facă pe curajosul. Iar eu am să le răspund că astfel de amenințări nu trebuie minimalizate.
Noua Dreaptă este organizația din România cea mai aproape de definiția unei mișcări fasciste, revendicându-se direct din Mișcarea Legionară dinainte de 1941. O vizită pe pagina oficială (căreia n-am să-i fac publicitate plasând un link) te lămurește rapid despre ce e vorba.
Așa încât unul ca acest “liviu” își găsește perfect locul acolo. Xenofobia (ungurii sunt pentru acest individ “naturalizați” în Transilvania și sunt “dușmanul poporului român”, aflat acolo “de mai bine de 4000 de ani” (!!!!!).) este una dintre trăsăturile de bază ale acestor fasciști români. Ea se exprimă uneori mai în largul ei pe stadioane, unde se scandează “Afară, afară, cu bozgorii din țară”. Tot acolo întâlnim și alte lozinci de sorginte fascistă de tipul “Un milion de ciori, o singură soluție: Antonescu.”
Romii sunt de altfel o altă țintă predilectă a fasciștilor români, un corp străin în mijlocul poporului român, responsabil de stricarea imaginii României și românilor în străinătate și o “plagă” în interiorul țării.
Evreii reprezintă și ei un cal de bătaie pentru fasciștii români, numai că, având în vedere comportamentul precursorului (și pentru unii idol, chiar dacă în secret) lor Adolf Hitler, atacuri deschise antisemite sunt mai delicate, de aceea extremiștii de dreapta folosesc de multe ori un limbaj codificat. Negarea Holocaustului sau mai degrabă (după încriminarea acesteia în dreptul penal românesc, deși legea nu se aplică) contestarea veridicității datelor istorice “oficiale” reprezintă una dintre temele predilecte ale fasciștilor români.
De altfel, fasciștii români au devenit foarte sensibili când e vorba de limitarea libertății de exprimare. Evident, e vorba de libertatea lor de exprimare, pentru că știm bine cum se comportă fasciștii când ajung la putere față de cei care îndrăznesc să-i critice.
Mulți dintre acești fasciști se declară credincioși ortodocși, ba chiar se laudă cu habotnicia lor. Ecumenismul este dușmanul lor de moarte și din punctul lor de vedere doar ortodocșii pot fi considerați români “adevărați”, deși meritele greco-catolicilor în făurirea identității naționale românești sunt incontestabile.
Fasciștii români au o viziune ultra-conservatoare asupra familiei, ei ar dori interzicerea avorturilor și rezervă femeii un rol tradițional, adică în casă, la crescut copiii.
Homosexualii reprezintă un alt inamic desemnat al fasciștilor români, care nu ezită să iasă pe stradă și să scandeze „Nu vrem să fim un neam de poponari!” ori de câte ori e programat un marș al minorităților sexuale, iar uneori mai pun și mâna pe piatră și să arunce în ei, așa cum s-a întâmplat în 2007 la București.
Pentru fascistul român, tot ce iese din concepția sa despre lume și viață este un atac la adresa lui, de cele mai multe o conspirație, fie că e vorba de pașapoartele biometrice (cipul “Diavolului” 666), gripa aviară, războiul din Irak și cel din Afganistan, globalizarea, etc. Cu alte cuvinte, paranoia e în floare printre fasciștii români.
Nu doar fascistul român are astfel de idei, dar spre deosebire de alții, fascistul român le susține cu tentacitate și vehemență și, la o adică, nu ezită să pună mâna pe par, cum se exprimă „liviu”, cel din debutul acestui articol.
Spre deosebire de comunistul român care a dispărut fără urme de pe scenă, retrăgându-se în mod discret spre lada de gunoi a istoriei, fascistul român își face o revenire, chiar dacă limitată, în viața publică a României de azi.
Fascistul român se declară ferm anti-comunist dar nu îmbrățișează valorile democrației liberale, exact așa cum au făcut și Corneliu Zelea Codreanu, Horia Sima sau Ion Antonescu.
Pentru el, capitalismul este la fel de disprețuit ca și comunismul.
Noua Dreaptă și partide obscure precum Pentru Patrie au un impact limitat, dar temele invocate de ele au un anume impact în opinia publică, derutată de tranziția de la o societate totalitară la democrație în condițiile globalizării. Dar experiența unor țări vecine precum Ungaria, Slovacia sau Bulgaria, unde partide extremiste precum Jobbik, Partidul Național Slovac sau Ataka obțin scoruri electorale semnificative trebuie să fie un avertisment pentru România, unde fascismul refuză să însoțească comunismul la lada de gunoi a istoriei.
Niciodata in istoria recenta, Grecia nu a beneficiat de atita reclama pe gratis.
Nici chiar in timpul Olimpiadei, mass media nu a bombardat cu atita informatie despre Grecia.
Atunci un ziar de vaza scria citeva rinduri, cel mult un colt de pagina, daca sportivi din acea tara cistigau o medalie.
In general, Grecia este ignorata de presa straina, asa ca prezenta criza care a prilejuit explozia de informatie despre Grecia, vine ca o mana cereasca bazata pe reclama totala, cu amanunte dintre cele mai diverse.
Orice relatare sau articol despre Grecia incepe cu subiectul criza si se rasfira si se dilueaza in diferite amanunte cit se poate de fantastice.
Orice exagerare a unui oficial strain despre posibila vinzare a monumentelor istorice si a insulelor este preluata, amplificata si interpretata pe toate fetele.
Nu are importanta faptul ca la inceputul fiecarei relatari se vorbeste de rau Grecia sau despre greci, important este sa se vorbeasca.
Presa a a juns in momentul in care o fapta reprobabila nu atrage respingerea publicului concentrat pe amanunte nesemnificative.
De exemplu, toti oamenii care ma intreaba despre Romania o identifica cu Dracula.
Nimic altceva nu conteaza. Cel mult culoarea ochilor femeilor.
Asa si in situatia Greciei; important este ca s-a stirnit curiozitatea, clientii cumparatori vor veni imediat.
Pentru acestia ar fi interesant sa mearga in Grecia, sa bea impreuna cu localnicii descrisi in presa ca ciclopi care arunca cu bani in toate directiile si se distreaza bine.
Clientii de toate sexele vor incerca sa vina in Grecia pentru a petrece bine si uita de ceata continua si frigul nordic.
Criza este o oportunitate, o ocazie pentru unii.
Atunci cind Argentina a declarat faliment, guvernul grec a trimis acolo, un avion plin de functionari publici, oameni de afaceri si ziaristi care sa analizeze situatia si sa traga invataminte.
Singura actiune a oamenilor de afaceri a fost sa demonteze fabrici de conserve din Grecia si sa le relocheze in Argentina.
In rest, voiajul s-a transformat in amintirea unei calatorii de vis cu mincare, femei si deplasari in locuri indepartate si nevazute pina atunci si care a costat o avere pe contribuabilul elen.
Este sigur ca anul acesta Grecia va inregistra un aflux de turisti orbiti de reclama totala.
De aceea, indemn cititorii sa mearga in Romania in locuri necunoascute si pe unde nu trece trenul si masina.
„Politica este arta de a-i face pe oameni să creadă”
(Machiavelli)
Disputele care există la Chişinău în legătură cu semnificaţia zilei de 7 aprilie trebuie aşezate pe ecranul mai larg al bătăliei pentru simboluri care a marcat istoria RM de la constituirea ei recentă până astăzi.
Bătălia pentru simboluri
Confruntarea pentru validarea, aproprierea şi interpretarea unor simboluri comunitare a însoţit orice construcţie statală, dar, date fiind circumstanţele apariţiei RM, aici lucrurile au căpătat o turnură specială. Niciunde în spaţiul european, poate, această confruntare politico-identitară nu a fost mai tensionată şi mai plină de dramatism. S-a spus cu temei că politica înseamnă, până la urmă, o bună gestionare a simbolurilor, pentru că ceea ce numim coeziunea societăţilor sau coerenţa unui proiect social se realizează în jurul simbolurilor care devin, concomitent, politice, culturale şi identitare. În RM, bătălia pentru simboluri şi pentru reocuparea spaţiului gol lăsat de prăbuşirea URSS, inclusiv la nivelul simbolisticii, a fost rapidă şi dramatică. Confuziile identitare ale tânărului stat, la fel şi tensiunile interne între diversele opţiuni geopolitice, pot fi urmărite cercetând simbolistica pusă în mişcare de atunci.
Confuzia simbolurilor sau simbolurile confuziei
Cineva ar putea începe această succintă trecere în revistă a simbolisticii din stânga Prutului chiar cu efigia aleasă de Frontul Popular ca simbol politic: Ştefan cel Mare, nu Eminescu, în ciuda faptului că Eminescu era deja un simbol mai semnificativ în resurecţia identitară a basarabenilor (Grigore Vieru, Cenaclul „Mateevici” întrunit la bustul lui Eminescu etc.). Chiar dacă nu toţi participanţii erau conştienţi de asta, în esenţă, Ştefan cel Mare putea, teoretic, îndeplini două funcţii: pe de-o parte, referinţa „statalistă” la voievodatul Moldova, pe de alta, semnificaţia şi relevanţa lui incomparabil mai redusă atunci în dreapta Prutului decât cea a simbolului Eminescu.
O altă încărcătură simbolică relevantă poate fi detectată în „Legea cu privire la schimbarea denumirii statului R.S.S. Moldova în Republica Moldova Nr. 589-XII din 23.05.91” unde, în primul articol, scrie: „Statul suveran R.S.S. Moldova se numeşte Republica Moldova (în formă prescurtatată Moldova)”.
Referinţa „Moldova”, deşi prescurtată, devine, tacit, denumire oficială a statului, inclusiv în documente sau reuniuni internaţionale, cu implicaţii (geo)politice evidente. Lista bătăliilor simbolice din stânga Prutului este extrem de lungă: asumarea exclusivă şi abuzivă a moştenirii simbolice a voievodatului Moldova; Congresul „Casa Noastră – R. Moldova”; utilizarea oficială a etnonimului „popor moldovenesc” şi includerea în Constituţia din 1994 a „limbii moldoveneşti”; interzicerea la Radioteleviziunea din RM a folosirii noţiunii de „Basarabia”; inventarea Uniunii Scriitorilor de „limbă moldovenească” Nistru; constituirea şi susţinerea „Comunităţii moldovenilor din România”; tentativele de excludere a sărbătorii „Limba noastră cea română” din 31 august; războiul cu monumentele cu simbolistică şi semnificaţie românească; sârma ghimpată peste Prut; deturnarea unor sărbători şi înlocuirea cu altele gen „aniversarea eliberării Moldovei de sub ocupaţia fascistă”; „Concepţia politicii naţionale de stat a RM” a lui Voronin; aşa-zisul „Dicţionar moldovenesc-românesc”; transformarea românilor în „minoritate etnică”; manualele de „istorie integrată” în versiunea comunistă etc. Lista nu este, evident, exhaustivă, şi ea rămâne deschisă…
7 aprilie şi memoria colectivă
Evenimentele din aprilie 2009 trebuie citite şi prin aceată grilă. Consecinţele politice ale acestora au fost enorme. În esenţă, „7 aprilie” este actul de identitate politică al unei generaţii care, neîmpinsă de nimeni pe la spate şi fără protecţia reflectoarelor CNN – aşa cum s-a întâmplat la Kiev în timpul „revoluţiei oranj” -, a ieşit în stradă decisă să arunce din scenă „ultimul regim comunist din Europa”. Şi, prin presiunea morală pe care a exercitat-o, a reuşit! După instalarea la putere a AIE, au urmat două bătălii esenţiale legate de acest eveniment. Prima, mai vizibilă, are în prim-plan „Comisia pentru investigarea evenimentelor din 7 aprilie” şi vizează dimensiunea juridică a fenomenului. A doua, mai puţin vizibilă, vizează dimensiunea simbolică – este vorba despre bătălia politico-simbolică pentru 7 aprilie şi locul lui în memoria colectivă. În această bătălie trebuie urmărite modul în care este el livrat populaţiei, pe de-o parte, şi modul în care e asumat politic, pe de alta. Primii care au înţeles miza au fost comuniştii. Profitând de lipsa de unitate a AIE în această chestiune – unul dintre membrii Alianţei se afla de partea cealaltă a baricadei în timpul evenimentelor -, laboratoarele PCRM au declanşat o acţiune concertată pentru deturnarea şi macularea simbolisticii din jurul lui 7 aprilie. Iar punctul culminant al acestei campanii este recenta declaraţie, din 6 aprilie, a Comitetului Central al PC la un an după evenimente: „În rezultatul alegerilor din 29 iulie 2009 opoziţia a devenit guvernare, iar organizatorii pogromurilor din 7 aprilie conduc ţara. În intervalul de timp ce s-a scurs ei nu doar că nu au prezentat niciun argument privind necorectitudinea alegerilor, dar au ridicat tragedia naţională din 7 aprilie la nivel de sărbătoare, au ridicat pogromul până la piedestalul revoluţiei”. În această declaraţie politică, 7 aprilie nu este doar o „lovitură de stat”, ci tocmai un „pogrom”, în spatele căruia stă România, după cum acreditau autorităţile comuniste în urmă cu un an. Strategia nu e deloc nouă, referinţa la simboluri cu cele mai negre conotaţii fiind utilizată inclusiv în cărţile de „Istoria Moldovei” semnate de Vasile Stati – deloc întâmplător, autorul „Dicţionarului moldovenesc-românesc”: „în realitate, regimul românesc de ocupaţie prin politica sa şovină a transformat teritoriul dintre Prut şi Nistru într-un imens lagăr de concentrare, în care populaţia era călcată în picioare, schingiuită, împuşcată, batjocorită şi jecmănită”.
Piaţa Universităţii de la Bucureşti şi 7 aprilie de la Chişinău
Bătălia pentru proiecţia simbolică a lui 7 aprilie va continua, chiar se va accentua în eventualitatea unor alegeri anticipate, când nu dimensiunea juridică a evenimentului va prevala, ci dimensiunea politico-simbolică. Lipsa de omogenitate a AIE la acest punct este un handicap, dar trebuie remarcat că, cel puţin două partide din AIE – în special PL şi PLDM – au sesizat corect miza lui 7 aprilie şi dezvăluie public dimensiunea reală a sacrificiului pentru libertate al tinerilor basarabeni. Inclusiv prin măsuri concrete şi palpabile. Dacă ar fi să găsim o comparaţie potrivită a evenimentelor de acum un an din capitala RM cu un alt eveniment răsăritean, aceasta ar fi, la nivel simbolic, Piaţa Universităţii de la Bucureşti. În ciuda unei adeziuni la populaţie mult mai redusă în momentul desfăşurării evenimentelor, „golanii” din Piaţa Universităţii au reuşit, în timp, să consacre piaţa ca „loc simbolic” al politicii româneşti şi să îşi transforme porecla în renume. Este ceea ce au de făcut de aici înainte tinerii basarabeni şi liderii lor politici. Aşa cum mesajul democratic şi pro-euroatlantic al Pieţei a devenit normalitate politică la Bucureşti, mesajul anti-comunist şi pro-european al lui 7 aprilie trebuie să devină normalitate la Chişinău.
Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md
Alianta pentru Integrare Europeana (AIE) – coalitia de guvernare – a decis ca Presedintele Republicii Moldova sa fie ales direct de catre popor. Solutia propusa de AIE este in concordanta cu vointa cetatenilor, rezultata din sondajele de opinie. Intrucat modul de alegere a Presedintelui este reglementat in Constitutie, solutia propusa de AIE implica modificarea/revizuirea Constitutiei.
Cum poate fi revizuita/modificata Constitutia
Sediul materiei este Titlul VI, art. 141-143 din Constitutia Republicii Moldova si art. 76-86 din Regulamentul Parlamentului Republicii Moldova.
a) Proiectul de lege sau propunerea legislativa de modificare a Constitutiei se depune la Curtea Constitutionala. Curtea este obligata sa se pronunte asupra initiativei in cauza potrivit art. 135 alin.(1) lit.c) din Constitutie. In cadrul acestei etape, Curtea nu are dreptul sa blocheze initiativa de revizuire, ci doar verifica indeplinirea conditiilor constitutionale pentru initierea revizuirii. Decizia Curtii Constitutionale, avand valoarea juridica a unui aviz, se adopta cu votul a cel putin 4 judecatori din 6.
b) Proiectul de lege sau propunerea legislativa de revizuire a Constitutiei se prezinta Parlamentului impreuna cu avizul Curtii Constitutionale [art. 141 alin.(2)]. Ulterior prezentarii proiectului de lege sau propunerii legislative, Parlamentul va incepe dezbaterea, dar numai dupa expirarea termenului de 6 luni din momentul prezentarii proiectului sau propunerii in cauza.
c) Dezbaterea se va desfasura in cel putin doua lecturi. In urma dezbaterilor, Parlamentul VA adopta legea constitutionala cu votul a doua treimi din numarul deputatilor alesi, in termen de un an de la data prezentarii initiativei pentru revizuirea/modificarea Constitutiei. In cazul in care termenul de un an VA expira fara votul Parlamentului, propunerea se VA considera nula [art. 143 alin.(2)]
c) In urma votarii de catre Parlament, legea constitutionala se va promulga de catre Presedintele Republicii Moldova in temeiul art. 74 alin.(4) coroborat cu art. 93 alin.(1) si art. 94 alin.(1) din Constitutie. Decretul de promulgare se va trimite spre publicare in Monitorul Oficial al Republicii Moldova (art. 76).
Solutia referendumului
Un simplu calcul pe hartie arata ca AIE nu dispune de 2/3 din voturi pentru a modifica Constitutia. Atragerea unor eventuali transfugi din PCRM pare imposibila. In astfel de conditii, propunerea legislativa inaintata de AIE are toate sansele sa ramana blocata in Parlament. Utilizarea instrumentului referendumului ar putea fi solutia salvatoare pentru AIE. Presedintele Republicii Moldova sau Parlamentul pot cere poporului sa-si exprime, prin referendum, vointa asupra celor mai importante probleme ale natiunii, in temeiul art. 88 lit.f) si, respectiv, art. 66 lit.b) din Constitutie. Rezultatul acestui referendum poate fi usor anticipat, in contextul recentelor sondaje de opinie care evidentiaza dorinta clara a moldovenilor de a-si alege direct Presedintele.
Un astfel de referendum nu poate tine loc de modificare a Constitutiei, intrucat aceasta procedura este clar reglementata in art. 141-143 din Constitutie. Cu alte cuvinte, acesta nu poate eluda sau infrange dispozitiile Constitutiei. Totusi, procesul de modificare a art. 78 din Constitutie poate fi dublat de un referendum.
Potrivit art. 75 alin.(2) “Hotaririle adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridica suprema.” In aceasta situtie, se recomanda ca, pe durata celor 6 luni de la data emiterii avizului Curtii Constitutionale si pana la inceperea dezbaterii propunerii legislative in Parlament, aceasta chestiune sa fie supusa referendumului. In urma votului dat de catre popor (care, dupa toate probabilitatile, va fi unul PRO), se poate continua procedura constitutionala de revizuire a Constitutiei. In acest fel, dupa expirarea celor 6 luni de la avizul Curtii Constitutionale si prezentarea propunerii legislative in Parlament, initiativa de modificare a art. 78 din Constitutie, dublata de rezultatul referendumului, trebuie sa imbrace haina juridica a unei legi constitutionale, in virtutea art. 61 din Constitutie, din care rezulta ca “Parlamentul este unica autoritate legislativa a statului”, coroborat cu dispozitiile art. 75 alin.(2), potrivit caruia “hotararile adoptate potrivit rezultatelor referendumului au putere juridica suprema”.
Fractiunea parlamentara a PCRM si “gruparea Turcan” vor fi in imposibilitate de a vota impotriva solutiei propuse de AIE, care se va regasi si in rezultatul referendumului. In caz contrar, votul lor ar fi impotriva vointei poporului si, in acelasi timp, neconstitutional.
Neconstitutionalitatea demersului de a nu se conforma rezultatelor referendumului
In cazul in care PCRM si “gruparea Turcan” se impotrivesc votarii propunerii legislative de modificare a art. 78 si aceasta propunere legislativa este respinsa in Parlament, acest act poate fi incadrat in albia neconstitutionalitatii. Astfel, poate fi invocata incalcarea urmatoarelor articole din Constitutie:
a) Art. 2 coroborat cu art. 75 alin.(2) din Constitutie. Potrivit art. 2 alin.(1) din Constitutie “Suveranitatea nationala apartine poporului Republicii Moldova, care o exercita in mod direct si prin organele sale reprezentative, in formele stabilite de Constitutie”. Art. 75 alin. (2) statueaza “Hotaririle adoptate potrivit rezultatelor referendumului republican au putere juridica suprema”. Din interpretarea acestor articole, rezulta ca decizia poporului, exprimata prin referendum, are putere juridica suprema pentru autoritatile statului. Parlamentul, in calitate de unica autoritate legislativa a tarii [art. 60 alin.(1)], are obligatia de a oferi suport juridic rezultatelor referendumului, prin adoptarea legilor care sa consacre aceste rezultate [art. 66 lit.a) coroborat cu art. 72 alin.(1)].
b) Art. 68 alin.(1) din Constitutie. Potrivit acestui articol “In exercitarea mandatului, deputatii sint in serviciul poporului”. Aplicand acest rationament prin raportare la art. 2 si art. 75 alin.(2) din Constitutie, deducem ca deputatii nu pot actiona impotriva poporului sau a vointei pe care acesta si-o exprima prin referendum. In caz contrar, demersul lor ar fi unul vadit neconstitutional.
c) Art. 15 din Constitutie. Potrivit art. 15 din Constitutie “Cetatenii Republicii Moldova beneficiaza de drepturile si libertatile consacrate prin Constitutie [..]”. Or, prin incalcarea articolelor mentionate mai sus, dreptul cetatenilor de a-si exprima vointa asupra celor mai importante probleme ale tarii devine unul iluzoriu si lipsit de continut.
d)Art. 7 din Constitutie. Potrivit art. 7 “Constitutia Republicii Moldova este Legea ei Suprema. Nici o lege si nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constitutiei nu are putere juridica”. Prin incalcarea art. 2, 75 alin.(2), 68 alin.(1) si 15, se incalca implicit art. 7 din Constitutie, care consacra suprematia Constitutiei in fata oricaror alte acte juridice care contravin acesteia. Cu alte cuvinte, un vot impotriva curentului de opinie popular, oficializat prin rezultatul referendumului, infrange flagrant principiul Suprematiei Constitutiei, aducand Legea Suprema la un simplu set de valori care nu au aplicabilitate in realitate.
Concluzie
Cuplarea unui referendum la propunerea legislativa de modificare a art. 78 din Constitutie, in sensul cristalizarii mecanismului de alegere a Presedintelui direct de catre popor, poate fi solutia care ar salva Moldova de ulterioare blocaje constitutionale si ar readuce functionarea institutiilor statului in albia normalitatii.
Coperta Traind prezentul in lumina viitoruluiExistă cărţi scrise pentru a-ţi delecta simţurile şi imaginaţia. Există cărţi alcătuite pentru a-l înălţa pe autor. Există cărţi scrise pentru a promova o ideologie. Însă există foarte puţine cărţi care să te conducă la izvoarele vieţii şi la o transformare deplină – adică la Dumnezeu. O astfel de carte este şi „Trăind prezentul în lumina viitorului”, realizată pe baza predicilor susţinute în perioada 2001-2002, de pastorul Iosif Ţon.
„Pastorul Iosif Ţon, „reprezentant de seamă al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu), s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia.
Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.
Omul este o fiinţă interesată de viitor
„În tinereţe oamenii îşi fac visuri, îşi definesc idealuri, îşi fac planuri şi îşi fixează obiective pe care să le atingă. Omul este o fiinţă care nu este determinată numai de trecut sau de nevoile sale imediate. Omul este o fiinţă care se uită în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi aşteaptă ceva de la acest viitor. Mai mult, omul se pregăteşte pentru viitor şi caută să şi-l determine. Cu cât ştie mai bine să-şi pregătească viitorul şi să investească în el, cu atât realizează mai mult în viaţă. De asemenea, se poate spune că mărimea viselor şi a idealurilor determină mărimea acelei fiinţe umane.”
Prin urmare, suntem provocaţi să ne evaluăm viaţa pe care o trăim în prezent, luând în considerare viitorul pe care ni-l dorim sau îl intenţionăm. Nu este simplu să vorbeşti despre viitor trăind în mijlocul unei lumi ce se află într-o continuă schimbare. Nu este uşor să îţi fixezi ţinte când nu ştii ce îţi va aduce ziua de mâine. Şi cu toate acestea, este imposibil să trăieşti o viaţă deplină, dacă nu îţi propui ceva cu privire la viitor. Drept urmare, un creştin va lua tot timpul în calcul viitorul zugrăvit de Sfintele Scripturi, atunci când îşi trăieşte prezentul.
„Străin şi călător pe pământ”
„Pentru un creştin, adevăratul viitor este acela care începe din clipa când trece din lumea aceasta şi intră în lumea spirituală a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spunea că „cetăţenia noastră este în ceruri.” Mentalitatea adevăratului creştin este aceea de străin şi călător pe pământ.”
Diversitatea subiectelor din cuprinsul cărţii „Trăind prezentul în lumina viitorului” ne oferă posibilitatea unei lecturi adaptate satisfacerii anumitor nevoi pe care le putem avea atunci când mergem pe „calea credinţei”. Astfel, putem medita asupra scopului pe care Dumnezeu l-a avut atunci când a creat fiinţa umană pe pământ. Putem vedea bunătatea lui Dumnezeu manifestată faţă de noi. Putem înţelege ce înseamnă să ai o minte luminată de Duhul Sfânt şi deopotrivă, cum se produce schimbarea minţii. Avem ocazia de a înţelege cum se îmbină bunătatea şi judecata lui Dumnezeu, dar nu în ultimul rând, putem să înţelegem cât de provocator este idealul ce ne-a fost pus înainte – de a ne forma acum pentru eternitate.
„Împărăţia lui Dumnezeu”
„Când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, vorbim de fapt, despre viitorul nostru veşnic. Vorbim despre Împărăţia Cerurilor, vorbim despre ceea ce aşteptăm de la viitor, despre speranţa noastră şi aşteptarea noastră sigură. Dar Împărăţia lui Dumnezeu nu reprezintă ceva exterior, ci ea este legată de ceea ce se află înăuntrul nostru. Dacă vrem să o găsim, trebuie să o căutăm în viaţa noastră, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu vine în primul rând, în cugetul şi inima noastră.”
Făgăduinţa venirii Împărăţiei lui Dumnezeu se materializează în primul rând, în experienţa transformării interioare, numită naştere din nou. Acest lucru i-a dezamăgit pe mulţi dintre ei care au avut privilegiul de a fi contemporani cu Domnul Isus. Şi cu siguranţă, mult mai mulţi au fost dezamăgiţi ulterior. Dar acest lucru nu scade în vreun fel valoarea celor pe care El le-a pregătit pentru noi. Şi din acest punct de vedere, cel mai de seamă dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu în Fiul Său, se referă la primirea Duhului Sfânt.
„Trăind prezentul în lumina viitorului” reprezintă astfel, cheia de descifrare a realităţii în mijlocul căreia trăim cu scopul de a trece în lumea lui Dumnezeu. Iar paşii pe care îi facem în această direcţie vor întipări noi şi noi trăsături de caracter, asemnea lui Hristos şi deopotrivă, vor aduce lumină şi binecuvântare în lume.
„Ceea ce ne lipseşte multora dintre noi este să ştim că în cer vom avea activităţi inteligente, antrenante, captivante, ce vă vor cere responsabilitate şi credincioşie. Îmbinarea unor slujbe de felul acesta cu comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi va forma mediul fericit în care vom trăi în eternitate. Dar pentru a ne califica cu acest fel de viaţă, şcoala trebuie începută aici, pe pământ.”
Prin urmare, a trăi prezentul în lumina viitorului înseamnă să a ne pregăti pentru împlinirea deplină a destinului nostru, individual şi colectiv, de a fi asemenea cu Dumnezeu şi împreună cu El, pentru totdeauna. Potrivit scriitorului Iosif Ţon, viitorul le aparţine doar celor care vor păşi pe această cale.
Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona
Pe 11 martie s-au implinit 20 de ani de la adoptarea acestei declaratii program.
Proclamatia a provocat la aparitie reactii favorabile dar si(mai ales)de impotrivire. Este un document de valoare exceptionala care a “beneficiat” de o lectura in diagonala si manipulatorie intr-o parte din media si de aici prin formatorii de opinie la publicul larg.
Urmare manipularilor a fost raspandita ideea ca acest document instiga la “ruperea” Banatului din trupul tarii muma.
Dupa care toata lumea s-a oprit la punctul 8 al acestei proclamatii. Si acesta interpretat in fel si chip. Si bineinteles neaplicat pana azi.
Documentul spune clar : “propunem ca legea electorala sa interzica pentru primele trei legislaturi consecutive dreptul la candidatura, pe orice lista, al fostilor activisti comunisti si al fostilor ofiteri de Securitate. Prezenta lor in viata politica a tarii este principala sursa a tensiunilor si suspiciunilor care framanta astazi societatea romaneasca”.
Propunerea a starnit opozitia unei parti a populatiei mai ales din necunoasterea exacta a Proclamatiei. Putini au citit-o atunci. Cei mai multi au luat la cunostinta dupa interpretari din media. Populatia a crezut ca se doreste eliminarea din orice structura de conducere a celor ce au fost membri de partid .
La cateva randuri distanta Proclamatia precizeaza si face distinctie : “a fi fost membru de partid nu este o vina. Stim cu totii in ce masura era conditionata viata individului, de la realizarea profesionala pana la primirea unei locuinte, de carnetul rosu si ce consecinte grave atragea predarea lui. Activistii au fost insa acei oameni care si-au abandonat profesiile pentru a sluji partidul comunist si a beneficia de privilegiile deosebite oferite de acesta”.
Au ramas fraze dintr-un document teoretic. Intre timp Romania a evoluat sub conducerea acestor activisti si ofiteri. Care au intrat curand in randul clasei bogate a tarii.
In Parlament a fost depusa un proiect de lege a lustratiei care incerca sa aplice oarecum extins si revizuit acest punct 8.Tardiv. Proiectul inca nu a fost aprobat si daca se mai taraganeaza legea ramane fara obiect . Ion Iliescu a si remarcat, oarecum melancolic, acest aspect. Nu mai sunt cei asupra carora legea ar trebui sa aiba efecte. Sau sunt dar s-au retras din viata politica.
Lucrurile au decurs asa cum au dorit cei din randul doi a nomenclaturii. Acestia sunt pe cai mari. Nu se mai poate face nimic. Poate doar moral. Desi moral era sa se fi dat deoparte atunci in ‘90. Intrebarea este daca societatea avea oameni pregatiti sa se implice in treburile curente ale tarii asa cum au facut-o ( mai ales spre beneficiul lor ) acesti militanti de rangul doi.
Citita cu atentie Proclamatia indica destul de limpede, premonitoriu ceea ce ar fi trebuit sa facem si unde nu trebuie sa ajungem.
Documentul militeaza pentru “reintoarcerea la valorile autentice ale democratiei si civilizatie europene.” Am ajuns in UE. Suntem in Europa (nu ma refer la granite evident …)?
La revolutia de la Timisoara au participat oameni de toate varstele, romani, maghiari, germani, sarbi si membrii ai altor grupari etnice. De aici indemnul pentru “spiritul tolerantei si al respectului reciproc, singurele principii care vor domni in viitoarea Casa a Europei”. Toleranta si respect de care Romania are mare nevoie si azi.
Punctul sase. “Dupa patru decenii de educatie si propaganda exclusiv comunista, exista in constiinta tuturor romanilor prejudecati apartinand acestei ideologii. Existenta lor nu este o vina pentru purtator”. Prejudecatile dispar greu,suntem la 20 de ani de la momentul ‘89 si tot n-am schimbat complet “foaia”. Cel putin unii dintre noi. Dar capitalismul de tranzitie instaurat a maturat totul cu salbaticie fara sa tina seama ca unii (multi ) nu se pot schimba asa usor. Acestia au devenit inadaptabilii acestei societati, someri sau nu. Se numesc(cinic) pierderi colaterale!
Punctul zece lasa un gust amar constatand ca am ajuns exact acolo unde nu trebuia :” Desi militam pentru reeuropenizarea Romaniei, nu dorim copierea sistemelor capitaliste occidentale, care isi au neajunsurile si inechitatile lor”. Suntem o societate de consum gata sa faca sluj la cel mai mic semn venit de dincolo. Am distrus mare parte din ce a fost “vechi” si n-am construit nimic.
Creativitate si inteligenta sunt cuvinte devenite necunoscute poporului roman.La noi aproape totul se copiaza.Tot ce vine din afara are valoare. Sistemul copy-paste functioneaza impecabil. Avem grija sa adaptam cadrul, numele etc. Sincronism idiot si jenant care bantuie de la tineri la varstnici si care omoara valoarea. Atata cata mai este la noi.Nu ne referim la gaura de la covrig.
Punctul 11. „Descentralizare economica si administrativa”. Ne-am descentralizat pana nu mai avem ce sa imprastiem.Au pus umarul inclusiv “organele” UE prin tot felul de directive (ne amintim aici falimentul uzinelor de autocamioane si de tractoare ).
Se stie demult ca judetele sunt o forma de organizare depasita care mareste nejusticat aparatul platit de la buget. In plus acestea pot accesa greu fonduri europene. Vor mai trece ani pana cand vom ajunge la regiuni. Desi din motive economice, se pare, va trebui sa o facem mai curand.
Proclamatia de la Timisoara a fost un document cu principii clare si vizionare. Aproape nici unul din punctele programului nu poate fi contestat la douazeci de ani dupa. Din pacate prea putine s-au aplicat. Si care s-au aplicat au fost pe jumatate sau foarte tarziu.
Proclamatia de la Timisoara a fost un document care aplicat fie si in parte ajuta Romania sa fie altfel azi.
Ramane ca mai toate ale noastre ale romanilor o generoasa propunere, o sansa neexploatata, o proiectie de tara niciodata transpusa in realitate.
Sa nu-i uitam cel putin pe cei care au scris-o si care nu mai sunt printre noi: George Serban si Alexandra Indries.
text aparut in www.ioanavram.wordpress.com
La înmormântarea poetului
N-a venit nimeni.
Erau atât de absorbiţi cu toţii
Să-i citească poeziile,
Încât nici n-au observat,
Răsfoind ziarele în care
Îşi publica versurile poetul,
Că a murit.
Chiar dacă, din obişnuinţă,
Citeau anunţurile mortuare,
Nu şi-au dat seama
Că după moartea poetului,
Ca după fiecare moarte,
Va avea loc o înmormântare;
Şi n-au venit.
Astfel moartea poetului
A trecut neobservată…
Poate pentru că îl iubiseră toţi,
Şi el nu iubise pe nimeni.
A, da, parcă iubise odată o fată,
Şi, parcă, toate versurile
Le închinase ei…
Şi, parcă, spun unii,
Fata l-a părăsit şi a plecat…
Iar poetul
I-a scris versuri lungi şi triste
Pe care alţii le recitau
În nopţile ploioase,
Sub felinare,
Iubitelor.
Nimeni nu-şi închipuise
Că, în curând,
Poetul va muri.
Doar pentru ei n-avea importanţă
Atâta timp cât, părăsiţi de-o fată,
Poeţii vor scrie versuri triste,
Pe care ei
Le pot şopti
În nopţi ploioase.
La înmormântarea poetului
N-a venit nimeni,
Căci nu vine nimeni la înmormântările poeţilor;
Sau, poate,
La înmormântarea poetului,
Fata căreia îi închinase versurile,
Fata care nu le citise niciodată,
Fiindcă nu are nici un rost
Să citeşti cuvintele unui poet
Pe care l-ai părăsit şi ai plecat,
Văzând anunţurile funerare
Din ziarele de dimineaţă,
A venit la înmormântarea poetului,
Bineînţeles, din curiozitate.
Marketingul american nu se reduce numai la perseverenta, agresivitate pe piata consumatorilor, ci si la investitii uriase, la actiuni de ajutoare umanitare-contributii in combaterea cancerului etc.
Promotiile in productiile alimentare nu se mai reduc la publicitatea din mass-media si au trecut la campanii directe, de contact cu consumatorii.
Psihologia consumatorului a evoluat intru suspiciune in cazul reclamelor. Producatorii si agentiile de marketing au creat strategii noi.
Simplificand as enumera o schema compusa din cateva elemente – teatru de prezentare de cand lumea: produsul, locul distributiei si impactul asupra clientului incluzand acceptul ori refuzul, si in final pretul ca factor decisiv.
Comercializarea, punerea pe piata nu e totuna cu vanzarea ; dai marfa, iei banul.
Ignorarea pietei si a studiului de piata constituie colapsul tarilor de tip balcanic si ex-comunist. Acceptarea produselor dinafara tarii si promovarea acestor se efectueaza pe alte principii decat cele de documentare realista cazuistica. De aici apar anomalii de piata si de preturi, precum pasta de tomate si faina de pe alte meleaguri prezente pe piata romaneasca sa. Unii ar intepreta emotional aspectul exemplificat numindu-l nepatriotic.
In esenta intalnim imposibilitatea locala de a produce faina competitiva (calitate, pret) si arieraj al prospectiunii de piata.
Lucrez cu cel putin 30 produse alimentare noi. Mi se ofera posibilitatea sa distribui mostre, sa prezint, sa inventariez si sa redactez rapoarte in urma contactului meu cu clientii in supermarketuri ori in restaurante si realizez seriozitatea acordata marketing-ului de catre fabricanti.
Unul dintre evenimentele organizate de catre cateva corporatii alimentare americane s-a derulat la sfarsitul lunii martie si are ca drept scop consacrarea de retete proprii ce folosesc in retetarul acesteia noi ingrediente puse pe piata de catre cateva firme alimentare.
Ca intr-un fel concurs al poeziilor sau al melodiilor
vorbim despre o competitie de creatii culinare.
Premiantul va fi castigatorul sumei de un million de dolari.
Adrienne Davis se numara printre finalistii competitiei, nu este de profesie bucatar si nici angajatul vreunui restaurant, ci cadru didactic in cadrul unei librarii centrale din Howard County, Maryland avand ca pasiune gastronomia italo- americana, predarea limbii engleze noilor grupurilor de imigranti sositi in Maryland.
Reteta ei a fost propusa unei jurizari si unei testari intr-unul dintre supermarketurile firmei Giant Food. Agentia mea angajatoare m-a numit sa pregatesc si sa dirijez intreaga difuzare a noului item creat de catre Adrienne.
Este vorba despre un gen de pizza toscana specifica micului dejun.
Conditia elaborarii retetei consta in folosirea ingredientelor puse in vanzare in supermarket ceea ce are ca impact comercializarea acestora (aluat refrigerat, sos Pesto, cascaval Provolone, rosii, oua, bacon etc) care sunt si sponzorii principali.
Mi s-a pus la dispozitie bucataria, ingredientele necesare si sub supravegherea autoarei retetei am purces la treaba. Timp de cateva ore am pregatit peste 150 portii ce au fost oferite gratuit cumparatorilor din supermarket, aceasta constituind un schimb de impresii legate de noua pizza.
Cat priveste reusita actiunii va voi detaila intr-un articol viitor (Cenaclu culinar) cateva momente pre-existente ce au asigurat succesul evenimentului si calificarea pentru o viitoare competitie nationala, precum si publicarea retetei in revista noastra.