caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Poeme, Eseuri, Proza



 

Autorul lunii mai 2010 – Adrian Grauenfels

de (1-5-2010)

Yigru Zeltil sau farmecul insuportabil al avangardei. Un (pseudo)interviu.

..şi v-am acoperit cu pătura de cal
şi-am plâns de mila melcilor din deal
ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
\”Câtă tristeţe mov
într-un pahar cu apă chioară\” ..
(două stanţe dadaiste)

Pe Yigru Zeltil îl întâlnim pretudindeni. Si măcar dacă am ştii cine e. Este aici şi dincolo, ascuns după norii poeziei. El se hrăneşte cu ambrozia avangardei, este o vietate multipodă ce scurmă biblioteci şi colecţii, un constructor şi un traducător de texte, ar fi putut fi desenat de Brauner pe canvasul abstractului ca un general al hărţoagelor descompuse de eoni şi de praful uitării. La numai 17 ani YZ este deja un expert, un analist, un vraci al vorbelor şi un improvizator de geniu. L-am cunoscut în timp de război, stând amândoi pe gardul unui labirint, nepoţi ai întâmplării, angoasele mele se potriveau bine cu versul său ce se cerea înghiţit, digerat, rescris, metamorfic regurgitat dintr-un alt cotlon al minţii. Iată un prim contact, un mirabil joc de şah pe o tablă fără limite, fără durată :

fără durată

ochiul tău e o imensă portavoce
ochiul tău va şopti avioanelor şi ele vor rămâne în aer
vulcanii îşi vor opri neliniştea îndată ce tu le vei spune
şi păsările plutesc fără să dea din aripi
fără durată imensele patefoane ale florilor se vor opri
munţii uită de riduri şi se apucă de balet
respiraţia ta va concentra toate necazurile lumii ca o trezorerie (YZ)

Profeţii de razboi, pe o temă fără durată

Ochiul soldatului e un imens megafon
comandantul strigă avioanelor să ramână în aer
femeile vor opri lactaţia în clipa în care li se va cere
păsările vor survola graniţa cu aripile închise
patefoanele vor scârţăi în gol de 33 de ori pe minut
balerine stresate de plieuri se vor întinde ca vela în vânt
respiraţia noastră va şuiera prin necazurile lumii
cu inconvenienţa unei nunţi amânate
Jesus va muri fără glorie, pe o canapea.. (R)

Energia şi prolificul lui YZ electrizează. Apare o inevitabilă nevoie de intâlnire, iată fragmente dintr-un mesaj netrimes lui YZ:

Această afecţiune a dumneavoastra pentru avangardă m-a transformat (dupa cum se simte) într-un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect visceral
ce capătă forma subtilă a unei epistole care se naşte miraculos, singură:
\”Dragă YZ, trebuie să ne întâlnim la Constanţa sau la Tel Aviv, în scopul unui interviu despre activitatea ta fenomenală. Timpul e scurt, eliptic de insuficient,
dar vom transfigura realul în discuţie metafizică, pe care o fixăm neapărat într-o locaţie care să dea spre una din mări, mai ales clipocit de valuri. \” (R)

YZ răspunde:

\”ebonett în demi-furtun\”

apele culorilor merg oare cu liftul
ciupercilor roz care vin să se cazeze în păr le spun că nu-i hotel
şi pe frânghie stă la înălţime îngerul relaxat ce suge cu paiul
covorul grădinărit al unui vierme de apă
şi lichidul din pahar rezonează cu orchestra din copac
(10 iunie 2009)

Rameau:
Care este motivul pentru care îţi place avangarda? Şi altii ca tine au descoperit-o in diverse perioade. Zicea Nicolae Tzone: \”Traducând pe Tzara (Vingt cent poèmes-1918) am fost fascinat de libertatea versului, efectele miraculoase prin simplele schimbări de frazare, ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Textul exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor\” . Care este lista ta de preferinţe, YZ?

Yigru Zeltil:
Mai bine spus, motivul pentru care mă obsedează avangarda, pentru că \”obsesie\” e cuvântul potrivit. Obsesia asta a mea a început abia toamna trecută, dar a luat repede amploare. Înainte de asta, m-am hotărât să-mi diversific lecturile şi, astfel, am citit multe versuri simboliste (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, dar şi Macedonski, Minulescu, Bacovia…), iar pe la sfârşitul verii deja încercasem Ion Vinea şi Gellu Naum. A mai fost nevoie de câteva luni până să pun mâna pe cărţi de Stephan Roll sau Virgil Teodorescu, dar, încetul cu încetul, mi s-a dezvoltat apetitul pentru avangardă într-atât de mult încât m-am hotărât prin decembrie, cred, să fac un site dedicat exclusiv avangardei.
Până acum, am strâns foarte multe informaţii pe acel site, dar niciodată nu m-am gândit serios de ce să fac asta. Găsesc cumva plăcere în activitatea în sine de inventariere (nu mi-am putut explica acest lucru), dar, oricum, motivul principal este faptul că îmi plac avangardiştii. Scrierile lor par să nu-şi piardă nicicând farmecul lor \”convulsiv\”, prospeţimea aceea a unei viziuni a noului, au un soi de halou în jurul lor.
Par a fi milioane de ani-lumină distanţă între searbăda literatură de la şcoală (ce-i drept, acum pot spune că îmi plac unele poezii de Blaga, de Ion Barbu, de Nichita, dar încă nu pot suferi romanele acelea \”halzaciene\”, cum prefer să le spun) şi literatura avangardistă, care, ce-i drept, rămâne literatură, dar în sfera aceea a literaturii care îmi place, plină de poezie şi teribilisme. Iar să spun autorii mei preferaţi din sfera avangardei, nici n-aş putea: aş putea totuşi să menţionez că printre cei mai nepreferaţi se numără Bogza sau veşnic prefăcutul Virgil Teodorescu…

Oh, şi am uitat să menţionez că, dintre pictorii avangardişti, am o slăbiciune pentru Joan Miró. Îmi plac mulţi dintre ei, inclusiv Picasso, Arp sau chiar şi Dali, deşi am sentimente mixte în ceea ce priveşte Dali… Deşi poate n-are la fel de multe tablouri memorabile ca Dali, Victor Brauner e şi el demn de apreciat. Ar mai fi şi alţi pictori români foarte talentaţi precum Jacques Herold, Jean David, Hedda Sterne, Michonze sau Paul Păun şi Dolfi Trost care sunt şi scriitori… În afară de suprarealişti, îmi mai plac Yves Klein, puţin Andy Warhol, dar nu îmi prea place Jackson Pollock… Ar mai fi Matisse, plus câţiva pictori din Congo pe care i-am descoperit recent şi care au nişte picturi foarte frumoase, colorate strident…

Rameau:
În lumea digitală, crezi că mai e nevoie de poezie? Mallarme ne-a învăţat că lumea există ca să sfârşească într-o carte. Dar cartea de tip Guttemberg dispare, se dizolvă.
Cine mai citeşte şi de ce?

YZ:
De ce nu ar fi nevoie? În curând, cred că va fi o reîntoarcere masivă la poezie. Chiar dacă se spune că tinerii nu mai bagă în seamă literatura, tot tinerii sunt baza. Ei au mult timp liber, ştiu să se descurce cu tehnologiile digitale şi, câteodată, le mai place
să citească un Nichita Stănescu sau un Cărtărescu sau un Păunescu…
Scuze pentru răspunsurile astea de 0,5 lei, nu mă cuprind stările poetice întotdeauna…

Rameau:
şi totuşi am un exemplu al inspiraţiei tale imediate, un rondo dadaist metro-nostalgic pe care îl găsim frunzărind netul…

poemul (III)

\”plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc \”

Apoi ne-a delectat cu traduceri, vitale încercări de mirare. Curgeau la grămadă, poeţi francezi care mai de care, texte cu un iz suprarealist. Am ales câteva exemple pe care YZ le comenta cu fervoarea unui Alladin modern:

<< Iată o poezie de Blaise Cendrars, un scriitor francez care pe de o parte a influenţat Zona lui Apollinaire (!!!), şi pe de altă parte a scris nişte proze autobiografice în care sunt multe detalii (posibil) fictive... >>

\”Perforări\”

Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroşi înspumaţi
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care îşi
împărtăşesc ştirile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două faţete ale apropiatului tren
sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici şi mă priveşte şi mă nelinişteşte şi mă îmbracă
precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi

<< Iată un text de celebrul André Breton, din păcate atât de ignorat de traducătorii noştri românaşi. N-oi fi eu traducătorul peştelui regal, dar cred că această traducere aproximativă merge... Am ales să traduc titlul drept Ochi de purpură, dar revin la alegerea mea, deoarece, în original, titlul este Ochi de zinzolină, deşi puţini cunosc cuvântul zinzolină care este numele unei culori apropiate, dar nu identice, de purpură... A, şi vă provoc să ghiciţi de ce am ales să traduc tocmai această poezie... >>

Ochi de zinzolină

Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de zinzolină
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de zinzolină
YZ

E momentul să ne tragem sufletul, să căutăm o cafea , este o zi cu plin soare, poetul invită cu bonomie spre falezele gândului:

diurnă

orele lucidităţii zac moarte pe farfurie ornate cu frişcă
spiritele cântă la neon
vânzătoarele au freon de frigider la spate
în linguriţa mea fac baie suedeză
în pahar privesc ca în marea adâncă
şopteşte cineva din pahar vino mai aproape

Rameau:
serile fierbinţi declanşează elan dionisiac cititorului, sedus de lectură, ecoul răspunde cu sonorul cuibărit în baia de cuvinte:

\”Bunica ta, această Erendiră a caravanelor tactile..
vegetal ascunsă în baia de cuvinte, declamând verbale victorii
asupra unui nepot dezlanţuit, devorat de plecări recursive
cruciade solubile, cu cafeaua pripită în geantă,
despletit de dorinţa de a etala fractalul şi papionul de miere,
amintind galant clark gable primăvară pe plantaţia de varză
kub translucid, apa trasă de neîntâmplări
apoi, revenind la balul mascat cu frenezie în păr
după dansuri subverse, frivole, vă auzeam
sub duş improvizând rime hipnotice
mimând tropot de bivoli latenţi..\”

(Rameau – un comentariu pentru Yigru peReţeaua literară )

Rameau:
Am o întrebare de duzină care pe mine m-ar enerva. Ce cărţi ai lua pe o insulă pustie? Cum vezi literatura română peste 20 de ani?

YZ:
Gellu Naum – \”Despre identic şi felurit\”, Tristan Tzara – \”Douăzeci şi cinci de poeme\”, Ilarie Voronca – \”Ulise. Brăţara nopţilor\”, Stephan Roll – \”Ospăţul de aur\” şi poate şi Arthur Rimbaud – orice ediţie care conţin \”Iluminaţiile\”.
Peste 20 de ani, poate că scena va fi plină de nume cu stiluri foarte diferite, de o diversitate şi mai mare decât azi, dar, cel mai probabil, va reveni în forţă poezia metafizică… Aşa simt eu, că o să se sature unii şi alţii de poezia această urbană, stradală care este astăzi la fel de răspândită sau chiar mai răspândită decât a fost pastorala acum o sută de ani…

Rameau:
E timpul să ne luăm rămas bun. Despre evoluţie şi proiecte de viitor vom discuta cu proxima ocazie. Acum te rog să improvizezi \”instinctiv\” un scurt mesaj către cititori…

YZ:
Le-aş recomanda cititorilor să se încarce tot mai mult cu energie pozitivă şi să se încreadă în puterea poeziei de a fi transcendentală, cu toată tentaţia de a spune că viaţa e o continuă elegie, cu toată tentaţia perfidă de a pune mai presus o mizeră poetică de
spleen neîntrerupt decât un cocktail în mijlocul soarelui de jazz tropical.
Să nu ocolim ceea ce ne dă voie bună pentru că aşa ne spune un critic care apreciază doar bocetele unui suflet sinucigaş! Intuiţia e primul cuvânt…
Multă iubire şi spontaneitate! \”

Din nou, razboiul..

din nou sub bombe, cautam victorii
nu stim ca ne-au infrant, e prea devreme
stam pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverente

adevarul e facut din lumina si fum
petalele unui visin japonez nici nu exista
decat in imaginile cumparate iarna
cand mamele concep vlastare
soldatii viitorului razboi

discutand cu generalul acestor vremuri tulburi
iti da prin cap sa-i smulgi shiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare si onctuoasa sarutare
iti iei ramas bun de la materie
ca de la un adevar ce se stinge
ca o ruina fumeganda
peste care cateva cadavre
cuminti, asteapta implozia
rasplata unor castigate cu sange
medalii ..

Likidia

(2 strofe lichid-nonstabile)

Punekla likidia cardiacă
carosabil semn giratoriu
în oraşul acela descompus, deţinut de molii
fecunde fabrici de sticlă, carosabilă mov
timpul, o valoare nulă
strigătul, o pedanterie calorică iarna
stau în pod si urlu urlete rotative
mă caută decrepirea, iconostabil marţipanul
le dau cu tifla-n praz
sunt intangibil ca un iceberg iarna
în plopi vampirii cântă ca nebunii
pe sotto voce, ultrasonic dans..

***

am băut apă ca să fiu beat
beat şi surd ca un bivol ambivalent
trag la o căruţă plină cu fecioare
le vând mai încolo pe tutun
plantez tutunul, fumez arici masculini
caut explicaţii pretudindeni, îmi trece viaţa ca o nălucă
oare Luca era grec?
oricum mă uit nu găsesc sudul
citesc la felinare umbre
mă ascund polivalent în crepuscul de minotaur
fără coarne, doar feromoni…

HOLOCAUST

vorbesc o limbă moartă
moartă, îngropată cu încă 6 milioane
un abator de nume
o listă infinită de universuri curmate
în meteorica pierdere a raţiunii
într-un vid imposibil de golit
un vacum, un zero, o demenţă şi un apus
cioplite toate într-o fugă de Bach
în catedrala din Ulm, în apele Rinului
pe culmea şi în ritmul unui marş

plâng într-o limbă veche
o cânta omul cărţii,
o încercau pruncii care au construit babilonul,
fetele care au născut alte fete
femeile care au murit
ca să ne naştem noi
goi, despuiaţi, huliţi
urmaşii lor la urma urmelor
uneori bunici, alteori fumuri subţiri peste crematorii..

Avantajele limbii virgine

Traducere din Tristan Tzara

Valiza se deschide, inutilul anului trecut, pe strapontinele coliviilor primei juneţi, primăvara
fară de vârstă revine in piaţa goală privind gura cu aceiaşi dinţi, acelaşi pahar de cristal cioplit cu iniţială mare. Deodată doi domni se opresc, faţă in faţă, unul în profilul primului, privire groasă. Coafura în circuit feciorelnic închis, globulă nervoasă timidă, fericirea arestaţilor. Si ca-ntr-o pasionată cursă devorăm tot ce a rămas să ştiim. Cei doi domni poartă bărbi pavoazate. In clătinare, dinţii-s gata să muşte. Moartea în buzunare, cheia e în buzunar. Cel cu ochiul agil plin de viaţă, domnul AA presupune că va intoxica sticlele din nori. Cei doi domni schimbă cuvinte despre umanitate şi ipotezele sale. Grilajul care inconjoară limbajul fiind strâmt şi sărac. Nu le tremură un muşchi. Nu fac zgomot căci frunzele, pomii iarba şi grăunţele poartă mănuşi de lână. Obişnuinţă şi curăţenie! Bărbatul presară plânsete printre bărbaţi. Orice frază recitată cu \”uite\” spre sfârşit este profitabilă. Viaţa îşi roade buzele, rogojina de şters picioarele se toceşte.
Unghiile se prepară de moarte prin manichiură. Domnul AA îşi continuă dictarea. Cei doi domni nu ştiu de fapt nimic. Continuând plimbarea, ca o lacrimă de zahăr care nu-şi schimbă vibraţia latentă sub nervul limbii, mulţumită vis-a-visului anihilat. Cei doi domni se reîntorc la ei acasă, locuiesc ambii în acelaşi hotel.

***

Ridică-ţi fusta şi morala pune-ţi oţet pe genunchi
tatuaje locale, girantele mângâieri, mângâieri şi suspine
botul tau ros de barba mea de os
nu cred, nu te cred. porţi provocante sutiene de vânt
nu bei, nu ţipi, nu piele, nu rang
treci prin gaura capitonată cu veşted granulat în batistă..
mănânci batista cu lacrimi cu tot..
ma diseci, ma trupuieşti cu trup paraşutat în aerofagă fagie

gudurate scheme alambicate în zgomot de fanfară
în lupte pasive, te-ai întors toată fund la mine
fluturând un bilet de avion, o bancnotă cu trei cristale,
paralela 45 şi unghiul tău ravenă muntoasă.
telefonul, sună religios..
alooooo zici şi împleteşti un fular de sconc, ravagiu şi sinucidere.

***
Nota traducătorului:

Uneori să ne întoarcem prin timp mergând cu spatele. Ca un animal asimetric, baletul vorbelor, zgomotul de fond ne înalţă, ne biciuie spiritul întinsul arc de puşcă atemporală. Acţionăm şi Admirăm. un cititor nepriceput ar arunca şi cartea şi pantoful. E mai simplă o călătorie mentală, caloriferul deschis, zigzagul minţii pure, toate acestea făcute dintr-o caramea subtilă ce ţi se topeşte pitită în gură..

***
Tristan Tzara-Monsieur AA L’antiphilosophe 1949

Despre Ură

pentru ură aveam un dicţionar
căutam cuvinte rele, pline de venin
petreceam pe tarabe rău famate
cu femei uşoare, două la leu
mi-era inima cât un bulgăre de tristeţe
un astru mort, rece în catedrala pustie
doar muezinul mai răsufla pe podea
gol de trăiri, gol de viaţă
din gura lui fugeau sute de nopţi
narghilele fumate în alte haremuri
pândeam primii aştri la răsărit
şi nicidecum nu era ură
greşisem, ţinta nu era poetul
ci doar versul lui molcom
la capătul patului
când dragostea nu îşi găsea cuibul..

Sa stingi o lampa stinsa

am stins o lampa stinsa
pe ecran cineva canta Janis Joplin
in spate fum
in fatza labirintul..

Si sting blestemata asta de lampa stinsa care nu se stinge
mi se spune ca turnul de fildesh s-a prabusit
abisul e mai adanc decat proectia lui tridimenionala
lumea in care traim
(de fapt prin care trecem)
si lampa nu se stinge
tot palpaie umbra ei nemangaiata
se tine dupa mine
ca un pui de tigru ratacit

mama intamplarilor ma cheama la cina
avem de mestecat amintiri
apoi vom sparge lampa asta stinsa..

Bomarzo- parc cu monstri

de multe ori trec pe langa tabloul cu peisaj Bomarzo
norii de ploaie il acopera vesnic chiar daca soarele arde peste dealurile din jur.
Abandonase candva o femeie la intrarea in peisaj. Rupta, fara bani, trecuse ani de uzura sufleteasca. Intr-o valiza mica cara atat de putine lucruri ca nu intelegeam cum va trece iarna.
Se numea Salai, poate Yanle, noaptea deveneam nebuni, ne disipam in melancolie ca in graul toamnei, intr-o tzara despletita, intram in casa lui Didier mutul, darapanata si plina de furnici ce umblau pe noi nebunele, ne puteam arunca pe covorul ros de molii de parca nu mai exista maine de parca nu vazusem femeie in cei 237 de ani de calatorii pe atlas.
priveam disperarea cu care muscai din mine ca dintr-o nuca de cocos, paseam prin ganduri transparente, eram canibali de suspine, sunau telefoane,
le inchideam, veneau curieri cu gelozii absurde ascunse in palma,ii dadeam afara
doar ca sa fim singuri, ca sa ascultam cordul cum bate tare cat sa debordeze din corabia cu care navigam natangi de neiubire, de neatingere
ca doua statui coplesite de verde in parcul Bomarzo..Yanle te strigam, ecou dupa ecou, tipat dupa tipat, si tu te ascundeai in elefanti, in vasele bizantine pline cu cenusa Orsinilor, ne tineam de mana ca sa ne dam branci in baltoace de soare, ce dadea sclipire fulgilor albi de plop ca margelele risipite pe masa de biliard, sapam tunele in labirintul fara ieshire, in noi sapam, ma vezi? ma cauti? ma diseci?
doream sa ajung mai repede acasa, sa ma asez
la ecranul fluorescent cu licar de strada mare, sa caut zgribulit adresa ta codata, canalul
ce duce vorbele impachetate in protocol, megabitii de prostii si fleacuri prin care comunicam, framantand 16-paispe biti digitali, zero-unu obsesie, ca o ocara,
si undeva te gasesc in final obosita, ai acum un modem jerpleit cu fire de cupru meschin care trec prin pereti ,fire prin care iubim traim sau murim, si nimeni nu se mira, am uitat de Bomarzo, de fanasticul din real, habar nu mai am cum arati ..cine sunt eu..doar parcul vechi zace in lapsus plin de fantome..

Deconstrucţia Avangardei- Interviu cu poetul YZ

Partea 2-a

\”Lacrimosa preciosa
velum, delirul albului furnir
cămila conturnată în acustic miel
în boarea serilor de cox
prin fiorul cărţilor, ahh pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştie goală
te sun vocal, esti un şofar ţinut în poală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri galbene de bere
cântam flămânzi, cădeau din ceruri pere…\”
(AG)

AG: Câtă nebunie găsim în vorbe… Pentru al doilea interviu cu poetul YZ propusesem iniţial ca subiect tentativ scandalurile şi crizele avangardei. Prompt, fără multă zăbavă YZ plonjează direct în farsa Dadaiştilor, intentată lui Barrès în anul de graţie 1921..
Să-l ascultăm:

YZ:
«În primăvara anului 1921, Dada îi intentează un proces farsă academicianului şi deputatului Maurice Barrès, acuzat de \”atentat la siguranţa spiritului\”. Această parodie, cu anunţuri, afişe, pregătirea actelor de audiere seamănă excesiv cu un proces veritabil şi îi divizează pe dadaişti. Tzara, Picabia, Georges Ribemont-Dessaignes, Satie, Pansaers nu prea gustă ideea unui tribunal, mai ales unul revoluţionar. Tzara, fidel rolului său de catalizator, observă : « Nu este toată lumea preşedintele mişcării Dada? » El, fondatorul, nu va interveni decât ca \”martor\”, lăsându-l pe Breton să conducă procesul. În cauză e pusă renegarea de către Barrès, patriot naţionalist anti-dreyfusard, a tinereţii sale anarho-socialiste. E vorba de devenirea oricărei atitudini revoluţionare, dar Barrès nu reprezintă nimic pentru Tzara. Procesul se transformă într-o farsă: Breton e preşedinte, Ribemont-Dessaignes un acuzator public singular, Aragon asigură apărarea împreună cu Soupault, Jacques Rigaut care e martor, refuză să jure. După ce o polemică publică divizase Franţa în privinţa oportunităţii de a înmormânta un soldat necunoscut sub Arcul de Triumf, Benjamin Péret năvăleşte îmbrăcat în soldat necunoscut, cu mască de gaze, întrerupând dezbaterile în germană. Patrioţii, avertizaţi nu se ştie cum, se arată ameninţători. Benjamin Péret se retrage prudent. Tzara împinge cu virtuozitate acţiunea spre deriziune: \”N-am nicio încredere în justiţie, chiar dacă această justiţie e făcută de Dada. Veţi fi de acord cu mine, domnule preşedinte, îi spune el lui Breton, că nu suntem cu toţii decât o bandă de ticăloşi şi că, în consecinţă, micile diferenţe, ticăloşi mai mari sau ticăloşi mai mici, n-au nicio importanţă\”.
Breton este pe cale să piardă controlul şi, în disperare de cauză, i se adresează lui Tzara: \”Martorul vrea să treacă drept un imbecil desăvârşit sau caută să fie închis?\”. Tzara ştie încotro bate: \”Da, ţin să fiu considerat un imbecil desăvârşit şi nu caut să scap din azilul în care-mi petrec viaţa\”. Într-un sens, totul a fost spus între Breton şi Tzara. \”Idioţenia pură\” reclamată de Dada nu acceptă să cadă în recuperare.
Tzara a ieşit din sală trântind uşa. Picabia a plecat împreună cu prietenii săi când Aragon a început o pledoarie \”abilă şi strălucită\” (după Soupault), care exprima \”mai degrabă o condamnare a tribunalului decât o apărare a acuzatului\”. Juriul l-a condamnat pe Barrès la douăzeci de ani de muncă silnică. Ştim din Littérature că, la ora când aprodul întreba cu voce ridicată \”Sunteţi prezent, Barrès?\”, scriitorul naţionalist \”perora la Aix-en-Provence despre sufletul francez în vreme de război. Câţiva tineri provinciali îl ascultau cu gura căscată pe academicianul şi deputatul de la Paris\”…

AG:
Scandalul aici pomenit implica doar clica lui Breton. Tzara era la începutul dadaismului, Geo Bogza striga şi el: \”Academicieni bărbieriţi-vă pe creier\”. Apăruseră câţiva avangardişti declaraţi, revistele Alge prezentau pictori şi tineri poeţi de geniu: Brauner, Voronca, Roll… Am nevoie de ceva ordine în haos, ai putea clasifica poeţii români în ordinea preferinţelor? Bănuiesc că va lipsi din listă numele Gherasim Luca, un preferat al meu, dar propun să lăsăm polemica în jurul lui pentru o altă ocazie.

YZ:
Aş vrea să-ţi menţionez faptul că vorbim aici despre lucruri care s-au întâmplat în câteva decenii, nu s-au întâmplat toate în aceiaşi ani.
Pentru că totuşi acest interviu pare să fie numai despre avangardă (ştii, la un moment dat semăna puţin Bacovia cu avangardiştii! De fapt, toate drumurile literare, în secolul XX, par a ajunge, într-un fel sau altul, la avangardă, iar când nu ajung la avangardă, măcar la modernismul moderat.), hai să-ţi îndeplinesc dorinţa (ai bănuit bine că lipseşte Gherasim Luca, şi lipsesc de asemenea toţii avangardiştii care nu sunt români):
Tristan Tzara
Ilarie Voronca
Saşa Pană
Gellu Naum
Stephan Roll
Ion Vinea
N-am citit totuşi prea multe din ce a scris Bogza, aşa că nu mă pronunţ asupra lui. De fapt, nici de la Tristan Tzara n-am citit multe, dar nici n-aveam cum. În orice caz, mi-a plăcut atitudinea lui. Care a avut poate unele lacune în perioada sa marxistă, dar tot e bine dacă a încercat să balanseze pseudo-proletcultismul şi suprarealismul, deşo pare o combinaţie contradictorie. N-am citit prea multe din acea perioadă, dar dacă este să mă iau după \”Phases\”, o carte din 1949 din care am tradus nişte fragmente, chiar încerca să menţină un echilibru – fin, dar existent. Totuşi prefer atitudinea lui din perioada în care semnase împreună cu alţi dadaişti un manifest în care se spunea că proletarii, la urma urmei, sunt tot ai burgheziei, ceea ce e perfect adevărat. Isidore Isou, care reluase unele idei şi atitudini ale lui Tzara, spunea că societatea ar trebui în viitor să lase loc şi unei pături sociale aparte, şi anume \”creatorii\”…
Cam asta e, ordinea acestei liste se schimbă permanent, în unele zile Saşa Pană îmi pare mai tare decât toţi, alteori am senzaţia că Gellu Naum e cel mai mare poet român după Eminescu, uneori Ilarie Voronca mi se pare cel mai savuros, dar mai întotdeauna Tzara este un reper… N-ai zis dacă să-i enumer pe toţi, n-aş avea spaţiu atunci şi nici nu i-am citit pe toţi, deşi am citit cel puţin câte un text de mai toţi.
În ceea ce-i priveşte pe pictori, ordinea ar fi cam aşa:
Victor Brauner
Jacques Herold
Jules Perahim
Jean David
Şi i-aş menţiona şi pe Gellu Naum, Paul Păun şi Dolfi Trost, căci ei toţi făceau şi picturi/desene, nu numai poezii…

AG: Eşti, se pare, un mare admirator al poetului român Gellu Naum. Cum era apreciat poetul în România postbelică? Ai difuzat \”Crusta\”, poem minimalist, ne atrage imediat atenţia prin reducere, sublimarea textului. Cum scria Gellu Naum în anii de oprimare spirituala?

\”Crusta\”
de Gellu Naum

Oraşul avea o singură casă
casa avea o singură încăpere
încăperea avea un singur perete
peretele avea un singur ceas
ceasul avea o singură limbă

în tot acest timp copiii
creşteau şi puneau o singură întrebare
pe când adulţii nedumeriţi şi superbi
scădeau scădeau surâzând

YZ:
Înainte să sar la subiect, vreau să menţionez că Gellu Naum, până în 1968, era foarte puţin cunoscut, şi aproape exclusiv pentru Cartea cu Apolodor. Da, a scris literatură pentru copii, a trebuie să scrie şi câteva cărţi proletcultiste şi multe traduceri ca să supravieţuiască financiar, dar, după ani, nu i-a plăcut să mai deschidă subiectele acestea. Într-un dicţionar de autori al vremii, el era prezent doar ca scriitor de literatură pentru copii. Dar, la nivelul sertarului său, era încă suprarealist. Şi nu oricum, ci un altfel de suprarealist. Criticii au văzut diferenţa când a lansat în 1968 “Athanor” – poezia lui Gellu Naum devenise mai mult decât gumă de mestecat pentru entuziaştii suprarealismului, era chiar poezie în cel mai bun sens al cuvântului.
A început să fie apreciat cu adevărat după anii ’80. Până în anii ’90 a mai luat el premii, dar avalanşa de premii a început abia după ce a luat un premiu… din Republica Zair! Cine mai e în temă ştie că Republica Zair/Congo e o pepinieră de francofonie a Africii – deci, nu e chiar de mirare că a fost premiat pentru ediţia româno-franceză “Partea cealaltă/L’autre côté”, şi totuşi sună de-a dreptul suprarealist. Dar să revin la ce vroiam să spun.
Se spunea la un moment dat că Gellu Naum a publicat chiar în 1958 (sau în 1965, nu ştiu exact) poemul Heraclit, drept consecinţă primind ameninţări din partea Securităţii. N-aveam o sursă sigură, dar am aflat de curând dintr-un interviu cu Lyggia Naum din 2003 povestea integrală:

\”Într-o zi (…), Ivaşcu, director pe atunci la Contemporanul, l-a chemat pe Gellu la redacţie, în ideea de a-i publica un poem. Nu i se mai ceruse niciodată vreun text spre publicare, în acea perioadă, dar acum era nevoie să se demonstreze că Gellu Naum nu a fost omorât, ci că, dimpotrivă, e publicat. Poemul care a apărut în Contemporanul se numea Heraclit. După apariţie, am început să primim zi şi noapte nenumărate telefoane cu înjurături, ameninţări cu moartea, din partea unor oameni care spuneau cel mai adesea că sunt ingineri, studenţi, muncitori. Printre toate aceste telefoane îngrozitoare, mai sună şi câte o fată sau un băiat, care vorbeau în şoaptă şi ziceau: \”Ştiţi, s-a prelucrat la noi în cămin, dar noi suntem dintre cei care ţinem cu domnul Gellu Naum\”. Nu înţelegeam absolut deloc ceea ce se întâmplă. Au apărut scrisori pline de indignare la adresa poemului şi în Scânteia. Am făcut atunci o cerere la Telefoane pentru a avea lista numerelor de la care eram sunaţi. După o zi de la cererea asta, nu ne-a mai sunat nimeni. Ne-au căutat însă cei de la Telefoane şi ne-au întrebat dacă mai suntem sunaţi ca în zilele trecute, am spus că nu şi atunci ne-au răspuns că, în acest caz, dat fiind că nu ne mai deranjează nimeni, nu mai au de ce să ne comunice lista respectivă. Aşa am înţeles ce s-a întâmplat. Şi mai târziu am aflat că ceea ce l-a apărat pe Gellu în mod special a fost faptul că era atât de cunoscut în străinătate. Întimplarea a făcut însă că, în 1995, revista Poesis să realizeze un număr închinat lui Gellu, care împlinea atunci 80 de ani. Am citit în acel număr un text scris de Caius Dobrescu, pe care atunci nici nu-l cunoşteam prea bine. În acel articol, Caius povestea cum, pe când avea 16 ani, a dat de o copie a unei scrisori a tatălui lui, care era inginer la „Tractorul“ Braşov. Era o scrisoare adresată ziarului Scânteia, în care scria că Gellu Naum trebuie trimis la Canal, că asemenea oameni strică tineretul patriei. Caius spune cum a plecat atunci de acasă, ţipând la tatăl lui: „Vrei să-l trimiţi la Canal pe cel mai mare poet al nostru!?“. Asta cu toate că tatăl său încerca să îi explice că a fost pus să scrie acea scrisoare. După cum se vede, problema Gellu Naum a fost prelucrată în şedinţe şi oamenii au fost obligaţi să scrie toate acele scrisori din Scânteia…\”
Ulterior, Caius Dobrescu formulează o replică la acest interviu, în care aduce unele precizări despre \”Scrisoarea tatălui meu\”:
1) n-a fost comandată de nimeni, ci a reprezentat o reacţie de lectură absolut liberă, personală şi spontană;
2 ) nu era adresată organului PCR Scânteia, ci revistei culturale Contemporanul;
( 3 nu conţinea nici un fel de obiecţii din perspectiva ideologiei proletare, ci doar obiecţii estetice, conforme cu un gust, e drept, profund conservator, „burghez “
4 ) nu era redactată în limbă de lemn şi nu conţinea nici un fel de invective la adresa dlui Naum, nici un fel de îndemnuri la linşaj colectiv sau, Doamne fereşte!, la „trimiterea la Canal“, ci era o compunere, e drept, ironică, dar civilizată, care se limita la comentariul versurilor. Singura referire la Canal în relatarea conflictului legat de poezia lui Gellu Naum dintre tatăl meu şi mine (survenit, de altfel, la 17 ani după publicarea sus-amintitului poem) se produce în momentul când mărturisesc că, nereuşind să impresionez cu argumente estetice care mie mi se păreau evidente, recurgeam la strategia culpabilizării şi susţineam că reacţiile negative din partea cititorilor ar fi putut fi folosite (chiar împotriva literei şi spiritului lor) pentru a trimite un poet la Canal.\”
Şi, mai departe, susţine că, de fapt, tatăl lui asociase instinctiv dicteul lui Naum cu \”confuzia valorilor, haosul moral şi intelectual pe care, asemenea tuturor celor formaţi în structurile şi/sau în spiritul României interbelice, le detesta la lumea comunistă\” ş.a.m.d….

AG:
Se ştie că Naum prin valoarea operei sale îşi câştigase dreptul de a nega pe marele Breton. Fără îndoială el ramâne un poet gigantic al secolului XX. Cred că între voi doi există o afinitate despre care Bacovia ne spune:
\”Cu gândul meu la tine
Am intâlnit aspecte similare
Părea că eşti chiar tu
Doar sufletul tău mai rămâne să difere..\”
Ai scrie o poezie anti-Naum aşa cum ai scris o stanţă \”antibacoviană\” plină de culoare şi aer burlesc, poznaş?

\”antibacoviană\”

copacii verzi şi copacii roz
papucii mei sunt monumente ale naturii
copacii verzi şi copacii roz
înălţimea e joasă sublim pântecul pământului
copacii verzi şi copacii roz
în palmieri cântă maimuţele samba hawaiian
copacii verzi şi copacii roz
zâmbetele cresc pe fiecare figură
copacii verzi şi copacii roz..

(20 august 2009)

YZ :
Trebuie să menţionez faptul că Naum nu îl nega deloc pe Breton, pur şi simplu nu îi mai plăcea poezia lui Breton, care, se ştie, n-avea o stanţă la fel de radicală a lui Naum. El vorbea cu evlavie Simonei Popescu despre Breton în felul următor : «Gândeşte-te, îmi spunea, omul ăsta a coagulat toate marile idei ale secolului, a schimbat mentalităţile, a schimbat lumea. Uită-te puţin în jurul tău. Îmi pare rău că, tânără fiind, n-ai cum să compari. Crede-mă că a reuşit să zdruncine vechile şi falsele certitudini – asta nu-i puţin lucru». Concluzia se impune de la sine…
Acum 20 sau 50 de zile, poate că aş fi fost dispus să fac chiar o poezie anti-Naum. Dar acum sunt puţin prea împăcat cu lucrurile ca să mai am grijă să mă opun la vreo tendinţă sau alta. Realizez că asta este soluţia cea mai bună. În 2008 m-am decis să citesc totuşi şi alte cărţi în afară de cele ale lui Cărtărescu (bibliografia sa părând un soi de cosmos în sine) – şi, astfel, am reuşit, în cele din urmă, să ajung la Gellu Naum şi restul avangardei, înainte de asta la unii dintre simboliştii francezi şi români (oh, Iluminaţiile lui Rimbaud…), la onirişti, chiar la Blaga, am încercat chiar şi câţiva tradiţionalişti, în mod curios nu prea am citit din postmodernişti… În fine, ştii care e ideea? Că ar fi mai bine poate să nu ne mai îndeletnicim aşa de des cu antagonizarea şi opunerea, poate ar trebui să fim ca frunza care se lasă îmbrăţişată de direcţia vântului… Acestea fiind zise, n-aş mai putea scrie acum nici măcar o antibacoviană. N-am nimic împotriva lui Bacovia sau împotriva tradiţionaliştilor sau împotriva fracturiştilor, fiecare îşi croieşte propriul drum. Şi mai e o chestie: oare ideile noastre chiar sunt ale noastre? Poate că există cu adevărat acea inspiraţie, acel suflu divin de care ziceau poeţii antici! Şi atunci n-am face decât să culegem nişte fructe din copaci, şi atunci ar dispărea orgoliul, ar dispărea nevoia de copyright. (Ştiaţi că nu există copyright în industria muzicală din Palau?) Pentru că pe undeva se intersectează toate poeziile, toate cărţile. Într-un imens metatext, cum ar zice textualiştii. La ei (şi nu numai), lumea este un metatext. Şi, la urma urmei, au dreptate. La univers îi se zice UNIVERS. Adică un singur vers. Nu că ar fi un singur vers, o singură partitură, doar că toate partiturile sunt UNA aş zice.

AG:
Întors din Germania la finele lui Oktoberfest, îl gasesc pe YZ expandat şi eflorescent în lipsa mea, activ pe grupul de discuţii Farfuridis. Acolo YZ se desfăşoară cu impetuozitatea sa neparalelă în spaţiul internetic cunoscut, poetul ne invită la cercetare, ţintele sale literare sunt ecologic-futurist-organizate, ne simţim ca într-o grădină zoologică paralelă cu delirul verilor de august petrecute lângă mare. Girafe roz? o odă a nonsensului organizat ce ne trimite în postmodernism? A da… lipseşte doar Ilarie pe Lună cu un aparat Morse legat de casetofonul respiraţiei poetice ..

\”sunny side of the moon”
lui ilarie voronca

luna tico zmeură de televizor pe alb
urcă hidrargirul cât în apă caribu
pudră stereofonică în cântar de 5 eclipse
când eram la piaţă am văzut o cutie cu banane din surinam
dovadă existenţială că surinam există
cu cele 162 de kilograme de nisipuri solare în buzunar
cu papaya astrolongata şi assossissanssos
nu se ascunde nimeni sub pături
cerneala urcă plină de încăpăţânare
lumina urcă plină de încăpăţânare
curcubeu de casetofon organic
creaturile lui miró dansează în oraş
spălat
pieptănat
oceanat
ecranat
omul de pepene
cu trei culori sub mustaţă
gustul desăvârşit
pentru foi colorate de napolitană
câte o fântână pe fiecare hectar
podul de sticlă
sintetizator
şi la fiecare semafor
se înalţă muzicile de girafe roz
acum şi în vecii vecilor amin

(1 august 2009/ora 19:10)

Apoi diapazonul se schimbă, YZ focusează pe Leonid Dimov, în rime! O formă, se pare, pe cale de dispariţie.
Ne simţim pierduţi în ambiguul mesajului, tonurile voit imposibile, e oare vers sau poate doar imagine de carnaval? Oricum rămânem în braţe cu întrebarea «ce e viaţa.. pentru un vizigot bufon»?

YZ : Rocă barocă sau Stampă negustorească
lui Leonid Dimov

Fructe de mare, învelite în ciocolată,
Sub împărăţia ambalajelor de parmalată,
Privesc mute – dragi telespectatoare –
Repetiţiile unui spectacol de mare grandoare:

Protagonistul: un şarmant vizigot bufon,
Absolvent al Facultăţii de Circ din Gabon,
Ronţăind un soare copilăresc, la reduceri,
Asistat de curcubeeni la faţă culceri.

În conversaţie cu un şurub bimotor,
O revelaţie îi urcă la cap: \”În opinia lui Eu,
Viaţa nu e o întâlnire dintre o casieriţă şi Nabucodonosor.

Chiar de nu candidez la Partidul Esenţelor,
Miner prin nori de cămilă, îl am pe Dumnezeu,
Prin zăcăminte de gânduri, busolă (mie, lor, păianjenilor).

(25 august 2009/ora 18:14)

AG:
Si iată, tot din această vară fierbinte, Eclabusură, un poem total diferit, impresionist,
amintind de lumiile fantastice inventate de Cortazar :

\”eclabusură\”

O melibee două un trup uscat la aceeaşi înălţime cu apa
iată mai puţine umbre mai multă zeamă de neon
rufele ce atârnă deasupra piscinei azurii şi munţilor de îngheţată
o pasăre ieşind din gură
şi în pahar bem iubire în dungi
dungi de culori
dungi de soare
dungi de viaţă
dulcele integralism cu bine şi rău nu bine sau rău
şi din nisipuri am putea să ne naştem a doua oară

(27 iulie 2009/ora 14:16)

Noi doi am scris puţin împreună, la 4 mâini, cred că erau nişte colaje abstracte. Este o experienţă deosebită, seamănă mult cu improvizaţia în jazz, un act aleatoriu, imposibil de refăcut. Dacă, ipotetic, ţi s-ar oferi ocazia unui colaj, pe cine ai alege dintre cei mari?

YZ:
Pe Ion Barbu…
Vorbesc serios. Ştiaţi că a colaborat la Contimporanul? Sau că \”Ritmuri pentru nunţile necesare\” se chemase iniţial \”Jazzband pentru nunţile necesare\”? Dar nu ştiu dacă ar fi acceptat propunerea mea, aşa că dintre avangardiştii noştri familiari: cu Ilarie Voronca sau cu Saşa Pană. Sau cu Victor Brauner. Ar fi interesant.

AG:
Hai să tăiem firul în 4. ‘Netul de azi e inundat de o literatură destul de îndoielnică, uneori despresiv-viscerală. Găsim autori obsedaţi de introspecţie, de mizeria relaţiilor comunicaţionale. Se simte o deplasare spre extreme, limba e mai săracă, esenţa nu rezidă în calitatea textului cum era cerută de Heidegger, ci mai curând în lamentarea unui drum care nu duce nicăeri, care e minat de dezvăluirea discrepanţelor între real-virtual. Crezi că avangarda e o mişcare apusă, închisă? Care e aportul ei la arta modernă? Ce organizaţie ar trebui să difuzeze materialele încă nepublicate în limba română?

YZ:
Mai întâi, vreau să spun că nu e de ieri, de azi această tendinţă – nu e nimic rău în a fi obsedat de introspecţie, dar poate că lamentarea asta în doze excesiv cam dăunează…
În ceea ce priveşte avangarda (nu ştiu ce legătură are întrebarea cu propoziţiile anterioare), eu cred că avangarda e închisă doar pentru istoricii stricţi…Sau mai bine spus dacă o considerăm o mişcare. Dar avangardiştii o defineau mai degrabă ca pe o stare de spirit.
Şi Shakespeare era avangardist. \”Norul acela seamănă cu o cămilă\”. Nu ţi se pare asta suprarealist? Sau Heraclit. Era un soi de filozof avangardist. În sensul larg al cuvântului, după cum ţi-ai dat seama. Dar la vremea aceea îţi dai seama că era absolut şocant să vină Heraclit şi să spună că focul e ‘ăl mai tare din elemente, chiar dacă nu e nici pe departe la fel de prezent ca apa, ca aerul, ca pământul. Sau că râul nu rămâne niciodată acelaşi.
Acum, peste tot putem observa influenţa mai mult sau mai puţin subtilă a avangardelor. Care sunt încă studiate superficial la şcoală, deşi, cred eu, impactul lor a fost mult mai mare decât al, să zicem, romanelor neorealiste, neobalzaciene. Romanul balzacian a fost şi el o influenţă de netăgăduit, în măsura în care e un demers oarecum clasicist, iar proza a fost mereu mai puţin permeabilă la inovaţii decât poezia, general vorbind. Şi, oricum, influenţa suprarealismului a pătruns până şi în proză – vezi realiştii magici, vezi Boris Vian sau, pe la noi, prozatorii din grupul oniriştilor…
Acum, mai e o chestiune delicată: de cele mai multe ori, aportul la arta modernă este fie foarte subtil, fie foarte semnificativ, şi atunci ar fi de discutat despre copierea la infinit a reţetei lui Duchamp. Bun, bun, readymade-readymade, dar parcă n-a devenit puţin prea răspândită chestia? Chiar şi unul ca mine poate deveni, după o vreme, iritat de atâtea \”sculpturi\” gen vulcan din excremente de elefant (aşa am văzut într-un film; în mod evident, protagonistul îşi exprimase opinia nefavorabilă vis-a-vis de sculptură în timp ce artista era în spatele său, iar când îşi dă seama de ce a făcut, ăsta o întoarce şi zice că e minunată…). Stau şi mă întreb: ce diferenţă este atunci între aceste neodadaisme ieftine şi artiştii neremarcabili care, în secolele trecute, foloseau aceeaşi reţetă a tabloului mimetic la infinit? Scuză-mă, dar dacă eşti suprarealist sau dadaist, asta nu te face automat un geniu, oricât de mulţi genii ar fi fost în aceste curente. Există un Institut de Cercetare a Avangardei Române şi Europene, dar, cel puţin aici pe Internet, activitatea acestui institut este cam invizibilă. Şi da, acest institut ar trebui să aibă grijă de răspândirea informaţiilor despre avangardă per total, ca, de pildă, Fundaţia Gellu Naum, care se ocupă, fireşte, doar de Gellu Naum. Ar mai fi Fundaţia Prodan, care prezintă, în engleză, informaţii despre unii dintre avangardişti. Dar, în ansamblu, ar fi de dorit mai multă mişcare în domeniu – mai multe informaţii despre cărţile avangardiştilor se găsesc pe unele siteuri de licitaţii.
Nu-mi prea place să fac publicitate, dar aş ruga cititorii interesaţi să arunce o privire pe site-ul meu http://sites.google.com/site/avangardaromana/. Şi aşa, nu prea i-am făcut reclamă…

AG :
Repet acum o chestiune care mă frământă mai de mult. Ai transpirat din greu să procuri şi să traduci texte avangardiste necunoscute cititorului de limba română, nu ar fi timpul să legi aceste eforturi într-o binemeritată carte?

YZ:
Cred că eşti totuşi conştient, Adriane, că ceea ce fac poate fi numită “piraterie”. Dar cum operele unor mari poeţi precum, să zicem, Eminescu pot fi găsite aproape sau chiar în întregime pe Internet, de ce nu? Şi n-am primit încă nicio scrisoare de la FBI… Nu ştiu câţi ştiu, dar eu am lansat în trecutul apropiat şarje împotriva copyrightului… Astăzi cred că foarte curând se va renunţa definitiv la copyright, cred că nu ajută pe nimeni în afară de factorul “bani storşi de la plagiatori”, oricum nu intenţionez să plagiez de-a dreptul avangardiştii. Am respect pentru ei şi îi crediteaz ca atare, am grijă să informez publicul până şi în carte se poate regăsi o poezie sau alta (cu unele excepţii, când chiar nu ştiu volumul de provenienţă).
Aşadar, nu ştiu dacă voi fi prea curând capabil să scot o astfel de carte, ar trebui să scot aprobări de la Vladimir Pană şi compania… Dar aş putea să încerc să fac ceva î privinţa asta după ce intru la Facultatea de Litere…
Ştii ce ar fi interesant?
Am avea suficient material rar şi poate chiar inedit pentru o antologie a avangardei mai altfel. Toate antologiile în materie de după cea a lui Saşa Pană au încercat să reducă numărul doar la avangardiştii \”esenţiali\”, indiscutabili. Dar sunt destule nume chiar interesante precum Aurel Zaremba sau Nicolae Oprea Dinu care nu au prea fost discutate după antologia lui Saşa Pană. Şi ar mai fi şi unele care lipsesc din cea a lui Saşa Pană, precum cea a lui Teodor Scarlat, care încercase să publice o carte la editura Unu, dar şi-a pierdut manuscrisele şi le-a găsit abia la începutul anilor ’70, antologia lui Saşa a apărut puţin mai devreme. Şi care conţinea şi unele ilustraţii de avangardişti, dar lipsesc unele nume precum Michonze, iar despre cele menţionate nu se dau informaţii.
Mai vreau să zic ceva: mai bine decât încă o antologie a avangardei ar fi să se începe să se republice în facsimile sau ceva de genul ediţiile originale ale avangardiştilor. Numai să ştie editurile cum să le promoveze, cum să le aloce ediţii frumoase, luxoase, că altminteri se poate găsi interes.
Acestea fiind zise, mai degrabă decât să vorbim iarăşi şi din nou despre avangardă, aş fi vrut să vorbim despre mâncare, de exemplu. Ce zici de pralinele belgiene?

AG:
Praline? Îmi sorb cafeaua cu pai simplu, cu buzele strânse în formă de muon,
miezul deprimat al zilei mă ţine treaz, nu am văzut azi flori şi nici glastre cu muştar înflorit. E o penurie de gesturi şi mirodenii în abstract, lipsesc gusturile simple, mă uimesc lumina polară, biscuiţii fără sare, fetiţele ce nu ies din şotron de teama maturizării imediate. Uneori rumegăm o idee, o molfăim câţiva ani ca să o abandonăm în favoarea unei doctrine de design mai nou. Ne băgam în pat, ne acoperim cu pene bărbia şi genunchii cocârjaţi în poziţie foetală, crezând că vom dormi, dar nu, aurora bate direct din tavan, lasă pete albastre pe tencuiala cortexului, chemăm un specialist în vedenii, eşti bolnav omule, zice dând cu talc peste amintiri, ia şi tu o vacanţă de la avangardă, de când nu ai urcat un catarg, sau căutat în pod polaroidul de vară indiană? Îmi mişc ochelarii de soare, cu gestul unui fermier atacat de capre disperate, în zare fumegă abatorul tuturor speranţelor.
A mai rămas să mă îmbrac, îmi pun o cămaşă de mătase, o cravată \”art brut\” inventată
de Dubuffet, un ceas cu cuc simbolizând nebunia nefertilă a clanului poetic, o vulpe rapace mă muşcă de glezne, ştiu… e inconştienţa mea care dă târcoale psihicului răpus de prea multă abstractizare… Mai ai praline?

YZ :
Da’ cum să nu!
Din suflet se scot pralinele!…

Tel Aviv / Constanţa – Oct 2009

Insulele Caimac
Colaj la doua voci- Yigru Zeltil- Adrian G

(I)- cor antic

de pe o vâslă mergând pe apele plictiselii
se decupează în orizontul examinat
3 mari litere
belgiene
tanga
unse cu toate alifiile
ce la primul meu strănut
s-au înclinat spre toporul mării lingurice
(cutremure de gingie)
şi letargici peşti
şi-au scuipat în faţa mea angoasele
stelele înghiţite din greşeală în nopţile cu mecanisme zodiacale
nopţile prinse în covorul cerului
ospăţul liniştii
şi iată că un far se înclină în faţa noastră
geamurile valurilor ghicesc
vechile noastre triumfuri
de lângă benzinăria luminilor albastre
YZ

(II)- mambo depresiv

plecasem la pescuit de sirene
pe lac urşii exersau mersul pe apă
săreau de pe trambuline arhimedic înalte
verificau legi termodinamice esoteric slabe
scrise pe papyrus tricotat
scribii ne dădeau tarcoale
puneau capcane şi labirinţi
simulate catarge, furtuni de carton
mă gândeam aşezat pe vine la comixul extrapolat
ce înghiţea balauri mecanici
de la coadă la cap, plescăind cu pofte umane
la benzinărie steagul era în bernă
se vorbea de război şi molime
ne-am lipit de caloriferul cald, molateci
zumzăia zgomotul de fond minus 3 decibeli
aşteptam în linişte călaul de gardă.
AG

(III)- ricercare olfactivă

plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc
YZ

(IV) final-mizerere

echipa de salvare venea călare
erau toţi la 4 ace, piramidali defuncţi,
depozitau gunoaie pe memoria elastică
praştia lucea în mâna lui david, ca o fabulă în iarnă
goliat scuipa seminţe organice, aleatoric reale
era atât de absurdă viaţa asta că nu ne venea să o părăsim
omonimi cum eram, nepreventivi cum spunea Babel:
plecaţi de aici golanilor
că îmi stricaţi armonia celestă.
AG

iunie 2009

Castelul lui Yanle

Asculta Paganini Yanle, concertul in do minor.
Cu ochii inchisi zavoare, obloanele de tabla trase ca la ora 8 cand se aseza sa faca yoga pe covorul de piele de canibal plin de rugozitati si cicatrice de sabii, auzea caderea foilor de calendar, susurul apei ce o lua in sus pe jgheaburi, telefoanele cu gemete de la muribunzi, zambea la tot ce era pufos si de culoare giale, o tenta inventata special pentru Yanle de zugravul de acoperishuri.
Traia ca o concubina regala, miscandu-si piciorushele unul cate unul dupa cum cerea protocolul. Mama o certa prin portavoce, o lega cu gatul de lantz, misca-te Yanle spunea roshie la fatza, batand oul spuma, curatand ciapa kub, manelind un cantec zuarez in cadenta lui musiu Paganini care isi dadea silinta sa ajunga la grande finale cu un adagio dafe marcat de urletele dirijorului..
ce fac azi, ma intreb, dupa ce iau o gura de cafea cu gust de broasca fiarta, cum sa trec ziua de 9 ore la planseta de desen pe care schitez fantome, madone opulente, rujate si fardate ca femeile din Guayakanal ale platite cu ora, smekere cu corset complicat care sa-l scoti de pe ea dureaza ore, deci platesti pentru doua, scuipi pe covor
injuri in portoricana, faci scandal pana ce vin doi eunuci sa te de afara pe jgheabul in panta, in trecere culegi banane, le molfai, au iz de masca africana cu praline moft, in ce tampenii ma bag imi zic cu mirare, si dupa toata aventura asta mirobolanta cu ce raman? cu dureri in spate, cu regretul si gustul de bordel.
Yanle zacea sus pe soba dormind cu pisica mov in brate. Am tras-o jos cu carligul de rufe, i-am pus lipitori de argint
am impaturit plapuma copilariei si am trimis-o la scoala. Avea exact varsta dezvirginarii, pescarii o strigau vino
in barca mea, nu se ducea, o ademeneau cu caramele false, cu poze porno si promisiuni de casatorie urgentisime, ba chiar fluturau fudulii de rechin in vazul micutzei, nu se uita..doar trecea mandra pe tocurile inalte ale matushii Ascension, intepand aerul cu sanii inca nefolositi, tzepeni si tari ca lemnul din care sculptorii desculti ciopleau idoli cu falusi primordiali mari cat imaginatia ei fierbinte cu care isi dorea sa fie atacata, violata de tot satul si apoi transformata in sfanta Sodoma, mama tuturor fecioarelor portugheze care bantuiau la marginea soselei cerand sa fie primite in castel…

Adrian Grauenfels

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.167.75.28