A doua criză de succesiune a puterii cneziale s-a dovedit mult mai dificilă decât minoritatea lui Dmitri Donskoi. Moartea lui Vasili I a deschis în istoria ruşilor o etapă marcată de instabilitate a puterii, contestaţie internă şi ameninţări la frontiere.

Marele Cnezat al Moscovei a cunoscut aproape două decenii de război civil, provocat de ambiguitatea standardelor succesorale, oscilând între principiul primogeniturii şi tradiţia slavă a autorităţii celui mai vârstnic dintre membrii familiei. Incertitudinea a fost sporită de menţiunile cuprinse în testamentul învingătorului de la Kulikovo, care stabilea o ordine a transmiterii puterii şi domeniilor sale în rândul fiilorsăi, stipulaţii izvorâte tocmai din grija de a evita destructurarea fragilei construcţii statale moscovite.

Naşterea unui moştenitor al lui Vasili I punea în cauză aceste prevederi, înlăturându-l de la putere pe cneazul Iuri Dmitrievici şi pe fiii săi Vasili Kosoi şi Dmitri Şemiaka.

Istoricii ruşi au acordat o atenţie sporită acestor evenimente în ultimele decenii, ale căror urmări au depăşit limitele unei lupte pentru putere din cele care au dat nota comună sfârşitului Evului Mediu.

Moscova nu a făcut excepţie din acest punct de vedere, toate structurile politice ale Europei Centru-Orientale se confruntă cu provocările unor fronde regionale, cu instabilitatea dinastică şi prime tentative de reformă religioasă, fenomene transpuse într-o succesiune interminabilă de episoade violente şi crize de autoritate.

Regresul instituţiilor tradiţionale a însemnat o mai activă implicare a societăţii în decizia politică, lipsită de dimensiunea civică a modernităţii. Boemia husită oscilează între afirmarea alternativei sale teologice şi opţiunea legitimistă a minorităţii catolice, orientări care vor diviza regatul pe criterii regionale şi familiale.

Uniunea polono-lituaniană este minată de mişcările secesioniste din est, unde boierimea ruteană în pericol de a-şi pierde privilegiile şi imunităţile se raliază nobilimii lituaniene nemulţumite de o integrare prea strânsă în ansamblul dominat de naţiunea poloneză. La rândul său, Polonia se confrunta cu dificultăţile unei regenţe dominate de autoritatea primatului Zbicniek Olesnicki şi cu nevoia de a găsi un echilibru între libertăţile şleahtei (nobilimea mijlocie şi mică), captivată de paradigmele Cehiei vecine şi cu o relaţie dificilă cu Sfântul Scaun.

Scena politică a Ungariei era dominată de naţiunea nobilă maghiară, în ascensiune odată cu moartea lui Sigismund de Luxemburg şi în măsură să-şi afirme dreptul de a-i alege pe suveranii ţării.

Moldova urmaşilor lui Alexandru cel Bun cunoaşte aceleaşi convulsii politice, în care opţiunile externe ale competitorilor la tron se subsumează unei falii regionale mai vechi între Ţara-de-Sus şi Ţara-de-Jos.

Aceleaşi forţe centrifuge au fost activate şi în spaţiul rus, potenţate şi de circumstanţe locale. Unii autori au încercat să documenteze diferenţe sociale în structura celor două tabere, în măsura în care acestea şi-au păstrat o relativă coeziune pe durata conflictului. Astfel, udelurile cneazului Iuri, Galici şi Svenigorod, situate la nord-est de Moscova şi mai ferite de raidurile tătarilor, erau mai dens populate, iar resursele minerale de aici au asigurat dezvoltarea unor relaţii de schimb mai active.

Pe baza acestei stări de fapt, s-a apreciat că victoria acestei facţiuni ar fi însemnat un curs politic mai liberal în atitudinea puterii faţă de păturile urbane şi clasele de mijloc, pe câtă vreme tabăra legitimistă a promovat o atitudine mai conservatoare, susţinută de nobilimea de curte.

Desele schimbări ale alianţelor şi poziţiilor chiar în rândul aceleiaşi familii, nu susţin în suficientă măsură validitatea unor astfel de aprecieri, în condiţiile în care niciuna din părţi nu a manifestat disponibilităţi pe linia unor inovaţii sociale sau reforme economice. Conflictul a izbucnit într-o formă clasică, odată cu moartea marelui duce Vitautas, bunicul matern al moştenitorului tronului, Vasili al II-lea, aflat sub tutela unei regenţe conduse de mama sa Sofia a Lituaniei.

O anumită obişnuinţă a moscoviţilor cu principiul primogeniturii şi sprijinul unor boieri influenţi, i-au asigurat tânărului cneaz obţinerea recunoaşterii din partea Marelui Han, dar teama de influenţa lituaniană şi pierderea sprijinului unor suporteri, au determinat răsturnarea situaţiei în favoarea taberei adverse.

Un factor important în schimbarea dispoziţiei boierilor ruşi pare să fi fost teama de excesele de autoritate ale regentei Sofia. Mentalul colectiv al ruşilor se dovedea la fel de sensibil la sugestii xenofobe, potenţate în acest caz de atitudini misogine, foarte active într-o societate patriarhală.

Ocuparea Moscovei de către cneazul Iuri şi înţelegerea cu nepotul său păreau să pună capăt tensiunilor, dar moartea primului şi intrarea în luptă a fiilor săi a determinat reluarea ostilităţilor. Relaţiile dintre protagoniştii luptei pentru moştenirea moscovită sunt complicate de revirimentul ameninţării tătarilor, de această dată în forma expediţiilor de jaf organizate de hanatul de Kazan.

Înfrângerea ruşilor conduşi de Vasili al II-lea şi evenimentele care au urmat, au dus la acutizarea conflictului intern după 1445. Întoarcerea din prizonierat a cneazului, însoţit de noii săi aliaţi tătari, i-a înstrăinat simpatia unor partizani ruşi, înlesnind lovitura lui Dmitri Şemiaka, în urma căreia Vasili al II-lea a fost capturat şi orbit, în tradiţia bizantină a invalidării unor pretenţii la tron.

Drama învinsului a determinat însă un val de simpatie a publicului, care prin autoritatea bisericii a condamnat gestul uzurpatorului, nevoit să se refugieze la Novgorod. Această succesiune de episoade contradictorii relevă caracterul volatil al opţiunilor comunităţii şi elitelor, dar şi importanţa pe care specificul identitar îl dobândise pentru ruşii secolului al XV-lea.

Moscova a continuat să fie pivotul acestei solidarităţi, necontestate de vechii săi adversari din Tver şi Riazan, aflaţi de partea învingătorului, în condiţiile în care Lituania optase pentru integrarea în creştinătatea de rit latin.

Ultimii ani ai domniei Marelui Cneaz restaurat au însemnat paşi hotărâţi în centralizarea puterii, constând în lichidarea udelurilor şi subordonarea republicilor urbane din nord, Novgorod şi Pskov, prima manifestând o neutralitate binevoitoare faţă de insurgenţi. Represiunile puterii centrale, care i-au vizat şi pe unii aliaţi consideraţi nesiguri, a asigurat în ultimă instanţă restabilirea ordinii interne şi opţiunea pentru o construcţie etatică centralistă, fondată pe autoritatea necontestată a suveranului şi pe anihilarea disidenţei cu mijloace de o extremă brutalitate.

Şansa a a fost încă odată favorabilă noii puteri a Europei de Est şi a făcut ca aceşti ani dramatici ai istoriei sale să fie lipsiţi de ameninţări externe de proporţii, datorită descreşterii pericolului reprezentat de proiectele politice ale concurenţilor.

Moartea Marelui Duce Vitautas a însemnat renunţarea la ambiţiile lituaniene de expansiune spre est şi a lipsit proiectata sinteză ruso-lituaniană de susţinerea puterii de stat, tocmai într-un moment în care cnezatele ruseşti ar fi fost incapabile să-i opună o contrapondere.

Hoarda de Aur îşi continua descompunerea, iar prioritatea fiecăruia din statele succesoare era legitimarea prin victorii obţinute asupra adversarilor care clamau succesiunea din Ghinghiz-Han. Relaţia cu Rusia îşi pierduse caracterul de subordonare mult înainte de demonstraţia de forţe de pe râul Ugra, şi se rezuma la dimensiunea economică a unor raiduri de jaf în teritoriile de frontieră sau la captarea, prin diverse mijloace, a sprijinului economic al marilor cnezi.

Evenimentele care aveau loc mult înafara frontierelor Moscovei au contribuit la consolidarea acestei construcţii, prin adăugarea dimensiunii spirituale. Conciliul de la Ferrara-Florenţa, din 1438-1439, cu participarea unei delegaţii ruse conduse de episcopul Ioan al Riazanului, a proclamat unirea religioasă între ortodocşi şi catolici, pe baza celor patru puncte florentine. Momentul considerat o premisă a implicării creştinilor din Apus în salvarea Constantinopolului ameninţat de turci a prilejuit vii controverse în mediile ecleziastice ortodoxe, dar singura forţă care a respins proiectul de unire a fost Marele Cnezat al Moscovei.

A fost probabil singurul aspect care a întrunit acordul unanim al elitei politice şi sociale ruse, divizată de războiul civil, devreme ce au lipsit orice simpatii pentru acţiunile misionare ale mitropolitului Isidor al Kievului, cel care avea să activeze în serviciul cauzei uniate în Polonia şi Lituania.

Explicaţiile acestei opţiuni au fost căutate în oportunitatea pe care marii cnezi au identificat-o, în sensul afirmării lor ca unici depozitari ai credinţei adevărate, în condiţiile în care căderea Constantinopolului era iminentă, iar evenimentul putea apărea contemporanilor ca o pedeapsă divină pentru trădarea ortodoxiei.

În susţinerea acestei teze se poate invoca discursul oficial structurat pe durata următoarelor două secole în mediile intelectuale moscovite. Audienţa de care discursul antiuniat s-a bucurat la nivelul întregii societăţi şi rezistenţa sa, în manieră sublimată, în autodefinirea naţiunii şi în atitudinea ruşilor faţă de modernizare, şi occidentalizare nu poate fi însă explicată exclusiv prin calcule de oportunitate politică, pe care dealtfel nu le putem documenta expresis verbis.

Forţa acestor atitudini este de căutat mai curând în elementele de profunzime ale naţionalismului rus medieval şi în special în ponderea pe care factorul religios a avut-o în configurarea acestuia.

Rusia este un produs al Evului Mediu, atât la nivel politic, cât şi al civilizaţiei şi culturii. Creştinismul a fost calea prin care valorile culturii bizantine au pătruns în lumea slavilor de răsărit, iar unitatea religioasă a fost de la un moment dat singurul factor de coeziune comunitară, într-un spaţiu fragmentat de lupte pentru putere şi o multitudine de jurisdicţii şi imunităţi.

Confruntările cu duşmanii din vest şi sud şi mai ales permanentizarea stăpânirii mongole au consolidat statutul ortodoxiei în ochii ruşilor, credinţa rusă rămânând singura sursă de speranţe pentru masele populare şi izvorul de legitimitate pentru autoritatea politică. Dubla agresiune, cruciată şi mongolă, care a lăsat urme şi în psihologia naţională maghiară, a devenit o permanenţă pentru statele ruseşti, locul lăsat liber de un duşman fiind îndată ocupat de altul.

În aceste împrejurări, biserica, prin reprezentanţi ai mediilor monahale, a încorporat forme rituale şi credinţe specifice ruşilor, iar teama de influenţele străine care puteau altera puritatea de credinţă a inspirat o respingere constantă a influenţelor de orice fel.

S-au născut astfel germenii acelei antiteze Rusia-Europa, pe care o regăsim în scrierile lui Dostoievski, şi pe care suntem tentaţi să o explicăm doar prin diferenţele de agendă politică. Realitatea medievală a fost una diferită, în sensul că establishmentul politic al Moscovei a căutat căi de colaborare cu Apusul creştin, chiar în condiţiile în care clama superioritatea sa morală şi religioasă.

Puterea centrală a venit în întâmpinarea nevoii de stabilitate a societăţii, iar importanţa ultimilor ani ai domniei lui Vasili al II-lea cel Orb au constat în expertiza pe care i-au furnizat-o succesorului acestuia, Ivan Veliki.

Inamicii Moscovei au insistat asupra naturii mediocre a acestui suveran şi a caracterului său ezitant şi cu prea puţine scrupule, imagine în evident contrast cu cea proiectată de letopiseţele ruseşti contemporane, care se referă la acesta din urmă ca la strângătorul de pământuri ruseşti.

Fără a contesta caracterul comandat al acestor relatări, trebuie să admitem că Ivan al III-lea a fost un bun manager şi că domnia sa a reprezentat o serie de fuziuni, achiziţii şi preluări ostile încununate de succes, dacă ne putem permite licenţa de a aplica terminologia corporatistă la realităţile medievale.

Continuând cu fidelitate politica predecesorului său, Marele Cneaz a desăvârşit opera de centralizare a statului prin lichidarea domeniilor cneziale, uzurpând chiar şi drepturile fraţilor săi, a refuzat oficial plata tributului către hanul hoardei de pe Volga şi a dat teritoriilor ruseşti o administraţie relativ unitară.

Unul din cele mai însemnate evenimente ale domniei sale a fost încorporarea efectivă a Novgorodului şi deportarea unora din locuitorii săi, inaugurând una din practicile represive de durată ale politicii autorităţilor ruse. Marile sale succese s-au înregistrat la frontiera de vest, unde abilitatea sa politică a sfârşit prin a aduce Moscovei o treime din teritoriul Marelui Ducat al Lituaniei.

Cele două războaie victorioase care au opus competitorii la succesiunea Kievului nu au însemnat succese militare de amploare, victoria moscovită a fost consecinţa imploziei sintezei ruso-lituaniene, minate din interior de prozelitismul catolic şi din exterior de plasarea Moscovei în postura de apărătoare a libertăţii de credinţă şi a drepturilor cnezilor de a-şi alege suzeranul.

Calităţile politice ale suveranului i-au asigurat Moscovei intrarea în arena relaţiilor internaţionale, noua putere în ascensiune devenind un interlocutor frecventabil pentru cei interesaţi de proiecte politice în estul Europei.

Dacă emisarii papali au căutat fără succes implicarea Moscovei ortodoxe în cruciada antiotomană şi adeziunea sa la unirea florentină, Ungaria lui Matya Corvinul şi Casa de Austria au găsit un inamic al Uniunii Polono-Lituaniene. Din aceşti ani datează un prim proiect de împărţire a Poloniei, la care Moscova este parte.

Domnia lui Vasili al III-lea este în plan politic o prelungire a celei precedente, momentul său distinctiv este dat de prima atestare a teoriei celei de-a treia Rome, o revelaţie a unui călugăr din Pskov, care plasa Moscova în succesiunea imperiilor biblice evocate în profeţia lui Daniel. Mica fundaţie a lui Iuri Dolgoruki căpăta astfel dimensiunea de centru de putere universal, iar conducătorii săi vor avea de rezolvat dilema tradiţie-modernitate, pentru care nici reformele lui Petru I, nici revoluţiile secolului XX, nu au găsit soluţii definitive

Seria dezastrelor care au afectat Europa medievală la mijlocul secolului al XIV-lea şi au făcut aproape uitate progresul economic şi dezvoltarea statului teritorial ca principal pol de putere politică şi de capacitare a intereselor comunităţilor etnice au acţionat şi asupra noului centru politic şi spiritual din Rusia de Nord-Est, spaţiu care avea să fie tot mai des numit Rusia Mare, Velikaia Rossia.

În mai puţin de cinci ani (1355-1359), marea epidemie de ciumă răpea vieţile tuturor reprezentanţilor majori ai familiei domnitoare moscovite, succesiunea incertă a patrimoniului teritorial şi cea politică a titlului de Mare Cneaz urmând a fi asigurată de doi copii de aproape zece ani, viitorul cneaz Dmitri Donskoi şi vărul său Vladimir Andreevici.

Precedentele istoriei ruşilor în legătură cu destinul unor astfel de moşteniri pledau în favoarea sfârşitului apropiat al supremaţiei Moscovei, asemeni altor proiecte politice ambiţioase, dar cu impact meteoric în politica est-europeană.

Cei tentaţi să acorde hazardului un loc în succesiunea faptelor istorice ar putea fi înclinaţi să creadă că în destinul Moscovei a intervenit acel noroc pe care autorii latini îl invocă în legătură cu unele momente de cumpănă din istoria Romei, care avea să asigure nu doar conservarea poziţiilor câştigate până atunci, dar şi să genereze evenimentele care vor face din tinerii cnezi simboluri ale naţionalismului rus medieval..

Partizanii analizei raţionale asupra trecutului dispun la rândul lor de argumente pertinente pentru a justifica această excepţie de la regulă.

Stabilitatea puterii este un rezultat al clarviziunii politice a generaţiei precedente, a recrutării unor administratori competenţi şi loiali, în măsură să asigure supuşilor beneficiile bunei guvernări la care se referă cronicile redactate la Pskov şi Novgorod şi mai ales pacea atât de necesară agriculturii şi firavelor relaţii de schimb. Tentaţia stabilităţii, puţin prezentă în Evul Mediu la nivelul Europei şi cu atât mai puţin în vastele spaţii din est, sau poate mai curând frica de schimbările pe care le-ar fi presupus modificarea unui anume statu quo, au asigurat regenţei dominate de mitropolitul Alexei suportul politic şi social necesar pentru a promovarea intereselor tinerilor cnezi, pe durata minorităţii acestora.

Implicarea bisericii în susţinerea unei cauze dinastice, percepute ca una patriotică, nu este specifică doar Rusiei, ierarhia episcopală din regatele spaniole şi-a asumat atribute similare pe durata crizelor de putere care ameninţau succesul Reconquistei. Înaltul ierarh ortodox, aparţinând prin origine uneia din marile familii boiereşti din Moscova, a gestionat afacerile politice cu abilitate şi moderaţie, iar capacităţile sale diplomatice şi medicale i-au atras aprecieri din partea Marelui Han şi al anturajului acestuia, într-un moment în care cnezii rivali din Tver şi Riazan încercau să exploateze vulnerabilităţile Moscovei în propriul beneficiu.

Chiar şi pierderea, pe perioade scurte, a demnităţii de Mare Cneaz nu a alterat loialitatea vasalilor Moscovei, care a putut tranşa aceste dispute fără ajutorul militar mongol.

Anii premergători marii confruntări militare din 1380 se constituie într-o perioadă de tranziţie în evoluţia statului moscovit, în care coeziunea internă începe să devină factorul esenţial de putere, contrabalansând suptilităţile diplomatice şi relaţia cu Hoarda de Aur. Dealtfel, suzeranul cnezatelor ruseşti şi protectorul de dată recentă al Moscovei intra în faza fragmentării politice şi a luptelor între clanuri şi confederaţii regionale, încheiate cu dispariţia de facto a unei autorităţi legitime în ulusul succesorilor occidentali ai lui Genghiz-Han.

Pericolul major pentru restaurarea unităţii politice a ruşilor venea acum dinspre vest, din partea unei forţe care se afirmase în condiţii apropiate de cele ale Moscovei, Marele Ducat al Lituaniei. Teritoriul ocupat de clanurile lituaniene, inamici sporadici ai Kievului, au fost mai puţin afectate de marea invazie din 1241, iar forţa lor militară şi domnia unor suverani de excepţie le-au asigurat cucerirea progresivă a teritoriilor Rusiei Albe (Bielorusia) şi în parte ale Rusiei Mici (Ucraina).

Indiferenţa binevoitoare şi chiar simpatia ducilor lituanieni faţă de ortodoxia rusă şi victoriile repurtate împotriva tătarilor au făcut patronajul marilor duci de la Vilno extrem de tentant pentru cnezii şi boierii ruşi, iar superioritatea culturală şi instituţională a acestora în raport cu păgânii lituanieni creeau premisele unei simbioze ruso-lituaniene similare cu cea franco-latină din Galia secolului al V-lea sau cu cea turco-slavă din Bulgaria secolului al VIII-lea.

Oraşele Lituaniei erau în mare măsură goroduri ruseşti, iar alianţele matrimoniale între descendenţii lui Rurik şi cei ai lui Gediminas au dat naştere majorităţii familiilor nobile ale Rusiei. Toate aceste atuuri în favoarea unei concentrări a cnezatelor ruseşti în jurul Lituaniei erau însă contrabalansate de evoluţiile de la frontiera vestică a acesteia, unde Ordinul Cavalerilor Teutoni ducea o cruciadă aproape permanentă împotriva clanurilor ultimei naţiuni europene rămase înafara ordinii creştine, iar Polonia recent restaurată sub autoritatea vechii dinastii a Piaştilor încerca o dublă integrare, politică şi spirituală.

Situaţia era complicată de litigiile din sud, unde Polonia îşi disputa cu ducii lituanieni stăpânirea vechilor cnezate ruseşti Halici şi Volhinia. Această complicată ecuaţie de forţe, suprapusă unei tradiţii politice prea puţin centralizate, a determinat fragmentarea energiilor şi intereselor lituaniene, în funcţie de afinităţi patrimoniale sau de putere.

Interesele divergente au putut fi conciliate în măsura în care solidarităţile familiale au guvernat exercitarea puterii în vastul teritoriu pe care lituanienii l-au controlat la mijlocul secolului al XIV-lea, aşa cum a fost cazul parteneriatului între fiii ducelui Gediminas, Algirdas şi Kstutis. Primul şi-a concentrat eforturile spre răsărit, unde a obţinut succese împotriva tătarilor şi a deschis lunga serie a conflictelor cu Moscova.

Cele trei expediţii lituaniene împotriva acesteia din urmă s-au încheiat însă nedecis, atât marele duce lituanian cât şi tânărul cneaz Dmitri Ivanovici evitând o confruntare decisivă. Fratele său şi-a avut baza de putere în Lituania propriu-zisă, dar înfrângerile suferite în faţa cavalerilor germani au impus concentrarea resurselor militare împotriva ameninţării din nord-vest.

Armonia relativă din familia domnitoare lituaniană a dispărut odată cu noua generaţie de mari duci, iar vreme de peste o jumătate de secol, rivalităţile dintre Jogaila şi Vitautas vor domina agenda politică a Europei de Est.

Succesul pe câmpul de luptă, esenţial în fondarea oricărui stat medieval, avea să fie adus Moscovei de conflictul cu inamicul ideal pentru un stat care se dorea restauratorul puterii ruse şi campionul ortodoxiei, Hoarda de Aur.

Expediţiile punitive ale Marelui Cneaz împotriva unor vasali revoltaţi şi refuzul de a-şi mai îndeplini obligaţiile fiscale faţă de han, vor genera reacţia conducătorului efectiv al tătarilor, emirul Mamai. Preparativele politice ale confruntării demonstrează gradul de sofisticare la care ajunseseră aceste practici, diferite în mică măsură de baletul diplomatic al secolului al XVIII-lea.

Dacă leaderul moscovit a reuşit să facă din propria cauză una a majorităţii ruşilor, fapt demonstrat de mobilizarea amplă de forţe din ajunul confruntării finale, emirul mongol a avut în vedere încercuirea inamicului printr-o alianţă cu Jogaila, noul duce al Lituaniei. Ruşilor le-a revenit victoria diplomatică, înaintea celei militare, în rândurile lor au luptat şi contingente din teritoriile ruso-lituaniene şi membrii ai familiei ducale, iar luptele pentru putere de la Vilno l-au împiedicat pe Jogaila să-i acorde vreun ajutor efectiv aliatului său tătar.

Istoricii au consacrat numeroase pagini bătăliei de la Kulikovo, analizând toate detaliile înfruntării, de la discursurile şi conduita comandanţilor, la efectivele militare implicate şi urmările victoriei repurtate de cneazul Dmitri Ivanovici, care cu acest prilej îşi va dobândi supranumele, Donskoi.

Din punct de vedere al tacticii de luptă, această primă victorie a ruşilor împotriva tătarilor a însemnat utilizarea avantajelor de poziţie şi a mobilităţii superioare, momentul decisiv al bătăliei constând în cunoscuta şarjă a cavaleriei din rezervă, condusă de Vladimir cel Viteaz, vărul Marelui Cneaz.

Călăreţii stepei erau învinşi pentru prima oară prin mijloacele care le asiguraseră invincibilitatea, iar din aacest punct de vedere, Kulikovo prelimină o altă mare victorie a naţiunilor slave, cea obţinută la Grunwald de uniunea polono-lituaniană împotriva cruciaţilor germani.

Impactul emoţional al evenimentului a fost probabil unul important şi a prilejuit un reviriment al conştiinţei identitare ruse. Înfrângerea opresorului străin şi păgân a fost percepută ca un triumf al naţiunii şi credinţei ruse, în care au conlucrat tronul şi altarul. Memoria identitară a ruşilor atribuie meritele în egală măsură oamenilor de arme şi oamenilor bisericii, cnezilor şi monahilor, din rândurile cărora se detaşază figura Sfântului Serghei din Radonej, propagatorul austerităţii monahale şi sărăciei evanghelice. Momentul Kulikovo şi-a păstrat forţa de sugestie pentru sensibilităţile patriotice ale ruşilor, în pofida trecerii timpului şi a schimbărilor politice, iar această dimensiune a putut fi capitalizată la nivel politic într-un context prea puţin medieval.

Aniversarea celor şase secole de la victoria din 1380 a prilejuit înfiinţarea unor grupări semioficiale de istorici şi oameni de cultură, care se vor reuni în cunoscuta organizaţie Pamiet, creuzetul în care s-au cristalizat majoritatea curentelor politice ultranaţionaliste din Rusia contemporană.

Fenomenul are o serie de similitudini cu jubileul domniei lui Mircea cel Bătrân, chiar dacă amploarea acestuia a avut urmări politice mai puţin durabile, iar o legătură între cele două evenimente nu a putut fi documentată până în prezent. Chestiunea merită totuşi un plus de atenţie, din perspectiva manifestărilor istoriografice şi ale simbolurilor cu care a operat naţional-comunismul.

Contestatarii conduitei cnezilor moscoviţi au subliniat caracterul aproape inutil al victoriei de la Kulikovo şi lipsa unor urmări politice imediate.

Este într-adevăr straniu faptul că expediţia condusă de Tohtamîş, noul han al Hoardei de Aur, soldată cu incendierea Moscovei şi restabilirea vechilor raporturi ruso-tătare, nu a întâmpinat o rezistenţă notabilă, iar eroii de la Kulikovo sunt aproape absenţi din relatările cronicilor.

În lipsa unor explicaţii pertinente, putem specula asupra capacităţii limitate a cnezatelor ruseşti de a susţine războaie de durată, a rivalităţilor endemice dintre cnezi sau a importanţei efectului-surpriză al raidului tătarilor, conduşi acum de un succesor legitim al lui Genghiz-Han.

Potenţialul militar al tătarilor era încă unul redutabil, fapt demonstrat de înfrângerea pe care o vor suferi lituanienii marelui duce Vitautas la Vorskla, în 1397, în faţa unor auxiliari ai cunoscutului Tamerlan.

Evenimentele din 1382 vor demonstra odată în plus stabilitatea eşafodajului instituţional moscovit, în măsură să supravieţuiască marilor pierderi economice şi umane şi distrugerii Capitalei.

Oraşul va face faţă mai multor campanii punitive ale tătarilor, fără ca acestea să aibă urmări notabile pentru poziţiei sale politice. Momentul Kulikovo a fost urmat de un alt proiect ambiţios, convertirea lituanienilor la creştinism prin intermediul bisericii ortodoxe ruse.

Proiectul viza şi o dimensiune politică, în sensul recunoaşterii suzeranităţii Moscovei asupra Marelui Ducat al Lituaniei. Deşi acest plan s-a bucurat de sprijinul ducesei Iuliana, văduva respectată a lui Algirdas, oferta uniunii personale cu Polonia şi ameninţarea Cavalerilor Teutoni au făcut ca Marele Duce Jogaila să opteze pentru tronul Piaştilor şi pentru convertirea la creştinismul de rit latin.

Tentaţia posibilităţilor pe care expansiunea spre est le deschideau dinaştilor lituanieni au continuat să se manifeste şi după perfectarea înţelegerilor cu Polonia, iar papalitatea şi patriarhia ecumenică din Constantinopol au încercat să utilizeze aceste sensibilităţi în interesele propriei politici ecleziastice.

Sub aceste auspicii, domnia mediocră a cneazului Vasili I, succesorul învingătorului de la Kulikovo, a menţinut Moscova pe aceleaşi coordonate ale consolidării interne şi afirmării internaţionale. Posesiunile sale teritoriale s-au extins pe seama Novgorodului şi a triburilor din est, iar disputele cu Lituania lui Vitautas au vizat de acum atât sfera patrimonială cât şi cea spirituală.

Deşi săracă în realizări politice, această perioadă rămâne importantă prin mmanifestarea primei controverse cu patriarhia constantinopolitană,, în legătură cu primatul împăratului bizantin în rândul monarhilor ortodocşi.

Diferenţa pe care Vasili I o făcea între credinţa transmisă de greci şi relaţia cu împăratul prelimină o tendinţă majoră a politicii externe ruseşti, afirmarea ca sursă de autoritate politică de-sine-stătătoare în lumea ortodoxă, în perspectiva unei eventuale competiţii cu Bizanţul.

În această luare de poziţie trebuie avute în vedere şi nemulţumirile generate de versatilitatea ierarhiei ecleziastice greceşti în disputa între Moscova şi Vilno pentru mitropolia rusă. Punctul de vedere moscovit devenise important la Constantinopolul presat de iminentul asalt otoman, iar o alianţă matrimonială cu acest donator generos în favoarea centrelor monastice ortodoxe venea să restabilească bunele raporturi dintre fosta mare putere a sudului şi noua forţă din nord-est.

Efectele obiective pe care acţiunile concrete şi interesele marilor puteri le produc asupra destinelor indivizilor şi comunităţilor le-au asigurat un plus de vizibilitate la nivelul comunicării orale şi scrise, recognoscibil cu precădere în ponderea pe care le-a conferit-o scrisul istoric.

Trecutul recent şi prezentul spectaculos al naţiunilor care s-au impus ca actori de prim ordin ai relaţiilor de putere au lăsat într-un plan secund etapa cristalizării acestor structuri şi a discursurilor identitare care le-au legitimat şi le-au asigurat suportul social în durată lungă.

Campaniile napoleoniene sunt infinit mai bine cunoscute decât evenimentele domniei lui Clovis sau începuturile instabile ale Capeţienilor, iar ascensiunea economică şi politică a Japoniei în Era Meiji poate părea insolită în absenţa înţelegerii perioadei Edo.

Tentaţia spre cunoaşterea superficială a trecutului mai îndepărtat sau tezistă este şi mai mare atunci când avem de-a face cu o forţă pe care ne-am obişnuit să o privim ca pe un inamic ireductibil, aşa cum este cazul raporturilor româno-ruse. Alături de confruntările intermitente cu maghiarii, relaţiile cu Rusia, cu backgroundul unei vecinătăţi viciate de circumstanţe politice şi de incompatibilitatea aproape obiectivă dată de asimetrie, continuă să fie o provocare pentru opinia publică mai mult sau mai puţin familiarizată cu această problematică şi în egală măsură pentru mediile ştiinţifice şi politice.

Incompatibilitatea dintre români şi ruşi, între paradigmele identitare şi între proiectele de construcţie naţională şi statală ale acestora, a devenit aproape un stereotip al discursului cultural românesc în etapa antebelică a României moderne, iar prevalenţa pe care naţionalismul velikorus a dobândit-o în raport cu opţiunile occidentaliste în Rusia ultimilor ţari au furnizat argumente în plus atitudinilor inspirate de mefienţa reciprocă.

Evenimentele de la finele Primului Război Mondial, care au dus la apariţia Rusiei Sovietice şi a României Mari, au adăugat noi teme surselor tradiţionale de antagonism, plasate de această dată în sfera opţiunilor ideologice. Bolşevicii ruşi şi-au găsit un loc privilegiat pe lista inamicilor predestinaţi românilor, alături de evrei şi masoni, în retorica ultranaţionalistă a anilor 20-30, iar tema opresorilor români şi caracterul ilegitim al prezenţei româneşti în Moldova dintre Prut şi Nistru, fac obiectul propagandei şi subversiunii inspirate de puterea sovietică şi de agenţii săi de influenţă.

Fără a aprofunda o analiză în legătură cu temeinicia opiniilor formulate pe durata celor două monologuri paralele, unul din efectele lor de durată a fost o anume tentaţie spre a ignora opţiunile şi raţiunile adversarului prezumat şi mai ales a momentelor în care istoria i-a plasat pe români şi ruşi în ipostaze similare sau chiar i-a implicat în raporturi parteneriale.

Chiar în actualitatea imediată, majoritatea românilor operează o distincţie între literatura şi muzica rusă, a căror dimensiune nu o pot ignora, şi creatorii acestora, consideraţi încă potenţiali inamici. În planul restituirilor istorice, reticenţa în privinţa Rusiei s-a manifestat prin rezerva cu care a fost tratat proiectul politic ilustrat de Dimitrie Cantemir, sau prin circumspecţia faţă de fenomene precum rezistenţa ortodoxă la modernizare sau separatismul moldovenesc, socotite mijloace prin care Imperiul ţarilor încerca să submineze consolidarea tânărului stat român.

Scurta perioadă proletcultistă, în care istoriografia oficială aflată sub îndrumarea lui Mihail Roller încerca să redea istoria românilor exclusiv prin seria contactelor cu ruşii a avut un efect contrar scopului asumat programatic, reuşind să facă şi mai detestabile realităţile ruseşti în ochii unor generaţii traumatizate de impactul războiului şi de instaurarea comunismului. Imagini extrem de populare prin simplismul lor de tipul ursului rusesc sau episoade conflictuale din prima jumătate a secolului XX, potenţate de interesele puterii politice, au dat substanţă atitudinilor rusofobe la nivelul mentalului colectiv românesc, cenzurând chiar acţiunea economică pragmatică sau reconcilierea politică ce ar fi urmat în logica istorică a evenimentelor de la finele anilor 80.

Se ignoră astfel faptul că avem de-a face cu două naţiuni ce aparţin creştinătăţii de rit bizantin, cu o cultură medievală modelată în paradigmele slavone, două succesoare ale Bizanţului, care au evoluat într-un cadru geografic şi politic delimitat de Occidentul latin şi de ameninţarea lumii stepelor, dar cu performanţe politice diferite sau (de ce nu?) cu două naţiuni victime ale experimentului marxist.

În logica înfruntărilor din ultimele două secole, similitudinile care au marcat geneza medievală a celor două naţiuni, aspecte care pot fi regăsite şi la nivelul cronologiei politice, poate părea insolită. Fără a pretinde identificarea unor interferenţe acolo unde acestea nu pot fi demonstrate prin apelul la fapte şi documente, o expunere sumară a începuturilor medievale ale Marelui Cnezat al Moscovei, contemporanul şi uneori aliatul statelor medievale româneşti, vine în întâmpinarea necesităţii de a cunoaşte trecutul unei naţiuni vecine, tendinţă neglijată uneori de scrisul istoric din ultimele decenii, captivat de recuperarea unor subiecte de istorie contemporană sau de tentaţia eseistică.

Informaţiile despre începuturile Moscovei sunt
aproape la fel de sumare ca şi în cazul etapei fondării Ţării Româneşti şi a Moldovei, în ciuda existenţei unor surse cronistice locale. Evenimentul cu implicaţii majore pentru istoria ruşilor îşi are originea într-o etapă de turnură în evoluţia confederaţiei care devenise Rusia Kieveană, în procesul de transfer al puterii efective din zona Niprului, în aşa-numita Rusie de Nord-Est. Istoricii au pus aceste evoluţii atât pe seama tradiţiei slave constând în succesiunea puterii în favoarea celui mai vârstnic membru al familiei domnitoare şi divizarea patrimoniului.

În plan politic, această tradiţie a însemnat cristalizarea unui nou centru de putere în cnezatul Vladimir-Suzdal, ai cărui conducători reclamă şi ajung să deţină sporadic controlul Kievului, cu forţa sa de sugestie politică şi spirituală pentru lumea rusă în ansamblul său.

Preluarea ostilă de care a avut parte Kievul a fost însă şi rezultatul unor circumstanţe economice, generate de renunţarea treptată la rutele comerciale ce legau Bizanţul de lumea scandinavă, determinând decăderea oraşelor din sud-vest şi creşterea influenţei centrelor de putere situate în regiuni agrare şi forestiere, mai puţin afectate de atacurile popoarelor stepei.

Întemeietorul prezumat al Moscovei, Iuri I Dolgoruki, prelimină într-o manieră subsumată destinul istoric al ctitoriei sale. Unul din fiii mai tineri ai cneazului Vladimir Monomah, acesta şi-a disputat demnitatea de Mare Cneaz cu rudele sale, a fost un protector al oraşelor şi a acţionat în vederea centralizării puterii pe domeniile sale. Supranumele pe care i l-au dat contemporanii, Braţe-Lungi, are poate în vedere şi caracteristici fizice, dar se referă mai curând la obiceiurile acestuia de a-şi însuşi proprietăţile cnezilor vecini.

Aspectul original al istoriei moscovite în această etapă şi poate explicaţia pentru caracterul durabil al succeselor sale a constat în aceea că factorii pragmatici au premers performanţele militare sau afirmarea unei ideologii a puterii.

Statutul periferic al Moscovei în primul secol şi jumătate al existenţei sale i-a oferit o serie de atuuri similare, mutatis mutandis, celor de care a beneficiat Ile-de-France în epoca primilor Capeţieni. Poziţia geografică a ferit micul cnezat de distrugerile provocate de cetele militare ale celor angajaţi în luptele pentru putere sau de atacurile nomazilor din sud, iar pădurile întinse din regiune şi posibilităţile de defrişare au făcut zona tentantă pentru refugiaţi.

Aceşti factori favorizanţi au transformat Moscova într-un beneficiar al invaziei mongole, care a însemnat încorporarea cnezatelor ruseşti în ansamblul multietnic şi pluriconfesional dominat de hanii Hoardei de Aur.

Începutul ascensiunii Moscovei este legat de un alt moment decisiv al Evului Mediu rus, domnia cneazului Aleksandr Nevski, cel căruia victoriile repurtate împotriva suedezilor şi a cruciaţilor germani aveau să-i aducă sanctificarea din partea naţiunii sale, iar opţiunea pentru supunerea faţă de tătari i-a adus titlul de Mare Cneaz al Vladimirului.

Succesiunea sa a corespuns canoanelor politice ruse, în sensul divizării posesiunilor sale între cei şase fii ai săi, iar stăpânirea Moscovei, atunci cnezatul cel mai puţin însemnat, a revenit celui mai tânăr dintre fiii săi, cneazul Danil Aleksandrovici. Domnia acestuia din urmă a rămas în amintirea contemporanilor ca un timp de pace şi consolidare internă, prin achiziţii teritoriale şi menţinerea loialităţii faţă de seniorii informali ai familiei.

Renunţarea la această linie politică a survenit odată cu domnia celor doi fii ai săi, Iuri I şi Ivan I Kalita, cei care vor capitaliza beneficiile relativei prosperităţi economice a cnezatului şi vor pretinde cu succes schimbător poziţia de Mare Cneaz al Vladimirului.

Tentativa lor prea puţin compatibilă cu normele moralei contemporane a întâmpinat opoziţia Tverului, ai cărui cnezi aparţineau unei ramuri mai vechi a dinastiei Ruricizilor şi manifestau disponibilităţi de rezistenţă în faţa presiunilor mongole. Între cele două case domnitoare s-a declanşat o luptă fratricidă, mai puţin spectaculară, dar la fel de brutală ca şi disputa florilor de crin din Franţa primilor Valois.

Acest război civil care a divizat lumea rusă s-a încheiat prin arbitrajul tătarilor în favoarea Moscovei, motivaţi de subsidiile trimise de cnezii de aici. Din Statutul de centru al puterii marilor cnezi a însemnat pentru Moscova poziţia de control al resurselor economice ale întregii Rusii, datorită responsabilităţilor sale în colectarea tributului datorat Marelui Han.

Domeniul cnezial a putut fi extins prin cumpărări sau confiscări de posesiuni iar raidurile tătarilor au fost direcţionate prioritar împotriva duşmanilor Moscovei. Bogăţia cneazului Ivan Danilovici a rămas în amintirea amicilor şi inamicilor săi ruşi, care i-au dat supranumele Kalita (pungă cu bani), iar pacea pe care a asigurat-o pe domeniile sale a atras îaici numeroşi boieri şi artizani.

Fiul şi succesorul său, cneazul Semion I a menţinut bunele relaţii cu tătarii şi a reprimat tentativel de nesupunere ale unor familii boiereşti, susţinute unii din fraţii săi. Conducătorii acesteia au dat dovadă de un pragmatism remarcabil pentru Evul Mediu, reuşind pe durata vieţii unei generaţii să-şi asigure puterea politică şi economică în spaţiul rus, să reducă la minimul contestaţia internă şi să transfere sediul mitropoliei ruse de la Vladimir la Moscova.

Ascensiunea Moscovei şi întemeierea Ţării Româneşti sunt evident fenomene diferite, generate de realităţi social-economice specifice, dar au în comun o ecuaţie politică asemănătoare. Cele două realităţi politice medievale au luat fiinţă la limitele sferei de dominaţie mongolă, demonstrând caracterul mai puţin periculos al proximităţii mongole pentru individualitatea instituţională a naţiunilor implicate.