caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Preferam anonimatul în locul motivului istoric

de (18-4-2010)
Sali și Sandu AbramoviciSali și Sandu Abramovici

O invitaţie sosită prea târziu

An de an, părinţii mei, Sali şi Sandu Abramovici, erau invitaţi la Yad Vashem. Participau, cu toate că nu le era uşor s-o facă, dar gestul lor era un semn că nu şi-au uitat prietenii care nu au apucat eliberarea lagărului.

Acum doi ani, părinţii mei care primiseră, ca în fiecare an, invitaţia de a participa la Ziua Comemorării Holocaustului,la Yad Vashem, mi-au spus cu sufletele îndurerate că speră ca prietenii de acolo « de sus » aveau să îi înţeleagă că era peste puterile lor să mai facă drumul Haifa – Ierusalim, dus – întors.

Zilele trecute, în cutia lor poştală aştepta invitaţia pentru 11 aprilie 2010. Destinatarii nu mai sunt în viață de peste 3 luni. Cei 65 ani de convieţuire armonioasă, i-au îndreptat spre mormântul comun într-un interval de 18 zile, unul după celălalt. Nu au rezistat despărţirii. În cei 65 de ani de căsnicie au fost despărţiţi doar în aceste 18 zile. Iar acum sunt împreună din nou.

Am privit invitaţia, primită în 2010, întrebându-mă cum aş putea anunţa că de acum înainte nu vor mai participa la comemorare?

Am urmărit la televizor aprinderea torţelor de către supravieţuitorii Holocaustului şi am remarcat mândria de pe chipurile lor de a se fotografia cu copiii, nepoţii şi strănepoţii. Mi-am adus aminte că în 2008, la rugămintea lor, mi-am reprezentat părinţii şi cât de tare m-a emoţionat să văd fotografia familiei noastre, expusă la Yad Vashem, cu titlul: ” Trei generaţii”. Între timp s-a mai adăugat o generaţie familiei noastre, cea a strănepoţilor. Cine putea crede că vom ajunge să trăim bucuria de a fi o familie cu multe ramuri, ale cărei rădăcini adânci erau părinţii mei, supravieţuitori ai Holocaustului? Că fotografia lor, alături de nepoţi, ofiţeri în ZAHAL (armata Israelului), va fi expusă la Yad Vashem ?

Impresii de la o expoziţie dedicată supravieţuitorilor Holocaustului
!poza225!D
În aprilie 2008, am parcurs drumul Haifa – Ierusalim, în locul părinţilor mei.

La Yad Vashem, se inaugurase în 28 aprilie 2008, expoziţia ” My Homeland – Holocaust survivors in Israel”, în care erau expuse fotografiile supravieţuitorilor, cetăţeni israelieni la ora actuală, prinşi în poză alături de cei dragi. Am fost invitaţi la ceremonia de inaugurare, dar din motive obiective, am plecat singură la Ierusalim. Aş fi preferat să nu existe „motivul istoric” şi să fi rămas anonimi.

Expoziţia se ocupa de modul în care şi-au pus amprenta supravieţuitorii Holocaustului asupra dezvoltării statului Israel, în cei 60 ani de existenţă. Unul dintre vorbitori şi-a exprimat consideraţia faţă de efortul supraomenesc al celor care, ajunşi în ţară direct din lagăre şi închisori, într-o stare de sănătate precară, n-au pregetat să pună umărul la efortul comun. Industria, agricultura, arta, cultura au avut parte de contribuţia masivă a supravieţuitorilor. Ideea, esenţa expoziţiei consta în continuitatea firului vieţii, în ciuda rănilor veşnic dureroase, provocate de Holocaust.

Luni, 28 aprilie 2008, căldura plăcută a soarelui îmbrăţişase Ierusalimul, pentru a uşura parcă povara întâlnirii de la Yad Vashem. Şi cu toate astea… ploua cu lacrimi…lacrimile şiroiau pe obraji. Lacrimi de bucurie, amestecate cu lacrimi de dor, de amărăciune… Publicul era format din patru generaţii. Bunici cu nepoţi şi strănepoţi, privind albumele de familie cu cei care… Fii şi fiice care-şi însoţeau părinţii, îmbărbătându-i şi susţinându-i, cu multă, multă dragoste. În albume deschise pe genunchi, apăreau pozele… primei familii, care nu a avut şansa să supravieţuiască. Dorinţa cea mare era ca tânăra generaţie să afle şi să nu uite. Să nu uite !

Lângă mine stătea doamna Gottlieb. De o modestie de nedescris, care vroia să sugereze că „nimeni nu ia cu el nimic”, rămânând în urma lui doar renumele, precum al supravieţuitoarei de la Budapesta care a creat imperiul modei „Gottex”. Mândră de nepotul care o însoţea, le povestea tuturor că el a revenit în ţară. Casa lui este în Israel! „Are doar o singura casă – aici”, spunea bunica. De altfel, şi eu spun acelaşi lucru despre mine şi familia mea.
Expoziţia se intitula „NOI suntem aici”. O sumă de înţelesuri bazate pe un gând către trecut şi altul către viitor. Toţi cei prezenţi şi-au unit glasurile pentru a intona „Nu am altă ţară”… S-a rostit monologul Hannei Szenes (care era înrudită cu soţul meu, nepot al profesorului Victor Deznai din Timişoara), tânăra poetă şi luptătoare din Palestina, paraşutată în Ungaria în 1944, într-o încercare disperată de a salva evreii aflaţi în pragul tragediei. Avea să fie capturată şi condamnată la moarte, lăsând în urmă un monolog cutremurător în care din
acuzat s-a transformat în acuzator. Aveam senzaţia că cei dispăruţi se aflau alături şi se bucură împreună cu supravieţuitorii.

Fotografii, amintiri şi relicve

Familia noastră era reprezentată prin fotografia mamei mele, supravieţuitoare a lagărului Vapniarka, din Transnistria, a închisorilor Dumbrăveni, Mişlea şi Târgu Jiu. În fotografie era alături de tata, înconjuraţi de toţi cei dragi lor. Trei generaţii: bunici, părinţi, copii. Fotografia supravieţuitorilor Holocaustului, a fiicei şi a soţului ei, care au ales din convingere Israelul drept casă, şi a nepoţilor, născuţi în Israel.
!poza226!Îmi amintesc video-interviul cu mama, realizat pentru Yad Vashem, de o persoană de o mare delicateţe sufletească şi înţelegere umană rar întâlnită. Nu-i uşor „să aduci la suprafaţă” din adâncul sufletului celui intervievat, amintiri tragice, pe care le vroia îngropate pentru totdeauna. Povestea vieţii ei, cât și a altora a fost transmisă generaţiilor tinere. Oare, vor înţelege grozăvia? Mie nu-mi povestise niciodată cele relatate în acest interviu. Dorise oare să mă protejeze? Să fi fost opţiunea profesoarei cu zeci de ani de experienţă în munca cu elevii şi studenţii? Vizionasem cu câţiva ani în urmă copia casetei aflate la Yad Vashem, împreună cu părinţii mei şi băieţii noştri, nepoţii lor. Ascultasem grozăviile lagărelor şi închisorilor, relatate de mama mea. Peste câţiva ani, când nepoţii noştri (strănepoţii lor) vor fi capabili să înţeleagă, vom viziona din nou caseta cu mărturii, pentru că fiecare generaţie trebuie să afle ce a fost, cum a fost.

Obiectele minuscule din lemn, migălite de deţinuţi, în închisori şi lagăre, inclusiv la închisoarea Râbniţa, primite de mama, ca semn de adio, au fost donate memorialului Yad Vashem.

Expoziţia de fotografii, trezise sentimente amestecate de bucurie, dar şi tristeţe. Pe de o parte erau cei care, întemeind familii noi, au avut parte de copii, nepoţi şi chiar strănepoţi, în decursul anilor, pe de alta cei care au rămas doar… ” un nume drag ” … Dar erau şi supravieţuitori care, deşi şi-au întemeiat familii după război, n-au mai avut parte de alţi copii. Poate unii dintre ei vedeau cu ochii minții, copiii pe care-i ţinuseră în braţe, îi alintaseră şi îi sărutaseră… Acum, îi sfâşia un dor cumplit …întorcând capul pe stradă, după „fiecare”, imaginându-şi că pruncuţii lor s-au salvat printr-un miracol şi îi vor strânge din nou la piept. Din păcate era o iluzie. „Mergem înainte” spunea mama mea mereu, chiar şi în ultima perioadă, când sănătatea i se şubrezise. Combativitatea nu o părăsise.

În casa noastră se întâlneau prietenii din lagăr şi din închisori, care nu conteneau să rememoreze perioada aceea din viaţa lor, mazărea furajeră mâncată în lagărul de la Vapniarka, în urma căreia mulţi au rămas paralitici pe viaţă. Povesteau cele îndurate, se întrebau cum a fost posibil ? Multe întrebări fără răspuns. Nu existau răspunsuri raţionale pentru cele petrecute !

Expoziţia de la Yad Vashem, inaugurată în aprilie 2008, a demonstrat întregii omeniri că, viaţa a continuat, chiar cu eforturi supraomeneşti. Viaţa continuă – NOI o continuăm !! O izbândă în faţa voinţei călăilor, de a o nimici.

Păcat că nu au fost realizate video-interviuri cu mai mulţi supravieţuitori. Odată cu moartea lor, amintirile li s-au spulberat în neant. Expoziţia inaugurată în 28 aprilie 2008, la Yad Vashem, a fost o reverenţă. Mă înclin şi eu, cu pioşenie, în faţa tuturor supravieţuitorilor.

Aş fi preferat anonimatul în locul motivului istoric. Cercul meu nu se va închide niciodată, dar niciodată ! Nu se poate uita…

Paula din/în Haifa

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Liana Saxone-Horodi: (18-4-2010 la 00:00)

    Poti cunoaste un OM si, sa descoperi intr-o zi ca, lucrurile mai importante din viata lui nu le cunosti. Vorbim de „toti” si de „toate” dar partea aceasta cea mai importanta din viata o citesc pentru prima oara.Un „fluid de sentimente” m-au legat de tine Paula dar, niciodata nu mi-am batut capul „de ce”. Acum am inteles ! Sensibilitatea ta, trecutul familiei tale de care realmente nu am stiut nimic, dragostea si devotamentul pentru parinti si acum…..OMAGIUL !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (18-4-2010 la 00:00)

    draga si mult stimata doamna,PAULA DREXLER,
    in ajunul sarbatorirelor nationale de ziua independentei,am citit cu emotie, miscatorul d-tale. articol pentru care iti sunt adanc recunoscator.iti doresc din toata inima sarbatori
    placute.dupa ce am citit din pacate,un alt articol
    deprimant,amintirile si atitudinea d-tale,au fost si sunt pentru mine ,o licoare binefacatoare.t0da raba.hag sameah,itzhak bareket.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (18-4-2010 la 00:00)

    Domnule Bareket, dumneavoastră cred că n-ați înțeles, revista ACUM se adresează tuturor vorbitorilor de limbă română, iar tămâierile cu prilejul zilelor naționale, inclusiv cea a Israelului nu le practicăm.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Paula Drexler: (18-4-2010 la 00:00)

    *** Tuturor, a caror inima se bucura de Independenta Israelului, le doresc astazi, cind cinstim sarbatoarea, sa fie mindri ca existam.

    Paula din / in Haifa

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Delia Marc: (18-4-2010 la 00:00)

    Sa le fie memoria binecuvantata!
    Pentru ca Dzeu i-a binecuvantat de-a lungul vietii, i-a incercat crunt, dar le-a dat si o familie frumoasa si iubitoare, si o tara in care si-au afirmat identitatea!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • ADAM: (18-4-2010 la 00:00)

    Dureros,emotionant si frumos OMAGIU.Sa le fie amintirea binecuvantata si,prin urmasii lor,VESNIC VIE !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Gaby Galeczki: (18-4-2010 la 00:00)

    Emotionant,frumos scris,sa le fie amintirea binecuvantata,Felicitari draga Paula

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ira: (18-4-2010 la 00:00)

    Emotionant pana la lacrimi. Si, in ciuda celor care se impotrivesc, (probabil findca n-au o tara de care sa fir mandrii), ma alutur si eu cu mandrie celor ce se bucura de Independenta Israelului, tara noastra iubita in veci. Amen.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Angelo Segall Montreal Canada: (18-4-2010 la 00:00)

    Articolul „Preferam anonimatul în locul motivului istoric, de Paula Drexler ” Foarte frumos scris articolul !Foarte emotionant si trist. Bless the memory of your family.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian-Zeev Herscovici: (18-4-2010 la 00:00)

    Stimata Doamna Drexler,
    Citind articolul Dumneavoastra m-am gandit din nou la ideea ca Holocaustul – la fel ca orice genocid – este si o problema de victimologie. Holocaustul nu este numai o unica tragedie mare, ci si sase milioane de tragedii mici in cadrul acestei tragedii mari, plus inca mai multe milioane de tragedii mici existente tot in cadrul ei, ale supravietutorilor si urmasilor lor. Felicitari pentru impresionantul articol si condoleante pentru decesul parintilor Dumneavoastra.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Vladimir Weintraub: (18-4-2010 la 00:00)

    Intr-adevar foarte emotionant. Si foarte bine scris.
    Sa le fie amintirea bine-cuvantata!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tanya Weintraub: (18-4-2010 la 00:00)

    Datorie de fiica unica indeplinita cu dragoste nesfirsita si talent de publicista innascuta,

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Aron - Liuba Grinberg: (18-4-2010 la 00:00)

    Omagiile noastre pentru OMAGIUL scris cu virtuozitatea unui clasificat manuitor al condeiului si finetea sufleteasca a unei fiice inaripata de dragoste pentru parintii ei, fosti supravituitori ai Holocausului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Mircea Radian: (18-4-2010 la 00:00)

    Evocare emotionanta a unor parinti care s-au remarcat prin cinste,corectitudine,modestie si bunatate.Doua SUFLETE cum rar intalnesti.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.224.91.246