caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Impresii de calatorie



 

Africa, între cer și pământ (III)

de (25-4-2010)

Zilele urmatoare petrecute pe continentul negru au avut un cu totul alt gust: al destinderii, al relaxarii dar si al incercarii de a cunoaste si a patrunde mecanismul vietii din aceasta parte indepartata de lume ce traieste sub un soarele fierbinte si adesea neprietenos.

Transcriu insemnarile scurte facute pe zile in jurnalul meu de calatorie:

Duminica, 21 Februarie, 2010

Astazi a fost prima zi de safari, in Arusha National Park. Grupul nostru a fost impartit in doua masini, 5 intr-una si 6 in cealalta. Am calatorit cu Raluca, Andrei, Dan, Ovi si Adi. Aceasta formatie se va pastra si in urmatoarele zile in care vom vizita alte parcuri nationale. Pe ambii nostri soferi ii cheama Henry. Ma intreb, este doar o coincidenta ori firma noastra de turism, Zara Tours, are o predilectie pentru acest nume? Just kidding.

Drumurile in Tanzania sunt rareori asfaltate. Aici se circula pe partea stanga, lucru pe care nu l-am stiut. Henry al nostru conduce foarte incet, adesea chiar suparator de lent. Ma intreb daca masina e de vina, o fi veche si nu trage cum trebuie, sau soferul este lent din fire si ii place sa faca lucrurile “polepole”? Celalalt Henry, un pic mai tanar, e mult mai iute. E de asemenea si mai vorbaret si mai simpatic.

In drumul nostru am vazut multa saracie. Oameni pe marginea drumului vanzand fructe (asa mormane de banane n-am mai vazut in viata mea!) sau manandu-si animalele cine stie pe unde. Am vazut si copii de-a lungul soselei, mergand in grupuri spre scoala. Sunt foarte frumosi, fetitele imbracate in fustite verzi, baietii in pantaloni lungi, toti avand pe deasupra un pulover visiniu. Culorile uniformelor difera insa de la un grup la altul. In spate au rucsacele improvizate in care isi tin cartile si caietele. Merg incetisor si nu se grabesc. Ma intreb cat de departe trebuie sa ajunga. Nici un adult nu ii insoteste insa grupurile sunt destul de mari, intre 10 si 20 de copii de diferite varste. Puloverele lor au maneci lungi si ma intreb cum de nu le e cald. Eu innebunesc de cald si in maieurile mele subtirele.

Pe marginea soselei am zarit intins un barbat cu torsul gol. Nu-ti puteai da seama daca doarme un somn adanc sub soarele toropitor al dupa amiezii sau s-a cufundat in somnul de pe urma. Deloc surprinzator, nici una dintre masini nu a oprit sa verifice daca omul e bolnav, daca are nevoie de ajutor. Se pare ca nimanui nu-i pasa.
!poza231!D
In Parcul National Arusha am vazut multe animale, insa cel mai mult m-a impresionat dansul girafelor. Intr-o zona cu tufisuri dese am zarit vreo 6 girafe, inalte, subtiri, gratioase. Ne-am oprit indelung sa le privim din masina, fascinati de tandretea pe care o manifestau intre ele. Isi unduiau gaturile nesfarsite, si-l impleteau unele cu altele intr-un dans ireal, plin de dragoste si afectiune. Am fost si martora si intrusa unor clipe de absoluta frumusete si gingasie manifestata intre niste animale salbatice intr-o indepartata savana africana. Animale salbatice? Nu mai sunt asa sigura…Noi, oamenii, am putea invata ceva de la ele.

Luni, 22 Februarie, 2010

Henry ne-a spus ca varsta unei girafe se poate citi dupa intunecimea petelor de pe corpul ei. Cu cat girafa este mai batrana, cu atat petele ei sunt mai inchise la culoare.

Noaptea trecuta am fost cazati la un hotel luxos din Arusha. Cand spun luxos ma refer la standardele vestice, nu cele africane. Camera mea era un apartament cu etaj, un soi de loft aflat la etajul trei al hotelului, care era si ultimul. Are o bucatarie mare cu un tavan foarte inalt. In aceasta, un intreg perete, de la un capat la altul, era alcatuit dintr-un geam imens, acoperit de o draperie verde ce cadea in falduri grele pana la pamant. Dormitorul principal avea un pat imens, lat cat camera si un cufar mare din lemn pe post de noptiera. Perdele grele de matase aurie, legate cu ciucuri de catifea acopereau fereastra de deasupra patului. In hol, langa canapeaua de piele galbena se afla o pendula antica, minutios lucrata, din lemn inchis la culoare. La etaj, pe un soi de platforma de lemn deschisa, se mai afla un pat si o masuta rotunda cu un telefon. Baia, foarte curata si eleganta, era placata cu dale de gresie caramizie.
!poza228!Hotelul era construit in stil islamic, cu opulenta si decor greu, incarcat. M-am simtit acolo un pic ca intr-un palat din “O mie si una de nopti”. Hotelul acesta, in care eram printre putinii oaspeti, mi s-a parut jignitor comparativ cu mizeria si saracia ce il inconjurau. O oaza de bogatie intr-un desert de nevoi. Din cand in cand, saracia de afara patrundea si aici, cand se oprea curentul electric pentru cateva minute, ca sa iti aduca aminte ca totul merge cu greu, pe sponci, in Tanzania.

Astazi a fost o alta zi de safari, de data aceasta in parcul national Lake Manyara. Mi-a placut mult inscriptia de la intrarea in parc, pe care statea scris:

Remove nothing from the park except:
Nourishment for the soul;
Consolation for the heart;
Inspiration for the mind.

(Va rugam nu luati nimic cu voi din acest parc in afara de:
Hrana pentru suflet;
Mangaiere pentru inima;
Inspiratie pentru minte.)

Am vazut si fotografiat aici mai multe animale decat ieri. M-au impresionat pasarile flamingo, pe care le-am vazut de la departare, colorand lacul in roz. Drumul pe care il urma masina noastra nu se apropia foarte tare de lac, astfel incat a trebuit sa ne multumim cu o vedere de la distanta. Un lac albastru cu pete roz, aceasta este imaginea pe care o am si acum in minte. Parca ar fi fost o pictura impresionista. Un grup de girafe s-a plimbat elegant si agale pe malul lacului, completand privelistea. Ce frumoasa e viata…

Seara am ajuns in Karatu Village si am fost cazati la hotelul Highview. Vom petrece aici doua nopti, ceea ce e bine, caci pot sa imi spal cateva tricouri si o pereche de pantaloni care vor avea timp sa se usuce in doua zile. Desi e foarte cald, atmosfera in camerele de hotel e umeda, inabusitoare.

Highview Hotel este cocotat pe o colina si de la etajul unu al camerelor noastre o panorama splendida se deschide privirii. Imi place aici, izolati cum suntem de forfota orasului.

La hotel lucreaza cativa Maasai ce ajuta turistii la caratul bagajelor. Sunt imbracati in straiele lor traditionale, shuka, un soi de patura visinie cu dungi albastre pe care o poarta ca o toga, prinsa pe umar. La gat si pe brate au podoabe lucrate de ei din margele colorate.

Marti, 23 Februarie, 2010

Cei din masina cealalta sunt mult mai multumiti de Henry al lor decat noi de Henry al nostru. Eu nu am nimic cu Henry al nostru, dar Adi e mereu suparat pe el ca porneste masina pe nepusa masa exact cand el sta sa faca o fotografie grozava si nu trebuie miscat. Adi poseda o aparatura fotografica impresionanta. Pe una dintre ele eu am denumit-o tunul. Este un obiectiv urias, lung cat un brat de al meu.

In drum spre Ngorongoro Conservation Area ne-am oprit la un supermarket. Eu am intrat in el doar cateva minute, de curiozitate, desi nu aveam nimic de cumparat. Marfa saraca si de proasta calitate aruncata de-a valma pe rafturi prafuite. Am iesit si m-am asezat pe o banca in curtea magazinului. Dincolo de gardul de metal albastru ce ma separa de clocotul strazii am urmarit miscarea ei, oamenii, mi-am inchipuit vietile lor grele din gesturi marunte, priviri, vesminte sarace. Era fascinant sa ii privesc. Si mai ales, era in regula sa ma uit la ei dincolo de gard, ca si cand le priveam vietile pe un ecran. Nu ma aflam acolo in mijlocul lor, nu faceam parte dintre ei, eram un simplu spectator. Din nou am avut senzatia ca dincolo de gardul albastru de metal se desfasoara o alta lume, neinchipuita pana acum pentru mine, de existenta careia eram surprinsa, speriata si infinit de trista. Ce bine, ce usurare, m-am gandit cu lasitate, ca nu m-am nascut aici in mijlocul acestei saracii fara speranta.
!poza230!D
Am avut o zi plina. In Ngorongoro Conservation Area am vazut si observat in habitatul lor natural puzderie de animale. Craterul Ngorongoro este caldarea imensa a unui vulcan ce a explodat acum doua sau trei milioane de ani. Are o adancime de 610 metri si o suprafata de 260 de km2. In crater locuieste o populatie de circa 25,000 de animale mari si tot aici se gaseste cea mai mare densitate de mamifere de prada din Africa.

Inainte de a cobori in crater, cei doi Henry ne-au oprit sa il zarim de sus, panoramic. A fost o priveliste impresionanta, inconjurat cum era de peretele muntos al vechiului vulcan. Ne aflam deasupra norilor, ce pluteau linistiti si netulburati pe langa noi pana in departari. “Uitati cum dorm norii pe varful muntelui”, a zis deodata Dan, cu privirea pierduta in zare.

Peste putin timp Henry al nostru a trebuit din nou sa opreasca masina in fata unei mici gherete ce strajuia intrarea in parc, pentru formalitatile de rigoare. Cativa Maasai au inconjurat imediat masina, aratandu-se la geamuri cu fel de fel de podoabe de vanzare. Am cumparat cateva siraguri de margele colorate pentru prietenele mele de acasa.

Se spune ca pentru ca un safari sa fie complet, trebuie sa vezi neaparat cele cinci mari animale ale Africii, “The Big Five”: elefantul, rinocerul, bivolul, leul si leopardul. Termenul de “The Big Five“ a fost dat pe vremuri de vanatorii de animale si nu se refera la marimea lor ci la dificultatea de a fi vanate.
!poza232!
Le-am vazut pe toate cinci aici, in mediul lor. Am petrecut aproape o zi intreaga strabatand caldarea craterului de la un capat la altul. M-am entuziasmat grozav cand, la intrarea in crater, ne-a iesit in cale o familie de zebre zglobii ce s-au lasat fotografiate cu nepasare, ba as zice, chiar cu oarecare curiozitate. Mai tarziu am descoperit ca zebrele erau literalmente pe toate drumurile si mi-am mai pierdut din interes. Am vazut elefanti, lei, girafe, antilope gnu, gazele, rinoceri, hipopotami, gheparzi, hiene, struti si un lac intreg acoperit de fulgurarea roz a pasarilor flamingo. Ca intr-un joc mi-am adus aminte de o carticica pe care am citit-o in clasele primare si a caror descrieri amuzante de animale, in versuri scurte, mi-au ramas si-mi vor ramane probabil mereu inscrise in minte:

“Zebra cu picioare lungi si cu pijama in dungi.”
“Cangurii cu mic cu mare, n-au un ban in buzunare.”
“Ursul alb cu puii lui care cam umbla hai-hui.”
“Un soricel lasa-l sa traiasca si el.”

Desigur, cangurii si ursii albi nu au nici o legatura cu Africa si cu Ngorongoro (poate cativa “soricei lasa-i sa traiasca si ei” locuiesc si in savana) dar versurile acestea vesele mi-au dat un impuls copilaresc si m-au facut sa compun si eu in joaca altele, mai la obiectul zilei:

„Elefantul trompa mare toata ziua sta la soare.”
„Hipopotamul mocirlos, irascibil si furios.”
“Girafele cu gaturi lungi, si de vrei nu le ajungi.”

La vremea pranzului ne-am oprit langa un lac, mai degraba o balta intinsa, din care, ocazional, isi scoteau capetele butucanoase niste hipopotami, ca sa traga cu ochiul la ceea ce se intampla afara. Mi-au venit in minte doua versuri dintr-o carte in limba rusa, pe care tatal nostru ne-a citit-o in repetate randuri, mie si sorei mele, cand eram copii. Cumva, acele versuri in ruseste mi-au ramas agatate in memorie, desi cunostintele mele de limba rusa sunt foarte sarace. Suna cam asa: “Neliohkaia eta rabota, tascit iz balota beghemota”. Traducere: “este greu sa scoti hipopotamul din balta”. Si cum Andrew tocmai trecea pe langa mine (Andrew vorbeste destul de bine ruseste; s-a nascut in Ucraina si familia lui a emigrat in Canada cand el avea vreo zece ani) nu m-am putut abtine sa ii recit faimoasele doua versuri care mi-au incantat copilaria. A inteles si a ras. Am ras si eu gandindu-ma ca din toate ocaziile posibile si din toate locurile de pe pamant, acesta este probabil cel mai potrivit pentru recitarea poezioarei mele.

Drumul pe care l-am urmat la iesirea din parc ne-a dus pe taramul uitat de timp. Am iesit parca din prezent si am intrat intr-o liniste incremenita desirata pe alocuri doar de zumzetul constant a mii insecte nevazute. Copacii grosi si batrani de cand e lumea pe care i-am intalnit in drumul nostru m-au azvarlit cu gandul departe in negura vremii, m-au rupt de prezent si m-au proiectat intr-o lume de poveste in care am devenit, printr-o minune, spectator. Ma asteptam sa vad, rasarind dintr-un colt de padure, trupul masiv al vreunui dinozaur ce isi urmeaza drumul cu lentoare, indiferent la prezenta noastra, oameni din secolul XXI, intrusi in lumea lui. Pentru mine, aceasta incursiune in timp a fost partea cea mai frumoasa a orelor petrecute in savana africana.

Ziua de astazi a fost ca un joc de lumini si umbre. Prima ei jumatate a fost partea frumoasa, de lumina. La intoarcerea la hotel am avut parte de o experienta foarte trista.
!poza229!D
Fiecare dintre noi a adus cu sine de acasa lucrusoare pentru copii, fie de la copiii nostri, fie cumparate special pentru a le darui celor mai putin favorizati de soarta de pe continentul african. Cei doi Henry ne-au spus ca nu ne putem opri oriunde spre a imparti darurile copiilor de pe strada, caci parintii acestora nu incurajeaza deloc aceasta practica. Ei nu doresc ca odraslele lor sa prinda obiceiul de a alerga pe sosele in fata masinilor de turisti asteptand sa primeasca cadouri. Lucru care, auzindu-l, m-a umplut de apreciere pentru acesti parinti nevoiasi, dar care se gandesc in primul rand la educatia si la binele copiilor lor.

Asa incat, ne-au sfatuit Henry ai nostri, singura modalitate de a ajuta este de a merge la un orfelinat. Din nefericire, sunt incredibil de multe orfelinate pe aici. Le-am tot vazut din mersul masinii si m-am intrebat cum de exista atat de multi copii fara parinti. Unii au parinti, ne-a spus Henry, dar sunt abandonati de acestia din cauza saraciei sau a bolii. Africa subsahariana este decimata de SIDA, aceasta boala necrutatoare de care oamenii de aici, asa lipsiti total de educatie cum sunt, nu stiu sa se fereasca.

In Karatu Village, pe drumul ce urca domol colina catre hotelul nostru, se afla un orfelinat. Aici am poposit in aceasta dupa amiaza, dupa o portie de safari plina de bucuria savanei imbratisata de soare. In cladirea de piatra cu fatada vopsita intr-un roz nedefinit isi duc existenta 51 de copii. Ii ingrijeste Mama Wara, o negresa inalta cu trup plin si cu un suflet de aur. Ea ne-a prezentat copiii, ne-a facut turul orfelinatului si ne-a raspuns la intrebarile pe care ne era greu sa le punem, asa cum eram, cu inima stransa. Acest lacas al sufletelor singure si abandonate a fost infiintat de Mama Wara cu 15 ani in urma. Supravietuieste exclusiv din donatii, guvernul nu are nici o implicare in finantarea lui. Copiii locuiesc in dormitoare in paturi de lemn suprapuse. Intr-unul din ele am numarat 12 patuturi. Sunt draguti si veseli, ca toti copiii, caci nu stiu si nu inteleg ca soarta nu le-a fost prielnica, ca nu au cu adevarat un camin si parinti ca alti copii. Locul acesta este tot ce stiu, tot ce cunosc, toata lumea lor. Caminul lor. Mama Wara si o alta negresa mai tanara care o ajuta sunt parintii ce au grija de ei si ii iubesc, pe fiecare in parte. Din cei 51 de copii, 7 sunt seropozitivi. Ce se va intampla cu ei cand ii va lovi boala? Nu vreau sa stiu, nu vreau sa ma gandesc. Ce se va intampla cu acesti copii cand vor depasi varsta de 14 ani si nu vor mai putea locui la orfelinat? Vor fi azvarliti in lume, sa traiasca pe cont propriu, asa cum s-or pricepe fiecare, asa cum le-o fi norocul care pana acum, nu s-a aratat prea favorabil.

La orfelinat am intalnit-o pe Barb, o americanca din New York, venita cu fata ei in varsta de 17 ani in Tanzania pentru a ajuta copiii de la orfelinat si a voluntaria la ingrijrea lor o saptamana din concediul ei. A sosit cu bani stransi din donatii de la prieteni ca sa cumpere pentru acesti copii nefericiti saltele si alte lucruri trebuincioase unui trai mai decent. Era plina de lumina si voie buna aceasta femeie pe care nu am sa o uit vreodata.

Vizita la acest orfelinat a facut ca ineditul orelor petrecute la Ngorongoro sa dispara ca un fum. Ajunsa la hotel, in camera ce mi se pare deodata imparateasca, am trimis acasa un mesaj cu cateva cuvinte: “Astazi printre altele am vizitat un orfelinat. Din 51 de copii, 7 erau seropozitivi. Maine zburam in Zanzibar. Love, Me.”

In seara aceasta nu mai am pofta de nimic. M-am retras devreme si voi incerca sa adorm si sa uit.

continuarea in numarul viitor

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.237.71.23