Laszlo Alexandru, publicist şi polemist

M-am simţit obligat să recitesc proza Cum să înţeleg ţăranii, a lui I.L. Caragiale, pentru a pricepe cum decurge schimbul de idei din zilele noastre.

“Straja satului vine la casa unui ţăran şi-i bate în geam. Se încinge o conversaţie: – Hei, mă, din casă! – Cine? – Tu! – Eu? – Păi cine! – Ce-i? – Cum ce-i? – Păi ce-i? – Ai o scrisoare! – Cine, mă? – Tu. – Eu? – Păi cine. – Ad-o-ncoa! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Ştiu eu ce scrisoare? – Trebuie să plăteşti! – Ce, mă? – Cum, ce? – Ce să plătesc? – Porto. – Cine? – Tu. – Eu? – Păi tu. – Ce porto, mă? – Iaca, porto. – Cum aşa? – Păi, ştiu! – Nu-i plătită? – Ce? – Scrisoarea. – Ehei! – Cum ehei? – Ai să dai, măi! – Ce? – Bani. – Ce bani? – Porto. – Cît, mă? – Ce cît? – Cîţi bani, mă? – 15. – Cum 15? – Păi. – Dar de ce, mă? – Nu ştiu. – Iaca 15. – Aşa. – Ei, dă-mi-o! – Ce, mă? – Scrisoarea. – Ce scrisoare? – Care ai adus-o. – Eu, mă? – Păi cine? – N-am adus-o. – Păi cum? – Nu-i la mine. – Asta-i. – Cum asta-i? – Unde-i, mă? – Cine? – Scrisoarea. – La primărie. – Ba la dracul! – Ba, aşa. – Păi, cum? – Să te duci să ţi-o iei.”

Bunoară de un par egzamplu, eu zic aşa către Grigurcu: – Este o inepţie să-i analizezi pe stalinişti, în funcţie de apartenenţa lor la evreitate. Apare pe blogul său, dintre tufişuri, Dan Culcer şi-mi răspunde: – politrucii au avut un efect devastator în deceniile de după 1945. Eu zic: – nu originea etnică a unei persoane poate fi învinovăţită, ci adeziunea sa politică. Hop şi Dan Culcer, de colo: – staliniştii au cenzurat o mulţime de cărţi, la vremea lor (şi mă trimite să consult bibliografie în sensul respectiv!). Eu insist: – este absolut reprobabilă prezentarea parţială a realităţilor bolşevice, stăruindu-se pe evreii torţionari, dar fiind uitate victimele evreieşti. Fiind exhibaţi evreii din vremelnice funcţii secundare, dar fiind dosiţi românaşii de la vîrful piramidei. Sare şi Dan Culcer, de la poalele vulcanului olog: – Laszlo Alexandru de fapt aplaudă epurarea cărţilor, din perioada stalinistă; este el însuşi un cenzor nenorocit.

Nene Dane, vezi că ţi-a venit scrisoare la primărie. Să te duci să ţi-o iei.

*

Autorii care se străduiesc să dibuiască diverse circumstanţe atenuante în favoarea lui Constantin Noica (printre ei şi Lavric) nu uită să sublinieze că adeziunea filosofului la Mişcarea legionară s-a produs ca urmare a unui sublim gest de protest. Aflat la studii în străinătate şi beneficiind de sprijinul financiar al Casei regale, Noica a anunţat din depărtare că renunţă la subsidii şi se înscrie la legionari, în semn de protest faţă de uciderea mişelească a lui Corneliu Zelea Codreanu.

Au mai trecut cîţiva ani. C. Noica a devenit activist politic de frunte şi redactor-şef adjunct la publicaţia legionară a zilei. Savantul Nicolae Iorga a fost ridicat de la domiciliu, de către un comando legionar, şi ucis nu mai puţin mişeleşte (ca să zic aşa) într-o pădure. Singura deosebire: Constantin Noica nu şi-a mai anunţat, în semn de protest, demisia din Mişcarea legionară, ci şi-a continuat netulburat activitatea politică. (Iar Cioran a dat fuga la radio, în aceeaşi seară, pentru a ţine o conferinţă despre profilul Căpitanului.)

*

Încep să iasă la suprafaţă documente, pe baza cărora CNSAS tocmai a solicitat în instanţă constatarea calităţii de colaborator al Securităţii pentru prozatorul Nicolae Breban. Convorbirile telefonice dintre Breban şi Pleşiţă, în care romancierul făcea, în tandem cu securistul, trafic de informaţii şi privilegii, pe seama sa, a amicilor sau a cunoscuţilor, sînt elocvente.

La fel de semnificative sînt şi primele reacţii ale unor nume de referinţă din domeniu. Pus în situaţia de-a comenta această evoluţie a lucrurilor, acad. Eugen Simion alege să răspundă la întrebare cu altă întrebare: “Numai scriitorii români au colaborat cu Securitatea, de se ocupă numai de ei?”. Fireşte că nu doar scriitorii români au ales această cale, dar atunci cînd vine vorba tocmai despre ei, de ce să mutăm oare meditaţia în alte compartimente ale interesului colectiv? Doar fiindcă ne incomodează? N-o fi cumva la mijloc o simplă astuţie retorică?

Mi se întîmplă uneori, în activitatea la catedră – unde încerc să institui o atmosferă degajată, colocvială, de multe ori ironică –, după obligatoriul “bună ziua”, să-mi încep lecţia cu o întrebare poznaşă, lansată pe ton vesel: “v-aţi învăţat pe azi?”. La aşa întrebare, primesc aşa răspuns, din partea cîtorva mai cu prezenţă de spirit: “Dumneavoastră ce părere aveţi?”. Totuşi de la academicianul Eugen Simion m-aş fi aşteptat parcă la o replică ceva mai articulată, într-o problemă publică nu lipsită de importanţă.

*

În filmul lui Manole Marcus, Actorul şi sălbaticii, rolul lui Nae Ionescu este interpretat de Ion Besoiu. În centrul amfiteatrului universitar, cu picioarele crăcănate şi mîna ridicată vizionar, Profesorul declamă plin de carismă, în faţa publicului care-l aplaudă entuziasmat: “Vă place strada? Din stradă vor răsuna paşii mînaţi de-o sfîntă nebunie interioară, care vor mătura opţiunea naivă, vechiul nostru blestem naţional. Şi-i vor opune opţiunea eroică: zeul fluturabil al morţii izbăvitoare şi rodnice. Să ne creăm un mit sacru şi înspăimîntător. Un destin pe care să-l cultivăm mistic, în disperare şi absurditate. Să ne lăsăm cuprinşi de o furie mesianică. Nu pot iubi decît o Românie în delir!”.

În aceste zile s-a aflat din arhivele CNSAS că actorul Ion Besoiu ar fi şi numele de scenă al informatorului “Bogdan”. Printre victimele turnătoriilor sale la Securitate s-a aflat Ion Caramitru, care a ratat o bursă în Statele Unite, ca urmare a bunăvoinţei lui “Bogdan”, colegul ce-a ştiut să strecoare zvonul potrivit la omul potrivit.

“Sfînta nebunie interioară” a turnătorului Ion Besoiu îi conferă Profesorului Nae Ionescu, peste ani, un amuzant destin specular. Le urez ambilor să-şi ia “România în delir” şi să şi-o pună după ureche.

*

Poezelele şi cimiliturile copilăriei au de multe ori absurditatea vîrstei. Nu-mi iese din minte un cîntecel cretin, care mergea într-o acumulare tot mai îngrijorătoare: “Un elefant / se legăna / pe o pînză de păianjen. / Şi fiindcă ea / nu se rupea / a mai chemat un elefant”. Strofa următoare vorbea de doi elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, trei elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, patru elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen, cinci elefanţi care se legănau pe o pînză de păianjen şi tot aşa mai departe.

Încă nu s-a uscat cerneala pe gazetele ce dezbăteau spinoasa problemă a scriitorului Ioan Groşan, surprins în epifania de vulgar turnător la Securitate. Noul scandal, al epifaniei scriitorului Nicolae Breban, într-o ipostază nu mai puţin asemănătoare, vine să tulbure liniştea mioritică a plaiurilor prietenoase şi ospitaliere. Cin’ să fie oare invitatul ziarelor, care-şi dă cu părerea despre securismele lui Breban? Aţi ghicit: Groşan. Ce mi-e Tanda, ce mi-e Manda? Şi ce spune prozatorul Ioan? Păi, el “este de părere că dezvăluirile legate de Nicolae Breban «sunt false» şi că se confundă o discuţie în care Breban «voia să-i facă un bine lui Paul Goma» cu ceea ce rezumau după aceea ofiţerii de Securitate. (…) Groşan consideră că nici nu se pune problema ca Breban să fie vinovat”.

Dacă tot se fac aceste eforturi de-a lumina opinia publică, prin intervenţiile autorizate ale specialiştilor, aş sugera onor breslei gazetare să-l chestioneze şi pe Mircea Iorgulescu ce părere are despre Breban şi Groşan. Iar apoi să-i ia un scurt interviu lui Sorin Antohi, ca să aflăm cum trebuie judecate cazurile Breban, Groşan, Mircea Iorgulescu etc. Mă întreb totuşi, între două căscături: cam cîţi elefanţi se pot legăna pe-o singură pînză de păianjen?

*

L-am ascultat cu vădit amuzament, în al treilea episod al filmului despre Nae Ionescu, Profesorul şi discipolii, pe… filosoful Dan Ciachir. Pios gînditor creştin, format – cum altfel – la şcoala Săptămînii patronate de Eugen Barbu, acesta ne-a povestit despre veneraţia pe care odinioară i-a purtat-o Nae lui Iorga, despre cursurile enciclopedice pe care i le-a audiat şi care atît de profund l-au influenţat. Bla-bla-bla. Şi dă-i ‘nainte cu vorba lungă pe ogorul enciclopedismului filial, care s-a lipit prin contagiune, ca scabia de oaie, pe blana trăiristului exaltat.

Probabil că drumul spre pioşenie trece musai prin adevărurile parţiale. Altminteri Ciachir ar fi trebuit să pomenească şi despre ostilitatea la scenă deschisă dintre cei doi, despre diabolizarea lui Iorga, de către Nae Ionescu. Universitarul hitlerist pesemne că nu-i putea ierta celebrului savant treptata abandonare a poziţiilor politice extreme, partizanatul pentru Casa regală, succesele ştiinţifice naţionale şi internaţionale. Dar mai ales nu i-a iertat denunţul la poliţie împotriva lui Corneliu Zelea Codreanu, care a şi dus, ulterior, la arestarea şi execuţia sumară a Căpitanului.

În loc de poliloghia admirativă despre filiaţia pătimaşă de la Nicolae către Nae, poate fi suficient să le amintim cititorilor un pasaj scris cu à propos de însuşi Iorga: “Un «filozof» de idei tari, de gesturi grozave şi de ochi turceşte învîrtiţi în orbite, denunţîndu-mă pentru ceea ce s-a întîmplat în ciocnirile unei triste campanii electorale pe care am făcut tot ce puteam ca s-o împiedic – şi de aceea nici nu candidez personal – mă ia la refec, adăugîndu-mă aşa, din senin, la lista asasinilor politici (…). Mai e vorba acolo şi de moartea mea, pe care acest distins cugetător aproape quinquagenar o doreşte. Sunt pentru el cineva cu «un picior în groapă». Nimeni nu ştie, d-le Nae, ţi-o spune un Nicolae cu numele – şi capul – complet, cît are de trăit. Atîrnă şi de cum a trăit. Dar, pentru a mă coborî la nivelul d-tale, piciorul rămas poate sprijini încă o bătrîneţă onestă, trăind din muncă, şi muncitoare pentru alţii. Şi, la nevoie, el mai poate servi pentru ceva.”

Picior spate gios poate fi valabil şi pentru cei care deformează sub ochii noştri, la televizor, adevărurile de odinioară.

*

Nu putea lipsi, de pe lista apologeţilor lui Nae Ionescu, din filmul de la TVR Cultural, extremistul Răzvan Codrescu. Acesta ne-a împărtăşit, cu zîmbet viclean, rodul meditaţiilor sale profunde. Este nevoie de-o reală contribuţie românească în exegeza despre Nae, căci prea şi-au croit aici locul cercetătorii străini. După ce şi-a repetat ideea respectivă pe alte subtonuri (Nae trebuie perceput cu suflet curat, românesc), analistul a dat niscaiva exemple de comentatori străini, lipsiţi de suflet: Z. Ornea şi Ov. S. Crohmălniceanu.

La argumentul ăsta, m-am ridicat să deschid ferestrele. Ţineam să iasă cît mai repede, din camera mea, mirosul ideii scăpate de Răzvan Codrescu.

*

Critic literar antisemit – persoană care citeşte cărţile pornind de la prepuţ.

*

Am avut prilejul, în deschiderea studiului meu cu titlul Mihail Sebastian şi evreii, să insist pe identitatea complexă a scriitorului interbelic, pe apartenenţa lui simultană la mai multe etnii, realităţi geografice şi identităţi (fapt care, în mod paradoxal, îl scufunda şi mai apăsător în solitudinea sa iremediabilă). “Nu voi înceta desigur niciodată să fiu evreu. Asta nu e o funcţie din care să poţi demisiona. Eşti sau nu eşti. Nu e vorba nici de orgoliu, nici de jenă. / E un fapt. Dacă aş încerca să-l uit, ar fi de prisos. Dacă ar încerca cineva să mi-l conteste, tot de prisos ar fi. Dar nu voi înceta, de asemeni, niciodată să fiu un om de la Dunăre. Şi ăsta tot un fapt e. (…) Eu ştiu ceea ce sînt, şi dificultăţile, dacă există, nu pot fi decît în ceea ce sînt eu, nu în ceea ce scrie în registrele statului. Liber statul să mă decreteze vapor, urs polar sau aparat fotografic, eu nu voi înceta prin aceasta să fiu evreu, român şi dunărean.” Identitatea polimorfă exclude excluziunile. Ea poate fi răstălmăcită, din prostie sau rea-credinţă, dar va continua să existe ca atare.

Ce interesant că s-a gîndit şi Dan Culcer să-şi dea cu părerea pe tema asta, zărind vapoare, urşi polari şi aparate fotografice, acolo unde era vorba despre un destin tragic şi sensibil. În opinia bizară a vulcanului olog, dacă frazele lui Mihail Sebastian au fost scrise în sensul asumării unei etnii (“o declarație sforăitoare, o probă de naționalism exacerbat, rușinos”), atunci ele ar trebui să legitimeze şi mişcarea similară: corespondenta asumare etnică orgolioasă, din partea unui român, ungur, polonez, rus sau sîrb. Căci dacă evreul poate fi mîndru în etnia lui, de ce n-ar avea şi ceilalţi drepturi similare, fiecare pe felia proprie?

Nene Dane, iarăşi ai pornit-o de-a-mboulea. Declaraţia lui Mihail Sebastian – la vremea sa – nu venea să-l închidă pe titular în cuşca unei singure definiţii, în limitele unei etnii, ci chiar dimpotrivă, să-i afirme apartenenţa globalizatoare. Nu avea orgoliul excluziunilor, ci aspiraţia uşor naivă a îmbrăţişărilor frăţeşti. Între ce-a zis omul şi ce-ai priceput matale e distanţa de la un ghiocel la un bulan de miliţian.

*

Aura Christi e mînioasă-gîrlă că apar în presă conversaţiile telefonice de suflet dintre doi Nicolai: idolulul ei, Breban, şi idolul securiştilor, Pleşiţă. Mde, se pare că, în zilele noastre, nu li se mai poate interzice ziariştilor să scrie, tipografilor să tipărească şi cititorilor să citească. Autoarea alege, atunci, s-o dea cotită: se indignează în legătură cu… viteza de răspîndire a informaţiilor. Să vezi – să te freci la ochi – şi să nu crezi.

Logica christiană e dintre cele mai spumoase, încît merită citată aici spre imortalizare. “Ştirea calomnioasă a fost multiplicată cu o viteză, hélas, abracadabrantă, cu o iuţeală de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastră, sărmana noastră, primitiva noastră România; mă gândesc… aşa, visător, că în cazul în care acea viteză, acea miraculoasă energie, grabă de a macula cu orice preţ un mare romancier, acea hărnicie de a răspândi o calomnie incredibilă ar fi fost folosite în sens constructiv, să zicem, la construcţia autostrăzilor în România, ţara noastră s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o reţea de autostrăzi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi bătut şoselele germane, zău!”

Ce-i drept, e drept. Între o veste (proastă) care se răspîndeşte şi o autostradă (autohtonă) care se construieşte există niscaiva decalaje cronologice. Singurul lucru care îmi scapă ţine de conexiunea logică a unor asemenea realităţi incompatibile. Mă gîndesc să formulez şi eu cîteva axiome pe aceeaşi frecvenţă de profunzime. Dacă nu m-aş scărpina dimineaţa după ureche, aş construi azi un zgîrie-nori. Dacă nu mi-ar ieşi un furuncul după ceafă, aş lua metroul pînă în centrul Clujului. Dacă n-aş citi-o pe Aura Christi, tare m-aş mai plictisi…

P.S. Expresia “primitiva noastră România” este, fireşte, greşită gramatical. După cum se ştie (de către alţii), în sintagma adjectiv + substantiv doar primul element poate fi articulat hotărît, nu şi al doilea. Aşadar nu pot spune/scrie, decît dacă mă prenumesc Aura, “simpaticul copilul”, “frumoasa fata”, “primitiva România” etc. Cînd a ajuns lumea să-l apere pe Breban folosindu-i agramaticalismele, înseamnă că e lată rău.

*

Citesc stupefiat primul paragraf al unui protest formulat de Nicolae Breban. Romancierul vorbeşte în următorii termeni despre sine însuşi: “Ce-i cu prostia asta, de «agent de influenţă», expresie lansată ca un zvon de unele dame isteroide la Paris, fiinţe «fine» care nu au publicat, decenii la rând, vreun titlu în acest mândru şi liber oraş, expresie pe care unii nătărăi, la care văd acum că te înşiri grăbit şi mata, o repetă, fără să vă treacă o clipă prin cap – de conştiinţă nu mai vorbesc! – că mândrul şi arogantul, îmbibat realmente de propria sa valoare, atâta câtă este, Breban nu poate fi instrumentul nimănui, nu poate fi instrumentul nici unei puteri. Nici în vis!”.

*

Mă tem că, printr-un asemenea stil de comunicare publică, pe neobservate, cazul Breban va aluneca din repertoriul CNSAS (Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii) în acela al CNAS (Casa Naţională de Asigurări de Sănătate).

Istoricul Carol Iancu a publicat recent un volum de documente legate de activitatea fostului şef-rabin Alexandru Şafran în perioada Holocaustului. Un alt istoric, d-l Liviu Rotman, a examinat foarte critic alcătuirea ediţiei şi comentariile editorului.  D-l Carol Iancu i-a răspuns, cum era de aşteptat, după care polemica a luat amploare, au urmat  opiniile unor specialişti, dar şi ale unor ne-specialişti, pro sau contra, denunţuri tot mai inflamate care cereau capul lui Rotman.

Până aici totul era previzibil şi poate că nu m-aş fi implicat  în polemica actuală dacă replicile anti-Rotman n-ar fi derapat  spre chestiuni care nu mai au nicio legătura  cu obiectul discuţiei, care este  – reamintesc celor înfierbântaţi (şi la ce nivel!) – o critică a ediţiei publicată de istoricul Carol Iancu.  Punctul culminant  (deocamdată!) al derapajului  l-a atins recent d-l Leibovici-Laiş într-un articol (apărut în Jurnalul săptămânii) sub titlul “Ură fără noimă”. Rotman e acuzat că vrea să ardă cărţile după modelul  naziştilor (nici mai mult, nici mai puţin…), iar la rădăcina răului se află regretatul istoric Jean Ancel şi fostul rabin-şef  în perioada comunistă, Moses Rosen.  Cine mai ţine minte că Moses Rosen, cu meritele şi păcatele lui, a intrat pe scena publică evreiască şi românească  după  război ? Deci nu Rosen e “subiectul propoziţiei”, decât doar dacă există o conspiraţie diabolică pusă la cale de Ancel, de Liviu Rotman şi de “acoliţii şi ciracii” lui, cum atât de frumos se exprimă d-l Leibovici-Laiş.

Acum aproape doi ani, am fost solicitat de institutul Yad Vashem să revăd trei lucrări fundamentale ale istoricului Jean Ancel ce urmează să apară în versiune engleză, în Israel şi în Statele Unite. Am recitit cu acest prilej cele două volume masive ale sale despre capitolul românesc  al Holocaustului, cartea despre Pogromul de la Iaşi şi volumul al doilea al Memoriilor lui W. Filderman  (anii 1940-1944), pe care Ancel n-a mai apucat să-l vadă tipărit. N-am găsit nicăieri pasaje în care rabinul Alexandru Şafran să fie “ponegrit”, cum susţin cei care îl ponegresc cu adevărat pe Ancel. E drept că, după editarea memoriilor rabinului Şafran în 1987, Ancel şi-a schimbat radical părerea despre rolul jucat de fostul şef-rabin în ajutorarea evreilor deportaţi sau pe cale de a fi ucişi în lagăre naziste în toamna anului 1942. În viziunea lui, determinată de cercetări minuţioase în arhivele româneşti şi străine accesibile abia după 1990, în prim-planul acţiunilor de salvare se află Filderman, liderul evreimii române. Tot ce a întreprins, cu mijoacele lui, rabinul Şafran merită să fie recunoscut şi analizat de către istorici, dar e departe de efectul şi ponderea acţiunilor lui  Filderman.  E o concluzie contestată de alţii, dar, ca să răspund pamfletelor împotriva lui Ancel, adaug că un articol de ziar, oricât de vehement, nu poate înlocui cercetarea îndelungată, neobosită în arhivele vremii. Acesta este sensul “şcolii lui Ancel”, ironizată de d-l Leibovici-Laiş. Nu ar strica deloc dacă cei care se implică în această discuţie ­– fie ei istorici sau activişti – ar urma la această “şcoală”.

Revizuirea propriilor opinii de către Jean Ancel,  deloc misterioasă, capătă, în articolul d-lui Laiş, o explicaţie conspiraţionistă, cu resorturi obscure. E vorba, ne explică d-l Laiş, de o “schimbare la faţă” ale cărei cauze, aflăm acum, “nu numai că le cunosc, dar în arhiva mea personală există dovezi documentare, pe care nu le dau în vileag…” Aici, aria calomniei a ajuns în zona infamiei.

Cu adevărat, când pomeneşte  de “ura fără noimă”, d-l Leibovici-Laiş ştie despre ce vorbeşte.

Laszlo Alexandru publicist, eseist si polemist clujean

Am renunţat de vreo cîteva luni să mai citesc provinciala revistă Acolada. Toate numerele seamănă între ele, la o rigoare pot fi interşanjabile. Rubricarzii îşi au, fiecare, pagina, pe care o umplu zelos cu aceleaşi cuvinte. Se ştie dinainte cine anume îl va înjura pe Băsescu (de obicei editorialul, scremut în şuvoaie groase, păstoase), cine anume îşi va evoca adolescenţa, cine anume va face temeneli de înfrumuseţare a extremei drepte interbelice, cine anume va broda persiflator pe marginea dosarelor CNSAS etc. Totul e acolo, neschimbat, îndată ce-ţi arunci privirile. De ce să te mai oboseşti?

Pentru diversitate (şi diversiune) sînt presărate referinţele crucişe. De pildă semnatarul din pagina 10 îl laudă pe comentatorul de la pagina 3, autorul de la pagina 5 se disociază de aceiaşi autori pe care îi combate şi publicistul de la pagina 17. Iar prin paginile 7, 12 şi 23 sînt presărate anunţuri şi imagini de la festivităţile de premiere a activităţii colaboratorilor din paginile 4, 16 şi 25. O mare familie mulţumită. De ce să-i mai deranjeze şi alţii, citindu-i?

Cum am fost bolnav în zilele acestea, am avut iresponsabilitatea de-a lua totuşi la răsfoit ultimele şase numere din Acolada. Pe lîngă impresia acută că n-am ce căuta pe-acolo, mi-a rămas gîndul la comentariul – literar, fireşte – semnat de Gheorghe Grigurcu în nr. 12/2010, p. 3. Se cheamă Un spirit curajos şi elogiază opiniile lui Nicolae Florescu (cel cu rubrica de la p. 22). Voi comprima aici argumentele pescuite din straiţa lui Grigurcu – doar atît că voi schimba conceptul în jurul căruia dau ele tîrcoale, tocmai pentru a le scoate în evidenţă absurditatea.

După etapa comunistă, care ne-a interzis accesul la libertatea cuvîntului, nici perioada actuală nu este lipsită de anumite servituţi ale gîndirii, care ne interzic să rostim adevărul pînă la capăt. Ne ferim, bunăoară, să ne pronunţăm sincer în legătură cu autorii care au… platfus. Este adevărat că, în literatura şi lingvistica românească, purtătorii de platfus au avut contribuţii importante. Iar în timpul celui de-al război mondial, oamenii cu platfus au fost persecutaţi îngrozitor. Să nu uităm însă că numeroşi indivizi cu platfus s-au pus ulterior în slujba stalinismului şi au contribuit la instaurarea Gulagului, care prin extinderea sa cronologică a fost chiar mai amplu decît Holocaustul. Dar “corectitudinea standard” ne interzice să ne referim la păcatele ulterioare ale celor cu platfus, invocînd mereu suferinţele lor anterioare.

Nicolae Florescu ar fi curajosul care, “cu lăudabilă hărnicie”, continuă să ne dezvăluie fără inhibiţii rolul mîrşav al autorilor cu platfus. El se referă, bunăoară, la cunoscutul procuror stalinist Silviu Brucan, metamorfozat după 1989 în profet al democraţiei nord-atlantice. Sau la “antiheideggerianul Nae Tertulian”, filosof marxist eşuat la Sorbona. Sau la “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. “Cine a dirijat atunci, cum, în ce mod, cu cîtă bunăcredinţă, o asemenea deteriorare a valorilor elementare în cultura română? Cine a batjocorit conştiinţa intelectuală prin astfel de fraude morale la nivelul societăţii româneşti? Cine a produs aceste rebuturi mentale profund dezaxate spiritual, pe care se sprijină actualmente viaţa noastră socială?”, se întreabă inflamat amicul Florescu. Iar celălalt amic, Grigurcu, îi arată cu degetul pironit acuzator: ei, oamenii cu platfus!

Nu e prea limpede cum nişte oameni cu platfus pot fi răspunzători de tragedia generalizată şi pluridecenală a unui neam glorios, dar astea-s chichiţe în care nu e bine să intrăm acuma. Important e să subliniem cu satisfacţie că marele curajos Florescu nu se limitează la diagnoze istorice, în legătură cu purtătorii de platfus. Nu. El îi ia la tărbacă şi pe cei din prezent. Bunăoară Z. Ornea e un “remarcabil istoric literar”, dar vai, “incapabil să poarte un dialog”, din cauza platfusului. Sau iată activitatea de la Yad Vaşem a lui Leon Volovici, care “deformează realitatea istorică în prezentarea contextului interbelic românesc”, în funcţie de interesele sale de om cu platfus, atunci cînd editează Jurnalul lui Mihail Sebastian. Ca să nu mai spunem că şi acesta din urmă, cu oarecari calităţi la vremea lui, a suferit de platfus. Cartea lui postumă are anumite lucruri, nu zic nu, dar cum de-a ajuns aşa elogiată, în ţară şi străinătate? Cu toate că s-au publicat la noi şi alte cărţi, mult mai semnificative. Aha, păi e clar: a fost sprijinită de complicitatea multor altora cu platfus.

În schimb, ce tristeţe, “corectitudinea politică” a venit să izbească abuziv în scrierile publicistice ale lui Paul Goma, “care conţin comentarii nu tocmai măgulitoare privitoare la comportarea unor”… oameni cu platfus, “mai cu seamă la cedarea Basarabiei, în 1940”. Dom’le, vocea marilor adevăruri nu mai e recunoscută în ziua de azi.

Fireşte că, în astfel de circumstanţe, Nicolae Florescu ar putea fi acuzat de… anti-platfusism. Dar aşa ceva este pur şi simplu neadevărat. După cum ne îmbrobodeşte preţios-ridicul criticul “literar” Gh. Grigurcu, “din cîte ştim, nicăieri în analizele lui Nicolae Florescu nu apar concepţii…” ne-platfusiste. “Indicarea unor indivizi situaţi în zona compromisului, aparţinînd, fie şi în număr mare, unei etnii nu echivalează cu o discriminare, ci, dimpotrivă, muşamalizarea, trecerea sub tăcere a fenomenului indică cel puţin un fals prin omisiune”.

Iar Gheorghe Grigurcu îşi continuă pînă la exasperare comentariul duplicitar, în care selecţionează o pletoră de exemple negative, din sectorul celor cu… platfus, pe care îi ţintuieşte la stîlpul infamiei. El, în schimb, se ascunde ba în spatele “curajului” opiniilor din societatea democratică, ba în spatele umerilor cărţii lui Nicolae Florescu, ba în spatele martorilor interpuşi, pescuiţi în mod oportun. Alţi şi alţi scriitori cu platfus, care îşi permit să dea “lecţii politice poporului român” sînt veştejiţi de vajnicul luptător de la Acolada: I. Ludo, Ury Benador şi I. Peltz (din perioada interbelică), Baranga, Davidoglu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Crohmălniceanu şi mulţi nenumiţi, care “fac aceeaşi treabă de lichelism”.

Poate că e cazul să lăsăm deoparte exprimarea alegorică. Cititorii au înţeles deja că, acolo unde eu vorbesc despre oameni cu platfus, Gheorghe Grigurcu îi numeşte limpede pe evrei. Rar mi-a fost dat să citesc un text de o asemenea perfidie, care sub aparenţele cronicii literare include o amplă paletă de stratageme ale discursului antisemit.

Gh. Grigurcu îşi grupează ţintele mai întîi după originea lor etnică, şi abia apoi după concepţiile sau faptele lor. Aş putea subscrie şi eu la reproşurile pe care le lansează, nominal, la adresa unora dintre cei pe care îi enumeră. Dar de ce să fie oare mai relevantă provenienţa evreiască a lui Silviu Brucan, de pildă, în comparaţie cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

Un amănunt deloc lipsit de importanţă ţine de faptul că, în timp ce unii evrei persecutau, alţii erau persecutaţi. Atunci cînd Silviu Brucan azvîrlea oamenii în puşcărie, Belu Zilber zăcea după gratii (şi aici mă refer strict la originea lor etnică, fără a mai lua în considerare celelalte aspecte ale biografiei lor). Dacă Grigurcu nu le explică cititorilor săi – în mod limpede şi onest – că evreii s-au aflat atît printre călăi, cît şi printre victime, ci le prezintă o realitate trunchiată tendenţios, cu scopul diabolizării unei comunităţi, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

O manevră transparentă a lui Gh. Grigurcu ţine de recalibrarea strategică a trecutului, prin accentuarea culpei evreilor şi ascunderea în peisaj a vinovăţiei româneşti. Pentru prima dată aflu – de la cuplul Grigurcu & Florescu – de faptul că s-ar putea vorbi despre “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. Pînă acum eu auzisem vorbindu-se de vremurile lui Gheorghiu-Dej şi de epoca lui Ceauşescu. Dar iată că, în diagnozele specialiştilor cu ochelari de cal, şefii comunismului românesc sînt pitiţi pe după piersic, iar secunzii lor vremelnici, rapid îndepărtaţi de la pîrghiile de decizie, ne sînt agitaţi ostentativ pe sub priviri. Pînă cînd Gheorghe Grigurcu nu le oferă cititorilor săi o perspectivă onestă, corect echilibrată, asupra comunismului românesc din secolul trecut, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

Nu-mi rămîne decît să regret că admiratorul încăpăţînat al lui Nae Ionescu se apucă la bătrîneţe să refacă, pe cont propriu, o similară involuţie catastrofală, de la centrul adeziunilor politice către extrema spectrului. Şeful Cuvîntului: de la regalism la legionarism şi antisemitism. Şeful Acoladei: de la crezul democratic, occidental şi anticomunist – la venerarea fasciştilor interbelici şi diabolizarea evreilor.

Cea mai amară decepţie a mea din aceste zile şi săptămîni are o statură scundă, o siluetă subţiratecă, o vorbă molcomă şi poartă în buzunar buletinul de identitate al lui Gheorghe Grigurcu.