caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Editorial



 

De ce nu pot iubi România?

de (8-5-2011)
100 ecouri
“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

“Let every man be respected as an individual and no man idolized” (Albert Einstein,1931)

Pentru a preveni eventualele atacuri de panică ale patrioţilor români, e cazul să încep prin a spune că nu importă despre ce fel de ţară e vorba. Întâmplător şi cu totul întâmplător, e vorba, desigur, de România. Întâmplător în sensul unui accident care nu mă face nici fericit, nici trist, nici mândru, nici ruşinat… E un dat şi atâta tot. Însă, argumentaţia pe care v-o propun poate fi aplicată şi înţeleasă (cred) într-o paradigmă ceva mai extinsă. Cel puţin asta e intenţia mea: să declanşez eventuale polemici care să nu păcătuiască printr-un excesiv provincialism. Nu-mi pot iubi ţara din cel puţin patru motive foarte simple. Iată-le: 1. Ca european, relaţiile între mine şi stat sunt pur contractuale. Vorbesc de un contract social, desigur; 2. Nu e greu de demonstrat că toţi dictatorii europeni şi nu numai, toţi fără excepţie, şi-au iubit ţările şi popoarele peste care au cârmuit. Pe mine personal asta mă cam înspăimântă; 3. Faptele trecutului, fie ele oricât de glorioase ar fi, nu mă îndreptăţesc să îmi extind eventuala admiraţie sau iubire faţă de ele şi asupra prezentului. Cu atât mai mult cu cât, voi încerca să demonstrez, România de azi întreţine doar o legătură formală, pur retorică, futilă, cu istoria ei recentă; 4. Asupra unei structuri atât de complicate, cu puternice componente mitologico-istorice, dar şi administrativ-birocratice precum un stat sau chiar o naţiune nu pot proiecta sentimente dintr-un alt registru… stilistic precum iubirea. E o inadecvare crasă. Primele două motivaţii sunt pragmatice, următoarele admit că au doza lor de…metafizic. Să le luăm pe rând.

1.Modelul statal european e, orice s-ar zice, tributar ideilor Revoluţiei Franceze de la 1789. Nu ştiu alţii cum sunt, nu pot extinde demonstraţia dincolo de spaţiul european, acolo unde e posibil să se fi instituit o altfel de relaţie între cetăţean şi stat. Să fim bine înţeleşi. Când vorbesc de contract social nu mă refer la litera celui propus de Rousseau, ci la spiritul lui. Desigur, gândirea lui Rousseau conţine destule inadecvări şi paradoxuri. Revoluţia Franceză însăşi a degenerat destul de repede într-o baie de sânge. Vorbesc, deci, despre o situare pe acelaşi palier, rang sau, dacă doriţi pe aceeaşi axă, pe aceeaşi treaptă ierarhică, a cetăţeanului şi a statului. Cum pot, deci, iubi clauzele unui contract social? Cum mă pot ataşa afectiv de o realitate birocratică sau cel mult administrativ-funcţională precum statul român? Dimpotrivă, îmi reprim brutal orice sentiment de iubire faţă de o entitate cu care am semnat un contract sec, cu termeni precişi şi aşteptări concrete de o parte şi de alta (statul aşteaptă de la mine taxe, eu aştept de la el servicii). Faţă de o asemenea entitate nu pot fi decât lucid şi pragmatic.  În vreme ce iubirea presupune o ignorare dulce-duioasă a defectelor obiectului iubirii, relaţia mea de cetăţean al secolului XXI cu statul reclamă tocmai, dimpotrivă, vigilenţă maximă şi intransigenţă, autoritate. Dacă în această relaţie contractuală, statul abuzează, trebuie să fiu gata nu să iert (aşa cum ar trebui dacă mi-aş iubi statul), ci să îmi apăr drepturile şi, la modul ideal, să îi aduc în faţa justiţiei pe funcţionarii care nu şi-au onorat partea lor de contract. Evident, şi reciproca trebuie să fie valabilă. Drept este că, definind prin Constituţie statul ca fiind unul naţional, se întrevede posibilitatea ca România să nu fie o naţiune civică (abia în acest caz contractul social este obligatoriu), ci o naţiune definită în jurul etnicului (ceea ce e uşor caduc). Cred, însă, că singura soluţie validă astăzi e contractul social riguros. Argumentul meu e că orice altceva am încercat pe parcursul secolelor, s-a dovedit catastrofal.

2.  Aşa cum spuneam, toţi satrapii care şi-au decimat propriile popoare, fără excepţie, îşi iubeau ţara. Să nu vă contrarieze faptul că în primul argument am folosit noţiunea de stat iar în cel de-al doilea voi marşa pe ideea de ţară. Desigur, relaţiile semantice şi chiar politice între ţară, naţiune şi stat sunt complicate. Ceea ce doresc, însă, să afirm e că nici statul, nici ţara şi nici măcar naţiunea nu pot fi iubite decât la nivelul discursului. Retorica politică românească preferă, se pare, imaginea aceasta romantic-patetică. Abundă ecranele televizoarelor de indivizi care îşi iubesc ţara în vreme ce ea, ţara, numai de iubit nu are chef. Dacă, deci, marile plăgi ale secolului XX, fascismul şi comunismul s-au hrănit din cultivarea aceloraşi himere naţionaliste şi ne-au dus unde ne-au dus, nu ar fi cazul să ne întrebăm dacă nu cumva ar trebui să fim ceva mai insensibili la indivizi care ne declară iubirea în public, cu ceva modificări de intensitate în perioadele electorale? Faptul că, deşi se revendică din două extreme ideologice, fascismul şi comunismul au livrat marelui public aceleaşi idei absurd-etnocentrice ca justificare pentru genocidul comis nu ne spune chiar nimic? Ceauşescu, Franco, Hitler, Lenin, Tito, Stalin, Salazar (i-am aşezat în ordine alfabetică pentru că orice altă ordonare a lor mi se pare într-un anume sens irelevantă) şi-au inundat popoarele cu o iubire paternă sufocantă. Exemplele concrete ale istoriei noastre nu foarte îndepărtate ne spun că între iubirea de ţară şi ura concretizată în crime şi suspendarea statului de drept e o suspectă relaţie de echivalenţă. Căci, nu-i aşa, marii sceleraţi ai Europei secolului XX şi-au iubit ţara şi naţiunea chiar împotriva voinţei acestora din urmă. A-ţi iubi ţara mă tem că echivalează cu a-i iubi elitele efemere, căci în definitiv, mai ales la români, conceptele abstracte creează panică şi confuzie. Românul nu poate resimţi sentimente în mod direct faţă de ţară, ci mai degrabă faţă de un ţar, o figură paternalistă, blândă, dar şi autoritară. Or, de aici încep marile probleme. Elitele politice care se vor iubite sunt fie atinse de morbul ignoranţei (ceea ce nu e fatal!), fie ipochimeni cu potenţial de dictatori. La experienţa noastră (în definitiv am reuşit performanţa de a ne acomoda sub patru dictaturi de la 1918 încoace!), aş zice că ar trebui să fim ceva mai parcimonioşi în infestarea ţării cu dovezile iubirii noastre faţă de ea.

3. Poate totuşi, a iubi România nu are nimic de a face cu prezentul ei, ci mai degrabă e un sentiment faţă de un tot. Poate că prin a iubi România ar trebui să înţelegem un soi de admiraţie faţă de peisajele ei sau, de ce nu, poate un soi de mândrie generatoare de lacrimi faţă de faptele trecutului?! Ori, poate că iubirea noastră de ţară e mistică, e un soi de iubire cristică, acordată generos în virtutea unui principiu creştin. Exclud din start o asemenea ipoteză din cauza unei fisuri logice majore. Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic, or la noi tocmai aceasta e problema, un etnocentrism exasperant.  Să presupunem, totuşi, că ceea ce iubim ar fi naţiunea română. Trebuie doar să ne hotărâm cu exactitate la ce fel de naţiune ne referim. Este naţiunea română coerentă, organică, un corpus fără fisuri identitare, o realitatea monolitică? Da` de unde! Dimpotrivă! De la nord la sud şi de la est la vest, moştenirile culturale, axiologiile, raportările faţă de istorie sunt diferite! Cât despre limba pe care o vorbim, mă tem că ea nu e suficientă pentru a conferi coerenţă şi a justifica ideea unei solidarităţi naţionale. În definitiv, brazilienii şi portughezii vorbesc aceeaşi limbă, la fel şi britanicii şi americanii! Apoi, naţiunea îşi are conceptual o accepţiunea teoretică franceză (statul echivalează cu naţiunea) sau una germană (unde suprapunerea nu e obligatorie). Vedeţi deci, că a iubi naţiunea română e încă şi mai complicat decât a-ţi iubi statul sau ţara. Oricum ar fi, a iubi în felul acesta presupune o înaltă calitate intelectuală. Presupune familiarizarea cu istoria, o anume predispoziţie pentru înţelegerea contextelor istorice care ne-au creat aşa cum ne-au creat, cu alte cuvinte a-ţi iubi naţiunea ca pe un tot presupune un anume soi de elevare, o anumită complexitate a gândirii, un exerciţiu permanent al toleranţei şi decenţei. Nu e cazul nostru. Consultaţi statisticile şi veţi vedea că gradul de ignoranţă şi lipsa de educaţie definesc nucleul dur de cetăţeni români ieşit (uşor abulic) din comunism. Prin urmare, noi nu suntem astăzi, intelectualiceşte vorbind, capabili de o altfel de iubire cu excepţia celei discursive. Ne mai trebuie ani să ne înţelegem complexele, apoi alţi ani pentru a ni le suprima. Ne trebuie ani până ca nivelul de săpun şi pastă de dinţi consumate pe cap de locuitor să ne dea dreptul să emitem pretenţii serioase. Pe oricare axă ne-am deplasa, pe orizontală sau verticală, pe axa culturii sau, şi mai simplu, pe axa civilizaţiei, constatările sunt aceleaşi: suntem neterminaţi. Nu discut situaţia excepţională a elitelor, ci pur şi simplu starea generală, aşa cum reiese ea din studiile Eurostat şi nu numai sau din simplă observaţie empirică.

Apoi, în relaţia lor cu istoria recentă, românii au o problemă fundamentală. Statul nostru a început prin a fi monarhic. În evoluţia lui firească, organică, acest stat monarhic a fost suspendat de instaurarea unui regim comunist ilegitim şi minoritar. Ilegitim pentru că nu a venit la putere prin vot democratic. Minoritar pentru că cifrele şi interpretarea evoluţiei lor susţin ideea că pe căi fireşti, comuniştii nu ar fi ajuns nicidecum la putere în `44: prin 1922, partidul avea vreo 2000 de membri pentru ca în 1944 să ajungă într-un scenariu optimist la puţin peste 1000 de membri (cifrele variază, dar tendinţele se păstrează). După 45 de ani de tumoare, deodată România se decide să redevină un corp sănătos (nu discut contextul şi nici uşor anacronica dezbatere a fost sau nu Revoluţie). Însă, paradoxal, în loc ca bolnavul diagnosticat cu aproape o jumătate de secol în urmă să revină la starea de dinainte de instaurarea tumorii, el a ales un soi de struţo-cămilism inexplicabil, păstrând o parte din tumoare şi alegând să convieţuiască cu ea. Poate din obişnuinţă, poate în virtutea iner(p)ţiei. Poate e vorba doar de sindromul Stockholm. România a continuat, deci, să fie Republică, legitimând în felul acesta, chiar şi simbolic, gestul lipsit de orice fundament democratic de la 30 decembrie 1947 (proclamarea Republicii). Prin urmare, se pune problema relaţiei perverse pe care o are România cu propria ei istorie.

Ce naţiune, deci, se cuvine a iubi? Naţiunea care i-a dat pe Horea şi Cloşca, naţiunea care i-a dat pe Cioran, Eliade şi Ionescu (e vorba de Eugen şi nu de Nae!), naţiunea care l-a dat pe Antonescu, Ceauşescu sau pe generalul Pleşiţă, naţiunea care i-a dat pe Elisabeta Rizea sau Ion Gavrilă Ogoranu? Sau poate naţiunea care a consimţit prin amnezie colectivă să reintre în normalitate după 1989 perpetuând un fals grosolan privitor la însăşi forma sa de statalitate?! Cât de schizoid ar trebui să fie sentimentul acesta de iubire încât să cuprindă  otova o galerie atât de pestriţă de personaje şi evenimente? Cât despre ipoteza că aş putea iubi România pentru peisajele ei, aproape că nici nu merită luată in calcul. Dacă excludem factorul uman, atunci vestea ar fi că România nu are identitate. Tot ceea ce ţine de identitatea ei se datorează prezenţei în diferite proporţii a factorului uman. Nu Carpaţii, nu Marea Neagră, nu Delta Dunării sunt factori de coeziune naţională, ci valorile simbolice cu care noi, românii, am învestit toate aceste banale forme de relief.

4.  Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege. Tocmai de aceea, direcţionarea subiectivă a unui asemenea sentiment e asumată din start. Firesc, fiecare individ alege asupra cui să-şi reverse iubirea şi nu trebuie să ofere nimănui niciun fel de justificare. Or, între mine şi stat, ţară sau naţiune natura relaţiilor care se instaurează e ceva mai…profesională şi restrictivă. Pe lângă faptul că nu îmi aleg ţara la naştere, nici nu pot divorţa de ea aşa de uşor. În primul rând pentru că, în vreme ce iubirea presupune incoerenţe, incongruenţe, paradoxuri, iertări, patetisme, imprevizibilitate, relaţia cu un stat, o ţară sau o naţiune presupune luciditate. În vreme ce iubirea presupune, la limită, un soi de toleranţă maximă asupra obiectului iubit, relaţia cu statul porneşte de la un soi de susceptibilitate reciprocă. Din această esenţială diferenţă decurg toate celelalte. Statul nu mă crede pe cuvânt atunci când spun că mi-am plătit taxele, el are mecanisme de verificare. La rândul meu, ca cetăţean sunt dator să nu mă pierd în toate fumigenele politice ale reprezentanţilor oficiali. Merg la vot sau, dimpotrivă, protestez prin absenţă, în orice caz nimic nu trebuie acordat necondiţionat şi pe termen nedeterminat în relaţia cu statul. Dacă aş iubi România, ar trebui să îi acord un cec în alb. Cam ştim cu toţii, cei cât de cât informaţi, ce se întâmplă când cetăţenii oferă cecuri în alb statelor în care locuiesc sau chiar şi naţiunii din care fac parte. Apoi, mai e un lucru ce se cuvine a fi menţionat. Iubirea nu e un sentiment solid şi coerent, ea are un soi de labilitate care o transformă adesea în ură, ea îşi asociază o serie de corolareprecum gelozia, sentimentul de posesie, egoismul, contemplarea tâmpă, suspendarea logicului şi altele. De ce aş vrea să transfer toată această cutie a Pandorei în relaţia mea cu România? Cine ar avea de câştigat de aici?            

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tiberiu Cristea: (9-5-2011 la 02:59)

    Am citit cu nesaț până la deșănțata pledoarie monarhistă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (9-5-2011 la 03:14)

    Domnului Tiberiu Cristea îi tulbură atât de mult mintea ura față de monarhie, încât nu se mai poate exprima civilizat și utilizează adjective precum „deșănțat” cu referire la un text elegant și moderat scris de Ovidiu Ivancu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 3

  • Radu Stern: (9-5-2011 la 03:34)

    Felicitari Domnului Ovidiu Iancu pentru un text de o luciditate remarcabila !
    Indraznesc insa sa am o parerea diferita de cea a Domniei Sale privind o afirmatie : „struto-camilismul” pe care il considera „inexplicabil”, mi se pare foarte explicabil, daca ne amintim care sint fortele care au provocat lovitura de stat care a condus la caderea regimului Ceausescu si importanta lor in ziua de azi pe scena politica romaneasca. Explicatia mi se pare limpede.

    Radu Stern

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 03:35)

    Stimate domnule Tiberiu Cristea,

    Nu e o pledoarie. E un fapt. Am vorbit pur si simplu despre ceea ce s-a intamplat. Ceea ce am afirmat e ca ar fi fost de un bun simt elementar sa incepem reconstructia statului roman de acolo de unde au intrerupt-o brutal comunistii.Nu am facut asta in 89, a fost o optiune pe care elita romaneasca si-a asumat-o si gata. De aici incolo, totul e istorie… E, paradoxal, pasajul din text cel mai obiectiv cu putinta. Nu afirm acolo decat lucruri stiute. Am continuat dupa 89 cu o forma de statalitate care fusese impusa abuziv si ilegitim de comunisti in loc sa ne intoarcem la cea care fusese asumata organic la faurirea Romaniei. Si asta fara dezbateri publice serioase, fara argumente pro si contra. Pur si simplu o mana restransa de oameni a decis ca asa trebuie sa fie. Curat democratic… Nu stiu si nici nu importa prin prisma discutiei de fata daca monarhia ar fi insemnat altceva fundamental diferit calitativ vorbind de ceea ce avem acum. E, insa, vorba de un principiu. Daca nici cand e vorba de statalitate nu avem parte de dezbateri si de optiuni reale, atunci la ce se reduce democratia? E un subiect mult prea important pentru a lasa o minoritate sa decida pentru noi. Si cu toate astea asa s-a intamplat in `89.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Ceru: (9-5-2011 la 04:14)

    Nu-i vorba de Romania!
    E vorba de cei care conduc Romania.
    Plecam din Romania cu Romania in suflet pentru ca ni s-a luat libertatea, traiul decent, sanatatea, limba, viitorul copiilor si riscam sa fim contaminati de prostia „liderilor”. Plecam cu speranta intoarcerii atunci cand prostia nu va mai guverna, cand se va aprecia munca, cinstea, pricepera, invatatura, valoarea, cand Romania va scapa de ciuma de culoare cameleonica ( de la portocaliu la verde)care s-a cocotat la putere prin minciuna, frauda, incultura, smecherie, tupeu, rapacitate, elemnte ce nu au de a face cu valorile europene…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Ceru: (9-5-2011 la 04:20)

    Numai un strain nu poate iubi Romania, sau unul care s-a nascut in Romania dar a fost educat in spiritul indiferentei (la unii, chiar a urii, dusmaniei)fata de locul natal …

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Alex Ştefănescu: (9-5-2011 la 04:56)

    Ştiu că unii oameni nu-şi pot iubi ţara. E o infirmitate ca oricare alta şi trebuie privită cu înţelegere şi compătimire. Dar mi se pare de prost-gust ca acei oameni să-şi exhibe infirmitatea şi să-i mai şi persifleze pe semenii lor întregi şi armonioşi.
    Alex Ştefănescu

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 04:57)

    Domnule Ceru,

    Se cuvin a fi spuse cateva lucruri in legatura cu cele afirmate de dumneavoastra. In primul rand, liderii despre care vorbiti au fost legitimati prin vot democratic in ultimii douazeci de ani. Asta spune, deci, cate ceva si despre calitatea morala, sau educatia civica a celor care i-au legitimat prin vot. Stiti ca in democratie in principiu liderii politici reflecta si chiar perpetueaza modelul comportamental al celor care ii aleg. Romania nu scapa de „ciuma” prin vointa divina sau prin rugaciune colectiva. Ea va scapa atunci cand va fi pregatita sa o faca, cu alte cuvinte atunci cand masa critica va dori altceva. Momentan, respectuos va reamintesc ca liderii despre care vorbiti sunt si ei tot romani, nu au aterizat de pe Marte pentru a ne coloniza.
    Cat despre ipoteza ca numai un strain nu poate iubi Romania, ea e contrazisa frecvent de voci inca minoritare, dar de certa valoare. Oricat m-ar flata ipoteza asta, sa stiti ca nu sunt primul care exprima aceste idei. Au facut-o altii inaintea mea si probabil o vor mai face multi de aici inainte.In ceea ce priveste supozitia ca, gandind asa cum gandesc, am fost educat in spiritul „urii” si a „dusmaniei”, ma tem ca nu faceti altceva decat sa dati dreptate ideilor pe care le-am exprimat in articol. Pentru iubitorii de tara, foarte repede se trece de la registrul iubirii la cel al dispretului, urii si intolerantei. Sunteti exemplu viu ca asa stau lucurile. Cat despre mine, asa cum nu sunt capabil sa imi iubesc tara, nu sunt capabil nici sa o urasc si nici sa am alte sentimente din aceasta gama fata de ea. De ce? Pai tocmai am explicat in acest editorial…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 05:19)

    Stimate domnule Alex Stefanescu,

    Certitudinile dumneavoastra in legatura cu diferite infirmitati va apartin si nu vad ce ar putea fi spus despre ele. Ceea ce, insa, nu inteleg e unde vedeti dumneavoastra „persiflarea oamenilor intregi si armoniosi”… Si a emite sentinte care „exhiba” o anume doza de autosuficienta e tot infirmitate cred. In definitiv, daca exista ceva lacunar la nivel de argumentatie in ceea ce am scris eu, puteti vorbi despre asta.
    Cu finul dvs. simt al observatiei si cu vasta experienta din campul literaturii sunt convins ca ati realizat ca miza acestui text nu e daca eu ca individ imi iubesc sau nu tara. Asta e pana la urma o optiune personala. Miza textului este tocmai insiruirea de argumente de acolo. Cu care puteti sau nu puteti fi de acord. Asta e o alta discutie. Dar de aici si pana a cataloga o optiune sprijinita de un set de argumente drept o „infirmitate” e o distanta destul de mare. Poate un pic cam prea mare pentru un om cu educatia si experienta dumneavoastra.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 1

  • Teodor I. Burghelea: (9-5-2011 la 05:53)

    Domnule Stefanescu, ecoul dumneavoastra sintetizeaza perfect o mentalitate patriodard-primitiva, inca populara (din nefericire) in spatiul pe care sustineti ca il iubiti (in calitate de „om intreg”): raspundeti unui articol excelent scris ce prezinta pe un ton moderat, civilizat si echidistant argumente foarte logice invitand cititorii la reflectie cu o insulta.

    In afara de insulta gratuita din ecoul dumneavoastra (ma refer la termenul „infirmitate” si la tupeul de a „compatimi” tot ce nu intelegeti) aveti vreun argument logic contra celor scrise de Domnul Ivancu? De exemplu, ati putea incepe prin a ne explica ce intelegeti prin sintagma „a iubi Romania”? Daca va referiti la formele de relief si peisaj, puteti iubi foarte bine orice tara situata intre paralelele 42 si 47 – peisajul e similar. Daca va referiti la bucataria romaneasca, aveti deasemenea foarte multe optiuni similare: bucataria ceha, rusa, germana etc.
    Daca e vorba de „graiul stramosesc” veti intelege ca fiecare limba are frumusetea ei aparte abia in momentul in care veti deveni fluent in alte doua limbi. Ati intelege deasemenea ca ceea ce importa este sensul vorbelor nu limba in care sunt rostite.

    Daca va referiti la „trecutul de glorie” va pot spune ca exista suficiente popoare cu o istorie cel putin la fel de „glorioasa” – depinde desigur cum definiti termenul „glorios” – trebuie doar sa cititi si, daca se poate, sa calatoriti putin pentru a le intelege.

    In final, care este rostul declaratiilor de genul „iubesc Romania” sau „detest Romania”? Exista vreo valoare morala sau spirituala net asociata cu o astfel de „afirmatii”?

    Oare a fi roman nu este doar o stare de fapt (perfect similara cu a fi chinez, canadian etc) si nimic mai mult?

    Deci, inainte de a va permite sa folositi termenul „infirmitate”, ne puteti spune ce „iubiti” de fapt?
    Parerea mea este ca nu puteti defini in mod coerent acest termen, motiv pentru care preferati sa raspundeti cu o insulta, confirmand parte din temerile exprimate de autorul articolului.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tiberiu Strifler: (9-5-2011 la 06:11)

    Cei care nu-şi pot iubi ţara sunt în aceiaşi situaţie ca si părinţii care nu-şi pot iubi copiii. Sunt de acord cu Alexandru Ştefănescu că e o infirmitate morală, de ceva atipic. Majoritatea părintilor îsi iubesc copiii oricum ar fi ei, şi orice ar face. E necondiţional şi până la moarte. Chiar dacă îi ceartă, îi critică, nu e vorba de o înstrăinare reală, de o duşmanie reală, ci de dorinţă de a-i vedea şi mai buni.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Dorin: (9-5-2011 la 06:18)

    Bun, superbe argumente domnule Iancu dar ma chinuie un paradox.
    Va scrieti articolul in romana evident pentru un public roman. Indraznesc sa presupun ca vorbiti la perfectie o alta limba europeana. Ori eforturile dumneavoastra editoriale executate in limba engleza sau franceza v-ar fi adus beneficii mult mai mari nu-i asa? Dar totusi ati facut efortul sa scrieti pentru publicul romanesc.
    Deci, in acelasi spirit pragmatic, efortul dumneavoastra intelectual este,hai sa spunem, nejustificat din punct de vedere financiar ori profesional.
    Prin urmare la mijloc e totusi si ceva sentiment domnule Iancu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 06:37)

    Domnule Tieriu Strifler,

    Supralicitati enorm cand spuneti ca a-ti iubi tara e ca si cum ti-ai iubi copiii. Diferentele sunt atat de evidente incat nu mai insist asupra lor. Tipul acesta de paradigma pe care o propuneti dvs. e de undeva din secolul XIX, iar in secolul XX ea a fost, asa cum ziceam si in editorial, de vina pentru ambele Razboaie Mondiale care, asemenea fascismului si comunismului au fost „justificate” prin iubirea de tara. Ati avut curiozitatea de a cuantifica victimele acestei „iubiri de tara”? Nu e mai intelept sa lasam iubirea deoparte si sa instauram raporturi normale, de drept, daca doriti, intre cetatean si stat? Cat despre infirmitatile morale despre care vorbiti, notiunea e atat de vag-demagogica incat pana cand nu veti reusi sa o definiti ceva mai precis, nu m-as aventura sa o comentez.
    Domnule Dorin,
    A scrie in engleza despre un asemenea subiect ar fi fost o inadecvare. Nu mi-ar fi adus nicidecum „beneficii” mai mari. „Efortul meu intelectual” nu e justificat din punct de vedere financiar, aveti dreptate. Dar el nu a fost facut, asa cum sugerati, in virtutea vreunui „sentiment”. Asa cum am mai spus-o, marele avantaj al celor care nu-si iubesc tara e ca ei n-o pot nici uri. Deci, puteti considera articolul de fata, care nu e singular ca tematica, de altfel, ca pe un simplu exercitiu de luciditate sau de distanta critica. La ce bun? Pai cred ca pot fi cu mult mai patriot incercand dupa modestele mele capacitati intelectuale sa diagnostichez probleme decat clamand iubirea de patrie si traind cu iluzia ca toti cei care nu gandesc ca mine sunt infirmi moral.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Vasile Vasile: (9-5-2011 la 06:41)

    Domnule Ovidiu Iancu,
    Am citit textul cu atentie. E foarte bine scris si riguros argumentat. Dar singura reactie pe care mi-o poate starni este aceea de a va compatimi. Asa cum spuneti, nici macar nu e vorba neaparat de Romania. Dar e mai mult decat atat: nu e vorba nici macar despre o tara. Daca ati fi spus (si argumentat de ce) ca nu puteti sa va iubiti mama, un prieten, strada coplariei, cartile, rasaritul de soare sau muzica, as fi simtit si atunci nevoia sa va spun: Imi pare rau pentru dumneavoastra.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (9-5-2011 la 06:44)

    Ovidiu, nu lua in seama carcotelile demagogilor patriotarzi care se bat cu caramida in piept de cat o iubesc ei pe amanta lor „Romanica”. In felul tau, tu faci mult mai mult pentru tara decat acesti indivizi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 06:44)

    Domnule Vasile Vasile,

    Toate textele bine scrise si riguros argumentate va starnesc copatimirea sau numai acesta? Ce sa fac eu cu parerile dvs. de rau, domnule Vasile Vasile? Nu am decat sa va multumesc pentru ele si sa va rog sa le distribuiti cuiva pentru care chiar conteaza.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Schindler: (9-5-2011 la 06:45)

    Cat pe ce sa fac un infarct. Dar nu pentru ca nu iubiti Romania, nu. Eu imi tin totusi capul pe umeri, si nu in partea dorsala. In primul rand, nu mai transformati Romania intr-o entitate personificata. Nu e o ‘ea’ si nu este nici amanta, iubita sau mireasa nimanui, ci este doar o abstractiune. Noi nu suntem Romania. Romania sunt niste granite trasate cu o creta imaginara. In realitate, nu exista nicio Romanie. Locuitorii ei nu sunt romani prin faptul de-a se fi nascut intre granitele ei. Vorba lui Oscar Wilde, daca m-am nascut in grajd, nu inseamna ca sunt cal. Nu natziunea i-a dat pe Horia, Closca (astia cine sunt?), Cioran, Eliade, Ionesco, Antonescu, Ceausescu, Plesita, Rizea, Ogoranu samd, ci mamele lor. Dar cred ca stiati asta deja. In fine, iubirea e un eufemism pentru satisfactie sexuala. Nu exista ‘mai mult’. Iubesti femeia (cu alte cuvinte, vrei sa te culci cu ea), dar o abstractiune poate fi doar fetisizata.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Tiberiu Strifler: (9-5-2011 la 07:44)

    D-le Ovidiu Iancu, nu cred că supralicitez deloc. La dvs. sentimentul pur şi simplu lipseşte, de aia nu mă puteţi înţălege. Figurativ vorbind, sunteţi surd. Adică dvs. nu vă place (dar nici nu detestaţi) muzica fiindcă nu o puteţi auzi, aşa cum scrieţi „marele avantaj al celor care nu-si iubesc tara e ca ei n-o pot nici uri”.
    E condiţia dvs., dar eu nu o consider o condiţie normală (un ‘avantaj’) ci un handicap.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Dorin: (9-5-2011 la 08:26)

    Domnul Iancu spuneati mai sus :
    „Pai cred ca pot fi cu mult mai patriot incercand dupa modestele mele capacitati intelectuale sa diagnostichez probleme decat clamand iubirea de patrie si traind cu iluzia ca toti cei care nu gandesc ca mine sunt infirmi moral.”

    PATRIÓT, -Ă, patrioți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care își iubește patria (1) și luptă pentru apărarea și prosperitatea ei. (DEX 98) -http://dexonline.ro/definitie/patriot
    (folosesc DEX doar pt fi cat mai exact di distant fata de subiect)

    Deci… va suspectez de iubire de tara, domnule Iancu.
    O zi buna.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (9-5-2011 la 08:39)

    Aici se face o regretabilă confuzie între Ţară şi Stat. Prima e o entitate metafizică(şi mult mai veche), cea de-a doua e una politică (mai nouă şi revizuibilă). Probabil că dl Ivancu vorbeşte despre Statul numit România şi nu-l poate iubi, bunăoară, pe cel condus de domnul Băsescu prin insul Boc. Atunci poate avea dreptate.
    Altminteri, premisa fiind greşită, argumentaţia (fie şi riguroasă) devine inutilă.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 09:20)

    Domnule Tiberiu Strifler,

    Credeti-ma, daca voi avea nevoie de psihanaliza, voi apela la ajutor specializat. Are importanta pentru cineva prin prisma discutiei de fata daca eu sunt sau nu surd, daca pot sau nu auzi muzica (nu stiu despre ce muzica e vorba, probabil muzica astrelor), daca am nu stiu ce handicapuri sau infirmitati…?!
    De ce nu ramaneti in zona argumentelor enuntate de mine mai sus? Atacati argumentele si nu vocea care le rosteste, altfel cadem intr-un deplin ridicol. Dupa fiecare sentinta straduti-va sa veniti cu cel putin un argument.In felul acesta putem polemiza in mod serios.
    Bunaoara, puteti incepe prin a rationaliza putin sentinta asta „La dvs. sentimentul pur şi simplu lipseşte”… Ce-o fi insemnand asta? Aveti un glob de cristal, sunteti inspirat de energia flacarii violet sau ce alte surse aveti pentru a sustine un asemenea enunt care, de altfel, nici nu are legatura cu textul pe care il comentati…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (9-5-2011 la 09:38)

    Personal gasesc scrierea d-lui Ivancu ca absolut necesara de a fi pusa in manualele scolare ale unei noi generatii (care va invata sa serveasca Romania aproximativ cum servesc sa zicem elvetienii sau suedezii tarile lor – adica bine si eficient dar fara emfaza). Apoi, chiar si in manualele celor de la seral (daca mai exista asa ceva) sau al pregatirii profesionale pentru adulti. Materia? Poate praxeologie…

    Cateva intrebari pe care mi le pun:
    – Carol I. Si-a ,,iubit” tara? Germania, Romania, amandoua? A slujit Romania cu ura sau ,,din prostie?” – interes?. Asta nu legat de chesitunea monarhiei.
    – Mai ales pentru cei care deplang lipsa dragostei (de tara): cum e cu locul de munca? E necesar, si cui ii este necesar, sa ne iubim locul de munca? Simtiti un fior cand pasiti pe coridoarele biroului, fabricii, hangarului etc in va veti petrece mai mult de o jumatate din viata.
    – Comunitatea din interiorul granitelor. Presupun ca intra si ea in lista entitatilor care se doreste sa fie iubite. Se admit exceptii de la iubire? Tradatori, delicventi (de la ce vina in sus?). Sunt inclusi doar romanii? Lenesii, corijentii, bolnavii psihici? E de dorit sa fie iubit tot ce e romanesc neconditionat? Daca anumite lucruri e recomandat sa le excludem de la iubire – experiente, evenimente, manifestari negative dar toate romanesti, daca admitem ca asa ceva exista – atunci e de dorit sa le si uram cu ardoare. Sau e suficient sa sa ignoram? Romanii din afara granitelor? Doar cei care au de gand sa se intoarca? In acest caz, care e timpul limita pana la care nu se descalifica?
    – Simtiti un resentiment fata de cei care ar aduce servicii palpabile spatiului, mediului, comunitatii, in care se afla Romania in cazul ca acestia ar face-o cu raceala si indiferenta, desi cat se poate de riguros?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Hadrian: (9-5-2011 la 09:40)

    1. Nu are nici o legatura cu conversatia. Toti avem tot felul de relatii legale si contractuale cu sotia, copii, parintii nostri si asta nu ne impiedica sa spunem ca ii iubim.

    2. La fel nu are nici o legatura. Poate un dictator/criminal etc. si-a iubit/isi iubeste mama/sotia si asta nu ma impiedica pe mine sa iubesc pe cine si cum vreau (pe mama / sotia mea sau chiar a lui).

    3. Partial valid. Reduce narativa unei natiuni la povestile nationaliste ieftine pe care le stim (si care, ca si acest articol, sunt un simptom al crizei noastre de identitate ca grup). Mai sunt si alte narative, si alte feluri de a imagina Romania decat cele redate in cartea „Povestiri Istorice”. Orice licean poate sa deconstruiasca orice poveste fie ea religioasa sau nationalista (e simplut si ieftin ca argument – la fel ca si a invoca inchizitia pt a explica/justifica ateismul).

    4. Este posibil sa avem sentimente fata de un grup (partide politice, echipe de fotbal, companii, familii, sate, clasa unspea C, Liceul X, Facultatea Y etc) si facem asta tot timpul fara sa ne punem problema ca forma juridica sau felul in care sunt guvernate grupurile respective creaza in-adcvare cu sentimentul respectiv.

    Natiunile sunt grupuri elaborate. Atashamentul la orice grup este problematic pt orice individual. Motivele pentru care un individual trece de la calculul egoist la maximizarea bunastarii grupului chiar daca asts este in detrimentului lui / ei sunt complicate si nu au fost inca elucidate. Articolul de mai jos face referire la o relative noua teorie evolutionista la nivelul grupului.
    http://www.nytimes.com/2011/05/08/opinion/08haidt.html?_r=1

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 10:32)

    Domnule Dorin,
    Folositi Dexul in mod „abuziv”. El, ca orice dictionar explicativ din lumea aceasta, se ocupa de explicatia unor cuvinte fara sa epuizeze toate sensurile pe care cuvantul le are in diferite contexte. „Patriot” are infinit mai multe sensuri decat cele citate de dumneavoastra din Dex. Este, daca doriti sa acceptati comparatia, ca si cand ai citi Biblia in litera ei. Ceea ce ne intereseaza aici sunt nuantele. Ori nuantele nu pot fi gasite in Dex.
    Domnule Tudor Cristea,
    Nu, nu fac nicio confuzie. Dimpotriva, pentru a preintampina obiectii de genul celei ridicate de dumneavoastra, am facut distinctii intre natiune, stat si tara chiar in corpul textului.
    Domnule Hadrian,
    1. Eu nu vorbesc de orice relatii contractuale, ci despre contractul social asa cum e el definit de iluminism si chiar juridic, daca doriti. E altceva…
    2 Am facut in text precizarea ca pentru multi romani a-ti iubi tara echivaleaza cu a iubi personificat. Oricum, ideea era alta. Si anume ca marii satrapi ai omenirii au folosit obsesiv, supralicitand prin uzura, ideea de iubire de tara. De aceea, cred ca ar trebui sa luam distnta fata de astfel de discursuri care se pot dovedi periculoase.
    3 Bun, daca orice licean poate deconstrui orice „poveste fie ea religioasa sau nationalista”, asta ma bucura, desi sunt sceptic. Nu am afirmat niciun moment ca eu sunt posesorul absolut al ideilor pe care le-am exprimat aici. Nici gand. La punctul 3 era in text un argument zic eu solid, despre care nu vorbiti si care cred ca e important: faptul ca intretinem o relatie bizara cu istoria noastra recenta. Dadeam acolo exemplul ideea formei statalitatii romanest dupa 89. Asta era argumentul…
    4 Da. Ceea e spuneti dvs. e excat ceea ce am spus si eu in alte texte: prefer identitatilor nationale identitatile axiologice. Inadecvarea venea din asocierea unui sentiment prin excelenta subiectiv si incoerent (iubirea) cu o realitate (statul roman, tara sau natiunea) fata de care trebuie sa ne manifestam lucid si cu spirit si distanta critice.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (9-5-2011 la 10:55)

    Mulţi români nu-şi iubesc ţara în ciuda afirmaţiilor contrare.

    Dimineaţa călătoresc spre serviciu într-un autobuz linie express. Intră pe 3rd Avenue, pe 34th Street şi merge în sus pînă la 55th. Este o linie nouă de autubuz pe care n-am mai folosit-o înainte. Într-o dimineaţă, acum vreo două săptămâni, mi-am dat seama (accidental) că trec pe lîngă reprezentanţa română la New York, unde se află şi institutul cultural. În zilele următoare m-am uitat cu mai multă atenţie la vitrina de la parter a clădirii. În spatele vitrinii, mai exact, nu vitrină (vitrina presupune ceva decoraţii), ci un geam, deci în spatele geamului se află o încăpere cu cîteva mese pe care zac vrafuri de cărţi, iar pe pervazul vitrinii-geam, de asemenea, cîteva cărţi dar nu pot citi titlurile. Încăperea este neluminată. Atît. Nu panouri turistice-publicitare, ca pe vremea defunctului ONT. Să nu trageţi în mine, acuzîndu-mă de „nostalgism” dar mama mea, care a locuit în Franţa cîţiva ani, îmi povestea că vedea afişe ONT, mari, colorate, cu diverse imagini de la munte la mare, peste tot în metroul parizian, atît în vagoane cît şi pe pereţii staţiilor.

    M-a frapat, la reprezentanţa românilor din NY, cenuşiul, lipsa de … dragoste pentru ţara care-i plăteşte (din impozite) ca să o reprezinte. Sau respect. Nimic. Nothing. Nada. Nimic care să atragă ochiul, interesul, ei da, nimic comercial, publicitar (nu văd nimic rău în publicitate, self-promotion.) Îmi amintesc că am trecut mai de mult pe lîngă o reprezentanţă a unei ţări africane, m-a frapat culoarea, imaginile afişate, peisajele, membrii unui trib costumaţi, mascaţi. Era ceva acolo care atrăgea interesul, curiozitatea. Ochiul.

    Ne este oare ruşine de costumul popular românesc, de colecţiile noastre de ceramică, de ţesăturile populare, de … peisajele noastre de multe ori la concurenţă cu cele din Austria şi Elveţia?

    Este oare sub demnitatea noastră de ’telectuali să pavoazăm o vitrină, decent dar totuşi interesant? Ne este ruşine? Vrem să trecem neobservaţi, sperînd că nimeni nu observă numele ţării pe placa de bronz bătută pe peretele clădirii?

    Nu doresc să mă întind aici cu prea multă vorbărie, dar articolul excelent al dlui Ivancu m-a pus pe gânduri.

    Hadrian: am citit şi eu articolul respectiv.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tiberiu Strifler: (9-5-2011 la 11:27)

    Doina Manea–„Este oare sub demnitatea noastră de ’telectuali să pavoazăm o vitrină, decent dar totuşi interesant?”

    Se pare că, în cazul unora, chiar aşa si e. Ce spui tu mi-a adus aminte de scandalul „svasticii de pe poneiul roz” cu ocazia expoziţiei de la New Yok din 2008 a Institutului Cultural Român, respectiv de ‘telectualul Patapievici (director ICR pe atunci).
    Exemplifică mentalitatea unora, la fel ca articolul de acum a lui O.Ivancu

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (9-5-2011 la 11:58)

    Domnule Strifler, nu mi-e foarte clar ce ati vrut sa spuneti in ultima fraza, sunteti amabil sa explicitati?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Hadrian: (9-5-2011 la 11:58)

    Problema este ca amestecati argumente la diferite niveluri:
    1. Nu pot iubi Romania pt ca nu o merita (dar as putea iubi o alta tara care…sau as putea iubi Romania daca x si y s-ar intampla).
    2. Nu pot iubi o tara pt ca este o entitate abstracta, birocratica, complexa, contractuala etc (dar as putea iubi un grup mai mic si mai coerent, satul meu de exemplu).
    3. Nu pot iubi un grup, oricare ar fi el, pt ca asta inseamna sa imi abandonez interesul individual (dar as putea iubi o alta persoana).
    4. Nu pot iubi pt ca iubirea este un sentiment subiectiv, incoerent care trebuie in permanenta reconciliat cu o realitate etc.

    Toate sunt ok ca si inceput al undei conversatii.

    Problema este ca multi cititori percep ca Dvs. folositi argumente din #2 dar tonul si mentiunile despre istoria recenta apartin la #1.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Hadrian: (9-5-2011 la 12:13)

    Din experienta mea limitata Institutul Cultural Roman de la New York desfasoara o activitate extraordinara (poate putin prea elevat-intelectuala – unicornul roz). „Tezaur Folcloric” si alte rusticisme trebuie sa ramana in trecut.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (9-5-2011 la 12:47)

    Domnule Hadrian,
    Niciuna dintre alegatiile dvs. nu imi apartine.
    1. Nu pot iubi Romania nu pentru ca nu o merita, ci pentru ca eu consider ca alta trebuie sa fie natura relatiilor dintre un cetatean si un stat;
    2 Nu am afirmat nicaieri ca as putea iubi o entitate precum… satul.
    3,4. Deja va departati de text si intrati in zone in care eu nu ma aventurez. Acest text nu este despre ce pot eu iubi sau nu…, e doar un text despre cum cred ca ar trebui sa ma pozitionez eu, ca cetatean roman fata de tara numita Romania.
    Ceea ce credeti ca intelege cititorul e deja futil de vreme ce toate cele 4 „niveluri” pe care le folositi nu apartin textului initial.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Maria Cozma: (9-5-2011 la 13:17)

    A nu iubi astazi România, înseamna cea mai mare dovada de a fi bolnava de ea. Diagnosticul, resimtit în toata Europa, „repugnarea de a fi eomân” t urmareste ca o lepra, speriat sa nu i-o dai celui cu care cu admiratie te întraba: de ce origine esti? De aceea, România nu mai are nevoie de eroi ai salvarii nationale, ci de gânditori.De acei români care nu o mai poate suporta.
    Mi-a placut mult tot ceea ce ati scris, dar mai ales titlul, care trebuie sa dea de gândit si românului înca nefecundat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Maria Cozma: (9-5-2011 la 13:22)

    Text, reluat si corectat(scuze, am o tastatura foarte uzata)
    A nu iubi astazi România, înseamna cea mai mare dovada de a fi bolnav de ea. Diagnosticul, ei, resimtit în toata Europa, „repugnarea de a fi român” te urmareste ca o lepra, speriat sa nu i-o dai celui, care cu admiratie te întraba: de ce origine esti? De aceea, România nu mai are nevoie de eroi ai salvarii nationale, ci de gânditori; de acei români care nu o mai pot suporta.
    Mi-a placut mult tot ceea ce ati scris, dar mai ales titlul, care trebuie sa dea de gândit si românului înca nefecundat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Teodor I. Burghelea: (9-5-2011 la 13:39)

    Avand in vedere ca, pornind de la subiectul initial al acestui articol, s-a ajuns in „zone exotice” (intr-o perfecta consonanta cu traditionalul sentimentalism desuet si vorbitul dupa ureche) consider inutila inca o discutie contradictorie si ma voi multumi numai cu o tentativa de rezumat a „situatiunii”. Desi toate articolele Dlui Ivancu (pe care am avut ocazia sa le citesc, desigur) au cateva trasaturi comune (luciditate, obiectivism si o constructie logica aproape matematica), ele pot fi impartite in doua categorii: „inofensive” (pentru unii) si „ofensive” (in genere…pentru aceeasi). Prin inofensiv inteleg aici doar nevoia de a „combate” (sau nu) subiectul articolului, nimic. Am gasit printre articolele „inofensive” ale domniei sale excelentele sale jurnale de calatorie in care domnia sa incearca sa descrie spatii culturale diferite, in general necunoscute cititorului de presa romaneasca si, in final incearca sa desluseasca sensuri necunoscute spatiului cultural autohton(inca o data, e vorba de o perceptie personala, atat). Acestea nu sunt in genere comentate prea intens. Doar o mana de persoane avizate exprima o opinie, deci concordie totala – adica ….”curat inofensiv” (ce ne pasa noua de India sau Indonezia pana la urma…?)

    A doua categorie de articole (in clasificarea mea, desigur, deci rog autorul sa accepte aceasta ca pe o parere personala, nu o analiza) o reprezinta acele articole in care Domnia sa „provoaca” cate o „legenda urbana”. Articolul de azi este un exemplu. Cautand in arhivele Acum vom gasi inca multe altele.
    Aceasta a doua categorie de contributii ale autorului in cauza intampina in schimb o opozitie furibunda. Cum isi permite acest domn (al carui nume nici macar nu il retinem corect – „Domnul Iancu”!) sa dezbata universalitatea unui poet precum A.P. sau sa discute „dragostea de glie” („care e un zid si nu se inspaimanta de a ta faima”…cunoasteti finalul de pe cand eram cu totii pionieri). Acestui patriotism „furibund”, un intelectual nu ii poate face fata intotdeauna, cred. Fiindca pozitiile sunt inegale. Intelectualul cauta argumente logice, cauta sensuri. „Patriotul” neaos lucreaza cu certitudini. Pentru el iubirea de glie e acelasi lucru cu dragostea filiala sau cu simtul muzicii (sa ma scuze editorii, numai „atractia sexuala”, care desigur, nu poate face obiectul unei analize logice, nu a fost invocata impotriva acestui articol!), cu un anume fel de „normailitate” etc. Argumentele- si pierd orice rost. Adica, vorba lu’ Fernando de la Caransebs, se stie.

    In incheiere, indraznesc numai sa amintesc unora ca batalia de la Rovine a avut loc pe 17 Mai 1395. Azi suntem in 9 Mai 2011. Si, din pacate, aceasta batalie s-a incheiat cu un tratat de vasalitate….

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (9-5-2011 la 14:20)

    Domnule Burghelea, prea puțini români sunt capabili să reacționeze altfel decât pavlovian la acest gen de articole. La Londra un articol intitulat „Why I cannot love Britain”ar fi trecut aproape neobservat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Carmen Ardelean: (9-5-2011 la 14:23)

    Romania nu are nicio vina. Daca autorul doreste sa nu iubeasca pe cineva, atunci poate sa aleaga sa nu-i iubeasca pe romani. Pentru mii de motive. Dar tara… E ca si cum cineva nascut in Israel (si care acum sta in Canada) ar spune „de ce nu pot iubi Israelul” – nu credeti ca e o aberatie?!?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (9-5-2011 la 14:39)

    Maria Cozma, te îmbrăţişez!

    „“Tezaur Folcloric” si alte rusticisme trebuie sa ramana in trecut.”

    Se pare că au şi rămas, in trecut, doar imbecili ca mine mai apucă să abordeze subiectul folclor. Shame on me. Acum înţeleg eu mentalitatea curentă care a dus la desfiinţarea magazinelor de artă românească. Bine că am apucat să-mi cumpăr ceva ceramică … ştiţi, o colegă portugheză mi-a făcut cadou o cană smălţuită pe fond alb cu motiv floral albastru, şi mi-a spus cu mîndrie, „a little something from my country.” Eu n-aş putea să-i ofer, la rîndul meu, „a little something from my country” că n-am de unde cumpăra acum.

    Dar ai dreptate, să lăsăm folcloristica, tezaurul folcloric şi rusticismele, artă în minor. Mă tot întreabă străinii ce semnificaţie are numele meu de botez. Cînd le spun ce semnificaţie are, simt cum cresc în ochii lor. Ah, vanitate vanitate!

    Îmi accept înapoierea intelectuală, o scriu fără nicio undă de auto-persiflare. Activităţile super-elevate-intelectuale de la institut mă depăşesc, n-am mai fost acolo de foarte, foarte multă vreme, după cum se vede nici n-am mai recunoscut clădirea. Şi cînd m-am dus, am stat de-o parte de băuturi şi gustări, nu de alta dar nu cumva să fac parte din acea categorie de vizitatori care se duc la institut pt. o farfurie de mâncare şi un pahar de vin gratis, de pomană (aşa citisem eu undeva despre cei care frecventează institutul, mai ales cei cei fără nume.)

    Hadrian, numai bine, sănătate.

    Scuze autorului că am deviat de la tema originală a articolului. Sau poate nu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (9-5-2011 la 14:48)

    Dna Ardelean, vă salut cu drag!

    Dl. Clej, aveţi dreptate, ref. la reacţia pavloviană. Afirmă un personaj dintr-un roman scris de mine (nepublicat încă), că este pavloviană, aude un tren în staţie, aleargă să-l prindă, parcă acel tren ar fi ultimul din viaţa ei şi altul n-ar mai veni. Aşa şi noi aici. Dar o facem cu bună credinţă, aşa-mi place să cred. N-am apucat să răspund unui articol publicat de dvs. recent despre monarhia britanică, dar o voi face, mi-a plăcut mult. Îmi fuge timpul printre degete, ca si fericirea. Alerg după fericire sau timp, şi cînd le ajung, dau cu piciorul în ele.
    Cu stimă,
    Doina

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Bogdan Comaneci: (9-5-2011 la 14:55)

    -T.Burghelea – batalia de la Rovine a avut loc pe 17 Mai 1395… din pacate, aceasta batalie s-a incheiat cu un tratat de vasalitate….

    Batalia nu s-a încheiat cu un tratat de vasalitate. Turcii s-au retras iar Tara Românească ramas independenta (partial fiindca a pierdut Dobrogea de unde Turcii nu s-au mai retras). Nu sa semnat nimic.
    In 1402 Ottomanii au fost invinsi catastrofal de Timur-Lenk iar Baiazid a fost capurat. A urmat apoi o perioada de haos in Imperiul Ottoman de care Mircea a profitat si recucerit inapoi Dobrogea in 1404.

    Tratatul de vasalitate de care vorbesti a fost acceptat de Mircea la sfirsitul domniei, 1418 (fara lupta, prin negociere) iar victoria din 1395 de la Rovine a contat mult in sensul ca Ottomani au acceptat idea de nu ocupa Valahia ci de a-i acorda un statut „intermediar”. A fost ceva neobisnuit pentru Ottomani in acel momement. Conforom legii islamice a „razboiului sfant” (jihad) lumea se impartea in doua- Dar-el-Islam (teritoriu islamic, „pashalak”) si Dar-el-Harb (teritoriu inamic), pentru Valahia au creat o „a treia categorie, intermediara.

    De aia sunt asa putine bai turcesti la Bucuresti, comparativ cu Budapesta de exemplu(Ungaria a devenit pasalac dupa batalia pierduta la Mohacs in 1526)

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 2 Nu-mi place 0

  • Teodor I. Burghelea: (9-5-2011 la 16:04)

    Domnule Comaneci,

    Regret si (partial) imi asum inexactitatea (istorica si, in mod clar cruciala pentru articolul discutat aici) strecurata in ecoul meu initial. Mea culpa, desi opiniile istoricilor sunt impartite (ghicesc ca va ghidati dupa Xenopol, ati incercat si Laonil Khalchondil? – un alt punct de vedere doar – neromanesc, desigur).
    Chiar daca vasalitatea ar fi urmat cativa ani dupa, mesajul initial al povestii ramane acelasi: va amintiti, suntem in 2011, diferenta temporala se masoara in alte unitati decat anii (aici e vorba de sute, se pare). Spuneti de baile turcesti ale Budapestei. O fi, eu nu prea merg la bai in Budapesta (desi, incercandu-le in Anatolia, nu ma pot plange nici de turci, nici de baile lor) asa ca… acolo am remarcat doar o civilizatie europeana (arhitectura, muzee, teatre etc). Inca o data, mea culpa – desi nu am nimic impotriva bailor turcesti, prefer arhitectura europeana, aproape inexistenta in Bucuresti (cu mici exceptii, desigur).

    In final, fiindca nu am avut onoarea sa fim camarazi in batalia de la Rovine (din nou scuze, a fost vina mea: m-am prezentat la apelul natiei cu cateva ore intarziere, fiindca tocmai fusesem convocat in sedinta Tinerilor Utecisti pentru a-mi justifica anumite pozitii profund lipsite de patriotism, similare cu cele care par sa va supere azi…), permiteti-mi sa va rog sa renuntati la tutuiala-numele meu este Teodor I. Burghelea, atat.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • George Petrineanu: (9-5-2011 la 16:49)

    Extrapoland putin, cred ca de fapt articolul, pe langa alte valente ale sale, propune o abordare multumitoare pentru toti cei care au bune intentii pentru Romania, inclusiv cele din sfera dragostei. Abordarea propusa nu este vreo inventie, ci ceeace o serie intreaga de democratii consacrate practica de ani bunisori.

    Exista niste paradoxuri carora unii dintre comentatori, probabil ingrijorati de perspectiva propusa de articol, le-au cazut victime, dupa parerea mea. De exemplu, un personaj care ,,nu iubeste Romania” nu este neaparat, chiar nicidecum, un individualist egoist, incapabil sa contribuie onest la ceeace orice stat sau societate are nevoie.

    Articolul nu ,,interzice” nici dragostea (oricare ar fi ea, de la una pentru o notiune ambigua sau ,,meta” pana la cea pentru fiinte umane, naturi moarte, animale de companie sau chiar picioare de pat). Doar explica inadecvarea folosirii ei in contextul discutat.
    Un motiv al inadecvarii ar fi ca iubirea, avand caracterul unui afect, e amorfa si lipsita de coloana vertebrala, unidimensionala. Atitudinea noastra fata de o comunitate, tara, stat, este vrand-nevrand, necesar, multidimensionala. Iubirea o pastram pentru ,,timpul nostru liber”, pentru alte sfere unde ea e binevenita fara riscul de a juca feste unui sistem care are nevoie de stabilitat. Nu o declamam, la fel cum cei mai multi dintre noi nu gasim firesc sa ne consumam afectiunile prin public, fara ca prin asta sa devenim monstri sau suflete de piatra.

    Tot ca un simplu exemplu, parere personala, mi se pare ca substitutul acestei iubiri ca ,,atitudine cetateneasca” (sa-i zicem asa) este un trio: ,,potenta”, empatie si competenta (in ordinea importantei lor). Potenta ne furnizeaza foamea de visuri, viziuni, care devin proiecte prin actiunea celorlalte doua forte. Tot ea ne face sa avem forta si perseverenta de a le duce la bun sfarsit. Empatia include altruism (in doza temperata), moralitate si germenele de pragmatism. Competenta include si desavarseste pragmatismul. Competenta fara ,,potenta” poate devni o monstruozitate si duce dupa un timp la alterarea ei insesi. In aceasta ecuatie, individualismul coexista benefic si este in echilibru dinamic cu socializarea.

    Deosebirea dintre acest tip de abordare si cel al patriotului pur este dupa parerea mea aceea ca patriotul pur consimte sa presteze numai in interiorul patriei sau pentru ea pe cand celalalt (fara denumire) ofera benevol aceeasi prestatie oriunde l-ai pune. Probabil ca acest fapt ofuscheaza poate cel mai mult – ,,de ce si pentru altii?!”. Un fel de reflex al monogamiei posesive. Tot aceasta paradigma presupune acceptarea unui spectru de caractere sociale libere care populeaza un clopot al lui Gauss. Excluzand extremele (antisociale, asociale, autodestructive) contributia tuturor, mai mult sau mai putin plenara, este acceptata si asimilata, sistemul mergand astfel inainte. Indivizii se manifesta social mai mult ca norul de electroni din metal decat ca atomi invartindu-se in jurul unui nucleu. Ca si in mecanica cuantica, cu cat incercam mai mult sa le determinam pozitia si parametrii exacti, cu atat creste incertitudinea – exagerarea supravegherii ii debusoleaza sau ne debusoleaza.

    Doar umila mea parere…

    P.S. Nici in Suedia, un regat oarecare, fara ambitii exprimate emfatic, nu e o catastrofa daca un adolescent tranteste pe post, la ora de prima audienta, un ,,Fuck you, The King” sau ceva asemanator. Existand un spectru social compact si suficient de echilibrat, reactia nu produce atacuri de panica si nici abdicari. Cetatenii sunt prea ocupati (fiecare cu ce vrea) ca sa mai simta nevoia sa sune din trompete de carton.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Vlad Iliescu: (9-5-2011 la 21:44)

    Citat din T. Burghelea:
    „In incheiere, indraznesc numai sa amintesc unora ca batalia de la Rovine a avut loc pe 17 Mai 1395. Azi suntem in 9 Mai 2011. Si, din pacate, aceasta batalie s-a incheiat cu un tratat de vasalitate….”
    Citat din B. Comaneci:
    „….Batalia nu s-a încheiat cu un tratat de vasalitate. Turcii s-au retras iar Tara Românească ramas independenta….”

    Domnilor, va rog a cadea de acord, am cistigat sau nu la Rovine? Sa aflu si eu daca-mi pot iubi tara sau nu.

    Trebuie sa recunosc, articolul in dezbaterea mi-a distrus linistea. Pina cu zece minute in urma ma gindeam cu dragoste la familie si prieteni si Mamaia si malul Dimbovitei si cu dipret la hotii ajunsi sus si controlind o buna bucata din tara. Acum adios dulce pace interioara! Indoiala daca am sau nu motive a fi mindru de instorie (oare nu se poate iubi prezentul, sau o parte din el, fara a trebui a fi mindru de trecut?) a inceput a ma roade, spaima ca imi voi pune streangul de git fiindca statul nu isi indeplineste contractul cu mine ma gituiie (mai rau ca streangul), mai departe nici nu indraznesc a merge cu gindul, mai ales ca am si uitat restul cauzelor ce l-au transform pe autor in monstru lipsit de orce sentiment.
    Ma duc deci la culcare si miine o iau de la inceput, cu iubirile si urile mele omenesti si-ii las pe cei ce nu sint capabili nici de una nici de cealalta sa-si rezolve singuri problema. La fel si pe masochistii ce-si miingiie creierul cu dezastrele reale sau inchipuite ale trecutului, prezentului si viitorului natiunii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Mircea Popescu: (10-5-2011 la 02:01)

    Nu am timp acum sa disec toate asertiunile liberal-internationalist-europeniste a la Adrian Severin nefundamentate decat printr-o frazeologie care se doreste docta. O voi face insa pe etape.
    Pentru inceput ma ma voi referi doar la finalul apoteotic cuprins in fraza:
    „Aşa cum sugeram, iubirea presupune inevitabil posibilitatea de a alege.”

    Concluzia este evidenta, respectivul nu-si poate iubi nici macar parintii deoarece n-a avut posibilitatea de a-i alege.
    Iar de aici porneste toata confuzia sa si lipsa de atasament fata de o natiune careia nu-i poate apartine deoarece nu-i capabil sa-i inteleaga valorile, specificul, traditiile si spiritualitatea. De aceea prefera sa se agate de asa zisele „valori europene” care sun golite de continut prin renuntarea tocmai la valorile nationale ale natiunilor, la traditia si spiritualitatea crestina, la valorile fundamentale ale familiei.
    Si fiind agatat, ma intreb, unde-i mai sunt radacinile?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (10-5-2011 la 02:03)

    „respectivul nu-si poate iubi nici macar parintii deoarece n-a avut posibilitatea de a-i alege.” – domnul Mircea Popescu confundă geografia cu biologia, nu România i-a dat naștere lui Ovidiu Ivancu, ci părinții săi.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (10-5-2011 la 02:18)

    Domnule Vlad Iliescu,
    Mergeti intr-adevar la culcare! Nu e nevoie sa reveniti! Autorul, acest „monstru lipsit de orice sentiment” va doreste somn usor!

    Domnule Mircea Popescu,
    Daca valorile europene sunt golite de continut, de ce ne-om mai fi straduit noi sa aderam atata vreme? Puteam sa ramanem in afara acestor valori golite de continut ca, de pilda, fratii ucrainieni sau moldoveni. Ce bine ne-ar fi fost!
    In ceea ce citati dvs. incurcati un pic mai mult registrele, dar e scuzabil de la un comentator care vorbeste de radacini ca si cum fiinta umana, asemenea copacului, e condamnata sa stea intr-un singur loc, infipta cu picioarele in solul gliei, autista si autosuficienta. Asta se numeste provincialism.
    In rest, nu discut cu dumneavoastra nici despre radacinile mele si nici despre capacitatea sau incapacitatea mea de a-mi iubi parintii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghiţă: (10-5-2011 la 03:06)

    Să fi avut vreo şase-şapte ani când, în mare taină, bunica mea adoptiva a deschis caseta de metal ferecată, pentru a-mi arăta cocarda roşu-alb-verde pe care o păstra cu sfinţenie şi pentru care, dupa cum mi-a destăinuit, ar fi putut face puşcărie. Cam în aceeaşi perioadă m-a pus să învăţ pe de rost Cântecul Naţional de Sándor Petöfi. Peste câţiva ani aveam să învăţ la şcoală „Republică măreaţă vatră” şi „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie?”….Iar după mai mulţi ani, căutându-mi rădăcinile, aveam să lăcrimez ascultând „Hatikva”.
    Oare pot iubi România? Uneori mă întreb dacă pot iubi, în general? Dacă înţeleg pe deplin semnificaţia exactă a iubirii? La fel cum nu prea înţeleg ce înseamnă „trădarea de ţară” sau „jertfa pentru ţară”, acum, în veacul XXI, al globalizării şi integrării euro-atlantice, când identităţile noastre sunt stratificate şi amalgamate. Dar sunt convinsă că prin competenţă, corectitudine, respect pentru cei din jur, dorinţa de a ajuta, prin atitudinea fermă faţă de orice manifestare ostilă oamenilor, pot deveni utilă societăţii în care trăiesc şi asta e cel mai important pentru Româna.
    Dincolo de acestea poţi să te dezlănţui, în faţa televizorului, la meciurile echipei naţionale sau să lăcrimezi ascultând un imn şi privind o cocardă. Uneori simţi nevoia s-o faci.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 3 Nu-mi place 0

  • Lucian Herscovici: (10-5-2011 la 07:49)

    Stimate Domnule Ovidiu Ivancu,
    Citind articolul, mi-am amintit de modul cum se afirma – cand eram elev de scoala – ce inseamna „patrie”, „patriotism”, „dragoste de tara”. Pe urma, la un curs de pedagogie, eram invatati sa facem fisa fiecarui elev, printre altele sa notam „daca are sentimente patriotice”. Era la sfarsitul anilor 60. O fata mi-a spus ca eu nu am si nu pot avea sentimente patriotice pentru ca nu sunt roman. Apoi, dupa ce am invitat-o la un spectacol al Teatrului Evreiesc de Stat, in limba idis, aflat in turneu, fata respectiva mi-a spus ca isi da seama ca a gresit, ca eu sunt „un patriot evreu” pentru ca sunt „solidar cu ceilalti evrei”. Mai tarziu, in Israel am auzit expresiile „patriotism” si „dragoste de tara” („ahavat moledet” in limba ebraica) incat parca mi-a fost „prea destul” m-am saturat de ele si am vrut altceva, mai potrivit realitatii de fapt. Am descoperit o poezie de Serghei Esenin, „Nu cadea, tu, steaua mea subtire”, care m-a invatat ce inseamna acest lucru de facto, desi Esenin vorbea serios, cu multa suferinta, iar eu vorbeam in mod ironic. Citez prima, penultima si ultima strofa a poeziei, in traducerea romaneasca a lui George Lesnea:

    Nu cadea, tu, steaua mea subtire,
    Prapadind manunchi de raze reci,
    Caci acolo, -n fund de cimitire,
    Inimile nu mai bat pe veci.

    …………………………..

    Se va stinge flacara din vatra,
    Inima intoarcese-va-n praf,
    Buni prieteni imi vor pune-o piatra
    Si-or rima un vesel epitaf.

    Dar privind tristetea si mormantul,
    Pentru mine-as scri, definitiv:
    Si-a iubit el tara si pamantul,
    Cum iubeste crasma un betiv.

    Adaug: asta da, coane Iancule (vorba lui Caragiale) iubire de tara si patriotism! Valabil pentru toate tarile din lume, pentru toate neamurile si etniile! Sa ne amintim de Esenin! Cat de valabil este, mi-am dat seama nu numai prin mine insumi, ci si prin conversatia cu un frizer imigrant din Rusia, rus ajuns in Israel probabil printr-o legatura de familie. Cita aceasta poezie de Esenin in gluma, iar cand a inteles ca eu o stiam si o mentionam mai in gluma mai in serios, s-a bucurat ca se mai gandeste cineva la o asemenea idee. Bravos!
    Si acum, serios: felicitari pentru articol, domnule Ivancu, este interesant, sincer, bine scris si potrivit realitatii, indiferent ce vor spune cititorii, pro si contra. Articol care a reusit sa-mi aminteasca de Esenin, pe care imi place sa il citez in conversatii cu prieteni, fie ei „pro” si fie ei „contra”.
    Lucian-Zeev Herscovici

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Brendy: (10-5-2011 la 09:28)

    hadrian spunea mai sus”Din experienta mea limitata Institutul Cultural Roman de la New York desfasoara o activitate extraordinara (poate putin prea elevat-intelectuala – unicornul roz). “Tezaur Folcloric” si alte rusticisme trebuie sa ramana in trecut.” …..Stimate domn, ce intelegi dvs,prin cultura? Sa va explic putin:
    – Institutul de Cultura, ar trebui sa promoveze mostenirea romanilor, aici intrand si folclorul si alte ”rusticisme”.Cuvantul cultura provine din latina si inseamna a onora/a cultiva.Cultura reprezinta o serie de caracteristici distincte unei societati si atunci acest Institut ar trebui sa promoveze caracteristicile poporului roman.

    Tara asta e frumoasa dar pacat ca e locuita, in rest…sa auzim numai de bine.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (10-5-2011 la 13:24)

    Ce legătură o avea comentariul persoanei care se ascunde cu lașitate sub aliasul „Brendy” cu articolul lui Ovidiu?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Marian Ivascu: (10-5-2011 la 14:17)

    Nu vreau sa va contrazic, este parerea dumneavoastra si o respect. Este probabil o stare interioara ce-si are radacinile in experientele pe care le-ati avut.
    Nu vreau sa folosesc un limbaj „elevat” pentru a demonstra ca am citit sau nu mai mult de o carte. Nu sunt un fin psiholog, dar cred ca daca ati include si Freud in aria de interes ati gasi o stransa legatura intre opinia dumneavoastra referitoare la „IUBIREA DE TARA” si copilarie ( mai exact partea aceea legata de iubirea pe care, distinsa dumneavoastra mama, va impartasit-o sau nu ).
    Nu vreau sa cred ca nu aveti dreptate, lasati impresia ca este cu adevarat ceea ce ganditi si nu-mi permit sa va spun ca aveti o gandire DEFECTA.
    Vreau insa sa ma exprim si eu la fel de liber ca si dumneavoastra in comentariul meu:
    – ideile, sunt logice…daca tinem cont de argumentatia extrem de fortata si pompos presarata de “expresii academice” pentru a o face mai elevata.
    – Iubirea ( ma indoiesc ca ati cunoscut sentimentul ) este ceva ce ne defineste ca indivizi si ne separa ( asa credem noi ) de animale. Este una din nevoile de baza ale fiecarui individ conform piramidei lui Maslow. Constat ca sunteti inca la nivelul doi. Propunerea mea ( cu permisiunea dumneavoastra ), daca doriti sa intelegeti cum este cu IUBIREA de tara, dezvoltati treptat nivelul trei pentru ca mai apoi sa atingeti nivelul patru ( stiti, cel cu “ stima de sine”, “stima pe care o primesti de la altii “…);
    – Trecutul a fost: mandru, maret, trist, rusinos sau cum doriti sa-l considerati dar este trecutul nostu. Este ceea ce defineste: o tara, stat, natiune…Sunt sigur ca si de trecutul dumneavoastra personal putem sa fim mandrii, sa-l privim cu admiratie sau sa ne simtim rusinati si tristi ca aveti scris in pasaport Romania. Dar asta nu va impiedica sa va iubiti, sa fiti mandru cu dumneavoastra, sa fiti multumit, sa va apreciati ( nu cred ca aveti alta parere despre dumneavoastra pentru ca atunci este usor de inteles articolul iar comentariul meu este fara continut );
    – Incerc sa-mi imaginez cum v-ati descurca intr-o lume in care nu exista acel “ contract social” de care amintiti. Incercati sa colindati Africa sau Brazilia, dar nu din hotel in hotel. Incercati pe strazi, sa locuiti printre ei, sa vizitati mai mult decat centrul oraselor. Veti fi surprins de ce poate sa insemne un “contract social” precar. Imaginati-va dupa, ca ati veni cu argumentatia de mai sus in lipsa totala a “ contractului social “ de care vorbiti…va simtiti in siguranta in acea situatie?!

    Nu ma astept sa va placa sau sa fiti de accord cu comentariul meu. Sfatul meu ( daca-mi este permis unul) este sa experimentati. Experimentati Iubirea, experimentati lipsa contractului social, incercati sa lasati o amprenta in istorie, nu sa o criticati. Nu va sugerez sa experimentati ce inseamna o tara condusa de oameni ce nu-si iubesc patria, natiunea sau cum o mai numiti, pentru ca sunteti satul de asta cu mai marele nostru “comandant “.
    Va multumesc pentru posibilitatea de a-mi exprima modestele ganduri si astept curios sa citesc comentariile dumneavoastra.

    PS. Un alt sfat ( imi cer scuze cu atatea sfaturi ), nu mai cautati cu atata inversunare argumente la comentariile cu o alta opinie decat a dumneavoastra, pentru ca nu faceti altceva decat sa intariti acele opinii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Doina Manea: (10-5-2011 la 14:33)

    Dl. Clej, cred că eu sunt de vină. Am publicat un comentariu care, iniţial, mi s-a părut a avea parţial tangenţă cu tema articolului dlui Ovidiu, articol pe care l-am apreciat pentru multe idei, pentru felul impecabil in care a fost scris (apreciez si stilul, nu numai ideile.) Sunt de acord cu ce aţi scris dvs., că dl. Ovidiu face mai mult pt. ţară decît mulţi alţii, asta ptc. am apucat să-i „răsfoiesc” blogul.

    Recitind „ecoul” meu, îmi dau seama că poate ar fi fost mai înţelept să nu-l fi publicat. Vorba românului, graba strică treaba. Poate atrage comentarii colaterale, pe tema folclorului, despre ICR din NY şi altele, deviate de la tema principală.

    Mea culpa.

    Cu aceeaşi stimă,

    Doina

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (10-5-2011 la 14:38)

    Domnule Teodor I. Burghelea,
    Citez din ce-aţi citat: “dragostea de glie” (“care e un zid si nu se inspaimanta de a ta faima”…cunoasteti finalul de pe cand eram cu totii pionieri).
    Citatul din Eminescu (mai exact, pretinsul citat) reprezintă, ca şi completarea ce se doreşte ironică, o probă de crasă incultură din cel puţin două motive:
    1. Eminescu spune, în realitate, aşa: „…iubirea de moşie e un zid/ Care nu se-nfiorează de-a ta faimă…”
    2. Poemul („Scrisoarea III”, ca să fie limpede!) nu se sfârşeşte acolo unde aţi aflat dvs. când eraţi pionier, ci acolo unde ar fi trebuit să aflaţi când aţi devenit utecist. Altfel spus, mai are şi o a doua parte, satirică, chiar vituperantă, sfârşită într-un soi de epilog: invocarea lui Ţepeş (foarte actuală, de altfel).
    Dincolo de toate, nu poate să nu mă mire faptul că o persoană de cultură îndoielnică (limitată la clasele de gimnaziu), aşa cum vă arătaţi, face comentarii aşa de pline de ifose.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (10-5-2011 la 15:02)

    Domnule Marian Ivascu,
    Nu e deloc important daca imi place sau nu comentariul dvs. Cred ca alte lucruri sunt importante si va multumesc ca articolul dvs. imi prilejuieste aceste precizari.
    1. Observati, va rog, ca in cele peste 50 de ecouri ale acestui text, reactiile mele au fost cel mult ironice, niciodata intrand in sfera atacurilor la persoana. Asadar, in aceasta disputa verbala dintre un individ care nu isi iubeste tara (eu) si care a fost catalogat cu o multime de epitete si acei indivizi care isi iubesc tara, instrumentele la care apelam fiecare sunt din registre total diferite. In vreme ce neiubitorul de patrie prefera argumentul si limbajul civilizat, iubitorul de patrie prefera atacurile sub centura si catalogarile de tot felul. Dupa umila mea parere, asta imi arata ca am dreptate. Ca sa invatam sa fim ceva mai civilizati si urbani in atitudine, trebuie sa incetam sa iubim tara si sa inlocuim sentimentul cu altceva;
    2. Recunoasteti ca ideile mele sunt logice, dar constatati ca gandirea mea e… „defecta”. Nu sesizati nimic in neregula aici?
    3. Ma acuzati ca as folosi un limbaj „presarat cu expresii academice” pentru a face textul ceva mai… elevat. Intamplator cam asta e stilul in care scriu si puteti verifica asta oricand. Poate reveniti si imi spuneti concret unde anume exista „expresii academice” fortate. Eu unul imi respect cititorii si ii si selectez intr-un fel alegand sa folosesc un anume tip de discurs. Este optiunea mea personala si nu aveti niciun argument ca e ceva fortat in acest discurs. Daca aveti dovezi, faceti-le publice.
    4 Aveti cateva abordari pe care stiu ca v-ar placea sa le considerati… freudiene. Asa cum am procedat si in cazul celorlalti interlocutori care au adus in discutie viata mea privata, consider ca aici nu e nimic de comentat. Marele pericol al unei polemici de felul acesta e ca uneori te obliga sa cobori atat de jos in zona discursului si a ideii incat te compromiti iremediabil. Prin urmare, permiteti-mi sa nu comentez certitudinile dvs. privitoare la copilaria sau trecutul meu. Ele imi apartin si nu fac subiectul unei dezbateri in arena, cu atat mai mult cu cat nu cunosc in amanunt capacitatea intelectuala a celor cu care conversez.
    5. Ce vreti sa spuneti cu ideea de contract social precar in Africa sau Brazilia? Am precizat din start ca nu extind analiza mea dincolo de spatiul european, or, ultima data cand am verificat atat Brazilia cat si Africa sunt in afara spatiului european.Ati luat asa la intamplare primele zone care v-au venit in minte sau ati vrut sa spuneti ceva si n-ati reusit?
    6 Ma sfatuiti sa experimentez iubirea si absenta contractului social si „sa las o amprenta in istorie”… Despre experimentatul iubirii nu cred ca pot discuta cu dvs. avand in vedere gravele carente de care dati dovada in corpul comentariului dvs., absenta contractului social o experimentez zi de zi in ultimul an si jumatate, caci locuiesc intr-una dintre cele mai sarace zone ale capitalei indiene iar despre amprenta fiecaruia dintre noi in istorie, sa lasam timpul sa hotarasca!

    PS Apropo, eu unul nu imi permit sa va dau sfaturi, cred totusi ca una dintre dovezille patriotismului sau (daca preferati) ale iubirii de patrie sunt vorbirea corecta si scrierea corecta in limba romana. Ma tem ca, (pre)ocupat cu propovaduirea lui Freud si a iubirii de patrie, ati strecurat cateva greseli pentru care acum cativa ani unii dintre elevii mei au ramas corigenti. Acordati limbii romane cel putin jumatate din timpul pe care il acordati iubirii de patrie!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (10-5-2011 la 15:07)

    Mă mir că acest Marian Ivașcu nu realizează cât de ridicol e postând astfel de comentarii incoerente și agramate în care îi dă sfaturi lui Ovidiu. Le ridicule qui tue.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (10-5-2011 la 15:26)

    Domnule Tudor Cristea, invocarea lui Țepeș era actuală pe vremea lui Eminescu sau azi, că nu e clar?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Vlad Iliescu: (10-5-2011 la 23:08)

    Citat din Ovidiu Ivancu:

    „Domnule Vlad Iliescu,
    Mergeti intr-adevar la culcare! Nu e nevoie sa reveniti! Autorul, acest “monstru lipsit de orice sentiment” va doreste somn usor!”

    „monstrul lipsit de orce sentimente” ar fi trebuit sa-l fi pus eu in ghilimele, ar fi fost mai clara directia sarcasmului meu. Orcum, am dormit excelent, multumesc pentru urari.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (11-5-2011 la 02:57)

    Domnule Petru Clej,
    Mă miră că aveţi dubii, deoarece eu cred că vorbesc (şi scriu) destul de clar. Evident că e vorba de zilele noastre. Şi de urmaşii celor vizaţi atunci (mă refer la ipochimeni, iar nu la culoarea politică). Dar şi pentru că Ţepeş impusese astfel de pedepse, încât găseai punga de galbeni în drum şi fugeai de ea ca de Ucigă-l Toaca! În vreme ce astăzi, hoţul de păgubaş are mult mai puţine drepturi decât şterpelitorul…
    Asta, ca să ne abatem puţin de la subiect.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (11-5-2011 la 03:28)

    E clar, domnule Cristea. Dacă în anul 2011 tânjiți după un lider care, chiar după criteriile timpului era un criminal genocidar, foarte probabil deranjat mintal, nu m-ar mira să-i invocați și pe Zelea Codreanu, Antonescu sau Ceaușescu. Vă promit că astfel de tânjeli autoritare vor primi o replică așa cum se cuvine.

    In Marea Britanie a apărut recent o carte intitulată “Monștri – cei mai odioși bărbăți și femei din istorie” de Simon Sebag Montefiore, cunoscut pentru excelentele sale lucrări despre Stalin.

    Volumul reunește 101 personalități, iar România are “onoarea” de a fi prezentă prin Vlad Țepeș și Nicolae Ceaușescu.

    Iată de scrie Sebag Montefiore despre Vlad Țepeș în această carte:

    “Unii români l-au descris pe Vlad Țepeș ca un luptător pentru libertate împotriva invadatorilor străini și negustorilor parazitari, un om care avea ca scop regenerarea Țării Românești, restabilirea moralității și a mândriei principatului. Dar programul său real era păstrarea tronului, iar mai presus de orice, el era un psihopat agresiv, sadic și un criminal în masă ale cărui atrocități erau diabolice chiar și potrivit standardelor timpului și locului în care a trăit”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 2

  • Andrei Florian: (11-5-2011 la 04:46)

    „De ce nu pot iubi România?” 🙂
    Eu cred ca se face o confuzie intre notiunile de tara, patrie, natiune si notiunea de administrator, voievod, rege, presedintie, etc. Iti poti iubi tara, chiar si condusa de Ceausescu, daca ai discernamantul sa deosebesti notiunile si, desigur, daca ai predispozitie pentru acest sentiment.
    Daca imi este permis un exemplu crestin, este ca si cum domnul Iisus Cristos ne-ar fi indemnat sa ne iubim aproapele in mod conditionat, functie de apartenenta acestuia la o anumita religie, nationalitate, convingere politica, etc. Pentru ca tara este multimea apropiatilor nostri, desigur. Altfel spus, iubirea despre care vorbim nu are nimic comun cu istoria. Este un sentiment pe care il ai sau nu il ai. Altfel, daca urmam sofismul in plan istoric, pana la capat, nici germanii nu prea ar avea motive sa isi iubeasca tara.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (11-5-2011 la 06:09)

    Domnul Andrei Florian face confuzia intre propaganda religioasa si o discutie despre un articol care n-are nicio legatura cu religia. Si fiindca veni vorba de „Domnul” Isus Christos – observati tentativa de a impune habotnicia aici – daca tot citeaza un verset din Matei (22, 37 – 40), poate ar trebui sa retina ca Isus se referea la un alt verset din Levitic (19, 18), scris cu cel putin o jumatate de mileniu inainte de cel din Evanghelie. In orice caz, e o tentativa ieftina si nereusita de a face propaganda religioasa, complet irelevanta pentru discutia de fata.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Brendy: (11-5-2011 la 06:13)

    Stimate domn Clej, numele meu e Brendy,nu e alias sau mai stiu eu ce. In alta ordine de idei,articolul dlui.Ivancu este interesant….Altfel, exact ce am spus: Tara e frumoasa, dar e locuita..
    Semnat,cineva care nu iubeste Romania.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Marian Ivascu: (11-5-2011 la 16:28)

    Scumpii mei domni, reactionati prea violent si incercati prea mult sa demonstrati ca aveti dreptate.
    Respectati ideile celorlalti si ganditi ca poate nu stapaniti pe deplin adevarul. „Ideile logice” erau o ironie prea subtila, am inteles asta. Africa si Brazilia le-am amintit doar ca exemplu a ceea ce poate sa insemne lipsa unui puternic contract social si stiu asta pentru ca am lucrat ceva timp ca voluntar acolo.
    Din Africa vei iubi cu adevarat Europa.
    In ceea ce priveste selectia cititorilor…. doar cei ce va aproba sunt la fel de inteligenti ca dumneavoastra. Imi pare rau, aveti dreptate, nu sunt atat de sus pe scara evolutiei daca inteleg un sentiment precum iubirea., ceea ce evident pentru dumneavoastra e greu de acceptat. Drept pentru care o sa va lipsesc de umila mea prezenta pe acest…cum vreti dumneavoastra sa-l numiti.
    A sugera ca, un cititor care si-a permis sa-si exprime parerea, a fost PIONIER si UTC-ist pentru al discredita, nu este un atac la persoana ? Ma tem ca Dictatorii au facut rau nu datorita faptului ca si-au iubit tara ci pentru ca nu au fost capabili sa accepte ca altcineva poate avea dreptate.

    DA!!!, sunt nationalist ( usor de combatut acum…”atacuri de panica ale patriotilor romani” …) sunt nationalist in conditiile in care am vazut si trait printe oamenii de rand in peste 20 din tarile lumii de pe aproape toate continentele. Sunt nationalist, mandru ca sunt ROMAN.
    Corelatia cu Freud mi-a fost sugerata de sotia mea. Din pacate pentru dumneavoasta ea are doua calitati care nu pot face din ea o “ PANICATA ROMANCA PATRIOATA “ :
    1. este psiholog – e posibil sa stie ceea ce spune;
    2. este cetatean German.
    Va multumesc pentru efortul de a comenta si acest mesaj.

    Cu prietenie

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Andrei Florian: (11-5-2011 la 19:01)

    Domnule Clej, as prefera sa coborati de la tribuna imaginara de la care aveti senzatia ca discutati cu audienta, si sa prindeti curajul necesar sa discutati cu mine la persoana a doua. La plural, desigur. Eu va vorbesc de aici, adica din Romania, o tara cu oameni minunati, oameni pe care ii iubesc. Pentru ca asa este lumea aceasta facuta, domnule Clej, din oameni lipsiti de imaginatie sau rationamente filozofice, necunoscatori de istorie, habotnici, si care jung sa se iubeasca intre ei, spre mirarea celorlati, pana la nivel national. Veti spune ca nu este adevarat, dar iata ca discutam despre acest fenomen. Veti continua sa imi aduceti aduceti ofense si veti duce atacuri repetate asupra demnitatii persoanei, iar eu va voi ierta si va voi iubi, ca de fiecare data.
    Citez: „Iubirea cristică nu are nimic în comun cu iubirea direcţionată etnic”
    Faptul ca domnulul Ivancu nu poate intelege iubirea de tara decat ca pe un sentiment directionat etnic sau ca domnia sa vede in loc de iubire cristica etnocentrism este si motivul pentru care nu poate iubi Romania.
    Dar chiar si asa, cred ca vom putea supravietui. Asa sa ne ajute Domnul Iisus Cristos!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 01:01)

    Domnule Florian, în afară de demagogie patriotardă și propaganda religioasă aveți ceva de contribuit la această discuție? Ovidiu Ivancu face mai mult pentru România decât faceți dumneavoastră cu vorbele astea găunoase. De vreo doi ani de zile de fiecare dată când comentați aici nu faceți altceva, dovedind prin ultranaționalism, antisemitism, maghiarofobie și negaționism al Holocaustului că pentru dumneavoastră iubirea cristică e o sintagmă fără conținut.

    Domnule Marian Ivașcu, nu sunteți nici subtil, nici inteligent. Folosiți un limbaj prețios ca să vă ascundeți mediocra stăpânire a limbii române și lipsa de substanță. Nu Ovidiu are gândire „defectă” (unde ați auzit acest termen, cumva în cabinetele de foști nomenklaturiști convertiți chipurile la democrație și economie de piață pe unde ați lucrat sau prin peregrinările dumneavoastră prin Africa sau Brazilia pe care le tot pomeniți doar-doar oți impresiona pe cineva?), ci dumneavoastră care îndrăzniți să-l catalogați așa pentru că nu se încadrează în normele cu care ați fost educat (ca să nu spun spălat pe creier).

    Și dumneavoastră și domnul Florian luați ca pe o ofensă personală acest articol pentru că sunteți conformiști, educați la școala național-comunistă pentru care declamarea iubirii de țară era un act pe cât de obligatoriu, pe atât de formal și pernicios.

    Când vă veți fi debarasat de aceste reflexe pavloviene de sorginte ceaușistă, veți putea discuta articolele lui Ovidiu fără să faceți aceste atacuri de apoplexie, pe care le afișați în mod ostentativ, ca să vadă galeria cât de patrioți sau chiar naționaliști (ultimul refugiu al lichelelor în secolul al XXI-lea) sunteți.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Tudor Cristea: (12-5-2011 la 04:06)

    Ei, domnule Clej, n-o luaţi şi dvs. chiar aşa! Era vorba de un poem. Deci să înţelegem lucrurile – cum să zic? – metaforic (sau alegoric).
    Cât despre cartea lui Montefiore (pe care n-o cunosc) sper că e vorba chiar de o ediţie în engleză, iar nu de o traducere în română. Asta ca măcar să fim şi noi bine reprezentaţi prin ceva într-un top!…
    E o ironie (amară) în ceea ce spun mai sus. Asta pentru că, în urmă cu opt ani, s-a tradus la noi cartea lui Michael H. Hart (mai exact, ultima ei ediţie, completată cu Gorbaciov ca gropar al comunismului). Dar cum se poate, s-au întrebat cu revoltă românaşii noştri, ca in respectiva carte să nu figureze niciun român? Şi atunci, un soi de comitet de iniţiativă („naţional-patriotică”), alcătuit din primul ministru Adrian Năstase, acad. Răzvan Teodorescu, acad. Maya Simionescu, Stelian Neagoe, Constantin Ionescu-Târgovişte şi Diana Constantinescu, a decis să scoată din carte 10 nume („mai puţin cunoscute românilor”) şi să introduca 10 de-ai noştri (nu contează pe cine). S-au refăcut şi clasamentele de la final, astfel că am urcat de niciunde pe podium, devansând Rusia, prezentă în ediţia românească doar cu patru personalităţi – dintre care una – Stalin – e reţinută, în mod sigur, şi în cartea din care citaţi.
    Iată o pildă de patriotism românesc! Iată iubirea de ţară!!!
    Păi cum îşi permit europenii ăştia să nesocotească marile noastre contribuţii la schimbarea lumii şi a istoriei?!
    Am scris, la vremea aceea, pe tema asta, un text (o tabletă) cu frumos ecou. L-am reţinut în cartea mea recent apărută, intitulată „Arta derivei”.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Andrei Florian: (12-5-2011 la 04:12)

    Domnule Clej, tot ce pot spune despre articolul domnului Ivancu am spus. O formulare si mai scurta ar fi „sa fie sanatos!”. Domnia sa sustine ca nu iubeste Romania si argumenteaza lipsa acestui sentiment intr-un articol fluviu, organizat pe puncte, de parca ar incerca sa se scuze. Repet, iubirea este un sentiment pe care il ai sau nu il ai, iar in cazul in care lipseste nu este necesara nicio justificare. Nici istorica, nici filozofica, nici religioasa, pentru ca, daca iubirea insasi nu cere argumente de acest gen, nu vad de ce lipsa acesteia ar necesita o argumentatie atat de stufoasa. Daca si comentariile mele sunt dovezi de ultranaționalism, antisemitism, maghiarofobie și negaționism al Holocaustului, Dumnezeu si Domnul Iisus Cristos sa ma judece si sa ma pedepseasca. Cat despre lipsa de respect si jignirile aduse in mod direct comentatorilor care nu rezoneaza cu topicul acestei postari, „lipsa de iubire fata de Romania”, si nu ma refer strict la persoana domnului Marian Ivascu, consider ca este un atac nemeritat.
    Dar chiar si asa, domnule Clej, eu va iubesc atat pe dumneavoastra cat si pe domnul Ovidiu Ivancu. Gradina Domnului este incapatoare si ii poate adaposti pe toti cei pe care ii iubesc.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 05:50)

    Domnule Cristea, am eu impresia sau dati inapoi?

    Dupa ce scriati cu referire la timpurile lui Tepes: „Evident că e vorba de zilele noastre. Şi de urmaşii celor vizaţi atunci (mă refer la ipochimeni, iar nu la culoarea politică). Dar şi pentru că Ţepeş impusese astfel de pedepse, încât găseai punga de galbeni în drum şi fugeai de ea ca de Ucigă-l Toaca! În vreme ce astăzi, hoţul de păgubaş are mult mai puţine drepturi decât şterpelitorul…” acum reveniti la ceea ce era de fapt – un poem de Eminescu. Problema este ca in mintea foarte multor ropmani acest poem induce o comparatie facila care le submineaza increderea in democratie, iar oameni ca dumneavoastra nu fac decat sa accentueze aceasta neincredere.

    Citatul din cartea lui Sebag-Montefiore este tradus de mine si bine ar fi daca aceasta carte ar fi tradusa in limba romana, poate asa sa mai afle romanii (adica putinii care ar citi-o) si alta imagine a lui Vlad Tepes, aceea a psihopatului genocidar.

    Cat despre gestul „patriotic” al intelectualilor de care vorbiti nu ma pot pronunta incat nu cunosc contextul. Dar de multe ori astfel de reactii provin dintr-un orgoliu provincial ranit, ca sa nu spun un complex de inferioritate al unora care provin din ceea ce Cioran numea „o cultura mica”.

    Domnule Florian sa incep cu sfarsitul comentariului dumneavoastra: sunteti un ipocrit, pentru dumneavoastra iubirea crestina este o sintagma care nu inseamna nimic, la fel cu nimic nu inseamna numele „Domnului Isus Christos” pe care il luati in desert, repetandu-l ca un papagal.

    Si nu inseamna pentru ca e suficient sa te uiti in arhiva comentariilor ca sa vezi cata ura, trufie si prostie emana acest Andrei Florian. Daca e nevoie pot da un link catre un articol al acestui individ, articol in care calomnia cu marsavie doi colaboratori ai revistei ACUM, Tihi Czika si Dorian Galbinski. I-am cerut in repetate randuri acestui antisemit, negationist, maghiarofob si demagog patriotard sa-si ceara scuze dar a refuzat. Cine nu ma crede cu privire la crestinismul declarat in mod insistent si comportamentul agresiv fata de semenii pe care pretinde ca-i iubeste poate cauta pe internet comentarii semnate „Zexe” – aliasul domnului Florian.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (12-5-2011 la 08:35)

    Domnule Marian Ivascu,
    Daca invocati Brazilia si Africa drept anti-modele, pentru a arata deci ce se intampla in lipsa unui contract social intre stat si cetateani, atunci ma tem ca nu faceti altceva decat sa imi dati dreptate. Spuneti ca sotia dvs,. v-a sugerat folosirea unei terminologii freudiene si, ca sa demonstrati ca are dreptate, invocati doua argumente ridicole: a. este psiholog b. este cetatean german. Nu cred ca toti psihologii cetateni germani sunt infailibili, deci cautati ceva argumente de bun simt.
    Nu am afirmat niciodata ca unica vina a dictatorilor a fost ca au clamat iubirea de tara. Am spus doar ca mai toate crimele lor au avut ca pretext aceasta iubire, care a devenit jusitifcarea perfecta pentru genocid. Cu asta cred ca sunteti de acord. E o evidenta.

    Domnule Andrei Florian,
    Poate recititi fraza mea cu iubirea cristica, pentru ca ma tem ca nu ati inteles-o. Eu spuneam acolo ca iubirea cristica e universala spre deosebire de iubirea de tara care e etnocentrica. Vreti ca spuneti ca iubirea de tara nu e directionata etnocentric? Pai atunci inceteaza sa fie iubire de tara si devine iubire de oameni… Sper sa ma fi facut inteles.Mai spuneti dvs, generos din fire, ca, in ciuda a ceea ce scriem si gandim ne iubiti si pe mine si pe Petru Clej… Sunt absolut convins de asta. Probabil ca va rugati pentru noi in fiecare duminica la biserica. Puteti lasa discursul acesta infantil laoparte? Sa vorbim despre ideile in care credem fiecare si sa producem argumentele necesare lasand apoi cititorii sa decida.
    Spuneti ca acesta e un articol fluviu. Probabil glumiti. Daca e cel mai mare articol pe care il cititi dvs. in ultima vreme, nu inseamna ca e si fluviu. Aici nu ma scuz pentru incapacitatea mea de a iubi Romania, asa cum ati inteles. Am facut de altfel precizarea ca miza textului nu e pozitionarea mea personala fata de tara, ci setul de argumente care poate duce la o dezbatere mai ampla. Scriu despre mine ca exercitiu stilistic daca doriti, dar intentia declarata si cred destul de evidenta e de a propune dezbateri generale.
    Spuneti ca gradina Domnului ii poate adaposti pe toti cei pe care ii iubiti? Eu zic ca e atat de incapatoare incat acolo pot intra si cei pe care nu-i iubiti. Ba mai mult, nu cred ca aveti drept de administrator asupra gradinii Domnului si nici nu cred ca atunci cand va fi sa fie, va voi gasi la poarta cu registrul in mana, impartind indulgente.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Andrei Florian: (12-5-2011 la 10:32)

    Domnule Ovidiu Ivancu, discursul meu, asa infantil cum il considerati dumneavoastra, este axat pe tema iubirii, adica exact pe topicul articolului pe care il propuneti dumneavoastra discutiei. L-am rezumat la maxim pentru ca este clar ca sunteti in confuzie cu privire etnocentrismul de care amintiti. Sa luam drept exemplu o tara precum este SUA. Pentru ca sunt convins ca si in America exista cetateni cu iubire de tara, de patrie, sau cum doriti dumneavoastra sa o numiti, tot asa cum exista si cetateni care nu o iubesc. Putem vorbi despre o iubire de tara etnocentrica intr-un spatiu in care convietuiesc o diversitate atat de mare de indivizi? Ii putem banui pe acestia, adica pe americanii care iubesc America, de „ultranaționalism, antisemitism, etnofobie și negaționism al Holocaustului” asa cum am fost acuzat de catre domnia sa, domnul Petru Clej?
    De altfel, in comentariul meu infantil spuneam ca iubirea, in diversele ei forme de manifestare, nu are nevoie de niciun argument. Exista sau nu exista. E ca si cum cineva ar argumenta de ce isi iubeste mama, tatal, fratele, sora, sotia, copiii. Pentru ca iubirea este in firea lucrurilor. De altfel, este aproape singurul lucru pentru care ne nastem, traim si la nevoie murim. Daca existenta iubirii nu are nevoie de argumente, lipsa acesteia nici atat

    Postulatul lui Zexe: „Iubirea nu are nevoie de argumente si cu atat mai putin lipsa acesteia”

    Dupa cum observati, am cautat sa nu va raspund ironiilor culese din curtea scolii.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 11:19)

    Mincinos și perfid ca de obicei, „creștinul” infantil Andrei Florian încearcă o nouă diversiune: aduce în discuție Statele Unite, făcând un amalgam cu acuzațiile mele, bazate pe lucruri scrise de acest individ, autoporeclit și Zexe. Textul incriminat – în care acest ipocrit îi calomnia pe Tihi Czika și Dorian Galsbinski și în care nega Holocaustul din România – a fost atât de insultător și incitator la ură, încât a fost șters de pe situl respectiv de către administrator http://bocancul-literar.ro/Forms/CreatieLiterara/DetaliiCreatie.aspx?id=15701. Acesta este adevăratul Andrei Florian, un individ rău, complexat și plin de venin.

    Cât privește ultima frază Dupa cum observati, am cautat sa nu va raspund ironiilor culese din curtea scolii. e o exemplificare: mediocrul Andrei Florian încheie cu o ironie de nivelul său – adică de curtea școlii – încercând, în zadar, să-l atinngă pe profesorul universitar Ovidiu Ivancu, ambasador al culturii române în India, ca atare mult mai patriot decât demagogul patriotard și habotnic ipocrit, Andrei „Zexe” Florian.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Teodor I. Burghelea: (12-5-2011 la 12:18)

    Cu mici exceptii, numeroasele ecouri postate dezbat un spectru larg de „chestiuni”, numai tema articolului initial nu: dragostea filiala, iubirea crestina, dragostea filiala a autorului, punga cu galbeni a lui Vlad (punguta cu doi bani a fost omisa, ce-i drept). S-a ajuns chiar in domeniul clinic: o infirmitate a fost definita, relatia acesteia cu psihanaliza elucidata. Uitasem de legatura temei dezbatute cu… Scrisoarea III – fiindca ceea ce s-a voit o parafraza a trecut drept citat „incult”, aceasta dezbatere a prilejuit si o mica lectie de „citire”. Domnule Cristea, apetenta dumneavoastra pentru citate (hmm… Ani de liceu, sau cimitirul tineretii noastre?) va fi sper satisfacuta cateva randuri mai jos.

    Desi extrem de variate aceste ecouri (dar neavind, din pacate, multe tangente cu articolul initial), consider ca invitatia la reflectie a articolului initial nu a fost de fapt onorata. In ciuda celor 69 de ecouri postate (rog editorii sa ma corecteze daca numaratoarea mea a fost pripita) in ultimele 48 de ore. Eu gasesc acest bilant trist, dumneavoastra ce credeti?

    Si fiindca am promis ca citez (onor dom’ Profesor!), reproduc mai jos definitiile catorva cuvinte „cheie” mult dezbatute in acest articol, asa cum apar in „Devil’s Dictionary” de Ambrose Bierce. Avertizez totusi cititorul ca Bierce este oarecum neconventional, intruchipeaza cam tot ce-i mai rau pentru mentalitatea autohtona si, in consecinta, trebuie „consumat” cu moderatie.

    „.
    PATRIOT, n. One to whom the interests of a part seem superior to those of the whole. The dupe of statesmen and the tool of conquerors.

    PATRIOTISM, n. Combustible rubbish read to the torch of any one ambitious to illuminate his name.

    In Dr. Johnson’s famous dictionary patriotism is defined as the last resort of a scoundrel. With all due respect to an enlightened but inferior lexicographer I beg to submit that it is the first.

    LOVE, n. A temporary insanity curable by marriage or by removal of the patient from the influences under which he incurred the disorder. This disease, like caries and many other ailments, is prevalent only among civilized races living under artificial conditions; barbarous nations breathing pure air and eating simple food enjoy immunity from its ravages. It is sometimes fatal, but more frequently to the physician than to the patient.

    CHRISTIAN, n. One who believes that the New Testament is a divinely inspired book admirably suited to the spiritual needs of his neighbor. One who follows the teachings of Christ in so far as they are not inconsistent with a life of sin.

    I dreamed I stood upon a hill, and, lo!
    The godly multitudes walked to and fro
    Beneath, in Sabbath garments fitly clad,
    With pious mien, appropriately sad,
    While all the church bells made a solemn din—
    A fire-alarm to those who lived in sin.
    Then saw I gazing thoughtfully below,
    With tranquil face, upon that holy show
    A tall, spare figure in a robe of white,
    Whose eyes diffused a melancholy light.
    „God keep you, strange,” I exclaimed. „You are
    No doubt (your habit shows it) from afar;
    And yet I entertain the hope that you,
    Like these good people, are a Christian too.”
    He raised his eyes and with a look so stern
    It made me with a thousand blushes burn
    Replied—his manner with disdain was spiced:
    „What! I a Christian? No, indeed! I’m Christ.”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • "Popa Zelu" alias "Radu Gligor, ziarist Alba Iulia": (12-5-2011 la 12:59)

    „Ovidiu Ivancu, ambasador al culturii române în India”

    mi-l imaginez tinind indienilor discursuri pe tema „De ce nu pot iubi Romania”, are un efect hilar irezistibil

    Radu Gligor, ziarist
    Alba Iulia

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 2

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 13:13)

    Domnule Radu Gligor, sunt convins ca prin competenta si onestitateN profesorul universitar Ovidiu Ivancu este un excelent ambasador al culturii romane, mult mai bun decat lichelele patriotarde care se bat cu caramida in piept de cat iubesc ei Romania si nu au nimic altceva de oferit de discursuri sforaitoare si gaunoase. Dumneavoastra pe cine apreciati, pe Ovidiu Ivancu sau pe demagogii patriotarzi?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Ovidiu Ivancu: (12-5-2011 la 13:15)

    Domnule Gligor,

    Lectorii romani in strainatate nu tin discursuri. Oricat de exagerat vi se va parea, ei lucreaza dupa programe, parcurgand anume continuturi. Doar nu va imaginati ca studentii de aiurea sunt interesati de iubirea unui roman fata de propria sa tara.Prin urmare, interventia dvs. s-ar traduce prin: daca X nu isi iubeste tara el nu mai poate preda literatura romana sau matematica sau chimie… Asta curata democratie se numeste!Poate mai lucrati un pic la logica celor exprimate!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 13:28)

    Ovidiu, dupa mentalitatea de politruc national-comunist a detractorilor tai ar fi trebuit sa fii supus la un examen de patriotism inainte sa ti se permita sa pleci in India. Dupa mintea lor, ar trebui sa fii un fel de slujbas propagandist al eternei si fascinantei Romanii. Suntem in 2011, dar ei tot cu gandirea din 1980 au ramas. si se mai mira ca lucurile merg prost in Romania…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Tudor Cristea: (12-5-2011 la 14:33)

    Regret, domnule Burghelea, dar nu cunosc engleza…Nu mi-aţi putea traduce citatele în franceză sau în spaniolă? Sau măcar în rusă. Că în română, precum se vede, poate fi de ruşine…
    Cât despre arta citării, problema era cum cităm din memorie…
    Că aşa, cu ochii pe carte, e mai simplu…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (12-5-2011 la 17:44)

    Domnule Cristea, v-aș ruga să vă decideți: ori e bine să traducem din engleză (așa cum am făcut eu), ori nu (cum a făcut domnul Burghelea). De asemenea, vă rog să vă decideți și în privința lui Eminescu și Țepeș: ori e actuală invocarea criminalului psihopat în Scrisoarea a III-a, ori e un poem. Și până la urmă despre articolul lui Ovidiu ce părere aveți? Sau vreți doar să vă răfuiți cu domnul Burghelea?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Tudor Cristea: (13-5-2011 la 01:53)

    E foarte bine să traducem, dommnule Petru Clej! Iar nu să încercăm a epata prin limbile pe care le cunoaştem. Dacă le cunoaştem…
    Cât despre Ovidiu, eu am mai polemizat cu el şi în privinţa lui Păunescu. Eu adoptând o cale de mijloc.
    E un tip inteligent, doar că-i place să scandalizeze. Ii aştept şi lucruruile nuanţate. Şi cu adevărat profunde.
    În ce mă priveşte, iată, o sectiune din cartea mea de care vorbeam se intituleaza „Tablete din ţara de Kutry”. Nu vă grăbiţi! Kutry e o regiune din nordul Poloniei, la Marea Baltică. Am zis şi eu…N-am făcut nimic, vorba lui Arghezi, m-am jucat…
    Din nefericire, cărţile circulă astăzi deficitar, aşa că ne consumăm şi noi online…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (13-5-2011 la 01:56)

    Domnule Cristea, tot n-am înțeles ce vreți să spuneți despre articol. În general aveți o problemă în a vă exprima clar și direct (spre deosebire de Ovidiu). Vă mulțumesc pentru că mi-ați atras atentia că Ovidiu e inteligent, dar pe de altă parte cărțile dumneavoastră nu mă interesează. M-am cam lămurit ce idei aveți, mai ales că mi-ați confirmat suspiciunile acum că ați spus că ați polemizat cu Ovidiu pe tema lui Adrian Păunescu. Aș prefera să răspundeți la întrebarea pe al cărei răspuns îl escamotați cu grijă: este Țepeș (cel din Scrisoarea a III-a) un model pentru ziua de azi (știți dumneavoastră, pungi cu galbeni în mijlocul drumului, hoți, păgubași, etc) sau e vorba doar de un poem și nimic mai mult?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Tudor Cristea: (13-5-2011 la 12:12)

    Am încheiat discutia cu dvs., dle Clej. Eu am spus ce-am avut de spus. Mai am, totuşi, de adăugat un lucru. Sunt sigur că, dacă dvs. si dl Ovidiu ati fi trăit si scris în anii 50, ati fi sustinut că URSS obtine cea mai mare productie de cartofi la hectar, desi cartoful a fost adus din America. Si ati mai fi adăugat că americanii, urând succesele comuniste, aruncă peste culturile sovietice gândaci de colorado.
    Acum a venit altă modă, cum ar fi să faci pe europenistul, susţinând că e o prostie să-ţi iubeşti ţara. Şi Ovidiu se conformează, iar dvs. îl sustineti acerb şi agresiv. Ba mai sunteţi şi obraznic din când în când…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (13-5-2011 la 12:38)

    Domnule Cristea, siguranta dumneavoastra cu privire la ce ar fi fost daca Ovidiu si cu mine am fi trait in anii ’50 este de o stupiditate care nu merita replica. Ceea ce insa este vizibil este faptul ca sunteti incoerent si practicati nationalismul de mucava, demagogic si patriotard. Iar la capitolul obraznicie stati foarte bine, dupa cum s-a vazut din replica ultra-agresiva pe care i-ati dat-o domnului Burghelea. Oameni ca dumneavoastra seamana vant si merita sa culeaga furtuna. In concluzie, ati fost incapabil sa aduceti un singur contra-argument la articolul elegant scris de Ovidiu.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Teodor I. Burghelea: (13-5-2011 la 13:50)

    Domnule Cristea, eu nu stiu ce ( si cum) ar fi fost Domnii Clej si Ivancu in anii 50. Dar va pot spune ce eram eu in anii 80. Un adolescent care a refuzat sa declame citate imbecile, un adolescent plin de „ifose” (dupa cum m-ati gratulat cu eleganta) care incerca sa desluseasca sensuri, in loc de a invata citate „meditatia pentru treapta I”. Un adolescent care a refuzat o educatie oferita de „patrioti” si experti in citate precum dumneavoastra. Bilantul acestor intamplari este doar partial pozitiv. In ceea ce ma priveste, nu mai primesc de mult „note si aprecieri” (precum „incultura crasa”, „epatare”, „ifose” etc. ). Mai presus de toate, imi permit acum luxul de a nu mai iubi neconditionat o entitate fiindca asa a scris cineva ca trebuie acum 200 de ani. Am acum libertatea de a interactiona si contribui la evolutia societatii in care traiesc. Si acestea nu sunt nici „ifose”, nici „epatare”, daca intelegeti ce vreau sa spun. In consecinta, sunt o persoana impacata (in masura in care lumea moderna ne-o permite, vor exista intotdeauna cosmaruri, dileme, trenuri intarziate si….dialoguri cu dvs in paginile revistei Acum) si nu incerc sa-mi justific frustrarile cu….”punga de galbeni a lui Vlad”.

    In ceea ce va priveste, lucrurile sunt mai triste. Sunteti de fapt prizonierul unei mentalitati la a carei afirmare cred ca ati pus umarul (si de a carei concretizare pareti sa fiti nemultumit azi….”unde esti tu Tepes Doamne” etc). Ineptiile pe care probabil le-ati propavaduit (asa cum faceti si astazi in paginile revistei Acum) v-au decis deja soarta: veti fi in permannenta nemultumit de fostii elevi ajunsi acum la guvernare care va voteaza acum pensia (prea mica, avand in vedere valoarea citatelor si ….rezultatul acestui magistral act de educatie), operele dumneavoastra nu vor fi niciodata accesible pe http://www.Amazon.com , pentru ca nu intereseaza pe nimeni probabil. Va trebui deci sa castigati si batalia impotriva uitarii….

    In final, scrieti „Am spus tot ceea ce am avut de spus”. Ce ati spus de fapt? In afara de fraze lipsite de continut, insulte si pedagogie ieftina, ce altceva? Il invitati pe Dl Ivancu sa scrie ceva mai profund (eeeeh, chiar daca e putin „obraznic”, ii mai dati o sansa, nu-i asa?).

    Puterea dvs de intelegere nu are nimic de-a face cu profunzimea autorului. Deci, permiteti-mi sa va invit sa scrieti „ceva mai profund”. Desi multi din fostii mei „dascali” mi-au exemplificat cu brio lucrurile de care ma feresc la maturitate (lucru ce imi asigura o existenta absolut normala) nu e prea tarziu. Desigur daca editorii sunt de acord, in paginile revistei Acum.

    Teodor I. Burghelea

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (13-5-2011 la 14:03)

    Bun. Acum (sic!), că ne-am tras câte un pumn (era să zic câte un scuipat!), să ne calmăm puţin, dle Clej.
    Povestea cu cartoful, în sensul ei simbolic, a fost ilustrată, din nefericire, în acea perioadă de tristă amintire, de persoane mult mai importante decat mine sau decât dumneavoastră. Intre ele, Sadoveanu sau Jebeleanu (V. „În satul lui Sahia”, de pildă, unde chiar e un pasaj aproape pe tema asta…).
    Dar să trecem la textul lui Ovidiu. Sincer, mi se pare ca tânarul vrea sa epateze. Dar textul său uzează de argumente puerile. Si eludează nu stiu câte referinţe şi nuanţe, tratate filosofice, opere literare, situaţii concrete…Problema e prea complicată pentru a o rezolva noi aici fără a tăia nodul gordian. Ceea ce spune tânărul dvs. colaborator intră în contradicţie cu ceea ce au gândit mii de alte minţi cu adevărat profunde. Articolul lui e simplificator. Pe o scară de notare de la 1 la 10, i-aş da nota 4,50. Acesta a fost şi motivul pentru care am evitat să mă pronunţ asupra lui, preferând să mă războiesc cu dl. Burghelea.
    L-aţi citit pe Zarifopol? Aici e vorba de „ideile gingaşe”…Din păcate, Ovidiu Ivancu nu e Zarifopol!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • viorica iovan: (13-5-2011 la 15:37)

    De ce nu pot iubi România?

    . pentru ca nu am unde sa traiesc in sinul ei

    . pe masura ce trec anii mizeria creste si ma inspaiminta pentru ca nu pot fugi de ea
    . ma atinge pe oriudne calc

    . traiesc momente de disperare

    . de acolo de unde ar fi trebuit sa vina apararea vine mereu lovitura

    . prostia inarmata la tot pasul

    . prostia inarmata a fost cea mai mare racila a istoriei umanitatii

    .cu pieptul gol si curat Romania te obliga sa fii tinta la toate ce te vor distrus, pentru ca esti deasupra lor si ii lovesti cu existanta ta

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (13-5-2011 la 18:22)

    Domnule Tudor Cristea,

    Ca si data trecuta, atunci cand am polemizat pe tema Adrian Paunescu, constat ca arsenalul dvs. de comentator pe bloguri contine doua arme fundamentale: a. va plasati deaupra interlocutorilor dvs., dandu-le note sau trimitandu-i la biblioteca. Cateodata cadeti in penibil. Bunaoara acum il invocati pe Zarifopol pentru ca apoi sa afirmati ca eu nu as fi el… Ei, si?! A afirmat cineva contrariul? b. De fiecare data cand sunteti intr-o incurcatura mai mica sau mai mare scoateti din jobenul discursiv cate un nume care e menit sa le transmita interlocutorilor dvs. un soi de respect, de reverenta. Caci, daca domnul Tudor Cristea ii evoca pe Zarifopol si citeaza nume de carti, atunci cu siguranta stie domnia sa ce stie… Combate bine, adicatalea, le zice bine, deci e de-al nostru.
    La rigoare acum. Ceea ce scriu eu aici nu contrazice multe minti luminate, ci dimpotriva. Asa cum a spus si Petru Clej, un articol ca acesta intr-o tara normala nu ar trebui sa starneasca revolta. De ce? Pentru ca ideile de acolo nu au caracter de noutate, ele sunt subiect de dezbatere in Europa. Desigur, poate ca lucrul acesta nu s-a auzit si la marginea imperiului, dar nu tot ce nu se aude la periferie nu exista. Spuneti ca articolul e simplificator, asta printre alte etichete pe care le asezati in aceeasi fraza. De ce? uitati sa ne mai spuneti. Un articol de putin peste 1000 de cuvinte e din start simplificator. Face parte din gen. Nu va asteptati sa gasiti in astfel de articole compendii. Deci, aruncati apelativul asta „simplificator” de parca el ar fi ceva eminamente negativ. Cand cititi astfel de texte va asumati ca ele nu sunt exhaustive. Cat priveste faptul ca as dori sa epatez cu acest articol, aproape ca nu are legatura cu ce discutam noi. Sa zicem, in logica dvs. usor defecta ca autorul vrea sa epateze. Ei, si?! Ne intereseaza daca argumentele din text rezista, nu daca autorul lor le-a scris in pijama sau in frac! Nu, domnule Cristea? Elementar…
    Ce sa mai zic de certitudinile pe care le aveti in legatura cu ce vom fi facut eu si Petru Clej prin anii `50… Era prin secolul XIX un italian (ca sa adopt si eu discursul dvs.) Lombroso care pretindea ca poate recunoaste criminalii analizandu-le trasaturile anatomice… Dvs. in sec XXI faceti cam la fel…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (14-5-2011 la 03:32)

    Domnule Tudor Cristea,

    Cu caratul pumnilor si scuipatul va ocupati (deprinse probabil in copilarie pe islazul comunal) dumneavoastra, nu eu. Pana un alta, in continuare va dovediti incapabil sa oferiti vreun argument, discutand ca la MAT la „o sut’ di grame” sau ca la coltul microbistilor din Cismigiu. In rest, ce calitate aveti dumneavoastra sa dati note unui publicist ca Ovidiu care va surclaseaza din toate punctele de vedere? Sunteti un complexat resentimentar cu mentalitate provinciala, un produs tipic al regimului national-comunist, incapabil sa accepte realitatile secolului al XXI-lea si mai ales propriile limitari.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Tudor Cristea: (14-5-2011 la 08:43)

    Da, dle Clej, mă ocup şi cu căratul pumnilor. Am făcut puţin box în tinereţe. Dar nu pe izlaz (aşa e corect!), ci într-o sală de sport. Tocmai de aceea nu dau pumni (la propriu) nimănui.
    Eu dau note în calitate de cititor. Invitat chiar de revista dvs. să citesc, de vreme ce mă anunţaţi prin e-mail când apar anumite articole. Dacă nu vă convine, nu-mi mai trimiteţi e-mailuri. În paranteză fie zis, revista „Acum” mi-a publicat un articol, preluat de pe internet sau de pe site-ul unei alte reviste, fără să aibă aprobarea mea.
    Dumneavoastră etichetaţi drept „produs tipic al regimului naţional-comunist” pe oricine nu e de acord cu ideile pe care le susţine revista „Acum”. Ăsta e ideologism întors. Îmi pare rău că trebuie să vă spun din nou, dar dacă ceea ce se întâmplă acum între noi s-ar fi întâmplat în anii 50, dumneavoastră m-aţi fi declarat duşman al noii orânduiri şi m-aţi fi ajutat să merg la Canal. Noroc că nu mai trăim în vremea aia…
    Dar am o ultimă întrebare. În Israel, Ovidiu ar fi îndrăznit să publilce un articol intitulat „De ce nu iubesc Israelul”? Şi dvs. aţi fi avut curaj să-l susţineţi, aşa cum îl susţineţi în ţara noastră (fără să vi se întâmple nimic)?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (14-5-2011 la 10:53)

    Domnule Tudor Cristea,

    Observ că în continuare refuzați, fie că sunteți incapabil, fie că sunteți de rea credință (trebuie să vă acord beneficiul îndoielii și să plec de la prima variantă) să oferiți un răspuns argumentat ideilor prezentate, elegant și argumentat, de Ovidiu în articol (vă rog să-mi indicați articolul ce v-a fost publicat fără aprobare, l-am căutat dar nu-l găsesc).

    Apoi obsesia pe care o aveți cu ce s-ar fi întâmplat dacă am fi fost în anii ’50 dovedește o lipsă de logică. Dumneavoastră aici reprezentați punctul de vedere al majorității (probat de numeroase sondaje), or revista ACUM se află, așa cum am afirmat în nenumărate rânduri, într-o infimă minoritate. Dumneavoastră vă situați în continuitate cu regimul național-comunist pentru care demagogia patriotardă era ideologie de stat potrivit căreia oricine nu împărtășea acest mod pernicios de a vedea patriotismul era ostracizat sau i se puneau la îndoială facultățile mintale. Din acest punct de vedere, dumneavoastră sunteți cel aflat într-o poziție de forță, iar revista ACUM este una dintre puținele tribune unde este contestată această ortodoxie naționalistă.

    Nu știu de ce pomeniți apoi, tam-nesam, de Israel. Eu unul am publicat două recenzii de cărți, apărute în Israel, care au stârnit protestele unor cititori ai revistei ACUM din Israel, datorită caracterului lor, hai săi spunem, revizionist.

    Arabi și israelieni: un conflict pe viață și pe moarte – o carte remarcabilă despre războiul din 1948, http://www.acum.tv/articol/8105/
    Este poporul evreu o invenție?, http://www.acum.tv/articol/10751/

    Mai mult, colegul meu, Vlad Solomon, care trăiește de 40 de ani în Israel, a publicat cel puțin două articole:

    Mituri sfărâmate și beție de iluzii în Israel, http://www.acum.tv/articol/2290/
    Israel – numărătoarea inversă, http://www.acum.tv/articol/19870/

    în urma cărora a fost calificat drept „trădător” sau „psihopat” de unii cititori ai revistei ACUM din Israel (bineînțeles, n-a pățit nimic în Israel, nu l-a trimis nimeni în judecată, pentru că nu a făcut nimic ilegal, așa cum sugerați dumneavoastră că se întâmplă în acea țară pentru cei care scriu articole de tipul celui scris de Ovidiu).

    I-am luat apărarea, așa cum i-am luat-o și lui Ovidiu, ceea ce mi-a atras ură printre naționaliștii de mucava israelieni, care nu sunt cu nimic mai buni decât naționaliștii de mucava (demagogi și patriotarzi) români, ca dumneavoastră.

    PS I-am propus lui Ovidiu să scrie un articol intitulat „Câinii pavlovieni ai naționalismului românesc” plecând tocmai de la reacțiile la acest articol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Wanda Lucaciu: (14-5-2011 la 12:52)

    Stimate Dl. Burghelea,

    Am citit articolele dumneavoastra publicate in revista ACUM si mai ales comentariile facute la articolul domnului Ovidiu Ivancu “De ce nu pot iubi Romania”.
    Atat articolele cat si comentariile pe care le-ati facut, sunt documentate si la obiect. Dat fiind talentul scrisului care-l posedati, eu cred ca toti cititorii acestei reviste, se vor delecta citind si alte articole scrise de dumneavoastra. Asteptam cu nerabdare sa ne onorati cat de curand, cu noi articole.
    Wanda Lucaciu

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • musat.nic: (14-5-2011 la 13:33)

    Sa lasam Romania in pace!
    Este parte din ceva rotund numit pamint pe care traim.
    Este necesara o replica optimista:
    -Nu-mi plac romani, imi plac romancele!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (14-5-2011 la 15:03)

    Păi vedeţi, dragă domnule Clej?! Vlad Solomon a fost declarat în Israel ce a fost declarat pentru textele lui. Niciunul dintre comentatorii acestui articol (şi cu atât mai puţin eu) nu l-a declarat trădător sau psihopat pe Ovidiu.
    Ziceţi că sunteţi în minoritate şi mă acuzaţi că eu profit de poziţia „de forţă” dată de faptul că reprezint opinia majoritară.
    Aici sunt două chestiuni. Prima – că nu exprim decât propria mea opinie. Dacă ea consonează cu a majorităţii, atunci e foarte bine. A doua chestiune (întrebare) ar fi dacă chiar e nevoie de poziţia dvs. minoritară. Asta rămâne de discutat. După opinia mea, România e destul de puternic înrădăcinată în mintea şi în sufletul românilor, ca să vi se poartă permite să vă exprimaţi şi dvs. Dar asta nu ne obligă să şi fim de acord cu ceea ce spuneţi (iată că m-am încadrat, prin utilizarea pluralului, în acea majoritate de care vorbiţi).
    A-ţi iubi ţara nu înseamnă a fi nici naţional-comunist (un termen ad hoc!), nici îndoctrinat. În ceea ce mă priveşte, eu n-am niciun complex că iubesc România (în felul meu, fără excese). Ceea ce mă preocupă ar fi faptul că de vreo 20 de ani (şi mai ales în ultimii cinci) politicienii cred că România e a lor şi o jefuiesc mai rău ca-n epoca fanariotă. Există, prin urmare (deşi un poet spune că ar fi numai una), mai multe Românii. Nici eu n-o mai suport pe cea a politicienilor de azi. Dar există (aşa cred eu) o Românie conturată în sufletul şi în mintea românilor. Dacă ea nu se află şi în sufletul lui Ovidiu, asta e treaba lui… Nu mă simt obligat deloc să-l admir.

    Cât priveşte articolul, se intitulează „Minimalismul ca intentie” şi e o cronică la cartea unui poet. Nu stiu cand a apărut în „Acum TV”. E posibil să fi fost înainte de „era Clej”…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (14-5-2011 la 15:13)

    Iată ce zice autorul la care m-aţi trimis, dle Clej:
    „Ziua Independentei Israelului trebuie sa reprezinte nu numai infiintarea statului, ci si eliberarea noastra sufleteasca, desprinderea de legende perimate, adaptarea la noua si grava conjunctura politica si sociala si construirea unor noi idealuri. Altfel, parintii vor continua sa isi ingroape copiii, noi vom protesta impotriva tarilor occidentale, care vor privi nepasatoare scenariul apocaliptic, distrugerea statului Israel. Iar evreii, aceiasi care “au transformat desertul sterp in gradini infloritoare”, vor redeveni un popor de refugiati.”
    Pe cine vreţi să duceţi cu preşul? Păi asta e o adevărată declaraţie de dragoste faţă de Israel!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (14-5-2011 la 18:45)

    Domnule Cristea, pe lângă faptul că iar nu aduceți niciun fel de argumente, redeveniți ultra-agresiv. Iar vă întreb, cine sunteți dumneavoastră ca să permiteți (sau nu) exprimarea unor opinii? Iar dacă nu sunteți de acord cu ideile exprimate, aduceți argumente, nu atacați persoana așa cum ați făcut dumneavoastră și alții cu Ovidiu. Aici nu era în discuție patriotismul, ci modul său de exprimare (demagogic și patriotard în cazul dumneavoastră), iar în cazul Israelului v-am demonstrat că vorbiți tâmpenii (și în cazul lui Ovidiu au fost unele comentarii nepublicabile, iar unul dintre cei care au postat au zis că are o gândire „defectă”). Când Vlad a fost atacat pe nedrept de cititori l-am apărat așa cum îl apăr și pe Ovidiu. Așa cum am spus detest naționalismul de mucava, demagogic, patriotard și agresiv, de oriunde ar proveni el, în speță și din România și din Israel. Nu sunteți obligat să-l admirați pe Ovidiu, sunteți obligat să-l respectați, ceea nu ați demonstrat.

    În sfârșit, articolul cu pricine este semnat Tudor Cristea. Până la proba contrarie, el este postat de dumneavoastră, deoarece postarea se face pe bază de înregistrare.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • Petru Clej: (15-5-2011 la 06:33)

    Zice domnul Tudor Cristea, cu siguranța de sine care-l caracterizează:

    Niciunul dintre comentatorii acestui articol (şi cu atât mai puţin eu) nu l-a declarat trădător sau psihopat pe Ovidiu.

    Iată domnule Cristea (și toți cei care gândesc ca el), spicuiri din câteva comentarii pe care redacția a găsit de cuviință să nu le publice, din motive lesne de înțeles (chiar și pentru cei care gândesc ca domnul Cristea):

    Culmea nesimtirii : Ajung sa ne dea lectii despre ceva sfant acestui popor, dragostea de atara , niuste amarati care nici nu mai au o tara, ci-si vantura besinile pe unde reusesc sa insele si sa pacaleasca niste naivi ! … Mizerabili ati fost si asa ati ramas !

    Articolul este stupid, scris de un individ care crede, crede că e deştept… Nu sunteţi, voi jidanii, mai breji decât alte neamuri. Vă acuzaţi singuri susţinându-vă, democratic, unii pe alţii, cu mărturi stupide aduse împotriva altor neamuri. Prin holocausturile inventate de voi şi susţinute prin mărturi mincinoase vă developaţi calităţile murdare, infecte, cancerul social răspândit de voi în întreaga lume.

    Ma doare exact in pix de ce nu poti tu iubi sau poti tu iubi ceva.

    Voi aveti sindromul sarpelui, care iese in drum cand il doare capul. Voi nu spanzurati pe AVRAM IANCU [inca] ci spanzurati ideea de tara, etc.

    Nu poti iubi Romania, pentru ca nu esti roman!

    Hei, Klej Peter, cine-mi esti… Ce specimene (corcituri) se clocesc pe acolo, pe la voi…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Teodor I. Burghelea: (15-5-2011 la 06:37)

    Domnule Cristea,

    Salut decizia dumneavoastra de a va referi putin si la subiectul articolului dar indraznesc sa remarc ca suntem inca departe de o dezbatere urbana, corecta si argumentata. Ca de obicei cand va gasiti in impas, recurgeti la cate o mica „soparla” (dumneavoastra explicati metaforic ca „va jucati, asa, ca Arghezi – eu din pacate nu inteleg revista Acum ca pe un teren de joaca, deci sunteti omul nepotrivit in locul nepotrivit). Sa ma refer la ultimele doua mici „soparle” in schimb.

    In lipsa de orice alte argumente care sa va mentina pe linia de plutire a discutiei, recurgeti inca o data la tactica de delegitimizare a interlocutorului. De data aceasta, tintiti „la varf” . Nici mai mult, nici mai putin, insinuati ca revista Acum v-a publicat un articol fara permisiunea dumneavoastra. Fiindca nu fac parte din echipa editoriala (si nici nu cunosc personal vreun membru al acestei echipe, cunosc si respect numai rezultatul muncii lor) nu pot demonstra valoarea de adevar a afirmatiei dumneavoastra. Imi permit in schimb sa analizez faptul. Primul motiv pentru care acuza dumneavoastra mi se pare nefondata este legata de credibilitate. Citind contributiile editorilor acestei reviste, nu ii pot considera nici naivi nici inconstienti pe membrii echipei editoriale. Deci in mod clar, echipa editoriala este constienta in fiecare moment ca un astfel de gest ar dinamita credibilitatea acestei publicatii deja „minoritare”, prin punctele de vedere pe care indrazneste sa le exprime. Deci, acesta este motivul principal pentru care ma indoiesc ca articolul in cauza a fost preluat fara acceptul dumneavoastra.

    A doua „soparla” pe care (in joaca, desigur – ori insultam, ori „tragem” un citat si „le-am luat fata”) ati aruncat-o a fost paralela ridicola cu patriotismul „detectat” de dumneavoastra in articolul domnului Vlad Solomon intitulat „Israel- numaratoare inversa”. Desigur, cu mini- soparla conspirationista „fara sa vi se intample nimic”. Aici am pierdut cu totul firul logicii dumneavoastra. In afara de conciziunea cu care au fost scrise cele doua articole (al domnului Ivancu relativ la Romania si al domnului Solomon relativ la Israel) nu vad foarte multe puncte comune care sa va justifice paralela. Pur si simplu se refera la lucruri diferite si atat.

    Articolul domnului Ivancu nici nu interzice iubirea de tara, nici nu o predica. Deci daca atifi postat de la bun inceput ca nu politicienii din Romania ultimilor douazeci de ani, poate am fi putut dialoga. Ceea ce nu pareti sa intelegeti este ca acesti politicieni nu au fost teleportati dintr-o nava extraterestra ostila patriotilor romani. Ei chiar sunt romani si sunt produsul mentalitatii pe care dumneavoastra o aparati cu atata inversunare. Ei au fost educati in stilul ecourilor dumneavoastra. Educati in a refuza dialogul, a persifla interlocutorul inainte de a-i da posibilitatea de a se exprima, in a utiliza clisee in loc sa gandeasca (mania invatatului si scrisului dupa dictare, citate, citate ) si sa propuna solutii. Deci, vedeti contradictia in toata povestea aceasta. Fiindca nimeni nu poate sari mai sus de propriile urechi, nici Romania de astazi nu se poate ridica deasupra propriei mentalitati.

    In final, Domnul Ivancu ne-a invitat doar in mod elegant si argumentat sa reflectam la unul din cliseele super vehiculate in tristul nostru spatiu mioritic, atat. Eu nu am inca un raspuns clar pentru toate temele de reflectie propuse de autor, dar am incercat in mod onest sa discut macar o parte din ele. Fara a da note, fara a analiza nivelul cultural al interlocutorilor, fara incerca sugerez ce ar fi facut unii sau altii in anii 50, fara a lansa „mici soparle”.

    Inchei cu o confesiune. Nici eu nu sunt Zarifopol (si nu vreau sa ma tratez!). Nu sunt nici macar jurnalist, scriitor sau blogger si, deasemenea, nu vreau sa ma tratez. Imi asum in schimb statutul, fiindca indraznesc sa cred ca bunul simt, coerenta, logica si eleganta unei dezbateri nu sunt monopolul unei „elite” din care incercati sa ne convingeti ca faceti parte.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tudor Cristea: (15-5-2011 la 10:32)

    Domnule Petru Clej,
    Sper că nu mă bănuiţi şi de capacităţi paranormale. Eu n-am cum să ştiu ce comentarii neaprobate la articol au existat. Dar trebuie s-o spun răspicat: resping comentarii de felul celui citat, n-am cu autorii lor nimic în comun, nici în clin nici în mânecă, şi nu cred că aş putea fi făcut responsabil pentru ele (nici prin speculaţii, adică sugerând că inşi ca mine ar fi creat climatul sau solul favorabil apariţiei unor asemenea manifestări). În orice caz, între indivizi de teapa autorului acelui comentariu şi Ovidiu, aş pleca la drum cu Ovidiu.

    Domnule Burghelea,
    Mai întâi, articolul „Minimalismul ca intenţie” chiar a apărut în „AcumTV”, pe 9.08.2009.
    În al doilea rând, nu cred că puteam să-l propun eu însumi spre publicare, deoarece acest text, rezultat, de fapt, din două texte publicate într-o revistă, apăruse în 2008 în prima secţiune (dedicată poeziei) a volumului meu „De la clasici la contemporani”. Nu obişnuiesc nici ca autor şi nici ca director al unei reviste literare să public texte deja publicate (mai ales în cărţi). Când o mai fac pe vreun site literar, precizez acest lucru.
    În al treilea rând, eu am aflat întâmplător, prin google, de aparitia textului în „AcumTV”, dar, la urma urmei, nu m-a deranjat aşa tare (mai ales că mi s-a mai intamplat povestea şi cu alte reviste). Era vorba despre profilul unui poet (George Geacăr) şi, în fond, având în vedere circulaţia deficitară a cărţilor şi a revistelor literare în România de azi, e bine pentru poet ca a aparut în mai multe locuri. De altfel, articolul meu e foarte frumos încadrat în revistă.

    În încheiere, aş vrea să precizez că poate eu am acele defecte de care vorbeşte Ovidiu, poate utilizez ceea ce cu un ternmen oarecum nepotrivit dl Burghelea numeşte „şopârle”, dar rămân un om de dialog, chiar când mi se vorbeşte insinuant sau chiar jignitor.

    Sper să mai avem ocazia să dialogăm sau să polemizăm.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (15-5-2011 la 10:57)

    Salut schimbarea de ton și atitudine a domnului Tudor Cristea. O singură precizare. În comentariul trecut am citat fragmente din ecouri scrise de șase persoane diferite, nu de una singură.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 1

  • Marin G.: (16-5-2011 la 14:41)

    Draga domnule Ivancu,
    De ce nu pot iubi Romania?, articolul dumneavoastra este tot atît de pertinent ca si, eventual, opusul lui:De ce pot iubi Romania? Tot la fel ar fi de exemplu De ce nu pot iubi (sau dece iubesc) dentistii ? Adica sensul lui e personal, valabil doar in chip de confidentă adresata unui amic.
    Nu e nimic iritant in articolul dumneavoastra in afara inadecvarii. Vi se poate raspunde de mai multe ori: ”Ei, și?!” La fel ar fi și daca discursul dumneavoastra ar fi nationalist.
    Si cind vorbesc de inadecvare ma gindesc ca din capul locului problema e falsa. ”Romania”, ca si ”omenirea” sunt abstractiuni colective. Pot sa iubesc sau sa nu iubesc ceva din Romania, in functie de ce am trait,citit, cunoscut etc. nu Romania, asa, in general. Daca experientele noastre in Romania au fost preponderent negative este normal sa ne enervam cind auzim vorbindu-se de ea si, invers, daca ne-a fost bine, sa devenim ”patrioti”. Dar inca odata, astea sunt confidente. Dreptatea dumneavoastra este strict personala si e inutil sa o demonstrati cu analize. Si fiind personala, este si inatacabila.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Petrineanu: (17-5-2011 la 03:04)

    Am asistat ieri la o ,,scena” la birou care mi s-a parut interesanta.
    La o cafea s-a comentat gestul reprezentantului Suediei la Concursul Euroviziunii (nu Eurovisionului cum se spune pe la Bucuresti) de a aparea infasurat in steagul Suediei.
    Personal nu as fi reactionat pentru ca acest gest a devenit un simplu cliseu.

    Colegii insa, vreo 7-8 la numar, toti suedezi, middle class, au fost de acord ca gestul este penibil si patetic. Nu vor sa vada asa ceva.

    Aceasta atitudine este generala la nivelul intregii societati atat oficial cat si privat – nu se face caz de ,,dragostea de tara” si ,,patriotism” dar nici macar nu se conteaza pe ea: nu e pomenita niciodata, nici subinteleasa si nici pretinsa. E problema lor, s-ar putea spune.

    Dar in acelasi timp, tot aceasta societate (cu exceptiile de rigoare) se poate remarca prin altceva: simtul datoriei asumat, si el, fara emfaza, martirizare, si fara exagerari. Pentru foarte multi, faptul de a face ,,ceeace trebuie facut” dar nimic in plus, la serviciu, acasa, afara in societate, este asumat si acceptat la fel de simplu si de discret ca si aerul pe care il respiri.

    Insumarea acestor atitudini, area ca rezultat (daca aceasta relatie de cauzalitate e acceptata, evident nu ca fiind cauza unica) eficienta acestei societati, rezultatele remarcabile in economie, viata sociala, civilizatie. Spre deosebire de cultura, civilizatia, prin normele ei, este asumata de majoritatea indivizilor societatii suedeze. Cultura este stimulata dar asumarea ei este lasata la latitudinea individului.

    [i]Am ales exemple pozitive despre Suedia in scopul exemplificarii unor idei. Societatea suedeza este si va fi departe de perfectiune judecat dupa criterii absolute. Dar ceeace e interesant pentru noi cand facem comparatii sunt aprecierile relative. ,,Punctajul” Suediei depaseste cu mult pe cel al unei grupe intregi de tari. In acelasi timp, ea nu e unica in varful clasamentului. Daca mai era cazul de precizat…[/i]

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (17-5-2011 la 04:43)

    Aceasta atitudine este generala la nivelul intregii societati atat oficial cat si privat – nu se face caz de ,,dragostea de tara” si ,,patriotism” dar nici macar nu se conteaza pe ea: nu e pomenita niciodata, nici subinteleasa si nici pretinsa. E problema lor, s-ar putea spune. – George ai surprins foarte bine această atitudine. În Marea Britanie – țară care are o istorie ceva mai bogată decât România (ca să mă exprim eufemistic) – exprimarea această zgomotoasă și demagogică a patriotismului este considerată de prost gust. Iar negarea patriotismului acelora care critică în vreun fel țara este un gest considerat inacceptabil. E un lucru pe care naționaliștii de mucava români nu-l pot înțelege.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 1

  • itzhak bareket: (7-6-2012 la 15:31)

    draga si mult stimate domn OVIDIU IVANCU .
    SPER CA NU TE SUPARA FAPTUL C-AM INCEPUT COMENTARIUL MEU CU ” d r a g u l ” care vrei nu vrei , deriva sau aminteste dragoste ,iubire…pai d-ta.i-ai tras un articol care-i plin de dragoste pura pentru mintea omeneasca . l-am citit cu multa placere si cu senzatia ca am in fata ochilor un document care-mi cinsteste puterea mea de-a intelege notiuni si idei izvorate dintr’o minte agera si o inima frateasca. am citit si o parte din ecouri , nu pe toate . ma rog ,fiecare cu gustul lui . IN ORICE CAZ SUNT PREA LUNGI”DE GUSTIBUS ,NON DISPOTANDUM EST”.
    raposatul CONSTANTIN TANASE II ZICEA INTR’UN CUPLET:CE-I VIATA FARA DE AMOR,
    ESTE UN CHIN INGROZITOR
    E O GRADINA FARA IARBA
    PROFESOR IORGA FARA BARBA
    E-UN CHELNER FARA TIRE-BOUCHON
    SI CUZA FARA BARBICHON .

    CU DEOSEBITE URARI DE BINE ,al d-tale ,itzhak bareket .

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
3.235.65.91