caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Medalion



 

Viziunea lui Alexander Uriah Boskovich despre rolul muzicii în statul evreu

de (8-5-2011)
12 ecouri

Preambul: De curând, Myriam Boskovich, soţia compozitorului Alexander Uriah Boskovich (1907 – 1964), i-a trimis fiului meu (care-şi scrie teza de doctorat în muzicologie) câteva materiale documentare legate de viaţa şi activitatea soţului ei, unul dintre fondatorii muzicii israeliene. Răsfoindu-le m-a frapat textul unei conferinţe rostită în 1942, în faţa unui auditoriu alcătuit din muzicieni evrei din Transilvania sosiţi de curând şi încă necunoscători ai limbii ebraice. Discursul, scris într-o limbă maghiară impecabilă şi dactilografiat de mâna compozitorului, se constituie într-un document valoros atât pentru începuturile muzicii simfonice israeliene, cât şi pentru perioada istorică în care a fost conceput. Încleştarea războiului e prezentă în fundal, însă Holocaustul nu este nici măcar bănuit.

Pe scurt, despre viaţa şi opera lui Alexander Uriah Boskovich

Alexander Uriah BoskovichS-a născut în Cluj, la 16 august 1907. După absolvirea liceului a urmat un an de studii muzicale la Viena, după care a plecat la Paris unde a studiat pianul cu Lazar Levi şi Afred Cortot, compoziţia cu Paul Dukas şi Nadia Boulanger şi s-a specializat în muzică corală la Schola Cantorum (1922 – 1929). Revenit în oraşul natal s-a făcut cunoscut ca pianist, compozitor şi dirijor al Operei Române şi al orchestrei simfonice Goldmark, pe care a fondat-o în 1935. În 1936 Boskovich a efectuat o călătorie în munţii Carpaţi pentru a culege folclor evreiesc. Inspirat de melodiile culese a compus o suită orchestrală întitulată mai întâi Chansons Populaires Juives, iar apoi „Lanţul de aur” după o piesă a lui Z. L. Perets (bazată pe o poveste hasidică). Versiunea pianistică a acestei lucrări a fost interpretată în premieră la Cluj, în anul 1937. În 1938 Boskovich a fost invitat de Orchestra Simfonică din Palestina să participe la premiera Lanţului de aur, sub bagheta lui Issay Dobrowen. Vizita l-a impresionat atât de mult, încât s-a hotărât să rămână definitiv în „Ţara veche-nouă”. Spunea adesea că Lanţul de aur l-a salvat de Holocaust. Boskovich s-a identificat total cu situaţia istorică a momentului şi s-a implicat intens în renaşterea  culturală a poporului evreu . În cei 26 de ani cât  a trăit în Israel, Boskovich a dus o viaţă dinamică şi rodnică în calitate de compozitor, scriitor, profesor şi critic muzical.  Iată titlurile compoziţiilor sale cele mai importante: Lanţul de aur (1937), Concertul pentru oboi şi orchestră (1942), Suita semitică (1945), Cantata „Fiica Israelului”(1960) Concerto da camera pentru vioară şi zece instrumente (1963) Ornamente pentru flaut şi orchestră (1964) A fost unul dintre fondatorii Conservatorului Israelian şi Academiei de Muzică din Tel Aviv. Profesor de compoziţie şi teorie muzicală, a educat şi a îndrumat o generaţie nouă de compozitori şi muzicieni. Între anii 1956 – 1964 a fost criticul muzical al cotidianului Ha’aretz.

Cred că săptămâna în care Israelul aniversează 63 de ani de la proclamarea independenţei este un moment potrivit pentru publicarea traducerii româneşti a conferinţei în care Alexander Uriah Boskovich îşi expunea viziunea asupra muzicii şi compozitorilor israelieni.

Ce vrea compozitorul din Palestina ?

([1]discurs rostit de A.U. Boskovich, în 1942)

Ştim cu toţii că în templul strămoşilor noştri se cânta mult. Şi la harpă şi la tobă. Ştim de asemenea că Offenbach, Meyerbeer, Mendelssohn şi Mahler au fost compozitori de origine evreiască. Despre viaţa şi opera lor s-a scris o literatură amplă, pe care o poate consulta toată lumea. Cred că e mult mai interesant şi mai util ca în această conferinţă să vorbesc despre un capitol nou, muzica palestiniană contemporană. Muzica palestiniană este muzica creată de compozitorii trăitori în Palestina. Şi, dat fiind că nu cunosc vreun compozitor arab – cel puţin nu în accepţiunea europeană a termenului – sub denumirea de compozitor palestinian am să înţeleg întotdeauna compozitori evrei din Palestina. Şi încă o opinie – pe care am s-o demonstrez pe parcursul conferinţei – compozitorii trăitori în afara Palestinei pot scrie muzică evreiască, dar nicidecum palestiniană, în schimb compozitorii din Palestina compun muzică palestiniană şi evreiască, în acelaşi timp.Teoria mediului stipulează că individul – deci şi artistul creator – este supus influenţelor externe climatice şi topografice, condiţiile naturale determinând caracteristice externe şi lăuntrice ale omului care trăieşte în mijlocul lor, punându-şi amprenta şi pe spiritualitatea şi stilul său. Astfel omul nordic este mai liniştit, mai reţinut şi înclinat spre melancolie, pentru că acolo lumina soarelui este mai palidă, ambianţa fiind dominată de zăpadă, gheaţă, ceţuri. De aici izvorăşte fantezia debordantă a nordicilor: din personalul castelelor scoţiene fac parte şi câteva fantome domestice, codrii sunt populaţi cu spiriduşi şi zâne. Lucrurile stau cu totul altfel în zonele de pe ţărmul Mediteranei, unde cerul e mereu senin, soarele străluceşte, e cald şi contururile sunt clare. Intr-un mediu atât de cald şi senzual şi mitologia e pământeană. Dacă zeii şi eroii nordici petrec undeva în Walhalla, omul sudic îşi invită zeii să-i ţină tovărăşie, ceea ce – între noi fie vorba – le este pe plac şi zeilor şi semizeilor pentru că într-o lume atât de frumoasă, colorată şi veselă, se găsesc şi femei minunate şi temperamentale. Deci simţămintele oamenilor sunt o consecinţă, o reacţie la mediul în care trăiesc.

 
 
 
 
 
 

Prima pagină a discursului în limba maghiară

Prima pagină a discursului în limba maghiară

Aici însă, trebuie să citez cuvintele lui Arnold Schönberg, un mare compozitor evreu care trăieşte în străinătate (astăzi acest nume trebuie să fie cunoscut de toţi oamenii culţi): „La nivelul incipient arta este simpla imitaţie a naturii, însă pe o treaptă de dezvoltare superioară ea nu mai imită universul extern, ci pe cel lăuntric. Cu alte cuvinte pe o treaptă superioară arta nu mai descrie obiectele sau fenomenele externe care impresionează omul, ci însăşi impresia.” M-am folosit de acest citat pentru a vă face să înţelegeţi esenţa artei naţionale. Cred că e mult mai util să vă dau un exemplu concret, în locul acestor teorii.

Să ne imaginăm că ne aflăm pe dealurile din Galil, într-o după amiază târzie de vară. Pe vârful dealului, sub un copac, un păstor arab îşi păzeşte turma şi cântă din fluier. Pe un deal învecinat un păstor evreu cântă şi el din fluier. Subliniez că e vorba de un flăcău evreu născut într-un sat din vecinătate şi limba lui maternă este ebraica, dar nici nu-şi dă seama de asta, pentru că este o parte organică a mediului înconjurător. Deci atât păstorul arab cât şi cel evreu cântă din fluier. Peisajul, lumina şi ocupaţia personajelor este aceeaşi, dar indiferent despre ce ar cânta: natură, viaţă, moarte sau iubire, din fluierul lor primitiv răsună melodii diferite. Şi este firesc pentru că provin din medii spirituale cu totul diferite. Fundalul spiritual al satului evreiesc diferă de cel al satului arăbesc. Viaţa spirituală a individului este determinată de factorii sociali şi culturali specifici comunităţii din care provine, în sentimentele şi atitudinea unui individ manifestându-se moştenirea istorică a comunităţii căreia îi aparţine. Dacă urmărim firul raţiunii, de la peisajul lumii înconjurătoare până la peisajul universului lăuntric al spiritualităţii şi simţămintelor, nu ne va fi dificil să înţelegem în ce constă muzica palestiniană şi rolul creatorilor acestei muzici. Artistul creator este membru activ al unei comunităţi spirituale care descrie, prin intermediul cuvintelor, culorilor sau muzicii, peisajul,  întâmplările şi viaţa  reflectate de oglinda sa lăuntrică. Dacă doreşte ca această reflectare să fie autentică ea trebuie să fie în consonanţă cu spiritualitatea comunităţii sale. În acelaşi timp artistul poartă în sine într-un mod mai intens istoria şi tradiţiile comunităţii sale spirituale şi, mai ales, specificul concentrat al acesteia. Poeul Ady şi Béla Bartók sunt cei mai importanţi reprezentanţi ai spiritualităţii maghiare adevărate, cei care o exprimă cel mai bine.

*

Afirmaţia lui Arnold Schönberg, amintită anterior, potrivit căreia artistul nu descrie cauza externă ci reflectarea ei lăuntrică, constituie baza tuturor teoriilor despre artă.

Iată un exemplu: Orchestra Palestina a prezentat de curând Simfonia a VII-a, „Leningrad”, de Dmitri Şostakovici. E greşit ca ascultând-o să-ţi imaginezi că în această simfonie Şostakovici descrie războiul şi blocada oraşului, inamicul, atacurile aeriene şi tancurile, mai exact recuzita externă a războiului. Compozitorul, (după cum declara el însuşi) vorbeşte despre oamenii din oraşul asediat, despre apărătorii lui, mai ales despre trăirile lor, prezentând aspectele psihologice ale realităţii: suferinţa, sacrificiul eroic, rezistenţa, încrederea nestrămutată în victorie, iată ce exprimă Simfonia Leningradului. Impresiile unei imense tragedii. Nu e de mirare că toţi oamenii din tabăra care se împotriveşte fascismului se identifică cu muzica lui Şostakovici.

*

Revenind la muzica palestiniană şi analizând caracteristicile interne şi externe ale işuvului[2], se ridică întrebarea dacă se poate vorbi despre o comunitate cu o spiritualitate unitară într-o ţară a cărei populaţie (mă refer exclusiv la işuv) a venit din diferite părţi ale lumii? Pentru că evreii din ruşi, polonezi, germani, din Europa de sud-est, precum şi cei nord-africani sau din Asia Mică, poartă în sine spiritualitatea şi sentimentele specifice unor culturi diferite. Melomanii evrei din Rusia se jură pe Ceaikovski, cei din Germania pe Wagner şi Brahms,  iar maghiarii pe Bartók şi Kodály. Se pune întrebarea dacă putem vorbi despre un univers spiritual specific şi unitar, dacă orientarea intelectuală a componenţilor ei este atât de diversă? Oare din aceste culturi de o mare diversitate se va putea forja o formă spirituală specifică, corespunzătoare condiţiilor locale ?- Cred că dacă nu vom judeca nerăbdători şi doar pe baza situaţiei actuale, răspunsul este un „Da” hotărât. Viaţa reală, clima, condiţiile sociale, economice şi politice vor deveni forţele care vor duce la îndeplinire acest proces de contopire, indiferent de orientarea indivizilor de diferite culturi şi spiritualităţi. Cei care nu vor fi capabili să se adapteze – după cum afirmă şi legile naturii – sunt condamnaţi la pieire. Este un fenomen constatat zi de zi. Părintele abia bâiguie în ebraică, dar copiii vorbesc, învaţă şi simt în această limbă. Teatrul şi presa în limba ebraică devin tot mai rentabile, pentru că numărul celor care înţeleg un spectacol sau un articol de ziar în ebraică, este tot mai ridicat. Tot mai mulţi, mai ales cei reveniţi din asimilaţie, descoperă că spiritualitatea noastră naţională are un trecut măreţ şi produse culturale de mare calitate. Şi compozitorul palestinian caută legăturile cu materializarea geniului muzical evreiesc. Simte şi aude străvechii psalmi, lamentaţiile lui Iov şi Cântarea Cântărilor, scolastica babiloneană şi Talmudul. Simte modul în care scriau seniorii poeziei din epoca arabo-spaniolă: Ibn Ezra, Iehuda Halevi şi Ibn Gavirol, care cântau, într-o ebraică elegantă, despre evreitate , despre Dumnezeu şi Sion, despre femeile frumoase şi viaţa mai bună. Spiritualitatea noastră din epoca aceea era unitară şi specifică.

*

Să luăm drept exemplu Biblia. Compozitorul trăitor în patria Bibliei are sentimentul că el este cel mai îndreptăţit, dintre toţi creatorii, să  scrie o muzică inspirată din Cartea Cărţilor. Simte că Scriptura vorbeşte despre această ţară mică şi, mai ales, despre tărâmul de necuprins care sălăşluia cândva în sufletul poporului trăitor pe aceste meleaguri. Dar dincolo de reminiscenţele unei istorii glorioase, Biblia conţine într-adevăr numeroase exemple muzicale concrete. Se cuvine să ştim că dedesubtul şi deasupra cuvintelor textului ebraic al bibliei, se găsesc nişte semne mărunte, care în ebraică poartă numele de „ taamey krya”, expresie care se poate traduce prin intonare corectă a recitării. În cărţile sfinte ale tuturor popoarelor antice regăsim aceste psalmodieri. Aşa se întâmplă la serviciul divin catolic, la citirea Coranului sau la a Vedei sanscrite. Potrivit unor savanţi semnele de cantilaţie din Biblie datează din perioada revenirii lui Ezra din robia babiloneană, ba mai mult, unii sunt de părere că ar fi fost inventate de Ezra însuşi, cu scopul de a uşura înţelegerea textului biblic de evreii eliberaţi din robie. Alţi savanţi cred că aceste semne, denumite şi tropi, datează dintr-o perioadă mult mai târzie, din veacurile al IV-lea sau al V-lea de după Cristos. Probabil că frânturile de melodii înregistrate în tropi, sunt reminiscenţele unui exerciţiu muzical străvechi. Se presupune că ar fi fost cântate deja în perioada celui de al doilea templu. Ele sunt interesante pentru compozitorul palestinian modern pentru faptul că în aceste fragmente muzicale se manifestă stilul muzical evreiesc arhaic. Compozitorul palestinian, dornic să se dezbare de influenţele străine aduse cu sine din Europa, caută şi alte surse ale caracteristicilor muzicale ale poporului nostru. Ştim de la Bartók că unul dintre izvoarele sigure se găseşte în folclor,  în melodiile simple cântate de toată lumea şi moştenite de la o generaţie la alta. Nimeni nu mai ştie cine le-a compus, avem impresia că însuşi poporul. Dar unde sunt melodiile  populare care exprimă spiritualitatea noastră comună? Ştim din lucrările marelui nostru folclorist, Idelssohn, că acele comunităţi care au reuşit să-şi păstreze câte ceva din obiceiurile, cultura, poeziile şi cântecele liturgice şi laice străvechi, au trăit în Europa de est şi în jurul Mediteranei. Însă, din motive lesne de înţeles, compozitorul palestinian este interesat mai mult de tradiţiile muzicale ale evreilor babiloneni, yemeniţi, persani şi nord-africani, întrucât atât condiţiile lor climatice cât şi înrudirea cu popoarele semite din vecinătate, le apropie mai mult de condiţiile de viaţă, limba şi temperamentul evreilor din Palestina şi tocmai de aceea autenticitatea lor evreiască a fost mai puţin alterată decât a celor din Europa răsăriteană. Acesta este motivul pentru care compozitorul palestinian modern prelucrează cu atâta plăcere cântecele populare babilonene, persane şi sefarde, al căror interpret autentic este Bracha Tzfira[3]. În vocea şi modul său de interpretare se manifestă caracteristicile ancestrale ale poporului nostru care nu au putut fi alterate de nicio influenţă străină. Vă mărturisesc că şi eu însumi, ascultând-o pe Bracha Tzfira,  am simţit pentru prima oară ce înseamnă o melodie semită, ebraică. Am învăţat foarte mult de la ea.

*

În încheiere am să vorbesc pe scurt despre un alt factor esenţial în munca unui compozitor palestinian: limba ebraică. Nu mă refer doar la aspectele spirituale şi ideologice ale limbii, ci pur şi simplu la influenţele ei muzicale. Fiecare muzician ştie că şi cele mai elevate lucrări simfonice pot fi reduse la ritmul şi metrica unor melodii populare simple. Dar melodiile populare au un ritm şi o intonaţie proprie limbii în care sunt cântate. (Iată de ce e atât de dificil să cântăm în limba maghiară ariile operelor scrise pe ritmul şi metrica limbii italiene, cu totul diferite de cele maghiare). Se înţelege de la sine că muzicianul care vrea să compună muzică palestiniană, n-o poate face fără cunoaşterea temeinică a limbii ebraice. Muzica sa va face parte din tezaurul spiritual al acestui popor numai dacă ritmul şi intonaţia ei va corespunde limbii istorice vorbită de comunitatea de aici. Compozitorul palestinian aude în adâncul sufletului sunetul limbii în care eroii istoriei noastre străvechi, profeţii căutători de Dumnezeu şi de om, au vestit legea omului deplin şi au cântat prima oară psalmii pe care şi-i revendică întreaga omenire cultă. Noi nu ne mirăm că Freud considera ebraica o limbă „extrem de poetică” sau că Toscanini a declarat că „ebraica este o limbă potrivită, par excellence, muzicii”. Un laic nici nu-şi poate imagina cât de plăcut şi de comod este să pui pe muzică limba ebraică.

În final vreau să răspund la întrebarea: „ Ce vrea compozitorul din Palestina?” Răspunsul cred că e limpede: să construiască în patria străveche o casă spirituală pentru poporul său. Să-i unească pe cei reveniţi într-o comunitate care să împărtăşească aceleaşi idei şi sentimente. Să continue drumul spiritual cu care a dăruit lumii Biblia şi, în vremuri de primejdie, să le spună fraţilor săi – dar şi celorlalte popoare, cuvintele cântate de psalmistul de odinioară: „Lo amut ky ehhya „-  Nu mor, pentru că voi trăi.

(traducerea Andrea Ghiţă)

Ar fi interesant de analizat, la aproape 70 de ani distanţă, în ce măsură s-a împlinit viziunea lui Alexander Uriah Boskovich despre muzica israeliană şi dacă acest răstimp a fost suficient pentru forjarea unei spiritualităţi israeliene.

 


[1] Am omis introducerea în care autorul vorbeşte despre cât de dificil îi e unui compozitor să vorbească despre muzică în cuvinte

[2] işuv – comunitatea evreiască din Palestina

[3] http://fr.wikipedia.org/wiki/Bracha_Tzfira

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Thomas Lewin: (12-5-2011 la 00:49)

    Emotionant,pilduitor…EXCELENT!

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (15-5-2011 la 14:32)

    Un cititor mai tăntălău de prin Țara Moților întreabă: de ce vorbeau evreii din Transilvania ungurește și nu rrrrromânește? Aceeași întrebare pentru evreii din Basarabia: de ce vorbeau rusește și nu rrrrromânește?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • "Popa Zelu" alias "Radu Gligor, ziarist Alba Iulia": (15-5-2011 la 16:59)

    –în ce măsură s-a împlinit viziunea lui Alexander Uriah Boskovich despre muzica israeliană

    Pare o intrebare retorica, in textul lui Boskovich vorbeste de „compozitorul palestinian” nu cel isrelian. Exista un intreg folclor palestinian ce a aparut dupa 1948 si in care se lamenteaza „Nakba”- (dezastrul) refugiatilor palestinieni.

    La infintarea Israelului sa ales ales o soulutie mai practica, nu inexistentul „stilul muzical evreiesc arhaic” ci cel moldovenesc (Bucovina). Adica „Hatikvah” compus de Samuel Cohen in 1888. Samuel Cohen insusi a declarat ca melodia e o adaptare a unui cantec popular romanesc „Cucuruz cu frunza-n sus” (sau „Carul cu boi”, e aceasi melodie, le poti gasi pe YouTube).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghiţă: (15-5-2011 la 17:08)

    Sunt încredinţată că cititorii din Ţara Moţilor, ai revistei Acum, nu sunt tăntălăi. Totuşi am să răspund întrebării, arătând că evreii ardeleni din perioada interbelică aveau limba maternă maghiara, întrucât se aşezaseră în Ardeal în secolele XVIII – XIX, când limba dominantă era maghiara, la fel cum evreii din Regat aveau limba maternă româna, întrucât acolo româna era limba oficială.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • "Popa Zelu" alias "Radu Gligor, ziarist Alba Iulia": (15-5-2011 la 17:09)

    cucuruz cu frunza-n sus (zona Basarabia/Bucovina)

    http://www.youtube.com/watch?v=v43NBuFYW0g

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Andrea Ghiţă: (15-5-2011 la 17:19)

    Domnule Popa Zelu,
    Alexander Uriah Boskovich se referea la caile de urmat de compozitorii de muzica simfonica israeliana. Hatikva nu este o piesa simfonica, ci un cantec de speranta care a devenit imn. Exista, intr-adevra, o piesa simfonica inspirata din aceeasi melodie est-europeana ca si „cucuruz cu frunza-n sus”: Vltava, de compozitorul ceh Smetana.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • "Popa Zelu" alias "Radu Gligor, ziarist Alba Iulia": (15-5-2011 la 17:37)

    A.Ghita–Hatikva nu este o piesa simfonica, ci un cantec de speranta

    interesanta clasificare, avem muzica populara (folk), culta (simfonica) si… muzica „de speranta” (un nou gen muzical ?!).

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • vlad pohila: (11-7-2011 la 12:19)

    Domnule Petru Clej,

    Am citit cu o anumită întîrziere articolul de mai sus, respectiv, comentariul Dvs.
    Multe am admis, destule am tratat cu rezerve în scrierile şi în comentariile Dvs.; de data aceasta înscă, vorba ceea, m-aţi dat gata… Asta m-a şi făcut să Vă scriu, în premieră, de altminteri.

    „Un cititor mai tăntălău de prin Țara Moților întreabă: de ce vorbeau evreii din Transilvania ungurește și nu rrrrromânește? Aceeași întrebare pentru evreii din Basarabia: de ce vorbeau rusește și nu rrrrromânește?”

    Dacă nu era aici semnătura Dvs., eram convins că textul (comentariul) este scris de unul dintre cei mai jegoşi românofobi (şi, inerent, eurofobi, americanofobi, iudeofobi, ţiganofobi…) de la Chişinău, de „faimosul” Vasile Stati, bunăoară – pînă acum, numai la el am văzut să scrie cineva „rrrrroneşte”… (cine scrie mai mulţi de „r”, arată că e mai calificat în „materie”!…)

    Nu cred ca ar conta pentru Dvs. cît de cît opinia mea…
    Îmi amintesc însă, că eraţi cîndva inclus într-un ghid al celor mai buni ziarişti din Vest, autori de limbă română şi, într-un fel, ataşaţi sau cel puţin cu un respect elementar pentru valorile româneşti.
    Acum însă observ ca aveţi, aşadar, cititori tăntălăi – dintre români, desigur, pentru că dacă scria un ungur, un german sau un evreu orice naivitate, orice inepţie, aveaţi, cu certitudine, altă reacţie, alt limbaj.
    Or, tăntălăul român e aşa numai pentru că V-a pus o întrebare… hai să-i zic aşa, mai naivă, deşi, întru totul motivată… Că doar nu pot avea toţi pregătirea şi nici abordările Dvs. Dar despre aceasta să fie oare vorba? Mai curînd, la mijloc e cu totul altceva. Încercaţi să convingeţi şi pe alţii – nu obligatoriu tăntălăi – că lucrurile stau altfel… Teamă mi-e că nu veţi (mai) izbuti.
    Altfel, Vă urez numai bine în toate,
    Vlad Pohilă

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • vlad pohila: (11-7-2011 la 12:24)

    P.S. – Mii de scuze, am uitat să mă prezint: sînt un ziarist din Chişinău.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (11-7-2011 la 13:07)

    Domnule Pohila, daca am folosit acei termeni, inseamna ca asa este. E vorba de un fost politruc ceausist, prima generatie incaltata, transformat dupa 1989 in ultra-nationalist, xenofob, antisemit, rasist si care a calomniat si amenintat in mai multe randuri pe cei care scriu la revista ACUM. Ma intriga faptul, domnule Pohila ca ati putut cadea in plasa protocronista, care, vai, face inca ravagii in Republica Moldova. Oameni ca tantalaul ultra-nationalist din Tara Motilor terorizeaza in mod virtualpe aceia care fac opinie disonanta cu gretoasa demagogie patriotarda care ineaca internetul romanesc. Faptul ca folositi limbajul pe care-l folositi si ma mai si comparati cu Vasile Stati arata confuzia in care traiti. Mai mult nici nu-mi voi irosi timpul cu dumneavoastra.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • itzhak bareket: (16-1-2014 la 13:57)

    Mai toate comentariile pe care le-am urmarit cu atentia cuvenita nu ajung la nivelul incantator al discursului, academic si popular in aceiasi masura, tinut la vremea lui de raposatul compozitor URIA BOSKOVICI, eminent tradus de d-na ANDREA GHITZA.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Tzvi Saita: (16-1-2014 la 20:45)

    …ca sa nu zic ca Boskovicz are un nepot care locuieste aici, in Sydney, Gabi Boskovitz, avocat fost conferentiar uiversitar in…..chimie, pe care il conosc f. bine si care, desi nascut la BPesta, imi tot aminteste de unchiul sau compozitorul si de originea familiei in Cluj – NAPOCA, daca nu va suparati, sau Kolozsvar-Napoka.
    Inca citeva chestii. Evreii din Ardeal, nascuti inainte de 1919, parintii mei de ex.,initial NU rupeau UN civint in romaneste. Erau de ciltura ungara si germana.
    Dupa 1919, insa, aceeasi evrei care au ramas in Ardeal s-au educat f. bine in limba romana, a cultural shift pe care NU toti ungurii ne-evrei au facut-o. In secuime si ASTAZI vei gasii oameni care nu numai ca refuza sa vorbeasca romaneste, dar chiar daca ar vrea nu ar sti cum s-o faca. La Tg. Mures, unde am fost dese ori dupe ’89, am dat peste oameni a caror limba romana, desi nascuti dupa ’44, era catastrofala si, de ce nu incredibil de „haioasa”. De exemplu intr-o zi geroasa unul mi-a spus:
    ” este asa de frigul ca miau inghit miinile „, altul , un barbat : ” sint bolnavA cu plamintul „. Citi si scris in romneste….soha ( niciodata, ung ).
    Evrei, pasami-te, tot in Tg. Mures, vorbeau impecabil ungureste, da, dar si f. corect romaneste, unul si unul.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193