caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Din straiţa lui Grigurcu

de (24-4-2011)
9 ecouri

Laszlo Alexandru publicist, eseist si polemist clujean

Am renunţat de vreo cîteva luni să mai citesc provinciala revistă Acolada. Toate numerele seamănă între ele, la o rigoare pot fi interşanjabile. Rubricarzii îşi au, fiecare, pagina, pe care o umplu zelos cu aceleaşi cuvinte. Se ştie dinainte cine anume îl va înjura pe Băsescu (de obicei editorialul, scremut în şuvoaie groase, păstoase), cine anume îşi va evoca adolescenţa, cine anume va face temeneli de înfrumuseţare a extremei drepte interbelice, cine anume va broda persiflator pe marginea dosarelor CNSAS etc. Totul e acolo, neschimbat, îndată ce-ţi arunci privirile. De ce să te mai oboseşti?

Pentru diversitate (şi diversiune) sînt presărate referinţele crucişe. De pildă semnatarul din pagina 10 îl laudă pe comentatorul de la pagina 3, autorul de la pagina 5 se disociază de aceiaşi autori pe care îi combate şi publicistul de la pagina 17. Iar prin paginile 7, 12 şi 23 sînt presărate anunţuri şi imagini de la festivităţile de premiere a activităţii colaboratorilor din paginile 4, 16 şi 25. O mare familie mulţumită. De ce să-i mai deranjeze şi alţii, citindu-i?

Cum am fost bolnav în zilele acestea, am avut iresponsabilitatea de-a lua totuşi la răsfoit ultimele şase numere din Acolada. Pe lîngă impresia acută că n-am ce căuta pe-acolo, mi-a rămas gîndul la comentariul – literar, fireşte – semnat de Gheorghe Grigurcu în nr. 12/2010, p. 3. Se cheamă Un spirit curajos şi elogiază opiniile lui Nicolae Florescu (cel cu rubrica de la p. 22). Voi comprima aici argumentele pescuite din straiţa lui Grigurcu – doar atît că voi schimba conceptul în jurul căruia dau ele tîrcoale, tocmai pentru a le scoate în evidenţă absurditatea.

După etapa comunistă, care ne-a interzis accesul la libertatea cuvîntului, nici perioada actuală nu este lipsită de anumite servituţi ale gîndirii, care ne interzic să rostim adevărul pînă la capăt. Ne ferim, bunăoară, să ne pronunţăm sincer în legătură cu autorii care au… platfus. Este adevărat că, în literatura şi lingvistica românească, purtătorii de platfus au avut contribuţii importante. Iar în timpul celui de-al război mondial, oamenii cu platfus au fost persecutaţi îngrozitor. Să nu uităm însă că numeroşi indivizi cu platfus s-au pus ulterior în slujba stalinismului şi au contribuit la instaurarea Gulagului, care prin extinderea sa cronologică a fost chiar mai amplu decît Holocaustul. Dar “corectitudinea standard” ne interzice să ne referim la păcatele ulterioare ale celor cu platfus, invocînd mereu suferinţele lor anterioare.

Nicolae Florescu ar fi curajosul care, “cu lăudabilă hărnicie”, continuă să ne dezvăluie fără inhibiţii rolul mîrşav al autorilor cu platfus. El se referă, bunăoară, la cunoscutul procuror stalinist Silviu Brucan, metamorfozat după 1989 în profet al democraţiei nord-atlantice. Sau la “antiheideggerianul Nae Tertulian”, filosof marxist eşuat la Sorbona. Sau la “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. “Cine a dirijat atunci, cum, în ce mod, cu cîtă bunăcredinţă, o asemenea deteriorare a valorilor elementare în cultura română? Cine a batjocorit conştiinţa intelectuală prin astfel de fraude morale la nivelul societăţii româneşti? Cine a produs aceste rebuturi mentale profund dezaxate spiritual, pe care se sprijină actualmente viaţa noastră socială?”, se întreabă inflamat amicul Florescu. Iar celălalt amic, Grigurcu, îi arată cu degetul pironit acuzator: ei, oamenii cu platfus!

Nu e prea limpede cum nişte oameni cu platfus pot fi răspunzători de tragedia generalizată şi pluridecenală a unui neam glorios, dar astea-s chichiţe în care nu e bine să intrăm acuma. Important e să subliniem cu satisfacţie că marele curajos Florescu nu se limitează la diagnoze istorice, în legătură cu purtătorii de platfus. Nu. El îi ia la tărbacă şi pe cei din prezent. Bunăoară Z. Ornea e un “remarcabil istoric literar”, dar vai, “incapabil să poarte un dialog”, din cauza platfusului. Sau iată activitatea de la Yad Vaşem a lui Leon Volovici, care “deformează realitatea istorică în prezentarea contextului interbelic românesc”, în funcţie de interesele sale de om cu platfus, atunci cînd editează Jurnalul lui Mihail Sebastian. Ca să nu mai spunem că şi acesta din urmă, cu oarecari calităţi la vremea lui, a suferit de platfus. Cartea lui postumă are anumite lucruri, nu zic nu, dar cum de-a ajuns aşa elogiată, în ţară şi străinătate? Cu toate că s-au publicat la noi şi alte cărţi, mult mai semnificative. Aha, păi e clar: a fost sprijinită de complicitatea multor altora cu platfus.

În schimb, ce tristeţe, “corectitudinea politică” a venit să izbească abuziv în scrierile publicistice ale lui Paul Goma, “care conţin comentarii nu tocmai măgulitoare privitoare la comportarea unor”… oameni cu platfus, “mai cu seamă la cedarea Basarabiei, în 1940”. Dom’le, vocea marilor adevăruri nu mai e recunoscută în ziua de azi.

Fireşte că, în astfel de circumstanţe, Nicolae Florescu ar putea fi acuzat de… anti-platfusism. Dar aşa ceva este pur şi simplu neadevărat. După cum ne îmbrobodeşte preţios-ridicul criticul “literar” Gh. Grigurcu, “din cîte ştim, nicăieri în analizele lui Nicolae Florescu nu apar concepţii…” ne-platfusiste. “Indicarea unor indivizi situaţi în zona compromisului, aparţinînd, fie şi în număr mare, unei etnii nu echivalează cu o discriminare, ci, dimpotrivă, muşamalizarea, trecerea sub tăcere a fenomenului indică cel puţin un fals prin omisiune”.

Iar Gheorghe Grigurcu îşi continuă pînă la exasperare comentariul duplicitar, în care selecţionează o pletoră de exemple negative, din sectorul celor cu… platfus, pe care îi ţintuieşte la stîlpul infamiei. El, în schimb, se ascunde ba în spatele “curajului” opiniilor din societatea democratică, ba în spatele umerilor cărţii lui Nicolae Florescu, ba în spatele martorilor interpuşi, pescuiţi în mod oportun. Alţi şi alţi scriitori cu platfus, care îşi permit să dea “lecţii politice poporului român” sînt veştejiţi de vajnicul luptător de la Acolada: I. Ludo, Ury Benador şi I. Peltz (din perioada interbelică), Baranga, Davidoglu, Veronica Porumbacu, Maria Banuş, Crohmălniceanu şi mulţi nenumiţi, care “fac aceeaşi treabă de lichelism”.

Poate că e cazul să lăsăm deoparte exprimarea alegorică. Cititorii au înţeles deja că, acolo unde eu vorbesc despre oameni cu platfus, Gheorghe Grigurcu îi numeşte limpede pe evrei. Rar mi-a fost dat să citesc un text de o asemenea perfidie, care sub aparenţele cronicii literare include o amplă paletă de stratageme ale discursului antisemit.

Gh. Grigurcu îşi grupează ţintele mai întîi după originea lor etnică, şi abia apoi după concepţiile sau faptele lor. Aş putea subscrie şi eu la reproşurile pe care le lansează, nominal, la adresa unora dintre cei pe care îi enumeră. Dar de ce să fie oare mai relevantă provenienţa evreiască a lui Silviu Brucan, de pildă, în comparaţie cu abuzurile sale comuniste, totalitare? Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

Un amănunt deloc lipsit de importanţă ţine de faptul că, în timp ce unii evrei persecutau, alţii erau persecutaţi. Atunci cînd Silviu Brucan azvîrlea oamenii în puşcărie, Belu Zilber zăcea după gratii (şi aici mă refer strict la originea lor etnică, fără a mai lua în considerare celelalte aspecte ale biografiei lor). Dacă Grigurcu nu le explică cititorilor săi – în mod limpede şi onest – că evreii s-au aflat atît printre călăi, cît şi printre victime, ci le prezintă o realitate trunchiată tendenţios, cu scopul diabolizării unei comunităţi, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

O manevră transparentă a lui Gh. Grigurcu ţine de recalibrarea strategică a trecutului, prin accentuarea culpei evreilor şi ascunderea în peisaj a vinovăţiei româneşti. Pentru prima dată aflu – de la cuplul Grigurcu & Florescu – de faptul că s-ar putea vorbi despre “epopeicele vremuri ale Anei Pauker”. Pînă acum eu auzisem vorbindu-se de vremurile lui Gheorghiu-Dej şi de epoca lui Ceauşescu. Dar iată că, în diagnozele specialiştilor cu ochelari de cal, şefii comunismului românesc sînt pitiţi pe după piersic, iar secunzii lor vremelnici, rapid îndepărtaţi de la pîrghiile de decizie, ne sînt agitaţi ostentativ pe sub priviri. Pînă cînd Gheorghe Grigurcu nu le oferă cititorilor săi o perspectivă onestă, corect echilibrată, asupra comunismului românesc din secolul trecut, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.

Nu-mi rămîne decît să regret că admiratorul încăpăţînat al lui Nae Ionescu se apucă la bătrîneţe să refacă, pe cont propriu, o similară involuţie catastrofală, de la centrul adeziunilor politice către extrema spectrului. Şeful Cuvîntului: de la regalism la legionarism şi antisemitism. Şeful Acoladei: de la crezul democratic, occidental şi anticomunist – la venerarea fasciştilor interbelici şi diabolizarea evreilor.

Cea mai amară decepţie a mea din aceste zile şi săptămîni are o statură scundă, o siluetă subţiratecă, o vorbă molcomă şi poartă în buzunar buletinul de identitate al lui Gheorghe Grigurcu.

Ecouri

  • Matei Mircioane: (25-4-2011 la 07:36)

    Excelent articol, nu numai despre… platfus, ci şi despre încremenirea în tipare a unor (multor) publicaţii. Zic, excelent, pentru că, după ce am citit primele două pasaje, m-am cutremurat. Şi dacă cititorul se cutremură, înseamnă că se întâmplă ceva cu el, poate chiar se trezeşte. Păi, şi eu am scris la astfel de publicaţii, în care ştiam dinainte despre fiecare rubrică ce va conţine şi rubricard ce va scrie. Brr, pericolul ăsta ne paşte în tot momentul şi, sincer, nu mi-am bătut capul cu el, până nu mi-a fost revelat de către Laszlo Alexandru. Ce ar fi de făcut? Poate, din când în când, să demolăm schemele de grup sau schematismele personale şi să le reconstruim. De aceea zic, şi demolatorii au rostul lor. Nu aceia care dau cu bomba, ci aceia care ne conving de necesitatea demolărilor, pentru a face loc unor construcţii noi.

  • Ovidiu: (25-4-2011 la 08:54)

    @Laszlo Alexandru „Dacă Grigurcu nu le dovedeşte cititorilor săi – în mod mai presus de orice îndoială – că Brucan a acţionat, în anii ‘50 ai secolului trecut, în calitate de evreu şi nu în calitate de stalinist impenitent, discursul gazetarului de la Acolada are incontestabile accente antisemite.”

    Fără a avea pretenţia să demonstreze că e vorba aici de un interes etnic trebuie menţionat că situaţia nu a fost specifică României.La fel a fost şi în cazul conducerilor comuniste instalate cu forţa de URSS în Polonia şi Ungaria ( lucru dealtfel recunoscut şi de istoricii evrei- Jaff Schatz, The Generation: The Rise and Fall of the Jewish Communists of Poland, Berkeley-1991)
    Toţi cei trei lideri comunişti care au dominat Polonia între 1948 şi 1956 : Berman, Boleslaw Bierut, şi Hilary Minc, au fost evrei.
    Analog în Ungaria, regimul lui Mátyás Rákosi (Mátyás Rosenfeld), conducerea era dominată de etnici evrei. În perioada respectivă (anii 50) circula o gluma în Budapesta : „De ce există un maghiar în conducerea de partid ? Un ‘goy’ trebuie să aprindă lumina în zilele de sâmbătă”

  • Lucian Herscovici: (25-4-2011 la 15:08)

    Imi aminteste de I. Ludo: sunt vinovati evreii si biciclistii. De fapt, afirmatia fusese – initial – a scriitorului evreu italian Dino Segre, cunoscut sub pseudonimul Pitigrilli.
    Cineva l-a intrebat pe Ludo, de ce sunt vinovati biciclistii. Iar Ludo i-a raspuns ca nu intlege de ce sunt vinovati evreii…

  • Laszlo Alexandru: (26-4-2011 la 14:56)

    @ Ovidiu. Daaaaa, si in Romania a fost plin de evrei, la cele mai inalte foruri ale conducerii comuniste. De pilda au fost Itzic Gheorghiu-Dej, Shtrul Ceausescu, Iliescu Rosenfeld etc. etc. Putem zice ca ne-am coordonat cu celelalte state europene inca de-atunci, din anii ’50-’60. Am intrat in Europa…

  • Vlad Solomon: (27-4-2011 la 12:01)

    Cu totii stim ca revolutia din 1989 a avut ca scop detronarea Anei Pauker.

  • Petru Clej: (27-4-2011 la 13:11)

    Principalul conspirator anti-Ana Pauker fiind Silviu Brucan.

  • Gheorghe Campeanu: (28-4-2011 la 10:23)

    @ Domnului Laszlo Alexandru.

    Oportun si bine argumentat demersul dvs. despre proclivitatile anti-platfus ale criticului literar G. Grigurcu. Am incetat de un numar de ani sa mai citesc productiile lui din RomLit, exact din motivele mentionate in interventia dvs.

    Cand ajung sa va citesc articolele si pamfletele de pe blog, o fac intodeauna cu interes si placere. Sint , cu alte cuvinte, un fan. Tocmai de aceea as dori sa va sugerez ca unele din remarcile despre Silviu Brucan sint inexacte. O fac, in special pentru ca va pretuiesc publicistica (atit cit reusesc sa o urmaresc), dar si pentru ca intamplator, Silviu Brucan este un personaj (subiect) despre al carui rol cred ca am poate o mai adanca intelegere si cunoastere decit cititorii dvs., si, poate chiar (daca puteti fi de acord) decat domnia voastra.

    Sintem de acord ca originile etnice ale lui Silviu Brucan sint total irelevante in legatura cu gravele lui transgresiuni. Sintem de acord ca Silviu Brucan a fost unul dintre cei care au contribuit enorm la incitarea la intoleranta si spirit totalitar in procesul consolidarii puterii comuniste in Romania anilor 1944-1955. Sintem de acord ca pozitiile lui publice ancorate in cele mai rigide convingeri staliniste au sprijinit instaurarea dictaturii, distrugerea culturii si aservirea intereselor tarii. Lista pacatelor sale este lunga, si ar fi absurda (ridicola) orice incercare de a o cosmetiza sau rescrie intr-o lumina mai favorabila.

    Dar, Silviu Brucan nu a fost „cunoscutul procuror stalinist”, ori nici macar un necunoscut procuror (fie el si ne-stalnist). Atributiile lui erau cu totul altele. Sotia lui, Alexandra Sidorovici a fost de fapt procuror al poporului in anii aceia. In acelasi efort de a descrie corect si informat rolul sau nefast, as adauga ca Silviu Brucan nu a detinut niciun fel de pozitie din care „azvarlea oameni in inchisoare” (romani, evrei sau de alte nationalitati conlocuitoare – pt. a utiliza acea fermecatoare sintagma a vremii). Ca si in prima ipostaza, altele erau functiile cu care il insarcinase partidul comunist sa-si aduca obolul la faurirea unui viitos luminos in paradisul proletar.

    Aceste precizari nu sint menite sa ofere nici scuze, nici argumente intr-o posibila polemica. Ele sant fapte si nimic mai mult. For full disclosure, doresc sa ‘marturisec’ ca scriu ce scriu mai sus, fiind si cineva care a avut o relatie de amicitie cu Silviu Brucan, dar nu una care sa-mi distorsioneze perceptia despre trecutul lui.

    Cu cele mai bune ganduri din Washington
    Gheorghe Campeanu

  • Laszlo Alexandru: (28-4-2011 la 12:59)

    Domnului Gheorghe Campeanu.

    Va multumesc pentru detaliatul comentariu. Dupa cum vedeti, nu prea exista deosebiri majore de perspectiva intre cele scrise de mine si cele constatate de dv.

    Sigur ca Brucan a fost un „procuror” stalinist doar figurat vorbind, prin activitatea sa proeminenta de la „Scinteia”. Probabil stiti prea bine ca presa de-atunci, fiind aservita puterii comuniste, avea rolul de dulau care dezlantuie atacurile preliminare, pentru devastarea imaginii publice a viitoarei victime (fie ca se numea Maniu, Bratianu sau vreun altul). Apoi apareau procurorii „pe bune”, care luau adversarul politic si-l aruncau in puscarie. Unde se murea efectiv…

    Permiteti-mi, in acest context, o scurta confesiune. Profesoara mea de franceza din liceu, la Cluj, care m-a ajutat enorm cu generozitatea ei sufleteasca, se numea Ileana Gherasim. Avea numele de fata Lia Lazar si a fost fiica demnitarului taranist Ilie Lazar. Am reintilnit-o dupa 1990, in doua-trei vizite nostalgice la domiciliul sau, inainte de-a se stinge din viata. Intr-una din acele ocazii mi-a aratat scrisoarea pe care o primise de la… Alexandra Sidorovici, fosta procuroare (de adevaratelea).

    Pe scurt: dupa decembrie ’89, Lia Lazar/Gherasim, deja femeie in virsta, la pensie, i-a scris fostei procuroare (de asemeni pensionate) Sidorovici, intrebind-o: de ce i-a facut toate acestea, de-a lungul vietii? De ce tatal ei, Ilie Lazar, a fost atacat in „Scinteia” de catre Brucan, iar apoi azvirlit in puscarie de catre Sidorovici? De ce ea, Lia Lazar, a fost arestata si aruncata dupa gratii citiva ani, pentru singura vina de-a fi fost fiica tatalui sau?

    Intimplator am vazut cu ochii mei scrisoarea de raspuns, pe care Lia Gherasim o primise. Era redactata pe un ton condescendent, de (foarte) sus in jos, recomandindu-i fostei victime sa nu mai rascoleasca trecutul, ca n-are rost, ca ea e oricum tinara si nu pricepe (!!) etc. etc.

    Cam asta e cu fostii procurori si cu actualele victime…

    Un salut amical din Cluj,
    Laszlo Alexandru

    P.S. Sotul de mai apoi al Liei Lazar, domnul Gherasim, a fost de asemeni detinut politic. Din cite stiu, a fost unul dintre supravietuitorii infioratorului Experiment de la Pitesti.

  • Michael Shafir: (2-5-2011 la 05:45)

    I-am spus-o si personal prietenului Laszlo Alexandru, deci pot s-o fac si in scris si public: mirarea nu consta in anti-platfusismul lui Grigurcu ci in tardiva ei descoperire. Ca sa spun lucrurilor mai pe sleau: Grigurcu n-o fi suferit de dragoste pentru platfusarzi nicicand, dar picioarele ii put de ani de zile!



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
Citește articolul precedent:
Omul, prietenul găinii?

[caption id="attachment_30527" align="aligncenter" width="150" caption="Găini fericite"][/caption] Mai întâi a fost omul, găina sau... amândoi?

Închide
3.239.97.34