Meniu pentru cei mici

iunie 5th, 2011

Excesele, devierile in alimentatia copiilor lanseaza un semnal de alarma parintilor, departamentelor de sanatate etc.

Recent m-am inrolat direct intr-un sir de actiuni de informare, constientizare, de dialog cu parintii si cu copiii in cateva supermarketuri din Virginia.

Un meniu destinat copiilor poate fi la fel de greu de conceput ca si o carte, un film.

Primul contact cu micii mei clienti aflati si ei la cumparaturi s-a produs cu multa delicatete intr-o prima etapa a dialogului cu acestia. Descrierea ingredientelor, infiriparea dialogului cu interlocutorii pe tematica retetelor, a preferintelor lor culinare nu se reduce la formula seaca din timpul comunismului Stiati ca

Interactiunea, intentia de a-i capta pe cei mici in a-si etala cunostintele legate de alimentatie, sa recunoasca legumele, fructele, produsele alimentare din galantar pregatesc succesul actiunii.

Am ales un meniu-fuziune Orientul Mijlociu si Mexic.

Este vorba despre un nou tip de sandvis, cunoscut in America de Nord sub numele de wrap (a inveli) ori tortilla in varianta tarii de origine, Mexic.

Foile de tortilla se aseamana cu clatitele, sunt mult mai fine, sunt produse dintr-un amestec de faina de porumb si apa, presate la rece.

Dispunem un strat de humus, spanac proaspat, ardei gras taiat in cuburi mici, ceapa, piept de pui dezosat si taiat in cuburi mici (fiert sau fript pe gratar), un strat de salata de avocado – guacamole si se ruleaza asemenea clatitelor cu urda.

Sandivisurile gen wrap se taie in felii punand in evidenta un deliciu visual al culorilor verde, rosu, alb, galben, portocaliu si bej.

Nu cred ca trebuie sa tinem copiilor un discurs plictisitor, sfatos de tipul : “daca mananci te faci mare” si cu insiruirea valorilor nutritive ale ingredientelor.

Abia dupa ce intr-adevar degustarea ii convinge ca bucatele sunt delicioase nu numai la vedere, putem sa le amintim de Popeye, Bugs Bunny, Asterix si Obelix si  de binefacerile spanacului, ale morcovilor samd.

In final un ghidaj printre raioanele cu produse alimentare si deprinderea selectiei acestora in functie de ingrediente si de continutul ridicat de sare, zahar, grasimi marcat pe etichete, si mai ales verificarea datei de expiratie sunt de bun augur.

O atare actiune valoreaza mai mult decat cadourile ocazionate de ziua de 1 Iunie.

Remarc cu tristete ca o devotata activista americana Peace Corps, Doamna Natalie Montanaro aflata intr-un sat din Moldova nu suscita interesul niciunei emisiuni de televiziune. O persoana remarcabila, de inalta noblete sufleteasca coordoneaza un cerc al micilor bucatari din satul Brusturoasa, pe langa predarea limbii engleze.

Gheorghe la loteria vizelor

iunie 4th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

iunie 4th, 2011

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

iunie 3rd, 2011

Eilat

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Schimbări de politică

iunie 3rd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

iunie 2nd, 2011

I’ll have a Blue Christmas without you…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

România vs. Japonia

iunie 2nd, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

iunie 1st, 2011

Into the deep blue

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Roma antică

iunie 1st, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

mai 31st, 2011

Gingașul azuriu al oglinzii sufletului de copil

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Oameni de zăpadă

mai 31st, 2011

 

TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

mai 30th, 2011

Tucson- Influenţe mexicane-


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

La Hanul cu Tei

mai 30th, 2011

Elegie de mai

mai 29th, 2011

Noaptea – ceasornic destramat in zori

isi risipeste ultimele secunde,

gongul de aur urca apa si lumina,

rubinele tresar

invesmantate in clestar, zeite ultime

ale primaverii.

Bonjour Jeunesse !

mai 29th, 2011

Criza economica din ultimii ani a provocat o serie de schimbari in viata de zi cu zi a americanilor.

Reducerile locurilor de munca, disponibilizarile, recesiunea si inflatia confrunta populatia cu un regim restrictiv nemaintalnit de decenii.

Spre deosebire de multe alte tari, aici se ivesc alternative menite sa atenueze efectele colapsului financiar.: reducerea cheltuielilor inutile, gasirea unor magazine cu produse mai ieftine, renuntarea la concedii si mai ales la acceptarea unor solutii de compromis precum inchirierea in cuplaj.

Chiriile din zonele urbane mai generoase in locuri de munca ating preturi exhorbitante.

Daca in Romania inchirierea in comun a unui spatiu locativ se intalnea la studenti ori la generatiile de sateni plecati la oras, in SUA, aceasta practica se desfasoara pe toate nivelele de varsta, orientare profesionala si etnice.

Nu de multe saptamani am renuntat la un apartament costisitor in schimbul unei camere mai mici, intr-un cartier modest, o strada joasa cu multi arbori si cu copii jucandu-se in voie.

Colegii mei de inchiriere nu depasesc varsta de 28 ani.

Dan lucreaza ca vanzator intr-un magazin de jucarii, Jess este sofer de camion, Nick este bucatar, iar Derek electrician.

Casa aminteste de caminele studentesti. Dezordinea, muzica, du-te vino-ul si jocurile de carti caracterizeaza viata camarazilor mei intru gazdasi.

Nu-mi pasa de remarcile critice. Stresul provocat de plata unei chirii ridicate si teama pierderii locului de munca nu pot fi suplinite de confortul oricarui apartament luxos, mai ales ca o chirie costisitoare devine benefica pentru proprietarii imobilelor.

Partajarea spatiului locativ impune o noua civilizatie bazata pe respectul fata de celalalt, leaga prietenii si iti alunga singuratatea.

Nu fac o referire la anii mei de tinerete petrecuti in caminul studentesc iesean si nu persist in negura acelor timpuri. Incerc sa ma regasesc in preocuparile cotidiene ale mai tinerilor mei vecini pasionati de motociclete, de rafting, de pescuit.

Pentru a economisi din putinii bani castigati din greu gazdasii pun mana de la mana si cumpara alimente, detergenti, impart factura de electricitate si de internet.

Cluburile de noapte, barurile sunt evitate nu numai din pricina preturilor bauturilor, dar si din teama pierderii permisului de conducere.

Baietii au comandat un butoi de cinzeci de litri de bere prevazut cu frigider si cu toate accesoriile aferente. Costul berii se ridica la aproape o suta de dolari.

Subsolul devine loc de intalnire, povesti, ascultat muzica si vizionat filme.

In spatele casei e loc pentru gratare si pentru foc de tabara.

Spre deosebire de cartierele luxoase aici libertatea respira aerul tineretii adevarate, nu al beizadelei intinate de catre tati bogati si parveniti.

Noaptea nu e nicicand indeajuns de incapatoare visurilor si cu totii mergem tarziu la culcare, dar nimeni nu intarzie la serviciu.

Tineretea inseamna frumusete si permanenta.

Nu in mod intamplator poetul german Holderlin descrie inexplicabilul interes al lui Socrates pentru Albiciades:

“Wer das Tiefste gedacht, liebt das Lebendigste,
Hohe Tugend versteht, wer in die Welt geblickt,
Und es neigen die Weisen
Oft am Ende zu Schönem sich.”

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (IV)

mai 29th, 2011
Kuala Lumpur

Kuala Lumpur

Kuala Lumpur

Kuala Lumpur

Kuala Lumpur… Aterizez pe aeroportul destinat zborurilor low-cost către seară. Ştiu că oraşul începe undeva pe la 60 de kilometri depărtare. Standurile de taxi oferă turiştilor mai multe opţiuni: maşini luxoase şi relativ scumpe precum şi taximetre ceva mai vechi la un preţ rezonabil. La plecarea din capitala malaysiană aveam să optez pentru un taxi luxos, acum însă, nefamiliarizat cu diferenţele, aleg varianta prudentă a economisirii banilor. O alegere deloc fericită. Maşina e destul de obosită, mirosul din interior greu de suportat… Imediat ce închid uşa taximetrului, constat că şoferul este indian. Dacă are obiceiurile celor din propria sa ţară, înseamnă că vom umbla pe tot felul de străduţe până când vom ajunge la destinaţie. Câteodată, şoferii de taxi indieni au o incredibilă abilitate de a se rătăci. Nici nu e greu de altfel în traficul anormal din Delhi.

Îi arăt adresa, şoferul dă din cap şi mă asigură că ştie drumul, însă, asigurarea lui îmi sună periculos de familiar. Goneşte cu peste 100 de kilometri pe oră. Maşina nu dă semne de descompunere şi constat că în principiu în Kuala Lumpur se circulă cu viteză. Taximetristul încearcă să întreţină o conversaţie din care nu înţeleg mare lucru. Ajunşi în oraş, bănuielile încep să se confirme. Şoferul întreabă în stânga şi în dreapta, dar în cele din urmă ajungem. Îmi oferă cartea sa de vizită pentru cazul în care aş dori să-i solicit serviciile şi la plecarea către aeroport. O aşez în buzunar şi mai apoi o las într-unul dintre sertarele camerei de hotel, moştenire pentru cine ştie ce alt aventurier pe care proasta inspiraţie l-ar face să o folosească.

Hotelul arată rezonabil. In aceeaşi seară, hotărăsc să explorez împrejurimile. Capitala malaysiană te întâmpină cu mulţimea ei de zgârie-nori, cu Turnurile Petronas care se proiectează în noapte destul de alienant. Atmosferă eminamente urbană, strivitoare într-un anume sens, cu ceva haotic iniţial imposibil de definit cu exactitate. Înţeleg mai apoi că organizarea din Singapore, geometria oraşului şi ceva din calmul locuitorilor lui lipsesc în Kuala Lumpur.

A doua zi constatarea avea să-mi fie confirmată. Ca orice capitală-metropolă, Kuala Lumpur e destul de zgomotoasă, spaţiile pentru pietoni nu sunt întotdeauna generoase, ci invadate frecvent de maşini. Parcările sunt prea puţine, motiv pentru care trotuarele devin parcări ad-hoc. Chiar şi pe străzile din centrul oraşului, se circulă cu viteze ameţitoare. Ceea ce, însă, găsesc a fi cel mai deranjant e sistemul de semafoare. Ca pieton, aştepţi la infinit culoarea verde. De cele mai multe ori, asemenea celorlalţi, traversez pe roşu. Încerc totuşi un simplu experiment: să aştept culoarea verde. După zece minute renunţ. Într-o capitală în care maşinile circulă cu viteze alarmante, bănuiesc că proasta funcţionarea a semafoarelor e cauza destul de multor accidente.

Mallurile malaysiene, ca şi cele singaporeze de altfel, sunt gigantice. Metroul, însă, e destul de lacunar proiectat. Spectaculos, nimic de zis… Îl poţi vedea circulând pe deasupra oraşului şi, odată instalat înăuntru, ai senzaţia, datorită ecartamentului îngust, că zbori pe deasupra străzilor.

Linie de metrou deasupra orasului

Linie de metrou deasupra orasului

Între diferitele linii de metrou nu există o legătură facilă. Trebuie părăsită incinta metroului şi mers pe străzi unde numai norocul şi flerul individual te pot duce într-un interval de timp rezonabil către următoarea linie de metrou. Motiv pentru care, dacă destinaţia ta finală implică schimbarea metroului, nu îţi poţi cumpăra bilet decât până în staţia în care îl vei schimba. De acolo, Dumnezeu cu mila…

Pentru vizitarea Turnurilor Petronas, trebuie rezervate bilete în avans. Un număr redus, prestabilit, de turişti are privilegiul de a le vizita în fiecare zi. Pentru a avea o şansă, trebuie să te aşezi la coadă de pe la 6 dimineaţa. Chiar dacă aş fi cunoscut amănuntul, tot n-aş fi consimţit să fiu parte a unui sistem atât de bizar.

Kuala Lumpur. Turnurile Petronas reflectate intr-un zgarie nori

Kuala Lumpur. Turnurile Petronas reflectate intr-un zgarie nori

Turnurile Petronas

Turnurile Petronas

De-abia scăpat din comunism, am alergii violente, manifestate în diverse chipuri, de fiecare dată când trebuie să mă aşez la coadă… Nu contează pentru ce. Nu îmi rămâne, deci, altceva de făcut decât să admir Turnurile din exterior. Ele au fost construite între 1995 şi 1998. Fiecare dintre cele două turnuri, proiectat pentru a găzdui birouri, are 88 de etaje şi o înălţime de peste 450 de metri. La baza celor lor, un mall şi o serie de terase, o fântână arteziană şi un părculeţ…

Vizitez Jamek Masjid. Construită în 1905, ea e cea mai importantă moschee malaysiană. Impresionantă… În imediata apropiere, pe un spaţiu verde de dimensiuni apreciabile, pe un imens ecran se poate viziona, fără sunet, un meci de fotbal. Imaginea mi se pare demnă de reţinut. E pentru mine o metaforă a ceea ce ar trebui să fie mixtura dintre tradiţie şi modernitate în secol

Jamek Masjid

Jamek Masjid

Părăsesc Kuala Lumpur cu regret. E finalul călătoriei. Până anul viitor, Asia va însemna din nou India. Apoi, la anul, poate că vor urma alte destinaţii asiatice. Cel puţin asta îmi doresc. Sunt pe deplin conştient că, odată întors în Europa, nu voi avea foarte multe şanse de a călători în partea aceasta de lume. Odată cu trecerea timpului se va instala şi un soi de comoditate care mă va duce mai degrabă către spaţii confortabile, în care realităţile îmi sunt familiare, în care nu mai trebuie să trăiesc permanent cu toate simţurile în alertă, încercând să descopăr şi să învăţ…

Trei poeme de Vasile Muste

mai 29th, 2011

Vasile Muste Născut la Coruieni, Maramureş (30 ianuarie 1956).

Poet, eseist, jurnalist, editor, promotor cultural.

Membru Uniunea Scriitorilor din România.

/

Spre înserare

Lumea asta ce-i amu

Batăr sie, batăr nu”,

Cântec vechi din Maramureş

/

iată-s la marginea lumii

cobor tot mai tăcut

timpul şi locul

ştiute către nemaiştiut

şi iată aproape-mi se duce

umbra în lume să vadă

lemn pentru cruce

un suflet de multă zăpadă

tăcută singurătatea

pe raza ce nu o mai ştii

naşte-renaşte

asemeni femeii copii

/

de drag

cu mirosul umerilor tăi înfloriţi

legat peste gânduri şi oase

lumini întunecam

dincolo de cele rămase

/

Vis cu maci

trăiam într-o constelaţie îndepărtată

când au venit din neunde şi-au spus

astăzi trebuie să bată

vreme de sus

apoi peste trupu-mi de înger bătrân

au tras iarbă stelară

până au văzut că mereu îmi rămân

aripile-afară

îmi strigau iată zorile plânge-le

iată-ţi singurii prieteni învie-i

şi mâinile lor erau pline de sângele

copilăriei

/

Vasile Muste

Insula SAONA – Republica Dominicană

mai 29th, 2011

„O zi în paradis” poate fi denumită excursia pe care am facut-o împreună cu un grup de 50 de turiști din întreaga lume, în urmă cu un an, în insula tropicală Saona, situată în apropierea coastei Republicii Dominicane.

Numele Saona a fost dat insulei de către Cristofor Columb, în onoarea localității Savona unde acesta locuia. Descoperirea a avut loc în mai 1494, în timpul celei de a doua expediții.

Spre insulă călătoria a fost scurtă, în bărci cu motor.

Îmbarcarea în bărcile cu motor

În drum spre insula Saona

În drum spre punctul de destinație, Marea Caraibelor ne-a oferit o surpriză nemaipomenită. În apropierea insulei Saona există o zonă în care adâncimea apei este mai mică decât statul unui om. Așa că ambarcațiunile noastre au ancorat acolo, iar noi turiștii ne-am bucurat de toate avantajele oferite de această „piscină naturală”: am înotat, am admirat și fotografiat peștii sub formă de stea, ne-am scăldat ochii în albastrul apei și al cerului care părea că se contopiseră într-un unic „larimar” (piatră semiprețioasă specifică Republicii Dominicane). Nu a lipsit nici romul Brugal (producție locală) servit cu mărinimie turiștilor „exploratori”.

Turiști bucurându-se de minunațiile naturii

„Larimarul”

Steaua de mare

Insula Saona este o rezervație naturală protejată de guvernul Republicii Dominicane și o destinație turistică cu mare popularitate, fiind renumită pentru frumusețea naturală a plajelor sale. Producători de filme și reclame publicitare au filmat pe această insulă în nenumărate ocazii, atrași fiind de stereotipul „insulei pustii”.

Insula Saona

Au urmat câteva ore petrecute pe insulă în plimbări, explorări, masa fiindu-ne servită de către localnici pe malul mării. Era atâta liniște, frumusețe și relaxare… Timpul parcă se oprise în loc, nu mai avea dimensiune. Trăiam clipa, absorbeam prin toți porii binecuvantarea naturii.

Frumusețe și liniște

În jurul insulei, apa mării e bogată în viață marină, cu numeroase specii de peşti, păsări tropicale, cu zone întinse în care bancurile de nisip reduc adâncimea apei la doar câțiva metri.

Localnici și turiști pe insula Saona

Într-un târziu ne-am luat rămas bun de la insula Saona, ancorându-ne privirea în frumusețea ei. La întoarcere am petrecut două ore pe un catamaran, cu muzică, dans, voie bună, în compania nelipsitului Brugal.

„Just another day for you and me in paradise”


TEMA SĂPTĂMÂNII : ALBASTRU

mai 29th, 2011

SEA WORLD – Orlando, Florida

Oameni, delfini, papagali și mult albastru…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Dorința îngerilor

mai 29th, 2011

Nu este prima data cand Romania se confrunta cu raul economic, social, politic etc. Anii regimului totalitar, anii de razboi si incercari grele au fost deopotriva de apasatori, restrictivi, frustranti – dar exista solidaritate, existau posibilitati de a te retrage in ceva frumos si util cu o obisnuinta comuna. Noi si semenii nostri ne recuperam identitatea si umanitatea prin carti, muzica, spectacole, discutii, intalniri, toate desfasurate cu pasiune, sinceritate, jovialiate si bonomie.

Acum nu este la fel. Oameni incrancenati in greutati si singuratati isi revarsa preaplinul veninului lor tot asupra celor ce impartasesc sorti identice. Nu se mai curata ori linistesc intai prin alte activitati care sa le aduca putin senin in suflet. Cartile se afla doar decorativ pe noptiera ori pe un raft, evenimentele care sa merite denumirea de „spectacol” sunt rare si nu la indemana oricui, oriunde, ziarele, programele televizate, muzica, in general, transmit acelasi mesaj al rautatii, orgoliului, vanitatii, violentei. Derizoriul, fleacul vulgar, epatantul monden rabufnesc sincopat in refugiul multora – facebook. Daca esti deja trist ca iar e o zi cu ploaie si nu ai avut parte de primavara normala in acest an, ori daca ti s-a oprit din senin internetul si stai ore pana reiei ce ai inceput, neprimind nicio scuza, niciun preaviz, nici reducere la factura, atunci ai toate sansele sa mai gasesti multe subiecte care sa te oteteasca si mai tare…Printre melodii, inofensive si calde poze cu animalute, copii, flori, carti, filme lansate, minciuni politice si de PR, ai toate sansele sa gasesti la fel de multe ori chiar un sortiment mai bogat de vesti, intentionate a fi „stiri”, croite insa cu multa rautate. Intre international si national – nicio diferenta. Globalizarea ia prin surprindere pe B. Obama care a gresit data in cartea de onoare de la Westminster Abbey, pe Berlusconi ce isi doreste un prim-plan cu presedintele american pentru a-si da la curatatorie imaginea sifonata de scandaluri, pe carismatica Pippa, sora proaspetei ducese de Cambridge, care a coborat mai nonsalant dintr-o masina. Toate aceste imagini sau fapte sunt ingrosate cu un contur negru al rautatii pentru a iesi doar, doar, din anonimatul ce li se cuvine in fapt, dar nu ar aduce audienta si bani. Totusi suntem inca in zona elevata! Poti sa fii mai lipsit de noroc si sa te poticnesti de nu stiu cate ori in hachitele divortului-impacare a Columbenilor ce au fluturat mediatic, cu toate acestea, steagul alb de ziua lui sau sa afli, prin deformari reciproce, ca in oglinzile de la balciuri, de „lupta” de a ramane pe scaunul aducator de spagi  ale vicelor de la CJ Iasi, loc de acum celebru pentru ca aici, dar nu si in alte locuri mai bine „cotate”, s-au descoperit microfoane …ce au oferit probe. Parcurgi, zilnic, in diagonala „pagina” computerului apasand retina acolo unde te conduce sufletul mai mult ori mai putin trist, insa totul se petrece in ritmul de mitraliera al certurilor conjugale ce razbat de la cel putin vreo cinci apartamente vecine in cvartal. Sa nu va imaginati ca e vorba de vreun cartier periferic! Nu, e centrul orasului. Ziua acesti oameni defileaza „atasati” la brat ori aferati spre masini pentru a pleca la serviciu, dar, in exuberanta colerica a inceputului de weekend, alunga si inserarea, parca, cu replici savuroase: „Accepti sa nu ma mai bati???” In ciuda faptului ca intrebarea este apreciata dragastos prin bisare si atragare de alte voci in „dezbatere”, eu o ignor si doresc sa va povestesc ceva despre bunatate.

A fost invitata, la emisiunea din fiecare joi a lui H. R. Patapievici, Doamna Doina Uricariu care a vorbit mult despre cartea sa, „Maxilarul inferior” – primele doua volume, aparute la editura Polirom. Dincolo de alte observatii pertinente ale autoarei, retinem povestea atat de pur de frumoasa a vietii parintilor ei. Mama doamnei s-a nascut in Basarabia si, cand sa isi inceapa viata, in jur de 19 ani, intreaga familie, abia scapata de razboi, se vede confruntata cu deportarea in Basarabia. Parintii doresc sa isi salveze macar fiica si incearca o varianta cu sanse minime: casatoria cu un roman. Lipsiti de opulentele si eficientele mijloace de comunicare moderne, parintii au norocul de a primi neasteptat de repede oferta generoasa a unui roman doritor de a face un bine. Nu este un roman oarecare – e un ofiter, decorat pe front, evident din partea educata si superioara a societatii romanesti. Exista insa un impediment. Tocmai ca o recunoastere a statutului aparte, ofiterii nu aveau voie sa se casatoreasca cu domnisoare fara dota decat daca obtineau o dispensa regala – lucru nu tocmai usor. Asadar, cel in cauza a plecat de urgenta la resedinta de la Peles si, printr-o audienta la Majestatea Sa, Regele Mihai, caruia ii spune adevarul, obtine hartia salvatoare care o aduce in Romania pe tanara din Basarabia. Aceste doua personaje, unite aleatoriu de un amestec ciudat in care raul este anihilat de Bine, sunt parintii Doamnei Doina Uricariu. Mana poetei tremura cand arata, spre camera, fotografia mamei, o tanara superba, si pe acelea ale tatalui – una il infatiseaza frumos si senin inainte de razboi, in cea de a doua este de nerecunsocut, cu o fata descompusa de un glont exploziv ce i-a distrus maxilarul inferior. Chipul nu mai pastreaza decat calda lumina a ochilor.

Dupa aceasta casatorie conventionala, cei doi ajung sa se cunoasca tot mai bine in  frumusetea lor trupeasca si morala. Cu o vointa admirabila, tatal se supune unui numar de 39 de interventii chirurgicale prin care, prelevand fragmente osoase ale propriul corp, medicii timpului, foarte buni dupa cum se poate constata, ii reconstituie „cobilita osoasa”, cum o numeste Doina Uricariu, pentru ca are aceeasi mobilitate ca unealta purtata elegant de tarani. Chipul isi recastiga miraculos calitatile estetice, doar o usoara asimetrie fiind marturia traumei trecute. Sase ani a durat aceasta procedura prin care s-a recreat singurul os mobil al fetei. Au mai trecut trei si cuplul formal decide sa devina, curat si sincer, o familie cu adevarat pentru ca soarta a ajutat, de fapt, sa se intalneasca doi oameni care se potrivesc si se iubesc. Divorteaza si se recasatoresc spre a alunga orice urma de neadevar din viata lor. Se nasc doua fete dintre care una spune abia acum lumii, in paginile cartii si la televizor, aceasta poveste impresionanta a bunatatii si a omeniei.

Este o poveste care reuseste sa cucereasca, pentru oricare dintre noi sper, nopti linistite, limpezi, cu placere de a te uita la stele si de a te intreba daca sunt chiar atat de putine cele norocoase. Da, din fericire, nu e poveste, nu e vis – s-a intamplat in realitate.

Când dragostea la prima vedere durează o viaţă de om

mai 29th, 2011

„Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemănarea dintre ei”, a spus cândva, John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru ştiut că orice căsnicie, ca să dureze, trebuie sa aibă la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce ţine laolaltă cu adevărat, două inimi şi din ea izvorăsc propăşirea şi împlinirea celor uniţi în taina căsătoriei. O căsătorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitică şi Nicole, soţia sa. Cu toate că lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urmă, amintirile lor sunt încă vii. Să ne întoarcem deci, în timp şi să le aflăm povestea.

“Tu vei fi soţia mea”

La începutul anilor ’60, când relaţiile interumane se petreceau în lumea reală, când oamenii trăiau printre alţi oameni şi nu închişi în camerele lor, în faţa unor monitoare şi dependenţi de telefoane mobile, iubirea apărea simplu, în orice moment al zilei şi în cele mai ciudate împrejurări. Oamenii se întâlneau faţă în faţă, discutau şi se priveau în ochi minute în şir, iar dragostea înflorea firesc.
Într-o asemenea zi, în urmă cu o jumătate de secol, Nea Mitică a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui soţie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemănător cu “Safeway-ul” american din zilele noastre. Mitică venea de la serviciu şi s-a oprit pe la acest magazin să-şi cumpere ceva alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil că a fost dragoste la prima vedere, pentru că Mitică, a intrat în vorbă cu ea şi după primele schimburi de cuvinte, în limba franceză, i-a spus: “Tu vei fi soţia mea”.
Oamenii, care stăteau şi ei la rând, au considerat că Mitică are chef de glume, aşa că au început să vocifereze pentru că abuza de timpul lor ţinând-o ocupată pe caseriţă cu discuţii uşoare.
Dar nea Mitică s-a întors spre ei şi le-a spus hotărât: “Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea. Aceasta este mult mai important decât ceapa voastră sau ce vreţi voi să cumpăraţi”.

El – 37, ea – 19

Discuţia din supermarket era atât de serioasă, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitică s-a căsătorit cu Nicole. Şi dacă Nicole şi Mitică sunt împreună şi astăzi, este pentru că sufletele pereche se intersectează pe neaşteptate, se recunosc dintr-o privire, se completează fără cuvinte, iar legătura dintre ele învinge orice obstacole şi trăieşte veşnic.
Deşi a fost unul scurt, drumul celor doi până la altar, a fost pavat cu mai multe obstacole. Înţelegând că relaţia celor doi tineri este cât se poate de serioasă, părinţii fetei încep să ridice diverse obiecţii. Prima a fost legată de diferenţa de vârstă dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.

“Tu eşti curată ca lacrima”

Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemeni majorităţii francezilor, avea rădăcini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Dacă biserica ortodoxă acceptă destul de uşor căsătoria între două persoane de religie diferită, catolicii erau mult mai stricţi şi cereau convertirea obligatorie a lui Mitică la religia catolică. Procesul de convertire, anevoios şi lung, presupunea o dispensă papală, susţinerea unui examen amănunţit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolică şi abia apoi se putea oficia căsătoria.
Pentru Nicole, care era o fată tânără şi curată, cu frica lui Dumnezeu, era important să se căsătorească religios. Era obişnuită să ajungă zilnic la biserică şi să se spovedească în fiecare duminică. Într-o zi, părintele i-a spus: “Nicole, eu nu ştiu de ce vrei să te spovedesc în fiecare zi? Tu eşti curată ca lacrima”.

Un preot cumsecade

A urmat o perioadă de incertitudini legate de faptul că nea Mitică era de o altă naţionalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea să-l cunoască aşa cum şi-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nicio legătură sau cunoştinţă comună care să-l recomande călduros pe nea Mitică şi să-i convingă pe părinţii lui Nicole că el este om serios, bine intenţionat şi cu un caracter integru.
Dar nea Mitică, român hotărât şi descurcăreţ, găseşte soluţia salvatoare pentru a obţine mâna alesei lui. El discută cu părintele Popescu, preotul ortodox de la biserica română din Montreal, un om educat şi manierat, care vorbea fluent limba franceză şi îl roagă să le facă o vizită părinţilor fetei acasă. Zis şi făcut. Preotul sta la o bere cu tatăl lui Nicole şi în acest timp îi povesteşte acestuia despre nea Mitică.

“Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”

Părinţii lui Nicole sunt plăcut impresionaţi de ceea ce aud. “Dacă şi preotul spune aşa cuvinte frumoase despre băiatul aceasta, înseamnă că este un om de caracter”, şi-au spus ei, renunţând să se mai împotrivească în vreun fel căsătoriei celor doi. Dragostea adevărată pe care i-o purta lui Nicole, dar şi isteţimea lui şi mâna de ajutor, întinsă la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitică un drum în doi spectaculos, alături de domnişoara Nicole.

Trei luni mai târziu

Au urmat planurile de nuntă. Tradiţia spune: “Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui”. Evident că părinţii miresei s-au preocupat să organizeze ceremonia la biserica de care aparţineau, încercând să respecte vechile obiceiuri care spun că orice fată onorabilă trebuie să poarte rochia albă de mireasă şi voalul în faţa comunităţii care a văzut-o crescând, şi să plece de acasă cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolică.
Dar catolicii au refuzat să oficieze căsătoria, deoarece nea Mitică era ortodox şi din păcate, nu făceau nicio excepţie de la regulă. Aşa că nea Mitică şi Nicole i se adresează părintelui Popescu, care le oficiază cununia religioasă în tradiţia ortodoxă, în Biserica Ortodoxă din Montreal. Trecuseră deja trei luni de la discuţia pe care viitorii miri o avuseseră în supermarket.

Un Papă înţelegător

Însă adevarata provocare a apărut după ce nea Mitică s-a însurat cu domnişoara Nicole în religia ortodoxă. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost în primul rând, un şoc puternic pentru ea. În plus, faptul că biserica catolică nu le-a recunoscut căsătoria, le-a determinat şi pe rudele ei să ia o poziţie defensivă. Ca urmare, rudele ei nu o considerau căsătorită pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, tradiţiile şi regulile scrise şi nescrise în comunitatea franceză. Aşa că Nicole era deprimată şi plângea toată ziua, iar nea Mitică ajunsese în culmea disperării, pentru că nu mai ştia ce să facă să o împace şi cum să îi intre în voie.
De altfel, Papa era asaltat de cereri de dispensă papală pentru căsătorii între catolici şi credincioşi din alte religii. În cele din urmă, Pontiful a decis să recunoască valabilitatea căsătoriei între un credincios catolic şi unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
După această reconciliere între cele două biserici – catolică şi ortodoxă, duhovnicul lui Nicole a venit să anunţe tânăra familie că îi poate căsători. Dar nea Mitică l-a refuzat, spunându-i: “Crezi că îţi dau eu acum bani să mă căsătoreşti, dacă nu m-ai căsătorit când am avut nevoie? Eu sunt căsătorit la ortodocşi. Acum e prea târziu”.

Cum este să înveţi româneşte în şase luni

Cu toate că existau multe diferenţe culturale între ei, Mitică a găsit o cale de a aplana divergenţele, speculând calităţile native ale soţiei sale. Nicole avea o curiozitate înnăscută şi era avidă după informaţii noi. Mitică citise mult şi discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase, şi despre cărţile pe care le citise, a reuşit să-i trezească şi ei pasiunea latentă pentru studiu. Profitând de curiozitatea şi inteligenţa ei, Mitică a început să-i vorbească despre România, iar Nicole îl asculta vrăjită şi-l ruga să-i traducă tot timpul câte ceva din limba română.
Mitică era curios dacă soţia sa va reuşi sau nu să înveţe să vorbească româneşte. Nimeni nu i-a dat speranţe, ba mai mult, l-au descurajat, spunându-i că va fi o minune dacă ar putea-o învăţa vreodată pe Nicole limba lui natală. Şi totuşi, în ciuda previziunilor apropiaţilor, după doar 6 luni, franţuzoaica Nicole vorbea româneşte. Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenţă şi talent. Aşa că românii au început să bârfească şi să facă supoziţii. Ei credeau că nea Mitică i-a minţit şi că parinţii lui Nicole sunt (de fapt) români, altfel ea nu ar fi putut să înveţe româneşte atât de repede – sau că Nicole provine dintr-o familie cu rădăcini româneşti, pentru că prea a învăţat ea repede şi binişor limba română. Surpriza era totală, pentru că Nicole a învăţat româneşte din proprie iniţiativă. Ea a învăţat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propoziţii scurte şi a continuat cu fraze ceva mai complicate. După aceea i-a fost mai simplu, pentru că a luat contact cu românii şi îi întreba pe toţi ceea ce nu înţelegea. Un cunoscut de-al lui Mitică, doctorul Georgescu spunea: “Eu sunt căsătorit de 12 ani şi soţia mea, care e ca şi Nicole, tot din Quebec, n-a învăţat să spună nici “Noapte bună”.

Drum bun şi somn uşor

Mitică îşi aminteşte că în acea perioadă, Nicole obişnuia să spună seara, la culcare: “Drum bun”, în loc de “Noapte bună”. Lui i s-a părut distractiv acest lucru şi n-a corectat-o niciodată. Aşa a spus Nicole zile întregi, iar dimineaţa, când soţul ei pleca la serviciu, Nicole îl petrecea cu urarea: “Somn uşor”. Era ceva inedit şi distractiv, aşa că Mitică l-a considerat un joc de cuvinte. El îşi dădea seama că ea confunda de fapt, sensul celor două urări, dar n-a corectat-o, pentru că îi plăcea să o audă cum o rosteşte pe una în locul celeilalte. Până într-o zi, când Mitică, întorcându-se de la muncă, şi-a găsit soţia supărată foc pe el. “Ce ai de eşti aşa supărată?” a întrebat Mitică nedumerit. “Lasă-mă în pace! Săptămâni întregi să nu-mi spui ce înseamnă drum bun şi sa mă laşi să le inversez?”, i-a replicat Nicole. Atunci şi-a dat şi ea seama că nu e uşor să înveţi o limbă străină atât de repede. Totuşi Nicole învăţa repede şi era ambiţioasă, iar Mitică a cizelat-o şi a ajutat-o să fie mai încrezătoare şi mai sociabilă. A prezentat-o în societate şi a ajutat-o să-şi facă prieteni pe viaţă printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole şi-a dat seama cât de descurcăreţi şi inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucătăria românească, tradiţiile şi obiceiurile noastre, iar muzica românească i s-a lipit de suflet imediat.

“Mă duc după bani”

Mitică nu a avut probleme de adaptare după căsătoria cu Nicole, în primul rând pentru că el vorbea fluent franceza, pe care o învăţase chiar acolo, în Franţa, una dintre ţările în care locuise anterior. Experienţa de viaţă, cunoştinţele acumulate şi puterea de muncă erau atuurile lui nea Mitică. Pe lângă aceasta era foarte inteligent şi descurcăreţ.
Mitică şi Nicole au trecut prin zile bune şi zile grele, ca toate cuplurile care trăiesc împreună atâţia ani. Câteodată le-a fost greu pentru că nu au avut bani, el negăsind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare dată. Încet-încet, Nicole şi-a dat seama că are în el un sprijin, că el este un om de încredere şi a înţeles că totul va fi bine. Mitică făcea ce făcea şi obţinea până la urmă o slujbă. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia şi în Franţa, a avut unde să muncească. Uneori, se mirau şi cunoscuţii, pentru că vremurile erau grele, toţi se plângeau că stau degeaba, dar Mitică s-a descurcat. Ei nu-şi găseau de muncă, pe când el avea mereu unde să lucreze.
Perseverenţa lui Mitică se datora exemplului părintelui său, de la care ştia că n-ai voie să cedezi. Îşi aminteşte că, în copilărie, obişnuia să-l întrebe pe tatăl său: “Tată, iar te duci după lucru?”, pentru că pleca mereu de acasă şi îşi găsea de lucru. Şi tatăl răspundea: “Nu mă duc după lucru, gura tatii. Că de lucru am şi acasă. Mă duc după bani”.

“Dacă dragoste nu e, nimic nu e”

Lui Mitică i-au plăcut copiii şi şi-ar fi dorit să aibă cât de mulţi. El n-a avut preferinţe când a fost vorba despre copii, nu şi-a dorit băiat sau fată, ci a vrut să aibă un copil sănătos. Dumnezeu i-a dăruit o fiică imediat după căsătorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Aceasta s-a născut la Montreal şi seamănă la fire cu tatăl ei – este mereu veselă şi se bucură de viaţă. Sandra este căsătorită, locuieşte în Franţa şi are doi copii. Mitică şi Nicole au şi un fiu, Nicolae (40 de ani, născut în Los Angeles). De regulă, băieţii seamănă cu mamele lor, aşa că Nicolae este o fire mai închisă şi o moşteneşte mai mult pe mama sa. A trecut timpul, dar Nicole şi nea Mitică se iubesc şi acum, la fel ca în prima zi. Viaţa le-a brăzdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea străluceşte şi acum, la fel de puternică precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limbă ce nu e nici română şi nici franceză. Este limba îndrăgostiţilor. Pentru că, aşa cum spunea marele William Shakespeare: „Când dragostea vorbeşte, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.”

„Casa de pe graniţă” sau graniţele absurde, trasate între oameni de „raţiunile superioare” ale istoriei

mai 29th, 2011

Premiera spectacolului „Casa de pe graniţă”, de Slawomir Mrožek a avut loc duminică, 29 mai, la Reşiţa, în prezentarea actorilor de la Teatrul de Vest din localitate.

Piesa lui Mrožek descrie o situaţie imposibilă, însă cu adânci rădăcini în realitate, care ne aruncă din absurdul cotidian, într-o tragedie absurdă. Se întâmplă că o „Conferinţă internaţională” stabileşte graniţa prin mijlocul unei case, despărţind dormitorul de baie şi, culmea absurdului, castronul cu găluşte, de farfuriile de pe masă. Astfel viaţa banală, desigur liniştită, a unei familii, cu bunici, părinţi, copii, devine un coşmar din care victimele nu pot scăpa, deşi, evident, autorităţile fac această împărţire „spre binele” oamenilor şi din raţiuni de politică internaţională.

Regizorul Valeriu Andriuţă, sosit la Reşiţa, din Irlanda, unde a colaborat mai mulţi ani cu trupe de teatru din Europa şi Japonia, potenţează trama piesei rezolvând în mod original unele sugestii ale dramaturgului polonez. Astfel, pentru a sublinia apariţia intempestivă a diplomaţilor, care dezbat trasarea graniţiei, aduce din tavan un televizor, pe care apare un elicopter mic şi periculos, care face un zgomot asurzitor. De altfel, întreaga acţiune a piesei se desfăşoară în jurul mesei din sufragerie şi în jurul acestui televizor, care este mijloc de manipulare şi de supraveghere a membrilor familiei. Intruşii, însărcinaţi cu stabilirea graniţei, cu paza hotarelor din casă, vameşii, două femei în uniformă, aduse parcă din lagărele de concentrare, care numără până şi găluştele consumate la masă, creează un spaţiu tensionat, halucinant, în care membri familiei îşi pierd rostul. Şi tot ceea ce părea începutul unui joc absurd, pe alocuri amuzant, se termină tragic.

Constantin Bery, în rolul capului de familie, al celui care încearcă să-şi protejeze familia, dar încearcă să înţeleagă şi „raţiunile superioare”, de stat, care dictează această situţie absurdă, face un rol remarcabil, creionând un personaj dramatic, credibil, măcinat de dileme, bulversat de noile reguli care guvernează casa. La un moment dat, încearcă să protesteze, să explice unui diplomat că: „Totuşi, soacra mea a murit!”, dar diplomatul îi explică faptul că împuşcarea soacrei a fost un incident de natură istorică: „A fost un incident, un accident, dar şi un precedent. Soacra dumneavostră trebuia să ştie că nu poate merge la dulap fără paşaport. Dulapul face parte din zona A! Înţelegeţi?” Şi, tot aşa, incidentele şi accidentele se înmulţesc, ducând spre un final tragic. E un „joc” absurd în această piesă, însă un joc care ne face să ne regăsim în multe situaţii cotidiene, în care acceptăm reguli absurde, numai pentru că anumiţi oficiali ne conving că istoria este mai importantă decât omul.

Un rol aparte face şi Florin Ruicu, în travesti, interpretând rolul soţiei, dar fără să încerce să păcălească publicul, folosindu-şi vocea, naturală, gravă, însă, paradoxal, stârnind doar la prima apariţie amuzamentul publicului, urmând ca, apoi, să inventeze un personaj dramatic, sensibil, credibil. O apariţie spectaculoasă este şi cea a căpitanului (Sorin Fruntelată), care are postul său de pază şi observaţie sub masa din sufragerie. Pare omenos şi prietenos, când intră în discuţie cu Tatăl (Bery, care scapă o lingură sub masă, dar devine dur şi neiertător, când raţiunile militare îl obligă. Atmosfera este completată cu o muzică bine aleasă, alternând imnuri patriotice, unele naziste, cu fragmente din discursurile lui Hitler, trimiţându-ne în absurdul perioadei dinaintea celui de-al doilea război mondial, când mulţi oameni, simpli sau oficiali, credeau că se joacă un joc politic, lipsit de pericole. Şi atunci, atmosfera părea doar „puţin absurdă”, dar, s-a văzut la ce s-a ajuns.

Scenografia este semnată de către bucureşteanul Ionel Stoicescu, iar din distribuţie fac parte: Constantin Bery, Florin Ruicu, Dan Mirea, Camelia Ghinea, Eugen Drăghin, Ana-Maria Cizler, Sorin Fruntelată, Marius Tudor, Florin Ibraşi, Miruna Grangure şi Adina Panait. Fiecare actor se aşază bine în rol, reuşind să creeze o galerie remarcabilă de personaje.

Publicul a aplaudat cu generozitate un spectacol de excepţie, încărcat de simboluri. Următoarea reprezentaţie va avea loc duminică, 5 iunie, la ora 19, în sala Palatului Cultural din Reşiţa, iar în data de 7 iunie, spectacolul va fi jucat pe scena Teatrului Naţional „Sterija” din Vârşeţ, Republica Serbia.

Poetul a rămas mutilat

mai 29th, 2011

Aşa cum citeam în cartea aceea,

Undeva se înălţa o moară galbenă ca o durere.

Alături un spital, apoi o şcoală.

Dincolo de barieră o închisoare.

Un oraş cu urme de străzi,

Cu urme de oameni,

Bucuroşi că iar a venit o sărbătoare.

În oraşul cu urme de oameni,

Copii tăcuţi fac baie la pod.

Dedesubt se varsă unul într-altul,

Cu gândul la mare, două pâraie.

Un poet cu faţa mutilată de bombele din cuvinte,

A uitat să pună semnul exclamării după „Trăiască”.

A ajuns primul locatar dincolo de barieră.

Făurarii, infinit mai înalţi decât cititorii,

Tropăie cu urme de paşi, pe urme de străzi,

Pentru urme de plată.

La sfârşit, când s-a schimbat vântul dintr-o rână,

S-a ridicat şi o biserică pentru cele sfinte.

Străzile au devenit străzi, oamenii, oameni.

Poetul a rămas mutilat de bombele din cuvinte.

1911-2011: O SUTĂ DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI EMIL CIORAN. INTERBELICUL ROMÂNESC: PREMISE, IPOTEZE, CONTROVERSE

mai 29th, 2011

COMUNICAT DE PRESĂ

În zilele de 2-3 iunie, 2011, CATEDRA DE ROMÂNISTICĂ DIN CADRUL INSTITUTULUI DE LIMBI ROMANICE, UNIVERSITATEA „ADAM MICKIEWICZ”, POLONIA, în colaborare cu CATEDRA DE FILOLOGIE ROMÂNĂ DIN CADRUL FACULTĂŢII DE ISTORIE ŞI FILOLOGIE, UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918”, ALBA IULIA, ROMÂNIA, organizează

COLOCVIUL  ŞTIINŢIFIC INTERNAŢIONAL

cu titlul

1911-2011: O SUTĂ DE ANI DE LA NAŞTEREA LUI EMIL CIORAN.

INTERBELICUL ROMÂNESC: PREMISE, IPOTEZE, CONTROVERSE

2-3 IUNIE 2011, POZNAŃ, POLONIA

Motto:

Spre deosebire de majoritatea tinerilor, nu credeam că generaţia mea avea destin politic, aşa cum avusese generaţia războiului şi cum speram că vor avea generaţiile care vor veni după noi. Destinul nostru era exclusiv cultural. Aveam de răspuns la o singură întrebare: sîntem sau nu capabili de o cultură majoră, sau sîntem condamnaţi să producem, ca pînă în 1916, o cultură de tip provincial, traversată meteoric, la răs­timpuri, de genii solitare ca Eminescu, Hasdeu, Iorga? Apa­riţia unui Vasile Pârvan, unui Lucian Blaga, Ion Barbu, Nae Ionescu şi a altora îmi confirmase încrederea în posibilităţile creatoare ale neamului românesc. Dar la întrebarea pusă ge­neraţiei noastre trebuia să răspundem repede. Cum repetam încă din 1926, trebuia să răspundem <cît mai era timp>. Niciodată pînă atunci nu simţisem atît de concret cît de puţin timp ne mai rămăsese.”

Mircea Eliade, Memorii.

Colocviul Ştiinţific Internaţional intitulat Interbelicul românesc: premise, ipoteze, controverse doreşte să marcheze, la 100 de ani de la naşterea filosofului Emil Cioran, unicitatea unei epoci din istoria culturală, politică sau socială a României. În anul centenarului Cioran, colocviul ce se desfăşoară la Poznań este singura manifestare culturală dedicată filosofului român organizată în Polonia. Interbelicul românesc ce a stat sub zodia excepţionalului creând astfel personalităţi de marcă, în toate filoanele culturii române, necesită o privire de ansamblu, o abordare critică interdisciplinară, care să aducă, poate în lumina teoriei blagiene a misterului lumii, o nouă perspectivă atât asupra oamenilor, personalităţilor care i-au dat viaţă şi formă, cât şi asupra acelor topoi şi loci care au influenţat oameni, decizii, destine sau vremurile în sine. Drept urmare, colocviul îşi propune tocmai această abordare interdisciplinară cultural-literară, lingvistică, istorică, filosofică, politică etc. oferită de specialişti în domeniu care provin din diverse ţări şi spaţii culturale. Această abordare se intenţionează a se materializa într-un volum al conferinţei ce va reuni toate aceste priviri interogatoare.

De asemenea, în data de 3 iunie are loc Conferinţa Studenţilor de la Filologia Română din Poznań, Polonia, Priviri peste frontiere. România în dialog. Tematica acestei conferinţe este de asemenea dedicată Interbelicului Românesc şi limbii române.

Menţionăm că acest eveniment îşi găseşte un loc de desfăşurare extrem de potrivit în spaţiul universitar poznanian tocmai pentru că în prezent Catedra de Românistică din Poznań este singura catedră de românistică din Polonia şi unul dintre cele mai solide centre de românistică din Europa.


Început de vară

mai 29th, 2011

Memorial Day reprezinta pentru SUA nu numai cinstirea militarilor cazuti la datorie, dar si inceputul verii.

O parada a mii de motociclete in drum spre capitala americana incununeaza ineditul acestei zile, dar si voia buna concretizata prin iesiri la iarba verde.

In asteptarea micilor promisi de catre politicianul roman Marian Vanghelie aici in Washington va confiez o reteta facila preluata intr-o vizita in Caraibe:

Pui marinat in rom

Ingrediente:

12 copane de pui
6 catei de usturoi maruntit
50 ml de ulei
1 lingura de boia dulce
100 ml de rom
sare, piper, boabe de coriandru
2-3 cuisoare
sucul a doua lamai
50 ml suc de ananas

Metoda de preparare

Amestecati carnea cu ingredientele de mai sus si lasati la marinat in frigider cel putin 3 ore.
Dispuneti copanele de pui pe un gratar incins avand grija sa le intoarceti si sa nu se arda.
Adaugati pe gratar si legume marinate in ulei, usturoi, putin bulion de rosii si cimbru. Acestea ar fi o excelenta garnitura.

Naționalismul microbiștilor și microbismul naționaliștilor

mai 29th, 2011

Pe măsura trecerii anilor, fotbalul mi-a devenit tot mai indiferent, ba chiar antipatic. Și asta nu datorită jocului în sine, nici chiar a jucătorilor (niște ființe umane în general destul de dezagreabile), ci a pasiunilor aberante pe care le declanșează în rândul suporterilor, numiți în limba română “microbiști”.

Uneori, aceste pasiuni nu mai nimic comun cu sportul în sine ci debordează în zona politicului, în majoritatea cazurilor fiind vorba de sectarism sau chiar naționalism.

De pildă, de curând serviciile poștale din Scoția au detectat un pachet destinat antrenorului echipei de fotbal  Celtic Glasgow, Neil  Lennon, de origine catolic nord-irlandez, care conținea o mini-bombă artizanală.

Celtic Glasgow este prin tradiție echipa catolicilor de origine irlandeză, pe când rivalii lor de la Glasgow Rangers sunt tradițional echipa protesanților din oraș, între cele două grupuri de suporteri existând o stare de animozitate care nu arareori degenerează în violențe.

Exemple pot fi aduse foarte ușor, de la huliganii englezi afiliați grupului neo-nazist Combat 18, la suporterii echipei Lazio care îl invocă pe Mussolini, așa cum între suporterii echipei Bologna există un nucleu dur de extrema-stângă, la suporterii spanioli care imită maimuțe în semn de batjocură față de jucătorii de culoare, mergând până la “războiul fotbalului”, declanșat în 1969 între Honduras și El Salvador după un meci între echipele naționale ale celor două state în preliminariile campionatului mondial de fotbal din 1970.

Nici suporterii din România nu fac excepție de la regulă, vezi lozinca anti-romi “Un million de ciori – o singură soluție: Antonescu!” sau scandări de genul “Afară, afară, bozgorii din țară” la meciuri România – Ungaria.

Veți spune că astfel de manifestări sunt excepții, că majoritatea suporterilor de fotbal  sunt oameni pașnici, chiar dacă sunt pasionați. Așa este, dar mie personal îmi repugnă acest context social care generează ură și care adeseori trece de rivalitatea sportivă și degenerează în ură de grup – etnic, rasial, național sau social.

Dar faptul că am vorbit despre naționalismul microbiștilor este de fapt un pretext pentru a vorbi de ceea ce eu numesc “microbism naționalist”. Un cititor al revistei ACUM s-a ofensat că o-am zis că are un comportament de microbist naționalist. I-am explicat că nu e ceva ofensator.

Din punctul meu de vedere, acest tip de microbism pleacă de la tratarea unei țări ca o echipă de fotbal, ceea ce îi face pe acești microbiști să se drapeze (imaginar) în steagul țării și să scandeze (tot imaginar) “Hai România!” sau “Hai Moldova!” sau ”Hai Israelul!” și să devină impermeabili la orice gen de argumente, considerând că e de datoria sa să-și susțină țara în orice situație.

Și pentru că am pomenit de apărarea țării în orice situație, am să dau un citat dintr-un personaj istoric fascinant (care ar merita un articol separat) – Carl Schurz – născut în Germania în 1829, participant la revoluția din 1848, emigrat în Statele Unite, general în armata unionistă în războiul civil din 1861 – 1865 și ales senator al Statelor Unite în 1869:

I confidently trust that the American people will prove themselves … too wise not to detect the false pride or the dangerous ambitions or the selfish schemes which so often hide themselves under that deceptive cry of mock patriotism: “Our country, right or wrong!” They will not fail to recognize that our dignity, our free institutions and the peace and welfare of this and coming generations of Americans will be secure only as we cling to the watchword of true patriotism: “Our country—when right to be kept right; when wrong to be put right.”

“Our country, right or wrong!”– este deviza microbiștilor naționaliști. Din păcate însă, ceea ce debutează ca o intenție nobilă degenerează, așa cum a dovedit de atâtea ori istoria ultimelor două secole, în confruntare și nu arareori în vărsare de sânge.

Iar dacă înlocuim “național” cu “religios” povestea e aceeași, doar că e mai veche.

Dacă ați fost receptivi la cele scrise de mine și v-am strecurat o îndoială cu privire la fotbal, poate urmați și sugestia mea: încercați rugby-ul. Vă asigur că, oricât de dur, acest sport nu va genera niciodată violență în afara terenului de joc. Cât despre naționalism, rămâne cum am stabilit…

Ratko Mladic sau sindromul paranoiei sârbești

mai 29th, 2011

Când a fost arestat în zori de zi în satul bănățean Lazarevo, general Ratko Mladic i-ar fi invitat pe “mascații” de la forțele speciale, potrivit relatării duminicalului londonez Sunday Times, să ia micul dejun cu el în casa vărului său unde s-ar fi ascuns în ultimele două săptămâni înaintea descinderii neopinate.

Fostul comandant militar al sârbilor bosniaci, aflat pe fugă în ultimii 16 ani de mandatul de arestare emis de Tribunal Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie de la Haga, nu ar fi opus nicio rezistență, ba mai mult, i-ar fi felicitat pe militarii din trupele speciale care în sfârșit au reușit să pună mâna pe el.

Sfârșitul acestei lungi fugi a lui Mladic seamănă cu cea a prietenului său și acuzat de colaborare în cele mai grave crime de război și împotriva umanității comise pe teritoriul Europei după 1945 (deși Gulagul din fostele țări comuniste depășește ca număr de victime războiul din fosta Iugoslavie dintre 1991 – 1995, intensitatea măcelului iugoslav este ieșită din comun): Radovan Karadzic, liderul sârbilor bosniaci până în 1995.

Ca și Karadzic, arestat într-o suburbie a Belgradului, Mladic a fost arestat într-un sat din provincia Vojvodina, unde se ascundea chiar sub nasul autorităților. Și Karadzic și Mladic au beneficiat de sprijinul, cel puțin tacit, al forțelor de securitate, care au sabotat în mai multe rânduri tentativele de capturare a celor doi.

Dar vremurile s-au mai schimbat, Serbia a depus cerere de aderare la Uniunea Europeană și capturarea lui Mladic era o condiție sin qua non pentru începerea negocierilor de aderare. Coincidența face ca arestarea generalului să se fi produs chiar în ziua vizitei la Belgrad a Baronesei Ashton, ministrul de externe al UE. Unii spun chiar că nu e deloc o coincidență.

Pentru destui sârbi, Mladic rămâne un erou al cauzei naționale sârbești. Ei refuză să accepte că generalul ar fi fost implicat în organizarea masacrului de la Srebrenica, în iulie 1995, când circa 8000 de bărbați musulmani  bosniaci au fost masacrați de forțele sârbești , cea mai mare atrocitate comisă într-un singur loc în Europa în ultimii 65 de ani.

Asediul prelungit al orașului Sarajevo de către forțele sârbilor bosniaci, comandate de același Ratko Mladic și subordonate liderului politic Radovan Karadzic a făcut cel puțin 10000 de victime, iar numărul refugiaților în Bosnia depășește un milion.

Acum, familia, avocații și simpatizanții lui Mladic spun că e prea bolnav să fie trimis la Haga și că oricum acolo nu va avea parte de un proces corect. Pe teritoriul Serbiei au fost organizate chiar proteste împotriva extrădării sale.

Avocații săi au cerut o expertiză medicală “independentă”, de preferință rusească, iar Mladic a cerut să i se aducă în închisoare operele lui Tolstoi și Gogol, precum și un castron cu căpșuni.

Onestitate sau autovictimizare?

Glorificarea lui Mladic nu e o atitudine nouă în Serbia și în rândul sârbilor, care par să sufere, în număr destul de mare, de amnezie selectivă și mai ales de mania perescuției. Toate acestea nu reprezintă în ochii multor sârbi decât un fel de răfuială a străinilor, mai ales a occidentalilor (și în special a dușmanului istoric, Germania), împotriva eroicului popor sârb, care se luptă de 20 de ani cu “ustașii” croați și cu “jihadiștii” bosniaci și este un scut al ortodoxiei în Balcani.

Dar știu că și în România există destulă simpatie pentru “poporul frate sârb” și pentru lupta sa împotriva “conspirației” occidentale. Mi-aduc aminte starea de șoc și discuțiile stârnite în 1999 de difuzarea în România a documentarului BBC “Moartea Iugoslaviei”, unde erau arătate unele dintre atrocitățile petrecute în timpul războiului din 1991 -1995, de care mulți români habar n-aveau. Evident, majoritatea acestor atrocități erau comise de sârbi.

Mladic se alături în boxa de la Haga prietenului său Radovan Karadzic, acolo unde este judecat și liderul Partidului Radical Sârb, Vojslav Seslej, acuzat și el de comiterea de atrocități în Bosnia. Marele absent va fi însă Slobodan Miloșevici, fostul președinte al Serbiei și Iugoslaviei, cel care este considerat de mulți drept principalul responsabil al tragediei iugoslave.

Miloșevici a murit în detenție la Haga în 2006 și nu va mai da socoteală de acuzații care-l făceau responsabil de crearea condițiilor care au permis unor Mladic, Karadzic sau Seselj să fie implicați în unele din cele mai cumplite atrocități ale celei de-a doua jumătăți a secolului al XX-lea în Europa.

Acum, cei trei suspecți de crime împotriva umanității vor avea ocazia să se apere așa cum niciuna din victimele masacrelor din Iugoslavia nu a avut. Poate că aceste procese vor avea un efect educativ asupra poporului sârb, dar eu unul nu sunt prea optimist. Autovictimizarea este întotdeauna mai confortabilă decât confruntarea cu onsetitate a propriului trecut.

PS Recomand acest excelent profil al lui Mladic semnat de celebrul jurnalist BBC, John Simpson, http://www.bbc.co.uk/news/world-europe-13567349

Deschiderea Centrului de Artă Comunitară Vârsta4 și premiera filmului „Trebuie să clădim un orizont”

mai 29th, 2011

Luni 30 mai, ora 16.00

Căminul Rosen,  str. Jimbolia, nr.105, Bucureştii Noi, sector 1

Comunitatea Căminului Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen

Anunţă

Deschiderea Centrului de Artă Comunitară Vârsta4

Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 vine în continuarea firească a programului de artă comunitară Vârsta4, iniţiat de artiştii tangaProject, împreună cu rezidenţii căminului ’’Amalia şi Şef Rabin dr. Moses Rosen’’.

Din august 2009 până în prezent, rezidenţii căminului şi echipa tangaProject au elaborat împreună o serie de activităţi care au în centru practici de artă comunitară: ateliere de poveşti personale bazate pe experienţe de viaţă ale rezidenţilor, ateliere de desen şi colaj, proiecţii de film, spectacole de teatru comunitar, blogul www.varstapatru.blogspot.com, administrat de un rezident al căminului, concerte, mese şi sărbători comunitare.

Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 îşi propune:

– permanentizarea activităţilor de artă comunitară la căminul Rosen şi stabilirea unei strategii pe termen lung;

–  crearea unui program de rezidențe artistice la căminul Rosen şi a unui program de cooptare și antrenare a voluntarilor;

– înfiinţarea unei biblioteci a Centrului, structurată pe două direcţii: arhiva proiectului Vârsta4 şi o bază de lucrări teoretice de artă comunitară pentru persoane instituţionalizate;

– stabilirea unei strategii de multiplicare a programului Vârsta4 în alte cămine de vârstnici, prin promovarea şi împărtăşirea modelului de lucru;

Centrul de Artă Comunitară Vârsta4 devine astfel un spaţiu pilot de promovare a artei comunitare cu persoane instituţionalizate, capabil să fie multiplicat şi să schimbe felul în care sunt receptate instituţiile similare în România.

Cu ocazia lansării Centrului, va fi prezentat în premieră filmul Trebuie să clădim un orizont, care documentează activităţile programului Vârsta4 în perioada 2010-2011.

Coordonatori proiect: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu, David Schwartz

Contact: tel. 0724353559 email: davey_schwartz@yahoo.com

Inscripţie pe un fir de nisip

mai 29th, 2011

Ramânând editorialul din nou pe mâna mea, mi-am propus să împărtăşesc cu cititorii un alt subiect care uneori îmi ocupă gândurile. Realizez că, pe de o parte, nu este o temă facilă, neavând calitatea de a crea trafic şi popularitate. Pe de altă parte, problema respectivă, să o numim simplu, „a moştenirii” până ce voi avea posibilitatea să o dezvolt câteva rânduri mai jos, nu reprezintă o provocare pentru marea majoritate a oamenilor, afiliaţi diferitelor religii. Pentru aceştia din urmă, viaţa pământeană reprezintă doar un fragment nesemnificativ dintr-o eternitate iar „moştenirea” de cele mai multe ori este o noţiune fără sens, deoarece, sub o formă sau alta oamenii nu deţin un liber arbitru şi drept urmare nu pot influenţa nici în plus nici în minus vremurile în care trăiesc.

Pentru unii dintre noi însă, care acceptă drept adevărate numai experienţele care pot avea aceleaşi rezultate în aceleaşi repetabile condiţii, chiar dacă este vorba de exprimarea acestor rezultate în nori probabilistici, problema „moştenirii” devine una complicată. Viaţa ne apare ca o dezvoltare a unor fenomene complementare legilor entropiei. Credem într-o singură viaţă, finită. Nu dezavuăm noţiuni ca „spiritualitate” sau „corola de minuni a lumii”, dar le considerăm subiecte demne de cercetat şi înţeles, nu le punem pe seama unui duh sfânt. Preţuim viaţa şi considerăm că trebuie respectată şi apărată, că stă în puterea noastră să încercăm s-o perpetuăm, s-o perfecţionăm, s-o salvăm din calea forţelor distrugerii. În această cursă circulară în care dezordinea încearcă să ne dezintegreze iar noi încercăm să domesticim dezordinea, nu va exista niciodată un învingător absolut. Materia migrează continuu în noi forme, iar urmele paşilor noştri se şterg precum urmele lăsate de piciorul gol pe nisipul spălat de valuri. Cu toate acestea, fideli seminţei din care am germinat şi care a reprezentat din start o victorie a ordinii asupra dezordinii, vrem să lăsăm o urmă pe unde am trecut. De fapt, ca să fiu precis până la capăt, deşi ştim că aceasta va fi ştearsă la rândul ei în cele din urmă, vrem să murim cu iluzia că totuşi ceva a rămas şi, poate, „moştenirea” respectivă va lăsa urme la rândul ei şi poate tot aşa, din fir de nisip în fir de nisip, o inscripţie invizibilă se va transmite mai departe, rămânând să existe în totală anonimitate şi fără conştiinţă de sine, în eternitate. Cine spune că persoanele care nu cred în divinitate sau în zei de tot felul nu au forma lor de iluzie a nemuririi?

Despre asta aş fi vrut să vă întreb, de fapt să vă întrebaţi, dacă tot a rămas editorialul de săptămâna asta pe mâna mea: ce consideraţi că aţi moştenit? Ce lăsaţi moştenire mai departe? Prin modul în care aţi filtrat şi filtraţi realitatea, prin felul în care aţi diversificat lumea prin însăşi prezenţa dv. în lume, prin ceea ce aţi creat, prin copiii dv., prin ceea ce aţi construit, prin ceea ce aţi distrus, prin modul în care v-aţi mişcat, lăsaţi în urmă sau sunteţi în curs de a lăsa în urmă ceva pentru care puteţi afirma că nu trăiţi, nu veţi fi trăit degeaba?

Puse la index

mai 29th, 2011

Avancronică la o dezbatere literară

mai 29th, 2011

De aproximativ un an , în cadrul Forumului Bnai Brith  România,  asociaţie culturală evreiască şi de într-ajutorare, funcţionează un club de lectură pe care am numit-o, poate cu puţină preţiozitate, „cercul prietenilor cărţii”. Ideea cercetătoarei Lya Benjamin de la Centrul de Studiere a Istoriei Evreilor, a adunat repede adepţi. Am constatat cu bucurie că mai există oameni care citesc, cărora le place cartea, le place să o aibă în mână, să o pipăie, să o miroase (da, mai ales cărţile noi miroase frumos) şi să vină o dată pe lună, să întâlnească semeni cu aceeaşi dragoste şi să schimbe nişte păreri. Nu suntem mulţi-10-12-15- dar , am aflat din experienţa altora, că nici nu e bine să fim prea mulţi. Şi nici unul dintre participanţi nu este critic literar, poate câţiva scriu – sunt poeţi, prozatori sau ziarişti – dar majoritatea doar iubitoare de carte. Chiar şi locul unde au loc întâlnirile ne îmbie la citit – Biblioteca Şafran, într-o frumoasă clădire de epocă, între rafturi de cărţi, flori şi….pisici care vin de fiecare dată să ne asculte.

Ce am discutat până acum? Imre Kertesz, Amos Oz, Victor Frankel, David Grossmann, Andrei Makine, Basevish Singer, Norman Manea .Cu excepţia ultimului unde ne-am referit în general al operă, la ceilalţi câte un roman, o lucrare. Discuţiile pornesc de la o prezentare şi este cu adevărat dezbatere deoarece de multe ori ne contrazicem, ne pasionăm, ne susţinem energic părerile şi până la sfârşit, tot plecăm cu câte ceva în plus chiar dacă opiniile noastre despre diferitele semnificaţii ale cărţii nu prea se schimbă.

Şi ca să-mi justific titlul, avancronica se referă la următoarea carte pe care o vom dezbate şi despre care aş vrea să spun câteva cuvinte. Este vorba de „Cartea şoaptelor” de Varujan Vosganian,   o creaţie deosebită ca tematică, structură şi stil. Nu pot şi nici nu vreau să mă pronunţ asupra calităţii de om politic al autorului,   nici ca economist şi nici măcar ca poet, fiindcă recunosc, nu am citit nici o poezie scrisă de el (Şi n- am curajul să spun nici măcar că îl simpatizez ca persoană, să nu stârnesc iar discuţii sau să fiu acuzată de sentimentalism, feminism etc). Dar pot să spun, por- nind de la această carte, că este un   talentat romancier şi istoric al poporului său, al familiei sale. Familia lui Varujan Vosganian a ajuns în România ca alţi mii şi mii de armeni alungaţi de genocidul din perioada primului război mondial. Turcia era neutră dar se temea de mişcările de independenţă ale unor minorităţi de pe teritoriul ei, cum au fost şi armenii care visau de secole un stat de-al lor. Trebuiau înfricoşaţi în primul rând, apoi decimaţi , lipsiţi de conducători. Însăşi populaţia trebuia să fie redusă. Şi astfel s-a născut genocidul armean (pe care Turcia nu şi-o asumă nici până astăzi), un fel de preludiu (recunosc, nu este cel mai potrivit cuvânt) al Holocaustului nazist. Nu mă îndoiesc că cei care au planificat „soluţia finală” pentru evrei cunoşteau ce s-a întâmplat cu armenii, numai că au trecut 30 de ani şi tehnicile s-a dezvoltat. Dar marşurile forţate la care au fost supuşi armenii şi care au dus la moartea a mii de femei, copii şi bătrâni (bărbaţii au fost duşi în altă parte şi executaţi) au fost preluate de nazişti ca mijloc de lichidare. Suferinţele armenilor au fost aduse la cunoştinţa lumii prin literatură, prin romanul „Cele 40 de zile din Musa Dagh” al scriitorului austriac Franz Werfel, scris în anii 30 ai secolului trecut Dar acesta a fost doar un episod, terminat cu bine. Chinurile armenilor , aşa cum le descrie Varujan Vosganian, au durat ani de zile şi nu s-au terminat cu bine. Puţini au supravieţuit şi au fost obligaţi să plece, să se răspândească în lume, să rămână doar cu visul unui stat armean. Un vis împlinit, ar putea spune unii, căci a existat în fosta URSS o Armenie sovietică (acum independentă) şi au fost armeni refugiaţi care chiar au crezut în ea şi , după cel de-al doilea război mondial, au şi plecat acolo, inclusiv din România, ne povesteşte scriitorul. Nu era la ce se aşteptau ( unii noi veniţi au şi fost arestaţi de KGB şi au dispărut probabil în străfundurile Siberiei). Şi aici vreau să menţionez o altă mare calitate a cărţii. Ea nu se opreşte în momentul refugiului din Turcia. Este povestea armenilor care au ajuns în România, au rămas aici, au trecut prin război, au suferit ca toţi ceilalţi în timpul comunismului, poate chiar mai mult fiindcă mulţi dintre ei au reuşit să-şi refacă viaţa, s-au îmbogăţit şi au pierdut din nou totul.. Şi nu este un roman colectiv , cartea are mulţi eroi individuali, multe personaje pitoreşti  familia scriitorului, rude, prieteni, vecini, personaje reale şi soarta fiecăruia este urmărită şi descrisă de autor, cu melancolie, cu tristeţe, uneori cu o ironie blândă.

„Cartea şoaptelor” merită cunoscută şi citită şi nu numai din cauza conţinutului său ci a felului în care este concepută. Este un roman scris cu delicateţe şi cu multă dragoste faţă de înaintaşi, contemporani şi urmaşi despre durerea unui popor. El poate să ne ajute să facem comparaţii, să constatăm cu tristeţe că suferinţa nu este apanajul unui singur popor. Din păcate, perspectivele de a se pune capăt acestora sunt destul de sumbre, dar poate că împreună vom putea face ceva să le atenuăm.

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 28th, 2011

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Apocalipsa de la gura sobei

mai 28th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 27th, 2011

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Numai gura-i de el

mai 27th, 2011

La drum, dar nu oricum

mai 26th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 26th, 2011

Adânc de pădure – Olimpia Morancea

Pulsează viaţa

în fiece colţ de pădure;

zvâcneşte clorofila

în smaraldul lucitor

al fiecărei frunze.

Vara

îşi zvoneşte

abia-auzit…

cântecul…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Teodor Mărieș câștigă la Strasbourg procesul împotriva României

mai 26th, 2011

TROISIÈME SECTION

AFFAIRE ASSOCIATION « 21 DECEMBRE 1989 »

ET AUTRES c. ROUMANIE

(Requêtes nos 33810/07 et 18817/08)

ARRÊT

STRASBOURG

24 mai 2011

Cet arrêt deviendra définitif dans les conditions définies à l’article 44 § 2 de la Convention. Il peut subir des retouches de forme.

En l’affaire Association « 21 Décembre 1989 » et autres c. Roumanie,

La Cour européenne des droits de l’homme (troisième section), siégeant en une chambre composée de :

Josep Casadevall, président,
Alvina Gyulumyan,
Egbert Myjer,
Ineta Ziemele,
Luis López Guerra,
Mihai Poalelungi, juges,
Florin Streteanu, juge ad hoc,
et de Santiago Quesada, greffier de section,

Après en avoir délibéré en chambre du conseil le 3 mai 2011,

Rend l’arrêt que voici, adopté à cette date :

PROCÉDURE

1.  A l’origine de l’affaire se trouvent deux requêtes (nos 33810/07 et 18817/08) dirigées contre la Roumanie et dont trois ressortissants de cet État, MM. Teodor Mărieş et Nicolae Vlase et Mme Elena Vlase, ainsi qu’une personne morale de droit roumain, ayant sont siège à Bucarest, l’Association « 21 Décembre 1989 » (Asociaţia 21 Decembrie 1989) (« les requérants »), ont saisi la Cour les 13 juillet 2007 et 9 avril 2008 respectivement en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des libertés fondamentales (« la Convention »).

2.  Le requérant M. Teodor Mărieş et l’association requérante sont représentés par Mes Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială et Ionuţ Matei, avocats à Bucarest. Ce dernier représentait également les époux Vlase jusqu’au 20 août 2009. Depuis cette date, ils sont représentés par Me Dan-Sergiu Oprea, avocat à Braşov. Le gouvernement roumain (« le Gouvernement ») a été représenté par son agent, M. Răzvan-Horaţiu Radu, du ministère des Affaires étrangères.

3.  A la suite du déport de M. Corneliu Bîrsan, juge élu au titre de la Roumanie, le Gouvernement a désigné M. Florin Streteanu pour siéger en qualité de juge ad hoc (articles 26 § 4 de la Convention et 29 § 1 du règlement).

4.  Les deux requérants, parents d’une victime décédée, et le troisième requérant, participant à la manifestation, allèguent en particulier l’absence d’enquête effective concernant la répression meurtrière des manifestations antigouvernementales qui se sont déroulées en décembre 1989.

5.  Le 4 novembre 2008, la Cour a décidé de joindre les requêtes et de les communiquer au Gouvernement.

6.  Les 2 mars et 11 mai 2009 respectivement, le Gouvernement et les époux Vlase ont demandé que leur requête soit examinée séparément de celle introduite par l’association requérante et par M. Teodor Mărieş, entre autres, pour des raisons de célérité. Ces derniers ont acquiescé à la demande des deux autres requérants.

7.  La Cour juge toutefois approprié de ne pas revenir sur sa décision de joindre les deux requêtes, en application de l’article 42 § 1 de son règlement, et de les examiner conjointement dans un seul arrêt, compte tenu aussi bien du lien factuel et juridique existant entre elles (Moldovan c. Roumanie (no 2), nos 41138/98 et 64320/01, § 6, CEDH 2005-VII (extraits)), que dans l’intérêt d’une bonne administration de la justice (voir mutatis mutandis, Maria Atanasiu et autres c. Roumanie, nos 30767/05 et 33800/06, § 108, 12 octobre 2010).

8.  En vertu de l’article 29 § 1 de la Convention, la chambre se prononcera en même temps sur la recevabilité et le fond.

EN FAIT

I.  LES CIRCONSTANCES DE L’ESPÈCE

9.  La première requérante, l’Association « 21 Décembre 1989 » (Asociaţia 21 Decembrie 1989) est une association de participants, de victimes blessées et de parents de victimes décédées lors de la répression des manifestations antigouvernementales qui ont eu lieu en Roumanie en décembre 1989, au moment du renversement du chef de l’État en exercice à l’époque, Nicolae Ceauşescu, événements connus aussi comme « la Révolution ». L’association, créée le 9 février 1990, soutient les intérêts des victimes dans la procédure pénale menée à présent par le parquet près la Haute Cour de cassation et de justice. Cette procédure concerne la mort ou les blessures par balles et les mauvais traitements et privations de liberté infligés à plusieurs milliers de personnes, dans plusieurs villes du pays.

10.  Le deuxième requérant, M. Teodor Mărieş, est né en 1962. Il a participé aux manifestations antigouvernementales qui se sont déroulées à Bucarest en décembre 1989 et aux manifestations postérieures jusqu’en juin 1990. Il est, à présent, le président de l’association requérante.

11.  Les troisième et quatrième requérants, Mme Elena Vlase et M. Nicolae Vlase, sont les parents de Nicolae N. Vlase (dit Nicuşor), décédé à l’âge de dix-neuf ans lors de la répression des manifestations qui ont eu lieu à Braşov, en décembre 1989.

A.  Les circonstances générales concernant l’enquête sur la répression meurtrière des manifestations de décembre 1989

1.  Les événements de décembre 1989 et leur suite

12.  Le 16 décembre 1989, des manifestations contre le régime totalitaire éclatèrent à Timişoara. Le 17 décembre 1989, sur ordre de Nicolae Ceauşescu, président de la République, plusieurs militaires de haut rang, furent dépêchés à Timişoara pour rétablir l’ordre. S’ensuivit une répression violente qui fit de nombreuses victimes. A partir du 21 décembre 1989, des manifestations éclatèrent à Bucarest, Braşov et dans d’autres villes du pays.

13.  Les opérations militaires qui furent menées à cette occasion firent de nombreuses victimes parmi les civils. D’après une lettre adressée le 5 juin 2008 à la première requérante par le parquet militaire près la Haute Cour de cassation et de justice, « plus de mille deux cents personnes sont décédées, plus de cinq mille ont été blessées et plusieurs milliers ont été illégalement privées de liberté et soumises à des mauvais traitements », à Bucarest, Timişoara, Reşiţa, Buzău, Constanţa, Craiova, Brăila, Oradea, Cluj, Braşov, Târgu Mureş, Sibiu et d’autres villes de Roumanie. Par ailleurs, ainsi qu’il ressort des documents du Ministère de la Défense, déclassifiés par décision du Gouvernement no 94/2010 du 10 février 2010, des milliers de militaires dotés de dizaines de chars de combats et d’autres véhicules blindés ont été déployés à Bucarest et dans d’autres villes. Pendant la période du 17 au 30 décembre 1989, ils ont fait usage d’une grande quantité de munitions.

14.  Un nombre considérable de personnes ont été tuées ou blessées par balles à partir du 17 décembre 1989 à Timişoara, ainsi qu’à partir du 21 décembre 1989 à Bucarest. Selon un rapport du 24 juillet 1990 de la Direction des parquets militaires (Direcţia procuraturilor militare), dans la nuit du 21 au 22 décembre 1989 « 48 personnes sont décédées et 150 ont été blessées à Bucarest des suites de la répression violente par les forces de l’ordre, y compris par armes à feux ».

15.  De nombreuses victimes ont été tuées ou blessées par balle également après le 22 décembre 1989, date à laquelle le chef de l’État de l’époque a été renversé.

16.  Ainsi, à Braşov, ville où le fils des requérants M. et Mme Vlase fut victime de tirs et décéda, trente-huit autres personnes furent tuées par balles dans la nuit du 22 au 23 décembre 1989 et d’autres encore les jours suivants. Selon un document intitulé « conclusions sur le résultat des investigations effectuées en rapport avec les événements ayant eu lieu à Braşov pendant la période du 23 au 25 décembre 1989 » soumis par le Gouvernement et rédigé par un collectif de sept procureurs et sept officiers de police judiciaire, après l’annonce officielle faite à la radio et à la télévision publique que la dictature était tombée, les forces militaires déployées pour défendre le régime totalitaire contre les manifestants se sont repliées, dans un premier temps, dans leurs casernes et les représentants des manifestants ont pu occuper le siège du conseil départemental. A la suite de certaines informations sur le danger que des éléments contre-révolutionnaires (elemente contrarevoluţionare) passent à l’attaque, dans la soirée du 22 décembre 1989, le général F., commandant de la garnison de Braşov, fut appelé pour coordonner « les actions de défense » des acquis de la révolution. Il fit venir 657 soldats provenant de six unités militaires. Les premiers tirs d’arme à feu eurent lieu pendant la nuit, vers 3 heures du matin.

17.  Par la suite, en 1990, à quelques reprises, plusieurs associations civiques, dont l’association requérante et une autre association alors présidée par le deuxième requérant, mobilisèrent leurs membres pour protester contre « des personnes et des mentalités perçues comme proches du communisme » sur la place de l’Université de Bucarest. Les principales revendications des manifestants étaient de connaître les responsables de la répression armée de décembre 1989 et de réclamer la démission des nouveaux dirigeants au pouvoir.

18.  Au cours de l’année 1990, les parquets militaires de Bucarest, Timişoara, Oradea, Constanţa, Craiova, Bacău, Târgu Mureş et Cluj ont ouvert des enquêtes sur l’emploi de la force et sur les privations illégales de liberté de personnes, ayant eu lieu dans les derniers jours de décembre 1989. Dans un nombre de cas, concernant les événements de Timişoara et Cluj-Napoca, les enquêtes s’achevèrent par le renvoi devant le tribunal et par une décision de condamnation de certains hauts responsables militaires (concernant la répression du 17 au 22 décembre 1989 à Timişoara, voir l’affaire Şandru et autres c. Roumanie, no 22465/03, §§ 6-47, 8 décembre 2009).

19.  A ce jour, la principale enquête pénale concernant l’emploi de la violence notamment contre les manifestants civils, tant avant qu’après le renversement de Nicolae Ceauşescu, est toujours en cours et fait l’objet du dossier no 97/P/1990. L’établissement des circonstances et des responsables de la mort violente de Nicuşor Vlase font partie de ce dossier.

2.  Début de l’enquête dans le cadre du dossier no 97/P/1990. La décision de non-lieu du 20 septembre 1995

20.  La section des parquets militaires près la Cour suprême de justice ouvrit une enquête concernant la répression des manifestations des 21 et 22 décembre 1989. Dans un premier temps, l’enquête porta uniquement sur la privation de liberté de plus d’un millier de personnes et les poursuites abusives dirigées contre plusieurs dizaines de ces personnes.

21.  Par une décision du 24 juillet 1990 de la section des parquets militaires rendue dans le dossier no 76/P/1990, le parquet décida de disjoindre l’affaire relative à l’identification des personnes qui, par l’utilisation d’armes à feu et d’autres moyens violents, avaient causé la mort d’un grand nombre de personnes et fait de nombreux blessés. La nouvelle affaire fut enregistrée sous le no 97/P/1990.

22.  Selon une décision de ce parquet datée du 20 septembre 1995, rendue dans le dossier no 97/P/1990, l’objet de l’enquête est ainsi précisé :

« S’agissant des objectifs du dossier no 97/P/1990, il faut aussi préciser les limites dans le temps qui ont été prises en compte. Ainsi, il faut souligner que les investigations ont visé les faits commis dans le laps de temps qui s’est écoulé entre la dispersion du rassemblement ordonné par N. Ceauşescu le 21 décembre 1989 sur la Place du Palais et la fuite du dictateur intervenue au cours de la journée du 22 décembre 1989. »

23.  A partir de l’année 1992, des décisions de disjoindre l’enquête furent prises par le parquet militaire, concernant plusieurs centaines de parties lésées qui avaient subi des violences et des arrestations abusives pendant la journée du 21 décembre 1989. A titre d’exemple, les décisions des 5 juin et 2 juillet 1992 portent sur la disjonction des enquêtes concernant Marius I. et Sorin B. battus par des militaires. Par la suite, des décisions de non-lieu furent rendues dans ces affaires. Elles étaient fondées sur le Décret-loi no 3 du 4 janvier 1990, qui amnistiait certains délits punis d’une peine inférieure à trois ans.

24.  Le 20 septembre 1995, le procureur S. de la section des parquets militaires près la Cour suprême de Justice rendit une décision de non-lieu dans le dossier no 97/P/1990 au sujet des personnes tuées ou blessées par balles.

25.  La décision précitée ne dressait pas la liste exhaustive des victimes, dont elle situait le nombre à « cent trente morts et blessés » ; d’après d’autres indications de cette même décision, il y aurait eu quarante-neuf morts et quatre-vingt-neuf blessés par balles, hommes, femmes et enfants – des civils non armés, dont quarante-deux seulement était nominalement désignés.

26.  D’après cette décision, les faits s’étaient déroulés ainsi : à la suite des manifestations visant le régime, qui avaient débuté à Timişoara, le ministre de la Défense de l’époque avait donné le 17 décembre 1989 l’ordre de combattre les manifestants (dispoziţie de luptă). Selon la décision du 20 septembre 1995, l’ordre aurait été ainsi rédigé : « Les forces armées doivent se conformer aux modalités de la sommation [en employant les mots] arrête, arrête sinon je vais tirer ; en cas d’insoumission à la sommation, il faut faire feu en l’air puis, si la sommation continue à être ignorée, il faut tirer en direction des pieds ». La décision du 20 septembre 1995 ne précise pas quelles étaient les situations qui réclamaient l’intervention armée.

27.  La décision indiquait ensuite qu’il avait été impossible d’établir le déroulement exact des faits, vu l’ampleur de la confrontation « entre, d’une part, des milliers ou des dizaines de milliers de manifestants et, d’autre part, des centaines ou des milliers de militaires des forces répressives ». De surcroît, le parquet rappelait qu’« après la chute du régime totalitaire, une vraie paralysie des institutions étatiques s’[était] installée, dans une situation générale de chaos et de confusion », de sorte qu’il n’avait pas été procédé à des enquêtes sur place, ni à des prélèvements, des expertises balistiques ou encore à des autopsies des cadavres des victimes. De même, il était noté que « certaines institutions dont des agents avaient été impliqués dans la dispersion des manifestants n’avaient pas coopéré ou n’avaient pas apporté un concours effectif à l’établissement des faits ».

28.  En outre, bien que deux cent trente-cinq personnes, dont certaines étaient blessées par balles, eussent été détenues et soumises à des mauvais traitements à la direction de la police de Bucarest (Miliţia capitalei), le ministère de l’Intérieur avait refusé d’identifier les supérieurs des agents ayant perpétré ces infractions.

29.  La décision du 20 septembre 1995 mentionnait aussi qu’aucun militaire ou agent de l’État n’avait été victime de violences à cette occasion, de sorte que l’ouverture du feu contre les manifestants civils non armés et non violents avait été illégale.

30.  S’agissant de la responsabilité pénale pour les morts et les blessures causées par les militaires du ministère de la Défense, du ministère de l’Intérieur et de la direction de la Sûreté de l’État (Securitatea), la décision concluait qu’elle incombait exclusivement aux personnes qui avaient ordonné d’ouvrir le feu, à savoir le chef de l’État de l’époque, qui était aussi commandant suprême de l’Armée et à ses ministres de la Défense et de l’Intérieur, ainsi qu’au chef du département de la Sûreté de l’État, et aux « autres membres du comité politique exécutif du Parti communiste », dont la décision ne mentionnait pas les noms. Pour ce qui était du ministre de l’Intérieur et du chef du département de la Sûreté, ainsi que des « autres membres du comité politique exécutif », la décision précisait qu’ils avaient déjà été condamnés pour les mêmes faits, sans indiquer la référence des dossiers ou des décisions de condamnation. Quant à l’ancien ministre de la Défense, la décision prononça l’abandon des poursuites, l’intéressé étant décédé.

31.  La décision indiquait finalement que, s’agissant des militaires qui, sans en avoir reçu l’ordre, avaient personnellement tiré sur les manifestants, seuls quelques-uns avaient pu être identifiés, comme le général A.C. Dans les cas où ils avaient été identifiés, les poursuites pénales dirigées contre eux avaient été disjointes et faisaient l’objet d’autres dossiers ; elles ne relevaient donc plus du dossier no 97/P/1990.

3.  Les deux décisions du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice du 7 décembre 2004

32.  A la suite d’une demande formée par M. Mărieş et l’association requérante, la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice infirma, par une décision du 7 décembre 2004, celle du 20 septembre 1995 rendue dans le dossier no 97/P/1990, pour illégalité et défaut de fondement. Parmi les motifs d’illégalité, le parquet relevait que la décision du 20 septembre 1995 ne contenait pas la mention exacte des personnes et des faits qui étaient visés par le non-lieu et qu’elle utilisait l’expression impersonnelle « les autres membres » du comité exécutif du Parti communiste. Un autre motif d’illégalité était le fait que la décision n’avait pas été communiquée aux personnes lésées, ni aux personnes mises en cause.

En outre, le parquet observait qu’en dépit des preuves versées au dossier d’enquête, la décision du 20 septembre 1995 n’examinait pas la responsabilité du chef des gardes patriotiques, le colonel P.C., ni celle des militaires qui avaient joué un rôle dans l’organisation des modalités d’exécution des ordres donnés par le chef de l’État ou par ses ministres.

Le parquet constatait que certaines parties lésées n’avaient pas été entendues au cours de l’enquête, que les militaires appartenant aux régiments qui avaient été déployés pour réprimer les manifestants n’avaient pas été entendus, que les journaux tenus par les unités militaires impliquées dans la répression n’avaient pas été demandés et donc pas vérifiés et que l’enquête n’avait pas porté sur l’implication éventuelle d’autres institutions publiques, comme, par exemple, l’utilisation de véhicules appartenant à la Poste pour le transport des prisonniers.

33.  Par une décision du même jour, soit le 7 décembre 2004, la section des parquets militaires ordonna la mise en accusation de cent-deux personnes, essentiellement des officiers, y compris des hauts responsables, de l’Armée et de la police ainsi que des anciennes forces de la Securitate, pour meurtre (articles 174-176 du code pénal), génocide (article 357 du code pénal), traitements inhumains (article 358 du code pénal), tentative, complicité, instigation à la commission de ces infractions et participation lato sensu (participaţie improprie) à celles-ci, faits commis « pendant la période du 21 au 30 décembre 1989 ». Seize civils, dont un ancien président de la Roumanie et un ancien chef du Service roumain de renseignements, furent également mis en accusation.

4.  Développements de l’enquête après 2004 : les branches de l’enquête jointes au dossier no 97/P/1990

34.  Plusieurs enquêtes pénales sur la répression meurtrière des manifestations de décembre 1989, ayant eu un parcours distinct dans un premier temps, furent jointes à l’enquête faisant l’objet du dossier no 97/P/1990.

35.  Par décision du 9 janvier 2006, la section des parquets militaires ordonna que le dossier concernant l’enquête sur la répression meurtrière de Braşov au cours de laquelle le fils des requérants Vlase avait été tué soit joint au dossier no 97/P/1990. Cette décision fut motivée par le fait que les commandants militaires ayant agi à Braşov du 16 au 30 décembre 1989 étaient subordonnés au général G.V., chef de la première armée.

36.  Ainsi qu’il ressort d’une lettre du 22 mai 2009 de la section des parquets militaires, cent vingt-six décisions de non-lieux rendues dans des dossiers d’enquête séparés furent infirmées et les dossiers joints au dossier no 97/P/1990.

37.  Furent également jointes au dossier no 97/P/1990, après l’annulation des non-lieux initiaux, les enquêtes concernant plusieurs centaines de victimes, au total, morts et blessés, à Bucarest, dans le quartier de la télévision publique et sur la rue Antiaeriană, et dans les villes de Brăila, Constanţa, Târgu Mureş et Slobozia. Les non-lieux se fondaient sur l’absence de responsabilité pénale, notamment en raison de l’erreur de fait et de la perte temporaire du discernement des personnes impliquées. Les décisions d’infirmations faisaient valoir que le non-lieu n’indiquait pas les infractions visées, le nom des personnes accusées et ne faisait pas mention des victimes de la période du 22 au 30 décembre 1989.

5.  Les actes d’enquête accomplis après la décision du 7 décembre 2004 dans le dossier no 97/P/1990

38.  Dans la lettre qu’il adressa le 5 juin 2008 à l’association requérante, le procureur en chef adjoint de la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice indiquait que pendant la période de 2005 à 2007, dans le dossier no 97/P/1990, 6 370 personnes avaient été entendues. En outre, 1 100 expertises balistiques, plus de 10 000 mesures d’investigation (investigaţii în teren) et 1 000 enquêtes sur place (cercetare la faţa locului) avaient été réalisées. Il précisait aussi que « parmi les causes de retard [de l’enquête] il fa[llait] mentionner les mesures répétitives (…) visant au transfert du dossier d’un procureur à l’autre (…), le fait que les procureurs n’avaient pas promptement communiqué aux parties lésées les décisions de non-lieu (…) et que l’enquête avait été rouverte seulement plusieurs années après le dépôt des plaintes des intéressés (…) ; le manque de coopération des institutions impliquées dans la répression de décembre 1989 (…), l’extrême complexité de l’enquête (…) du fait que les actes d’instruction nécessaires n’avaient pas été accomplis immédiatement après les homicides et mauvais traitements dénoncés (…) ».

La lettre précitée mentionne une autre cause de retard, à savoir la décision no 610/2007 de la Cour constitutionnelle du 16 juillet 2007, qui retira aux procureurs militaires de la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice la compétence d’enquêter sur le dossier no 97/P/1990 pour la transférer aux procureurs civils, c’est-à-dire au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice. Selon l’avis exprimé par le chef de la section des parquets militaires dans sa lettre du 5 juin 2008 précitée, le transfert du dossier serait de nature à entraîner de nouveaux retards de procédure, vu le volume considérable du dossier, la complexité de l’affaire et l’éloignement dans le temps des événements faisant l’objet de l’enquête.

39.  Selon les données avancées par le Gouvernement, depuis la reprise de l’enquête, 2800 témoins ainsi que 320 parties lésées ont été entendus en 2007, alors que seulement 72 témoins et 38 parties lésées avaient été entendus en 2005. 460 témoins et 210 parties lésées ont été entendus en 2008. 443 albums et planches photographiques ont été examinés en 2006 et 175, l’ont été en 2007.

40.  Par décision du 15 janvier 2008, la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice décida de disjoindre l’enquête concernant les seize accusés civils (dont un ancien président de la Roumanie et un ancien chef du Service roumain de renseignements) de celle concernant les militaires, et de décliner sa compétence en faveur du parquet près de la Haute Cour de cassation et de justice.

41.  Selon un communiqué du 10 février 2009 du bureau d’information publique du Conseil supérieur de la magistrature, le président du Conseil allait demander à l’Inspection judiciaire d’établir les causes qui ont empêché l’enquête pénale d’être accomplie avec célérité (va solicita Inspecţiei Judiciare stabilirea cauzelor nesoluţionării cu celeritate a cercetărilor penale).

B.  Les circonstances particulières relatives à l’enquête sur la mort de Nicuşor Vlase

42.  Selon l’acte de décès, Nicuşor Vlase est décédé le 23 décembre 1989.

43.  Dans un premier temps, l’enquête pénale concernant son décès fit l’objet du dossier no 158/P/1990 du parquet militaire de Braşov. Par décision du 9 janvier 2006, ce dossier fut joint au dossier no 97/P/1990.

1.  Début de l’enquête

44.  Le rapport dressé le 3 janvier 1990, à la suite d’un examen médicolégal externe, sans autopsie, pratiqué au laboratoire de médecine légale de Braşov indiqua que le décès était dû à une blessure par arme à feu qui avait provoqué une hémorragie externe. Selon une déclaration du 27 novembre 2008 de l’officier C., médecin militaire à l’hôpital militaire de Braşov à l’époque des faits, il avait reçu l’ordre de ne pas procéder à l’autopsie des cadavres.

45.  Le 26 février 1990, le même médecin C. de l’hôpital militaire fit un « rapport » au chef de la police du département de Braşov, suivant une demande du capitaine  [P.]. Dans ce rapport, il déclara que « le 23 décembre 1989, entre 3 heures et 5 heures du matin, avait été apporté le cadavre de Vlase Nicolae, âgé de 19 ans, de Braşov, tué dans la Révolution, dans la zone du Conseil départemental » et que « le 26 décembre 1989, il avait été transporté pour nécropsie à la morgue ».

46. Les requérants, qui avaient observé des traces de violences sur le corps de leur fils décédé et constaté que sa blessure par balle saignait encore, soupçonnaient qu’il n’était pas mort au petit matin du 23 décembre 1989, sous les tirs dans la foule des manifestants, mais à une date ultérieure. Suite à leurs démarches et à la demande du parquet militaire de Braşov, la dépouille de Nicuşor fut exhumée et une autopsie fut pratiquée ; un rapport médicolégal fut dressé le 13 mars 1991. Malgré les demandes des requérants, les autorités refusèrent d’accepter la participation à l’autopsie d’experts étrangers ou d’un médecin désigné par les intéressés.

47.  Par la suite, au cours des années 1991-2008, les requérants adressèrent de nombreux mémoires au parquet près la Cour suprême de justice, au ministère de la Justice et au Président de la République. Ils demandaient que ceux qui avaient torturé leur fils et l’avaient tué soient identifiés et que leur responsabilité soit engagée. En 1999, ils reçurent les premières informations au sujet de l’enquête. Avant cette date, les quatre procureurs chargés de l’enquête se limitèrent, selon la requérante, à lui recommander verbalement de se faire hospitaliser pour être soignée et lui reprochèrent de ne pas avoir gardé son fils auprès d’elle, afin qu’il ne soit pas tué.

2.  Le non-lieu du 28 décembre 1994

48.  Par une décision du 28 décembre 1994, non-communiquée aux requérants, le parquet militaire de Braşov prononça un non-lieu dans le dossier no 158/P/1990 concernant trente-neuf personnes tuées, dont le fils des requérants, Mme et M. Vlase, et quatre-vingt-deux blessées à Braşov dans la nuit du 22 au 23 décembre 1989.

La décision indiquait qu’il n’avait pas été possible d’établir exactement l’endroit du centre-ville où chacune de ces personnes était tombée car les cadavres avaient été retirés avant que les tirs ne cessent, toujours au cours de la nuit, et leur identification avait eu lieu ultérieurement à la morgue de l’hôpital militaire, de l’hôpital départemental ou du laboratoire de médecine légale où ils avaient été amenés.

Après avoir constaté que plusieurs centaines de militaires armés étaient intervenus afin de protéger les institutions les plus importantes de la ville d’une attaque imminente, mais sans mentionner leurs noms, le parquet militaire releva que « le feu a[vait] été ouvert par erreur, sans que l’ordre en eût été donné dans les conditions spécifiques du moment, à savoir le stress, la crainte des prétendus terroristes, la fatigue des cadres militaires ». Les civils se retrouvèrent pris au milieu des tirs croisés des militaires occupant des positions opposées. Le grand nombre de victimes de la nuit du 22 au 23 décembre 1989 au centre-ville de Braşov s’expliquait également par le fait que les militaires du ministère de la Défense nationale avaient utilisé plus de 270 000 cartouches, les troupes des milices de la Securitate, 1 079 cartouches et les gardes patriotiques et les civils qui avaient obtenu des fusils, 39 480 cartouches. Des mitrailleuses avaient été également utilisées et plus de cent grenades avaient été lancées.

Le parquet militaire estima que le manque de jugement dont avaient fait preuve les commandants de la garnison de Braşov en ne tenant pas compte de l’état d’esprit des militaires placés sous leurs ordres et de leur état de fatigue et de stress ne pouvait engager leur responsabilité pénale. Le parquet militaire retint en leur faveur le manque d’expérience des cadres militaires en matière de combat en milieu urbain et le fait qu’ils n’avaient pas pris de mesures préalables au déclenchement du feu afin d’établir des moyens de communication entre les unités déployées dans la zone.

49.  Dans ses parties pertinentes, la décision était ainsi libellée:

« Au moment où les tirs furent déclenchés au centre-ville, plusieurs centaines de personnes étaient présentes, parmi lesquelles des femmes et des jeunes qui avaient répondu à l’appel de la chaîne nationale de télévision les invitant à sortir dans la rue, car la révolution était en danger.

Tous ces civils se retrouvèrent pris au milieu des tirs croisés des militaires occupant des positions opposées et ceux d’entre eux (les femmes et les jeunes) qui n’avaient pas fait le service militaire ne savaient pas qu’ils devaient se coucher à terre. Par ailleurs, même les militaires en service, pris par surprise, se tenaient debout lorsque les tirs commencèrent.

Dans ces circonstances, dans les premières minutes après le déclenchement des tirs, des dizaines de personnes, dont des militaires, furent atteints par des balles.

Tous les militaires qui se trouvaient cette nuit-là au centre-ville de Braşov, et dont la grande majorité ont été entendus, ont déclaré qu’ils étaient fatigués, car la plupart étaient postés là depuis la nuit précédente, du 21 au 22 décembre 1989, qu’ils étaient tous effrayés par ce qu’ils avaient appris sur ce qui se passait à Bucarest et que, de leur propre initiative, ils avaient chargé leurs armes car ils s’attendaient à être attaqués d’un moment à l’autre.

Dans ces circonstances, il a suffi que le civil I.E. tire les premiers coups de feu en direction des personnes qu’il considérait comme suspectes pour que tous les militaires se trouvant au centre-ville déclenchent le feu à leur tour, sans ordre préalable de leurs commandants. (…)

Toutes les personnes armées – tant des militaires que des civils – qui ont fait usage de leurs armes à feu dans la nuit du 22 au 23 décembre 1989 dans le centre-ville étaient de bonne foi et attachées à la révolution, convaincues qu’elles agissaient pour la sauvegarder. Elles ont fait usage des armes à feu à cause de la confusion qui régnait ainsi que de la peur considérable et de la suspicion qui s’étaient emparées de tous ceux qui se trouvaient dans la rue. »

3.  La suite de l’enquête de 1999 à ce jour

50.  Par une lettre du 9 juillet 1999, le procureur en chef du parquet militaire de Braşov informa le requérant Nicolae Vlase que l’enquête concernant le décès de son fils s’était conclue par un non-lieu « en raison de l’erreur de fait, qui écartait toute responsabilité pénale ». Selon cette lettre, l’enquête avait établi que le fils des requérants était décédé « au cours des événements de décembre 1989 », sans aucune autre précision quant au lieu, au moment et aux autres circonstances où le décès serait intervenu. La lettre faisait ensuite état des constatations d’un rapport médicolégal dressé le 13 mars 1991, après l’exhumation de la dépouille, selon lesquelles Nicolae N. Vlase avait eu une mort violente, due à une hémorragie externe consécutive à la rupture de l’artère fémorale gauche, provoquée par le projectile d’une arme à feu. La lettre indiquait également que l’expertise médicolégale n’avait pas révélé d’autres traces de violence sur le corps de la victime à l’exception d’une excoriation de 2 cm2 au dos de la main droite.

51.  La requérante Elena Vlase contesta cette décision devant la section des parquets militaires près la Cour suprême de justice.

52.  Par une décision du 30 août 1999, la section des parquets militaires infirma le non-lieu prononcé le 28 décembre 1994, au motif que l’enquête avait été lacunaire et « qu’il n’y avait pas de preuves permettant d’écarter la responsabilité des personnes qui avaient l’obligation de diriger et de coordonner les actions des militaires (…) de manière à garder le contrôle de la situation et à éviter de faire perdre la vie à des personnes innocentes ou de les blesser ». Par la même décision, la section des parquets militaires notait que les circonstances dans lesquelles 600 fusils de « type ZB » avaient été distribués à des civils non formés à leur utilisation n’avaient pas été éclaircies. De plus, les personnes directement responsables de la mort de trente-neuf personnes et des blessures causées à quatre-vingt-deux autres militaires et civils n’avaient pas été identifiées.

53.  Les 23 mars 2001, 21 juillet et 25 novembre 2003, 25 janvier, 18 octobre et 24 décembre 2005 et 3 janvier 2006, les requérants réitérèrent leur plaintes pénales contre les policiers, les agents de la Securitate et des médecins impliqués, selon eux, dans la mort violente de leur fils.

54.  Par une lettre du 11 juillet 2001, la section des parquets militaires près la Cour suprême de justice informa la requérante Elena Vlase que l’enquête concernant le décès de son fils était en cours.

55.  Par une lettre du 21 octobre 2002, le directeur de la prison de Codlea envoya à la section des parquets militaires une déclaration du détenu M.C. faite en 1990, se référant au meurtre du fils des requérants en décembre 1989. Selon ce témoin, Nicuşor aurait été tué par un officier de police, alors qu’il était retenu au siège de la police départementale de Braşov.

56.  Par une lettre du 18 décembre 2003, le ministère de la Justice répondit à Elena Vlase que la plainte pour retard dans l’enquête pénale relative au décès de son fils avait été renvoyée au parquet près la Haute Cour de cassation et de justice.

57.  Par décision du 9 janvier 2006, le parquet ordonna que le dossier concernant l’enquête sur la répression meurtrière de Braşov soit joint au dossier no 97/P/1990, en raison du fait que les commandants militaires ayant agi à Braşov du 16 au 30 décembre 1989 étaient subordonnés au général G.V., chef de la première armée.

58.  Par lettres des 27 janvier et 5 novembre 2007, se fondant sur les déclarations du témoin, M.C., les requérants sollicitèrent de la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice l’audition de plusieurs personnes, dont des procureurs militaires et un médecin légiste, aux fins de l’enquête. En outre, ils demandèrent l’examen d’un enregistrement vidéo produit par eux et qui montrait le cadavre de leur fils présentant des traces de torture.

59.  D’après une lettre que la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice a adressée à Mme Vlase le 4 avril 2008, l’enquête pénale concernant le meurtre du fils des requérants se poursuit dans le cadre du dossier no 97/P/1990 (voir la partie A ci-dessus).

60.  Par lettres des 16 octobre 2008 et 29 janvier 2009, le Conseil supérieur de la magistrature répondit à une plainte de la requérante Elena Vlase concernant l’absence d’efficacité de l’enquête sur la mort de son fils. Le Conseil indiqua qu’il avait constaté que pendant les années 1994 à 2001 et 2002 à 2005, aucun acte d’investigation tendant à établir les responsables de la mort de son fils n’avait été accompli. Il exposa, ensuite, qu’aucune mesure ne pouvait être ordonnée, car la responsabilité disciplinaire des procureurs ne pouvait être établie que dans un délai d’un an à compter de l’infraction.

Enfin, le Conseil indiqua qu’après décembre 2004, des actes d’enquête avaient bien été accomplis, de sorte qu’aucune responsabilité ne pouvait être retenue à la charge des procureurs chargés de l’enquête.

4.  L’action civile des requérants Elena et Nicolae Vlase

61.  A une date non-précisée, en 2004, les requérants se pourvurent en justice contre le ministère de la Défense, le ministère de l’Intérieur et le Service roumain de renseignement. Ils demandaient l’octroi d’un dédommagement de la part des institutions qu’ils estimaient responsables du décès de leur fils et d’entraver l’enquête y relative.

62.  Par décision du 31 janvier 2005 du tribunal départemental de Braşov, leur action fut déclarée irrecevable pour défaut de payement intégral des droits de timbre (insuficienta timbrare a acţiunii), en dépit du fait que le tribunal avait pris acte du fait que les requérants avaient déclaré ne pas avoir les moyens de payer l’intégralité des droits de timbre. Cette décision fut maintenue par la cour d’appel de Braşov, le 5 mai 2005. Les requérants formèrent un pourvoi en cassation. Le 1er mars 2006, ils demandèrent à la Cour de cassation de surseoir à statuer sur leur pourvoi jusqu’à ce que le parquet rende une décision au sujet de l’enquête sur la mort de leur fils et d’ordonner au parquet que la décision leur soit communiquée. Le recours des requérants se trouva par la suite périmé. Le 14 février 2008 la Haute Cour de cassation et de justice constata que la péremption d’instance était intervenue.

C.  Les circonstances particulières concernant le requérant Teodor Mărieş

1.  La journée du 21 décembre 1989

63.  Le 21 décembre 1989 à midi, le requérant fut surpris dans les rues de Bucarest par une foule qui courait paniquée. Il apprit que le rassemblement convoqué par Nicolae Ceausescu s’était dispersé. Il décida de se joindre au groupe qui se déplaçait vers l’Université en scandant des slogans anticommunistes.

64.  A proximité de la place de l’Université, un cordon de soldats avec des boucliers bloquait le passage des manifestants. Après une altercation, les soldats commencèrent à courir à la poursuite de quelques manifestants, y inclus le requérant, qui essaya de s’enfuir.

65.  Vers 16 heures, les manifestants parmi lesquels se trouvait le requérant, essayèrent de s’approcher du siège du Comité central du Parti communiste, mais furent bloqués par des soldats munis de boucliers. Le requérant aperçut un véhicule militaire blindé dans la rue bloquée. Une heure et demie après, trois blindés chargèrent les manifestants. Le requérant et plusieurs autres manifestants suivirent un des blindés jusqu’au moment où une manœuvre brusque du véhicule vers une rue secondaire les exposa à un cordon de soldats armés, qui ouvrirent le feu sur la foule. Le requérant et les autres manifestants essayèrent ensuite de fuir et coururent pour échapper aux balles qui venaient de partout dans leur direction et qui avaient déjà tué plusieurs personnes autour d’eux.

66.  Le requérant réussit à entrer dans une cour, qui était déjà pleine de manifestants et couverte de vitres brisées. Observant que le boulevard était inaccessible à cause des coups de feu continus venant des militaires qui avançaient et qu’il était coincé dans la cour, le requérant, avec d’autres personnes, réussit à sauter un mur pour s’échapper. Il se dirigea vers le Théâtre National, où il demeura avec les autres manifestants, entourés de la police (miliţia) et de blindés militaires, dans un air irrespirable à cause du gaz lacrymogène et de la poudre à canon.

67.  Il résulte des documents du dossier d’enquête, à savoir des déclarations de témoins (déclarations de Dan D. du 13 février 2005, de Florica N. du 5 juin 2006 et d’Ion A.) ainsi que d’un rapport de la police, que le requérant Teodor Mărieş figurait parmi les manifestants contre lesquels le feu a été ouvert dans la zone de la place de l’Université, le 21 décembre 1989.

68.  Des journaux de combat du 21 décembre 1989 et d’autres documents des Forces armées, y compris une transcription de télécommunications spéciales du 21 décembre 1989, il ressort que l’ordre de « décimer les manifestants » et d’arrêter ceux qui restaient en vie et de les incarcérer à la prison de Jilava avait été donné et mis à exécution. Ces documents indiquent également l’ampleur des forces militaires et de police déployées y compris dans la zone de la place de l’Université, munies d’armement de guerre et de véhicules blindés comme les chars de combat, ainsi que la quantité de munitions utilisées ce jour-là. Des dizaines de manifestants furent tués par des coups de feu, y compris des rafales d’armes automatiques, ou écrasés par des véhicules blindées, leurs cadavres étant abandonnés à la vue des manifestants.

69.  Des déclarations de plusieurs officiers militaires, dont certains accusés, et d’autres témoins civils, figurant au dossier d’enquête, il ressort également que le 21 décembre 1989, dans la zone de la place de l’Université, environ 1000 personnes ont été appréhendées violemment par la police, battues sauvagement et arrêtées (voir les déclarations des officiers Florin M., du 25 janvier 1990, et Laurenţiu B., du 26 novembre 2008, et les déclarations des témoins Maria V., du 23 janvier 1990, et Ileana S., du 12 mars 1990).

70.  Après 23 heures, la nuit du 21 décembre 1989, le requérant rentra à son domicile. Là, il apprit qu’il avait été cherché par plusieurs personnes. Ultérieurement il apprit que les agents de l’État étaient en train de préparer des mandats d’arrêt pour tous les participants à la manifestation et que ce n’était que l’ampleur des événements qui s’étaient déroulés le jour suivant qui avait empêché que cela se produise. Selon lui, pendant toute la journée, les manifestants avaient été filmés et photographiés aux fins de la répression voulue par les autorités.

2.  La journée du 22 décembre 1989 et ses suites

71.  Le matin du 22 décembre 1989, le requérant retourna au centre-ville pour rejoindre la manifestation devant le siège du Comité central du Parti communiste. Une fois arrivé, il réussit à pénétrer dans le bâtiment du Comité par une fenêtre, à l’aide d’autres manifestants. En entrant il trouva des fusils et des caisses de munitions.

Quelques manifestants, y inclus le requérant, prirent des fusils et se dirigèrent en courant vers les étages supérieurs et la terrasse du bâtiment, avec l’intention de rattraper l’hélicoptère qui était en train de s’envoler avec le couple présidentiel et autres membres du bureau exécutif central. Au dernier étage, ils rencontrèrent deux gardes du corps de Nicolae Ceauşescu avec lesquels ils durent lutter pour pouvoir arriver sur la terrasse, d’où l’hélicoptère venait de s’envoler. En revenant dans les couloirs, ils rencontrèrent un officier qui les invita dans un bureau où ils trouvèrent d’autres officiers. Après avoir obtenu leur promesse de ne plus ouvrir le feu sur les civils, les manifestants déposèrent à leur tour les armes.

72.  Vers 18h30, alors que le requérant avec d’autres participants étaient dans un des bureaux du bâtiment, ils entendirent des coups de feu. Le requérant se dirigea vers la fenêtre pour voir ce qui se passait. Une balle fut tirée dans sa direction, touchant le cadre de la fenêtre. Plusieurs balles suivirent et le groupe se trouvant dans le bureau fut forcé de s’enfuir en rampant.

73.  Vers le soir, le requérant et les autres participants furent obligés d’éteindre la lumière et de fermer les rideaux pour éviter qu’on leur tire dessus. Des forces spéciales entrées dans le bâtiment ordonnèrent au requérant et aux autres personnes présentes d’évacuer le sixième étage vers les étages inférieurs. Arrivé au rez-de-chaussée et trouvant des aliments, le requérant en prit et se dirigea de nouveau vers les étages supérieurs pour l’apporter aux soldats. Au cinquième étage, les mêmes soldats qui lui avaient ordonné de descendre quelques minutes plus tôt, le sommèrent de s’arrêter, en le menaçant avec leurs armes. Le requérant expliqua la raison pour laquelle il était monté vers eux et l’un d’eux s’approcha du requérant pour prendre les aliments apportés.

74.  Le requérant sortit du siège du comité central et retourna chez lui, alors que les balles fusaient de partout. Il y passa la nuit en entendant des coups de feu jusqu’à l’aube.

75.  Le 23 décembre, le requérant décida d’aller à la télévision nationale, en raison des appels lancés par le personnel pour venir défendre son siège. A un moment donné, des balles auraient été tirées sur la voiture avec laquelle le requérant se déplaçait, bien qu’il n’y ait personne d’autre dans la rue, à l’exception des ambulances se dirigeant vers le siège de la télévision. Le requérant sortit de la voiture, se cacha sous un bus garé et y resta environ une heure.

76.  Le 24 décembre le requérant se rendit au Ministère de la défense, devant lequel il y avait des voitures brûlées et les corps de quelques personnes, brûlés ou mutilés. Le bâtiment était entouré de voitures blindées. A un moment donné, quelques officiers et soldats proposèrent au requérant de les accompagner dans un appartement d’un immeuble voisin, alléguant qu’ils avaient vu quelqu’un tirer de là-bas. Une fois y arrivés, les soldats tirèrent deux coups de feu, après lesquels ils se mirent d’accord pour que le requérant entre le premier, suivi par un soldat muni d’une arme chargée. Après avoir vérifié l’appartement, ils se rendirent compte qu’il n’y avait personne.

77.  Le requérant participa, par la suite, aux manifestations des premiers mois de l’année 1990, dont une des principales revendications était de connaître les responsables des nombreuses victimes de décembre 1989.

Il fut interpellé, comme d’autres manifestants, par les forces de l’ordre lors des opérations de « nettoyage » de la place de l’Université qui se sont déroulées dans la nuit du 13 au 14 juin 1990 et placé en détention provisoire à partir du 18 juin 1990, sous l’accusation d’entrée sans autorisation dans les locaux de la télévision publique et d’atteinte à l’ordre public. Il fut incarcéré à la prison de Bucarest-Jilava, puis à l’hôpital pénitencier de Bucarest-Jilava, jusqu’au 30 octobre 1990. Il fut par la suite définitivement acquitté des charges portées contre lui par un arrêt du 24 février 1992 de la Cour suprême de Justice.

78.  Dans sa déclaration du 20 septembre 2008 dans le dossier no 97/P/1990, le requérant expose qu’il a participé à ces événements, précisant qu’à compter du 26 décembre 1989, lui et d’autres participants aux manifestations anticommunistes s’engagèrent dans un mouvement de protestation contre les nouvelles structures politiques et militaires arrivées au pouvoir, selon lui, par le moyen d’une « contre-révolution sanglante » qui avait engendré la mort, la blessure ou l’arrestation abusive de milliers de personnes. A cet égard, l’association requérante forma une plainte pénale concernant les abus commis par les forces répressives dans la période du 26 décembre 1989 à 15 juin 1990. Celle-ci fait l’objet d’une enquête dans le dossier no 75/P/1998.

79.  Dans une lettre du 28 janvier 2011, le secrétariat d’État pour les problèmes des révolutionnaires de décembre 1989 (Secretariatul de Stat pentru Problemele Revoluţionarilor din Decembrie 1989), précisa qu’il ressortait de documents ainsi que des déclarations de nombreuses personnes, que le requérant avait participé « à la confrontation avec les forces de l’ordre » qui avaient conduit à la chute du régime totalitaire. La même lettre précise que « M. Mărieş n’a pas de certificat de révolutionnaire parce que, pour des raisons personnelles et de conscience, il a refusé, comme beaucoup d’autres participants à la Révolution, de le demander ». Cependant, même en absence d’un tel certificat, sa qualité de révolutionnaire ne pouvait pas être niée compte tenu de sa participation directe et du fait d’avoir été la cible de la répression armée (Cu toate acestea, apreciem că nimeni nu poate nega calitatea de revoluţionar dobândită pe calea directă a participării la evenimentele din decembrie 1989 […]). La qualité de révolutionnaire pouvait, par ailleurs, être prouvée devant les tribunaux et reconnue par ces derniers, en dehors de toute procédure administrative d’octroi d’un certificat.

D.  Autres circonstances relatives à l’enquête

1.  Projet de loi d’amnistie des faits commis par les militaires

80.  Le 31 juillet 2008, l’association requérante saisit le Conseil supérieur de la magistrature au sujet de ce qu’elle considérait comme une tentative d’influencer les procureurs responsables des enquêtes concernant les événements de décembre 1989 à juin 1990. Dans son mémoire, l’association indiquait que, selon une initiative d’une organisation non gouvernementale – l’Association des cadres militaires de réserve et à la retraite – le ministère de la Défense avait, le 18 juillet 2008, par l’intermédiaire de sa direction juridique, communiqué à la section des parquets militaires un projet de loi d’amnistie des actes commis par les militaires en décembre 1989. L’association requérante déclarait également que le chef de la section des parquets militaires avait diffusé le projet à tous les procureurs en leur demandant expressément leur avis sur l’opportunité d’une telle loi et sur son contenu. L’association considérait qu’il s’agissait là d’une tentative d’influencer les procureurs et d’étouffer à jamais les enquêtes concernant les faits litigieux ; elle déplorait qu’une proposition de loi tendant à accélérer ces enquêtes et à les rendre plus efficaces, qui avait été déposée auparavant par plusieurs organisations non gouvernementales, dont l’association requérante, n’eût pas été transmise aux procureurs, comme cela avait été fait pour le projet de loi d’amnistie.

Par un communiqué de presse du 8 septembre 2008, le ministère de la Défense indiqua avoir reçu le projet de loi d’amnistie de la part de la Commission de Défense de la Chambre des Députés et précisa qu’aucune opinion n’avait été formulée à son égard.

2.  L’accès des requérants au dossier d’enquête

81.  Le requérant Teodor Mărieş entama à deux reprises une grève de la faim qui dura 152 jours au total, à savoir du 4 août au 16 novembre 2009 et du 14 janvier au 30 mars 2010, afin que les requérants se voient permettre l’accès effectif au dossier d’enquête, y compris la possibilité d’obtenir des copies du dossier.

82.  Par lettre du 30 octobre 2009, le Gouvernement informa la Cour que pendant la période comprise entre les 12 et 20 octobre 2009, une copie de tous les documents de l’enquête ainsi que des enregistrements audio et vidéo classés au dossier no 97/P/1990, hormis ceux qui étaient secrets, avait été remise à l’association requérante. Par la même lettre, le Gouvernement précisa que les documents classés secrets allaient être remis aux requérants après leur déclassification.

83.  A la suite des décisions du Gouvernement nos 94 et 184 des 10 février et 9 mars 2010 déclassifiant (pentru declasificarea) certaines informations « secret d’État » détenues par le ministère de la Défense, d’autres documents furent mis à la disposition des requérants.

84.  D’après la lettre adressée le 7 avril 2010 à la Cour par M. Mărieş et l’association requérante, certains documents ne leur avaient pas été fournis, telle que la copie des pages 105 et 106 du volume no 12 contenant les rapports de cadres du ministère de l’Intérieur. Ils obtinrent, par la suite, copie des documents manquant. Selon la copie fournie par les requérants et non-contestée par le Gouvernement, ces pages du rapport indiquent qu’au siège de la télévision publique « la distribution d’armement  a été faite suivant l’appel » du président de la Roumanie de 1990 à 1996 et de 2000 à 2004.

85.  D’après une lettre des requérants du 22 octobre 2010, à ce jour, presque tous les documents du dossier ont été mis à leur disposition à l’exception des décisions du Conseil de ministres.

E.  Circonstances relatives à la surveillance secrète

86.  L’association requérante ainsi que les requérants individuels allèguent avoir subi des menaces et pressions de la part de personnes non identifiées afin qu’ils renoncent à leurs requêtes devant la Cour.

87.  En outre, l’association requérante et son président, le deuxième requérant, s’estiment l’objet de mesures secrètes de surveillance, notamment d’écoutes téléphoniques. Ce dernier soumet deux fiches de renseignements datant des 28 juin et 6 décembre 1990 le concernant, ainsi qu’un rapport de synthèse issu du Service roumain de renseignements (ci-après, le « SRI ») et daté du 24 novembre 1990.

88.  Un rapport classé secret du 28 juin 1990, issu du service opérationnel de l’Inspection de la police de Bucarest et signé par le chef du service, le major M., soumis par M. Mărieş et dont l’authenticité n’a pas été contestée par le Gouvernement, fait une description détaillée des conditions de vie du requérant à titre principal et de sa compagne. Il inclut des renseignements relatifs à leur vie commune, à leur parents, à leurs activités professionnelles, à leurs passe-temps à la maison et rencontres avec des amis, à leur intention d’acheter une voiture, aux rapports du requérant avec ses voisins, ainsi qu’à ses options politiques et au contenu d’un entretien qu’il avait accordé à la radio. Concernant la participation du requérant aux manifestations de décembre 1989, ledit rapport fait état de sa « participation active » pendant quatre jours de suite et de sa présence dans le bâtiment ayant servi comme siège du comité central du Parti communiste roumain.

89.  Un autre document daté du 24 novembre 1990, issu par le SRI, dont la copie conforme a été délivrée le 13 novembre 2006, concerne l’activité de plusieurs personnes, dont le requérant, pendant la période d’avril à juin 1990, notamment leur participation aux manifestations anti-gouvernementales de cette période. Dans ce document, il est indiqué, entre autres, que le requérant, M. Mărieş, était parmi les personnes auxquelles « l’Ambassade américaine avait offert un hébergement pour se reposer ».

90.  Le journal Evenimentul zilei du 6 juin 2002 publia un article intitulé « Les 13 surveillés par le SRI » accompagné du facsimile d’un document prétendument issu du SRI. Ce document contenait une liste de treize personnes surveillées, parmi lesquelles se trouvait le nom de la compagne du requérant, titulaire du poste téléphonique fixe utilisé par ce dernier.

91.  Par une lettre du 14 avril 2008, l’association demanda au SRI de lui communiquer les références des mandats de mise sur écoute téléphonique de trois téléphones portables et de deux postes fixes de l’Association.

92.  Le 16 février 2009, le requérant M. Mărieş réitéra la demande auprès du SRI pour savoir si, entre décembre 1989 et le jour de sa demande, il y avait eu des autorisations de filature à son égard et d’écoutes de ses communications téléphoniques.

93.  Par lettre du 19 février 2009, le SRI lui répondit qu’en vertu des lois nos 51/1991 de la sûreté nationale et 14/1992 régissant l’activité du SRI, il était impossible de confirmer ou d’infirmer ce qu’il demandait (necesitatea respectării prevederilor imperative ale legislaţiei în vigoare determină imposibilitatea confirmării ori infirmării cererii dumneavoastră). Par lettres des 9, 10 et 17 mars 2009, trois autres organismes ayant des attributions dans le domaine de la sécurité nationale, à savoir le Service des informations externes (ci-après, le « SIE »), le Service de protection et de garde – Serviciul de Protecţie şi Pază (ci-après, le « SPP ») et la Direction générale d’informations et de protection interne du ministère de l’Intérieur, répondirent au requérant qu’il n’avait pas fait l’objet des activités de l’institution, pour ce qui est du SPP ou qu’ils ne détenaient pas de donnés à ce sujet, pour ce qui est du SIE et de la direction d’informations du ministère de l’Intérieur.

94.  La lettre du 23 février 2009 de la section des parquets militaires indique que dans le dossier no 97/P/1990, le parquet n’a ordonné, ni sollicité l’interception des conversations téléphoniques des requérants et qu’aucun mandat d’écoute n’a été délivré.

II.  LE DROIT ET LA PRATIQUE INTERNES ET INTERNATIONAUX PERTINENTS

A.  Le droit et la pratique relative à l’enquête pénale

1.  La décision no 610/2007 de la Cour constitutionnelle

95.  La décision no 610/2007 de la Cour constitutionnelle du 16 juillet 2007 concerne l’exception d’inconstitutionnalité d’une disposition transitoire de la loi no 356/2006 relative à la réforme du code de procédure pénale et des lois d’organisation judiciaire. En vertu de cette loi, la compétence de connaître des accusations pénales se rapportant à des faits connexes commis conjointement par des civils et par des militaires revenait aux parquets et tribunaux civils de droit commun et non plus aux parquets et tribunaux militaires comme dans la période antérieure à cette réforme législative. Toutefois, la nouvelle loi prévoyait que pour les enquêtes en cours à la date d’entrée en vigueur de la loi, les parquets et tribunaux militaires demeuraient compétents pour connaître des affaires impliquant des civils coaccusés avec des militaires. Par la décision no 610/2007, la Cour constitutionnelle a déclaré inconstitutionnelle cette disposition transitoire.

2.  Le projet de loi d’amnistie des faits imputés aux militaires des Forces armées qui se sont produits lors des événements de décembre 1989

96.  Le projet de loi transmis le 18 juillet 2008, pour consultation, par la direction juridique du ministère de la Défense à la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice, comprend deux articles ainsi libellés :

Article 1

« Sont amnistiés et exonérés de toute responsabilité pénale les faits prétendument commis au temps de la Révolution de Décembre 1989, faits fondés sur les dispositions constitutionnelles et sur le serment et les règlements militaires en vigueur à l’époque, quelle que soit la peine prévue par la loi ou appliquée par les tribunaux. »

Article 2

« Bénéficient de l’amnistie et de tous ses effets les cadres militaires et les militaires mobilisés qui ont été jugés et condamnés ou contre lesquels des poursuites judiciaires sont engagées en raison de leur participation aux événements de décembre 1989. »

3.  Les décisions du Gouvernement no 94 du 10 février 2010 et no 184 du 9 mars 2010

97.  Les décisions du Gouvernement no 94 du 10 février 2010 et no 184 du 9 mars 2010, portant sur la déclassification de certaines informations secrètes d’État émises par le Ministère de la défense nationale ont été publiées au Journal Officiel nos 104 du 16 février 2010 et 159 du 12 mars 2010. Elles concernent l’autorisation de déclassifier des informations classées comme «  secret absolu » et « secret » et qui sont énumérées dans les annexes desdites décisions, au motif que leur divulgation ne pouvait plus porter préjudice à la sûreté nationale, à la défense de l’État, à l’ordre public ou aux intérêts des personnes. Parmi les documents concernés, figurent des rapports et des ordres du jour par unité de plusieurs unités militaires portant sur les missions effectués pendant les événements de décembre 1989 et ultérieurement, contenant des informations, entre autres, sur les ordres reçus, les effectifs déployés, les munitions mises à leur disposition et les actions entreprises. Il en ressort que la plupart des unités militaires ont été en mission de combat du 17 décembre 1989 à début janvier 1990. Il en ressort aussi que, jusqu’à la fuite du couple Ceausescu, les unités militaires étaient en état d’alerte partielle, alors qu’un rapport du 22 décembre 1989 révèle qu’après cet événement, une décision du conseil de Front de la sauvegarde nationale ordonnait qu’à partir de ce jour, tous les états majors et les gardes patriotiques soient en état d’alerte et participent avec tous les effectifs et avec tous leurs moyens à la réalisation et à la défense des acquis de la révolution.

4.  Les dispositions sur la participation lato sensu et sur la prescription spéciale en droit pénal roumain

98.  Les dispositions régissant la participation lato sensu (participaţia improprie), contenues dans l’article 31 du code pénal, sont ainsi libellées dans leur partie pertinente :

« Toute provocation, facilitation ou assistance intentionnelle, par quelque moyen que ce soit, à la commission d’une infraction par une personne qui n’est pas reconnue coupable, est punie de la peine prévue par la loi pour cette infraction. »

99.  Dans le code pénal en vigueur, l’article 124 prévoit une forme de prescription spéciale, qui intervient indifféremment du nombre d’interruptions intervenues, dès lors que les délais de prescription ordinaires imposés par l’article 122 sont dépassés d’un intervalle de temps égal à leur moitié. Les seules infractions imprescriptibles sont celles contre la paix et l’humanité, prévues dans le titre XI du code pénal.

100.  Le nouveau code pénal publié dans le journal officiel no 510 du 24 juillet 2009, qui n’est pas encore entré en vigueur, contient des dispositions similaires au sujet de la prescription spéciale dans son article 155. A la différence de la réglementation actuelle, les infractions imprescriptibles sont celles prévues dans le XIIème titre du code, relatif aux crimes de génocide, crimes contre l’humanité et crimes de guerre, en concordance avec les dispositions du Statut de Rome de la Cour pénale internationale.

5. Décisions de justice octroyant une indemnité pour l’inefficacité de l’enquête

101.  Le Gouvernement fournit deux jugements nos 4238 et 4505 des 12 et 19 juin 2008 rendus par le tribunal de première instance du cinquième arrondissement de Bucarest ayant pour objet l’obligation de l’État, représenté par le ministère des Finances, de verser aux plaignants, proches parents des personnes décédées au cours des manifestations antitotalitaires qui eurent lieu en décembre 1989 à Bucarest, une indemnité pour le préjudice matériel et moral subi en raison de la durée excessive et de l’inefficacité de l’enquête ouverte à la suite de ces événements.

102.  S’appuyant sur les dispositions de la Constitution et sur la jurisprudence de la Cour européenne des Droits de l’Homme concernant l’obligation des autorités internes de mener une enquête effective et de conclure la procédure pénale dans un délai raisonnable, le tribunal estima que l’enquête, qui avait commencé en 1990 et qui, dix-huit ans après, était toujours pendante devant le parquet, ne répondait pas aux exigences de la Convention. Par conséquent, estimant que la passivité des autorités internes constituait une faute à l’origine d’un préjudice matériel et moral, au sens des dispositions des articles 998 et 999 du code civil concernant la responsabilité civile délictuelle, le tribunal condamna le ministère des Finances à verser aux plaignantes 100 000 nouveaux lei roumains (RON) et 50 000 RON respectivement.

103.  Sur pourvoi introduit par le ministère des Finances contre le jugement du 12 juin 2008, le tribunal départemental de Bucarest, par un arrêt définitif du 27 janvier 2009, réduisit à 50 000 RON le montant de la somme allouée. Le Gouvernement n’a pas précisé si le jugement du 19 juin 2008 est devenu définitif. Il ressort toutefois du portail Internet officiel des juridictions roumaines que le 21 janvier 2009, le tribunal départemental de Bucarest aurait accueilli l’appel contre le jugement du 19 juin 2008 et rejeté les prétentions du requérant. Selon la même source, cette décision de rejet des prétentions du requérant aurait été définitivement maintenue par la cour d’appel de Bucarest, par un arrêt du 20 janvier 2010.

B.  Les dispositions législatives concernant la reconnaissance par acte administratif de la qualité de révolutionnaire et l’octroi de droits spécifiques

104.  La loi no 42/1990 du 18 décembre 1990 relative à la commémoration des héros martyrs et l’octroi de certains droits à leurs héritiers, aux blessés et aux combattants pour la victoire de la Révolution de décembre 1989, republiée après modifications au Journal officiel no 198 du 23 août 1996, a institué une procédure administrative permettant de reconnaître la qualité de combattant pour la révolution ou l’octroi post mortem du titre de héros martyr aux personnes ayant apporté la preuve qu’elles ont participé à la révolution ou perdu un membre de leur famille, et leur a octroyé certains droits et indemnisations.

105.  La loi no 314/2004 du 12 juillet 2004 sur la reconnaissance envers les héros martyrs qui ont contribué à la victoire de la Révolution roumaine de décembre 1989, publiée au Journal officiel no 654 du 20 juillet 2004, modifiée en dernier lieu par le décret d’urgence du gouvernement (Ordonanţa de Urgenţă) no 6/2008 du 15 février 2008, prévoit de nouveaux titres administratifs pour les personnes ayant participé à la révolution. La loi distingue notamment entre plusieurs types de participation en instaurant, dans son article 3, les titres de « combattant blessé » (Luptător Rănit), de « combattant détenu » (Luptător Reţinut), de « combattant remarqué pour des faits extraordinaires » (Luptător Remarcat prin Fapte Deosebite) ou de « participant à la victoire de la révolution ».

106.  Selon l’article 5 de la loi, les nouveaux titres devaient être reconnus par de nouveaux certificats de révolutionnaires, délivrés conformément à la loi, sur demande de renouvellement formée auprès du secrétariat d’État pour les problèmes des révolutionnaires.

107.  Cette même loi a également établi une commission parlementaire chargée d’en contrôler l’application.

C.  Les dispositions concernant les mesures de surveillance et les textes du Conseil de l’Europe

108.  L’essentiel du droit interne pertinent est décrit dans les arrêts Rotaru c. Roumanie [GC], no 28341/95, § 31, CEDH 2000-V, et Dumitru Popescu c. Roumanie (no 2), no 71525/01, §§ 40-46, 26 avril 2007.

109.  La Résolution intérimaire (Rés. DH(2005)57) relative à l’arrêt de la Cour européenne des droits de l’homme du 4 mai 2000 dans l’affaire Rotaru contre la Roumanie adoptée par le Comité des Ministres le 5 juillet 2005, lors de la 933e réunion des Délégués des Ministres a appelé les autorités roumaines à adopter rapidement les réformes législatives nécessaires afin de répondre aux critiques formulées par la Cour dans son arrêt sur le système roumain de collecte et d’archivage des informations par les services secrets. Elle est ainsi libellée dans ses parties pertinentes :

« Le Comité des Ministres, en vertu de l’article 46, paragraphe 2, de la Convention de sauvegarde des Droits de l’Homme et des Libertés fondamentales telle qu’amendée par le Protocole no 11 (ci-après dénommée «la Convention»),

Vu l’arrêt définitif de la Cour européenne des Droits de l’Homme rendu le 4 mai 2000 dans l’affaire Rotaru et transmis à la même date au Comité des Ministres en vertu de l’article 46 de la Convention ;

(…)

En rappelant que la Cour avait relevé, sous l’angle de l’article 8 de la Convention, que le droit interne ne fixait pas avec une précision suffisante les limites à respecter lorsque des renseignements touchant à la sécurité nationale sont recueillis, consignés et archivés (paragraphe 57 de l’arrêt), ainsi que l’inexistence de procédure de contrôle des activités des services secrets visant à assurer le respect des valeurs d’une société démocratique, contrôle devant être assuré, au moins en dernier ressort, par le pouvoir judiciaire (paragraphe 59 de l’arrêt) ;

Rappelant en outre que la Cour avait conclu, sous l’angle de l’article 13 de la Convention, qu’aucune disposition du droit roumain ne permettait au requérant de contester la détention, par les services de renseignements, de données sur sa vie privée ou de réfuter la véracité de ces informations (paragraphe 72 de l’arrêt) ;

(…)

Constatant néanmoins avec regret que, plus de cinq ans après la date de l’arrêt, plusieurs des défaillances relevées par la Cour européenne ne semblent toujours pas avoir été remédiées, notamment en ce qui concerne la procédure visant l’accès aux archives reprises par le SRI des anciens services de renseignements (autres que la Securitate), l’absence de réglementation quant à l’ancienneté des informations pouvant être consignées par les autorités, ou l’impossibilité de contester la détention de ces informations et, sauf dans les cas prévus par la Loi no 187/1999, leur véracité ;

EN APPELLE aux autorités roumaines d’adopter rapidement les réformes législatives nécessaires afin de répondre aux critiques formulées par la Cour dans son arrêt sur le système roumain de collecte et d’archivage des informations par les services secrets, (…) »

110.  Les extraits pertinents de la Résolution Res(2004)3 relative aux arrêts révélant un problème structurel sous-jacent, adoptée le 12 mai 2004 par le Comité des Ministres, et de la Recommandation Rec(2004)6 du Comité des Ministres sur l’amélioration des recours internes, adoptée le 12 mai 2004, ainsi que de son annexe sont reproduits dans l’arrêt Maria Atanasiu et autres c. Roumanie, nos 30767/05 et 33800/06, §§ 81-83, 12 octobre 2010.

EN DROIT

I.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 2 DE LA CONVENTION INVOQUÉE PAR M. ET MME VLASE

111.  Les requérants M. et Mme Vlase allèguent que leur fils, Nicuşor Vlase, a été tué à la fin du mois de décembre 1989 à la suite de l’emploi de la force meurtrière par les agents de l’État. Ils reprochent aux autorités compétentes de n’avoir pas mené une enquête effective, impartiale et diligente susceptible de mener à l’identification et à la sanction des personnes responsables. A cet égard, ils font valoir que l’enquête pénale concernant leurs allégations d’atteinte au droit à la vie est toujours pendante et dénoncent le manque de diligence des autorités roumaines. Ils dénoncent également le projet de loi d’amnistie des actes imputés aux militaires des Forces armées, qui se sont produits à l’époque des événements de décembre 1989, transmis le 18 juillet 2008, pour consultation, à la section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice, par la direction juridique du ministère de la Défense. Ils invoquent l’article 2 de la Convention, ainsi libellé :

Article 2

« 1.  Le droit de toute personne à la vie est protégé par la loi. (…) »

112.  Le Gouvernement s’oppose à cette thèse.

A.  Sur la recevabilité

113.  Le Gouvernement soulève deux exceptions préliminaires à cet égard. D’une part, il conteste la compétence ratione temporis de la Cour pour examiner les requêtes sous l’angle du volet procédural de l’article 2 de la Convention et, d’autre part, il plaide le non-épuisement des voies de recours internes.

1.  Sur l’exception d’incompatibilité ratione temporis

114.  S’appuyant sur les conclusions auxquelles est parvenue la Cour dans l’affaire Blečić c. Croatie ([GC], no 59532/00, § 63-69, CEDH 2006-III), le Gouvernement soutient que les actes supposés avoir violé un droit garanti par la Convention et les procédures s’y rapportant sont indissociables et ne peuvent dès lors être examinés séparément. Les événements, ainsi que l’ouverture des enquêtes, étant antérieurs à la date de ratification de la Convention par la Roumanie, le 20 juin 1994, le Gouvernement estime que la Cour n’est pas compétente ratione temporis pour examiner le grief tiré du volet procédural de l’article 2 de la Convention.

115.  En réponse, les requérants invoquent l’arrêt Şandru et autres précité, dans lequel la Cour s’est estimée compétente ratione temporis pour connaître d’un grief similaire visant l’inefficacité d’une enquête pénale relative à la répression armée des manifestations ayant eu lieu à Timişoara en décembre 1989.

116.  La Cour rappelle les principes posés par son arrêt Šilih c. Slovénie ([GC], no 71463/01, §§ 159-163, 9 avril 2009) selon lesquels l’obligation procédurale que recèle l’article 2 de mener une enquête effective est devenue une obligation distincte et indépendante. Bien qu’elle procède des actes concernant les aspects matériels de l’article 2, elle peut donner lieu à un constat d’« ingérence » distincte et indépendante, au sens de l’arrêt Blečić (précité, § 88). Dans cette mesure, elle peut être considérée comme une obligation détachable résultant de l’article 2 et pouvant s’imposer à l’État, même lorsque le décès est survenu avant la date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de cet État (Šilih, précité, § 159 ; Agache et autres c. Roumanie, no 2712/02, § 69, 20 octobre 2009). Cependant, pour que les obligations procédurales imposées par l’article 2 deviennent applicables, il doit être établi qu’une part importante des mesures procédurales ont été ou auraient dû être mises en œuvre après la ratification de la Convention par le pays concerné (Šilih, précité, § 163).

117.  En l’espèce, la Cour observe que la procédure pénale concernant le décès de Nicuşor Vlase, initiée en 1990, a continué après le 20 juin 1994, date de la ratification de la Convention par la Roumanie. A ce jour, elle était encore pendante devant le parquet. Il s’ensuit qu’une part importante des mesures procédurales a nécessairement été accomplie après la ratification de la Convention.

118.  Dès lors, la Cour juge qu’elle est compétente ratione temporis pour connaître de l’allégation de violation de l’article 2 en son aspect procédural (Agache et autres, précité, §§ 70-73, et Şandru et autres, précité, § 59). Elle se bornera à rechercher si les faits survenus après l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie révèlent une violation de cette disposition.

2.  Sur l’exception de non épuisement des voies de recours internes

119.  Le Gouvernement soutient que les requérants n’ont pas exercé les recours qui s’offraient à eux pour faire état de leur grief concernant la durée de l’enquête. Selon lui, il aurait été loisible aux requérants de présenter directement devant les juridictions civiles une action en responsabilité des autorités internes pour le retard de l’enquête, fondée sur les dispositions des articles 998 et 999 du code civil concernant la responsabilité civile délictuelle. S’agissant de l’effectivité de cette voie de recours, le Gouvernement présente deux jugements nos 4238 et 4505 des 12 et 19 juin 2008 rendus par le tribunal du cinquième arrondissement de Bucarest qui ont condamné le ministère des Finances à verser aux plaignants une indemnité pour les défaillances de l’enquête ouverte à la suite de la répression des manifestations antitotalitaires de Bucarest. Enfin, le Gouvernement se dit conscient du fait qu’il ne peut pas produire plus d’exemples de décisions de justice de ce type, mais il considère que ce fait est dû à l’inexistence d’autres assignations en justice ayant cet objet.

120.  D’après les requérants, les deux exemples invoqués par le Gouvernement n’autorisent pas la conclusion qu’il s’agirait d’une voie de recours efficace, car le tribunal n’a pas obligé les autorités responsables à accélérer les procédures pénales en question. En outre, les requérants considèrent qu’il s’agirait de deux affaires produites par le Gouvernement pro causa, aux fins de la procédure devant la Cour.

121.  La Cour rappelle que l’obligation d’épuiser les voies de recours internes, prévue par l’article 35 de la Convention, concerne les recours qui sont accessibles aux requérants et qui peuvent porter remède à la situation dont ceux-ci se plaignent. Ils doivent exister à un degré suffisant de certitude non seulement en théorie mais aussi en pratique, sans quoi leur manquent l’effectivité et l’accessibilité voulues ; il incombe à l’État défendeur de démontrer que ces exigences se trouvent réunies (Selmouni c. France [GC], no 25803/94, § 75, CEDH 1999-V).

122.  La Cour constate que le gouvernement a présenté deux jugements rendus en première instance qui ont condamné l’État à verser aux plaignants, proches parents des personnes décédées au cours des manifestations antitotalitaires de Bucarest, une indemnité pour les préjudices subis en raison de la durée excessive de l’enquête, sont postérieurs à la date de la saisine de la Cour par les requérants. Des informations fournies par le Gouvernement il ressort que seulement un de ces deux jugements a été partiellement confirmé par les juridictions supérieures.

A cet égard, la Cour estime qu’un seul jugement définitif ne suffit pas à démontrer avec assez de certitude l’existence de voies de recours internes effectives et accessibles pour des griefs comme ceux des requérants (Selçuk et Asker c. Turquie, 24 avril 1998, § 68, Recueil des arrêts et décisions 1998-II).

123.  Par ailleurs, la Cour note que les requérants ont effectivement formé une action civile dont l’objet était d’engager la responsabilité des institutions qui, selon eux, étaient responsables de la mort de leur fils et d’entraver l’enquête. Cette action a été déclarée irrecevable par jugement du 31 janvier 2005, confirmé le 5 mai 2005, pour défaut de payement intégral des droits de timbre, en dépit du fait que le tribunal avait pris acte du fait qu’ils avaient déclaré ne pas avoir les moyens de payer l’intégralité des droits de timbre. Le pourvoi en recours formé par les requérants contre cette décision fut suspendu à leur demande et la Haute Cour de Cassation constata, le 14 février 2008, qu’il était périmé.

124.  S’agissant tout d’abord de l’obstacle découlant du montant des droits de timbre par rapport au manque de moyens auquel les requérants sont confrontés, la Cour a déjà eu l’occasion de ce prononcer sur ce problème dans l’affaire Weissman et autres c. Roumanie (no 63945/00, § 41, CEDH 2006-VII (extraits)) dans laquelle elle a conclu à l’existence d’une entrave du droit d’accès à un tribunal contraire à l’article 6 de la Convention. D’autre part, elle observe que ce recours ne pouvait pas aboutir à une accélération de l’enquête.

125.  Enfin, la Cour rappelle que les obligations de l’État découlant de l’article 2 ne sauraient être satisfaites par le simple octroi de dommages et intérêts, à la suite d’une procédure civile ouverte à l’initiative du requérant, et non des autorités (voir, par exemple, l’arrêt Yaşa c. Turquie, 2 septembre 1998, § 74, Recueil des arrêts et décisions 1998-VI et Dzieciak c. Pologne, no 77766/01, § 80, 9 décembre 2008). L’enquête requise par l’article 2 de la Convention doit être propre à conduire à l’identification de ceux qui pourraient être tenus responsables. La Cour recherchera donc ci-dessous si cet aspect procédural de l’article 2 de la Convention a été respecté (McKerr c. Royaume-Uni, no 28883/95, § 121, CEDH 2001-III).

126.  Il s’ensuit que les exceptions du Gouvernement ne sauraient être retenues. La Cour constate que ce grief n’est pas manifestement mal fondé au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Elle relève par ailleurs qu’il ne se heurte à aucun autre motif d’irrecevabilité. Il convient donc de le déclarer recevable.

B.  Sur le fond

1.  Thèses des parties

127.  Les requérants soulignent que, vingt ans après que leur fils a été tué, l’enquête pénale y relative n’a toujours pas abouti à l’identification des responsables et à leur renvoi en jugement. Ils dénoncent sa longueur excessive, les longues périodes d’inactivité, couvrant près de douze ans, ses lacunes, ainsi que son manque d’impartialité, du fait que certains accusés exerçant des hautes fonctions publiques ont empêché sa progression jusqu’en 2004 ou que certains procureurs et hauts responsables du parquet près la Haute Cour de cassation et de justice ont fait auparavant eux-mêmes partie des Forces armées impliquées dans la répression meurtrière des manifestations antigouvernementales de décembre 1989. Ils indiquent qu’à présent, l’enquête traîne à nouveau et que le délai de prescription spéciale de la responsabilité pénale pour homicide aggravé arrive à son échéance en 2012, seuls les crimes qualifiés de crimes contre l’humanité étant imprescriptibles. Or, selon eux, la qualification juridique donnée aux faits dans cette affaire n’est pas celle de crime contre l’humanité.

128.  Le Gouvernement soutient que les autorités ont mené une enquête effective vu les circonstances exceptionnelles de l’espèce et souligne que toutes les diligences ont étés effectuées de la part des autorités afin d’identifier et punir les responsables, ce qui est en conformité avec les exigences imposées par l’article 2 de la Convention, qui n’imposerait pas aux autorités une obligation d’aboutir à un certain résultat.

129.  S’agissant de la durée de l’enquête, il estime qu’un grief relatif à la prétendue violation de l’article 2 de la Convention ne peut être pris en compte par la Cour qu’à partir du 20 juin 1994, date de l’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie.

130.  Le Gouvernement considère que l’enquête menée en cause n’est pas une enquête habituelle, les circonstances de la mort du fils des requérants s’inscrivant dans un contexte tout à fait spécial, vu la complexité particulière de l’affaire et l’enjeu politique et social considérable, visant un événement historique marquant pour la Roumanie. Il indique à ce titre que l’enquête vise à établir non seulement les circonstances de la mort du fils des requérants, mais aussi celles de la mort et de la blessure d’un grande nombre de personnes impliquées dans les événements.

131.  Le Gouvernement énumère, en outre, les démarches réalisées aux fins de l’enquête par les autorités de poursuite pénale, à savoir le recueil des témoignages, la réalisation de recherches sur les lieux, d’expertises médicolégales, l’audition des requérants. Il souligne le fait que les autorités ont également recueilli la déclaration de C.D., un des témoins indiqués par les requérants et ont aussi procédé à l’exhumation du cadavre du fils des requérants et à la réalisation d’une autopsie afin d’établir les causes de son décès et de clarifier certains discordances résultants de l’enquête.

132.  Pour conclure, le Gouvernement considère qu’il n’y a pas eu de mauvaise foi ou un manque de diligence de la part des autorités de l’État en ce qui concerne la manière dont l’enquête pénale a été menée dans les dossiers visant les événements du décembre 1989, vu le fait que d’autres dossiers ont été finalisés par des décisions judiciaires.

2.  L’appréciation de la Cour

133.  La Cour examinera le caractère effectif de l’enquête concernant le décès violent du fils des requérants, M. et Mme Vlase à la lumière des principes bien établis en la matière et résumés dans les arrêts Güleç c. Turquie, 27 juillet 1998, §§ 77-78, Recueil des arrêts et décisions 1998-IV, Issaïeva et autres c. Russie, nos 57947/00, 57948/00 et 57949/00, §§ 208-213, 24 février 2005 et Carabulea c. Roumanie, no 45661/99, §§ 127-131, 13 juillet 2010).

L’obligation procédurale découlant de l’article 2 exige de mener une enquête efficace lorsque le recours à la force, notamment par des agents de l’État, a entraîné mort d’homme. Il s’agit de procéder à un examen prompt, complet, impartial et approfondi des circonstances dans lesquelles les homicides ont été́ commis, afin de pouvoir parvenir à l’identification et à la punition des responsables. C’est une obligation non pas de résultat, mais de moyens. Les autorités doivent avoir pris des mesures raisonnables pour assurer l’obtention des preuves relatives aux faits en question. Une exigence de célérité et de diligence raisonnable est implicite dans ce contexte. De même, il est nécessaire que les personnes responsables de l’enquête et celles effectuant les investigations soient indépendantes de celles impliquées dans les événements, en excluant tout lien hiérarchique ou institutionnel et en exigeant également une indépendance pratique (Issaïeva et autres, précité, §§ 210-211).

134.  La Cour rappelle également que s’il peut arriver que des obstacles ou difficultés empêchent une enquête de progresser dans une situation particulière, il reste que la prompte réaction des autorités est capitale pour maintenir la confiance du public et son adhésion à l’État de droit. Toute carence de l’enquête affaiblissant sa capacité à établir les circonstances de l’espèce ou à identifier les responsables risque de faire conclure qu’elle ne présente pas le niveau d’effectivité requis (Šilih, précité, § 195).

135.  Pour les mêmes raisons, le public doit avoir un droit de regard suffisant sur l’enquête ou sur ses conclusions, de sorte qu’il puisse y avoir mise en cause de la responsabilité tant en pratique qu’en théorie. Le degré requis de contrôle du public peut varier d’une situation à l’autre. Dans tous les cas, toutefois, les proches de la victime doivent être associés à la procédure dans toute la mesure nécessaire à la protection de leurs intérêts légitimes (McKerr, précité, § 115).

136.  En l’espèce, la Cour note que, peu après les événements de décembre 1989, une enquête a été ouverte d’office. Débutée en 1990, la procédure pénale concernant le décès de Nicuşor Vlase est toujours pendante, depuis maintenant plus de vingt ans. La Cour rappelle que sa compétence ratione temporis ne lui permet de prendre en considération que la période postérieure au 20 juin 1994, date d’entrée en vigueur de la Convention à l’égard de la Roumanie.

137.  Elle note d’emblée qu’en 1994, l’affaire était pendante devant le parquet militaire de Braşov. A ce propos, la Cour note, comme elle l’a fait également dans l’affaire Şandru et autres, (précité, § 74), que l’enquête a été confiée aux procureurs militaires qui étaient, au même titre que la majorité des accusés, parmi lesquels des hauts responsables de l’armée encore en fonction, des militaires soumis au principe de la subordination à la hiérarchie

138.  Ensuite, elle observe qu’ainsi qu’il ressort des éléments du dossier, confirmés par deux lettres des 16 octobre 2008 et 29 janvier 2009, issues du Conseil supérieur de la magistrature (voir le paragraphe 60, ci-dessus), que de 1994 à 2001 et de 2002 à 2005 – soit pendant dix ans au total – aucun acte d’investigation tendant à établir les responsables de la mort de Nicolae Vlase n’a été accompli. La Cour considère que, même si dans un premier temps après la chute de l’ancien régime, l’enquête entamée aurait pu se heurter à certaines difficultés objectives, par la suite, l’inactivité des autorités pendant une période aussi longue n’est plus justifiée (Agache et autres, précité, § 80).

139.  De plus, les lacunes de l’enquête ont à plusieurs reprises été constatées par les autorités nationales elles-mêmes. Ainsi, c’est en raison de ces carences que la décision du 30 août 1999 de la section des parquets militaires infirma le non-lieu prononcé le 28 décembre 1994 (voir le paragraphe 52 ci-dessus). Cependant, l’enquête subséquente ne parvint pas à remédier à ces carences.

La section des parquets militaires près la Haute Cour de cassation et de justice reconnut et identifia certaines causes de retard de l’enquête, également dans sa lettre du 5 juin 2008, parmi lesquelles le fait que les actes d’instruction nécessaires n’avaient pas été accomplis immédiatement après les homicides et mauvais traitements dénoncés, les mesures répétitives visant au transfert du dossier d’un procureur à l’autre, la non communication prompte aux parties lésées des décisions de non-lieu, tout comme le « manque de coopération » des institutions impliquées dans la répression de décembre 1989. A cet égard, la Cour rappelle que la dissimulation intentionnelle de preuves fait également douter de la capacité réelle des enquêtes à établir les faits (McKerr, précité, § 137). De même, le fait de classer comme « secret absolu » et « secret » des informations essentielles pour l’enquête – dont les rapports et des journaux de combat de plusieurs unités militaires portant sur leurs missions pendant les événements de décembre 1989 – est de nature à compromettre la tâche des organes judiciaires responsables de l’enquête. L’accès à ces archives ne peut être refusé aux enquêteurs que pour des raisons de sûreté nationale, dans des circonstances exceptionnelles et sous un contrôle judiciaire indépendant. Or, en l’espèce, le Gouvernement n’a apporté aucune justification de cette nature, qui puisse entraver l’enquête pendant une période aussi longue.

140.  Quant à l’obligation d’associer à la procédure les proches de la victime (Güleç, précité, § 82 et 82 et Issaïeva et autres, précité, § 213), la Cour observe qu’aucune justification n’a été avancée quant à l’absence totale d’informations concernant l’enquête à laquelle les requérants furent confrontés jusqu’au 9 juillet 1999, en dépit de leurs nombreuses demandes de renseignements à cet égard. Plus particulièrement, ni la décision de non-lieu du 28 décembre 1994, ni ses motifs ne leur furent communiqués. Même après cette date, les communications qui leur ont été faites se réduisent à une brève information le 18 décembre 2003 et des réponses du Conseil supérieur de la magistrature ayant un contenu répétitif, les 16 octobre 2008 et 29 janvier 2009.

141.  Ce ne fut que les 10 février et 9 mars 2010, presque vingt ans après les événements, que des informations essentielles pour l’enquête, antérieurement classées comme « secret absolu » et « secret » furent rendues accessibles, par décisions du Gouvernement, tant aux requérants, qu’à toute autre partie lésée. Or, avant cette date, la Cour n’est pas convaincue que les intérêts des requérants de participer à l’enquête tout comme l’intérêt du public d’avoir un droit de regard suffisant sur l’enquête aient été suffisamment protégés (Hugh Jordan c. Royaume-Uni, no 24746/94, § 134, CEDH 2001-III (extraits)).

142.  La Cour ne sous-estime pas la complexité indéniable de l’affaire, qui vise, depuis la décision de jonction du 9 janvier 2006, également à établir les responsables pour l’ensemble de la répression armée qui s’est déroulée pendant les derniers jours de décembre 1989, dans plusieurs villes de Roumanie, à l’exception de Timişoara, Cluj et Sibiu qui faisaient l’objet d’enquêtes séparées dont les deux premières ont, par ailleurs, été achevées par la condamnation des responsables. Elle estime toutefois que l’enjeu politique et social invoqué par le Gouvernement ne saurait justifier à lui seul ni la durée de l’enquête, ni la manière dont elle a été conduite pendant une très longue période de temps, sans que les intéressés et le public soient tenus informés de ses progrès. Au contraire, son importance pour la société roumaine, qui consistait dans le droit des nombreuses victimes de savoir ce qui s’était passé, ce qui implique le droit à une enquête judiciaire effective et l’éventuel droit à la réparation, aurait dû inciter les autorités internes à traiter le dossier promptement et sans retards inutiles afin de prévenir toute apparence que certains actes jouissent d’impunité (voir aussi Şandru et autres, précité, § 79).

143.   A la différence de l’affaire Şandru et autres précitée, dans laquelle la procédure s’est finalement achevée par une décision de justice définitive, la Cour observe en l’espèce que même après que de nombreuses mesures d’investigation ont été accomplies entre 2005 et 2008, en décembre 2010 l’affaire était toujours pendante devant le parquet sans avoir jamais été présentée devant un juge. Or, l’obligation procédurale découlant de l’article 2 de la Convention peut difficilement être considérée comme accomplie lorsque les familles des victimes ou leurs héritiers n’ont pas pu avoir accès à une procédure devant un tribunal indépendant appelé à connaître des faits.

144.  La Cour a déjà souligné ci-dessus l’importance du droit des victimes et de leurs familles et ayants droit de connaître la vérité sur les circonstances d’événements impliquant la violation massive de droits aussi fondamentaux que le droit à la vie, qui implique le droit à une enquête judiciaire effective et l’éventuel droit à la réparation. Pour cette raison, dans le cas de l’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile lors de manifestations antigouvernementales précédant la transition d’un régime totalitaire vers un régime plus démocratique, comme en l’espèce, la Cour ne peut pas accepter qu’une enquête soit effective lorsqu’elle s’achève par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, alors que ce sont les autorités elles-mêmes qui sont restées inactives. Par ailleurs, comme la Cour l’a déjà indiqué, l’amnistie est généralement incompatible avec le devoir qu’ont les États d’enquêter sur des actes de torture (Ould Dah c. France (déc.), no 13113/03, du 17 mars 2009) et de lutter contre l’impunité des crimes internationaux. Il en est de même en ce qui concerne la grâce (Abdülsamet Yaman c. Turquie, no 32446/96, § 55, 2 novembre 2004).

145.  Eu égard aux éléments qui précédent, la Cour estime que les autorités nationales n’ont pas agi avec le niveau de diligence requis au regard de l’article 2 de la Convention. En conséquence, elle conclut à la violation de cette disposition en son aspect procédural.

II.  SUR LA VIOLATION ALLEGUÉE DE L’ARTICLE 3 DE LA CONVENTION INVOQUÉE PAR M. MĂRIEŞ

146.  Le requérant Teodor Mărieş se plaint que les autorités compétentes n’ont pas mené une enquête effective au sujet des mauvais traitements auxquels il a été soumis lors de sa participation, en décembre 1989, aux manifestations antigouvernementales réprimées par les Forces armées. Il fait valoir, à l’instar des autres requérants, que l’enquête pénale à cet égard est toujours pendante et dénonce le manque de diligence des autorités roumaines, y compris le projet de loi d’amnistie des actes imputés aux militaires des Forces armées, qui se sont produits à l’époque des événements de décembre 1989. Il invoque à cet égard l’article 3, qui est ainsi libellé :

« Nul ne peut être soumis à la torture ni à des peines ou traitements inhumains ou dégradants. »

A.  Les arguments des parties

1.  Les arguments du Gouvernement

147.  Le Gouvernement excipe du défaut de qualité de victime du requérant. En substance, il conteste l’applicabilité de l’article 3 à la situation dénoncée par le requérant et fait valoir que ce dernier a participé de son propre gré aux manifestations antigouvernementales ayant commencé le 21 décembre 1989 et qu’il n’a pas été blessé à cette occasion.

De ce fait, le Gouvernement estime que le requérant n’a pas présenté devant les autorités internes un grief défendable, relatif à l’existence d’un traitement prohibé par l’article 3. Par ailleurs, le Gouvernement observe que le requérant ne s’est pas vu octroyer un certificat administratif de « révolutionnaire ».

148.  En subsidiaire, le Gouvernement souligne que le requérant a précisé son intention de participer, en qualité de partie civile, au dossier no 97/P/1990 seulement le 20 septembre 2008 et que c’est seulement à partir de cette date qu’une obligation de mener une enquête en ce qui concerne ses allégations pourrait incomber à l’État. Dès lors, le Gouvernement note que l’enquête, au regard de celui-ci s’étalait sur seulement cinq mois au moment de l’envoi des observations, ce qui n’est pas excessif compte tenu du contexte général du dossier.

149.  Dans ses observations complémentaires, le Gouvernement indique que même si antérieurement au 20 septembre 2008 le requérant avait eu divers entretiens avec les représentants de la section des parquets militaires, il n’avait pas manifesté son intention de formuler des prétentions ou une plainte en qualité de partie lésée. Dès lors, il estime qu’avant cette date la démarche du requérant revêtait le caractère d’une actio popularis.

2.  Les arguments du requérant

150.  Le requérant expose qu’il a la qualité de victime quant à l’absence d’une enquête effective sur l’emploi de la force meurtrière à l’encontre du groupe de manifestants dans lequel il se trouvait lorsque de nombreux manifestants furent tués autour de lui. A cet égard, il relève avoir lui-même dû faire face à cette violence meurtrière, sa vie et son intégrité physique et psychique ayant été mises en danger car de nombreux coups de feu ont été tirés dans sa direction par des forces militaires en exécution d’une mission de combat. Les forces militaires déployées en grand nombre ont fait usage non seulement du gaz lacrymogène mais aussi d’armement et de munitions de guerre, ainsi que de véhicules blindés et de chars de combat, avec lesquels elles ont frappé la foule dans laquelle le requérant se trouvait, en semant la panique. Ainsi, il relève avoir vécu un profond sentiment d’angoisse, dont il ressent les séquelles, à savoir des états dépressifs ou d’anxiété ainsi que des insomnies et des cauchemars, jusqu’à aujourd’hui.

Il soumet à l’appui de ces affirmations des documents issus du dossier d’enquête, à savoir des déclarations de témoins et un rapport de la police attestant de sa présence parmi les manifestants contre lesquels le feu a été ouvert. Il soumet également des copies de journaux de combat du 21 décembre 1989 et d’autres documents des Forces armées, y compris une transcription de télécommunications spéciales du 21 décembre 1989, d’où il ressort l’ordre de « décimer les manifestants », ainsi que d’arrêter et d’incarcérer ceux qui restaient en vie.

Le requérant indique par ailleurs que le refus de recevoir un certificat de « révolutionnaire » de la part du Gouvernement est un acte qui témoigne de sa révolte contre les carences de ladite enquête.

151.  Enfin, le requérant expose que bien avant sa déclaration recueillie par le parquet en 2008, il a, en sa qualité de président de l’association requérante, formulé de nombreuses plaintes auprès du parquet, dont certaines ont conduit à faire avancer l’enquête, après 2004.

B.  L’appréciation de la Cour

1.  Les principes découlant de la jurisprudence pertinente

152.  La Cour rappelle que l’obligation procédurale déduite de l’article 3 de la Convention s’impose lorsque le grief tenant à l’existence du traitement prohibé est « défendable » (Chiriţă c. Roumanie (déc.), no 37147/02, 6 septembre 2007).

153.  A cet égard, elle rappelle qu’un mauvais traitement doit atteindre un minimum de gravité pour tomber sous le coup de l’article 3. L’appréciation de ce minimum est relative par essence ; elle dépend de l’ensemble des données de la cause, et notamment de la durée du traitement, de ses effets physiques et mentaux ainsi que, parfois, du sexe, de l’âge et de l’état de santé de la victime (Labita c. Italie [GC], no 26772/95, § 120, CEDH 2000-IV, Erdoğan Yağız c. Turquie, no 27473/02, § 35, CEDH 2007-III (extraits)).

En tout état de cause, les allégations de mauvais traitements doivent être étayées par des éléments de preuve appropriés (Selmouni c. France [GC], no 25803/94, § 88, CEDH 1999-V et Gäfgen c. Allemagne [GC], no 22978/05, § 92, CEDH 2010-…).

154.  La Cour rappelle, enfin, qu’un risque d’agissements prohibés par l’article 3 peut se heurter lui-même à ce texte s’il est suffisamment réel et immédiat. Ainsi, menacer quelqu’un de le torturer pourrait, dans des circonstances données, constituer pour le moins un traitement inhumain (Campbell et Cosans c. Royaume-Uni, 25 février 1982, § 26, série A no 48, Gäfgen, précité, § 108). Il en va de même s’agissant de l’absence de protection d’une personne exposée à un risque de traitement contraire à l’article 3 (Alexandru Marius Radu c. Roumanie, no 34022/05, § 49, 21 juillet 2009 et Rodić et autres c. Bosnie-Herzégovine, no 22893/05, § 73, 27 mai 2008).

En outre, des actes qui ne touchaient pas physiquement les requérants comme la destruction de leurs maisons, perpétrés même sans intention de les punir, ont également été considérés comme des mauvais traitements (Selçuk et Asker, précité, §§ 78-79 et, aussi, Bilgin c. Turquie, no 23819/94, § 103, 16 novembre 2000, Dulaş c. Turquie, no 25801/94, § 55, 30 janvier 2001). Plus encore, la Cour a considéré qu’un sentiment de profonde angoisse chez une personne, associé au mépris témoigné à son encontre par les autorités, a atteint le seuil de gravité requis pour tomber sous le coup de l’article 3 (Mubilanzila Mayeka et Kaniki Mitunga c. Belgique, no 13178/03, § 70, CEDH 2006-XI.

2.  L’application de ces principes

155.  En l’espèce, la Cour relève que le requérant ne soutient pas avoir été blessé, lors de sa participation aux manifestations du 21 décembre 1989 et des jours suivants. Il allègue avoir été exposé à un risque sérieux pour sa vie et son intégrité physique et psychique et, de ce fait, avoir vécu un profond sentiment d’angoisse, qui aurait laissé des séquelles psychologiques chez lui. Plus précisément, les actes dénoncés par le requérant devant les autorités nationales consistaient principalement dans la menace sur sa vie et sa santé résultant des tirs de l’armée sur les manifestants parmi lesquels il se trouvait et dans l’exposition à des substances toxiques utilisées par l’armée, comme le gaz lacrymogène et la poudre à canon.

156.  La Cour note qu’il ressort des pièces du dossier que, le 21 décembre 1989, d’importants effectifs des Forces armées dotées de chars de combat et d’autres véhicules blindés ont été déployés à Bucarest, dans la zone centrale de la capitale, et que ceux-ci ont ouvert le feu contre des manifestants civils non-armés parmi lesquels se trouvait le requérant. Un nombre très important de balles furent tirées à cette occasion avec pour conséquence plusieurs dizaines de morts et plus d’une centaine de blessés dans l’intervalle de quelques heures (voir les paragraphes 13-14 ci-dessus).

A cet égard, la Cour rappelle que dans l’affaire Şandru précitée (§§ 51-54), elle a déjà noté l’usage massif de la force meurtrière à l’encontre de la population civile, en décembre 1989, par des agents de l’État agissant à Timişoara pour réprimer les manifestations antitotalitaires.

157.  Étant donné ces circonstances, la Cour peut accepter que le requérant a pu ressentir un profond sentiment d’angoisse au moment des faits, face à une violence aveugle et d’une telle intensité qu’il ne pouvait savoir s’il en échapperait.

158.  Toutefois, la Cour note que le requérant n’a pas fourni de certificat médical attestant des séquelles psychiques (voir mutatis mutandis Melinte c. Roumanie, no 43247/02, §§ 33-36, 9 novembre 2006 et Erdoğan Yağız, précité, §§ 43-44). Enfin, la Cour note que le requérant n’a pas prouvé avoir saisi les autorités avant l’année 2004 en exposant de manière détaillée ses propres souffrances (voir les paragraphes 32 et 78, ci-dessus).

159.   Eu égard aux circonstances de la présente affaire, notamment à l’absence de preuve attestant des effets physiques et mentaux sur la personne du requérant découlant des actes dénoncés, combinée avec le fait qu’il se soit plaint très tardivement devant les autorités internes, la Cour estime que ces dernières n’ont pas enfreint l’obligation procédurale découlant de l’article 3 de la Convention à son égard.

160.  Compte tenu de ce qui précède, il convient de déclarer ce grief irrecevable comme manifestement mal fondé en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

III.  SUR LA VIOLATION ALLÉGUÉE DE L’ARTICLE 8 DE LA CONVENTION

161.  Invoquant les articles 8 et 34 de la Convention, le deuxième requérant, M. Teodor Mărieş, s’estime l’objet de mesures secrètes de surveillance, notamment des écoutes téléphoniques. Selon lui, ces mesures constituent un moyen de pression des autorités en rapport avec son activité de président d’une association militant pour une enquête effective au sujet du grand nombre de victimes tuées et blessées en décembre 1989.

162.  La Cour rappelle d’emblée qu’un grief se caractérise par les faits qu’il dénonce (voir Eugenia Lazăr c. Roumanie, no 32146/05, § 60, 16 février 2010) et, en vertu du principe jura novit curia, elle considère que la question primordiale de cette partie de la requête concerne le respect de la vie privée et de la correspondance du requérant. Dès lors elle examinera ce grief sous l’angle de l’article 8, qui est ainsi libellé :

« 1.  Toute personne a droit au respect de sa vie privée et familiale, de son domicile et de sa correspondance.

2.  Il ne peut y avoir ingérence d’une autorité publique dans l’exercice de ce droit que pour autant que cette ingérence est prévue par la loi et qu’elle constitue une mesure qui, dans une société démocratique, est nécessaire à la sécurité nationale, à la sûreté publique, au bien-être économique du pays, à la défense de l’ordre et à la prévention des infractions pénales, à la protection de la santé ou de la morale, ou à la protection des droits et libertés d’autrui. »

A.  Sur la recevabilité

163.  La Cour estime que ce grief ne saurait être déclaré manifestement mal fondé, au sens de l’article 35 § 3 de la Convention. Aucun autre motif d’irrecevabilité n’a été relevé.

B.  Sur le fond

1.  Les arguments des parties

164.  Le Gouvernement estime que le requérant n’a pas présenté un grief défendable sous l’angle de l’article 8 de la Convention et considère qu’il n’a fourni aucune preuve à l’appui de ses allégations en ce qui concerne l’interception des conversations téléphoniques. Il estime que la requête ne contient pas d’éléments suffisants comme cela est requis par l’article 47 du Règlement de la Cour permettant d’établir si sont réunies les conditions de recevabilité énoncées à l’article 35 § 1 de la Convention, à savoir, l’épuisement des voies de recours internes et l’observation du délai de six mois. A cet égard, il invoque l’affaire Syssoyeva et autres c. Lettonie ([GC], no 60654/00, § 125, CEDH 2007-II).

165.  Le Gouvernement soutient en outre que, ainsi qu’il ressort de la lettre du 23 février 2009 de la section des parquets militaires, dans le dossier no 97/P/1990, antérieurement à la modification du code de procédure pénale, le parquet n’a jamais ordonné l’interception des conversations téléphoniques du requérant et qu’il ne l’a pas fait non plus après ce changement législatif. Dans ce dossier, aucun mandat d’écoute n’a été délivré.

166.  Le requérant fait valoir que son grief se rapporte à un domaine sensible, dans lequel il est difficile de faire la preuve des ingérences. Il s’estime victime, y compris en sa qualité de président de l’association requérante, de mesures de surveillance depuis 1990 et jusqu’à présent, en raison des informations détenues à son sujet par les services de renseignements. Parmi les trois documents qu’il soumet à cet égard, l’un, issu du SRI, dont la copie conforme a été délivrée le 13 novembre 2006, concerne l’activité de plusieurs personnes, dont le requérant, pendant la période d’avril à juin 1990, notamment leur participation à des manifestations anti-gouvernementales. Dans ce document, il était indiqué, entre autres, que le requérant, M. Mărieş, était parmi ceux à qui « l’Ambassade américaine avait offert de l’hébergement pour se reposer ».

Le requérant relève ensuite l’incohérence entre les réponses de divers organismes publiques au sujet de l’existence de mesures de surveillance à son égard. Il fait valoir que le SRI a refusé de confirmer ou d’infirmer qu’il ferait l’objet de mesures de surveillance secrète, tandis que d’autres institutions l’ont nié.

Enfin, le requérant fait référence à des articles parus dans la presse qui révélaient des pratiques illégales de surveillance secrète, notamment d’écoutes téléphoniques, de la part des services de renseignements. En ce sens, il fait valoir que le journal Evenimentul zilei du 6 juin 2002 avait publié un article intitulé « Les 13 surveillés par le SRI » accompagné du facsimile d’un document prétendument issu du SRI et contenant une liste de treize personnes surveillées, parmi lesquelles se trouvait le nom de la compagne du requérant, titulaire du poste téléphonique fixe utilisé par ce dernier.

2.  L’appréciation de la Cour

a)  Principes découlant de la jurisprudence pertinente

167.  La Cour rappelle d’emblée que les communications téléphoniques se trouvent comprises dans les notions de « vie privée » et de « correspondance » au sens de l’article 8 (voir Dumitru Popescu c. Roumanie (no 2), no 71525/01, § 61, 26 avril 2007 et les arrêts y cités).

A cet égard, elle a considéré que peut constituer une ingérence dans ces droits la crainte de surveillance secrète découlant de l’existence même d’une législation prévoyant des mesures de surveillance non-accompagnées par des garanties suffisantes contre les ingérences arbitraires dans la vie privée et la correspondance des personnes pouvant tomber sur son coup (Iordachi et autres c. Moldova, no 25198/02, § 34, 10 février 2009). Ainsi, la Cour a aussi accepté qu’un individu puisse, sous certaines conditions, se prétendre victime d’une violation entraînée par la simple existence de mesures secrètes ou d’une législation les autorisant, sans avoir besoin d’avancer qu’on les lui a réellement appliquées. Autrement, quand l’État instaure une surveillance secrète dont les personnes contrôlées ignorent l’existence et qui demeure dès lors inattaquable, l’article 8 pourrait dans une large mesure être réduit à néant, car dans une telle situation, il se peut qu’un individu soit traité d’une façon contraire à l’article 8 voire privé du droit garanti par cet article, sans le savoir et partant sans être à même d’exercer un recours au niveau national ou devant les organes de la Convention (Klass et autres c. Allemagne, 6 septembre 1978, §§ 34-35, série A no 28).

168.  Enfin, la Cour rappelle que la mémorisation dans un registre secret et la communication de données relatives à la « vie privée » d’un individu entrent également dans le champ d’application de l’article 8 § 1. Des données de nature publique peuvent relever de la vie privée lorsqu’elles sont, d’une manière systématique, recueillies et mémorisées dans des fichiers tenus par les pouvoirs publics (Rotaru, précité, § 43).

b)  L’application de ces principes

169.  En l’espèce, la Cour note que le requérant s’est plaint, tout d’abord, de craindre de faire l’objet de mesures de surveillances, notamment des écoutes téléphoniques, de 1990 à ce jour. A cet égard, il a présenté des démarches qu’il avait faites auprès des services de renseignement. Ces démarches ne sont pourtant pas parvenues à l’éclairer sur ce sujet, car le SRI a répondu au requérant dans sa lettre du 19 février 2009 qu’en vertu des lois nos 51/1991 sur la sûreté nationale et 14/1992 régissant l’activité du SRI, il était impossible de confirmer ou d’infirmer s’il avait fait l’objet d’une surveillance secrète pendant la période concernée.

170.  Cependant, le requérant a produit deux fiches établies à son égard en 1990, contenant des données à caractère personnel et un troisième document de synthèse dont une copie a été délivrée le 13 novembre 2006, le concernant également. Ces trois documents étaient classés comme « secrets » et gardés par les autorités de l’État responsables dans le domaine des renseignements.

La Cour observe que le contenu de ces fiches, dont l’authenticité n’a pas été contestée par le Gouvernement, dénote que le requérant a effectivement fait l’objet de mesures de surveillance en 1990. De plus, ces données relatives, d’une part, à la participation du requérant à des manifestations antigouvernementales déroulées d’avril à juin 1990 et quant à ses propos tenus, en privé, à cette occasion et d’autre part, à ses habitudes de vie et à ses relations personnelles, étaient toujours gardées par les services de renseignements au moins en 2006, quand les copies de ces documents ont été délivrées.

171.  A cet égard, la Cour note que la législation roumaine applicable en matière de mesures de surveillance secrète liée à la sécurité nationale a été examinée pour la première fois dans l’affaire Rotaru précitée. La Cour a conclu que la législation visant la collecte et l’archivage des données ne contenait pas les garanties nécessaires à la sauvegarde du droit à la vie privée des individus. Elle n’indiquait pas avec assez de clarté l’étendue et les modalités d’exercice du pouvoir d’appréciation des autorités dans le domaine considéré (Rotaru, précité, § 61).

172.  Par ailleurs, la Résolution intérimaire (Rés. DH(2005)57) relative à cet arrêt adoptée par le Comité des Ministres le 5 juillet 2005, lors de la 933e réunion des Délégués des Ministres, a appelé les autorités roumaines à adopter rapidement les réformes législatives nécessaires afin de répondre aux critiques formulées par la Cour dans son arrêt sur le système roumain de collecte et d’archivage des informations par les services secrets. Le Comité des Ministres a constaté avec regret que, plus de cinq ans après la date de l’arrêt, il ne semble toujours pas avoir été remédié à plusieurs des défaillances relevées par la Cour européenne, notamment en ce qui concerne l’absence de réglementation quant à l’ancienneté des informations pouvant être consignées par les autorités, ou l’impossibilité de contester la détention de ces informations. A ce jour, l’exécution de cet arrêt est toujours pendante devant le Comité des ministres.

173.  En outre, la Cour a constaté dans son arrêt Dumitru Popescu (no 2) qu’en dépit des amendements apportés au code de procédure pénale par les lois nos 281/2003 et 356/2006, des mesures de surveillance dans des cas d’atteinte présumée à la sûreté nationale semblent pouvoir être ordonnées aujourd’hui encore selon la procédure prévue à l’article 13 de la loi no 51/1991, laquelle n’a pas été abrogée à ce jour (Dumitru Popescu (no 2), précité, §§ 83-84).

174.  Compte tenu de ce qui précède, la Cour constate que l’absence de garanties dans la législation nationale propres à assurer que les renseignements obtenus grâce à une surveillance secrète sont détruits dès qu’on n’en a plus besoin pour atteindre le but recherché (Klass, précité, § 52) a permis que les informations recueillies par les services de renseignements au sujet du requérant, en 1990, soient encore conservées par ceux-ci en 2006, à savoir seize ans après qu’elles ont été recueillies. Par ailleurs, le contenu d’une des deux fiches ne laisse pas transparaître un but de recherche spécifique, autre que la surveillance exploratoire générale (voir, a contrario, Klass, précité, § 51).

175.  En outre, la Cour estime que, faute de garanties dans la législation nationale pertinente, le requérant encourt un risque sérieux de voir ses communications téléphoniques mises sur écoute (Iordachi et autres, précité, § 53 et Rotaru, précité, §§ 59-63).

176.  Dès lors, la Cour estime qu’en l’espèce il y a eu violation de l’article 8 de la Convention.

177.  S’agissant de la partie du grief ayant rapport au droit à la correspondance de l’association requérante, la Cour note que même si dans sa requête initiale l’association requérante s’en est plainte, ultérieurement elle n’a pas formulé d’observations à cet égard. La Cour en déduit qu’elle n’entend plus maintenir cette partie du grief, au sens de l’article 37 § 1 a) de la Convention.

IV.  SUR LA VIOLATION DES ARTICLES 6, 13, 34 ET 14 COMBINÉ AVEC 6 DE LA CONVENTION ALLÉGUÉE PAR LES REQUÉRANTS INDIVIDUELS

178.  Les trois requérants individuels dénoncent également une violation de leur droit à un procès dans un délai raisonnable, du fait que l’enquête pénale au sujet des violences de décembre 1989 est toujours pendante. Ils invoquent à ce titre les articles 6 et 13 de la Convention.

179.  Les requérants Elena et Nicolae Vlase se plaignent que l’enquête pénale concernant la mort de leur fils, Nicolae N. Vlase, en décembre 1989, soit toujours pendante. Ils invoquent également à ce titre l’article 14 combiné avec l’article 6 de la Convention pour discrimination par rapport aux victimes de crimes commis dans d’autres circonstances que celles de décembre 1989.

180.  Le requérant Teodor Mărieş et l’association requérante se plaignent d’une violation de l’article 34 de la Convention en raison des difficultés significatives qu’ils ont eu à avoir accès au dossier de l’enquête pénale critiquée pour inefficacité, y compris afin de préparer leurs observations en réponse à celles du Gouvernement. Ils dénoncent l’intention des autorités de leur cacher des documents essentiels pour l’appréciation des faits, comme les pages 105 et 106 du volume no 12 contenant les rapports de cadres du ministère de l’Intérieur (voir paragraphe 84 ci-dessus).

181.  Eu égard au constat relatif au volet procédural de l’article 2 et 3 (voir paragraphe 145 ci-dessus), la Cour estime qu’il n’y a pas lieu d’examiner davantage s’il y a eu, en l’espèce, violation de ces dispositions (voir, entre autres, Şandru, précité, § 83).

V.  SUR LES AUTRES VIOLATIONS ALLÉGUÉES PAR L’ASSOCIATION REQUÉRANTE

182.  Invoquant les articles 2, 3, 6 et 13 de la Convention, l’association requérante se plaint, à l’instar des requérants individuels, de la durée de l’enquête pénale concernant les événements violents de décembre 1989. Elle dénonce le manque de diligence des autorités roumaines et craigne qu’il y ait une volonté d’étouffer l’affaire afin que les responsables des centaines de morts et de blessés faits lors des incidents violents de décembre 1989 ne soient jamais reconnus coupables.

183.  La Cour rappelle que la notion de « victime » visée à l’article 34 de la Convention doit être interprétée de façon autonome et indépendamment de notions internes telles que celles concernant l’intérêt à agir ou la qualité pour ce faire. Pour qu’un requérant puisse se prétendre victime d’une violation de l’un des droits et libertés reconnus par la Convention, il doit exister un lien suffisamment direct entre le requérant en tant que tel et le préjudice qu’il estime avoir subi du fait de la violation alléguée.

Une association ne saurait se prétendre elle-même victime de mesures qui auraient porté atteinte aux droits que la Convention reconnaît à ses membres (Association des amis de Saint-Raphaël et de Fréjus et autres c. France (déc.), no 45053/98, § 18, du 29 février 2000).

184.  En l’espèce, l’association requérante elle-même ne peut pas se prétendre victime de la violation des droits procéduraux relatifs à une enquête effective. Ces droits appartiennent aux victimes des violences elles-mêmes ou des parents des victimes décédées (voir, mutatis mutandis, Conka et autres, ainsi que la Ligue des droits de l’homme c. Belgique (déc.), no 51564/99, du 13 mars 2001 et Asociación de víctimas del terrorismo c. Espagne, (déc.), no 54102/00, CEDH, du 29 mars 2001). Par ailleurs, rien n’empêche une association de représenter un certain nombre de particuliers, pourvu que ceux-ci soient identifiés et que l’association justifie d’un mandat spécifique donné par chacun d’eux.

185.  Il s’ensuit que les griefs présentés par l’association requérante sous l’angle des articles 2, 3 et 6 de la Convention sont incompatibles ratione personae avec les dispositions de la Convention, au sens de l’article 35 § 3, et doivent être rejetés en application de l’article 35 § 4.

186.  Enfin, la Cour rappelle que, si l’article 13 de la Convention garantit l’existence en droit interne d’un recours permettant de s’y prévaloir des droits et libertés consacrés par la Convention, cette disposition ne vaut que pour les griefs « défendables » sur le terrain de ladite Convention (voir Boyle et Rice c. Royaume-Uni, 27 avril 1988, § 52, série A no 131).

187.  Eu égard à ses conclusions relatives aux autres griefs soulevés par les requérants, la Cour estime que cette condition n’est pas remplie en l’espèce. Partant, cette partie de la requête est manifestement mal fondée et doit être rejetée en application de l’article 35 §§ 3 et 4 de la Convention.

VI.  SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 46 DE LA CONVENTION

188.  L’article 46 de la Convention dispose :

« 1.  Les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs de la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties.

2.  L’arrêt définitif de la Cour est transmis au Comité des Ministres qui en surveille l’exécution.

(…) »

189.  La Cour note que le constat, en l’espèce, de violation de l’article 2 de la Convention, sous son volet procédural, relève un problème à grande échelle, étant donné que plusieurs centaines de personnes sont impliquées comme parties lésées dans la procédure pénale critiquée. En outre, plus d’une centaine de requêtes similaires à la présente affaire sont pendantes devant la Cour. Elles pourraient donc donner lieu à l’avenir à de nouveaux arrêts concluant à la violation de la Convention.

190.  A cet égard, la Cour rappelle qu’aux termes de l’article 46 les Hautes Parties contractantes s’engagent à se conformer aux arrêts définitifs rendus par la Cour dans les litiges auxquels elles sont parties, le Comité des Ministres étant chargé de surveiller l’exécution de ces arrêts. Il en découle notamment que, lorsque la Cour constate une violation, l’État défendeur a l’obligation juridique non seulement de verser aux intéressés les sommes allouées au titre de la satisfaction équitable prévue par l’article 41, mais aussi de choisir, sous le contrôle du Comité des Ministres, les mesures générales et/ou, le cas échéant, individuelles à intégrer dans son ordre juridique interne afin de mettre un terme à la violation constatée par la Cour et d’en effacer autant que possible les conséquences. L’État défendeur demeure libre, sous le contrôle du Comité des Ministres, de choisir les moyens de s’acquitter de son obligation juridique au regard de l’article 46 de la Convention (Scozzari et Giunta c. Italie [GC], nos 39221/98 et 41963/98, § 249, CEDH 2000-VIII), dans le respect du principe de subsidiarité, afin que la Cour ne soit pas obligée de réitérer son constat de violation dans une longue série d’affaires identiques.

191.  En outre, il résulte de la Convention, et notamment de son article 1, qu’en ratifiant la Convention, les États contractants s’engagent à faire en sorte que leur droit interne soit compatible avec celle-ci (Maestri c. Italie [GC], no 39748/98, § 47, CEDH 2004-I).

192.  Concernant les mesures destinées à garantir l’effectivité du mécanisme établi par la Convention, la Cour attire l’attention sur la résolution (Res(2004)3) et la recommandation (Rec(2004)6) du Comité des Ministres du Conseil de l’Europe adoptées le 12 mai 2004.

193.  Bien qu’en principe il n’appartienne pas à la Cour de définir quelles peuvent être les mesures de redressement appropriées pour que l’État défendeur s’acquitte de ses obligations au regard de l’article 46 de la Convention, la Cour observe que des mesures générales au niveau national s’imposent sans aucun doute dans le cadre de l’exécution du présent arrêt.

194.  Dès lors, la Cour considère que l’État défendeur doit mettre un terme à la situation constatée en l’espèce, jugée par elle contraire à la Convention, relevant du droit des nombreuses personnes touchées, comme les requérants individuels, à une enquête effective, qui ne s’achève pas par l’effet de la prescription de la responsabilité pénale, compte tenu également de l’importance pour la société roumaine de savoir la vérité sur les événements de décembre 1989. L’État défendeur doit donc offrir un redressement approprié afin de respecter les exigences de l’article 46 de la Convention, en tenant compte des principes énoncés par la jurisprudence de la Cour en la matière énoncés dans le présent arrêt (voir mutatis mutandis Rumpf c. Allemagne, no 46344/06, § 73, 2 septembre 2010).

195.  Dans ces circonstances, la Cour n’estime pas nécessaire d’ajourner l’examen des affaires similaires pendantes devant elle, en attendant que l’État défendeur prenne ses mesures. Elle estime plutôt que le fait de continuer à examiner les affaires similaires serait de nature à régulièrement rappeler à l’État défendeur son obligation résultant du présent arrêt (Rumpf, précité, § 75).

VII.  SUR L’APPLICATION DE L’ARTICLE 41 DE LA CONVENTION

196.  Aux termes de l’article 41 de la Convention,

« Si la Cour déclare qu’il y a eu violation de la Convention ou de ses Protocoles, et si le droit interne de la Haute Partie contractante ne permet d’effacer qu’imparfaitement les conséquences de cette violation, la Cour accorde à la partie lésée, s’il y a lieu, une satisfaction équitable. »

A.  Dommage

197.  Les prétentions des requérants ainsi que les observations du Gouvernement sont exposées ci-après.

1.  La demande de satisfaction équitable de M. et Mme Vlase

198.  Les requérants sollicitent que la Cour ordonne à l’État roumain de prendre les mesures nécessaires pour accélérer les investigations concernant le meurtre de leur fils afin qu’une décision soit rendue selon les exigences de la Convention.

199.  Dans un même document relatif à leur demande de satisfaction équitable, ils réclament conjointement 60 000 000 euros (EUR) d’une part et 200 000 EUR d’autre part, au titre du préjudice moral qu’ils auraient subi en raison de la durée excessive de l’enquête concernant le meurtre de leur fils imputable, directement selon eux, aux agents de l’État.

200.  Le Gouvernement estime que cette demande de satisfaction équitable est confuse. De plus, il la considère comme excessive et non justifiée et prie la Cour de la rejeter.

201.  La Cour rappelle sa jurisprudence bien établie selon laquelle un arrêt constatant une violation entraîne pour l’État défendeur l’obligation juridique au regard de la Convention de mettre un terme à la violation et d’en effacer les conséquences de manière à rétablir autant que faire se peut la situation antérieure à celle-ci. Les États contractants parties à une affaire sont en principe libres de choisir les moyens dont ils useront pour se conformer à un arrêt constatant une violation. Si la nature de la violation permet une restitutio in integrum, il incombe à l’État défendeur de la réaliser. Si, en revanche, le droit national ne permet pas ou ne permet qu’imparfaitement d’effacer les conséquences de la violation, l’article 41 habilite la Cour à accorder, s’il y a lieu, à la partie lésée la satisfaction qui lui semble appropriée (Sfrijan c. Roumanie, no 20366/04, § 44, 22 novembre 2007).

Ainsi, par exemple, en cas de violation de l’article 6 de la Convention, l’application du principe restitutio in integrum implique que les requérants soient placés, le plus possible, dans une situation équivalant à celle dans laquelle ils se trouveraient s’il n’y avait pas eu manquement aux exigences de cette disposition (Sfrijan, précité, §§ 45-48).

202.  Dans la présente affaire, la Cour rappelle qu’elle a conclu à la violation procédurale de l’article 2 de la Convention en raison de l’absence d’une enquête effective au sujet du décès du fils des requérants et notamment du défaut d’association des requérants aux procédures judicaires menées devant un tribunal. Dès lors, l’État défendeur doit prendre les mesures nécessaires pour accélérer les investigations concernant le meurtre de Nicuşor Vlase afin de rendre une décision qui soit conforme aux exigences de la Convention.

203.  Elle estime également qu’il y a lieu d’octroyer une satisfaction équitable en raison du fait que les autorités nationales n’ont pas traité le dossier concernant le décès du fils des requérants suite à un tir d’arme à feu avec le niveau de diligence requis par l’article 2 de la Convention.

Sur la base des éléments dont elle dispose, notamment du fait que l’enquête est toujours pendante, la Cour estime que la violation de l’article 2 en son aspect procédural a causé aux intéressés un important préjudice moral en les plaçant dans une situation de détresse et de frustration. Statuant en équité, elle alloue à ce titre 15 000 EUR à chacun des requérants.

2.  La demande de satisfaction équitable de M. Mărieş

204.  Dans un premier temps, le requérant réclamait 200 000 EUR du chef du préjudice subi en raison de la durée excessive de l’enquête concernant l’absence d’une enquête effective sur la répression des manifestations antitotalitaires. Le dommage moral a été réévalué par le requérant à la suite des grèves de la faim qu’il a entreprises afin que tous les requérants se voient communiquer copies des pièces du dossier d’enquête, conformément aux indications de la Cour. Le préjudice ainsi réévalué le 7 avril 2010 s’élève à 230 000 EUR pour dommage moral.

205.  Le Gouvernement estime que ces demandes de satisfaction équitable n’ont pas de lien avec les violations réclamées. De plus, il les considère comme excessives et non justifiées et prie la Cour de les rejeter.

206.  La Cour estime que le requérant a subi un tort moral indéniable. Compte tenu de la violation constatée de l’article 8 à son égard et statuant en équité, comme le veut l’article 41 de la Convention, il y a lieu de lui octroyer 6 000 EUR au titre du préjudice moral.

B.  Frais et dépens

207.  Tous les requérants réclament aussi 603 400 RON, soit 150 850 EUR, pour frais et dépenses, qu’ils qualifient de préjudice matériel, représentant les frais et dépens de l’association relatifs au dossier devant les autorités internes et devant la Cour. Ils soumettent des factures de téléphone, de correspondance, ainsi que des justificatifs concernant les frais de déplacement à Strasbourg et d’organisation de manifestations, y compris les frais de rétablissement du requérant Teodor Mărieş après ses grèves de la faim.

208.  Ils réclament également 49 400 EUR représentant les honoraires des avocats et 14 400 EUR représentant les salaires payés par l’association à deux employés travaillant exclusivement sur le dossier.

209.  Le Gouvernement estime que les frais occasionnés par l’association n’ont aucun lien avec la présente affaire et que les frais de déplacement à Strasbourg n’étaient pas nécessaires, vu le fait que la procédure dans la présente affaire s’est déroulée par écrit et que la Cour n’a pas invité les requérants à se présenter devant elle.

210.  Selon la jurisprudence de la Cour, un requérant ne peut obtenir le remboursement de ses frais et dépens que dans la mesure où se trouvent établis leur réalité, leur nécessité et le caractère raisonnable de leur taux. En l’espèce, compte tenu des documents en sa possession, de sa jurisprudence et de la nature et de la complexité des questions soulevées, la Cour estime raisonnable la somme de 20 000 EUR pour la procédure devant la Cour et l’accorde aux requérants. Elle sera payée directement et conjointement à Mes Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială et Ionuţ Matei.

C.  Intérêts moratoires

211.  La Cour juge approprié de calquer le taux des intérêts moratoires sur le taux d’intérêt de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne majoré de trois points de pourcentage.

PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ,

1.  Déclare les requêtes recevables quant aux griefs tirés des articles 2 et 8 concernant les requérants individuels et irrecevables pour le surplus ;

2.  Dit qu’il y a eu violation de l’article 2 de la Convention en son volet procédural, à l’égard des requérants Nicolae Vlase et Elena Vlase ;

3.   Dit qu’il y a eu violation de l’article 8 de la Convention à l’égard du requérant Teodor Mărieş ;

4.  Dit qu’il n’y a pas lieu d’examiner les griefs tirés des articles 6, 13, 34 et 14 combiné avec l’article 6 de la Convention, s’agissant des requérants individuels ;

5.  Dit

a)  que l’État défendeur doit verser aux requérants respectivement, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, les sommes suivantes, plus tout montant pouvant être dû à titre d’impôt, pour préjudice moral :

i.  pour la requête no 18817/08, à chacun des deux requérants, Nicolae Vlase et Elena Vlase, 15 000 EUR (quinze mille euros) ;

ii.  pour la requête no 33810/07, au requérant Teodor Mărieş, 6 000 EUR (six mille euros) ;

b)  que l’État défendeur doit verser aux requérants, dans les trois mois à compter du jour où l’arrêt sera devenu définitif conformément à l’article 44 § 2 de la Convention, 20 000 EUR, à payer directement et conjointement à Mes Antonie Popescu, Ioana Sfîrăială et Ionuţ Matei, pour frais et dépens ;

c)  que les sommes indiquées aux points précédents seront à convertir dans la monnaie de l’État défendeur au taux applicable à la date du règlement ;

d)  qu’à compter de l’expiration dudit délai et jusqu’au versement, ces montants seront à majorer d’un intérêt simple à un taux égal à celui de la facilité de prêt marginal de la Banque centrale européenne applicable pendant cette période, augmenté de trois points de pourcentage ;

6.  Rejette la demande de satisfaction équitable pour le surplus.

Fait en français, puis communiqué par écrit le 24 mai 2011, en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement.

Santiago Quesada Josep Casadevall
Greffier Président

ARRÊT ASSOCIATION « 21 DECEMBRE 1989 » ET AUTRES c. ROUMANIE

ARRET ASSOCIATION « 21 DECEMBRE 1989 » ET AUTRES c. ROUMANIE

http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=romania+|+33810%2F07+|+33810%2F07&sessionid=71466544&skin=hudoc-en

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 25th, 2011

Verde de fagaras, vara

Verde muntos


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Din gură-n gură

mai 25th, 2011

Barack Obama reafirmă caracterul special al relațiilor americano-britanice

mai 25th, 2011

The White House

Office of the Press Secretary

For Immediate Release
May 25, 2011

Remarks by the President to Parliament in London, United Kingdom

Westminster Hall, London, United Kingdom

3:47 P.M. BST

THE PRESIDENT:  Thank you very much.  Thank you.  (Applause.)

My Lord Chancellor, Mr. Speaker, Mr. Prime Minister, my lords, and members of the House of Commons:

I have known few greater honors than the opportunity to address the Mother of Parliaments at Westminster Hall.  I am told that the last three speakers here have been the Pope, Her Majesty the Queen, and Nelson Mandela — which is either a very high bar or the beginning of a very funny joke.  (Laughter.)

I come here today to reaffirm one of the oldest, one of the strongest alliances the world has ever known.  It’s long been said that the United States and the United Kingdom share a special relationship.  And since we also share an especially active press corps, that relationship is often analyzed and overanalyzed for the slightest hint of stress or strain.

Of course, all relationships have their ups and downs.  Admittedly, ours got off on the wrong foot with a small scrape about tea and taxes.  (Laughter.)  There may also have been some hurt feelings when the White House was set on fire during the War of 1812.  (Laughter.)  But fortunately, it’s been smooth sailing ever since.

The reason for this close friendship doesn’t just have to do with our shared history, our shared heritage; our ties of language and culture; or even the strong partnership between our governments.  Our relationship is special because of the values and beliefs that have united our people through the ages.

Centuries ago, when kings, emperors, and warlords reigned over much of the world, it was the English who first spelled out the rights and liberties of man in the Magna Carta.  It was here, in this very hall, where the rule of law first developed, courts were established, disputes were settled, and citizens came to petition their leaders.

Over time, the people of this nation waged a long and sometimes bloody struggle to expand and secure their freedom from the crown.  Propelled by the ideals of the Enlightenment, they would ultimately forge an English Bill of Rights, and invest the power to govern in an elected parliament that’s gathered here today.

What began on this island would inspire millions throughout the continent of Europe and across the world.  But perhaps no one drew greater inspiration from these notions of freedom than your rabble-rousing colonists on the other side of the Atlantic.  As Winston Churchill said, the “…Magna Carta, the Bill of Rights, Habeas Corpus, trial by jury, and English common law find their most famous expression in the American Declaration of Independence.”

For both of our nations, living up to the ideals enshrined in these founding documents has sometimes been difficult, has always been a work in progress.  The path has never been perfect. But through the struggles of slaves and immigrants, women and ethnic minorities, former colonies and persecuted religions, we have learned better than most that the longing for freedom and human dignity is not English or American or Western –- it is universal, and it beats in every heart.  Perhaps that’s why there are few nations that stand firmer, speak louder, and fight harder to defend democratic values around the world than the United States and the United Kingdom.

We are the allies who landed at Omaha and Gold, who sacrificed side by side to free a continent from the march of tyranny, and help prosperity flourish from the ruins of war.  And with the founding of NATO –- a British idea –- we joined a transatlantic alliance that has ensured our security for over half a century.

Together with our allies, we forged a lasting peace from a cold war.  When the Iron Curtain lifted, we expanded our alliance to include the nations of Central and Eastern Europe, and built new bridges to Russia and the former states of the Soviet Union. And when there was strife in the Balkans, we worked together to keep the peace.

Today, after a difficult decade that began with war and ended in recession, our nations have arrived at a pivotal moment once more.  A global economy that once stood on the brink of depression is now stable and recovering.  After years of conflict, the United States has removed 100,000 troops from Iraq, the United Kingdom has removed its forces, and our combat mission there has ended.  In Afghanistan, we’ve broken the Taliban’s momentum and will soon begin a transition to Afghan lead.  And nearly 10 years after 9/11, we have disrupted terrorist networks and dealt al Qaeda a huge blow by killing its leader –- Osama bin Laden.

Together, we have met great challenges.  But as we enter this new chapter in our shared history, profound challenges stretch before us.  In a world where the prosperity of all nations is now inextricably linked, a new era of cooperation is required to ensure the growth and stability of the global economy.  As new threats spread across borders and oceans, we must dismantle terrorist networks and stop the spread of nuclear weapons, confront climate change and combat famine and disease.  And as a revolution races through the streets of the Middle East and North Africa, the entire world has a stake in the aspirations of a generation that longs to determine its own destiny.

These challenges come at a time when the international order has already been reshaped for a new century.  Countries like China, India, and Brazil are growing by leaps and bounds.  We should welcome this development, for it has lifted hundreds of millions from poverty around the globe, and created new markets and opportunities for our own nations.

And yet, as this rapid change has taken place, it’s become fashionable in some quarters to question whether the rise of these nations will accompany the decline of American and European influence around the world.  Perhaps, the argument goes, these nations represent the future, and the time for our leadership has passed.

That argument is wrong.  The time for our leadership is now. It was the United States and the United Kingdom and our democratic allies that shaped a world in which new nations could emerge and individuals could thrive.  And even as more nations take on the responsibilities of global leadership, our alliance will remain indispensable to the goal of a century that is more peaceful, more prosperous and more just.

At a time when threats and challenges require nations to work in concert with one another, we remain the greatest catalysts for global action.  In an era defined by the rapid flow of commerce and information, it is our free market tradition, our openness, fortified by our commitment to basic security for our citizens, that offers the best chance of prosperity that is both strong and shared.  As millions are still denied their basic human rights because of who they are, or what they believe, or the kind of government that they live under, we are the nations most willing to stand up for the values of tolerance and self-determination that lead to peace and dignity.

Now, this doesn’t mean we can afford to stand still.  The nature of our leadership will need to change with the times.  As I said the first time I came to London as President, for the G20 summit, the days are gone when Roosevelt and Churchill could sit in a room and solve the world’s problems over a glass of brandy  -– although I’m sure that Prime Minister Cameron would agree that some days we could both use a stiff drink.  (Laughter.)  In this century, our joint leadership will require building new partnerships, adapting to new circumstances, and remaking ourselves to meet the demands of a new era.

That begins with our economic leadership.

Adam Smith’s central insight remains true today:  There is no greater generator of wealth and innovation than a system of free enterprise that unleashes the full potential of individual men and women.  That’s what led to the Industrial Revolution that began in the factories of Manchester.  That is what led to the dawn of the Information Age that arose from the office parks of Silicon Valley.  That’s why countries like China, India and Brazil are growing so rapidly — because in fits and starts, they are moving toward market-based principles that the United States and the United Kingdom have always embraced.

In other words, we live in a global economy that is largely of our own making.  And today, the competition for the best jobs and industries favors countries that are free-thinking and forward-looking; countries with the most creative and innovative and entrepreneurial citizens.

That gives nations like the United States and the United Kingdom an inherent advantage.  For from Newton and Darwin to Edison and Einstein, from Alan Turing to Steve Jobs, we have led the world in our commitment to science and cutting-edge research, the discovery of new medicines and technologies.  We educate our citizens and train our workers in the best colleges and universities on Earth.  But to maintain this advantage in a world that’s more competitive than ever, we will have to redouble our investments in science and engineering, and renew our national commitments to educating our workforces.

We’ve also been reminded in the last few years that markets can sometimes fail.  In the last century, both our nations put in place regulatory frameworks to deal with such market failures — safeguards to protect the banking system after the Great Depression, for example; regulations that were established to prevent the pollution of our air and water during the 1970s.

But in today’s economy, such threats of market failure can no longer be contained within the borders of any one country.  Market failures can go global, and go viral, and demand international responses.

A financial crisis that began on Wall Street infected nearly every continent, which is why we must keep working through forums like the G20 to put in place global rules of the road to prevent future excesses and abuse.  No country can hide from the dangers of carbon pollution, which is why we must build on what was achieved at Copenhagen and Cancun to leave our children a planet that is safer and cleaner.

Moreover, even when the free market works as it should, both our countries recognize that no matter how responsibly we live in our lives, hard times or bad luck, a crippling illness or a layoff may strike any one of us.  And so part of our common tradition has expressed itself in a conviction that every citizen deserves a basic measure of security -– health care if you get sick, unemployment insurance if you lose your job, a dignified retirement after a lifetime of hard work.  That commitment to our citizens has also been the reason for our leadership in the world.

And now, having come through a terrible recession, our challenge is to meet these obligations while ensuring that we’re not consuming — and hence consumed with — a level of debt that could sap the strength and vitality of our economies.  And that will require difficult choices and it will require different paths for both of our countries.  But we have faced such challenges before, and have always been able to balance the need for fiscal responsibility with the responsibilities we have to one another.

And I believe we can do this again.  As we do, the successes and failures of our own past can serve as an example for emerging economies -– that it’s possible to grow without polluting; that lasting prosperity comes not from what a nation consumes, but from what it produces, and from the investments it makes in its people and its infrastructure.

And just as we must lead on behalf of the prosperity of our citizens, so we must safeguard their security.  Our two nations know what it is to confront evil in the world.  Hitler’s armies would not have stopped their killing had we not fought them on the beaches and on the landing grounds, in the fields and on the streets.  We must never forget that there was nothing inevitable about our victory in that terrible war.  It was won through the courage and character of our people.

Precisely because we are willing to bear its burden, we know well the cost of war.  And that is why we built an alliance that was strong enough to defend this continent while deterring our enemies.  At its core, NATO is rooted in the simple concept of Article Five:  that no NATO nation will have to fend on its own; that allies will stand by one another, always.  And for six decades, NATO has been the most successful alliance in human history.

Today, we confront a different enemy.  Terrorists have taken the lives of our citizens in New York and in London.  And while al Qaeda seeks a religious war with the West, we must remember that they have killed thousands of Muslims -– men, women and children -– around the globe.  Our nations are not and will never be at war with Islam.  Our fight is focused on defeating al Qaeda and its extremist allies.  In that effort, we will not relent, as Osama bin Laden and his followers have learned.  And as we fight an enemy that respects no law of war, we will continue to hold ourselves to a higher standard -– by living up to the values, the rule of law and due process that we so ardently defend.

For almost a decade, Afghanistan has been a central front of these efforts.  Throughout those years, you, the British people, have been a stalwart ally, along with so many others who fight by our side.

Together, let us pay tribute to all of our men and women who have served and sacrificed over the last several years -– for they are part of an unbroken line of heroes who have borne the heaviest burden for the freedoms that we enjoy.  Because of them, we have broken the Taliban’s momentum.  Because of them, we have built the capacity of Afghan security forces.  And because of them, we are now preparing to turn a corner in Afghanistan by transitioning to Afghan lead.  And during this transition, we will pursue a lasting peace with those who break free of al Qaeda and respect the Afghan constitution and lay down arms.  And we will ensure that Afghanistan is never a safe haven for terror, but is instead a country that is strong, sovereign, and able to stand on its own two feet.

Indeed, our efforts in this young century have led us to a new concept for NATO that will give us the capabilities needed to meet new threats — threats like terrorism and piracy, cyber attacks and ballistic missiles.  But a revitalized NATO will continue to hew to that original vision of its founders, allowing us to rally collective action for the defense of our people, while building upon the broader belief of Roosevelt and Churchill that all nations have both rights and responsibilities, and all nations share a common interest in an international architecture that maintains the peace.

We also share a common interest in stopping the spread of nuclear weapons.  Across the globe, nations are locking down nuclear materials so they never fall into the wrong hands — because of our leadership.  From North Korea to Iran, we’ve sent a message that those who flaunt their obligations will face consequences -– which is why America and the European Union just recently strengthened our sanctions on Iran, in large part because of the leadership of the United Kingdom and the United States.  And while we hold others to account, we will meet our own obligations under the Non-Proliferation Treaty, and strive for a world without nuclear weapons.

We share a common interest in resolving conflicts that prolong human suffering and threaten to tear whole regions asunder.  In Sudan, after years of war and thousands of deaths, we call on both North and South to pull back from the brink of violence and choose the path of peace.  And in the Middle East, we stand united in our support for a secure Israel and a sovereign Palestine.

And we share a common interest in development that advances dignity and security.  To succeed, we must cast aside the impulse to look at impoverished parts of the globe as a place for charity.  Instead, we should empower the same forces that have allowed our own people to thrive:  We should help the hungry to feed themselves, the doctors who care for the sick.  We should support countries that confront corruption, and allow their people to innovate.  And we should advance the truth that nations prosper when they allow women and girls to reach their full potential.

We do these things because we believe not simply in the rights of nations; we believe in the rights of citizens.  That is the beacon that guided us through our fight against fascism and our twilight struggle against communism.  And today, that idea is being put to the test in the Middle East and North Africa.  In country after country, people are mobilizing to free themselves from the grip of an iron fist.  And while these movements for change are just six months old, we have seen them play out before -– from Eastern Europe to the Americas, from South Africa to Southeast Asia.

History tells us that democracy is not easy.  It will be years before these revolutions reach their conclusion, and there will be difficult days along the way.  Power rarely gives up without a fight -– particularly in places where there are divisions of tribe and divisions of sect.  We also know that populism can take dangerous turns -– from the extremism of those who would use democracy to deny minority rights, to the nationalism that left so many scars on this continent in the 20th century.

But make no mistake:  What we saw, what we are seeing in Tehran, in Tunis, in Tahrir Square, is a longing for the same freedoms that we take for granted here at home.  It was a rejection of the notion that people in certain parts of the world don’t want to be free, or need to have democracy imposed upon them.  It was a rebuke to the worldview of al Qaeda, which smothers the rights of individuals, and would thereby subject them to perpetual poverty and violence.

Let there be no doubt:  The United States and United Kingdom stand squarely on the side of those who long to be free.  And now, we must show that we will back up those words with deeds.  That means investing in the future of those nations that transition to democracy, starting with Tunisia and Egypt -– by deepening ties of trade and commerce; by helping them demonstrate that freedom brings prosperity.  And that means standing up for universal rights -– by sanctioning those who pursue repression, strengthening civil society, supporting the rights of minorities.
We do this knowing that the West must overcome suspicion and mistrust among many in the Middle East and North Africa -– a mistrust that is rooted in a difficult past.  For years, we’ve faced charges of hypocrisy from those who do not enjoy the freedoms that they hear us espouse.  And so to them, we must squarely acknowledge that, yes, we have enduring interests in the region -– to fight terror, sometimes with partners who may not be perfect; to protect against disruptions of the world’s energy supply.  But we must also insist that we reject as false the choice between our interests and our ideals; between stability and democracy.  For our idealism is rooted in the realities of history -– that repression offers only the false promise of stability, that societies are more successful when their citizens are free, and that democracies are the closest allies we have.

It is that truth that guides our action in Libya.  It would have been easy at the outset of the crackdown in Libya to say that none of this was our business -– that a nation’s sovereignty is more important than the slaughter of civilians within its borders.  That argument carries weight with some.  But we are different.  We embrace a broader responsibility.  And while we cannot stop every injustice, there are circumstances that cut through our caution -– when a leader is threatening to massacre his people, and the international community is calling for action.  That’s why we stopped a massacre in Libya.  And we will not relent until the people of Libya are protected and the shadow of tyranny is lifted.

We will proceed with humility, and the knowledge that we cannot dictate every outcome abroad.  Ultimately, freedom must be won by the people themselves, not imposed from without.  But we can and must stand with those who so struggle.  Because we have always believed that the future of our children and grandchildren will be better if other people’s children and grandchildren are more prosperous and more free -– from the beaches of Normandy to the Balkans to Benghazi.  That is our interests and our ideals.  And if we fail to meet that responsibility, who would take our place, and what kind of world would we pass on?

Our action -– our leadership -– is essential to the cause of human dignity.  And so we must act -– and lead -– with confidence in our ideals, and an abiding faith in the character of our people, who sent us all here today.

For there is one final quality that I believe makes the United States and the United Kingdom indispensable to this moment in history.  And that is how we define ourselves as nations.

Unlike most countries in the world, we do not define citizenship based on race or ethnicity.  Being American or British is not about belonging to a certain group; it’s about believing in a certain set of ideals — the rights of individuals, the rule of law.  That is why we hold incredible diversity within our borders.  That’s why there are people around the world right now who believe that if they come to America, if they come to New York, if they come to London, if they work hard, they can pledge allegiance to our flag and call themselves Americans; if they come to England, they can make a new life for themselves and can sing God Save The Queen just like any other citizen.

Yes, our diversity can lead to tension.  And throughout our history there have been heated debates about immigration and assimilation in both of our countries.  But even as these debates can be difficult, we fundamentally recognize that our patchwork heritage is an enormous strength — that in a world which will only grow smaller and more interconnected, the example of our two nations says it is possible for people to be united by their ideals, instead of divided by their differences; that it’s possible for hearts to change and old hatreds to pass; that it’s possible for the sons and daughters of former colonies to sit here as members of this great Parliament, and for the grandson of a Kenyan who served as a cook in the British Army to stand before you as President of the United States.  (Applause.)

That is what defines us.  That is why the young men and women in the streets of Damascus and Cairo still reach for the rights our citizens enjoy, even if they sometimes differ with our policies.  As two of the most powerful nations in the history of the world, we must always remember that the true source of our influence hasn’t just been the size of our economies, or the reach of our militaries, or the land that we’ve claimed.  It has been the values that we must never waver in defending around the world — the idea that all beings are endowed by our Creator with certain rights that cannot be denied.

That is what forged our bond in the fire of war — a bond made manifest by the friendship between two of our greatest leaders.  Churchill and Roosevelt had their differences.  They were keen observers of each other’s blind spots and shortcomings, if not always their own, and they were hard-headed about their ability to remake the world.  But what joined the fates of these two men at that particular moment in history was not simply a shared interest in victory on the battlefield.  It was a shared belief in the ultimate triumph of human freedom and human dignity -– a conviction that we have a say in how this story ends.

This conviction lives on in their people today.  The challenges we face are great.  The work before us is hard.  But we have come through a difficult decade, and whenever the tests and trials ahead may seem too big or too many, let us turn to their example, and the words that Churchill spoke on the day that Europe was freed:

“In the long years to come, not only will the people of this island but…the world, wherever the bird of freedom chirps in [the] human heart, look back to what we’ve done, and they will say ‘do not despair, do not yield…march straightforward’.”

With courage and purpose, with humility and with hope, with faith in the promise of tomorrow, let us march straightforward together, enduring allies in the cause of a world that is more peaceful, more prosperous, and more just.

Thank you very much.  (Applause.)

END 4:21 P.M. BST

http://www.whitehouse.gov/the-press-office/2011/05/25/remarks-president-parliament-london-united-kingdom

Colţii leului

mai 24th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 24th, 2011

Evergreen

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 23rd, 2011

Trepte prin iarba verde

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Fotbalişti africani

mai 23rd, 2011

Despre zero-toleranţă

mai 22nd, 2011

Zero-toleranţa este o noţiune mai degrabă tehnică, deşi tehnic vorbind, este absurdă.

De ce mai degrabă tehnică, este simplu: pentru că provine din zona proiectării şi realizării de ansamble şi mecanisme, acolo unde piese diferite care trebuie să lucreze ca un tot unitar sunt produse pe maşini diferite, iar pentru a se îmbina şi funcţiona corect, maşinile sunt reglate în aşa fel încât îmbinarea să fie de calitate. Inginerii mecanici (şi nu numai ei) ştiu foarte bine la ce mă refer.

Marea majoritate a celor nefamiliarizaţi cu subiectul, sunt filosofic îndeajuns de educaţi pentru a-şi da seama că practic nu există două şuruburi identice produse de o maşină de făcut şuruburi care livrează milioane şi milioane de şuruburi. Şi, în fine, pentru ca respectivele şuruburi să fie utilizabile, marja de eroare în realizarea lor trebuie să fie de plus sau minus ceva, astfel încât ele să se potrivească bine cu piuliţele (produse la rândul lor pe altă maşină, cu propriile lor erori şi imperfecţiuni). Acel plus/minus ceva este toleranţa, calculată în aşa fel încât să mai rămână şi spaţiu între şurub şi piuliţă, în pofida inerentelor imperfecţiuni, astfel încât înşurubarea să fie posibilă.

Dacă nu v-am pierdut până acum (şi trebuie să vă felicit pentru răbdarea îngerească cu care aţi citit rândurile de mai sus) aţi parcurs practic şi explicaţia de ce zero-toleranţa este o noţiune, tehnic vorbind, absurdă.

Un alt fapt banal şi anume că nu doar nu toţi suntem la fel (prin compararea unora cu alţii), dar nici măcar nu suntem la fel cu noi înşine, mă aduce azi la acest subiect. Nu suntem „imagini”, suntem „filme”, într-o continuă devenire, uneori nu doar de la o zi la alta, dar chiar şi în intervalul unei singure ore. La limită, nu-i aşa, nu suntem aceiaşi nici de la o secundă la alta!

Cu toate acestea, aplicăm adesea, voit sau nu, standarde de zero-toleranţă în raport cu ceilalţi sau în raport cu noi înşine. Iar în aceste cazuri ori nu ajungem să funcţionăm armonios, ca un tot unitar sau ca un grup (efecte dezastruoase se întâlnesc mai ales în familii, în relaţiile dintre părinţi şi copii sau chiar între soţi) îmbinările nefiind posibile, ori, datorită “neajustabilităţii” uneia dintre „componente” sau a ambelor, coroborat cu intenţia forţată de a le îmbina, se ajunge la distrugerea uneia sau a ambelor. Evident, când ambele componente sunt în aceeaşi persoană, persoana respectivă se poate autodistruge.

Rândurile de faţă nu se doresc a fi o pledoarie pentru elasticitate cu orice preţ. Dimpotrivă, trebuie să fim cine şi ceea ce suntem, pentru că nu suntem nici militari pentru a ne supune unui set de reguli pe care l-am semnat în alb şi nici politicieni de doi bani pentru a ne ajusta principiile potrivit sondajelor de opinie.

Mă întreb şi vă întreb însă, au rost reajustările unilaterale în raport cu cei care ne-au făcut cândva un rău, nu sunt dispuşi să-şi recunoască gesturile maliţioase, să-şi ceară iertare pentru minciuni, defăimări, atacuri? Până unde ar trebui să meargă toleranţa, inclusiv cea faţă de noi înşine, faţă de propriile noastre principii? Cât de fixe pot fi aceste principii, având în vedere dinamica individuală a fiecăruia dintre noi?

Nu cunosc decât o singură soluţie, şi aceea parţială, timidă aş putea spune (deşi uneori uluitor de eficientă) pentru aceste dileme: COMUNICAREA cu ceilalţi şi respectiv cu noi înşine. Exprimarea a ceea ce simţim, ceea ce credem, ceea ce ni se pare că am înţeles din ceea ce ni se întâmplă. Iar această soluţie este posibilă numai în absenţa zero-toleranţei.

Like Sands Through the Hourglass…

mai 22nd, 2011


No one really knows where time goes, especially those of us who live somewhere in between our US lives and our Peace Corps lives abroad.  Ask anyone who’s been there and they’ll tell you they don’t know how two plus years just seem like a fleeting moment.  Day by day and week to week, the months seem to rush past like a calendar in the breeze.  As seasons come and go, and milestones and markers are noted, each and every volunteer has created for themselves their own personal Peace Corps journal.

After these two years of service, it’s hard to tell what all the changes are, unless it’s you.  The subtleties in the way in which we think about our own country now and how we feel about our service and the people whom we’ve met, are all so very imbedded. Yet somehow, the obvious changes reveal a portion of that.  From the way we wear our hair, to how we speak and dress, to the ways in which we choose to spend our free time, well, it’s noticeable and it’s just as important to our being who we will be post-Peace Corps.

The one question asked of us over and over, by both host country nationals here and US citizens there is, “Why did you leave America?”  It’s hard to explain that.  The initial answer is some combination of altruism, cultural thirst, and a desire for exploration of knowledge, along with building upon what others have achieved.  These are all great answers, certainly, but none which truly satisfy the end result of what is accomplished through this unique opportunity to become a Peace Corps veteran.

And so, it always comes down to the calendar and going back through to reminisce and rejoice, reflect and remember the tangible things which have occurred in order to record that time which passed us by so quickly.

In preparation for my own Romania Peace Corps group’s departure this year (we are the 26th group and now share our service with groups 27 and 28) we created a timeline of our own beginning with training in Targoviste from May 2009 through to the present day at our Close of Service meeting in Sinaia.  Not one of our experiences would ever be the same of course, although the similarities were there.  Our wonder at new things, the love of traditions, interest in different foods, difficulty in learning a new language, times of loneliness, frustration, pure laughter and most of all the very personal growth within our souls which could only happen because we were privileged to be a Peace Corps volunteer.

Here are some of the moments as we recorded them along a piece of paper for an impromptu timeline at our last conference together:  the paper, temporary in itself, but oh-so-everlasting in the impressions written upon it because they made upon each of us and upon each of the people who’ve been a part of our days here an indelible mark.

From start to finish…“These Were the Days of Our Lives.”

Festina lente

mai 22nd, 2011

Revista Tataia

mai 22nd, 2011

Editată de Asociaţia Noi Facem Bine, revista Tataia îşi propune să formeze un curent de opinie pozitiv în spaţiul cultural românesc. Sub sloganul Folclor contemporan (mainly) revista bianuală Tataia aduce la un numitor comun un număr mare de articole de opinie despre scena culturală românească. Vineri, 20 mai, s-a lansat la Galeria 115, printr-o expoziţie eveniment care cuprinde printre altele şi visuals-uri din revistă (Omul sfinţeşte locul dar năravul ba) numărul 3 al publicaţiei.

Neafiliată politic şi independentă jurnalistic Tataia dă un refresh revistelor culturale autohtone. Motivele şi metodele sunt nenumărate. Revista arată ca un glossy, dar unul curat, fără explozia de titluri-reclamă pe prima pagină. Coperta apare ca un vizual puternic şi vesel care rămâne misterios în faţa cititorului. La prima vedere nimic din conţinutul revistei nu este deconspirat. Prima mea impresie când am văzut Tataia#1 a fost pozitivă, fără să pot să argumentez acea senzaţie şi încă păstrez acelaşi sentiment.  În fiecare număr au scris (şi încă scriu) oameni tineri, activi în diverse domenii culturale. Articolele pun în valoare evenimentele culturale româneşti într-o manieră inedită, relaxată. Tataia se adresează unui public divers, informal, pasionat de cultură. Şi reuşeşte să pună în valoare arta prin mijloace artistice. Este greu de definit tocmai pentru că iese din orice tipar cunoscut al revistelor. Nu se face critică de artă, deşi se scrie mult despre artă, nu conţine ştiri deşi prezintă evenimente. Ineditul conţinutului este practic un alt punct forte al revistei. Oameni diverşi scriu pentru alţi oameni diverşi. Despre orice. O revistă pur subiectivă care reuneşte idei şi personalităţi, unele atât de diferite încât alăturarea ar putea părea de neînţeles. Numărul 3, mult mai bine închegat decât primele două (în sensul unităţii conţinutului) cuprinde în cele 200 de pagini 40 de texte care reuşesc o prezentare aproape completă a culturii contemporane. Constantin Vica publică un interviu cu Pompiliu (un bătrân din căminul Mosen Rosen, spaţiu în care o echipă formată din oameni de teatru desfăşoară proiecte de artă comunitară), Delia Oniga vorbeşte despre expoziţiile lui Justin Baroncea de la Anaid şi Galeria Ivan, Vera Ion şi Michailov despre teatru… sunt foarte multe articole interesante care merită citite!

ImproVision on Generosity-4th session @ laBOMBA

mai 22nd, 2011

INVITAŢIE

ImproVision on Generosity @ laBOMBA

MARŢI, 24 mai 2011

CALEA RAHOVEI nr. 194

19:00 teatru – DECLAR PE PROPRIA RĂSPUNDERE

20:30 Norzeatic / Tavi Scurtu / iordache – REVOLTA DIGITALĂ

Marţi, 24 mai 2011, începând cu ora 19:00, Centrul Comunitar pentru Educaţie şi Artă Activă laBOMBA prezintă spectacolul de teatru  Declar pe propria răspundere, urmat, la ora 20:30, de Revolta digitală – sesiune live Norzeatic, Tavi Scurtu, iordache.

Evenimentul este al patrulea din seria ImproVision on Generosity, prin care artiştii prieteni ai comunităţii Rahova-Uranus invadează, o dată pe lună, spaţiul laBOMBA.

Declar pe propria răspundere – istoria maturizării unei fete de etnie romă între curtea de spoitori din cartierul Tei în care locuiește și lumea ”majoritarilor” în care învață și lucrează. Între lupta cu sărăcia din curte și lupta cu prejudecățile din exterior. Între respingerea și asumarea propriei identități etnice și culturale. O producţie Teatrul LUNI de la GreenHours și tangaProject 2011.

Revolta digitală:

www.norzeatic.ro

www.myspace.com/norzeatic

www.aievea.ro

www.iordache.ro

Seria ImproVision on Genereosity are ca scop atragerea de fonduri pentru activităţile zilnice ale Centrului Comunitar laBomba.

Seria ImproVision on Generosity este concepută de Ofensiva Generozităţii ca o formă de Artă Activă, care pune accent pe colaborarea dintre artişti voluntari şi cei din comunitatea Rahova-Uranus.

laBOMBA este un spaţiu multicultural de auto-reprezentare comunitară. laBOMBA încurajează toate formele şi formulele de creaţie artistică generate de tineri artişti profesionişti sau amatori care lucrează cu şi pentru comunitatea Rahova-Uranus. Idealul laBOMBA este crearea unei comunităţi de creaţie din experţi ai vieţii de zi cu zi (membri ai comunităţii Rahova-Uranus) şi artiştii implicaţi în programele şi proiectele Centrului.

laBOMBA este o iniţiativă a Ofensivei Generozităţii.

Ofensiva Generozităţii este iniţiativa care a adus laolaltă, începând cu anul 2006, comunităţi, voluntari, artişti, organizaţii nonguvernamentale, instituţii publice şi investitori privaţi. Principiul de construcţie al echipei este interdisciplinaritatea şi adaptabilitatea  în funcţie de necesităţile specifice fiecărui proiect în parte.

www.labombastudios.ro

labombastudios.blogspot.com

+40721649746

Călătorind în București

mai 22nd, 2011

Metroul bucureştean e un eficient instrument de câştigare de timp şi de evitare a marasmului de la suprafaţă. E simplu organizat, cu un aer vechi, cu amintiri neplăcute dintr-un regim apus şi cu nenumărate nişe în care se depun criticile ce privesc pasivitatea guvernărilor postdecembriste. În garnituri şi pe peroane e linşte; dar, până ajungi la linişte, treci prin coridoare sordide cu tot felul de gherete gen bazar, cu mici întreprinzători învârtind tabloide siliconate, xeroxuri, gogoşi, cartele, flori pirpirii, şosete, obiecte mai intime…Rar se mai aude o manea; niciodată muzică….Pe peron, aceleaşi vechi panouri publicitare. Nicăieri un ecran pe care un călător să poată citi informaţii utile ori să fie pus la curent cu evenimente culturale, economice, politice. Din când în când câte o bancă, dar nici un semn de design interior – spaţiul e trist şi gol. Traseele stau lipite de stâlpi şi îţi explică în galben drumurile tale din acea zi. Odată pornit spre destinaţie, nu singurătatea te domină sentimental, ci mirarea că nu regăseşti în jur preocupările, stereotipiile sociale pe care le cunoşti din alte reţele subterane ale Europei. Nimeni nu citeşte cărţi, nimeni nu lucrează şi nu se informează cu ajutorul laptopului, nimeni nu face ceva prin care să fructifice, într-adevăr, timpul avut la dispoziţie. Se stă şi se priveşte în gol. Vocea înregistrată anunţă staţiile cu nume eterogene – vag ancorate cultural, vag aleatorii – „Urmează staţia Eroilor. Călătorii, care doresc să se îndrepte în direcţia Preciziei, sunt rugaţi să coboare la staţia Eroilor şi să aştepte pe acelaşi peron.” Oamenii se leagănă, în picioare ori stând, spre un loc de muncă ori spre acasă, dar fără bucurie – e o tristeţe mocnită în toţi. Până şi tinerii cu căştile de la Ipoduri în urechi nu au feţe mai destinse. Individual şi colectiv, metroul nu a segmentat publicul, nu a diferenţiat stiluri de viaţă, stiluri de a călători. Totul este în culori neutre şi uniformizează. Nu trăieşti aceleaşi senzaţii ca într-o călătorie cu maşina – nu te simţi „explorator” şi liber, nu îţi exprimi individualitatea, nu stăpâneşti tu drumul. Te conformezi unui traseu şi unui orar, eşti un arhetip de erou pacifist prin încercarea de a aduce echilibru între jungla citadină şi monotonia deşertică a vieţii personale ori profesionale.

Strada, în schimb, oferă nu doar un salt spaţial, ci şi unul temporal. În special bărbaţii au înţeles că e mai uşor dacă îmbracă „uniforma” occidentală a funcţionarului: costum, cravată, dar cu un ghiozdan în spate în loc de geanta diplomat şi adoptă, de la ore matinale, mersul pe jos, cel mult cu o motocicletă. Aceste detalii injectate în spaţiul capitalei, adevărate elipse narative, sincronizează puţin ce a mai rămas din Micul Paris cu universul european al cetăţenilor ce îşi cunosc cu precizie obiectivele zilei şi ale muncii lor. Este un prim semn vizibil de schimbare, de îndepărtare de Bucureştiul vedetismului, dominat de cei care apar în reviste cu maşini şmechere, amante adolescente şi cariere politice spectaculoase. Apare, în sfârşit, în centrul atenţiei omul cu o viaţă socială normală, poate chiar modestă, dar cu o cultură, cu o educaţie, cu o funcţie în societate şi cu o finalitate. Se naşte totodată şi o speranţă că nu totul s-a devalorizat şi există oameni ce merg spre ceva, nu doar spre o destinaţie. Ce îi diferenţiază în spaţiul autohton? Atitudinea.

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 22nd, 2011

Verdele lacrimilor noastre


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Vizita bătrânei doamne îi lasă pe irlandezi cu gura căscată

mai 22nd, 2011
Regina se înclină în fața eroilor căzuți în lupta pentru independența Irlandei

Regina se înclină în fața eroilor căzuți în lupta pentru independența Irlandei

“Wow!” (se pronunță “uau”) – este exclamația care i-a scăpat președintei Republicii Irlanda, Mary McAleese, atunci când Regina Marii Britanii și Irlandei de Nord, Elisabeta a II-a, și-a început discursul la dineul oficial de la Castelul Dublin în limba gaelic (irlandeză).

Cei care au urmărit discursul în direct au putut  constata uimirea sinceră a președintei McAleese, când Regina Elisabeta, primul suveran britanic care vizitează Republica Irlanda de la obținerea independenței în 1922, a vorbit, aparent cu un accent impecabil, în limba în care sunt fluenți vreo 80000 de irlandezi, adică nu mai mult de 2% din populație (ironia istorie face ca aproape întreaga populație să aibă acum ca limbă maternă engleza – limba foștilor ocupanți).

Nu a fost însă singurul gest care i-a uimit pe irlandezi în cursul acestei vizite de patru zile, de la coborârea din avion și până la plecare, când a purtat de fiecare dată un pardesiu verde, culoarea națională a Irlandei.

Ar fi fost de neimaginat chiar acum câțiva ani prezența Reginei în Grădina Memorială dedicată celor căzuți în lupta pentru independent, împotriva Imperiului Britanic, care-l avea în frunte pe Regele George al V-lea, bunicul actualei suverane. Acolo, Regina a depus o coroană de flori și s-a înclinat, un gest neobișnuit, potrivit uzanțelor regale.

Și doar după câteva ore, Regina Elisabeta a II-a a pulverizat alt tabu, vizitând stadionul Croke Park, unde se joacă fotbalul gaelic. Aici, la 21 noiembrie 1920, trupele de securitate britanice au masacrat 14 civili nevinovați  – unul dintre jucători și 13 spectatori, în semn de represalii pentru uciderea de către naționaliștii irlandezi în acea dimineață a 13 membri ai serviciilor britanice de securitate.

Gestul i-a impresionat pe liderii federației de sporturi gaelic, care până nu de mult era un bastion al naționalismului irlandez militant.

A urmat în a doua zi a vizitei o vizită la monumentul celor căzuți în primul război mondial. Se uită uneori că deși mulți irlandezi au fost angajați în lupta pentru independență, în perioada 1914 – 1918 mii de voluntari din Irlanda  au luptat în armata  britanică, jertfindu-se pe câmpiile Flandrei pentru puterea ocupantă a Irlandei.

Dar momentul culminant al vizitei l-a constituit dineul oferit de președinta McAleese și discursul Reginei, de care vorbeam în debutul articolului. Plin de căldură și tact, discursul a mers cât s-a putut de departe. Regina a oferit simpatia tuturor celor care au avut de suferit în trecutul tulbure al relației irlandezo-britanice. Fără să reprezinte o exprimare de scuze, formularea a venit în întâmpinarea unor doleanțe mai vechi ale irlandezilor și va contribui la cicatrizarea unor răni vechi.

Partea a doua a vizitei, care a inclus o vizită la o crescătorie de cai de rasă – probabil momentul favorit  al Reginei  – un concert de muzică cu Westlife și cu dansuri irlandeze Riverdance și o vizită la un târg englezesc din orașul sudic Cork, a fost mai relaxată, deși măsurile de securitate au fost în continuare severe.

Reconciliere istorică

De altfel aceasta a fost cea mai costisitoare operațiune de securitate din istoria Republicii Irlanda (30 de milioane de euro) și a privat publicul irlandez de un contact direct cu suverana britanică. Doar câteva demonstrații de mică amploare ale naționaliștilor irlandezi au făcut notă discordantă cu o primire călduroasă – 80% dintre irlandezi au salutat, potrivit sondajelor de opinie, vizita Reginei.

Dar nici guvernul de la Dublin, nici cel de la Londra nu și-au permis o relaxare a acestor măsuri de securitate, dat fiind faptul că republicanii extremiști, care nu au abandonat lupta armată pentru reunificarea provinciei Irlanda de Nord cu Republica Irlanda, au comis atentate teroriste în ultimele luni, consideră suverana britanică drept o țintă de vârf pentru astfel de atentate.

Vizita Reginei a fost apreciată de presa din Irlanda drept un succes. Mulți s-au așteptat la descinderea unui monarh distant și arogant și în schimb au avut parte de o femeie de 85 de ani, plină de energie și răbdare, care a arătat compasiune și căldură.

Chiar și președintele Sinn Fein (aripa politică a Armatei Republicane Irlandeze), Gerry Adams, să recunoască sinceritatea Reginei, deși s-a declarat dezamăgit că aceasta nu a mers până la capăt, să ceară scuze poporului iralndez pentru suferințele provocate de ocupația britanică.

Foarte utilă pe parcursul acestei vizite a fost relația aparent extrem de cordială între Regina Elisabeta și președinta Irlandei, Mary McAleese. Ajunsă la capătul celui de-al doilea mandat de șapte ani, Mary McAleese, o avocată originară din Belfast, a cărei familie a fost nevoită să se refugieze la sudul frontierei din cauza amenințărilor extremiștilor protestanți nord-irlandezi , președinta Irlandei a dat dovadă de charismă, reprezentând cu demnitate această mică națiune de patru milioane de locuitori în fața fostei puteri coloniale.

Relațiile dintre cele două țări sunt extrem de strânse, nu doar datorită comerțului bilateral, dar și legăturile inter-umane sunt esențiale, cu milioane de irlandezi care trăiesc în Regatul Unit. Recent, guvernul britanic a acordat un împrumut de șapte miliarde de lire sterline Republicii Irlanda, izbită crunt de criza economică din 2008 – 2009.

Acest gest e unul de substanță, pentru că, așa cum spunea liderul naționalist moderat din Irlanda de Nord, John Hume, “nu poți mânca steaguri”, iar naționalismul e neputincios în fața crizei economice.

Sigur că memoria istorică nu va dispărea odată cu această vizită, dar reconcilierea dintre cele două țări a făcut un pas uriaș înainte, iar meritul bătrânei doamne de 85 de ani, îmbrăcată în verde și cu un surâs discret și cald, nu e deloc neglijabil pentru aceasta.

A mai de sus frunză

mai 22nd, 2011

Era o dimineata obisnuita de vara tarzie cand m-am surprins privind coroana inalta a unui copac strapungand albastrul cerului fara nori la acea ora.

M-am intrebat atunci daca era asa ceva inedit in asta iar singurul raspuns plauzibil a fost ca, uitandu-ma la sageata asta cu nuante de verde, de galben si de rosiatic pe alocuri, mi-am adus aminte de copilaria mea linistita si fermecator de banala din Targusorul Copou al Iasului, pe atunci foarte primitiv, patriarhal dar tot atat de sincer prin simplitatea lui.

Teiul din curte, de el mi-amintesc!

Verile copilariei mele erau imbalsamate de mirosul florilor lui, de ciripitul pasarelelor care-si declarau dragoste vesnica printre frunzele sale putin paroase si mari cat palma-mi de copil.

Poate m-am gandit si atunci dar acum, cu inteligenta si experienta de viata care-au inceput a-mi colora parul in alb, ma gandesc la…….ultima frunza a copacului inalt, cea mai de sus podoaba a sa. E ca si cum m-as transpune in firul de par cel mai de pe crestetul capului……….(dar cum as putea eu sa reusesc performanta asta cand am chelie…..?)

La prima privire, frunza aceea e singuratica, nici o alta nu-i este egala, nici una in afara ei nu vede ce ea poate vedea! E ca Everestul printre munti! Dar este inconjurata de catre supusele ei, frunze ca si ea dar cu mai putin noroc in viata! E adevarat ca ele sunt mai jos dar se hranesc la fel ca si eroina noastra, respira la fel ca ea, tremura in vant la fel ca ea insa ele se au una pe alta, se sprijina una de alta, se incalzesc una de la alta! Isi tin umbra una alteia sau se apara de ploaie una pe alta.

Dar ea, cea mai de sus, cui sa povesteasca despre vuietul vantului care aproape-o rupe, despre razele arzatoare ale soarelui care-o dogoresc fara mila, despre cat de greu ii este hranei sa ajunga de la radacini pana la ea…?!

Cui sa povesteasca despre teama pe care-o simte la apropierea unui uliu, a unui card de ciori care se apropie galagioase si vesele de locul unde-ar putea poposi ca sa-si odihneasca in sfarsit, aripile obosite?

Ce stiu ele ce fiinta firava este frunza noastra, cum tremura ea la gandul ca ar putea sa fie desprinsa definitiv si irevocabil de familia ei de surate verzi? Fiecare deci, cu soarta ce i-a fost harazita! Dar nu, nici de data asta vreo pasare nu s-a asezat atat de sus pentru a-i strica permanenta ei efemera din varful „piramidei”!

Exista insa cineva pe lume care i-ar putea promite ca data viitoare va scapa la fel? Nimeni! Va continua sa se teama si sa se preocupe iar si iar de ceea ce va trebui sa faca pentru a se apara!

Faptul ca are asa o priveliste insa, merita toata osteneala ei, toata teama pe care-o indura si toate vitregiile care-o imbatranesc! Nici nu stie ce-o asteapta! Dar ce frumos se vede totul de-acolo! Ireal de frumos! Se vad hat departe, dealuri multe cu paduri, cu vii, cu poienite unde tinerii intind cate-o hora cu chiuituri visand la aleasa inimii lor, se vad case, gospodarii, carute cu cai gonind prin colbul ulitelor, cate-un dogar care-si imbraca pe noul butoi, inelul trudei sale jurandu-i credinta, cate-un betiv care-si canta fericirea-i inselatoare pe care tocmai o intalnise-n vinul din butelca sau poate un palc de copii veseli care vin de la scoala din satul vecin caci nimeni nu-i ca ei, acum, dupa ce-au evadat din bancile stramte!

Noaptea-i altceva! Nu-i nici o scofala sa fii frunza-ntr-un copac pe bezna! Fiecare mic zgomot, fasaitul ierbii sau vreo pasarica care-si intinde aripioarele-n somn visand ca-i vultur, te fac sa tresari! E liniste si totul se aude asa de aproape incat ai putea sa crezi ca tot Universul s-a concentrat in jurul tau pentru a-ti umple golul din suflet!

Si chiar, pe undeva, asa si este! Frunza  aceasta e insusi Universul! Ca orice lucru simplu de fapt, care poseda in el insusi o alcatuire geniala…!

Si apoi inc-o zi, inc-o noapte si iar inc-o zi, si tot asa pana la venirea acelei zile fatidice, in care cea mai mica adiere de vant va sufla frunza noastra cea fara de greutate si-o va trimite sa-si doarma somnul de veci pe pamantul reavan, contopindu-se cu suratele ei de dinainte si de dupa si transformand in aschii toate visele si aspiratiile pe care le avea in „Cetatea Soarelui”, acolo sus de tot…

Frunza, saraca, n-a prins de veste ca incet, incet, imbatranea si de-atata munca, sa gateasca masa intregului copac, n-a observat ca verdele ei pastoral s-a transformat intr-un jalnic galbui bolnavicios si tanguitor! Nici suratele ei n-au atentionat-o dar n-au facut-o din rea-vointa ci si ele erau la fel de ocupate cu munca si nici ele nu si-au observat propria degradare!

Desprinderea de creanga ei a fost un dezastru! S-a produs pe neasteptate, fara nici un semn in prealabil, fara ca vreo pasare sa se fi asezat pe creanga ei tulburand-o!

E adevarat ca la un moment dat a simtit ca-i este mai rece dar n-a dat atentie! Nu stia ca era un prim semn al toamnei care se apropia! Nici nu stia ce-i aia „toamna”…! Mama ei, creanga, nici nu-i pomenise de asa ceva. Poate doar din dorinta de-a o menaja…!

Caderea, drumul ei pana jos a fost plin de peripetii: intai surpriza desprinderii, apoi trecerea prin fata suratelor – supuse ei, rusinea fata de ele din cauza situatiei dezonorante in care se gasea, apoi caderea pe acoperisul unei masini care trecea in viteza si dulcea senzatie ca incepe sa urce inapoi………Era doar un moment de ratacire caci au urmat imediat o multime de piruete in aer, ca intr-un dans la care nici nu fusese poftita, un dans in care nu se mai stia unde-i „sus” si unde-i „jos”!

Deodata se pomeni intr-un alt dans nebunesc al frunzelor, un dans pantomimal, fara muzica, un dans indracit si in care nu intelegea ce forta nevazuta o poarta cu atata putere si energie……

In scurt timp, camionul plin cu frunze care-i fusese drept halta in drumul ei irevocabil spre sfarsit, s-a departat si s-a asternut linistea peste pajistea inrourata pe care poposise. Alte zeci, sute, mii de alte condamnate la a face parte din acest covor multicolor o primira cu destul de multa raceala, caci cui ii mai ardea acum de veselie, de dans, de zbantuiala?

Imediat avea sa se lase seara si eroina noastra deja incepea sa inteleaga ca nu degeaba era acoperita cu alte frunze ca si ea, ca nu trebuia sa-si blesteme destinul caci el, destinul, era unul si acelasi pentru toatele iar gandul acesta ii facea bine, o incalzea caci nu era o pedeapsa doar a ei ci ceva normal si ca, in sfarsit, se simtea parte dintr-o familie si ca urma un drum pe care-l urmau toate suratele ei intre care se simtea acum imbratisata cum nu mai fusese si incepea sa-i fie bine!

Unde mai pui ca simti la un moment dat o racoare care treptat se transforma in caldura umeda si care apoi…………………

Venise iarna si cazuse prima zapada!

Am ridicat ochii si-am privit copacul golas; am cautat din priviri crenguta pe care, pana nu de mult, crestea falnica frunza cea mai de sus a bogatei coroane si-am simtit o lacrima care-mi aluneca pe obraz……..

……poate ca acea caldura umeda pe care-o simtise frunza noastra era chiar lacrima mea…………….!

……poate ca frunza aia eram chiar eu, cine mai stie……………..!

Pietroiul (Lecţie de căinţă)

mai 22nd, 2011

De câte ori trec pe cărare

Mă lovesc de pietroiul ascuns printre ierburi.

Tace.

Un „Au!” şi înjur apa în care s-a scăldat, s-a rotunjit.

Dacă cineva mi-ar spune că pietroiul s-a rostogolit din munţi de la sine,

Nu l-aş crede.

Poate suferinţele asinilor

Urcând pantele cu păcatele oamenilor pe spate,

Lovindu-şi copitele pe cărările acestor Golgote,

Să-l fi adus.

Doar timpul şi suferinţele pot învinge piatra şi omul;

Rotunjindu-i, îmblânzindu-i.

Cine mai ştie?

Niciodată nu l-am ridicat, nu l-am privit de aproape,

Nu l-am întrebat.

Mi-ar fi spus despre toate.

Aş fi învăţat istorie, arheologie, geografie,

Suferinţă, răbdare, căinţă,

Şi n-aş mai fi înjurat azi, poate,

Apa în care s-a scăldat, s-a rotunjit.

Sfârșit de primăvară. Salată de păpădie

mai 22nd, 2011

O salata de sezon avand la baza frunzele de papadie a devenit deja de ani o delicatesa in bucataria occidentala, desi este atestata inca din perioada antica.

Ingrediente

20 -25 frunze de papadie (alegeti frunzele mai tinere, mai fragede)
200 gr cartofi fierti intregi (necojiti)
100 gr gogosari in otet taiati f fin
50 gr masline grecesti, kalamata fara samburi si taiate marunt
4-5 fire de ceapa verde taiata f fin
2 avocado decojite si taiate in felii
sare, piper dupa gust
50 ml de ulei
sucul unei lamai

Metoda de preparare

Decojiti cartofii fierti taiati-i in cuburi nu prea mici si amestecati cu ingredientele de mai sus, exceptand feliile de avocado pe care le adaugati in salata inainte de servire.

Papadia este apreciata si pentru efectele benefice in cazul tulburarilor glandulare si al bolilor de ficat.

DSK-sfârşitul incredibil al unei formidabile personalităţi

mai 22nd, 2011

A scrie despre erorile fatale ale lui Dominique Strauss-Kahn, cunoscut sub acronimul DSK, până de curând atotputernicul director al Fondului Monetar Internaţional, este mai greu decât a scrie despre erorile preşedintelui Obama în abordarea problemei Orientului Mijlociu, în general a lumii arabe, cu toate că greşelile primului afectează doar propria carieră, pe când ale celui de-al doilea, poate chiar soarta noastră, a tuturor. Fiindcă pentru cine cunoaşte cât de cât viaţa  lui DSK este de-a dreptul inexplicabil acest gest, mai mult decât necugetat, care a pus capăt unei cariere extrem de interesante şi care putea să se încheie cu fotoliul prezidenţial al Franţei. A fost sau nu consensuală. Pornim de la  ultima ipoteză (nu credem că DSK este chiar un violator), de la prezumţia de nevinovăţie,  şi chiar şi în aceste condiţii, actul comis de DSK este inexplicabil, ca să nu spunem prostesc, impardonabil, mai ales din partea unui un om politic carea se pregătea pentru o campanie prezidenţială.. Era conştient că are duşmani, că este şantajabil şi atunci, este vorba oare de o boală, o stare psihică netratată, de prea mare consum de alcool, de droguri, de vreo provocare?

Celălalt aspect la care am dori să ne oprim – incredibil şi condamnabil cel puţin din punct de vedere european- , este comportamentul autorităţilor americane faţă de el. Cu toţii avem în faţa noastră imaginea lui, înconjurat de poliţişti, cătuşe, reporteri, fotografi, camere de TV, publicitate cât cuprinde, sugerat din prima clipă vinovat (s-a pedalat mult pe calitatea de imigrantă africană a victimei). Şi aceasta în SUA, statul în care prezumţia de nevinovăţie este lege. Avocatul lui a explicat că dacă nu ar fi fost vorba de o personalitate publică, nici expunerea lui, nici cauţiunea imensă, nici interdicţiile nu ar fi fost atât de severe. Este adevărat şi că în Statele Unite cazurile de discriminare a femeii, de hărţuire sexuală sau viol sunt considerate crime grave şi pedepsite pe măsură, dacă acuzaţiile sunt dovedite dar nu putem să nu adăugăm că, cu excepţia lui Dominique Strauss –Kahn, toţi cei implicaţi în cazul lui – poliţişti, procurori, judecători, avocatul apărării, au de câştigat,  primii notorietate, ultimul-bani. Lucrul cel mai trist din toată această afacere este că, oricare va fi verdictul, respectiv chiar dacă i se dovedeşte nevinovăţia, DSK a pierdut. O slăbiciune, o tentaţie pe care nu a putut-o stăpâni, a înmormântat de viu un om cu calităţi şi şanse extraordinare dar şi cu slăbiciuni  la fel de mari care, în ultimă instanţă, au prevalat. A fost victoria răului asupra binelui. Păcat!

De la Dada la Suprarealism – Artiști avangardiști evrei din România 1910-1938

mai 22nd, 2011

From Dada to Surrealism is the first-ever survey exhibition of Jewish avant-garde artists from Romania. In the early twentieth century, the art world was taken by storm by the fearless experimentalism of Tristan Tzara and Marcel Janco, who were among the founders of Dada at the renowned Cabaret Voltaire in Zurich. Along with Victor Brauner, M.H. Maxy, and the older Romanian artist Arthur Segal, they were present at the birth of an influential avant-garde movement.

Destinul unui evreu înstărit din Gherla

mai 22nd, 2011

Preambul: În primăvara aceasta l-am întâlnit pe Mihai Eisikovits la Gherla. Eu filmam locurile legate de profesorul Kristóf Szongott, cronicarul vestitului Armenopolis[1], iar Nenea Mihai venise de la Baia Mare, să discute cu primarul despre posibila amplasare, pe domeniul public, a unui monument în memoria evreilor gherleni pieriţi în Holocaust. Prima întâlnire cu edilul şef părea să fi fost de bun augur. Nenea Mihai era optimist şi impresionat să se plimbe din nou pe străzile oraşului natal. L-am însoţit pe fosta „stradă evreiască”,

Mihai Eisikovits:Învăţător şi elevi în curtea heiderului din Gherla

Mihai Eisikovits:Învăţător şi elevi în curtea heiderului din Gherla

ne-am oprit în faţa sinagogii (aflată,  din păcate, într-o stare avansată de degradare), mi-a arătat unde fusese odinioară fabrica de pască şi moara de măcinat făina de pască,  am văzut clădirea care găzduia heiderul (şcoala primară evreiască), am poposit în faţa casei în care locuise împreună cu bunicii săi şi a celei de unde i-au fost deportaţi părinţii în primăvara anului 1944. Mihai Eisikovits depăna poveşti despre concitadinii săi, iar eu, uimită de prospeţimea amintirilor sale, l-am rugat să le pună pe hârtie. Nu mi-a promis nimic, dar cu câteva zile în urmă am primit, în cutia mea poştală virtuală, o povestire despre Samoilă Teleki, un nume întâlnit de stimaţii noştri cititori şi într-un articol anterior http://www.acum.tv/articol/28136/. Mie nu-mi rămâne decât să ilustrez povestirea cu câteva desene de-ale lui Nenea Mihai şi să vă doresc lectură plăcută!

Samoilă Teleki evocat de Mihai Eisikovits

În 1920 Samoilă Teleki se hotărî să plece din comuna Jucu, aflată între Gherla şi Cluj. Îşi vându pământul, casa, vitele şi uneltele agricole, adică toată averea şi îşi cumpără o casă, spaţioasă în Gherla, pe strada Regele Ferdinand la numărul 5, unde se şi mută cu familia lui numeroasă: partu fete şi trei băieţi. Curtea sa frumos amenajată cu ronduri de flori îi impresiona pe toţi cei care-i treceau pragul. Casa mai avea o curte, aşa-zis gospodărească, cu intrarea din strada paralelă, Ştefan cel Mare. Aici se aflau acareturile, un grajd mare, o fântână cu pompă şi un sorb lângă ulucul de adăpat animale. Trecerea dintr-o curte în cealaltă se făcea printr-o clădire cu uşi mari care se deschideau la nevoie.

Fiind de acum gherlean, Teleki, om cu spirit întreprinzător,  a observat că în oraş era lipsă de pâine şi, doar în câteva săptămâni, puse pe picioare o brutărie mare. Pâinea produsă de el, bine coaptă, crescută şi gustoasă, se vindea în toate prăvăliile din centrul oraşului, dar şi în băcăniile din periferiile ”Kandia” sau în partea opusă, sub deal, în ”Cocoşvar” (Kakasvár).

Ca nici grajdul din curtea gospodărească să nu rămână gol, l-a populat cu vite pentru îngrăşat din rasele căutate de negustori. Apoi cumpără un teren agricol, în vecinătatea comunei Băiţa, ca să practice agricultura pe care o îndrăgise din tinereţe. Îngrăşă pământul cu gunoi din grajdul său şi obţinu o recoltă bogată de porumb.

În acelaşi timp Samoilă Teleki închirie grajdul fabricii de spirt din oraş şi cumpără borhotul ce rezulta de la fabricarea spirtului. Umplu grajdul cu vitele sale de rasă reuşind să le îngraşe atât de bine, încât boii lui re rasă ajungeau şi la o mie de kilograme. Astfel ajunse să exporte  vite la Viena şi Praga. Curând înfiinţă şi o crescătorie de porci,  nu departe de oraş. Porcii îi preda, pe bază de contract firmei Schenkel din Viena.

Cu timpul Teleki deveni cunoscut  în oraş ca un om înstărit,  cu moşie şi cu foarte mulţi angajaţi. Prin felul său de a se purta cu oamenii câştigă şi respectul coreligionarilor săi şi deveni preşedintele comunităţii evreieşti din Gherla, care în anii interbelici număra circa 700 de evrei. Îşi antrenă şi copii în afacerile sale, băiatul mijlociu, Eugen, călcând pe urmele tatălui, datorită hărniciei şi priceperii sale. În 1932 Samoilă cumpără izvoarele de ape minerale din Stoiceni – Maramureş şi terenurile aferente şi se apucă de îmbutelierea ei, astfel încât curând apa minerală, recomandată de renumitul profesor Haţieganu din Cluj pentru suferinţele digestive, se vindea în mai toate oraşele din Ardeal.

Samoilă Teleki era un om de statură mijlocie, cu faţa negricioasă. La prima impresie părea taciturn, dar când intrai în vorbă cu el se dovedea prietenos. Niciodată nu şi-a negat obârşia modestă şi ţinea mult la angajaţii lui, ştiindu-i pe toţi după nume. Cunoştea câţi copii avea fiecare şi darurile pentru sărbători erau alese în funcţie de situaţia lor familială.Era vestit şi pentru acţiunile de binefacere. Cu ocazia Anului Nou şi a altor sărbători împărţea pachete de alimente nevoiaşilor.

Mihai Eisikovits: Celebrare la sinagoga din Gherla

Mihai Eisikovits: Celebrare la sinagoga din Gherla

Activitatea lui Teleki Samoilă se derula nestingherită până în 1940, la cedarea Ardealului, când au fost aplicate legile anti-evreieşti din Ungaria horthistă. Mai întâi i s-a luat dreptul de a exporta animale, apoi i s-a interzis orice activitate comercială.  A întâmpinat greutăţi  şi în procesul lui de lichidare a afacerii. La scurt timp de la schimbarea regimului, cei trei fii ai lui Teleki au fost înrolaţi în detaşament de muncă şi duşi pe frontul din Ucraina.

Mihai Eisikovits: Detaşamentul de muncă în marş în Ucraina

Mihai Eisikovits: Detaşamentul de muncă în marş în Ucraina

Unul dintre ei s-a prăpădit la Dorosici, în spitalul incendiat.

În luna aprilie 1944 în curtea fabricii de cărămizi din Gherla s-a înfiinţat ghetoul pentru evreii din oraş şi comunele învecinate. Aici a fost adus şi Samoilă Teleki cu soţia şi fiicele sale. Evreii, deposedaţi de bunuri şi ajunşi în ghetou doar cu câte o boccea,  interogaţi şi torturaţi pentru a mărturisi  despre presupusele ascunzători ale aurului şi bijuteriilor. Şi lui Teleki i-au cerut să spună unde şi-a ascuns aurul. A răspuns că a predat tot ce avusese comisiei care mergea în locuinţele evreilor pentru strângerea valorilor: aur, argint şi banii. N-a fost crezut şi a fost supus unor torturi groaznice. În final i-au ars tălpile şi degetele de la picioare cu nişte cuie înroşite în foc. Toate au fost în zadar pentru că Teleki nu avea ce mărturisi. Când evreii din Ghetou au fost înghesuiţi în vagoane de marfă şi deportaţi în lagăr, Samoilă Teleki era mai mult mort decât viu. A murit imediat după sosirea la Auschwitz.


[1] Numele armenesc al oraşului Gherla, întemeiat de armeni în veacul al XVII-lea.

Yonge Street – cea mai lungă stradă din lume

mai 22nd, 2011

Yonge Street este o arteră de circulație majoră a Canadei, care pornește din Toronto (malul lacului Ontario), spre nord (North Bay), arcuindu-se spre nord-vestul provinciei Ontario. A fost recunoscută în Cartea Recordurilor ca fiind cea mai lungă stradă din lume -1896 km- construcţia sa reprezentând un eveniment naţional cu semnificaţie istorică. O mare parte a arterei urmează un vechi traseu al aborigenilor care lega Lacul Ontario de partea de nord a regiunii. Yonge Street a reprezentat, de asemenea, traseul pentru prima linie de metrou în Canada. Strada a fost numită astfel ca un omagiu adus lui Sir George Yonge, expert în drumurile antice romane.

Dundas Square – Yonge Street intersecție cu Dundas Street – reprezentarea în asfalt a celei mai lungi străzi din lume

Hockey Hall of Fame – 30 Yonge Street – Yonge Street intersecție cu Front Street

Hockey Hall of Fame – dedicată istoriei hocheiului pe gheaţă, este atât muzeu, cât şi galerie a faimoșilor, deţinând exponate legate de jucători, echipe, National Hockey League (NHL) înregistrări, suveniruri şi trofee, inclusiv Cupa Stanley. Clădirea a fost proiectată de Frank Darling (arhitect) şi George S. Curry.

Nou și vechi pe Yonge Street într-o îmbinare armonioasă

Pilon „Downtown Yonge”  la intersecția lui Yonge Street cu Richmond Street


Zgârie nori – prezență tipică pe Yonge Street, în apropierea districtului financiar

Polițiști călare în inima metropolei – Yonge Street intersecție cu Queen Street

Elgin and Winter Garden Theatres

Teatrul Elgin și Teatrul Grădina de Iarnă sunt o pereche de săli de teatru supraetajate, ultimele supraviețuitoare de acest gen în lume, datând din epoca regelui Edward al VII-lea (1901-1910). Clădirea a fost construită în 1913, fiind proiectată de arhitectul Thomas W.Lamb. Situat la etaj, Teatrul Grădina de Iarnă e decorat cu picturi murale, iar tavanul este ornat cu frunze, dând impresia unei păduri.

197 Yonge Street – construită în 1905, clădirea a aparținut inițial Băncii Canadiene de Comerț – acum se află pe piața imobiliară –  proiectată de firma de arhitecți „Darling and Pearson”

205 Yonge Street – construită în 1905, clădirea a aparținut inițial Băncii din Toronto – proiectată de arhitectul E.J.Lennox

Canon Theatre

Teatrul Canon, inițial Teatrul Pantages, proiectat de arhitectul Thomas W. Lamb, și-a deschis porțile în anul 1920, fiind cel mai mare cinema din Canada (3373 de locuri) şi unul dintre cele mai elegante.

Toronto Eaton Center – intrarea – 220 Yonge Street

Toronto Eaton Centre este un mare centru comercial şi complex de birouri situat în centrul orașului Toronto. În ceea ce priveşte numărul de vizitatori, acest mall este una din atracţiile turistice locale de frunte, cu aproximativ un milion de vizitatori pe săptămână. Este de asemenea cel mai mare mall din estul Canadei şi al treilea ca mărime din întreaga țară.

Yonge – Dundas Square

Este o piață publică comercială, în formă pătrată, una dintre cele mai aglomerate intersecții din Toronto. Dundas Square a fost construită în timpul unui proiect de revitalizare, creată prin demolarea unui bloc de clădiri comerciale în noiembrie 2002 și dată în folosință la 30 mai 2003. În prezent, piața este gazda concertelor de muzică, proiecțiilor de film, şi a altor evenimente publice.

Românul, faţă cu pârghiile ascunse ale civilizaţiei occidentale

mai 22nd, 2011

Pe la sfârşitul anilor şaptezeci, apoi, mai accentuat, în anii optzeci ai secolului trecut, Nicolae Ceauşescu desfăşurase o politică stupidă de obţinere a unei independenţe economice şi tehnice totale a României. Pentru obţinerea independenţei economice, a încercat, şi până la urmă a şi reuşit, să plătească toate datoriile ţării, sperând că astfel va desăvârşi acea idee de libertate, independenţă şi suveranitate, care să-i permită să ia orice decizii, „fără amestecul altor state în treburile interne ale României”. Despre această politică şi despre consecinţele ei s-a vorbit mult şi s-au scris articole, studii, cărţi. Mai puţin s-a vorbit însă despre încercarea lui Ceauşescu de a edifica o industrie capabilă să realizeze orice produs, de la roată până la avion, „la nivelul tehnicii mondiale”. Aceasta a condus la cumpărarea, dar şi la furtul unor licenţe, în marea lor majoritate depăşite moral, pentru ca în România să se fabrice robinete, biciclete, maşini, locomotive, vapoare, calculatoare, avioane, toate de producţie proprie. Consecinţă a acestei politici, românii au fost nevoiţi să reinventeze totul, cum se spune, de la apa caldă, la mersul pe jos. Am avut, în acest fel, în România, tot felul de produse ale industriei autohtone, care imitau produsele din Occident, însă într-o formă rudimentară, învechită.
Această politică şi urmările ei au condus la apariţia unor situaţii de-a dreptul hilare, după revoluţia română televizată, când cetăţenii români au avut ocazia să călătorească în afara graniţelor ţării şi să se confrunte cu tehnica occidentală, în primul şi în primul rând, în toaletele publice (!). La întoarcerea în ţară, românii povesteau contrariaţi sau amuzaţi cum nu au ştiut să tragă apa la veceu, nu au ştiut să se spele pe mâini ori să îşi usuce mâinile la foehnul cu senzori, din toaletele publice.
Personal, m-am confruntat cu astfel de situaţii, la primele mele ieşiri, în Belgia şi în Franţa, în anul 1995, când (simplificând) în România nu se schimbase decât faptul că aveam libertatea cuvântului şi multe, multe ziare.
În Belgia, am fost cu un grup de sindicalişti, într-un schimb de experienţă cu un sindicat creştin din industria siderurgică. Am fost cazaţi într-un hotel de trei stele din proximitatea Bruxeles-ului. Deoarece am ajuns la hotel în după amiaza unei zile de duminică, gazdele noastre s-au scuzat pentru faptul că, în prima noapte, vom fi cazaţi într-o aripă mai populară a hotelului, unde existau toalete colective, la capătul coridorului, urmând ca în zilele următoare să primim camere cu toate dotările, respectiv, baie, frigider, televizor. Desigur, după ce ne-am aruncat bagajele în camere, am năvălit cu toţii în toaleta de la capul coridorului. Dar ce toaletă! Curată, strălucitoare, parfumată. În plus, când intram în veceu, pornea şi o muzică diafană. Aşadar, eram vreo zece persoane din clasa muncitoare, plus ingineri şi tehnicieni, care ne-am regăsit în spaţiul muzical şi parfumat al unui veceu cum nu mai văzusem. A apărut totuşi o problemă. Nu erau decât cinci cabine, ele s-au ocupat, desigur, şi noi, ăştialalţi aşteptam nerăbdători să ne vină rândul. Dar, colegii noştri nu mai ieşeau. Am început să vociferăm, să protestăm, până când unul dintre cei aflaţi într-o cabină, şi-a luat inima în dinţi şi a întredeschis uşa: „Măi fraţilor, nu ştiu cum să trag apa! Care vine să m-ajute?” Aşa că, vrând nevrând, toate cabinele au fost deschise şi au început cercetările, într-o atmosferă care devenise mai puţin parfumată. Uluitor! Cabinele nu aveau tradiţionalul rezervor cu lanţ, situat la înălţime de vreo doi metri, aşa cum aveau toate veceurile din România. În spatele vasului de toaletă era o cutie albă, strălucitoare, dar, care nu avea nicio manetă, niciun robinet! Ne-am învârtit, le-am pipăit, până ce unul mai isteţ, sau mai norocos, a descoperit un dreptunghi, aflat la nivelul suprafeţei, de aceeaşi culoare albă ca şi rezervorul, care avea şi două adâncituri line, una mai mare, cât amprenta degetului mare, să zicem, alta mai mică, aproximativ cât urma degetului mic de la mână. A apăsat fără speranţă pe una dintre adâncituri şi, surprinzător, apa a ţâşnit în vasul de toaletă. Bucurie mare, victorie! Dar asta nu a fost totul. După euforia succesului, comentat îndelung, unul dintre colegi a apăsat, din întâmplare, mai energic pe plăcuţa rezervorului şi a descoperit că erau două trepte de acţionare. La treapta a doua de apăsare, de sub rezervor ieşea un braţ, care scotea un bâzâit metalic, bzzzziiit, ca de robot, la capăt având un burete îmbibat cu o substanţă antiseptică, se fixa pe marginea colacului vasului de toaletă, iar colacul efectua o mişcare de rotaţie şi astfel era spălat, dezinfectat. Să vă spun că am petrecut cu toţii peste o oră în acel veceu, jucându-ne cu uluitoarele braţe, care ştergeau conştiincioase colacele rotitoare. Desigur, asta nu a fost totul. Uimtoare erau şi robinetele cu pârghie, robinetele care se acţionau prin apăsare, apoi robinetele cu fotocelulă, care declanşau jetul de apă prin simpla apropiere a mâinii. Şi totuşi, toate experienţele nu i-au folosit la nimic unui coleg, care a zăbovit o jumătate de oră într-un pisoar, încercând să descopere fotocelula, fără să ştie că robinetul de apă se declanşa în momentul în care se îndepărta de perete. Fenomenul era explicat pe o plăcuţă, cu litere roşii, în franceză şi în neerlandeză, dar cine se apucă să citească instrucţiuni în franceză, într-un veceu? Noi, nu!
Desigur, la întoarcerea în ţară, de la schimbul de experienţă, toţi am povestit confruntările noastre cu tehnica din toaletele publice. Ştiu că mai toţi românii au avut această problemă, în primii ani de după revoluţie.
Eu am mai avut o experienţă jenant-amuzantă pe care nu am povestit-o niciodată, până acum. Era în 1998, şi eram invitat în Franţa cu o expoziţie de pictură, la Caen. Am fost cazat la unul din prietenii francezi, Bernard Louvel, profesor de fizică, pictor şi el. În fiecare dimineaţă, când mergeam la baie, găseam chiuveta înfundată cu un dop metalic, care nu avea nicio proeminenţă, niciun lănţişor, de care să trag, ca să las apa să se scurgă. Am căutat, am cercetat, degeaba, n-am găsit nicio soluţie ca să trag de dop. Aşa că, toată săptămâna, cât m-am spălat pe mâini la prietenul Bernard, am avut grijă să port asupra mea briceagul meu multifuncţional. Cu vârful briceagului, cu mare greutate, dizlocam dopul de la locul său şi ajutat de unghii, îl extrăgeam din gaura de scurgere. După ce foloseam chiuveta, puneam dopul, cu grijă, la loc. De unde să ştiu eu că în spatele robinetului cu pârghie se afla o tijă, pe care, dacă o acţionai, dopul se ridica uşor şi lăsa apa să se scurgă pe lângă el?!
Acestea sunt doar câteva exemple ale întâlnirii românului cu toaletele occidentale, prin anii nouăzeci ai secolului trecut. Probabil că există multe întâmplări hilare ale întâlnirilor cu lucrurile (din Occident), ale acţiunii şi reacţiunii pârghiilor, manetelor şi fotocelulelor disimulate prin pereţi, care s-ar putea constitui într-o generoasă colecţie de povestiri amuzante.
Într-adevăr lucrurile s-au mai schimbat. Am mai învăţat să folosim tehnologia, dar acum, într-un fel, fenomenul se dezvoltă în sens invers. Nu mai inventăm nimic. Luăm totul de-a gata.

Omphalos (poem de Aura Christi)

mai 22nd, 2011

Aura Christi Născută la Chişinău (12 ianuarie 1967).

Poet, prozator, traducător, eseist, jurnalist, editor, promotor cultural.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România. Membru P.E.N. Club.

/

(fragmente)

/

III

/

El n-a dormit niciodată, dar absolut niciodată,

pentru că îi este străină frica de a se trezi în altcineva.

Şi chiar dacă ar adormi, el s-ar trezi înghesuit

în spaima de a fi atins de păsări,

de umbrele arborilor, de norii pierduţi, de oameni.

Oriunde se-ntoarce el, lucrurile

îşi aduc aminte de ele însele, de forma în care au fost aşezate.

Spaima lui roteşte sus planete.

În somnul ei ne cuibărim, trezindu-ne

în carcasa propriului trup uitat,

de care ne aducem aminte până când devenim

– unii dintre noi – movile de oseminte,

alţii – grămăjoare de cuvinte.

Atunci cineva ne spune că am trecut

prin ceva care a semănat dureros

de puţin cu viaţa.

El rămâne treaz pentru noi toţi laolaltă,

fiindcă ştie că, în cazul în care ar adormi,

n-ar auzi verbul acela care, oho, ne-ar salva pe noi,

nu pe el, căci el nu are nevoie

de salvare şi probabil nici de noi!!

Cine să ştie motivul adevărat

al treziei lui fără sfârşit?

Cine-i aude cântecele

de uriaş singuratic de piatră?

Nu se poate ca el să nu cânte;

şi asta tot timpul aproape!

Dacă el, Omphalos, şi-ar înceta cântecul,

noi am muri, pur şi simplu,

cu toţii, dintr-odată.

Absenţa cântecului, moarte înseamnă.

Tăcerile lui ne dezvăluie pe noi nouă înşine,

împingându-ne în fiinţă, între iad şi eden.

/

Aura Christi

Bucureştiul artistic – o agendă

mai 22nd, 2011

În luna mai evenimentele pe scena artistică bucureşteană au mers într-un ritm foarte alert. În plus, toate expoziţiile recent deschise, pe care le-am văzut, au venit cu un discurs proaspăt şi bine articulat. Tocmai datorită acestui număr mare de evenimente, vreau să las la o parte criticul de artă şi să conturez strict subiectiv o agendă a expoziţiilor bucureştene, din perspectiva vizitatorului entuziasmat într-un sens cât se poate de pozitiv. Ordinea enumerării care urmează este pur aleatorie, singurul criteriu fiind memoria personală.

Miercuri, 18 mai la LC Foundation s-au deschis două expoziţii: Calendar eliptic, curatoriată de Sanda Watt şi The Silk Exhibition: Presence, Affinity & Loss, proiect curatoriat de Simona Vilău.

Calendar Eliptic @LC Foundation

Instalaţia foto a Mălinei Ionescu, calendarul politic, eliptic, al revoluţiilor din secolul XX ironizează modelul calendarelor media, publicitare, care ne-a invadat în ultimii ani. “ Dacă ne-am obișnuit deja cu calendarele „fierbinți” de la Playboy sau Ferrari, cele mai „vintage” de la Peroni, ori calendarele cu pisici, cățeluși sau îngerași, Mălina Ionescu propune o duzină de imagini care spulberă constrângerile genului: în locul unei categorii generale – erotice, animale sau religios-mitologizante, din fiecare filă a acestui calendar transpar personajele care nu se lasă încorsetate în categorisiri sau generalizări.” (Sanda Watt).

Silk (Amalia Dulhan) @ LC Foudation

The Silk Exhibition: Presence, Affinity & Loss este o selecţia tematică formată din picturi semnate de opt artiste  (Maria Bordeanu, Codruța Cernea, Amalia Dulhan, Andreea Floreanu, Adriana Horga, Diana Manole, Sorana Țăruș) care propune un discurs feminin asupra feminităţii. O expoziţie asupra căreia voi reveni probabil săptămâna viitoare!

Lighioane si supralighioane @ Anaid Art Gallery

Altă expoziţie deschisă recent care merită vizitată este proiectul Soap Art Kollective (Suzana Dan şi Raluca Arnăutu) de la Anaid Art Gallery, Lighioane şi supralighioane. O instalaţie de obiecte supradimensionate realizate de cele două artiste din material textil care creează senzaţia unei alte lumi, atemporală; o supra-realitate ludică care reduce la absurd cotidianul.

Celalat Corp (George Anghelescu) @ Victoria Art Center

La Victoria Art Center s-a deschis Celălalt corp expoziţie de grup care face parte dintr-o serie de expoziţii iniţiate de Petru Lucaci în cadrul platformei teoretice Corpul ca proiect cultural contemporan. Provocări teoretice, replici artistice. Tema corpului explorată de Petru Lucaci şi în alte proiecte s-a materializat în două expoziţii foarte bine articulate la Victoria Art.

Celalalt Corp (Irina Broboana) @ Victoria Art Center

Şi la Muzeul Naţional de Artă Contemporană am văzut două expoziţii care nu merită trecute cu vederea. Ars Funeralia o selecţie tematică din colecţia MNAC, realizată de Mihai Oroveanu, care interoghează/prezintă raportările artiştilor la motivul morţii şi expoziţia lui Nicolae Comănescu, Berceni.

Iar în final, după ce am încercat să trasez o agendă a expoziţiilor deschise recent care merită vizitate în Bucureşti, vă recomand şi expoziţia Ierarhia poliţiei române, un proiect al lui Bogdan Gârbovan curatoriat de Igor Mocanu. Expoziţia se va deschide miercuri, 25 mai ora 18 la Galeria Posibilă (str. Popa Petre 6).

A început anotimpul muzicii în aer liber…

mai 22nd, 2011

În această dimineaţă de sâmbătă muzica se înalţă printre frunzele sclipind în lumina aurie a soarelui. O clipă de suspans în balanţa pe al cărui taler se odihneşte un suspin de linişte.


Oamenii strânşi în jurul foişorului din Cişmigiu mă fac să simt acel frumos care nu se află la îndemână ca un măr pârguit. Poate fi uşor de cules din singurătatea culorilor sau a anotimpurilor şi totuşi este mai delicat de surprins într-o privire, vorbă sau dintr-o îmbrăţişare. Acel frumos discret şi fragil precum melcul retras singuratic în cochilia sa, acel frumos care-şi pierde optimismul sufocat sub literele de plumb ale paginilor care nu spun nimic.

În această zi am perceput în parc o vibraţie de frumos. Aparte, dorită, simplă şi atât de firească încât chipurile celor de lângă mine prind contur devenind familiare.

Minutele se scurg pe lângă ei în acordurile mlădioase ale cvartetului Anima . Sunt fericită pentru că din întâmplare am devenit martora bucuriei  şi a descătuşării din strâmtorile omeneşti de tot felul.

Muzica a coborât de pe piedestalul ei prelingându-se pe alei, luând oamenii de mână, strecurându-le în suflet nostalgii şi vise.  Sub atingerea ei, deopotrivă copii şi oameni mari aplaudă, fotografiază, râd sau dansează alături de un partener imaginar.

Clipele de azi devin o tentativă de desprindere din tiparul unei existenţe care pentru mulţi dintre noi tinde să capete deseori un aspect şters şi monocrom.

Mă simt solidară cu zâmbetul unui bunic care-şi ţine nepotul de mână învăţându-l primii paşi în timp ce balonul legat de geanta de pe umăr se înalţă deasupra tuturor. Mă amuz imaginându-mi că vor zbura. Un om micuţ curăţă cu sârg  un cocean de porumb aruncându-le porumbeilor boabele galbene ca nişte bănuţi de aur. Îl privesc cum râde în timp ce păsările îi aştern un covor de aripi la picioare. Un bărbat a luat mâna femeii sale şi o ţine strâns la pieptul său. Îmi doresc să fie fericiţi. Trupul plăpând al unei  mlădiţe de fetiţă se răsuceşte scâncind în braţele mamei. Trăiesc o reîntoarcere în timp de dorul fiicei care a crescut şi pe care nu o mai pot ridica în braţe. Un câine mic şi lăţos priveşte plictisit în jur, priponit de cureaua pantalonilor stăpânului său aflat pe patine cu rotile şi înregistrând cu aparatul de fotografiat concertul.  Este atât de comică scena încât mă pufneşte râsul imaginându-mi ce s-ar întâmpla dacă ar apare o pisică.

Zeci de gesturi care vor trece neobservate. Dar ce contează ? Ele au fost trăite şi au fost autentice… În sunetul muzicii şi într-o zi cu soare.

Şi mâine în foişorul din Cişmigiu se va deschide o poartă către noi înşine până la venirea toamnei , doar un anotimp şi jumătate de muzică, ocazii de a ne reîntâlni cu starea de bine şi…doar de a zâmbi cum poate nu am mai făcut-o demult.

Mă voi întoarce acasă cu paşii mai uşori lăsându-mă mai puţin copleşită de îngrijorări, strângând bucurii care mă aşteptau credincioase de un veac fără a le vedea însă….

De ce combat antisemitismul, dar nu mă simt obligat să apăr statul Israel

mai 22nd, 2011

Pe data de 15 mai, ziua în care acum 63 de ani a fost înființat statul Israel, revista ACUM lansa un sondaj cu privire la semnificația acelui eveniment, cu variante de răspuns care arătau o lipsă de partizanat în această chestiune.

Un “grup de prieteni ai Israelului” de pe Facebook a preluat sondajul și aceasta a făcut ca peste 2/3 dintre voturi (oricum, nu prea multe, în jur de 100) să fie pentru varianta favorabilă evreilor.

Cu toate acestea, am primit un email extrem de critic.

La câte tâmpenii fac arabii azi – au ucis iar oameni nevinovați și forțează forțele de ordine efectiv de-a lungul întregii frontiere – soldații nostri sunt răniți și ne apără cu arma în mână – numai Petru Clej et comp. cu sondajul lui de 2 bani mai lipsea. Ar trebui să mă bucur de 15 martie sau să fac sondaje jignitoare pe fondul tulburărilor pe care le provoacă extremiștii în fiecare an în Transilvania?

Persoana respectivă e cunoscută pentru atitudinea ei ostilă nu doar liniei editoriale a revistei ACUM, ci și unora dintre redactori și colaboratori, pe care i-a calomniat pe un forum de discuții.

Dar acest tip de atitudine nu e singular, el a mai apărut cu ocazia unor articole critice la adresa situației din Israel scrise de Vlad Solomon. Cu acele prilejuri, cititori din Israel, dar nu numai, l-au atacat în modul cel mai abject pe acest patriot al Israelului, care trăiește în această țară de peste 40 de ani, cu comentarii ca trădător”,”viperă”, “atinge limitele antisemitismului”, “Încercarea domniei sale de a ne descuraja este de fapt ceea ce încearcă să facă în aceste zile Ahmadinijead”, nu a îmbătrânit frumos (sau are câteva zile negre)”, “Acest articol este exact ca o lovitură de stat și el nu va fi omologat de popor”, “enervant, stupid, dăunator… și altele asemănătoare cu cele folosite de naționaliștii români atunci când cineva are o atitudine critică față de România.

Asta dovedește că aceste persoane, care altfel laudă revista ACUM pentru felul unic în presa de limbă română în care combate antisemitismul și negaționismul, nu se deosebesc cu nimic de naționaliștii români, care adesea exprimă vederi antisemite sau negaționiste.

Din punctul meu de vedere, antisemitismul și negaționismul constituie fenomene care nu trebuie tolerate și de aceea le-am combătut și le voi  combate, la nevoie cu duritate – așa cum se poate vedea din articolele publicate – pentru că ele constituie un afront la decență și bun simț.

Când vine vorba de apărarea statului Israel însă, aici nu mă mai simt OBLIGAT să intervin ca să-l apăr. Aici trebuie să fac o distincție între anti-sionism, care pentru mine e o variantă de antisemitism, și criticile la adresa statului Israel.

Să fim bine înțeleși: statul Israel are drept la existență, perfect legitim, și punerea sub semnul întrebării a acestui drept constituie un gest ilegitim. Dar criticile la adresa acestui stat, de fapt a politicilor duse de autorități, sunt perfect legitime.

De multe ori, aceste critici, ba chiar cele mai pertimente, vin chiar din partea unor israelieni, ceea ce demonstrează că Israel este un stat democratic, ceea ce nu se poate spune despre vecinii săi arabi.

Israelul are destui apărători, pretutindeni în lume, unii de profesie, așa că nu mai nevoie de încă o voce – a mea – în acest angrenaj bine pus la punct.

Israelienii și evreii care mi-au adus reproșuri, unii chiar mergând până la aberanta acuzație de antisemitism, ar trebui să realizeze că astfel de reacții sunt contraproductive, dând apă la moară antisemiților.

Zilele trecute am primit un email care circulă în lumea virtuală și în care se atrage atenția asupra pericolului antisemitismului, dându-se ca exemplu Regatul Unit, unde ar fi fost scoasă din curiculum predarea Holocaustului la lecțiile de istorie din școli “pentru a nu-i ofensa pe musulmani”.

Deși a fost demontată de peste patru ani (http://news.bbc.co.uk/1/hi/education/6563429.stm) această minciună continuă să circule pe internet, ridicând mingi la fileu tocmai acelora pe care cei care o răspândesc (admit, mai mult din neștiință decât din rea credință) doresc să-i combată.

Așa încât , nu mă simt obligat să iau apărarea Israelului, așa cum nu mă simt obligat să iau apărarea României – țara în care m-am născut, sau Marii Britanii – țara în care trăiesc, sau oricărei alte țări. Pentru mine combaterea antisemitismului și a negaționismului e o chestiune de principiu. Și tot de principiu este și faptul că nu sunt apărător al niciunei țări.

Amintirile unui român din Arizona despre Sebeşul copilăriei lui

mai 22nd, 2011

Arizona – veri fierbinţi cu nopţi răcoroase, mângâiate de briză, şi dimineţi însorite, cu cer senin şi lumină limpede şi clară… În una din aceste dimineţi strălucitoare şi calde îmi amintesc că l-am cunoscut pe nea Mitică. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul din hotelurile din centrul oraşului Phoenix, unde trebuia să mă întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am rămas să îl aştept la recepţie, să îşi facă apariţia. În timp ce răsfoiam nerăbdător, nişte pliante puse la dispoziţie de cei de la recepţie, atenţia mi-a fost abătută de o conversaţie între un domn şi o doamnă prezentabilă, amândoi mai în vârstă. Păreau de-ai casei, aşa că m-am apropiat de ei, cu gândul să le cer câteva informaţii. Foarte amabil, bărbatul a început să-mi prezinte facilităţile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atenţie. Mike, aşa îl chema, vorbea cu accent. Când l-am întrebat de unde este, îmi răspunde: “Din România”. “Ce mică e lumea”, îmi spun şi, din acel moment, nea Mitică – aşa cum m-a rugat să-l numesc – şi cu mine, am devenit prieteni. Am fi vrut să mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma să dureze destul de mult. Am stabilit, însă, să ne întâlnim la lunch, ceea ce s-a şi întâmplat după vreo două ore.

Lunch cu nea Mitică

La ora prânzului, am sosit punctual, la locul de întâlnire. Mike era deja acolo. Ne aşezăm la o masă şi comandăm. Din vorbă în vorbă, ajungem la vremurile de demult. Observasem încă de la început că-i place să vorbească, dar mai puţin despre sine, şi că preferă să aducă în discuţie oameni, locuri şi evenimente din alte vremuri. Încerc să aflu, totuşi, câte ceva şi despre el şi descopăr că după ce locuise ani buni în Canda, se decisese să vină în SUA. El şi soţia sunt patronii hotelului şi au doi copii: pe Nicolae şi Sandra. Pe Nicolae îl şi întâlnisem de altfel, la recepţie, unde îmi spusese că vorbeşte “puţin” româna. Nicolae e pictor şi avusesem ocazia să admir în holul hotelului câteva tablouri făcute de el. Sandra este căsătorită cu un francez şi locuieşte de peste 25 de ani în Franţa.

“Satul meu, grădină dulce”

Nea Mitică, pe numele său Dumitru Sinu, părăsise România în 1948. Avea să îmi povestească însă, mai târziu, despre plecarea sa din ţară. Dacă tot trebuia să vorbească despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de sufletul lui nea Mitică, decât satul în care văzuse lumina zilei? Îi era dor de locul unde se născuse şi crescuse. Lui nea Mitică îi place mult să recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au pătruns şi mi-au rămas în inimă pentru tot restul vieţii:
“Satul meu, grădină dulce,
Din tine nu m-aş mai duce,
De mirosul florilor,
De dragul feciorilor,
De mirosul la o floare,
De dragul la şezătoare”.
“Grădina dulce” în care venise pe lume Dumitru Sinu se află la poalele muntelui, la 6 kilometri de Avrig, în Sebeşul de Sus, judeţul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natală, ci şi de alte locuri din apropierea Sebeşului de Sus, a căror frumuseţe mioritică nea Mitică nu a putut-o uita nici până acum – Avrig, Talmaciu, Racoviţa. Cu toată frumuseţea plaiurilor natale, amintirile lui Dumitru Sinu sunt întunecate de tristeţe. “La noi în sat au fost trei nenorociri…”, îmi spune el.

“Ce-i omul…”

Mai întâi, îşi aminteşte bărbatul, s-a stins nenea Dumitru a lui Mateiaş (Dumitru Stănilă). Tetea Dumitru era un vecin. Plecase să facă bani în America şi s-a întors de acolo, bolnav. Cu banii aduşi şi-a cumpărat pământuri şi acareturi, dar averea i s-a rispit curând pe doctori şi pe leacuri. “Ce-i omul…” au susurat, ani de-a rândul, ca un izvor nesecat, bătrânele din sat. Au rămas după el, să îl plângă, soţia şi trei copii – Mitică, Ion şi Nicolae. Unul dintre băieţi a ajuns secretar general la Facultatea de Medicină din Cluj, iar fata, Lucia Stănilă, a devenit profesor universitar în aceeaşi urbe. Ea a recuperat, în spirit şi în duh, averea irosită a bunicului.

Povestea familiei lui nea Mitică

Din negura vemurilor, o altă amintire dureroasă prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitică era de 3 ani, sora sa, Ana – de şase luni, Iosif – de 6 ani, Nicoale – de 8 şi Ion – de 11 ani. N-a mai trecut mult şi micuţa Ana a plecat să îşi întâlnească mama în ceruri. Din distanţa timpului, Nea Mitică evaluează cu amar disimulat, astăzi, cele demult petrecute: “Napoleon spunea: «Moare o persoană – o tragedie. Mor 100 – o statistică»”. Cu un tată mai mult plecat la lucru, copiii au rămas în grija bunicilor. Şi ei au poveşti speciale. Bunicul din partea mamei, Ion Stănilă, a căzut prizonier la ruşi. Acolo a învăţat să facă ţiglă şi cărămidă. După aceea, şi-a construit el însuşi propria fabrică de ţiglă şi cărămidă. Bunicul era un om frumos, înalt, însă foarte dur. “Mila te ucide” – spunea el. Adesea, venea după bani la tatăl lui nea Mitică… Copiii îi spuneau “comunistu’”, iar alţii – “nebunu’ ţiglarul”, dar nu pentru că era prost – mai degrabă, era chiar un fel de filosof, în sat. În schimb, bunica din partea mamei era o femeie cu suflet ales. Nea Mitică şi fraţii săi îi treceau zilnic pragul, iar ea îi ţinea în poală şi le dădea de mâncare. Bunica era ca o sfântă.
Bunicului după tată, un om blajin, Dumitru îi spunea nenea Niculiţă. Acesta îl lua în braţe şi îi cânta. Nenea Niculiţă a stat lângă patul de moarte al mamei lui nea Mitică, nora sa, şi a văzut-o cât s-a zbătut înainte să-şi dea sufletul. Nu vroia să moară! Atunci, bunicul a scris în Ceaslovul său: “Dă, Doamne, la toţi şi la toate / Cinci minute de linişte înainte de moarte”. “Mama e totul”, spune nea Mitică. “Dacă îţi moare mama, orice şi oricâte ţi se vor întâmpla în viaţă, nu le mai simţi. Ce altceva ar putea să ţi se întâmple mai rău de atât?” – gândeşte el.

“O frumoasă floare vine”

Însă răul nu întreabă pe cineva atunci când vine. A treia nenorocire pe care nea Mitică n-o poate uita s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria şi Ion). Maria a trecut în lumea drepţilor tânără, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoză. La înmormântarea ei a fost şi nea Mitică, noul meu prieten, care îşi mai aminteşte şi acum versurile-bocet compuse şi cântate atunci de băieţii şi fetele din sat. (Când murea cineva din sat, se obişnuia ca fetele şi băieţii să îi cânte, mortului, viaţa, în versuri):
“Veniţi, feciori, de la foc / Căci am fost toţi la un loc
Şi voi, fetelor, veniţi / La nunta mea de priviţi.
Mă mărit tânără floare / Cu moartea cea răpitoare
Bucură-te, cimitire / Că o frumoasă floare vine,
Dar nu vine să înflorească, / Ci vine să putrezească.

“Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”

După câteva luni, lui Ion Vulc îi moare şi soţia, iar apoi, la scurtă vreme, băiatul, Ion. Mai rămăsese doar Ana, din cei trei copii. Ana îşi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânătoare de mistreţi, acesta trece în lumea drepţilor, într-un accident, împuşcat fiind, din greşeală, de un coleg. Ana era, atunci, însărcinată. Când îi naşte fiica, bătrânul Vulc se duce să o vadă la spital, bucuros că are un urmaş care-i va duce mai departe numele. Aici, doctorul îl întâmpină cu veşti rele: “Bucuria-i mică, omule, căci copilul s-a născut orb!”, îi spune el proaspătului bunic. Nepotul lui Ion Vulc a învăţat, totuşi, o brumă de carte (ştie să scrie în alfabetul braille şi să cânte la acordeon).
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastră de azi. Timpul parcă stătuse în loc, şi eu nu mă mai săturam ascultându-l pe Nea Mitică vorbind despre cele de demult. O lume frumoasă şi patriarhală, cu totul nouă pentru mine, mi se dezvăluia prin spusele lui. O lume care îmi amintea, totuşi, şi mie ceva, îmi amintea de basmele copilăriei, cu al lor “a fost odată ca niciodată”.

Vraja lui „gratis”

mai 22nd, 2011

Ani în şir am urât cozile la care eram obligaţi să stăm dacă vroiam să mâncăm şi altceva în afară de creveţi.
Ne-a trebuit mult să ne dezobişnuim să nu mai facem provizii, să nu mai burduşim cămarele aiurea.
E drept că mai existau înainte de 89 şi cozile la cinematografe…. la librării, unde pe lângă Shogun mai trebuia sa iei măcar vreo doua volume cu lucrări ale partidului şi vreo carte de poezii patriotice cu sunet de lemn. Astea parcă erau altfel de cozi, de cele mai multe ori se iscau discuţii interesante.

Întâmplarea cu fratele meu care făcea armata în Brăila şi care a intrat într-o librărie de acolo, a dezlegat un pachet „prefabricat” care conţinea celebra culegere de probleme de fizică a lui Druică, dar şi alte trei volume-balast, a luat doar culegerea, iar la casă a fost „iertat” de librăreasa pentru că „săracul de el, lasă-l ca e în armată!” a făcut înconjurul familiei şi al cunoştintelor ca fiind o întamplare excepţională.

Cu toate astea… când e noaptea muzeelor, bucureştenii se duc şi stau la cozi!
Nu o să mă convingă nimeni că lipsa de bani îi făcea să profite de oferta administraţiei. Aş fi întrebat pe cei care stăteau la cozi dacă ştiu cât e biletul de intrare în muzeu într-o zi obişnuită… precis că nici unul dintre ei nu ar fi ştiut. Nici faptul că sunt pensionari nu e o scuză.. pentru că după ce stai ore la cozi, precis trebuie să iei un calmant ceva contra durerii de picioare sau de coloană.. şi e oare un analgezic mai ieftin ca un bilet la muzeu? Cu siguranţă, nu.

Am mai auzit teoria conform căreia tocmai faptul că sunt mulţi produce aşa… o emulaţie… nu cred asta. Cred că intrarea într-un muzeu e un act destul de intim.
Ma tem ca mai degraba cuvântul care a format cozi a fost GRATIS. Ce dacă nici prin cap nu ne trecea ca în loc să încingem grătarul pe o margine de drum am putea merge la un muzeu? Dacă acum e „moca”….
Apetitul nostru pentru pomană. Ca micii si berea de 1 mai, ca fasolea cu ciolan din campaniile electorale…. avem, n-avem nevoie, „daca e pe degeaba eu zic sa luam”!

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 21st, 2011

Dincolo de verde…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Eu ştiu mai bine!

mai 21st, 2011

Şi teroriştii sunt oameni

mai 20th, 2011

 

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 20th, 2011

Mult verde

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

„Mălăiaţă este, mai trebuie aruncată în sus!”

mai 19th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : VERDE

mai 19th, 2011

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

TEMA SĂPTĂMÂNII : VERDE

mai 18th, 2011

Jurăminte de iubire

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Şeful trebuie să fie un vârf de lance

mai 18th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : VERDE

mai 17th, 2011

La iarbă verde


Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Prima zi de sport

mai 17th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII: VERDE

mai 16th, 2011

Enviously Green Grape Arbor in Astileu

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresa fotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

…iar ăia au ajuns pe lună din ’69 !

mai 16th, 2011

De ce şi pe cine irităm

mai 15th, 2011

Nu mai este o surpriză reacţia pavloviană a unor cititori ai revistei noastre, ori de câte ori publicăm câte un articol care pune sub semnul întrebării diferite mituri. Aşa s-a întâmplat şi săptămâna trecută cu articolul lui Ovidiu, altfel o desfiinţare aproape în termeni matematici, aşa cum observa cineva (făcusem aceeaşi remarcă, privat, fără să redactez un ecou), a noţiunii abstracte de „dragoste de România”.

A fost firesc să-mi pun întrebarea „De ce şi pe cine irităm?” şi să fac din ea propunerea de dialog pe care v-o supun aici judecăţii, sub formă de editorial.

Aşadar, de ce irităm?

Teoria mea este că nu ne supărăm cititorii tineri la minte, care au o deschidere spre nou, spre comunicare, spre schimbul de idei. Prin efortul nostru concertat (fără să fie şi dirijat) noi venim şi vorbim publicului cititor în limba română despre nimic altceva decât despre Calitate. Calitate? – se vor întreba câţiva. Exact.

Ce este Calitatea? Ce înseamnă să produci ceva de calitate? Înseamnă mult mai puţin decât pot releva tot felul de definiţii sofisticate. Înseamnă îndeplinirea unor aşteptări. Cu alte cuvinte, Calitatea este nimic altceva, în ultimă instanţă, decât confirmarea unei promisiuni, explicită sau implicită. Ei bine, revista ACUM irită anumite persoane pentru că este scrisă de alte persoane, ale căror aşteptări sunt diferite. Scriind, autorii încearcă să-şi îndeplinească propria dorinţă de a face un gest de calitate – mai precis, de a spune cât mai fidel ce gândesc, de a comunica adevăruri pe care ei le consideră viabile, din perspectiva individuală şi, nu de puţine ori, sub influenţa cunoaşterii extinse pe care le-au oferit-o experienţa de viaţa, cultura, călătoriile, lecturile.

O dată în plus, pentru că în ACUM fiecare scrie liber, efectiv ce-l taie capul, preocupările pentru audienţă fiind foarte reduse din punct de vedere al popularităţii căutate. Nici nu există vreun şef care să modereze retorica autorilor în aşa fel încât aceasta să urmeze anumite canoane manieristice. Deci este ca şi cum am privi lumea prin ochelari diferiţi de cei ai celor pe care îi irităm. Vă asigur că acesta este adevăratul motiv şi nu pentru că ne-am propus să declanşăm pusee de tensiune!

Pe cine irităm? Faceţi o trecere în revistă a ecourilor negative, a atacurilor la adresa autorilor noştri şi veţi constata că galeria celor iritaţi conţine: proprietari de bloguri citite de trei oameni plictisiţi şi un câine, autori de articole şi comentarii naţionalist-xenofobe prin spaţii publice pe unde asemenea comportament li s-a permis, persoane care au dificultăţi sintactice şi semantice în a se exprima corect în limba română, foşti activişti de diferite soiuri convertiţi pe ultima sută de metri la democraţie, societate civilă, Internet şi comunicare, etc., etc. Cu toţii au ca trăsătură comună o indignare superioară şi un chef nebun de a ataca nu ideile ci autorii.

Aşadar, recapitulând: irităm pentru că nu îndeplinim aşteptările celor ne-exhaustiv enumeraţi pe lista de mai sus. Din punctul lor de vedere, nu facem o treabă de calitate.

Sincer vorbind acum: în locul nostru nu v-aţi măndri cu asemenea performanţă, n-aţi percepe-o şi dv. ca fiind cea mai bună confirmare că scriem cum trebuie şi despre ceea ce trebuie?

Fugar în Occident înainte de 1989

mai 15th, 2011

Refugiat în Iugoslavia

Încă o zi se apropie de sfârşit. Soarele a coborât spre zenit. Lumina amurgului îmbracă totul în tonuri de roz, liliachiu, roşu şi albastru. În această seară stau de vorbă cu nea Mitică. Amintirile lui curg asemenea unei ape învolburate. Trecutul prinde din nou viaţă sub ochii noştri. Prezentul dispare, învăluit în cuvintele prietenului meu, despre oameni şi întâmplări din vremuri de altădată.

De la Panciova la Banovici, via Covacita, Iugoslavia

Multe s-au petrecut după ce s-a schimbat regimul politic în România şi comuniştii au luat puterea. Nea Mitică a decis atunci să plece din ţară. Împreună cu alte şapte persoane, el a trecut graniţa pe la sârbi. Cei care l-au ajutat să fugă din România au fost legionarii, cu toate că amicul meu nu făcuse parte niciodată din gruparea lor.
Pe vremea aceea, când a părăsit nea Mitică România, în Iugoslavia era preşedinte Tito. Nea Mitică, odată ajuns în Iugoslavia a făcut trei zile puşcărie la Panciova. Aceasta era cea mai veche puşcărie din ţara vecină, Iugoslavia, rămasă de pe timpul Imperiului Austro-Ungar. Apoi nea Mitică a fost mutat la Covacita, unde a stat două săptămâni. De acolo, acesta a fost trimis la Banovici (Bosnia / Herţegovina), unde a rămas un an şi câteva luni, timp în care a lucrat la cantina închisorii.

Clandestin în trenul de Franţa

Pe refugiaţi, aşa cum era şi el, autorităţile îi trimiteau la muncă pe toată durata şederii lor în Iugoslavia, însa nu pe degeaba. Aceştia primeau o sumă de bani pentru ceea ce făceau. După o perioadă, sârbii îi expediau pe cei mai mulţi refugiaţi înapoi în ţările de unde veniseră sau pur şi simplu, îi alungau în est, la întâmplare, în ţări la fel de sărace.
De exemplu, îşi aminteşte Nea Mitică, pe unii români sârbii îi trimiteau în Bulgaria, pe bulgari în România, pe alţii în Ungaria, cum se nimerea. Aşa se face că printre românii ajunşi în Bulgaria era un anume Grigore Coroiu. Pe acest om, autorităţile au vrut să-l repatrieze. Disperat, acesta s-a aruncat de la etaj şi s-a rănit grav – şi-a rupt toată gura. În aceste condiţii, cei cu putere de deicizie l-au pus pe Grigore în tren, cu destinatia Franta. Coroiu nu avea bilet de tren, călătorea clandestin. Când îl întrebau controlorii de bilet, el deschidea gura iar când aceştia îl vedeau cum arată se speriau şi treceau mai departe, îl iertau că făcea blatul.

Grigorie Coroiu, un român din Canada

In felul acesta, Grigore Coroiu a ajuns în Franţa iar de aici mai departe, în Canada. Aici, Coroiu s-a numărat printre colaboratorii lui nea Mitică. Omul era simpatic şi în special cei mici, copiii lui nea Mitică, se simţeau confortabil în prezenta lui. Grigore Coroiu ştia să gătească la fel de bine ca un bucătar profesionist. Pe Grigore îl strica însa faptul că era un împătimit al ruletei şi pierdea astfel toţi banii, pariind la curse sau la jocuri de noroc.

“Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”

Un alt caz asemănător a fost cel al lui Pierre Rosetti, român trimis în Bulgaria. Acesta le-a spus bulgarilor că el este francez. Prin urmare, bulgarii i-au chemat pe cei de la ambasada franceză pentru a-i stabili lui Pierre naţionalitatea. Ambasadorul şi-a dat seama imediat că Pierre nu era francez. “Nu ai nicio legătură cu Franţa”, i s-a adresat acesta românului, “dar pentru că ştiu că bunicul tău (n.r. este vorba de C. A. Rossetti) are o statuie în Bucureşti, nu îţi voi opri accesul în ţara noastră. Eşti liber să mergi acolo.” Imediat, ambasadorul le-a spus bulgarilor: “Da, domnilor, Pierre Rosetti este francez”. Şi astfel, bulgarii l-au trimis pe românul nostru în Franţa.

“Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea.”

Iată cum, datorită unui monument în piatră, un refugiat român a reuşit să ajungă în Occident. Şi aceasta pentru că ambasadorul Franţei ştia de statuia lui C. A. Rosetti, amplasată în piaţa cu acelaşi nume din Bucureşti.
Turnată în bronz în anul 1902 în cadrul Şcolii de arte şi meserii din Bucureşti, statuia de care este vorba a fost realizată de W. Hegel. Opera de artă îl reprezintă pe C. A. Rosetti aşezat într-un fotoliu, într-o atitudine de meditatie. Pe frontispiciul monumentului este fixată o placă de bronz rotundă, frumos ornamentată, ce poartă următoarea inscripţie: “C. A. Rosetti. 1816-1885. Luminează-te şi vei fi. Voieşte şi vei avea.”
Pe soclu se găsesc două basoreliefuri din metal ce reproduc momente din activitatea patriotică a lui C. A. Rosetti: actul istoric de la Unirea Principatelor, intitulat “24 ianuarie 1859, iar al doilea se cheamă “9 mai 1877, evocând proclamarea independenţei de stat a României.

O ştampilă dintr-un cartof şi cerneală

Grigore Coroiu şi Pierre Rosetti şi-au văzut visul cu ochii. Dar a ajunge în Occident era cea mai mare speranţă a oricarui refugiat. Aşa că românii au inventat tot felul de metode ingenioase pentru a “scăpa” spre Vest. De exemplu, nea Mitică nu a uitat cum o grupă de români s-au dat drept “nemţi”, tocmai pentru că nădăjduiau că în felul acesta vor fi trimişi în Germania. De aceea, ce s-au gândit românii? Şi-au fabricat documente false, pe care au pus o ştampilă contrafăcută, confecţionată tot de ei, dintr-un cartof şi cerneală.

“Neamţul e tot neamţ”

Sârbii şi-au dat imediat seama că lucrurile nu sunt aşa cum par, dar românii nu s-au descurajat şi au continuat jocul. În concluzie, compatrioţii noştri se trezeau în fiecare dimineaţă devreme şi se spălau cu zăpadă, sub ochii uluiţi ai gardienilor sârbi. Era ger, însă nu conta – ei strigau toţi odată, în germană: “Unu, doi, trei” şi se spălau cu zăpadă. După ce i-au urmărit astfel câteva zile, sârbii au spus: “Neamţul e tot neamţ”. Cu alte cuvinte, oricât de frig e, indiferent dacă plouă, ninge ori e soare, neamţul are disciplina lui. Ce era deci să mai facă în locul acela cu românii noştri, mai ales că se convinseseră acum că era vorba de nemţi adevăraţi? Aşa că sârbii i-au pus în tren cu destinaţia Germania.

Ce urmează?

“Aşa s-au petrecut lucrurile”, îşi încheie Nea Mitică istorisirea şi rămâne dus pe gânduri. “Greu sau uşor, până la urmă fiecare şi-a făcut un rost în ţara de adopţie”, continuă prietenul meu. “Au mai fost şi altele, pe care o să le afli la momentul potrivit. Sacul meu cu amintiri e plin”, încheie el. Ştiu că odiseea sa nu se opreşte aici. Într-o altă ocazie îmi va spune cum s-a descurcat el însuşi ca refugiat la sârbi, cum a făcut faţă greutăţilor, cum a răzbit să ajungă în cele din urmă în Canada. Dar asta este deja o altă poveste.

Sfântul neştiut

mai 15th, 2011

Ştiam de la pelerinajul trecut că cine vrea să trăiască o minune pe muntele Athos trebuie să se rupă de grupul de pelerini, să iasă în afara mânăstirii şi să meargă pe poteci înguste, poate chiar spre vârful Athon. Are şansa să se întâlnească cu pustnici plini de har şi chiar să îi iasă în cale sfinţi. Circulă legende pe munte că Maica Domnului se arată vie celor care rătăcesc cărarea şi îi îndrumă pe drumul cel bun nu doar spre mânăstire, ci şi spre mântuire. Aflasem demult de pustnicii nevăzuţi ai muntelui şi ştiam că părintele Iulian, duhovnicul de la Prodromu, ieşea adesea serile din schit să se întâlnească cu unii dintre ei. Mulţi călugări l-au văzut în depărtare vorbind, dar nu ca şi cum s-ar fi rugat sau ar fi vorbit cu sine, ci ca şi când cineva era lângă el – sfătuindu-l blând, cu voce aşezată. Dar lângă el nu se vedea nimeni, iar când călugării se apropiau de el discuţiile încetau rapid. Părintele Iulian este cunoscut ca unul din marii văzători în duh ai muntelui Athos, capabil să vadă în oameni durerile şi păcatele şi să dea un sfat cumpătat.

L-am văzut dincolo de chilia lui Isaia stând pe o piatră şi mişcând mâinile ca şi cum ar fi dat binecuvântarea cuiva, apoi îmbrăţişându-se cu acel cineva nevăzut. Când a plecat spre Prodromu, după ce a trecut de bazinul de apă i-am spus lui Octavian:

– Hai după pustnicul acela nevăzut. Poate nouă ni se va arăta când o să vadă că îl căutăm.

– N-o să ni se arate, prietene. El e nevăzut pentru noi, nu pentru părintele Iulian şi nevăzut o să rămână. Se înserează, hai înapoi la schit că se închid porţile şi va trebui să ne găsim culcuş pe la colibe.

Am insistat atât de mult încât l-am convins să mergem în adâncul muntelui. Octavian era un interlocutor plăcut – îl cunoscusem cu câteva ore înainte, chiar la sosirea pe Athos. Rătăcisem drumul de la Prodromu la peştera sfântului Atanasie, un drum de maximum 10 minute şi am ajuns cu grupul de prieteni la chilia călugărului Nectarie. Acolo am dat de el şi miraţi am fost să vedem ce săritor era şi dornic să ne ajute. Ne-a dus mai înainte la pustnicul grec Vlasie Aghioritul, un călugăr cu mare har care a scris o carte ”Pustnicii nevăzuţi ai Athosului”, care a fost tradusă în mai multe limbi, printre care şi în română, la Editura Panaghia în anul 2010, cu binecuvântarea Episcopului Galaction al Alexandriei şi Teleormanului. Apoi a mers cu noi la peştera unde s-a nevoit sfântul care a întemeiat viaţa monahală pe Athos şi ne-a condus înapoi la Prodromu, povestindu-ne despre multe lucruri neştiute ale muntelui. Era un bun cunoscător al zonei şi din când în când îmi arăta diverse locuri în care au stat sfinţi cunoscuţi.

În timp ce mergeam spre Kafsokalivia, în zona Kato Hairi, încercând să dăm de chilia pustnicului nevăzut cu care discutase părintele Iulian, l-am întrebat pe Octavian câteva lucruri despre el: când a ajuns pe Athos, ce-a făcut înainte, cu ce s-a ocupat. Nu s-a codit şi mi-a spus pe scurt viaţa lui: mama îl părăsise pe tatăl lui când era mic şi s-a recăsătorit cu altcineva, cu care a mai făcut 4 copii. Dar tatăl adoptiv nu l-a agreat de la început, iar el şi-a găsit refugiul în biserică. Stătea la slujbe mereu, iar temele şi le făcea în curtea bisericii. Când a terminat liceul a intrat novice la mânăstirea Cernica. Nu se considera vrednic să fie tuns în monahism şi timp îndelungat a slujit la bucătărie şi la treburile interne ale mânăstirii. Într-un târziu stareţul i-a spus să se pregătească pentru ritualul tunderii. Cu două zile înaintea evenimentului, după liturghie, o fată pe care o mai văzuse de câteva ori la slujbe, a venit să stea de vorbă cu el. I-a spus că l-a urmărit de multă vreme şi că vrea să se mărite cu el, că are casă, un servici bun şi nu vrea decât să stea lângă un om cu credinţă în Dumnezeu. L-a convins să renunţe să se călugărească şi să se însoare cu ea. La scurt timp după nuntă, ea a constatat că Octavian nu ştia să facă nimic în afara treburilor casnice – nu rezista prea mult la un servici, nu-i plăcea să lucreze cu calculatorul şi nu se adapta grupului ei de prieteni. Îi părăsea repede şi se ducea în biserică, iar acasă stătea ore în şir de vorbă cu sfinţii din icoane. Au apărut firesc certurile şi relaţia s-a răcit. Văzând că nu îl poate integra în lumea ei, l-a părăsit şi a plecat în Marea Britanie, iar el a venit la Athos. Nu s-a călugărit aşteptând mai întâi pronunţarea divorţului, dar vreme de şapte ani a slujit diverşi călugări şi pustnici fără nici un ban, fără vreo altă recompensă decât bucuria traiului alături de nişte sfinţi în viaţă. Îşi făcuse o colibă de trei metri pătraţi şi întreţinea o grădină din care hrănea şapte pustnici. Făcea în fiecare dimineaţă o oală mare de mâncare pe care o împărţea în nouă porţii egale: una pentru el, alta pentru călugărul lângă care stătea şi câte una pentru cei şapte pustnici. Îşi punea sufertaşele în rucsac şi începea urcuşul la chiliile lor. Le făcea curăţenie în colibe, le făcea diverse servicii, îi spăla când aveau nevoie de ajutor, le aducea diverse plante tămăduitoare când se îmbolnăveau şi stătea deseori cu ei de vorbă. Cel mai tânăr avea 73 ani, iar cel mai vârstnic împlinise 98 ani. Când unul murea, îl înmormânta lângă coliba lui şi îşi găsea alt pustnic de care să aibă grijă, în aşa fel încât avea mereu grijă de şapte sihaştri.

Mergeam agale pe potecă ascultându-l. Când am trecut de locul numit de el Perdiki o mireasmă plăcută s-a făcut simţită în jurul nostru. L-am întrebat de la ce vine mirosul.

– Sunt moaştele unui sfânt prin apropiere. A murit neîngropat şi trupul lui emană mirosul ăsta de mir.

– Hai să-l căutăm – i-am propus el.

– Pustnicii nu vor să fie deranjaţi în timpul vieţii şi vor să moară neştiuţi de nimeni. Poate-i bine să-l lăsăm aşa cum a vrut el – încerca Octavian să mă facă să renunţ la ideea mea.

– Dacă a trimis mirosul ăsta spre noi, poate că vrea să ne spună ceva – am insistat eu. Hai să-l găsim.

Am început să ne învârtim prin zonă, încercând să ne dăm seama de unde venea mirosul. Prietenul meu a găsit locul, în spatele unor tufe – era o intrare îngustă săpată într-o stâncă. În fundul ei, pe o scândură veche de lemn se afla întins trupul unui pustnic bătrân ce părea mort demult. Era îmbrăcat subţire, cu o rasă veche şi decolorată, semn că trecuse la Domnul în perioada verii. Pielea i se vedea neputrezită. Nu-mi plăcea să privesc prea mult trupul unui mort, aşa că mi-am aruncat privirea în lături. Lângă el era o icoană a Maicii Domnului cu candelă, iar pe o piatră ce servise probabil drept masă, era o Biblie veche, în limba greacă. M-am uitat la ea – fusese tipărită în 1839 de Mitropolia din Tessaloniki. Octavian a aprins candela şi a început să sărute picioarele şi mâinile pustnicului mort.

– Ajută-mă să-l îngropăm la intrarea în peşteră – mi-a zis el.

– Nu vrei mai bine să-l ducem la Prodromu? – l-am întrebat eu. Dacă nu i-a putrezit corpul de mai bine de 150 ani, poate e un sfânt ce merită să fie venerat. Îl luăm în România, căci bisericile noastre nu au prea multe moaşte sfinte.

În acel moment o voce s-a auzit venind din dreptul pustnicului:

– O viaţă întragă am fugit de lume ca să mă smeresc în locul ăsta şi tu vrei să mă faci cunoscut lumii? Îngroapă-mă şi nu mai spune nimănui de mine. Apoi ia caietul şi du-te.

Înspăimântat de vocea auzită am dat să fug, dar Octavian m-a reţinut. Am ieşit afară să săpăm o groapă, cu lopata şi săpăliga găsite în peşteră. Am săpat un timp îndelungat fără să vorbim. Noaptea se lăsase, iar mie mi se făcuse pielea ca de găină. Îmi spuneam că din cauza frigului sau a coioţilor care lătrau prin apropiere, dar ştiam înlăuntrul fiinţei mele că vocea auzită mi-a îngheţat sângele din vene. Era clar că nu era o nălucirea a minţii mele. Uitându-mă atent la Octavian, am văzut că săpa cu calm, cu umilinţă şi smerenie, dar nu cu teamă, aşa că m-am liniştit. Era probabil obişnuit să-i vorbească moaştele sfinţilor. Când l-am ridicat pe pustnic de pe scândură să-l punem în groapă, am rămas surprins să văd cât era de uşor – nu cântărea mai mult de 20 kilograme. Prietenul meu i-a făcut o slujbă lungă, apoi ne-am aşezat pe scândura lui să ne odihnim.

– Unde e caietul de care ne-a spus? – am întrebat într-un târziu. L-am găsit repede lângă un vas cu apă. Era scris în greacă şi nu înţelegeam nimic. Citeşte-mi ce scrie – l-am rugat ştiind că el cunoaşte bine limba.

– E greu descifrabil. Sunt profeţiile lui, din câte îmi dau seama. A fost un pustnic înainte-văzător. Scrie despre două războaie mari şi despre războiul final, despre lupta Satanei împotriva dreptei credinţe, despre slăbiciunea popoarelor din zonă. Îl citim mâine. Hai spre casă – mi-a spus el.

– Eu plec dimineaţă spre Vatopedu cu grupul de prieteni cu care am venit. Citeşte-l şi spune-mi despre ce scrie. Nu degeaba ne-a zis de caietul ăsta. Tradu-l şi trimite-mi-l şi mie prin poştă – l-am rugat.

Când a început să se ridice noaptea, am pornit înapoi la Prodromu. Am ajuns odată cu microbuzul care venise să ne ducă în nordul peninsulei. Prietenii erau neliniştiţi că nu am dormit în schit şi nu ştiau unde sunt. Mi se închideau ochii de somn, dar n-am dormit toată ziua gândindu-mă la cele întâmplate. Ca să încerc să înţeleg mai multe, am început să citesc cartea monahului grec Vlasie Aghioritul ”Pustnicii nevăzuţi ai Athosului”. Văzând că scrie ceva despre sihaştrii din România, am început să citesc direct despre ei. La pagina 150 mi-a atras atenţia profeţia pustnicului N. de pe muntele Giumalău, făcută în toamna anului 2001 fratelui I.: ”Peste două săptămâni o să fie un eveniment important într-o ţară îndepărtată. Ai să fii în Iaşi, să nu te sperii…[1] Roagă-te lui Dumnezeu să nu te prindă anul 2011 în oraş, pentru că va fi mare vărsare de sânge.” Mirat, fratele I. l-a întrebat pe un alt pustnic înainte-văzător dacă va fi ceva special în România în anul 2011: ”O să fie mare măcel în oraşe[2]. O să fie mai rău decât ţi-a spus părintele pustnic N. – i-a zis pustnicul Zosima care avea atunci 122 ani. Roagă-te să te păzească Dumnezeu, că este greu de scăpat de ce o să fie. Fratele I. a insistat să afle mai mult: Ce o să fie, revoltă, război sau cutremur? Zosima i-a răspuns: O să trăieşti şi o să vezi. Să te rogi lui Dumnezeu neîncetat.”

Dac-aş fi citit altă dată aceste profeţii ale pustnicilor din Neamţ, aş fi spus că sunt simple plăsmuiri ale imaginaţiei lor. Dar vocea schimnicului grec recent îngropat îmi răsuna puternic în minte şi mi-am dat seama că el profeţise cele două războaie mondiale cu multe zeci de ani înaintea producerii lor. Dacă ne-a zis de caiet probabil că a scris şi ceva care urmează să se întâmple. L-am sunat pe Octavian să-mi spună dacă a auzit ceva de profeţiile despre anul 2011. Mi-a spus că mulţi călugări şi pustnici vorbesc de răul care urmează să se întâmple în acest an în România, dar nici unul nu vrea să spună mai exact ce se va întâmpla. L-am rugat să înceapă curând traducerea caietului, căci suntem în anul cu pricina şi poate aflăm mai multe amănunte. M-a liniştit spunându-mi că se apucă de citit după slujba de seară. Dacă o să fie ceva interesant o să mă sune şi dacă vreau pot să înregistrez traducerea făcută la telefon.

În toate zilele cât am mers prin Athos la diverse mânăstiri şi chilii i-am întrebat pe călugării şi pustnicii întâlniţi dacă ştiu ceva despre profeţiile unora privind anul 2011 în România şi despre mult discutatul eveniment planetar din 2012. Unii se speriau numai la auzul întrebării, îşi făceau cruce şi plecau. Alţii îmi spuneau că sunt părinţi cu har pe munte care ştiu ce se va întâmpla, dar se tem să vorbească datorită duşmanilor nevăzuţi. Fratele Vasile de la Pantokrator mi-a explicat că diavolii nu pot citi gândurile, dar îşi pot da seama de ele după gesturile şi comportamentele oamenilor, aşa că părinţii cu harul înainte-vederii îşi ascund gândurile având un comportament ciudat, unii mimând chiar nebunia. Cei care ştiu ce va urma nu vorbesc despre aceste lucruri cu oricine şi oricând, alegându-i cu atenţie pe cei cărora le dezvăluie taina şi pregătind un timp îndelungat locul dezvăluirilor.

Întors în Bucureşti şi prinzându-mă în lucrurile cotidiene, întâmplările de pe Athos au început să se aşeze altfel în mintea mea. Profeţiile pustnicilor şi-au pierdut din importanţă, asociindu-le cu previziunile mincinoase ale guvernanţilor despre ieşirea din criză, cu profeţiile lui Vadim Tudor despre câştigarea alegerilor de către el sau cu sondajele falsificate ale socialiştilor. În schimb, descoperirea pustnicului mort mă făcea să mă cred un ales al sorţii. Auzindu-i pe unii că nu sunt vrednici să le vorbească sfinţii, începusem să cred despre mine că sunt cineva, că sfinţii au citit acolo în ceruri cărţile şi cercetările mele şi au hotărât să-mi vorbească pentru că sunt un mare om de ştiinţă şi mare scriitor. Egoul meu începuse să crească la cote neobişnuite, iar aerele de superioritate pe care mi le dădeam mă transformaseră într-un arogant şi tupeist obraznic. Vreme de o săptămână am trăit într-o stare de beatitudine din care nu au reuşit să mă scoată nici rudele şi cei apropiaţi.

Dar starea asta s-a spulberat brusc în noaptea de 1 spre 2 mai, când Octavian m-a sunat să-mi spună că în acea noapte a început prăpădul. Neînţelegând prea multe din textele schimnicului grec, căci erau scrise în parabole şi într-un limbaj neobişnuit şi atemporal, s-a dus duminică seara la mormântul lui. A început să-l roage să-i spună mai clar ce a vrut să zică în acele texte. Într-un târziu o voce asemănătoare cu cea care ne vorbise data trecută i-a spus că în acele momente are loc asasinarea celui mai mare terorist al lumii. Acest fapt va genera o cascadă de evenimente sângeroase pentru omenire, iar primele se vor produce în România, ţara în care trăiesc cei care au trădat ascunzătoarea lui.

– Prăpădul care urmează e de nedescris, prietene – mi-a spus Octavian la telefon. Vin imediat în România.

Am deschis televizorul şi am văzut transmisia în direct de la Washington prin care preşedintele SUA Barack Obama anunţa moartea lui Osama bin Laden. Era într-adevăr un eveniment important, dar încă nu-mi venea să cred că va avea consecinţe majore în România.

A doua zi Octavian a ajuns în ţară. M-am întâlnit cu el la primele ore ale dimineţii. Era beat mort şi mirosea a alcool de la depărtare. Arăta deplorabil. Îmi provoca o silă şi un dezgust mai mare decât îmi provoacă un beţiv oarecare, căci nu-mi puteam imagina că un om al bisericii poate decade atât de mult.

– Dacă nu m-aş fi îmbătat n-aş fi avut curajul să vin. Trebuie să încerc să opresc prăpădul, dar lasă-mă să dorm câteva ore.

L-am cazat la un hostel din apropiere, căci nu puteam să ţin în casa mea un beţiv atât de jalnic. Imaginea lui mi-a schimbat brusc părerile despre cei din muntele Athos. ”Cât de meschină e lumea aia – mă gândeam cu tristeţe – dacă oamenii ei ajung să se îmbete mai crunt decât cei de-aici. Au fugit de lume să se ocupe de cele sfinte, dar se dedau la acelaşi năravuri lumeşti, căzând mai jos din lipsă de antrenament.”

A doua zi m-am întâlnit cu el. Era treaz, spălat, dar înspăimântat.

– Discutând cu sfântul nostru necunoscut, am înţeles că există o mică şansă să opresc dezastrul care stă să vină peste ţară, dar că nu prea pot scăpa viu din această încercare. L-am întrebat ce să fac. ”Du-te – mi-a spus el – şi o să ajungi curând lângă mine, sau rămâi aici şi o să ajungi tot curând dincolo.” Aşa că am înţeles că trebuie să vin în ţară. M-am dus mai întâi la Vatopedu de unde am sustras brâul Maicii Domnului. Este cea mai importantă relicvă a creştinătăţii de pe Athos şi sper să mă apere în acţiunile pe care trebuie să le întreprind.

Şi-a dat jos cămaşa şi mi l-a arătat. Îl avea în jurul gâtului ca un fular. Era pentru prima oară când îl vedeam în întregime, nu în caseta în care era ţinut. Se vedea că este vechi şi că o bucată din el fusese ruptă demult. Octavian îşi lipea chipul de el cu mare respect.

– Nu sunt un hoţ, iar adevăraţii pustnici şi călugări ştiau că îl voi lua şi n-au făcut nimic să mă oprească. Tăcerea lor am luat-o ca o binecuvântare. Dacă se va întâmpla ceva cu mine, te rog să iei brâul şi să-l duci părintelui Daniel la Vatopedu.

– Ce se va întâmpla, mai exact, în România? – l-am întrebat curios.

– Vor fi detonate câteva bombe în marile oraşe. Asta va declanşa un haos de mari proporţii în toată ţara, iar autorităţile panicate vor trage în mulţimea dezlănţuită. Va fi un măcel cum n-au văzut românii până acum.

– Şi cum îl poţi opri tu?

– Îi ştiu pe terorişti. Sfântul nostru neştiut mi-a arătat chipurile lor. Sper să-i opresc pe toţi la timp. Stând de vorbă cu sfântul, l-am rugat să renunţe la orgolii şi să se lase deranjat, să-l scot din mormânt şi să-l iau cu mine. L-am dezgropat, l-am spălat şi l-am îmbrăcat în straie noi. E aşa de mic încât a încăput într-o cutie de contrabas. Şi l-am luat cu mine să-mi călăuzească paşii.

A deschis cutia contrabasului şi mi l-a arătat. Privindu-l acum, la lumina naturală, nu mi s-a mai părut ca o mumie stafidită, aşa cum văzusem la British Museum mumiile egiptene şi cum mi se păruse în prima seară când l-am văzut, ci ca un bătrân liniştit. Avea pielea caldă şi ţinea acum ochii deschişi, dând impresia că ne priveşte cu atenţie de dincolo. Emana un miros dumnezeiesc de plăcut, iar părul pieptănat şi hainele aranjate îi dădeau un aer de sanctitate. L-am sărutat cu smerenie şi l-am rugat în şoaptă:

– Sfinte, ai grijă de Octavian şi de noi toţi!

Privindu-l din depărtare cum căra cutia contrabasului de mâner, l-am comparat imediat cu Antonio Banderas din filmul Desperado, numai că unul ţinea în cutie arme şi altul ţinea un sfânt. Văzându-l însă cu câtă grijă şi umilinţă pornea la luptă cu duşmanii necunoscuţi, am avut imediat revelaţia că sfântul neştiut era el, Octavian. Nu era doar personajul pe care orice scriitor îl aşteaptă o viaţă pentru a scrie povestea poveştilor, ci omul care, cu slăbiciunile şi fricile lui omeneşti, pornea pe drumul propriei sale sacrificări şi beatificări.

4 mai 2011


[1] Este vorba despre atacul terorist din 11 septembrie 2001 asupra celor două blocuri turn gemene din New York care, după cum spunea preşedintele Bush, au schimbat soarta lumii (în mai rău pentru creştinii ortodocşi)

[2] Monahul Vlasie Aghioritul crede că e ”canonul românilor pentru cele peste 25 milioane de avorturi şi alte mari păcate. Criza economică, foamea, pierderea a sute de mii de locuri de muncă, neplata integrală a salariilor, a pensiilor, a medicamentelor compensate, pierderea a sute de mii de case si a multor maşini achiziţionate în leasing, fără a li se restitui banii plătiţi; patimile şi păcatele vor scoate milioane de români în stradă, având loc acest mare măcel în România.”

Fiecare la locul cuvenit: viitorii preoţi în campus şi romii săraci în ghetou

mai 15th, 2011

Potrivit procesului verbal publicat pe site-ul Primăriei Cluj-Napoca http://www.primariaclujnapoca.ro/consiliul-local/minutele-sedintelor-de-consiliu-local.html, la primul punct de pe ordinea de zi a şedinţei ordinare din 10 mai a Consiliului Local al Municipiului Cluj-Napoca s-a supus la vot „Proiectul de hotărâre privind darea în folosinţă gratuită Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului, a imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca pe strada Coastei fără număr, aflat în proprietatea Municipiului Cluj-Napoca”.

La şedinţa publică a participat şi ÎPS Andrei Andreicuţ, recent întronizatul mitropolit al Vadului, Feleacului şi Clujului. Prezenţa sa a fost anunţată oficial şi, la solicitarea primarului, i s-a dat cuvântul.

Înalt Preasfinţia Sa a susţinut „necesitatea aprobării proiectului pentru rezolvarea situaţiei unităţilor de învăţământ teologic şi a mulţumit anticipat pentru aprobarea lui”.

Întâlnirea între foştii şi viitorii locatari ai terenului de pe strada Coastei din Cluj

Întâlnirea între foştii şi viitorii locatari ai terenului de pe strada Coastei din Cluj

Proiectul a întrunit avizul favorabil al tuturor comisiilor, una dintre ele precizând cu un amendament că  e vorba de “constituirea unui complex bisericesc cu funcţiuni multiple”. Din acelaşi proces verbal aflăm că: „ Se solicită din sală intervenţia unui reprezentant al asociaţiei GLOC. Preşedintele de şedinţă anunţă că, în urma votului, domnii consilieri nu sunt de acord şi cer ca intervenţia să aibă loc la punctul „Diverse”. Se intervine, dar nu se înregistrează, deoarece nu se vorbeşte la microfon.”

Membrii Grupului de Lucru al Organizaţiilor Civice (GLOC) au ţinut să fie prezenţi la şedinţa publică a consiliului local şi să intervină la primul punct al ordinii de zi, întrucât îi reprezintă pe cei  270 de romi care au locuit în casele de pe strada Coastei, închiriate de la primărie (cu chiria plătită la zi) până în decembrie 2010. Atunci, în urma unei hotărâri a consiliului local, a avut loc o acţiune fulger prin care romii au fost “relocaţi”  în case modulare construite de primărie în afara oraşului, lângă groapa de gunoi, în zona Pata Rât.http://www.acum.tv/articol/22726/ În fiecare “modul” alcătuit din patru camere de câte 18 mp. şi o baie (cu două chiuvete şi două WC-uri fără perete despărţitor) trăiesc în medie 40 de persoane, adulţi şi copii. Făcând o socoteală simplă  aflăm că suprafaţa medie de locuit care revine unei persoane este sub 2 metri pătraţi, un spaţiu unde trebuie să doarmă, să mănânce, să-şi păstreze hainele, să spele,

Locuinţele modulare atribuite romilor "relocaţi"

Locuinţele modulare atribuite romilor "relocaţi"

să gătească, să se joace şi să-şi facă temele.  Adăugând că aceste case sunt amplasate într-o zonă izolată şi toxică, aflată la câţiva kilometri de oraş (unde lucrează majoritatea adulţilor lor şi învaţă copiii şcolari) nu cred că exagerez comparându-le cu un ghetou.

Între timp vechile case de pe strada Coastei au fost demolate, iar terenul de 4000 mp, situat într-o zonă centrală, a fost atribuit prin hotărârea de la punctul I al ordinii de zi a şedinţei consiliului local “în folosinţă gratuită Arhiepiscopiei Vadului Feleacului şi Clujului” cu amendamentul: “constituirea unui complex bisericesc cu funcţiunii multiple”.

Intervenţia reprezentantei GLOC – Enikő Magyari Vincze, profesor universitar la Facultatea de Studii Europene – neînregistrată în procesul verbal al şedinţei, dar surprinsă de microfoanele şi camerele de luat ale presei şi postată pe Internethttp://video.clon.ro/clon/scandal-in-consiliul-local-romii-au-protestat, viza informarea consilierilor locali cu privire la situaţia celor 270 de romi (din care 72 de copii) “relocaţi” lângă groapa de gunoi (consilierilor li s-au împărţit şi nişte mape conţinând datele concrete).  Organizaţia civilă cere găsirea unei soluţii de locuit acceptabilă pentru aceşti oameni, dat fiind că au fost chiriaşii primăriei care i-a evacuat în afara oraşului. Luarea de cuvânt a fost întreruptă după circa un minut, cu apostrofarea că “Nu Dvs. faceţi ordinea de zi a şedinţei de consiliu”.

Procesul verbal care omite intervenţia reprezentanţilor societăţii civile redă fidel continuarea discuţiei de la primul punct al ordinii de zi: “Dl. consilier Lăpuşan – mulţumeşte IPS Andrei Andreicuţ că este alături de consiliul local şi îl felicită pe primar pentru această invitaţie; arată că este de acord cu proiectul şi sugerează să se acorde şi un sprijin material pentru realizarea complexului în timp cât mai scurt. Se supune la vot amendamentul Comisiei II şi se obţine unanimitate. Se supune la vot proiectul, cu amendamentul votat şi se obţine unanimitate.”

Î.P.S Andrei Andreicuţ a părăsit sala de şedinţă fiind însoţit de primarul Clujului. Cei doi au răspuns la întrebările presei privind atribuirea terenului de pe strada Coastei şi „protestul” romilor evacuaţi de pe acel teren. Iată răspunsurile lor, înregistrate de ziarişti şi postate pe Internet.http://www.stiridecluj.ro/social/mitropolitul-andrei-despre-evacuarea-tiganilor-de-pe-strada-coastei-nu-era-locul-cel-mai-potrivit-pentru-ei-video

Primarul Sorin Apostu: „Cele două întâmplări de astăzi nu au practic o legătură una cu cealaltă. Evacuarea de pe strada Coastei s-a făcut datorită faptului că modul de trai al locuitorilor de pe strada Coastei a iscat extrem de multe controverse cu locuitorii din zonă, firmele din zonă şi tot ceea ce a însemnat oraşul. Ulterior au fost mutaţi într-o zonă din Pata Rât. Dacă în Pata Rât nu sunt condiţii corespunzătoare aşa cum ni s-a sesizat astăzi, vom studia şi dacă este de acord şi Consiliul Local vom găsi locaţii noi sau posibilităţi de extindere.”

Din cele spuse reiese că evacuarea romilor a fost un soi de pedeapsă colectivă pentru modul lor de trai, (dar nu avem cunoştinţă de vreo sancţiune contravenţională aplicată pentru tulburarea liniştii sau ordinii publice). Pe de altă parte, primarul pare să nu cunoască situaţia romilor relocaţi prin acţiunea de comando din decembrie, deşi toată presa scrisă şi electronică a vuit pe seama acestui subiect, s-au organizat proteste de stradă (reprezentanţii protestatarilor fiind primiţi de viceprimar), au avut loc dezbateri publice la facultatea de asistenţă socială, în cadrul unor organizaţii civile şi la Institutul pentru Studierea Problemelor Minorităţilor Naţionale, iar cu nici o lună în urmă, la Maratonul Internaţional, o echipă a alergat pentru această cauză.

În acelaşi timp romii „relocaţi” în casele modulare, despre care s-a dovedit că nu sunt locuinţe sociale, ci „de necesitate”, sunt îndemnaţi să depună dosare la primărie pentru atribuirea de locuinţe sociale. Un demers fără sorţi de izbândă, atâta vreme cât se menţin actualele criterii potrivit cărora pentru un copil se atribuie 1 punct, iar pentru „calificarea educaţională de doctor” 40 de puncte.

IPS Andrei, mitropolitul Vadului, Feleacului şi Clujului: „Suntem puşi în faţa unei situaţii pe care nici nu am cunoscut-o. Personal nu am avut de unde o cunoaşte pentru că sunt la Dvs. de puţină vreme. Adică nu biserica a luat măsura de a fi mutaţi în altă parte romii. Sigur că şi ei sunt cetăţeni ai acestui oraş şi acestei ţări şi nădăjduim că şi pentru ei se găseşte o soluţie, poate nici nu era locul cel mai potrivit şi cel mai rostuit pentru locuinţe acolo unde stăteau ei odinioară. Pe terenul pe care a avut bunăvoinţă domnul primar şi cu consiliul, să ni-l ofere, vom construi un complex bisericesc care va cuprinde Facultate de teologie cu toate secţiile ei: teologie pastorală, teologie – asistenţă socială, teologie-patrimoniu, iar pe lângă facultate vor fi şi alte vor fi şi alte dependinţe cu rol social: un cămin pentru studenţi, un cămin pentru studente, o cantină, o bibliotecă şi toate cele necesare unui complex modern pentru învăţământ.”

Acesta e purul adevăr. ÎPS Andrei Andreicuţ a fost întronizat mitropolit cu o lună şi jumătate în urmă (în 25 martie 2011). Iar faptul că ceilalţi slujitori ai bisericii nu l-au informat nu e de mirare, atâta timp cât  nici biserica ortodoxă şi nici vreo altă biserică din cele istorice sau neoprotestante existente la Cluj nu şi-a ridicat glasul protestând faţă de situaţia romilor relocaţi şi nici nu s-a implicat în găsirea unor soluţii deşi, după cum se observă şi din proiectul complexului teologic, asistenţa socială este un domeniu prioritar pentru biserică.

Aceste oi ale Domnului vor fi fiind prea negre sau prea slabe pentru a le aduna în turma păstorită de ei!

După cum s-a văzut din cele de mai sus, atât primăria cât şi biserica au idei clare privind locul cuvenit unora sau…altora. Şi le pun în aplicare.

PANAIT ISTRATI ȘI EVREII

mai 15th, 2011

Revista „Reţeaua Literară”, publicaţie literară şi culturală care apare în Internet în limba română, a publicat recent câteva articole ale istoricului literar doamna Maria Sava din Iaşi referitoare la scriitorul Panait Istrati şi opera acestuia. Citind articolele autoarei mi-am împrospătat cunoştinţele asupra acestui mare scriitor, care pare uitat pe nedrept. Am scris câteva ecouri la articolele doamnei Maria Sava, publicate în aceeaşi revistă, dar am simţit nevoia de a scrie şi un articol special pe o temă tratată de autoare extrem de puţin şi asupra căreia nu au mai apărut studii şi cercetări în ultimii 25 de ani: relaţiile lui Panait Istrati cu evreii în viaţa scriitorului  şi modul de percepere a imaginii evreului şi a colectivităţii evreieşti în scrierile sale.  Singurele lucrări apărute pe această temă sunt un articol de Simon Schafferman, intitulat „Evreii în viaţa şi opera lui Panait Istrati”, apărut în limba română în revista „Shevet Romania” din Tel-Aviv în anul 1977, precum şi cartea lui David Seidmann, „L’Existence juive dans l’oeuvre de Panait Istrati”, apărută la  editura Nizet din Paris în anul 1984, în limba franceză. Cartea are 120 pagini, dar o parte a ei include documente, bibliografie şi index de nume. Regretatul Simon Schafferman, care condusese un ziar la Brăila în perioada interbelică, îl cunoscuse personal pe scriitor. David Seidmann, originar din Bucovina, fusese un iubitor al operei lui Panait Istrati încă în timpul vieţii acestuia, ca elev de liceu. În prefaţa cărţii, el menţionează că, sub influenţa cercetătoarei Monique Jutrin-Klener de la Universitatea din Tel-Aviv a înţeles că Panait Istrati a fost un prieten al evreilor până la sfârşitul vieţii, indiferent de orientarea politică pe care o adoptase. David Seidmann a fost influenţat de articolul menţionat mai sus al lui Simon Schafferman – el însuşi menţionează acest lucru în carte – precum şi de cartea în limba idiş „Teg un necht mit Panait Istrati” (Zile şi nopţi cu Panait Istrati), scrisă de prietenul acestuia, ziaristul idiş (originar din România, stabilit în Statele Unite ale Americii) Isac Horowitz, apărută în anul 1940 la editura CYCO din New York. Isac Horowitz, venit în România în anul 1930 pentru o perioadă scurtă, în drum spre Orientul Îndepărtat, voia să-l intervieveze pe Panait Istrati, care era cunoscut cititorilor de limba idiş datorită traducerii cărţilor lui în această limbă. Invitat de Panait Istrati la Brăila, a locuit în casa acestuia şapte luni (în anii 1930-1931) şi au devenit cei mai buni prieteni. Prietenie care a continuat până la sfârşitul vieţii lui Panait Istrati şi în onoarea căreia şi-a publicat cartea. Am considerat potrivită această temă acum, deoarece la 16 aprilie a fost comemorarea a 76 de ani de la moartea scriitorului (1884-1935). Totuşi, fiind un subiect vast, am decis să mă rezum la câteva aspecte şi idei.

O amintire

În urmă cu un număr de ani, în anii 60 ai secolului trecut, mi se pare în 1963, filmul „Codin”, realizat de regizorul francez Henri Colpi după romanul cu acelaşi titlu de Panait Istrati, coproducţie franco-română, a fost premiat la festivalul cinematografic de la Cannes. Prilej de bucurie în România. Faptul a fost resimţit şi la liceul „Vasile Alecsandri” din Galaţi, unde subsemnatul eram elev. Şcoala a organizat o manifestare, în cadrul căreia câţiva elevi trebuia să vorbim despre acest film, despre romanul care fusese ecranizat şi despre autor. Bineînţeles, în limitele permise atunci de cenzura şi autocenzura comunistă. Mulţi dintre noi auzisem despre Panait Istrati pentru prima dată. Personal, a trebuit să vorbesc despre ecoul internaţional al filmului şi al premierii lui. După câteva zile am fost chemaţi într-o sală specială pentru a fi înregistraţi pe bandă de magnetofon. Trebuia să citim textele discursurilor. Eram emoţionaţi, unii dintre noi eram înregistraţi pentru prima oară în viaţă. Deodată, în timp ce un băiat îşi citea discursul, se auzi un strigăt de pe stradă: „Repar  butoaie! Repar butoaie!”. Un dogar îşi căuta de lucru. Am început să râdem. Bineînţeles, înregistrarea s-a întrerupt şi a fost reluată după aceea. Îmi aduc aminte că am spus profesoarei care conducea operaţiunile că putea să lase strigătul înregistrat, să nu-l şteargă, fiindcă…arăta culoarea locală, de la Comorovca. Profesoara a răspuns că nu se poate: s-ar putea ca înregistrările să ajungă undeva „mai sus” şi ce vor zice tovarăşii inspectori? „Ce aveţi la voi la şcoală, elevi sau dogari?”. Aşa că „strigătura” a fost ştearsă. M-am întrebat acum ce ar fi spus Panait Istrati dacă ar fi auzit. Cred că ar fi zâmbit…

Panait Istrati omul şi scriitorul

Cine a fost Panait Istrati? Prefer să răspund cu titlul unei cărţi de Monique Jutrin-Klener: un ciulin desrădăcinat, scriitor francez, povestitor român („Panait Istrati, un chardon deracine, ecrivain francais, conteur roumain”, 1970). Sau, cu titlul  unui studiu de Sanda Stolojan, apărut în 1980 :”Panait Istrati, un dissident avant l’heure”. Sau, aşa cum afirma biograful său francez  Edouard Raydon în anul 1968, un „vagabond de genie”. Sau, aşa cum afirma criticul Alexandru Oprea în 1973, „un chevallier errant”. Sau, aşa cum afirmase criticul literar H. Sanielevici în anii 30, „cel mai bun prozator pe care l-a dat până acum România”. Panait Istrati a fost un om de suflet, un om al idealurilor, un om care nu a aparţinut niciodată nimănui. Născut la Brăila în anul 1884, fiu natural al unui contrabandist grec din Kefalonia şi al unei femei românce săracă, părăsit de tatăl său, a suferit greutăţile vieţii de mic copil. S-a format ca autodidact. A îmbrăţişat meserii diferite, printre care zugrav (de aceea, un personaj principal al lui este Adrian Zograffi, respectiv zugravul). A fost activ în mişcarea socialistă încă din tinereţe. Debutul în gazetărie l-a făcut la revista „România Muncitoare”. Era pacifist în gândire. În anul 1906 a plecat în Egipt, aflându-se o perioadă de timp în oraşul Alexandria, în mijlocul evreilor români emigraţi în această ţară din cauza sărăciei şi presiunilor antievreieşti la care fuseseră supuşi. A fost prezent şi în alte locuri din Orientul Mijlociu, printre care oraşul Beirut din Liban  şi portul Jaffo din Palestina, în anul 1907. Revenit la Brăila s-a căsătorit cu tânăra socialistă evreică Janeta Maltus (1916), de care însă s-a despărţit plecând în Franţa şi de care a divorţat oficial în 1921. Era puţin după ce viaţa îi fusese salvată în urma încercării de sinucidere de la 3 ianuarie 1921 la Nice, în Franţa. Ulterior şi-a câştigat existenţa ca fotograf, a devenit prieten cu Romain Rolland, care l-a remarcat şi a afirmat că este „un Gorki balcanic”, a început să scrie literatură beletristică în limba franceză, dar pe teme româneşti, devenind unul dintre scriitorii de succes ai timpului său. Printre scrierile sale se remarcă „Ciulinii Bărăganului”, „Kira Kiralina”, „Moş Anghel”, „Adrian Zograffi”, „Isac împletitorul de sârmă”,  „Familia Perlmutter” (scrisă în colaborare cu  Josue Jehouda) şi altele. Scrierile sale au fost traduse în 27 de limbi. În anul 1927, invitat să viziteze URSS la cea de a zecea aniversare a revoluţiei din octombrie 1917, a fost entuziasmat. Credea că a fost realizată o societate ideală. Dar a fost o iluzie. Ulterior, în 1928, el constată nedreptăţile din noua societate sovietică, părăseşte URSS şi publică renumitul pamflet „Vers l’autre flamme” (1929). Considerat trădător de către stânga intelectuală franceză şi agent al Siguranţei în România, Panait Istrati se retrage la Brăila, apoi la Bucureşti, unde locuieşte împreună cu soţia sa Marga. Se apropie, poate din decepţie, de curentul de dreapta „Cruciada Românismului”, condus de Mihai Stelescu, dar îi cere acestuia să renunţe la antisemitism. În acest cadru se împrieteneşte cu scriitorul Alexandru Talex, care ulterior va edita scrierile lui în România. Scrie jurnalul „Cum am devenit scriitor” (Comme je suis devenu ecrivain), publicat ulterior de Alexandru Talex , în 1981. Moare la Bucureşti, bolnav de tuberculoză, la vârsta de 50 de ani.

Prietenii evrei ai lui Panait Istrati

Panait Istrati a cunoscut evreii şi s-a împrietenit cu unii dintre ei încă din adolescenţă, la Brăila. Spre deosebire de unii intelectuali români naţionalişti, Panait Istrati făcea deosebirea între evreii bogaţi, din clasa exploatatoare – şi evreii săraci, proletari şi lumpenproletari. El se solidariza cu ultimii, aşa cum se solidarizase cu toţi năpăstuiţii soartei. Era recunoscător evreilor pentru faptul că il ajutaseră în diferite situaţii grele. Odată, chiar i-a reproşat mamei sale – în glumă – că regretă că l-a făcut cu un grec şi nu cu un evreu. Evreul nu ar fi părăsit-o şi nu şi-ar fi părăsit copiii, datorită moralei evreieşti înalte.

Unul dintre primele lui contacte cu evreii a avut loc la Brăila. Un medic evreu din Brăila îl angajase ca zugrav, pentru a-i zugrăvi casa. Medicul nu-l cunoştea, dar vorbind cu el şi-a dat seama că acest „zugrav” este de fapt un intelectual de clasă. Au început să facă schimb de cărţi, au devenit prieteni. Ulterior, la Alexandria, unde lucra de asemenea ca zugrav, Panait Istrati s-a împrietenit cu „Musa”, respectiv Moritz Feldman, evreu din Focşani care lucra de asemenea ca zugrav, precum şi cu Herman Binder, cârciumar originar din Galaţi, care se străduia să păstreze o atmosferă românească în cârciuma lui. Ulterior, Panait Istrati l-a descris pe „Musa” în nuvela cu acelaşi titlu, publicată mai târziu în revista „Viaţa Românească”. Herman Binder l-a ajutat pe Ştefan Gheorghiu, prietenul lui Panait Istrati, militant socialist, la cererea lui Panait Istrati. Era la a doua vizită a lui Panait Istrati în Egipt, în anul 1912. Mai târziu, în articolul „Trecut şi viitor”, publicat într-o culegere în anul 1925, Panait Istrati scria: „Eu scrâşnesc din dinţi şi scrâşnetul mult prigonitului popor evreu. În ţară sau în afară de ţară, eu am trăit cu acest popor, căruia omenirea îi datoreşte o parte din progresul ei, eu i-am cunoscut mila şi am avut deseori prilejul să-i apreciez bunătatea. Dacă n-ar exista pentru mine decât singur exemplul bătrânului Herman Binder, crâşmarul de la Alexandria, care se ruina (care s-a şi ruinat) ca să ţie grătar românesc cu fleici şi cu mititei, cu ţuică şi cu vin românesc, cu jurnale româneşti, cu portretele româneşti ale majestăţilor lor, şi mai ales crâşmă cu povestiri gălăţene şi cu amintiri care aduceau lacrimi în ochii atât ai povestitorului <<jidan>> cât şi în ai ascultătorului român neaoş, dacă n-ar exista în mintea mea decât bunul, inimosul, umanul Herman Binder, ca singurul evreu persecutat, bătut, ruinat de huliganismul naţional român, încă mi-aş lega soarta mea personală de soarta poporului evreu, încă aş face din lupta lui pentru dreptate , lupta mea personală, lupta tuturor persecutaţilor de pe pământ” (Citat dupa articolul menţionat mai sus, de Simon Schafferman). Mai târziu, în anul 1929, Panait Istrati a vrut să călătorească în Egipt şi în Palestina încă o dată. Unul dintre scopurile lui era să-l reîntâlnească pe Herman Binder, cu care coresponda: Panait Istrati ţinea mult la prietenie, la prietenia adevărată. Dar autorităţile britanice i-au refuzat viza de intrare. Până în prezent, motivul nu este clar.

Un prieten bun al lui Panait Istrati a fost Josue Jehouda, scriitor evreu de limba franceză din Geneva. Panait Istrati l-a cunoscut atunci când era internat la sanatoriul de la Sylvana-sur-Lausanne în luna ianuarie 1919. Josue Jehouda era soldat şi ziarist şi l-a sfătuit să citească scrierile lui Romain Rolland şi să ia legătura cu el. Ulterior, Panait Istrati l-a reîntânit pe Josue Jehouda în anul 1926, când Istrati devenise deja celebru. Cei doi prieteni au scris împreună romanul „Familia Perlmutter”, dar se pare ca autorul de facto este Istrati, Jehouda recitind manuscrisul şi introducând unele mici porţiuni în chestiuni rituale evreieşti. Mai târziu, în anul 1947, Josue Jehouda a devenit preşedinte al comunităţii evreieşti din Geneva.

Alţi prieteni evrei ai lui Panait Istrati au fost: ziaristul Iacob Rosenthal (fostul director al ziarelor „Adevărul” şi „Dimineaţa”);  compozitorul Stan Golestan; Joseph Heissler din Strasbourg; fostul revoluţionar din Leningrad, devenit victimă a regimului stalinist Alexandru Russakov; ginerele acestuia, Victor Serge, autorul celui de al doilea volum din trilogia pamflet „Vers l’autre flamme”. În anul 1929, atunci când Panait Istrati pregătea o vizită în Egipt şi Palestina, Panait Istrati a avut o conversaţie interesantă cu Itzhak Ben-Aharon, unul dintre liderii partidului muncii din Palestina (ulterior, secretarul general al Confederaţiei Generale a Muncii – Histadrut). Ben-Aharon era originar din România şi probabil ca această conversaţie a avut loc în România. Itzhak Ben-Aharon a publicat această convorbire în revista ebraică „Ketuvym” din Tel-Aviv la 13 februarie 1930. Panait Istrati se interesa de situaţia tinerilor evrei aşezaţi în Palestina ca agricultori.

Bineînţeles, prietenul cel mai bun al lui Panait Istrati a fost Isac Horowitz (1893-1961). Horowitz era născut la Popricani (judeţul Iaşi) şi plecase din România în America la vârsta de 16 ani, devenind ziarist şi scriitor idiş.  Prietenia dintre cei doi scriitori a fost trainică. În privinţa cărţii „Teg un necht mit Panait Istrati”, ea a fost tradusă în limba română de către scriitorul Solomon Cris-Cristian din Iaşi, iar traducerea urma să fie publicată cu prefaţa scriitorului Mihail Sadoveanu, de asemenea prieten al lui Panait Istrati. Aceasta este afirmaţia regretatului Simon Schafferman, care adaugă însă că nu numai că această traducere nu a fost publicată, dar se părea (în anul 1977) că manuscrisul a fost pierdut. Dacă manuscrisul va fi regăsit, ar trebui publicat: este o carte document. În caz că manuscrisul nu va putea fi găsit, cartea ar trebui să fie tradusă din nou în limba română şi publicată. În cartea lui David Seidmann, sunt publicate în anexă, în traducere franceză, câteva scrisori ale lui Panait Istrati către Isac Horowitz, care se reîntorsese în America. Scrisorile datează din anii 1931-1933 şi le este anexată o scrisoare a lui Marga Istrati, datată 28 mai 1935, în care ea povesteşte despre ultimele luni de viaţă şi decesul soţului ei.

Personaje şi teme evreieşti în opera lui Panait Istrati

Panait Istrati a afirmat că evreii nu pot fi excluşi din proza românească. Ei reprezintă o parte a cadrului românesc (îmi aminteşte de afirmaţia „eu am fost cândva aici” a unui cercetător contemporan al istoriei evreilor din România). Din acest motiv, scriitorii antisemiţi care evitau (în timpul vieţii lui Panait Istrati) să menţioneze personaje evreieşti, nu făceau decât să falsifice realitatea cu scop naţionalist şi politic, a afirmat Panait Istrati. El însuşi a prezentat – sau cel puţin a introdus – personaje evreieşti în multe dintre scrierile sale. Romanul (de fapt câteva povestiri reunite sub formă de roman) „Familia Perlmutter” este opera centrală în acest sens. Tema este practic exclusiv evreiască, referitoare la evreii din România. Criticii au afirmat că acţiunea se petrece înaintea primului război mondial, dar nu este exclus ca ea să se fi petrecut şi după primul război mondial. Se pare că Istrati a fost influenţat de personaje reale. Este vorba despre o familie evreiască săracă, în cadrul căreia fiii unui croitor (Avrum, poate sub influenţa lui Avraham din Biblia Ebraică, părintele poporului evreu şi al monteismului) îşi caută drumul, fiecare pe calea lui. Fiecare dintre ei reprezintă purtătorul unei idei, al unui curent contemporan de atunci , al unei căi de rezolvare a problemei evreieştii. Fiul cel mare, Iosif,  pleacă în America şi se converteşte la protestantism (poate aluzie la Iosif ajuns în Egipt, deşi acesta rămâne evreu). Alt fiu, Haim (sensul onomastic al numelui: viaţă) devine ziarist, încearcă să-şi ascundă originea (face totul pentru a trăi!) şi ajunge să fie de partea antisemiţilor.  Alt fiu, Şimon („Schimke”) visează să devină medic, se înscrie la universitate, dar este alungat de către antisemiţi şi pleacă în Egipt, unde devine translator. Mezinul familiei, Isac (poate aluzie la Isac, fiul lui Avraham) face serviciul militar, este trimis împreună cu unitatea lui să reprime o demonstraţie socialistă la care  participa tatăl logodnicei sale.El nu aşteaptă să termine armata, ci dezertează şi se refugiază în Egipt, unde se afla logodnica lui. Fiica, Esther, fire non-conformistă, îşi părăseşte soţul şi fetiţa (care este crescută de bunici), pleacă în lume şi, în cele din urmă, ajunge într-o aşezare evreiască din Palestina. Oare aluzie la „haluţim”, tineri evrei care îşi părăsiseră familiile şi respingeau conformismul pentru a costrui o societate evreiască nouă în Palestina, sau o derută?

Am menţionat mai sus alte câteva titluri de scrieri ale lui Panait Istrati. Personaje evreieşti – din România şi din ţările Orientului Mijlociu – apar în toate aceste scrieri.  Este vorba de evrei pe care Panait Istrati i-a cunoscut personal şi îi prezintă în cadrul lor real. Un studiu academic asupra acestor personaje, comparativ cu modul în care sunt prezentaţi evreii la alţi scriitori, români şi evrei, precum şi din alte ţări, ar fi important de realizat..

Este interesant să menţionăm că Panait Istrati s-a opus cu dârzenie ideii de „numerus clausus” sau „numerus valachicus” în universităţile româneşti, pe care politicieni români – printre care Alexandru Vaida-Voevod voiau să-l introducă, în anii 1933-1935. La începutul anului 1935, în revista „Cruciada Românismului” (observăm, o revistă de dreapta), Panait Istrati a publicat un articol polemic în acest sens. El vorbeşte despre „numerus politicianus” şi „numerus demagogicus”. Atacul împotriva lui Vaida-Voevod şi a altor antisemiţi este dur. Este şi o dovadă că Panait Istrati, deşi şi-a schimbat anumite orientări politice, a păstrat ceva neschimbat: atitudine favorabilă evreilor şi de respingere totală a antisemitismului.

tarzan şi vraful de cărți – poem de Ioan Dragoș

mai 15th, 2011

Ioan Dragoș, născut la Lucăceşti, Maramureş,(13 septembrie 1955).

Poet, prozator, eseist.

Membru al Asociaţiei Scriitorilor din Baia Mare.

/

„jogging înainte de culcare

lapte cald cu miere

exerciţii de respiraţie o pastilă cinci pastile

o sticlă de vin vraful de cărţi

o limpezime a minţii

rar dovedită în timpul zilei

dacă citeşti îţi intră în tine viaţa altora

esenţa lumii e simplă

dar cum să ajungi la ea

în film tarzan este mereu proaspăt bărbierit

poezia creşte din întrebare în întrebare

gunter grass numără până la doi

adam şi eva

noua creştere economică se traduce printr-o sporire

a deficitelor

îmi încrunt sprâncenele ca să arăt

cât de mult mă şochează situaţia

având în vedere unde lucrez

şi condiţiile în care trebuie să mă descurc

exerciţii de respiraţie vraful de cărţi

avem locuri alături

şi trupurile noastre sunt străbătute de aceeaşi jubilaţie

de a absorbi această muzică

numărăm până la doi

adam şi eva

exact ca o notă de plată

poezia creşte din întrebare în întrebare

o limpezime a minţii

imaginaţie capabilă să dubleze realul

esenţa lumii e simplă”

/

Ioan Dragoș

THE RACE FOR THE „ȚESTOASA”

mai 15th, 2011

Here at Avram Iancu School, there are many things to celebrate.  Kids who really have great motivation, teachers with wonderful ideas, and projects that build on the future of this small, but big-hearted city.  One of these projects, named “Collect, Select and Recycle”, started on March 15th and will continue until June ending with an awards ceremony at the local Primaria which sponsored the event on June 3rd, during children’s week and town pride days here in Campia Turzii.

Today I went out to take photos of the students from grade 7, led by their teacher, Mrs. Ioana Rusu, who together are actively pursuing their ecological quest each day along with their young colleagues by collecting paper, bottles, cans, plastic, wood, metal and other various and sundry items which can go into the recycle bins and not into the rivers or other places they don’t belong.  Yes, there’s lots of competition, too, as the prizes for the hauls range from 300-500 RON (Over 175 USD) quite a good sum for young class members to do as they will with (this class talked of buying a turtle for their biology room).

Each week they will bring the trash outside to be weighed in, and in the end, it’ll be a boon for all regardless of who nets the cash.  After seeing how they all worked together and how each of their teachers inspired them to be good citizens for their community, well, I do believe that whichever classes win the prizes after the 11 weeks of clean-up and sorting are up, the real prize will be that they will understand a bit better about the problems we face with litter and waste and will have gained valuable skills in team-building and cooperation, a volunteering spirit and a sense of duty toward their own environment.

Shamelessly, still, this one-time college biology major is rooting for one lucky turtle to take up residence here with us…the race is on!

Despre terorism în România

mai 15th, 2011

Opţiunea pentru o stilistică televizuală ce se pliază pe foamea de spectaculos şi emoţional a oamenilor e o consecinţă a felului în care este înţeles proiectul de comunicare al fiecărui post de televiziune: pentru că are de îndeplinit o „misiune pragmatică”, economică, atunci are nevoie de audienţă ridicată, ceea ce înseamnă atragerea de publicitate, deci atragerea de capital. Audienţa cu orice preţ ignoră „misiunea formativă” şi implicit „misiunea de-formativă” a mesajului transmis prin programele de televiziune. „Să spună adevărul” şi „să placă” telespectatorilor, sunt cele două imperative ale producătorilor de televiziune. Gradul de transparenţă în modul de enunţare televizuală a unui „fapt” devenit ştire nu se reflectă în mod direct în gradul de adeziune a publicului faţă de respectiva viziune.

Considerăm însă că, dincolo de condiţiile de receptare, mai întâi acţionează „mediile” care opacizează succesiv faptul devenit ştire, adică discurs televizual, şi care reflectă gradul de „interpretare” a realităţii de către un emiţător, instanţă pluriformă: producător, editor, reporter. Transparenţa e deja „tulburată” fie şi numai de faptul că pentru anumite subiecte este ales un anume reporter şi nu altul pentru a transmite în direct, „de la faţa locului”, în timpul jurnalului de ştiri, deşi, de multe ori, corpul propriu-zis al ştirii este redactat de alt coleg. De exemplu, Cătălin Radu Tănase, reporter ProTv, a fost de multe ori „folosit” ca agent de performare a unei retorici a proximităţii spaţio-temporale, în cazul ştirilor „scandaloase”, conflictuale sau al celor care informează despre calamităţi: tonul spăimos, fluxul verbal torenţial, avalanşa redundantă a discursului amplifică orice ştire prezentată de reporter, făcând-o mai „fierbinte” decât este. E adevărat că retorica discursului său, care nu e neapărat una căutată ci, poate doar spontană, îl reprezintă ca personalitate, dar alegerea sa ca reporter al directului pentru acest gen de ştiri e o „mediere” deliberată.

Contractul de veridicitate poate fi analizat şi din perspectivă deontologică. Atâta vreme cât orice mediere implică un unghi de refracţie, a te păstra în interiorul imperativului „să spui adevărul” înseamnă, în ultimă instanţă, a nu trişa niciodată firescul evenimentului, al clipei devenită subiect de comunicare. Relativizarea se impune şi aici dacă definirea noţiunii firesc e nuanţată diferit de autoimpusele norme deontologice, variabile de la o ţară la alta.

Mediatizarea atentatelor de la New York, de la Madrid, a celor de la Londra etc. oferă adevărate studii de caz. Dreptul victimelor la demnitate şi la decenţă în durere impune de multe ori atenuarea atrocităţilor în imagini, fie ele fotografii de presă sau ilustraţie televizuală. Firescul evenimentului n-ar trebui să poată ocoli imaginile şocante, trupurile sfârtecate de explozia criminală. Şi totuşi…articolul jurnalistei franceze Veronique Brocard, intitulat L’Horreur a la une, sintetiza:

« Une photo, quatre utilisations. Les uns (comme El Pais) ont choisi de la montrer en couleurs, comme pour ériger, a travers la violence de ces corps ensanglantés, une mémoire immédiate de l’horreur. D’autres (Le Monde, The Independent) l’ont publiée en noir et blanc, la rendant ainsi plus supportable. Les troisièmes (Times, Daily Mail) ont préfère, tout en gardant la couleur, masquer le morceau de corps déchiqueté visible au premier plan, en le remplaçant par le gravier du ballast. « Ce détail macabre n’ajoutait rien à la photo », ont expliqué  en substance les rédacteurs en chef, assumant ce trucage. Paris-Match, enfin, a passé l’image recadrée en couverture et plein cadre en pages intérieures, mais en se servant du titre comme cache.

C’est dire, une fois encore, que la question de la représentation des victimes d’un attentat est complexe. Montrer tout, un peu, pas du tout ? Chacun y va de ses convictions, de son devoir d’information, de son rapport à la violence et de celui supposé de ses lecteurs. „Il n’y a pas de règles définitives, assure Dan Torres, chef du service photo de Libération, qui a choisi de mettre en première page une autre photo, celle d’un jeune homme ruisselant de sang, mais en vie. On a voulu dire « voila la guerre », lui donner un visage. » Ce visage-symbole, comme tous les autres, aurions nous pu le voir si la bombe avait explosé en France ? Depuis le 15 juin 2000, toutes les victimes d’attentats reconnaissables sur une photo- qu’elles soient françaises ou espagnoles – peuvent, chez nous, porter plainte au nom du droit à leur dignité, et interdire toute publication. Comment alors aurions-nous montré la barbarie ? »

Reflectarea televizuală în România a atrocităţilor atentatelor a oferit dovada unei insensibilităţi faţă de posibilitatea atingerii demnităţii umane. Cu scopul „nobil” de a sluji interesul telespectatorului, Antena 1 a intrat în direct, în cadrul Observatorului de la ora 22.00, cu reporterul aflat la Peretu, localitate de unde aproximativ 200 de cetăţeni erau plecaţi în Spania la lucru. Din mijlocul oamenilor, reporterul Antenei 1 a relatat în direct despre starea psihică a familiilor, accentuând fără discernământ atmosfera de spaimă şi îngrijorare a oamenilor. Tonul angoasat, apocaliptic, repetiţiile din sfera semantică a „neliniştii” nu oglindeau doar realitatea, ci o amplificau, isteric. După relatarea reporterului, reportajul difuzat din studio n-a făcut decât să ilustreze cu secvenţe de imagini necomentate durerea paroxistică a unor mame, surori, soţii care aflaseră despre cei dragi că sunt printre victime. Reacţiile au fost filmate cu insistenţă şi în detaliu. Indecenţa voaieristă a camerei de filmat poate fi răspunzătoare şi de amplificarea realităţii, a reacţiilor, dar cert, se face vinovată de atingere a demnităţii umane, care înseamnă şi dreptul la intimitate în durere. Numai că durerea la televizor e întotdeauna spectaculoasă, generând o atracţie misterioasă prin apropierea de pragul paroxistic al emoţiilor, creator de sublim. În aceeaşi emisiune, Observatorul de la ora 22.00, s-a transmis prin telefon, în direct, de la Madrid, ultimele informaţii cu privire la atacul terorist, vorbind despre „bucăţile de cadavre” care se zăreau printre resturile unui vagon explodat. Dacă diferenţa între „cadavre” şi „victime” nu are pentru jurnalist nicio relevanţă, atunci reporterul nu mai este om, ci o maşinărie de presă. Ne-am referit intentionat la cazuri mai vechi pentru a nu da nastere la reactii polemice ori comentarii partizane, pentru ca nu avem in vedere doar modalitatea prezenta in care se relateaza, ci pe aceea cu care audienta romaneasca a fost, din pacate, obisnuita de mai bine de doua decenii.

Întrebarea pe care o ridicăm este următoarea: de ce o imagine este/poate fi considerată şocantă (şi, în consecinţă, prin reguli deontologice interioare, jurnalistul îşi asumă fie evitarea, fie modificarea ei), iar tonul reporterului, apocaliptic, angoasat ar fi mai puţin şocant? Linia punctată care separă tele-viziunea de tele-vizuină porneşte de la modul de practicare a acestei meserii care transformă informaţia într-o afacere: o poţi face cu conştientizarea unor valori umane, deontologice, care ţin seama şi de implicitul comerţ cu spiritul, cu modul de a fi al omului în relaţie cu sine, cu celălalt, cu lumea. Chiar orice poate deveni subiect televizual?

O săptămână în Singapore şi Malaysia. Impresii de călătorie (III)

mai 15th, 2011

Din Singapore şi până în Langkawi, o mică insulă malaysiană la graniţa dintre Malaysia şi Tailanda, înconjurată de Marea Andaman, zbor cu un avion al companiei Air Asia. Un zbor low cost în condiţii excelente, într-un avion confortabil şi spaţios. În timpul călătoriei, verific rutele de zbor ale companiei. Anul viitor, când va veni vremea unei noi tentative de a descoperi Asia, voi evita cu siguranţă Air India, dar voi călători bucuros cu Air Asia. Chiar şi aici e uşor observabilă distanţa între Asia şi India. Deşi ambele companii sunt „air”, cu una dintre ele, cea indiană, nu aş mai merge nici măcar la sol, de la un terminal la altul, presupunând că acest lucru ar fi posibil.

Confortabilul avion low cost al companiei Air Asia

Confortabilul avion low cost al companiei Air Asia

Ajung în Malaysia pe la ora prânzului. Căldura din această ţară nu e atât de greu de suportat ca cea din Singapore. Deşi cred că temperaturile nu sunt cu mult diferite, umiditatea face diferenţa. Langkawi are un aeroport mic, destul de cochet şi extrem de funcţional. Formalităţile decurg eficient şi relativ repede. În Langkawi am senzaţia pe care mi s-a spus că o încerci adesea în Finlanda. Pare că toate locurile de muncă ce implică legătura directă cu publicul sunt ocupate de femei. Malaysia este un stat islamic moderat, monarhie constituţională. Purtând tradiţionala burka, femeile funcţionari la aeroport sau vânzătoare în multele magazine ce se întind în dreapta şi în stânga străzii principale din Langkawi îşi fac treaba cu profesionalism. Pentru privitorul nefamiliarizat cu tradiţiile unui stat islamic, peisajul poate fi, totuşi, considerat exotic. Nu găsesc aici agresivitatea comercianţilor din ChinaTown sau pe cea din cartierul indian din Singapore.

Strada in Langkawi

Strada in Langkawi

Hotelul e un fel de pensiune. Recepţia arată debusolant. În spatele unor hârtii aranjate alandala pe un birou nu foarte curat, un tânăr mă convinge că două zile pe insulă nu sunt suficiente. Îmi dă exemplul nu ştiu cărui turist care a venit acolo pentru o săptămână şi a rămas câteva luni. Exemplul nu are cum să mă influenţeze în vreun fel din cel puţin două motive. 1. Îmi aduce aminte de Hans Castorp, personajul lui Tomas Mann din Muntele vrăjit, cel care, plecat să-şi viziteze un văr la sanatoriu, sfârşeşte prin a rămâne acolo ani de zile. 2. Cred că intuiesc tipologia turistului care, călătorind în jurul lumii, nu are niciun fel de plan şi rămâne într-un loc care îi place pe termen nedeterminat. Nu mă încadrez profilului.

Pentru a ajunge în cameră, trebuie să fac vreo câţiva paşi pe o mică alee acoperită de liane. În stânga şi în dreapta aleii se află camerele. În faţă se găseşte o mică bucătărie unde turiştii sunt liberi să meargă pentru a-şi pregăti o gustare frugală: ouă, pâine, ceva legume… Nu aveam să folosesc bucătăria pentru că în scurt timp aveam să descopăr un loc unde se poate mânca bine şi relativ ieftin. Camera e curată, micuţă şi zugrăvită într-un verde destul de ostentativ.

Hotelul-pensiune din Langkawi

Hotelul-pensiune din Langkawi

La cinci minute de mers pe jos, plaja… Dacă cineva m-ar pune să aşez într-o anumită ordine ierarhică, să zicem, cele două plaje, cea din Sentosa şi cea de aici, din Langkawi, nu ştiu exact pentru care aş opta. Apa e curată şi caldă, plaja, nu foarte extinsă, are un nisip fin iar palmierii asigură umbra necesară în orele când soarele arde îngrozitor de tare. O terasă amplasată chiar pe plajă, cu muzică în surdină, completează peisajul. Mâncarea, excelentă. Pentru mine cel puţin… Pot alege din meniu mâncare mediteraneană, faţă de care cred că am dezvoltat o dependenţă după atâta vreme de stat în India. O bucătărie familiară, fără amestecuri exotice între dulce şi sărat, fără mirodenii cu gusturi şi mirosuri imposibil de definit pentru unul ca mine (un neofit european, adică!), fără sosuri extravagante care sunt servite odată cu friptura, dar pe care am tentaţia să le pun pe pâine cu puţin unt la micul dejun şi să le mănânc cu o cană de ceai în faţă. E, totuşi, straniu că mâncarea (nu cea românească, pentru că nu sunt convins că există aşa ceva!) îmi lipseşte cel mai mult în Asia!

Marea Andaman

Marea Andaman

Terasa-restaurant

Terasa-restaurant

După zile întregi de bătut la pas Singapore şi Sentosa, e de înţeles că aleg să nu mă mişc de pe plajă decât seara, pentru a vizita o parte din insulă. Mănânc într-un restaurant recomandat de Lonely Planet, însă cu totul întâmplător. Locul arată decent, are câteva mese în aer liber şi un meniu ce pare apetisant. După două sticle mici de Perrier (apă, nu şampanie!) băute pe nerăsuflate, lumea se vede altfel. În legătură cu apa, ar fi de notat, ca o constantă, că atât în India cât şi în Singapore şi Malaysia, nu pot găsi apă minerală carbogazoasă. În magazine şi în cele mai multe dintre restaurante, prin apă minerală se înţelege exclusiv apă plată. E doar un aspect exotic, altfel nu mă pot plânge. Am, oricum, senzaţia că la temperaturi de peste 40 de grade Celsius, apa plată rece e o opţiune mult mai confortabilă.

Cu excepţia plajei, insula pare lipsită de atracţii. Seamănă cu o mică staţiune românească. Mă refer, desigur, doar la partea ei, să zicem, comercială. Magazine cu suveniruri unul lângă celălalt, câteva hoteluri şi restaurante, toate înşiruite de-a lungul unei singure străzi principale.

Până undeva pe la miezul nopţii, aşezat pe şezlong, la umbra unui castan enorm, stau pe plajă, la câţiva metri de valurile Mării Andaman. Se apropie o furtună. Terasa oricum se va închide în jurul orei douăsprezece. În cele câteva ore, totuşi, cu briza mării suflând relativ puternic, reuşesc oarecum să scap de plăcuta oboseală (plăcută, dar totuşi oboseală!) din ultimele zile. Vacanţa a ajuns la jumătate. Cumva, am senzaţia că am văzut şi am înţeles enorm de multe lucruri într-un interval de timp subiectiv care a depăşit cu mult ca durată timpul obiectiv… Mă aşteptam la asta.

Pentru mine există două moduri de a-ţi petrece o vacanţă. Mai mult sau mai puţin într-un singur loc, un soi de centru în jurul căruia te învârţi, dar la care revii periodic, de regulă un hotel lângă o plajă sau, dacă se poate, de ce nu, un all inclusive şi vacanţa în care baţi oraşele la pas, încerci metrourile sau alte mijloacele de transport în comun, nu dormi mai mult de 2-3 zile în acelaşi loc etc. Dacă în primul caz îţi reîncarci bateriile stabilindu-ţi o rutină reconfortantă (piscină, plajă, o carte bună etc) în cel de-al doilea caz marele avantaj e că niciodată nu ştii către ce pleci. Vei întâlni întotdeauna locuri noi, vei dormi în mereu alte hoteluri, vei trăi experienţe multiple într-un timp scurt. E, desigur, obositor şi câteodată derutant, dar merită să alternezi cele două tipuri de a-ţi petrece vacanţa. Căci, în definitiv a călători nu se reduce la a asigura un confort relativ minţii şi trupului (şi asta e important!), ci şi a le hrăni cu experienţe din alte spaţii pentru ca în felul acesta provincialismul inevitabil, intoleranţele de tot felul să dispară în spatele înţelegerii că vieţuieşti într-o lume extrem de complexă şi complicată, în care devine din ce în ce mai greu să defineşti cu exactitate centrul şi periferia.

A doua zi către seară, mă îmbarc într-un avion al companiei Air Asia cu destinaţia Kuala Lumpur. E, de altfel, destinaţia finală a acestei călătorii. După relaxarea în peisajul calm (de lume atemporală) al insulei Langkawi, e timpul pentru explorarea unei jungle urbane.

Noaptea Muzeelor din Bucureşti – Eşantion în două vorbe

mai 15th, 2011

14 mai 2011 a fost Noaptea europeană a muzeelor, organizată de Reţeaua Naţională a Muzeelor din România.

Pe harta muzeală a capitalei au strălucit în această noapte 25 de stele, comori ale patrimoniului cultural naţional şi european, oferind iubitorilor de artă, istorie şi civilizaţie o şansă în plus de a-şi redescoperi şi îmbogăţi afinităţile sufleteşti şi intelectuale. În această seară Bucureştiul s-a apropiat de pulsul unei capitale europene. L-am perceput ca pe un oraş dornic să revină la viaţă, de a-şi recăpăta personalitatea frântă în crâmpeie de mozaicuri împrăştiate într-o debusolantă uitare şi degradare.

În preajma orei 19.00 o mare mulţime  se îngrămădise deja în faţa Palatului Regal fremătând de nerăbdare în faţa porţilor .

Tineri,vârstnici şi părinţi cu copiii de mână sau în cârcă. Aşezaţi pe iarbă sau ţinând companie statuilor mirate şi ele de brusca şi familiara apropiere…

Nu am avut timp decât să optez instantaneu pentru una dintre cele două galerii de artă, puhoiul de oameni luând la asalt cele două intrări aflate diametral opus. Aşteptându-mi rândul la intrarea în Galeria Naţională a Muzeului Naţional de Artă al României mi-am dat seama …cât mi-au lipsit  chipurile picurate din vârful penelurilor şi dialogul tăcut, din priviri, cu acestea.

Pe biletul de intrare scrie : “ Uneori arta nu costă nimic “….O invitaţie de a coborî din mansarda strâmtă a cotidianului şi de a deveni solidari cu muzeul care-şi “neglijează” în această noapte somnul de frumuseţe pentru a ne redeştepta pofta de viaţă şi a ne pune faţă în faţă cu noi înşine, cei înstrăinaţi şi uneori atât de goi…

La Muzeul Naţional de Istorie a României pe uşile larg deschise se scurge o mare de oameni către “ Historia viva- Columna lui Traian” şi Tezaurul Istoric prezentând  “ Coroana Regilor României “…

Exponatul lunii mai,  Coroana de oţel a Regilor României a fost confecţionată din oţelul provenind de la unul din tunurile turceşti capturate la Plevna, fiind purtată de Regele Carol I la ceremonia de încoronare din 10 mai 1881.

Un ghid oferă informaţii pe care le aud trunchiat.  Din fericire voi găsi la ieşire un mic catalog “ Tezaurul“ în valoare de 35 Ron.

Lângă mine zăresc o doamnă care-şi notează într-un carnet numele tuturor exponatelor. Copii ţinuţi ferm de mână de părinţi şi-au risipit somnul de pe pleoape în faţa vitrinelor în care se derulează peste un secol de istorie şi rafinament al Casei Regale a României.

Imaginea îmi aminteşte de un comentariu al Principesei Ileana a României din cartea Alteţei Sale Regale “ Trăiesc din nou “: “ Am spus că o prinţesă îşi petrece puţin din timpul ei purtând o diademă. Totuşi, chiar dacă nu poate fi văzută în nici una din fotografiile mele, şi deşi nimeni nu era conştient de acest lucru atunci, eu purtam totuşi o diademă !”

Seara a fost una reuşită. Probabil că mulţi au gustat  şi din concertele în aer liber lăsându-se prinşi în mrejele cafenelelor de pe Lipscani. S-a remarcat iniţiativa originală de a cuprinde în acest circuit Cimitirul Bellu, dorindu-se în viitor transformarea unei părţi a acestuia în Muzeul Bellu, după modelul francez Pere Lachaise…

Mi-am notat entuziasmată muzeele pe care intenţionez să le revăd împreună cu fiica mea. Cât mai curând.  O boare de optimism pentru singurătatea unora şi neştiinţa altora….

Într-o singură bătaie de inimi

mai 15th, 2011

În fiecare an, la începutul lunii mai, prin intermediul “Fundației pentru inimă și accidente vascular cerebrale” – Heart and Stroke Foundation în Toronto se desfășoară campania de colectare a fondurilor bănești alocate cercetării în domeniu.

Fundația – o federaţie formată din 10 fundații provinciale – sărbătoreşte 50 de ani de activitate orientată spre îmbunătățirea sănătății cardiovasculare a canadienilor. Sute de mii de cetățeni fac o diferenţă în fiecare an prin strângerea de fonduri bănești, punând la dispoziția fundației timp și donații, care, la rândul lor, vor fi returnate înzecit canadienilor pe diverse căi.

Bicicleta cu 30 de locuri

Una din modalitățile eficiente de colectare a fondurilor bănești o constituie Heart & Stroke Big Bike Ride – eveniment anual, bazat pe spiritul colectiv, conceput pentru organizaţii, companii şi grupuri de oameni dornici să întindă o mână de ajutor. Echipe formate din 29 de cicliști entuziaşti (plus un șofer angajat al fundaţiei), pedalează pe o bicicletă uriașă, timp de 20 de minute, prin cartier, în vederea susținerii cercetării în domeniul bolilor de inimă și accidentelor vascular cerebrale.

Există doar șapte asemenea biciclete, fiind transportate dintr-o provincie în alta, atrăgând și implicând canadienii din întreaga ţară. Anul trecut peste 50000 de cicliști, în peste 200 de comunităţi, au contribuit la colectarea a peste 7 milioane dolari pentru cercetare! Aceasta ajută la obținerea de rezultate deosebite, care pot schimba viața, nu numai a pacienților cu boli de inimă și vasculare, dar în cele din urmă, a tuturor canadienilor.

Echipa noastră

În compania unde lucrez, Robbie, căpitanul echipei noastre, un suflet mare, devotat acțiunilor umanitare, ne inspiră an de an, încurajându-ne să colectam fonduri în vederea participării la plimbarea pe bicicleta cu 30 de locuri. E ușor să asamblezi o echipă de 29 de membri, când fiecare are o poveste a lui. Nu există persoană care să nu știe pe cineva în familie, prieteni, cunoscuți, care au fost afectați mai repede sau mai târziu de boli de inimă sau accidente vasculare.Nu trebuie să fii un biciclist campion ca să poți participa la această acțiune. E suficientă dorința de a întinde o mână de ajutor celor care au nevoie de ea. Să nu uităm că bolile de inimă constituie principala cauză a decesului canadienilor în prezent.

Heart & Stroke Big Bike Ride a fost și anul acesta o experiență de neuitat, o aventură alături de prieteni și colegi, excelent exemplu de muncă în echipă. Toți sunt veseli, pedalând energetic; oamenii pe stradă se opresc din graba lor, fotografiază, șoferii claxonează, este o atmosferă generală de optimism, bicicleta se mișcă în ritmurile muzicii antrenante.

Cu puțin efort am făcut o diferență în societate, generozitatea fiind cheia succesului. Și totul….într-o singură bătaie de inimi.

“Vârsta obiectelor” sau ce a mai rămas dintr-o viaţă

mai 15th, 2011

După succesul spectacolului-lectură “Moses Stories”, realizat cu zece rezidenţi ai Căminului “Amalia şi dr. Moses Rosen” din Bucureşti şi prezentat de trei ori, ultima dată la Teatrul Evreiesc de Stat,  TangaProject, un grup de tineri inimoşi, actori, regizori şi studenţi, a  pregătit un alt proiect de istorie personalizată a celor de vârsta a patra, denumit “Vârsta obiectelor”.. Menirea lui – să descătuşeze activitatea lor creatoare, prin intermediul amintirilor.

De această dată, madeleine-a, faimoasa prăjitură a lui Proust, a fost câte un obiect pe care autorii textelor şi le-au păstrat de-alungul timpului, voit sau nevoit iar poveştile au fost ţesute în jurul lor,- triste sau vesele, sentimentale sau dramatice. Fiind vorba, în multe cazuri, de membrii unei generaţii care a trecut prin momente grele– război, legi rasiale, antisemitism, rude sau prieteni care au murit în lagăre – la Auschwitz sau Transnistria, au fost duşi la muncă obligatorie –  amintirile au fost dureroase, deşi s-a încercat o distanţare faţă de subiect. Inelul Dragostei al Judithei Ardeleanu este ilustrativ în acest sens. Confecţionat din sârmă , a fost purtat de o tânără la Auschwitz (mama ei vitregă) şi transformat în inel de aur având acelaşi model, de viitorul soţ. Ceasul lui Pompiliu Stoian, deşi primit ca recompensă pentru bacalaureatul luat cu succces, a evocat de asemenea un moment trist, efectele legilor rasiale – în afară de el, nici un elev evreu nu a reusit să treacă examenul. Pentru alţii, obiectele alese marchează prietenii de o viaţă-statueta Budha a Evei Lendvay Szemler, familia parţial uitată- albumul de fotografii al lui Marius Armaşu (revine mereu expresia – nu mai ştiu cine e, nu-l recunosc), boala – bastonul  Berthei Liebovich, “cel de-al treilea picior”, cum o numeşte ea, fără de care nu se poate deplasa dar pe  care de multe ori nu-l găseşte deoarece nu vede.

Instantaneu din spectacol

Instantaneu din spectacol

Dar sunt şi amintiri frumoase – verigheta Virginiei Mihăiescu legată de prima dragoste şi de o familie iubitoare , săculeţul brodat al surorii, păstrat de Medi Dinu sau iepuraşul Margaretei Eschkenazy , de la bunica ei,  iepuraş care a însoţit-o în peregrinările din România în Uzbeghistan, Bucureşti şi apoi la cămin, unul dintre puţinele lucruri pe care le-a mai găsit după ce a fost scoasă din casă şi a dormit nopţi întregi pe stradă.

Strădania pe care tinerii din grupul tangaProject o depun cu vârstnicii este extraordinară şi chiar dacă lista este lungă, am să-i amintesc: Paul Dunca, Alice Monica Marinescu, Mihaela Michailov, Katia Pascariu şi David Schwartz. Aşa cum am amintit şi când am relatat despre “Moses Stories” , ei au reuşit să ofere rezidenţilor căminului un scop pentru care merită să se scoale dimineaţa, să se îmbrace, să se întâlnească, între ei şi cu tinerii, să-şi rescrie textele până când ajung la o formă perfectă, chiar să nu doarmă noaptea cu gândul la spectacol. Nu mai aşteaptă la Arlechin moartea, ca  rezidenţii- actori din piesa „Aşteptând la Arlechin”. Au de ce să trăiască, au  o preocupare creatoare, zilele lor nu mai sunt lungi şi goale. Şi totuşi…Mie aceste obiecte mi-au trezit gânduri mai amare. O viaţă de om se sfârşeşte într-un cămin de bătrâni şi tot ce s-a putut salva au fost câteva obiecte…

“Un mereu tînăr calpuzan de idei”

mai 15th, 2011

Este important cu cine te însoţeşti, pentru a le transmite celorlalţi cine eşti. Liviu Bordaş, om tînăr, afirmat prin migăloase studii de orientalistică, denotînd răbdătoare stagii printre rafturile bibliotecii, ţine cu tot dinadinsul să ne semnaleze cine este el inclusiv în planul discursului civic, al valorilor publice. Şi-atunci se însoţeşte cu figura lui Nae Ionescu, pe care se simte dator să-l scoată din şanţul vremii, prin recenta sa broşură cu nume rebarbativ: Apaşul metafizic şi paznicii filozofiei (Buc., Ed. Humanitas, 2010).

dr. Laszlo Alexandru publicist si polemist

dr. Laszlo Alexandru publicist si polemist

E lucru ştiut că diversele etape istorice îşi au figurile tutelare, personalităţi culturale care îşi pun amprenta asupra epocii. Lăsîndu-se influenţate de ea, o pilotează pe poteca sinuoasă a “spiritului vremii”. Nae Ionescu ar fi putut fi un asemenea punct de reper în frămîntata perioadă interbelică, pentru anii care au pregătit ascensiunea totalitarismelor. Fără o doctrină politică fermă, el s-a mişcat pe roza vînturilor în planul vieţii publice: duşman constant al liberalilor; aliat de circumstanţă al ţărăniştilor, iar apoi adversar al lor. Partizan al întronării lui Carol al II-lea, şi apoi marginalizat de acesta. Admirator frenetic al extremismului legionar, ale cărui valori otrăvite le-a răsădit în sufletele multora dintre discipolii săi. Adept al autohtonismului autosuficient şi inamic al democraţiilor occidentale tolerante. Susţinător al hitlerismului, al fascismului şi – în ultimii săi ani – al antisemitismului, în numele prevalenţei colectivităţii asupra indivizilor şi a majorităţii asupra minorităţilor. Apologet al valorilor ortodoxiste orientale şi contestatar al celor catolice, central-europene.

La acest şirag de perle s-a adăugat şi diamantul coroanei. Filosoful cu operă orală, magistrul care-şi îndoctrina politic învăţăceii – cu valorile extremei – de la catedră s-a revelat într-o prea strînsă cochetărie cu meditaţiile filosofice ale altora, care apucaseră deja, vai, Doamne, să le scrie şi să le publice. Tot mai mulţi specialişti, de-a lungul deceniilor, au început să rostească, în legătură cu Nae Ionescu, detestabilul cuvînt “plagiat”. Asupra acestui ultim detaliu al colţului năframei îşi aţinteşte privirile Liviu Bordaş, străduindu-se să-l lumineze în broşura sa. Fost-a sau ba Nae Ionescu un plagiator? Bordaş zice că nu. Pesemne că, în fascicule succesive, ne va oferi justificări şi pentru celelalte aspecte delicate. Fost-a sau ba Nae Ionescu un hitlerist (şi şi-a construit cumva averea inclusiv din puşculiţa serviciilor secrete germane)? Fost-a sau ba Nae Ionescu un militant legionar? Cine ştie ce miracole mai aflăm de la Bordaş, în alte şi alte cărticele purtînd eticheta curăţătoriei “Nufărul”.

În tot cazul, majoritatea valorilor pentru care s-a zbătut Nae Ionescu în interbelic (admiţînd că le-am putea sintetiza, totuşi, într-un singur fascicul determinant) şi-au demonstrat pînă azi efectele nocive, chiar letale. Şi au căzut în desuetudine. Ce rost mai are, atunci, recuperarea promotorului lor? Cui foloseşte repunerea în lumină a sofismelor năiste? Ce poteci buruienoase ne mai poate lumina acest personaj, în ziua de azi, aflată preponderent sub semnul democraţiei, al pluralismului, al toleranţei, al valorilor occidentale?

Răspunsurile lui Liviu Bordaş în această direcţie sînt doar subsidiare, autorul insistînd să aşeze o cărămidă pioasă la monumentul Profesorului. Care ar face parte dintre cei “mai curajoşi sau mai talentaţi în practica filozofării” (p. 6), dintre “cei care fac filozofie pentru că nu pot altfel” (p. 7). El are de luptat cu “paznicii filozofiei”, cu “şmecherii”, “proştii” şi “profitorii”, cu “filozofii care învaţă tot ce s-a spus despre diferite probleme în alte părţi; ei nu atacă o chestiune de fond, ci informează asupra a ceea ce s-a realizat aiurea; nu vorbesc niciodată de, ci totdeauna despre; un fel de meseriaşi” (p. 6). Astfel pusă problema, este limpede că junele detectiv îşi închipuie lumea în alb şi negru, cu eroul aspiraţiilor sale proiectat sub diadema spirituală, în opoziţie faţă de pegra mediocrităţii. Tot restul argumentaţiei lui nu va avea alt rost decît să justifice o asemenea construcţie caraghioasă.

Documentaristul înţelege totuşi să-şi facă datoria în mod conştiincios. Aflăm de la el că o serie întreagă de intelectuali, de cele mai diverse calibre şi orientări politice, l-au privit pe profesorul bucureştean cu circumspecţie. Nichifor Crainic îl acuza că e “puţin plagiator”, întrucît ar fi preluat în articolele sale de gazetă teorii din Mein Kampf al lui Adolf Hitler (p. 10). G. Călinescu, pe partea sa, notează că la Nae Ionescu “noţiunile de viaţă, trăire, experienţă, structură ar veni de la Dilthey, neliniştea, tragismul vieţii, iraţionalismul de la Kierkegaard, Heidegger şi Şestov, ideea de destin de la Spengler şi Keyserling, raţionalismul mistic de la Massis, preocuparea pentru filozofia religiei de la Dilthey şi neotomism, ortodoxismul de la Berdiaev, altoit însă cu catolicismul lui Massis şi cu idei din gnosticism şi origenism. În fine, metoda gîndirii în libertate şi în mijlocul discipolilor s-ar datora lui Keyserling” (p. 11). Cum comentează Bordaş al nostru această zdrobitoare listă de influenţe, pe care G. Călinescu o punea în spinarea lui Nae Ionescu spre a-i sublinia lipsa de inovaţie? “Într-o amplă recenzie, el [G. Călinescu] îi recunoaşte Profesorului meritul de a fi un intelectual bine informat” [sic! – p. 11]. Stupefiantă răstălmăcire! Lista autorilor “ciupiţi” de ideile lor ar veni doar să îngroaşe erudiţia “ciupitorului”, care e glorificat suplimentar şi prin majuscula reverenţei supuse. Please don’t insult my intelligence.

Recuperatorul de la Humanitas are de luptat, în realitate, împotriva unui întreg curent de opinie. Se pictează pe sine însuşi în postura celui care duce apa la mare cu o găleată găurită. “Alegaţiile asupra lipsei sale de originalitate [a lui Nae Ionescu] erau însă mai vechi. Începînd ca reacţie a profesorilor colegi la criticile ironice cu care îi gratifica, precum şi la popularitatea sa crescîndă printre studenţi şi tineri intelectuali, ele s-au transformat repede într-o muniţie mereu reîncărcată de neprietenii săi. Încetul cu încetul, au crescut la dimensiunile unui folclor universitar şi gazetăresc care i-i punea în cîrcă pe aproape toţi gînditorii mai interesanţi ai vremii” (p. 12).

Nicolae Bagdasar notează că Nae Ionescu şi-a pescuit ideile unui curs de logică din Karl Marbe, Die Gleichförmigkeit in der Welt (p. 12), şi argumentele unei conferinţe – din Oswald Spengler (p. 14). Dimitrie Gusti remarcă influenţa lui Rudolf Otto, Das Heilige, în cursul de filosofia religiei (p. 13). C. Rădulescu-Motru observă gîndurile lui Clemens Baeumker, conducătorul de doctorat al lui Nae Ionescu, vîrîte în cursul de istoria logicii (p. 13). “Un fost student” (?) recunoaşte în cursurile magistrului judecăţile exprimate deja de Ludwig Klages (p. 13-14). A.P. Samson îi atribuie ipotezele lui Arthur Liebert (p. 14). “Tudor Vianu îi contestă orice originalitate, considerîndu-l un reprezentant al lui Spengler şi al «încă vreo cîţiva nemţi actuali», pe care i-ar fi folosit fără să-i numească” (p. 15). Mihail Sebastian constată că întreg cursul lui Nae Ionescu despre logica colectivelor e preluat după Spengler, Jahre der Entscheidung (p. 15). Nicolae Iorga îi neagă originalitatea concepţiilor din publicistică (p. 15).

După cum se vede, printre acuzatorii lui Nae Ionescu se numără specialişti reputaţi, dintre care unii au susţinut pe umerii lor catedre universitare cu pondere şi nu şi-ar fi periclitat statura profesională de dragul unor presupuneri frivole. Ipoteza invidiei lor mărunte, împotriva “succesului de public” al competitorului Nae – pe care Liviu Bordaş o lansează pe nerăsuflate –, este de natură să şubrezească, în plan etic, credibilitatea broşurii polemice aflate acum în discuţie. Căci aruncă suspiciuni tocmai asupra obiectivităţii de apreciere a vorbitorului.

Trebuie adăugat că nici felul în care Nae Ionescu a înţeles să se apere împotriva imputaţiilor de plagiat, de haiducie pe domeniile ştiinţifice stăpînite de alţii, nu a fost în măsură să disipe bănuielile. În loc să le comunice, cu transparenţă, studenţilor listele bibliografice care îi ghidau cursul şi din care aceştia ar fi urmat să-şi pregătească examenele, magistrul nu doar că le-a trecut sub tăcere, dar a interzis de-a dreptul consemnarea prelegerilor sale (p. 18)! O exigenţă didactică cel puţin stranie.

Iar cînd venea vorba despre importanţa clarităţii în activitatea ştiinţifică, a originalităţii ideatice, a recunoaşterii priorităţii cronologice şi a proprietăţii altcuiva asupra universului conceptual prezentat, opinia maestrului era perplexantă: “Pentru un om care gîndeşte personal, nu există plagiat sau influenţă. O idee pe care am găsit-o eu e a mea şi e originală, chiar dacă ar fi gîndit-o şi scris-o trei sute de inşi înaintea mea” (p. 129). Dacă un profesor de filosofie le va preda mîine, de la catedră, învăţăceilor extaziaţi că nu există conceptul de asasinat, fiindcă oamenii sînt oricum muritori, aşa că mai devreme sau mai tîrziu tot la cimitir ajungem – argumentaţia lui trăznită poate fi întîmpinată cu zîmbetele aferente. Dar dacă acelaşi personaj va trece la uciderea oamenilor pe stradă, în numele paradoxelor ieftine, va sfîrşi desigur la puşcărie, pentru a i se reaminti strînsa legătură dintre lumea cuvîntului şi lumea faptei. De mirare doar că, după aproape un secol, apare un explorator fără busolă, care se apucă să elogieze şarmul focurilor de revolver trase la întîmplare, în numele înţelepciunii filosofice.

O adevărată teorie a conspiraţiei construieşte Liviu Bordaş, pe marginea dezvăluirii, în perioada interbelică, de către Zevedei Barbu, a plagiatului lui Nae Ionescu din Evelyn Underhill. Pe scurt, lucrurile ar fi stat astfel. Exista o antipatie reciprocă între Lucian Blaga şi Nae Ionescu, datorită firii lor atît de diferite. Tînărul universitar Grigore Popa a prezentat cîteva recenzii călduroase despre cursurile năiste, de publicat în revista Saeculum, condusă de Blaga. Poetul le-a acceptat pe primele două, cu anumită neplăcere, dar a respins-o deja pe a treia, pesemne pentru a nu-şi deturna publicaţia spre cultul unei personalităţi îndoielnice. Acest al treilea text encomios la adresa lui Nae Ionescu, refuzat de Saeculum, a apărut totuşi într-un periodic rival, Revista teologică. “Pentru a-l pedepsi pe vechiul admirator trecut în tabăra adversă, Blaga loveşte în Nae Ionescu” (p. 27) şi îi oferă lui Zevedei Barbu ediţia germană a cărţii lui Underhill, comandîndu-i un comentariu distructiv la adresa profesorului bucureştean.

Iată aşadar, doamnelor şi domnilor, de ce a plagiat Nae Ionescu din Evelyn Underhill! Pentru că – dacă am sta să-l ascultăm pe Bordaş – a făcut Blaga o criză de gelozie ştiinţifică împotriva unui asistent “dezertor” şi i-a poruncit altui asistent “obedient” să-l denigreze pe rivalul său din Capitală. Sîntem în plin roman de capă şi spadă, unde similitudinea dintre textele lui Underhill şi cele ale lui Nae Ionescu, la nivelul conceptelor şi uneori al expresiei, nu mai contează cîtuşi de puţin. Importantă e deturnarea atenţiei cititorilor de la esenţa faptelor, către poveştile romanţate şi sentimentale despre lumea spirituală interbelică.

În realitate, opinia lui Lucian Blaga despre Nae Ionescu era acolo, sub ochii lui Bordaş, ar fi fost doar suficient să ţină seama de ea: “Unii existenţialişti îţi declară cu grave jurăminte că sunt gata să moară pentru «adevărul» lor (care niciodată nu e al lor, căci e plagiat) pentru ca să-i vezi servind într-o singură zi alte cîteva adevăruri opuse între ele, contra onorar fireşte, dar cu aceeaşi retorică frazeologie de apologeţi trăind întru absolut” (p. 25). Dispreţul sec, tăios, al poetului răzbate cu limpezime. Or firea umană nu pizmuieşte ceea ce dispreţuieşte. E vorba, aici, despre două sentimente incompatibile. Tot astfel Lucian Blaga, în desconsiderarea pe care o exprima, nu avea cum să-l invidieze pe Nae Ionescu. Înscenarea fantezistă a lui Liviu Bordaş se sparge ca un balon de săpun.

Imaginea lui Nae Ionescu nu s-a simţit prea bine nici în posteritate. Lucreţiu Pătrăşcanu reia, într-o conferinţă al cărei text îl şi publică, dezvăluirile lui Zevedei Barbu pe tema plagiatului comis de filosof (p. 31). Alt adversar contondent se dovedeşte Mircea Florian (p. 31-32). În perioada comunistă, acuzaţia privind lipsa de originalitate a lui Nae Ionescu s-a generalizat. Liviu Bordaş trece în revistă, cu viteză ameţitoare, un şir întreg de autori din sectorul politico-filosofic care l-au comentat fără mănuşi: Leonte Răutu (îl considera unul dintre “plagiatorii cei mai sîrguincioşi ai filozofilor reacţionari germani, precursori ai nazismului”, p. 35), Al. Posescu (îi imputa “concepţii specifice hitlerismului”, p. 36), N. Bolboaşă, Anton Dumitriu, N. Tertulian, Gheorghe Vlăduţescu ş.a. (p. 37-38).

Cercetătorii literari au fost la fel de aspri cu el. Nicolae Balotă respingea un “patchwork de idei ce nu-i aparţineau” lui Nae (p. 38). Ovid S. Crohmălniceanu, în sinteza sa, a pus pe seama profesorului bucureştean “numeroase pagini copiate după lucrări străine” (p. 39). Aspectul a fost consemnat şi în detaliata biografie a lui Mircea Eliade, redactată de Mac Linscott Ricketts (p. 39). Un explorator încăpăţînat s-a dovedit Alexandru George care, din lecţia introductivă la Funcţiunea epistemologică a iubirii, a identificat – doar în primele două pagini – zece fragmente suspecte şi le-a pus pe două coloane cu Liebe und Erkenntnis, de Max Scheler. Concluzia lui Alexandru George era elocventă: “Dovada e făcută, sper, cu prisosinţă: Nae Ionescu a avut pe masă textul lui Scheler cînd îşi redacta lecţia de deschidere; a extras din el nu numai schema prelegerii, o serie întreagă de idei fundamentale, dar şi fraze ad litteram” (vezi vol. Întîlniri, C.R., 1997, p. 94). Demonstraţia impecabilă a eseistului a stîrnit, la vremea sa, destulă vîlvă în mediile literare şi ar fi meritat mai multă atenţie din partea hagiografului de ultimă oră al lui Nae Ionescu. Aşa încît, pînă la dezvăluirile Martei Petreu, legate de plagiatorul Nae Ionescu, mai era un munte întreg de urcat pentru Liviu Bordaş.

Sînt amuzante strategiile balcanice la care tînărul orientalist recurge pentru a distorsiona percepţia cititorilor. Veneraţia sa cucernică se răsfrînge peste imaginea lui Nae, gratulat cu majuscula reverenţei: Profesorul (vezi p. 11, p. 46 şi multe alte pagini). Teoria conspiraţiei – din care tocmai am gustat un eşantion – este pusă la treabă. Lansarea de ipoteze tendenţioase şi fabricarea de subînţelesuri veninoase, pe seama inamicilor plagiatorului, reprezintă monedă curentă. (Adversarii din interbelic – şi vorbim despre Nicolae Iorga, Lucian Blaga, G. Călinescu, Tudor Vianu, C. Rădulescu-Motru sau Dimitrie Gusti, tot atîtea personalităţi proeminente, de multe ori incompatibile între ele – ar fi fost împinşi doar de… invidia faţă de Nae Ionescu! Oponenţii din postbelic – fie că se numesc Anton Dumitriu, Ovid S. Crohmălniceanu, Nicolae Balotă, Nicolae Manolescu sau Alexandru George, tot atîtea personaje culturale semnificative, aparţinînd unor grupuri de interese distincte – s-ar fi agitat politic, sub constrîngerea comunismului!)

E de tot nostimă viclenia lui Liviu Bordaş, atunci cînd îşi prezintă informaţia. Contestatarii lui Nae Ionescu, deşi fiind în număr consistent şi avînd o grăitoare pondere de prestigiu, sînt înşiraţi în pagină la repezeală, pe centimetru pătrat, din obligaţie bibliografică. Argumentele lor nu sînt combătute prin contraargumente mature. În schimb le este contrapusă, în repetate rînduri, opinia elogioasă a unui oarecare Vasile Băncilă, citat pe spaţii ample cu nişte însemnări personale din anii ‘40, aflate pînă azi, vai Doamne, “în curs de apariţie”. De la debutantul H.-R. Patapievici încoace, care cita cu multă seriozitate din propriile sale maculatoare de adolescent, inedite, dispuse ba în sertarul din stînga sus, ba în cel din dreapta jos al mesei de scris, n-am mai pomenit o asemenea mascaradă spumoasă a ceremonialului ştiinţific.

Atunci cînd numărul opinenţilor defavorabili lui Nae Ionescu riscă să sporească îngrijorător, hagiograful recurge la alte sisteme de snobare. Unora le refuză – cu neaşteptată aroganţă – existenţa: “din punctul nostru de vedere nu merită onoarea de a fi numiţi” (!! – p. 52). Pe alţii îi expediază cu numele în josul paginii, împreună cu tăioase menţiuni în corpul textului: “un amator de sinteze grăbite, dar sincer partizane” (p. 54 – nimeni altul decît George Voicu, autorul unei foarte documentate şi oneste cărţi despre Mitul Nae Ionescu), “un critic fin şi atent” pomenit în context peiorativ (p. 53 – însuşi Nicolae Manolescu), “o fostă studentă a Profesorului” care i-a trădat apostolatul, fiindcă nu şi-a ţinut gura (p. 53 – Mariana Şora).

Delicioasă rămîne, pentru un observator al detaliilor, reflectarea soţilor Şora în broşura lui Bordaş. Mariana Şora, întrucît ostilă lui Nae, este pomenită aluziv cu răceală şi azvîrlită la subsol. În schimb Mihai Şora – care formulează diverse tertipuri relativizante în apărarea magistrului – e citat amplu şi e plasat sub zodia superlativului: “Foarte interesantă este precizarea mai recentă…” etc. (p. 57). Tot un loc central, în loja epitetelor luminoase, li se atribuie şi altor partizani de ultimă oră ai filosofului plagiator: “Lucrurile au fost puse la locul lor, principial, de intervenţii calme şi lucide precum cele ale lui Andrei Pleşu sau Teodor Baconsky” (p. 55). E limpede că Liviu Bordaş n-are cîtuşi de puţin simţul ridicolului.

Nici limba română nu-l ajută prea mult pe semnatarul fiţuicii. Lansat pe poteca beatificării lui Nae, Liviu Bordaş încearcă să ne picteze o schemă duală. El compară vigoarea, îndrăzneala şi originalitatea debordantă ale Maestrului, cu sterilitatea, obedienţa şi mediocritatea adversarilor săi. Doar că vorbele îi răstălmăcesc gîndurile: “…Spre deosebire de ei, Nae Ionescu nu e un bătrîn «corsar al minţii» retras cuminte în insula vremii sale, ci un mereu tînăr calpuzan de idei, care refuză să dispară din «identitatea şi conştiinţa de sine a românităţii»” (p. 121).

Gura păcătosului adevăr grăieşte! Căci dacă aruncăm o privire în DEX, dăm peste semnificaţiile termenului “calpuzan”: falsificator de bani; om rău, ticălos; escroc, hoţ, impostor, înşelător, pungaş, şarlatan, şnapan. Agitatul pescuitor în ape tulburi interbelice a rămas, cu adevărat, “mereu tînăr”, căci a gravitat oportunist de la un centru de putere la altul, de la o idee la alta, etern refractar la construcţia de sistem şi neacceptînd publicarea de cărţi. A fost un veritabil “calpuzan de idei”, întrucît i-a escrocat pe studenţii săi: le-a creat impresia că le vinde marfă originală, şi cînd colo i-a ameţit cu spenglerisme kierkegaardiene underhillizate. Obsesia lui de a promova naţionalismul contra valorilor individului, fascismul şi hitlerismul contra virtuţilor democraţiei, autoritarismul contra societăţii civile refuză să dispară complet, pînă în zilele noastre, cînd aparent ne-am lepădat totuşi de indicaţiile năiste catastrofale.

Îmbrăţişarea călduroasă a lui Liviu Bordaş provoacă moartea prin asfixiere. Cu încă vreo două broşuri pe stilul ăsta, moştenirea lui Nae Ionescu va merge pe dric spre locul de veci al ideilor falimentare.

Pata Rât: zonă ideală pentru un centru educaţional-comunitar ecleziastic

mai 15th, 2011

La şedinţa din 10 mai 2011, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a votat în unanimitate un proiect de hotărâre iniţiat de primarul Sorin Apostu de a aloca un teren de circa 4000 de mp de pe str. Coastei către Mitropolia Ardealului pentru a construi un centru educaţional ecleziastic reprezentativ.

Proiectul a întrunit votul tuturor consilierilor, aşa cum s-a întâmplat în prealabil cu hotărârea din decembrie 2010 privind relocarea la Pata Rât a comunităţii de pe Coastei, formată în majoritate din romi. Ideea generală transmisă de domnul primar Apostu, care se bucură de consensul partidelor clujene este că o comunitate formată în majoritate de romi nu îşi are locul în Cluj. Mai mult, domnul primar a asociat problema relocării romilor în Pata-Rât cu ideea infracţionalităţii comunităţii din zona aceea. Doar că a omis să spună că în afara celor 270 de persoane relocate, acolo trăiesc de peste 20 de ani, în condiţii de slum indian, pe seama gropii de gunoi a oraşului, încă neînchisă în ciuda promisiunilor, alte (vreo) 2000 de persoane, decât cele strămutate recent în acea zonă.

Ideea principală, preluată de mass media clujeană, care are mare priză la populaţia Clujului, dar inacceptabilă pentru o politică socială democratică de incluziune socială, este că romii nu merită să trăiască în oraş, ei trebuie excluşi, evacuaţi şi pentru acest scop orice mijloace (de intimidare, de tip manipulare a opiniei publice, inclusiv de ocolire a legii şi de interdicţie de exprimare a vocii protestatarilor) sunt nu doar acceptabile, dar şi meritorii. Pentru a justifica acţiunea, se foloseşte machiavelicul demers scopul scuză mijloacele.

Romii din Pata Rât protestând la şedinţ Consiliului Municipal Cluj-Napoca

Romii din Pata Rât protestând la şedinţ Consiliului Municipal Cluj-Napoca

Familiile de pe Coastei au fost evacuate în ciuda faptului că mulţi locuitori aveau locuri de muncă, buletin pe Coastei, chirii plătite la zi, erau oameni integraţi la locurile de muncă, copiii mergeau la scoli de tot felul, inclusiv licee. Daţi-mi voie să mai pun odată nişte întrebări: este acceptabilă ideea de a fi pedepsită o comunitate pentru greşelile unora? De când există în România cetăţeni de rangul 2, cărora li se contestă dreptul de a locui în anumite zone, considerate bune ale oraşului? Este acest lucru acceptabil din perspectiva legislaţiei anti-discriminare?

Noutatea acestei săptămâni a fost că „argumentul” a fost utilizat şi de cel mai înalt prelat al Mitropoliei Ardealului. In urma protestului comunităţii strămutate în Pata Rât, în 10 mai 2011 ÎPS mitropolitul Andrei a spuspoate nici nu era locul cel mai potrivit sau cel mai bine rostuit pentru locuinţe acolo unde stăteau ei odinioară (pe strada Coastei, în spatele Bibliotecii Goga). Ce înseamnă că o stradă a Clujului nu e potrivită pentru “ei”, adică pentru persoane precum cele din poza alăturată?

ÎPS Mitropolitul Andrei ne transmite prin mass media cât e de important să se facă un centru educaţional ecleziastic al mitropoliei, de care să se bucure studenţii facultăţii de teologie ortodoxă, inclusiv cei de la teologie-asistenţă socială. Are perfectă dreptate, dar aş sugera domniei sale şi colegilor de la Facultatea de teologie ortodoxă să se inspire din istoria asistenţei sociale, din admirabilul exemplu dat de reverendul Samuel Barnett, care în 1884 a creat primul locaş de învăţământ pentru studenţii de la teologie în sânul unei comunităţi foarte sărace din estul Londra, unde jumătate dintre oameni trăiau din ajutoare şi din mila altora. Reverendul şi soţia sa au închiriat o clădire pentru a crea un centru de aplicaţie pentru studenţi, interesaţi de problemele sociale şi dornici să contribuie la ameliorarea situaţiei. Studenţii au acceptat să trăiască alături de familiile sărace, pentru a le oferi  educaţie şi prilejuri de a învăţa cum să-şi organizeze propria viaţă.  Aşezământul înfiinţat, cunoscut sub numele de Toynbee Hall a luat naştere cu ajutorul unor studenţi dornici să cunoască mai îndeaproape realităţile sociale şi pe cei săraci. Studenţi din Cambridge şi Oxford au primit cu interes propunerea de a participa la acest experiment social şi s-au angajat voluntar să strângă fondurile necesare acţiunii proiectate. Astfel, aşezământul social propus de Barnett dădea prilej studenţilor şi persoanelor din comunitate să înţeleagă punctul de vedere al săracilor şi să înveţe de la aceştia despre strategiile lor de supravieţuire.

In 1906 Barnett şi-a formulat concepţia despre ajutorul acordat săracilor ca fiind o formă de protecţie „activă”, bazată pe reciprocitate, în care cooperarea ia locul milosteniei şi al filantropiei. Participanţii la proiect „locuiesc în aşezământ, ca să aibă prilejul să înveţe tot atât cât îi învaţă ei pe cei nevoiaşi (…) Cu toate acestea, ei rămân intelectuali, cu propria lor profesie. Îşi continuă propria muncă, pentru care primesc o remuneraţie. Îşi păstrează obiceiurile în petrecerea timpului liber (…) şi alcătuiesc o asociaţie de persoane cu preocupări comune. Dar umblând zi de zi pe străzile acelei comunităţi, întâlnindu-se cu o mulţime de muncitori, ei simt depresia care e prezentă în toate, chiar şi în aerul îmbâcsit, văd ce înseamnă pentru săraci munca şi distracţia. Cu încetul, ajung să se implice în problemele politicii locale. Participă la întruniri şi la asociaţii, devin membrii ai unor iniţiative ţi mişcări cetăţeneşti (…) Locuitorii aşezământului se schimbă, dar se schimbă şi vecinii lor…”.

Urmând ideile misionarismului dar şi a tradiţiilor intelectuale, familia Barnett organiza reuniuni în acest aşezământ, invitând categorii diferite de oameni, tratându-i pe toţi cu acelaşi respect, de exemplu transmiţându-le, fiecăruia câte o invitaţie scrisă la cină (Müller, 1992). Cina era urmată de programe culturale: prelegeri, concerte, expoziţii. Soţii Barnett au convins artişti şi intelectuali cunoscuţi să participe la aceste serate şi să îşi expună lucrările în vecinătatea lui Toynbee Hall, unde s-a înfiinţat o galerie de artă. Biblioteca aşezământului a devenit foarte cunoscută, numărul cărţilor puse la dispoziţia cititorilor creştea continuu. S-au iniţiat programe educative, o şcoală duminicală, programe serale de educaţie, şcoli pentru adulţi, cursuri de calificare, cluburi profesionale. Aceste cluburi îşi alegeau propria conducere şi îşi adunau propriile fonduri, iar aportul din partea aşezământului Toyenbee Hall consta doar în oferirea unui spaţiu fără chirie, a electricităţii şi încălzirii, ca şi aportul organizatoric şi creativ al locatarilor-intelectuali. Aceste cluburi nu semănau cu clasele din şcoli, ci mai mult cu nişte asociaţii; fiecare participant învăţa din experienţa celorlalţi. Copiii familiilor sărace au beneficiat de tabere în afara cartierului lor, s-au organizat chiar şi excursii peste hotare pentru adulţi. Formulând principiile soţului ei privind asistarea celor nevoiaşi, Henrietta Barnett a amintit pentru prima dată de importanţa muncii bazată pe resursele asistaţilor, ca una din cheile succesului: „…avea un talent organizatoric înnăscut şi găsea plăcere în a pune în valoare diferitele resurse ale oamenilor. Era extrem de inventiv şi găsea de fiecare dată sarcini raţionale pentru toţi participanţii, chiar şi pentru cei mai excentrici”.

Ulterior, universităţi şi biserici au fost adesea implicate în constituirea unor astfel de aşezăminte sociale, care s-au extins în Anglia (de exemplu Oxford House) şi în Statele Unite (Hull House, în Chicago), unele din acestea având specific de gen (aşezăminte de femei). Scopurile declarate ale aşezământului din Chicago, spre exemplu, erau educaţia, răspândirea culturii şi activitatea filantropică, dar şi studiul şi îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă din cartierele industriale ale Chicagoului. În aşezământul lor social, dimineţile se organizau forme de educaţie pentru copii, inclusiv o grădiniţă, cursuri de calificare pentru educatori şi cadre didactice, ateliere pentru fete şi băieţi şi alte forme de pregătire pentru viaţă şi pentru şcoală. Iniţiatoarele programului au consemnat marea capacitate de iniţiativă şi de auto-ajutor a persoanelor din cartier. Imigranţii greci au iniţiat un club de teatru şi au interpretat drame antice, alţii au iniţiat un club de filosofie şi de literatură. S-a înfiinţat un atelier de olărit, iar pentru cei cu talent  muzical, un cerc pentru copii şi un altul pentru adulţi. In mai mare măsură decât printre locuitorii cartierului sărac londonez, printre imigranţii din Chicago se găseau numeroase persoane de talent, care nu aveau nevoie decât de o platformă pe care să-şi poată demonstra capacităţile.

In concluzie, dacă ne gândim la locuri potrivite pentru oameni şi activităţi, de ce nu ar fi potrivit ca un centru educaţional ecleziastic, similar cu  Toynbee Hall, sau Hull House din Chicago, să fie înfiinţat la Pata Rât? Un centru în care studenţi şi profesionişti să participe la activităţile organizate în favoarea includerii membrilor acelei comunităţi fără locuinţe salubre, sărace, locuite în majoritate de romi. Programele sociale organizate ar avea menirea să contribuie la dezvoltarea deprinderilor de viaţă şi de educaţie familială a celor de acolo, precum şi la formarea spiritului de comunitate în această zonă. Proiectul ar fi secondat de construirea unor căi de acces mai bune spre acea zonă, trasee de mijloace de transport şi ar constitui o posibilă zonă de noi investiţii pentru oraşul Cluj. Cred că un astfel de proiect ar însemna un adevărat progres pentru „Oraşul comoară” şi ar fi o atracţie pentru o capitală multi-culturală.

O revenire la Cântarea Romaniei din timpurile comuniste

mai 15th, 2011

Greierasul Victor Socaciu se alatura unui sir de tendinte de repliere la obiceiuri dictatoriale si nationaliste prin propunerea de dublare a filmelor straine in folosul “protejarii identitatii nationale”.

Initiativa acestui proiect legislativ se deruleaza sub pretextul ca telespectatorii vor deprinde mai bine limba romana, iar actorii din tara vor castiga si ei o paine.

Este drept ca in unele tari ca Italia, Germania, Franta se recurge la acest procedeu, dar se remarca si nivelul limitat al invatarii limbilor straine al telespectatorilor din tarile de mai sus.

Pentru romani filmele si televiziunea straina constituie prima fereastra catre lume.

Incepand cu seriale si filme capodopera, tinerii s-au familiarizat cu limba spaniola, engleza si chiar turca.

Daca romanilor li se imputa multe pacate, trebuie sa recunoastem calitatea si facilitatea de a invata o limba straina.

Miile de emigranti romani impresioneaza tocmai prin cunoasterea limbii tarii de adoptie.

Rapsodul ramas la nivelul de cenaclu nationalist derulat doar in propria-i ograda contribuie la o tentativa de izolare a telespectatorului roman, ca pe vremea comunismului, si contureaza in mod voit o tendinta de spalare a creierului.

Se poate intampla ca in cazul dublarii masive a filmelor straine sa recunoastem aceeasi voce dincolo de imaginea mai multor actori. Am vorbi in acest caz  de  uniformizare, de degradare a rolului din filmele originale.

Valoarea filmului este tradata din start, mai ales cand marile vedete se disting prin felul de a vorbi. Sa nu mai vorbim de comedii. Ma intreb cum ar suna serialele Seinfeld sau Flinstones in limba romana sau malgasa.

Nu stiu cat de grijuliu e Victor Socaciu cu conservarea, cu caracterul educational al filmelor dublate in limba romana, dar se poate face o asociere cu faptul ca sotia folkistului, Marina Almasan Socaciu este realizator TVR.

Aprobarea legii ar stimula un nou sir de afaceri, de bani publici derulati prin TVR, CNC.

Nu mai amintesc de posibilitatea infloririi comertului clandestin cu dvd-uri originale.

Victor Socaciu sa ciupeasca mai bine corzile lautei sau ca politician sa se concentreze asupra unui alt tip de “identitate nationala”, revigorarea productiei de cartofi ori de legume in Romania.

Personalitati din lumea artistica romaneasca protesteaza si gasesc proiectul cat se poate de absurd.

Victor Rebengiuc isi exprima ferm pozitia fata de gogorita lui Socaciu :

Acest lucru ar trebui să dispară chiar din faza de proiect, pentru că este o mare prostie! Dublarea răpeşte în mod categoric cel puţin 25% din valoarea artistică şi estetică a unui film. Nu poţi niciodată să vii tu să fii De Niro sau Al Pacino sau oricare alt actor mare sau mic, care joacă în limba lui. E o prostie! Se fac lucrurile astea în ţări analfabete. Sigur, există o industrie care asigură într-un fel celor care fac dublaje un venit oarecare şi e o afacere, dar cred că e genul de afacere care n-are ce căuta în ţara noastră„.

Zece ani de război în Afganistan

mai 15th, 2011

S-au implinit zece ani de cand trupele NATO au invadat Afganistanul, au alungat liderii talibani si au instituit ocupatia militara. Pentru Statele Unite, razboiul din Afganistan a durat mai mult decat oricare alt razboi din trecut. Sondaje recente de opinie din America au indicat ca doua treimi din americani considera ca razboiul din Afganistan nu merita sa fie continuat. Trei sferturi din americani spera ca presedintele Barak Obama va ordona o reducere substantiala a trupelor SUA din Afganistan incepand din vara anului 2011 si va transfera responsabilitatea pentru securitate guvernului afgan in 2012, asa cum a promis in 2009. Pana acum, peste 1500 de militari americani si-au pierdut viata in Afganistan. Alte mii au fost grav raniti. Zeci de mii de afgani, loialisti, insurgenti si civili, au fost ucisi, raniti si incarcerati. Razboiul din Afganistan, declansat initial ca o actiune de „pedepsire” a talibanilor pentru gazduirea teroristilor din Al Qaida, a devenit o calamitate majora. Asasinarea recenta a lui Osama ben Laden in Pakistan de catre fortele speciale americane a dat amploare intentiilor NATO de acomodare prin negocieri cu talibanii pentru rezolutia conflictului.

Razboiul din Afganistan si-a pierdut sustinerea publicului american din cauza declaratiilor oficiale neverosimile, a ambiguitatii obiectivelor enuntate de autoritati si mai ales din cauza mistificarii continue a rolului trupelor NATO in Afganistan. Pentagonul, massmedia si unii politicieni au incercat sa convinga publicul american ca razboiul din Afganistan nu este un razboi real cu scopul de a ucide, incapacita sau captura cat mai multi oponenti, ci un fel de actiune benevolenta de reconstituire a unei natiuni tormentate cu intentia de a servi populatia, de a asigura securitatea locuitorilor si de a restaura stabilitatea regionala.

In decursul razboiului, liderii afgani, s-au imbogatit personal prin actiuni flagrante de coruptie, prin delapidarea fondurilor alocate de coalitia NATO pentru reconstructie si prin nepotism. Hamid Karzai, a fost reales in 2009 ca presedinte al Afganistanului prin alegeri fraudate. Guvernul actual de la Kabul, dezbinat, corupt si incompetent, nu beneficiaza de legitimitate, respect si loialitate din partea populatiei afgane.

Mentinerea trupelor straine in Afganistan necesita fonduri imense. Pentru cei 100.000 de militari americani in Afganistan, Statele Unite cheltuiesc in jur de 120 miliarde USD anual. Alte miliarde sunt necesare pentru trupele din tarile NATO aliate cu SUA. Cu toate acestea, conform principiilor razboaielor de contrainsurgenta, numarul actual al militarilor coalitiei din Afganistan este departe de a fi suficient pentru „pacificarea” tarii. Pana acum, razboaiele din Irak si Afganistan au costat statul american 1300 miliarde USD.

Pentru mentinerea fortelor de securitate ale guvernului afgan, create sub obladuirea, dotarea si instruirea NATO, sunt necesare alte sume importante de bani. Pentru intretinerea celor 170.000 de soldati si 130.000 de politisti afgani sunt necesare 6 miliarde USD anual.

Programele domestice de asistenta sociala din SUA, dotarea armatei si operatiunile militare americane in strainatate au creat o datorie statala exorbitanta de 14.500 miliarde USD. Dobanda la aceasta datorie este coplesitoare. Numai in 2011, deficitul bugetar al SUA va creste cu alte 1000 miliarde USD. Expertii americani in probleme militare, economice si de securitate au avertizat publicul si guvernul ca SUA nu vor putea sa continue sa cheltuiasca fonduri uriase „imprumutate” fara sa falimenteze statul.

Congresmeni sceptici, specialisti in contrainsurgenta si analisti in probleme de securitate afirma ca razboiul din Afganistan nu poate fi „castigat” militar, ca retragerea trupelor de ocupatie este inevitabila si ca prelungirea prezentei militarilor straini in Afganistan este de fapt detrimentala pentru rezolutia finala. Avand cunostinte limitate despre configuratia tribala a tarii, necunascand istoria si politica locala, traditiile, obiceiurile si limba localnicilor, armata de ocupatie a NATO nu are cum sa coopteze colaborarea sincera si loialitatea afganilor-pastuni. Nationalismul fervent al afganilor si resentimentele fata de turpele de ocupatie nu pot fi ignorate.

Din ce in ce mai multi oficiali si experti influenti de la Washington afirma ca, deoarece Afganistanul nu are mare importanta strategica pentru America, continuarea razboiului nu este justificabila, ca invazia tarii a fost o eroare monumentala si ca razboiul trebiue rezolvat curand „prin negocieri” cu insurgentii talibani. Intradevar, talibanii nu au initiat actiuni de terorism impotriva occidentalilor, nu au ambitii in afara Afganistanului si nu au fost deosebit de atasati de Al Qaida. Mai putin de 100 de membrii al orgaizatiei Al Qaida au ramas in Afganistan. De mult mai mare importanta strategica pentru America este Pakistanul, un stat cu o populatie de 180 de milioane de musulmani evlaviosi si profund antiamericani. Inarmat cu arme nucleare, Pakistanul este prioritar preocupat de conflictul „existential” cu India.

Interesele de securitate ale SUA si ale Pakistanului in Afganistan nu coincid. Liderii de la Islamabad au mentinut relatiile cu talibanii afgani ca sa-si asigure influenta in Afganistan dupa retragerea trupelor NATO. La 3 mai 2011, forte speciale americane, actionand in Pakistan fara consultari prealabile cu autoritatile pakistaneze l-au asasinat pe Osama ben Laden. Seviciile de securitate  pakistaneze l-au gazduit si l-au protejat multi ani pe ben Laden convinsi fiind ca atata vreme cat el este in viata, americanii vor continua sa furnizeze miliarde de USD armatei pakistaneze. In trecut, activitatea „independenta” a serviciilor secrete americane in Pakistan a creat reactii extrem de ostile din partea oficialilor pakistanezi. Agenti CIA au fost prinsi, expusi si ostracizati. Unii lideri de la Islamabad sunt convinsi ca acesti agenti colecteaza informatii strategice, recruteaza persoane influente din armata si din viata politica pakistaneza si incearca sa creeze diversiuni prin care sa sugereze ca teroristi antioccidentali ar putea avea acces la materiale fisionabile din dotarea armatei pakistaneze. Ceeace ar justifica masuri drastice din partea americanilor ca sa asigure denuclearizarea Pakistanului. Cu toate ajutoarele militare si financiare acordate anual Pakistanului de la Washington, Islamabadul este refractar sa serveasca prioritar interesele americane in regiune.

Presedintele afgan Karzai, eratic si imprevizibil, a devenit progresiv anti-occidental. El este convins ca singura cale de a rezolva conflagratia din Afganistan este o acomodare cu insurgentii talibani. Inca din 2007 el a avut contacte cu liderii talibani. Karzai crede ca negocieri cu participarea tarilor vecine, mai ales Pakistan si Iran, ar crea conditii favorabile pentru o acomodare politica, ar facilita participarea talibanilor la procesul de guvernare si ar duce la pacificarea Afganistanului. El a declarat categoric si repetitiv ca „trupele internationale trebuie sa-si sisteze operatiunile din Afganistan”. Americanii sunt convinsi ca, daca trupele internationale ar parasi brusc Afganistanul, guvernul Karzai s-ar prabusi in cateva saptamani sau luni. Ei cred ca presedintele afgan este istovit, irational sau sfatuit in mod absurd.

Lipsa de respect a afganilor pentru guvernantii corupti de la Kabul, dilema nerezolvata a sanctuarelor talibane din Pakistan si deteriorarea sustinerii publicului din tarile NATO pentru continuarea razboiului din Afganistan, fiind probleme persistente, sugereaza ca „victoria” NATO impotriva insurgentilor talibani ramane problematica. Asasinarea lui ben Laden ar putea facilita desprinderea insurgentilor afgani de teroristii Al Qaida. Presiunile domestice din tarile NATO pentru retragerea trupelor proprii din Afganistan vor deveni covarsitoare. Strategia „iesirii” este incerta. Negocierile cu insurgentii si participarea statelor din vecinatate ofera o oarecare sansa de aplanare a razboiului. Prelungirea nedefinita a situatiaei actuale nu este sustenabila. Mai curand sau mai tarziu, modificarea strategiei, redefinirea „misiunii” si reevaluarea realista a situatiei vor deveni imperative.

TEMA SĂPTĂMÂNII : VERDE

mai 15th, 2011

„Carnea frunzelor plămădită pe arbori martiri…”

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

Piatra Craiului

mai 15th, 2011

În piatra aceasta aş putea sculpta un cavaler uriaş.

Ar fi vizibil de pe Lună.

De frica golemului din cristal

Meteoriţii s-ar ascunde dincolo de graniţele sistemului solar;

Ca o ploaie de stele întoarsă din drum.

Ochii i-ar străluci, astre prin întunericul spaţiului.

Paznicii abisului s-ar încurca la numărătoare;

Ar acuza gravitaţia, de furt.

Zeus însuşi ar coborî să verifice incredibila anomalie.

M-ar privi în ochi şi m-ar binecuvânta:

„Bună lucrarea, muritorule!

Dar ai uitat să-i pui cavalerului pălărie.”

Un altfel de biscuiti

mai 15th, 2011

Mai e putin si primavara e pe sfarsite. Putem inlocui painea cu cateva miniaturi de patiserie.

2 ½  cupe faina integrala
1 lingura de praf de copt
½ lingurita de bicarbonat de sodiu
½ lingurita cimbru, oregano
½  lingurita piper negru macinat
½  lingurita sare
½  cupa margarina
300 gr cascaval razuit (de preferinta cedar)
1 ½  lapte

Amestecati faiana, praful de copt, sarea, piperul, bicarbonatul de sodiu,  cimbrul-oregano intr-un bol. Adaugati margarina si branza. In final adaugati gradual laptele si omogenizati aluatul.

Inindeti aluatul si cu ajutorul unei forme ori chiar cu mana obtineti banuti cu diametrul de 3-4 cm.

In cuptorul incins pe o tava unsa cu ulei dispuneti biscuitii si lasati-i 12- 15 minute.

PS Puteti adauga la aluat usturoi ori migdale prajite, maruntite.

 Reteta este preluata din seria Dietei South Beach, renumita pentru curele de slabire.

La dreapta şi la stânga

mai 15th, 2011

Albastru şi cu buline

mai 14th, 2011

TEMA SĂPTĂMÂNII : Fragilitate

mai 14th, 2011

Fragilitate proporțională cu viteza. Aici marca nu contează…

Vă invităm să trimiteți fotografii originale, autentice care să se încadreze în această tematică pe adresafotoacum@gmail.com. Așteptăm propunerile dumneavoastră pentru noi tematici la rubrica FOTOGRAFIA ZILEI.

 
3.140.186.201