Deceniile care au precedat Revoluţia Franceză cu seria de schimbări la nivelul relaţiei dintre putere şi societate şi al conduitei actorilor politici în relaţiile internaţionale, supuşi de acum cenzurii exercitate de noile paradigme ideologice, au beneficiat de reinterpretări de substanţă din partea scrisului istoric şi al reflecţiei umaniste în ansamblul ei. Dacă în ceea ce priveşte semnificaţia lor în evoluţia culturii şi a dezbaterii de idei, teza lui Francois Furet cu privire la revoluţia înainte de revoluţie şi-a demonstrat validitatea în raport cu mai vechile abordări care privilegiau ruptura şi repudierea contribuţiilor vechiului regim la naşterea Europei moderne, acest interval cronologic a ilustrat şi în Europa Centru-Orientală disponibilităţile revoluţionare ale unei lumi în schimbare. Teoria relaţiilor internaţionale menţionează revoluţia diplomatică produsă înaintea  Războiului de Şapte ani, constând în ruperea alianţei austro-britanice care asigurase echilibrul de putere în epoca hegemoniei franceze şi apariţia a două blocuri contrapuse, alianţa dintre Franţa şi Monarhia Habsburgică, cu participarea episodică a Rusiei şi Suediei, opusă obiectiv celei dintre Marea Britanie şi Prusia, implicând şi parteneri secundari. Inovaţiile diplomatice sunt expresia vizibilă a transformărilor de structură pe care comunităţile şi entităţile lor politice le cunoşteau odată cu trecerea la Marea Europă[1], care pentru periferia estică a Europei a însemnat reculul puterii otomane şi dispariţia oricărei ameninţări dinspre lumea islamică şi intrarea Rusiei în ecuaţia politică europeană, iar pentru lumea germană a echivalat cu începutul competiţiei pentru supremaţie între exponenţii dinastiilor Habsburg şi Hohenzollern, în fapt între două proiecte etatice şi societale, dispunând de şanse egale la începutul Epocii Moderne[2]. Ascensiunea fostului electorat de la frontierele răsăritene ale Sfântului Imperiu, beneficiar al unor achiziţii teritoriale ca rezultat al unei politici regionale abile ale unei serii de suverani şi devenit regat la finele Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei poate fi socotită la rândul său o revoluţie, cel puţin la nivelul atitudinilor confesionale şi a politicilor publice promovate, în măsură să doteze un stat cu resurse economice precare cu o administraţie eficientă şi cu o forţă militară apreciabilă. Performanţele evidente ale noului regat al Prusiei au fost hipertrofiate graţie capacităţii establishmentului politic de a opera cu instrumentele puse la dispoziţie de propagandă şi de oamenii de cultură dispuşi să-şi pună calităţile în serviciul unui comanditar, care vor face din succesorul regelui-sergent veritabilul campion al despotismului luminat. Insistenţa asupra cazului prusac este justificată aici din cel puţin două motive: ascensiunea acestui nou actor politic a fost contrapusă de unii istorici declinului rapid al Poloniei, iar modificările pe care Prusia le-a generat la nivelul echilibrului regional de putere au acţionat ca un factor de presiune asupra vechii republici a slavilor apuseni, reactivând în durată lungă în memoria colectivă rivalitatea dintre aceştia şi germani.

Convulsii interne şi instabilitate externă

Dispariţia regelui Jan al II-lea Sobieski însemna şi eşecul politicilor sale de reformă a instituţiilor statului, rămase la stadiul de proiect, chiar dacă adeziunea Seimului a putut fi câştigată în anumite momente ale domniei sale, iar o eventuală succesiune în familia sa ar fi putut însemna transplantarea parţială a modelului administrativ francez, opţiune avută în vedere de unii exponenţi ai generaţiei care salvase Republica în anii Potopului. Noul interregn prilejuia intervenţia explicită a statelor vecine şi a celor cu interese în volatila Europă Răsăriteană, competiţia dintre diverşi pretendenţi susţinuţi de facţiuni franceze şi germane ilustrând criza eşafodajului politic polonez. Loialitatea magnaţilor face obiectul licitaţiei în care subvenţiile franceze concurează suportul bancherilor creditori ai Casei de Austria şi proximitatea ameninţătoare a Rusiei lui Petru I. Parteneriatul stabilit între aceste din urmă forţe au asigurat alegerea ca rege a lui August al II-lea, electorul Saxoniei şi promotorul unor proiecte de reformă, aflate însă sub auspicii dinastice. Impresia decadenţei generale a moravurilor publice în Polonia vremii trebuie totuşi nuanţată, câtă vreme categoriile sociale aflate la baza structurii privilegiale a ţării legale îşi afirmă mai mult ca oricând conştiinţa propriei identităţi şi o agendă publică distinctă, constând în opţiunea pentru libertăţile sale tradiţionale. Acest spirit aproape civic se manifestă tocmai în Lituania, unde aşa-numita mişcare republicană care întrunea suportul majorităţii şleahtei se opune încercărilor magnaţilor din familia Sapieha de a-şi transforma preponderenţa asupra Marelui Ducat într-un control politic efectiv[3], dar şi în acest caz, incapacitatea statului de a gestiona situaţia va genera un război civil, încheiat cu victoria şleahtei. Sensul conservator pe care ideea de libertate îl dobândise în mentalul public al elitei sociale poloneze a inhibat şi capacitatea de reacţie a ţării pe durata celui de-al doilea război nordic, care avea să asigure ascensiunea Rusiei ca putere dominantă a litoralului Mării Baltice. Victoriile ţarului de la Poltava şi din Finlanda coincid în Polonia cu o serie de confruntări încheiate indecis între confederaţii militare proruse şi prosuedeze, şi numai superioritatea militară a Rusiei a asigurat revenirea pe tron a suveranului saxon al Poloniei. Încercarea acestuia din urmă de a introduce o serie de inovaţii administrative şi fiscale şi mai ales prezenţa forţelor militare saxone au activat o reacţie de rezistenţă aproape generalizată, fostele confederaţii ale magnaţilor şi ansamblul nobilimii aflându-se uniţi sub stindardul apărării libertăţilor poloneze. Apelul la mediaţia ţarului şi celebrul Seim Tăcut din 1717 au fost considerate primele manifestări ale controlului Rusiei asupra Poloniei[4], dar rămânând la o lectură proprie inventarului mental cu care operau protagoniştii, episodul reprezintă mai curând expresia preocupării unei societăţi de a concilia exigenţele modernizării cu prezervarea unor practici politice şi libertăţi corporative devenite parte a specificului identitar. Incompatibilitatea dintre cele două imperative,  similară mutatis mutandis cu dilemele resimţite şi de mediile politice şi intelectuale româneşti ale vremii, a impus în ultimă analiză opţiunea pentru statu quo, abordare asumată şi de statele vecine pe durata următoarelor cinci decenii. Imposibilitatea stabilirii unui acord extern şi intern cu privire la viitorul Poloniei, devenită o sursă de insecuritate pentru Europa Centru-Orientală, a asigurat succesiunea Coroanei în favoarea dinastiei Wettin, dar iniţiativele franceze şi disponibilităţile antisaxone ale şleahtei au creat premisele unui nou război de succesiune, care a catalizat la rândul său un conflict în care s-au implicat majoritatea statelor europene. Domnia regelui August al III-lea a însemnat instituţionalizarea blocajului politic intern, pe fondul continuării dezbaterii publice asupra căilor de reformare a statului şi societăţii poloneze, dispute în care s-au ilustrat publiciştii aflaţi sub patronajul familiei Czartoriski. Alegerea unui rege animat de convingeri reformiste în persoana lui Stanislav August Poniatowski, cu sprijinul direct al Rusiei, ar fi asigurat şi resursele concretizării acestor proiecte, dar realitatea internă s-a dovedit mai puţin pregătită pentru asimilarea paradigmelor iluministe. Memoria istoricilor a fost extrem de nedreaptă cu acest tânăr suveran format în ambianţa cosmopolită a elitei europene a Luminilor şi poate cel mai sincer ataşat intereselor ţării sale, păstrând doar imaginea de favorit al Ecaterinei şi, în cel mai bun caz, aceea de instrument în mâinile magnaţilor. O abordare mai puţin tributară tezelor tradiţionale nu poate să remarce dimensiunea premonitorie a carierei politice a acestui ultim rege al unei republici nobiliare, eşecul proiectelor sale preliminându-l dezastrul naţional. Semnele acestuia s-au evidenţiat încă de la începutul domniei, noua putere s-a bucurat de bunăvoinţa statelor vecine, dar a trebuit să facă faţă unei opoziţii interne eterogene, venind în primul rând din partea facţiunii vechilor familii, ostile ascensiunii familiei Czartoriski şi oricăror inovaţii instituţionale. Influenţa rusă şi politicile tolerante ale noului rege au determinat apariţia unei confederaţii ostile, care primind susţinerea Franţei şi a Imperiului Otoman, se opunea accesului necatolicilor la funcţiile publice şi provocau izbucnirea unei noi revolte ţărăneşti în Ucraina şi agitaţii în mediile urbane din vest, germanii de aici contând pe sprijinul Prusiei vecine. Instabilitatea internă şi războiul cu Imperiul Otoman a impus aproape obiectiv intervenţia trupelor ruse. Soldaţii Ecaterinei deveneau mandatarii toleranţei religioase în notaţiile lui Voltaire, iar luptătorii polonezi erau exponenţii barbariei medievale.

Implozia controlată, tentativa revoluţionară şi supravieţuirea ideatică

Evenimentele din anii 1764-1770 se dovedeau a fi germenii de instabilitate pentru o regiune încă nerefăcută în urma ultimului război, iar riscul unor ameninţări din partea beligeranţilor sau pretextul lor, au generat primele achiziţii teritoriale pe seama Republicii. Iniţiativa a aparţinut Monarhiei Habsburgice, aflată î ncăutarea unor compensaţii în urma pierderii Sileziei, iar reacţia ostilă a Prusiei a impus mediaţia rusă şi soluţia găsită în 1772, constând în aşa-numita primă împărţire a Poloniei, mai exact încorporarea unor provincii poloneze frontaliere în beneficiul celor trei puteri vecine. Demersul nu ieşea din logica schimburilor teritoriale cu care operau relaţiile dintre state şi a fost primită mai curând favorabil în regiunile vizate, locuite în majoritate de comunităţi necatolice. Din perspectiva Poloniei, Seimul întrunit pentru confirmarea noilor aranjamente şi animat de idealuri patriotice, a adoptat o serie de proiecte de reformă, rămase însă într-un stadiu incipient ca urmare a lipsei unui aparat executiv în măsură să le transpună în practică. Scena publică poloneză devine centrul unor dezbateri pasionale dar haotice în care o minoritate reformatoare se confruntă cu magnaţii rămaşi pe poziţii conservatoare, în relaţie cu o majoritate mai curând indiferentă, exclusă oricum de la gestionarea treburilor publice. În îndepărtata lume a ideilor, partizanii monarhilor luminaţi conduşi de Voltaire se confruntă cu susţinătorii necondiţionaţi ai libertăţilor poloneze care află în pamfletele lui Jean-Jaques Rousseau un purtător de cuvânt mai elocvent chiar decât oratorii Seimului[5]. Chiar în condiţiile în care caracterul prea puţin canonic al controverselor ameninţau stabilitatea internă şi echilibrul regional de putere, lichidarea Poloniei ca realitate politică a fost determinată de raţiuni externe. Izbucnirea Revoluţiei Franceze şi afinităţile obiective între reformiştii polonezi şi revoluţionarii parizieni, dar mai ales votarea Constituţiei din 3 mai 1791 care abolea în sfârşit privilegiile corporative medievale şi transforma Polonia-Lituania într-un stat modern, au generat intervenţia Rusiei, Austriei şi Prusiei, angajate acum în repudierea experimentelor iluministe. De această dată, împărţirea teritoriilor poloneze între cei trei parteneri a avut raţiuni ideologice, legitimismul servind drept argument pentru partajări aproape geometrice în vederea găsirii unei platforme de colaborare a celor trei suverani. Revolta polonezilor sub conducerea lui Tadeus Kosciuszko, fostul luptător pentru independenţa coloniilor nord-americane, desfăşurată cu mult entuziasm dar cu prea puţină clarviziune, nu avea vreo şansă în faţa unor forţe armate superioare şi în condiţiile existenţei unor falii chiar în cadrul societăţii poloneze. Patriotismul polonez oferea la începutul istoriei moderne o primă probă a martirajului atât de admirat de opinia publică şi în mod evident mai vizibil decât caracterul minoritar al acestui tip de patriotism, incapabil să mobilizeze resursele umane alecategoriilor aflate înafara sistemului privilegial.

În mod oarecum paradoxal, soluţia găsită de pragmaticii oameni politici ai secolului al XVIII-lea nu a corespuns obiectivelor avute în vedere. Ideea unei posibile restaurări a Poloniei a devenit un patrimoniu în arsenalul tuturor contestatarilor ordinii politice europene, de la Napoleon la revoluţionarii paşoptişti şi la artizanii primului război mondial. Dispariţia Poloniei ca proiect etatic a capacitat simpatia opiniei publice pentru victima unor meschine calcule politice, imagine capitalizată de polonezi în diverse momente ale istoriei lor contemporane. Intervenţia comună a inamicilor Poloniei s-a dovedit aproape salutară pentru construcţia naţiunii moderne poloneze la începutul secolului trecut, creind o platformă comună de acţiune a elitei şi a maselor , sub auspiciile unui discurs care privilegia imaginea tragediei şi injustiţiei suferite de propria ţară chiar în momentul apariţiei şanselor unui reviriment. În aceeaşi ordine de idei, cei care au căutat să dea o soluţie problemei poloneze în spiritul păcii şi stabilităţii regionale au înregistrat o contraperformanţă greu de anticipat, alimentând mişcările contestatare şi subversiunea de toate genurile cu resursele umane ale şleahtei poloneze. Exponenţii acesteia se vor găsi implicaţi în proiectele unei Europe a naţiunilor vehiculate în 1848, în experimentele sociale ale Comunei din Paris sau în avangarda Revoluţiei din Octombrie 1917.

Împărţirea Poloniei a fost rezultatul unui complex de factori interni şi externi, cu o pondere variabilă în funcţie de abordare şi metodele de restituire a trecutului, dar forţa sa de sugestie o plasează în seria momentelor pentru care istoria concurează activ cu discursul politic. Fără a putea tranşa în vreun fel această competiţie, această succintă analiză poate fi completată de lector prin propriile răspunsuri la o serie de interogaţii valabile pentru Polonia ca şi pentru celelalte naţiuni central-europene, precum chestiunea relaţiei între disponibilităţile reformatoare sau conservatoare ale supraestablishmentului şi suportul social, echilibrul între libertate individuală şi comunitară şi eficienţă instituţională, dar mai ales viabilitatea unor proiecte etatice implicând de comunităţi diferite prin origine etnică şi opţiune confesională.

[2] Walter Oppenheimer, Habsburgii şi Hohenzollernii în 1713-1786, Bucureşti, 1994, passim.

[3] Piotr Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 84.

[4] Adam Zamoiski, History of Poland, New York, 1990, p. 198.

[5] Lawrence Wolf, Inventarea Europei de Răsărit, Bucureşti, 2001, p. 187.

LA ÎNCEPUT A FOST CUVÂNTUL

Chiar dacă arhivele radioului canadian nu conţin atât de multe materiale pe câte ar trebui, există un eveniment istoric bine documentat: realizarea lui Guglielmo Marconi, un italian care a făcut istorie transmiţând în 12 decembrie 1901 litera «S» din Cornwall, Anglia unei staţii de recepţie din Signal Hill, în înălţimile oraşului St. John’s Harbour.

Însă un eveniment la fel de istoric, realizarea strălucitului inventator canadian Reginald Aubrey Fessenden este în general ignorat şi în mare măsură necunoscut. În 23 decembrie 1906 la orele 21.00 E.S.T. Reginald Fessenden a transmis voci omeneşti din Brant Rock, lângă Boston, Massachusetts către mai multe vase aflate în larg, aflate în proprietatea United Fruit Company.

Amfitrionul emisiunii era însuşi Fessenden. După ce a prezentat un rezumat al programului Fessenden a transmis o înregistrare a ariei «Largo» de Handel de pe un aparat Ediphone, stabilind prin aceasta un dublu record: prima înregistrare transmisă în prima emisiune de radiodifuziune.  Apoi Fessenden    şi-a uimit ascultătorii cu talentul său de violonist, interpretând în spiritul sărbătorilor de Crăciun «Oh Holy Night» şi chiar cântând ultimul vers în vreme ce se acompania la vioară.  Doamna Helen Fessenden şi domnişoara Bent, secretara lui Fessenden promiseseră să citească pasaje din Biblie, inclusiv «Mărire în cer lui Dumnezeu, pace pe Pământ şi între oameni de bună voinţă», dar când a sosit momentul să înceapă lectura au rămas mute, paralizate de tracul de microfon. Fessenden a preluat de la ele microfonul şi a încheiat transmisiunea adresând urări de Crăciun ascultătorilor săi, invitându-i să fie din nou pe recepţie în noaptea de Revelion şi cerându-le totodată să-i scrie şi să-i relateze cum au recepţionat programul, oriunde s-ar afla aceştia.

Scrisorile primite au confirmat că Fessenden a inventat cu succes radioul, astfel cum îl cunoaştem.  Tehnic vorbind el a inventat radiotelefonia, sau ceea ce ascultătorii numesc radioul «adevărat», comparativ cu emisiunile telegrafice ale lui Marconi. Cu adevărat, Fessenden se putea pretinde inventatorul radioului şi s-a aşteptat ca lumea să bată cărare spre uşa sa. În loc de asta el nu a primit recunoaşterea care i se datora, a pierdut controlul asupra patentelor sale şi a beneficiilor acestora,  de pe urma cărora alţi inventatori şi companii au dobândit averi uriaşe. Nici acum în Encyclopedia Canadiana el nu figurează cu un titlu propriu. Există doar o menţiune despre el inclusă în titlul mamei sale Clementina, care a înfiinţat Ziua Imperiului în Canada. Reginald este pomenit ca unul dintre cei patru fii ai ei, «inventatorul telefonului fără fir, al radiocompasului şi al glonţului trasor pentru mitraliere, care a inventat şi primul aparat de televiziune din America de nord în 1919.»  (Ediţia de internet a The Canadian Encyclopedia conţine acum o pagină dedicată lui Fessenden, împreună cu linkuri spre alte articole şi saituri – nota mea, YO4PX.)

Spre deosebire de Marconi care a primit o sponsorizare din partea guvernului canadian pentru a-şi continua experimentele în Cape Breton, Fessenden nu a fost nici un bun om de afaceri, nici un promotor iscusit. Născut în 1866 lângă Sherbroke, Quebec, şi-a urmat studiile în Canada, pe care a părăsit-o însă pentru a lucra în Statele Unite. A devenit chimistul-şef al lui Thomas Alva Edison, care îşi înfiinţa în acea vreme compania sa de electricitate, apoi a plecat pentru a deveni angajatul lui George Westinghouse. Westinghouse, impresionat de mintea sclipitoare a lui Fessenden, a fost de acord să-i construiască instrumente şi maşini, atunci când Fessenden a renunţat la angajamentul său pentru a prelua funcţia de şef al Departamentului de inginerie al Universităţii din Pennsylvania. În schimb Fessenden a acceptat să rămână la dispoziţia lui Westinghouse pentru cercetări. A fost o învoială excelentă, benefică ambelor părţi şi i-a facilitat lui Fessenden şansa de lucra la teoriile lui Heinrich Hertz, savantul din Karlsruhe care a studiat undele electromagnetice şi a descoperit că acestea pot trece prin ziduri. Numeroşi inventatori tineri ai vremii lucrau şi ei cu febrilitate studiind teoriile lui Hertz, în speranţa de a îmbunătăţi sistemul telegrafic prin crearea unei versiuni fără fir. Cursa era în toi, iar Fessenden era unul dintre concurenţi.

Însă în 1896 experimentul soldat cu succes al lui Marconi desfăşurat în Salisbury Plains, în Marea Britanie, de unde a transmis un semnal i-a adus inventatorului italian 76000 de lire sterline din partea guvernului britanic, care a achiziţionat patentul. Descurajat de faptul că după câte se părea Marconi câştigă întrecerea Fessenden şi-a luat un lung concediu şi s-a retras lângă Peterborough, Ontario. Ideile sale despre radio au secat, era profund deprimat. Însă în vreme ce lâncezea pe malul lacului în timpul concediului său cercurile concentrice stârnite pe luciul apei de o piatră pe care a aruncat-o i-au dat ideea de care avea nevoie.  Ce ar fi dacă undele radio care pornesc din centru ar fi la fel de continue ca ondulaţiile apei lacului? Fessenden era pe calea cea bună şi peste nouă ani urma s-o dovedească. Respins de McGill în favoarea unui profesor american în concursul pentru catedra vacantă de inginerie electrică a universităţii, s-a întors la slujba sa din Pennsylvania şi a început să lucreze fervent la noua sa teorie.

În acea perioadă s-a întâmplat că asistentul său dl. Kitner a apăsat din greşeală pe o cheie telegrafică Morse, ale cărei semnale i-au fost transmise lui Fessenden printr-un receptor aflat într-o altă încăpere. Fessenden a tras concluzia că dacă se pot transmite ţiuiturile semnalelor Morse trebuie să se poată transmite şi voci, şi a decis că avea nevoie pentru aceasta de unde foarte rapide de înaltă frecvenţă, care să poată purta sunete. Fessenden teoretiza că frecvenţele rapide ar putea fi transmise împreună cu informaţiile unui program, iar receptorul ar putea decela informaţia de purtătoare şi să lase ca doar sunetul să fie auzit de ascultători. Inventatorul ştia că experienţa sa anterioară în ingineria electrică dobândită de pe vremea muncii sale în slujba lui Edison şi Westinghouse i-ar putea fi utilă pentru a proiecta şi construi un generator de mare viteză sau un dinam care să poate transmite informaţia. Dacă ar putea obţine un set suficient de stabil de unde radio ar fi posibil să transmită voci sau muzică «în eter».  Dar pentru a-şi proiecta şi construi generatorul avea nevoie de o grămadă de bani şi, mai ales, de timp. Ar fi trebuit să-şi părăsească munca de la universitate şi să se concentreze pe invenţia sa, dacă dorea să-şi dovedească teoriile.

Pentru a face rost de ceva bani a făcut o demonstraţie a echipamentului telegrafic pe care îl construise la universitate la Biroul meteorologic al Statelor Unite şi le-a vândut aparatura pentru a fi folosită ulterior, cu îmbunătăţiri, pentru previziuni meteo. Îşi făcea planuri că ar putea construi emiţătoare şi receptoare pentru Biroul meteorologic şi în paralel să-şi pună la punct celelalte teorii sale sale folosind generatoarele Biroului. Sistemul său Morse funcţiona pe generatoarele rudimentare de viteză mică, dar Fessenden a reuşit să-şi convingă noul angajator că un generator mai rapid şi mai bun ar face o treabă mai bună pentru Unchiul Sam. Convenţia cu Fessenden prevedea că el îşi va menţine dreptul de proprietate asupra planurilor şi invenţiilor sale.

Noul laborator al lui Fessenden se afla pe insula Cobb de pe râul Potomac, unde el făcea experimente cu o staţie de recepţie din Arlington, Virginia, la o distanţă de 80 de km. El şi asistentul său Thiessen lucrau la perfecţionarea transmisiunilor Morse folosind un nou generator pe care l-au cumpărat, iar în luna octombrie Fessenden a conectat experimental un microfon la sistemul de acum îmbunătăţit. În 23 decembrie 1900 Fessenden a rostit la microfon «Unu, doi, trei, patru. La dumneavoastră ninge, domnule Thiessen? Dacă ninge răspundeţi-mi în telegrafie.» Thiessen a răspuns în codul Morse că, într-adevăr, ninge.  Cuprins de o emoţie puternică Fessenden a notat la biroul său: «În această după-amiază aici, pe insula Cobb a fost transmisă vorbire inteligibilă prin unde electromagnetice pentru prima dată în istoria lumii.» Se întâmpla cu aproape un an înaintea transmisiunii telegrafice a lui Marconi din Anglia recepţionată în Signal Hill,  Newfoundland, la 12 decembrie 1901.

Angajatorii lui Fessenden, Biroul meteorologic al S.U.A. erau încântaţi, iar Willis Moore, şeful lui Fessenden i-a sugerat să-şi mute experimentele în North Carolina, între Cape Hatteras, Roanoke şi continent, puncte care formau un triunghi de 160 de kilometri. Însă lucrurile au început să meargă prost pentru Fessenden. La 12 decembrie 1901 a făcut o transmisiune reuşită peste Atlantic la St. John’s, Newfoundland. Fessenden a încercat să-l învingă pe Marconi şi a eşuat din nou. Angajatorul său, Willis Moore şi Biroul de meteorologie al Statelor Unite încercau să se debaraseze de el şi să nu-i achite partea care îi revenea de pe urma patentelor sale, ceea ce a fost de natură să-l deprime şi mai mult.  Fessenden i s-a plâns lui Theodore Roosevelt, fără succes, astfel că în august 1902 Fessenden şi-a părăsit locul de muncă şi a plecat în Bermuda, unde trăia familia soţiei sale.

Acum Fessenden era nevoit să-şi continue eforturile pentru a obţine sprijinul financiar necesar experimentelor sale. S-a adresat guvernului canadian, care a cheltuit deja 80000 de dolari pentru sponsorizarea lui Marconi la Glace Bay, dar a fost refuzat. Aşa că s-a întors în Statele Unite şi a făcut echipă cu doi milionari, Given şi Walker, pentru a înfiinţa National Electric Signalling Company şi a construit două staţii fără fir lângă New York, de fiecare parte a golfului Chesapeake, adăugându-le ulterior trei alte staţii în New York, Philadelphia şi Washington.

În ciuda unor perioade nefavorabile Fessenden făcea progrese uriaşe în domeniul transmisiunilor telegrafice, iar compania deţinea acum un număr enorm de patente americane. Câştigase totodată o reputaţie internaţională ca savant, dar spre deosebire de Marconi el a rămas un experimentator singuratic.  Chiar dacă transmisiunile încununate de succes peste Atlantic ale lui Marconi i-au adus savantului italian atât publicitate cât şi adulaţie, Fessenden era convins că metoda «whiplash» (în traducere literală «lovitură de bici» – nota mea, YO4PX), transmisiunea de tip pornit-oprit nu funcţionează suficient de bine. Majoritatea cercetătorilor abordau metoda  «whiplash», pentru că nu acceptau ideea că undele continue electromagnetice pot fi create, înzestrate cu un program, transmise şi apoi eliminate pentru a lăsa doar programul în sine la dispoziţia ascultătorilor.  Cunoştinţele matematice ale lui Fessenden îi permitau acestuia să înţeleagă cu uşurinţă această idee abstractă. Alţi inventatori care nu dispuneau de experienţa sa în domeniu continuau să bâjbîie în căutarea soluţiilor, fără să ajungă la o cunoaştere reală a direcţiei exacte spre care se îndreptau.

Între timp pasul următor important pentru National Electric Signalling Company urma să-l constituie construirea unor piloni pentru transmisiuni radio la Brant Rock lângă Boston şi în Scoţia, în vederea experimentelor transatlantice. În pofida dezamăgirilor sale din Canada Fessenden a rămas un adevărat patriot şi,  în loc să transmită din Statele Unite mai degrabă ar fi dorit să transmită între Canada şi Europa. Astfel că la 20 iulie 1906, printr-o lege votată de Parlament Fessenden a înfiinţat cu sprijinul lui Sir Robert Borden şi al altor persoane influente, o companie canadiană cu numele de Fessenden Wireless Telegraph Company of Canada.  Acum imaginea Canadei era promovată de Fessenden, însă existau alte probleme la staţia de radio din Machrihanish, în Scoţia. Tehnicienii implicaţi în proiect nu se pricepeau să pună echipamentul în funcţiune şi staţia nu putea recepţiona nici măcar semnale emise de la distanţe scurte. Fessenden era furios. Era într-atât de convins că vina le aparţinea tehnicienilor şi nu planurilor sale încât l-a trimis în Scoţia pe Armour, cel mai bun inginer al său, pentru a prelua conducerea proiectului, în vreme ce el îşi continua experimentele locale în Statele Unite şi lucra la punerea în ordine a documentelor celor 300 de patente pe care le deţinea.

Cam în această perioadă Fessenden învăţase deja câte ceva despre efectele condiţiilor meteorologice asupra transmisiunilor radio. A experimentat suficient pentru a şti că vremea rece şi nopţile lungi erau momente propice transmisiunilor, în timp ce vremea caldă în orele zilei erau defavorabile sau chiar făceau transmisiunile imposibile. În noaptea de 3 ianuarie 1906 vremea era ideală – rece şi întunecoasă.  Fessenden a adăugat pilonului său de transmisiuni ceva ce semăna cu cadrul unei umbrele şi a început să transmită semnale Morse spre Armour în Scoţia. Mai târziu în cursul nopţii a sosit o telegramă cu următorul text: «Brant Rock, te recepţionăm tare şi limpede.» Părea că lucrurile începeau s-o ia pe calea cea bună pentru Fessenden, acum că a reuşit în sfârşit să perfecţioneze o invenţie similară cu aceea a lui Marconi, dar mai fiabilă şi mai puţin «slaplash». Dar nu era suficient de fiabilă totuşi pentru a se putea lucra în primăvara care urma, mai rămăseseră probleme de eliminat.

Fessenden şi asociaţii săi la Brant Rock

Pilonul de 123 de metri de la Brant Rock

Emiţătorul de la Brant Rock, 1906

Când în toamnă vremea rece şi întunecoasă a revenit Fessenden şi-a reluat experimentele sale transatlantice folosind codul Morse şi pe cele locale prin voce, iar în noiembrie a primit o scrisoare «personală» recomandată de la inginerul său Armour din Machrihanish care l-a încântat şi l-a şocat totodată.  Armour îi scria că «în jurul orelor 4 dimineaţa ascultam semnalele telegrafice din Brant Rock când, spre uluirea mea am auzit în locul punctelor şi liniilor vocea d-lui Stein care le spunea operatorilor din Plymouth cum să acţioneze dinamul. Iniţial am crezut că mi-am pierdut minţile, dar sunt sigur că fusese vocea lui Stein, se auzea de parcă se afla în camera alăturată.»

Fessenden a verificat febril logurile în care fuseseră înregistrate diferitele teste şi a fost satisfăcut să constate că a inventat cu adevărat un echipament care a putut transmite voci peste ocean, în Scoţia. A fost o întâmplare fericită, căreia i-a urmat însă o altă întâmplare, care l-a înmărmurit pe Fessenden: la 6 decembrie 1906 o furtună i-a distrus pilonul de recepţie din Scoţia.

Antena de recepţie din Scoţia

Dar cu aceasta veştile proaste nu au contenit. Fessenden a aflat că lui Marconi i s-a acordat dreptul exclusiv de a construi staţii de transmisiuni fără fir în Canada. O lovitură de graţie pentru Fessenden şi compania sa canadiană. Ideea că Marconi, un italian, a primit nu numai aprobarea dar a beneficiat şi de sprijinul guvernului canadian, care lui Fessenden, un canadian, i-au fost refuzate, l-a înfuriat şi l-a umplut de amărăciune. A simţit nevoia să-şi demonstreze geniul, să dovedească lumii şi Canadei că el era adevăratul inventator al radioului. Avea un contract cu United Fruit Company, care a instalat sisteme de transmisiuni fără fir pe vapoarele sale pentru a controla mai bine recoltarea şi comercializarea bananelor în Porto Rico, iar profesorul Fessenden a decis să ofere un cadou de Crăciun clienţilor săi aflaţi pe vreo duzină de vase ale companiei în largul mării. Le-a transmis operatorilor fără fir să asculte în seara de Crăciun «ceva deosebit». La ora 9 seara operatorii au auzit cunoscutul «CQ» transmis de la Brant Rock – apel către toate staţiile – apoi l-au auzit pe Fessenden vorbind.

În acea noapte rece de decembrie Fessenden a ştiut că a dăruit lumii unul dintre cele mai preţioase cadouri pe care le-a primit vreodată. Fără fir, la distanţe mari el a transmis voci omeneşti. Cuvântul s-a întrupat şi Fessenden era încredinţat că de acum lumea se afla la picioarele sale.

În loc de aceasta restul vieţii lui Fessenden a fost o luptă permanentă pentru recunoaşterea invenţiilor sale şi pentru compensaţii din partea partenerilor săi bogaţi care i-au vândut patentele, fără ştirea sa, unor mari companii americane. Fessenden a mai revenit din când în când în Canada, dar nu s-a mai stabilit acolo niciodată. A murit în Bermuda. Cărţile americane care catadicsesc să recunoască realizarea lui Fessenden îl descriu ca fiind un «Marconi american».  Probabil e mai bine că cel care a dăruit atât de mult oamenilor şi a primit din partea lor atât de puţin nu a mai apucat să citească asta.

Pe piatra sa de mormânt sunt gravate următoarele cuvinte, formulate de fiul său:

«Graţie geniului său ţinuturi depărtate conversează şi oameni navighează fără teamă deasupra adâncurilor.»

*   *   *

După încheierea procesului său cu RCA Fessenden a cumpărat „Wistowe”, o mică proprietate în insulele Bermude. A murit acolo în 1932 şi a fost înmormântat în cimitirul St. Mark’s Church de pe insulă. Ziarul The New York Herald Tribune scria atunci într-un editorial:

«Se întâmplă câteodată, chiar şi în ştiinţă, ca un om să aibă dreptate împotriva întregii lumi. Profesorul Fessenden a fost un astfel de om. A luptat cu înverşunare, singur, pentru a-şi dovedi teoriile. El a fost cel care a insistat, opunându-se protestelor furtunoase ale tuturor autorităţilor recunoscute, că ceea ce numim acum radio este efectul undelor continue transmise prin eter de staţia emiţătoare, aşijderi undelor de lumină emise de o flacără. Marconi şi adepţii săi au continuat să susţină că ceea ce se întâmpla era efectul „whiplash”. Progresul radioului a fost întârziat cu un deceniu de această eroare. Teoria „whiplash”-ului a fost treptat înlocuită în mintea oamenilor de ideea undei continue (continuous wave, CW, termen inventat de Fessenden, la fel şi „heterodina” – nota mea, YO4PX), acordându-se însă prea puţină recunoaştere celui care a avut dreptatea de partea sa.»  (Wikipedia)

Fessenden despre el însuşi:

«Părinţii mei erau disperaţi din pricina mea. Ei ar fi dorit să devin preot, dar atunci când îmi închideam ochii şi visam am imaginat o invenţie care ar putea trimite voci în jurul lumii fără a folosi fire sau cabluri. Mama îmi spunea: „aşa ceva nu are vreun viitor”, şi avea dreptate, dar se şi înşela totodată. În viaţă am realizat sute de invenţii patentabile, printre care giroscopul electric, heterodina şi sonarul de adâncime. Am construit prima staţie hidroelectrică de pe cascada Niagara şi am inventat radioul, trimiţând în eter primul mesaj din lume la 23 decembrie 1906. Veniţi în laboratorul meu dacă vreţi să vedeţi cu ochii dumneavoastră unele dintre invenţiile mele.

Dar cu toată munca mea neistovită cea mai mare parte a vieţii mele am trăit-o la pragul sărăciei. Am luptat ani de zile prin tribunale înainte de a putea vedea vreun ban din cele mai importante invenţii ale mele. Dar şi mai rău a fost că am ajuns ridiculizat de jurnalişti, de oameni de afaceri şi chiar de ceilalţi oameni de ştiinţă, pentru că am crezut cu tărie că vocea omenească poate fi transmisă la distanţă fără fire. Cu toate acestea, acum, în momentul morţii mele nu numai că sunt bogat de pe urma patentelor mele, dar toţi cei care au râs de ideile mele răsucesc de zor butoanele noilor lor aparate de radio pentru a afla starea vremii şi ultimele ştiri.»

«Adresez salutări tuturor celor care sărbătoresc 100 de ani de transmisiune a vocii pe calea undelor. Radioul joacă un rol important în informarea, distrarea şi protejarea oamenilor de pretutindeni. La începutul secolului trecut Reginald Fessenden a făcut muncă de pionierat în domeniul comunicaţiilor fără fir şi a deschis calea spre progrese tehnologice care au îmbunătăţit viaţa americanilor şi a oamenilor din întreaga lume. Avem acum ocazia să ne reamintim de transmisiunea de muzică şi vorbire omenească în eter de acum un secol realizată de Fessenden şi prilejul de a omagia multiplele căi prin care radioul a îmbogăţit viaţa şi naţiunea noastră. Îi stimez pe toţi cei care lucrează în domeniul radioului şi sunt recunoscător radioamatorilor care furnizează comunicaţii de urgenţă, pentru a face ţara noastră un loc mai sigur. Munca voastră preţioasă întăreşte societatea noastră şi reprezintă spiritul american.

Laura şi cu mine vă adresăm urările noastre călduroase. Dumnezeu să vă binecuvânteze.» (Mesajul preşedintelui George W. Bush, Casa Albă, Washington, 8 ianuarie 2007)

*   *   *

Traducere, adaptare şi completări cu texte şi fotografii din diferite surse, pe baza articolului «An Unsung hero: Reginald Fessenden, the Canadian inventor of radiotelephony», apărut iniţial în revista The RadioScientist şi republicat fără semnătură de autor pe saitul departamentului canadian al IEEE Canada  (Institute of Electronical and Electronic Engineers).

(Au fost consultate următoarele surse [printre altele]: IEEE Canada, Wikipedia, Hammond Museum of Radio, Inventors.About.com, Radiocom.net, Fessenden.ca, colecţia de fotografii Uncertain Times, Campbelltownloch.com, en.Citizendium.org, Google Images, Invent.org, BiographyBase.com, Soundscapes.info, American Military and Naval History, Radio-Electronics.com, Picsearch.com, „Fessenden and the Early History of Radio Science” de John S. Belrose, VE2CV. De pe unele dintre ele au fost folosite pentru redactarea acestui articol texte, informaţii şi imagini. Mulţumiri tuturor autorilor. – YO4PX)

Acest articol a aparut initial la 3.08.2011 pe blogul autorului http://yo4px.blogspot.com

În istoria ştiinţei nu sunt puţine cazurile în care o invenţie este revendicată de mai multe persoane sau, după decesul acestora, este atribuită mai multor persoane, dând prilej unor controverse aprinse, adeseori fără finalitate. Cine este inventatorul radioului? Iată o întrebare care nu-şi poate afla un răspuns univoc şi categoric. Şi pentru ca răspunsul să fie şi mai dificil de găsit, au intervenit în disputa asupra persoanei care a dăruit omenirii epocala descoperire şi ingrediente naţionaliste, patriotarde, la care s-au adăugat de multe ori opinii exprimate cu mult aplomb de la înălţimea catedrelor şi a academiilor, dar care s-au vădit a fi deficitare la capitolul documentare.

În cazul radioului lucrurile nu sunt clare şi nu se poate pune problema recunoaşterii unui unic inventator. De nenumărate ori idei care au schimbat radical viaţa oamenilor şi cursul istoriei au „plutit în aer” şi i-au inspirat în perioade de timp extrem de apropiate pe cei dăruiţi cu geniul necesar transformării lor în valori ale întregii umanităţi. Acesta este şi cazul celor doi oameni cărora le datorăm noi, radioamatorii existenţa însăşi a pasiunii noastre minunate. Popov a fost şi este glorificat în ţara sa ca unic inventator al radioului, numele său eliminându-l timp de decenii din conştiinţa publicului rus şi a locuitorilor ţărilor est-europene pe cel al marelui său rival, Guglielmo Marconi. Dar nu numai radioul era obiectul acestei tendinţe agresive exclusiviste de impunere a unor modele de sorginte rusă, ci şi toate celelalte domenii ale ştiinţei, tehnicii şi culturii (este cunoscută butada „cămila sovietică este cea mai cămilă din lume”), ceea ce a provocat în timp o anumită reacţie de respingere, deşi creaţiile marilor savanţi şi artişti ruşi fac parte fără nici o îndoială din patrimoniul universal. Fenomenul s-a manifestat şi în ţara noatră sub forma protocronismului (din greacă protos = primul şi chronos = timp), un curent ideologic, instrumentat şi politic în anii ’70, cu valenţe puternic naţionaliste.

Ca un revers al medaliei, în Occident analize care s-au pretins imparţiale au acordat invariabil invenţiei italianului Marconi o prioritate, chiar o exclusivitate absolută asupra celei a savantului rus Popov. A sosit poate timpul de a examina lucrurile cu mai mult echilibru şi imparţialitate, acordându-i şi lui Popov întreaga recunoaştere şi admiraţie pentru numeroasele şi indubitabilele sale realizări ştiiţifice.

Să urmărim pe scurt, pe baza documentelor care ne stau la dispoziţie, cursul vieţii celui care a demonstrat aplicabilitatea practică a undelor electromagnetice (undele radio), deşi nu a solicitat vreodată un patent pentru invenţia sa.

Alexander Stepanovici Popov s-a născut la 16 martie 1859 în satul Turinskie Rudniki, actualmente Krasnoturinsk, situat într-o regiune minieră din munţii Ural, ca unul dintre cei şapte copii ai preotului din sat, şi a crescut într-una din acele izbe tipice satelor ruseşti, construită din bârne groase de lemn, de pe pereţii căreia te priveau feţele prelungi ale sfinţilor pravoslavnici. Unul dintre biografii săi notează că „a fost binecuvântat de Dumnezeu cu dorinţa puternică de a comunica în tăcere şi invizibil prin aer printr-un mijloc încă nedescoperit şi de neînţeles. În lungile nopţi de iarnă din munţii Ural, în timp ce afară şuiera crivăţul, copilul se pregătea pentru a-şi împlini destinul – acela de inventator al radioului”. De la o vârstă fragedă Alexander s-a arătat interesat de instalaţiile miniere pe care le vedea în zonă şi de studiul ştiinţelor naturii, şi construia mici mecanisme ingenioase care foloseau ca forţă motrice căderea apei. După clasele primare tatăl său i-a asigurat o bună educaţie la seminarul eclesiastic din Ekaterinburg, unde a studiat ştiinţele naturale, matematica şi teologia, şi apoi la Universitatea din Sankt Petersburg, unde a studiat fizica. Programa academică punea un accent deosebit pe aplicaţiile practice ale principiilor ştiinţifice şi tânărul student excela în munca experimentală, având o atracţie şi aptitudine înnăscută pentru proiectarea şi construirea echipamentelor de laborator. În 1882, după absolvire, a început să lucreze ca asistent de laborator al Universităţii, dar, din cauza dotărilor insuficiente ale acestuia, s-a angajat ca profesor la Şcoala Torpedo a Marinei Ruse din Kronstad, pe insula Kotlin.

Cu începere din 1890 Popov a procedat la experimente pe linia celor iniţiate de Heinrich Rudolf Hertz. În 1893 a fost trimis ca reprezentant al Şcolii Torpedo la Expoziţia internaţională de la Chicago, unde erau expuse cele mai recente descoperiri în domeniul generării, distribuţiei şi utilizării energiei electrice. Popov s-a folosit de ocazie pentru a vizita fabrici şi laboratoare, unde se puteau vedea alte numeroase realizări ale tehnologiei electrice, aflată într-o rapidă dezvoltare. Dar chiar şi cei mai optimişti vizionari din acei ani ar fi considerat o pură fantezie ideea ca undele electromagnetice să poată fi utilizate pentru telegrafia fără fir. La urma urmei, undele electromagnetice generate în acea vreme puteau fi detectate la distanţă de doar câţiva metri! Din fericire Popov era atât un vizionar cât şi un excelent experimentator, care nu se lăsa descurajat de obstacole aparent insurmontabile.

În 1894 el a construit primul său receptor radio, care conţinea un aşa-numit coherer, o formă primitivă de detector de semnale radio, inventat de fizicianul francez Edouard Branly. Coherer-ul consta dintr-o capsulă umplută cu pilitură de metal, care conduce electricitatea mult mai bine sub influenţa trecerii unor unde electrice de înaltă frecvenţă. Într-o variantă îmbunătăţită receptorul a fost prezentat în 7 mai 1895 sub denumirea de „detector de fulgere” membrilor Societăţii ruse de fizică şi chimie, data respectivă fiind sărbătorită de atunci în Rusia ca Ziua Radioului, deşi iniţial aparatul a fost considerat util doar pentru a detecta furtunile care se apropiau. Semnale telegrafice transmise fără fir de la o distanţă de 243 de metri dintr-o altă clădire au putut fi auzite de toţi cei aflaţi în sala de conferinţe. F.F. Petruşevski, preşedintele Societăţii stătea în faţa tablei, ţinând în mână o hârtie pe care erau înscrise litere alfabetului şi echivalentele lor în codul Morse. Pe măsură ce semnalele se succedau, Petruşevski se uita pe hârtie şi înscria pe tablă una câte una literele recepţionate: H E I N R I C H H E R T Z. Era numele marelui fizician german care pentru prima dată a demonstrat existenţa undelor electromagnetice, previzionate încă din 1864 de James Clerk Maxwell.

În acelaşi an este publicat şi articolul care descrie descoperirea lui Popov. În 1896 articolul a fost republicat în Jurnalul Societăţii ruse de fizică şi chimie.

În 1896 (sau la sfârşitul anului 1895) el a îmbunătăţit receptorul realizat de fizicianul şi scriitorul englez Oliver Lodge, care la rândul său perfecţionase coherer-ul lui Edouard Branly. Popov i-a adăugat acestui detector de unde radio o sârmă suspendată – antena! -, fiind prima persoană din lume care a făcut acest lucru – precum şi bobine de şoc menite a neutraliza efectul scânteilor locale.

Receptorul lui Popov şi schema sa electrică

În martie 1896 Popov a efectuat transmisiuni de unde radio între diferite clădiri ale campusului universitar din Sankt Petersburg. În noiembrie 1897 antreprenorul francez Eugene Ducretet a construit în propriul său laborator un emiţător şi un receptor bazat pe telegrafia fără fir, declarând că a folosit ca model pentru aparatele sale detectorul de fulgere al lui Popov. În 1898 Eugene Ducretet producea deja echipament de telegrafie fără fir urmând instrucţiunile primite de la Popov. În acelaşi timp Popov a instalat o staţie terestră la Kronstadt şi una maritimă pe crucişătorul rusesc Africa, realizând în 1898 comunicaţii pe o distanţă de peste 11 kilometri, iar în 1899 chiar de 55 de kilometri.

A fost un moment de importanţă istorică, dar lumea nu a aflat imediat despre el. Din dorinţa de a monopoliza valenţele tehnologice promiţătoare ale descoperirii, pe care o considera o viitoare armă secretă, Marina rusă a păstrat tăcerea, declarând realizarea extraordinară a lui Popov secret militar. Bietul inventator! Orice şansă de a obţine celebritatea mondială i-a fost pentru moment anihilată de propriul său guvern. Dar secretul nu a putut fi păstrat prea multă vreme. Curând s-a răspândit vestea despre „minunea rusească”. Toată lumea vorbea despre felul în care ruşii puteau comunica la distanţe mari prin telegrafia fără fir, folosind „undele hertziene”.

Popov demonstrându-şi sistemul său de telegrafie fără fir amiralului Makarov

În 1897 Popov a descoperit că toate obiectele metalice aflate în calea unei unde radio îi pot schimba direcţia, cu alte cuvinte le pot reflecta. Era începutul unei alte invenţii folositoare, denumită ulterior radiolocaţie. Imperfecţiunea echipamentelor din acea vreme nu a permis aplicarea fenomenului decât peste 40 de ani, atunci când a fost contruit primul radar. Alţii au pretins că sunt autorii acestei descoperiri, dar trebuie reţinut că în realitate meritul invenţiei îi aparţine lui Popov. Companii americane şi britanice i-au cerut deseori să-şi vândă invenţia, dar răspunsul său a fost întotdeauna: „Eu sunt rus şi am dreptul să-mi dăruiesc cunoştinţele, realizările şi invenţiile numai patriei mele”.

În 1900 o staţie radio a fost instalată sub conducerea lui Popov pe insula Hogland, pentru a asigura comunicaţii bilaterale prin telegrafie fără fir între baza maritimă rusească şi vasul de război General-amiral Apraksin. Vasul a eşuat pe malul insulei Hogland în noiembrie 1899. Echipajul de pe Apraksin nu se afla în primejdie imediată, dar apele golfului începuseră să îngheţe. Chiar dacă vasul ar fi trecut iarna fără deteriorări majore, probabil că ar fi fost zdrobit în primăvară de banchizele plutitoare de gheaţă. Datorită vremii nefavorabile şi obstacolelor birocratice instalarea unei staţii de telegrafie pe insula Hogland de către echipajul de pe Apraksin nu s-a putut realiza până în ianuarie 1900. Cu toate acestea, la 5 februarie s-au schimbat în sfârşit primele mesaje. Acestea erau retransmise spre insula Hogland de o staţie situată la Kotka, la o distanţă de circa 30 de kilometri, pe coasta finlandeză. Kotka a fost aleasă ca locaţie a staţiei de retransmisie pentru că se afla la cea mai apropiată distanţă de insula Hogland, care era conectată prin cablu la Comandamentul naval rus.

Până în momentul în care la sfârşitul lui aprilie vasul Apraksin a fost eliberat de către spărgătorul de gheaţă Yermak de pe stâncile pe care eşuase s-au transmis 440 de mesaje telegrafice oficiale prin intermediul staţiei de radio fără fir de pe insula Hogland. În afară de salvarea echipajului de pe Apraksin au fost salvaţi peste 50 de pescari finlandezi, captivi pe o banchiză de gheaţă în derivă în golful Finlandei, ca urmare a unei cereri de ajutor transmise prin telegrafie fără fir.

În 1900 Popov a declarat în faţa Congresului inginerilor ruşi în domeniul electricităţii: „Transmiterea şi recepţionarea de semnale de către Marconi prin intermediul oscilaţiilor electrice nu a constituit o noutate. În America celebrul inginer Nikola Tesla a efectuat aceleaşi experimente deja în 1893.” În 1901 Alexander Popov a fost numit profesor la Institutul de Inginerie electrică din Sankt Petersburg, care poartă acum numele său, iar în 1905 a fost ales director al Institutului. El s-a simţit oarecum iritat atunci când a aflat despre atenţia care li se acorda realizărilor lui Marconi în domeniul telegrafiei fără fir. Ştia că lucrările sale anterioare erau foarte asemănătoare cu cele pentru care Marconi culegea aclamaţii zgomotoase. Dar iritarea sa se adresa sieşi, nu lui Marconi. Popov îşi dădea seama că ar fi trebuit să dedice mai multă atenţie transmiterii de semnale fără fir. El nu a nutrit nici un fel de resentimente faţă de rivalul său. Atunci când în 1902 Marconi a făcut o vizită la Kronstadt Popov l-a întâlnit şi cei doi deschizători de drumuri au avut o discuţie cordială. Mai târziu Marconi a primit de la Popov în chip de cadou de nuntă un samovar de argint şi o haină din piele de focă. Popov era un savant şi un gentleman autentic, incapabil să resimtă o ranchiună personală pentru succesele ştiinţifice legitime ale altora.

Din nefericire în 1905 situaţia politică din Rusia era instabilă, ţara se îndrepta în mod periculos spre un război civil, politica ţarului devenea din ce în ce mai reacţionară. Lui Popov, un adept convins al principiilor libertăţii academice şi politice, atmosfera opresivă din Sankt Petersburg i se părea din ce în ce mai sufocantă. În 1905 s-a îmbolnăvit grav, după ce a fost deosebit de afectat de înăbuşirea brutală a unor mişcări studenţeşti, împotriva cărora a refuzat să ia măsurile represive care îi fuseseră cerute de autorităţi, pentru că a considerat revendicările studenţilor Institutului pe care îl conducea ca fiind legitime. A murit de hemoragie cerebrală la 13 ianuarie 1906, la vârsta de 46 de ani.

*   *   *

S-ar putea spune că de fapt nimeni nu a „inventat” de unul singur comunicaţia electronică fără fir, deşi de peste 100 de ani Guglielmo Marconi a fost denumit de vestici „inventatorul radioului”. Unii afirmă că Marconi a preluat de fapt ideile şi invenţiile altora şi le-a pus cap la cap sub o formă utilizabilă, pentru a putea trimite mesaje pe calea undelor radio. Dar aproape în acelaşi timp în care el îşi făcea descoperirea sa, profesorul rus Popov făcea în 1895 aceeaşi descoperire. Diferenţa dintre ei era că în vreme ce Marconi a fost un antreprenor entuziast, care s-a grăbit să-şi răspândească invenţia în lume şi s-o vândă cât mai profitabil, Alexander Popov, dimpotrivă, era pătruns de un spirit cu totul diferit şi nu a nutrit vreodată dorinţa de a realiza un câştig din descoperirile sale.

Cu certitudine se poate afirma că Popov a fost unul dintre inventatorii radioului, deşi Marconi a fost considerat inventatorulradioului. Dar munca lui Popov nu a putut fi ignorată. Marina Statelor Unite, care se judeca cu Marconi pentru folosirea patentului său pe vasele de război americane, îi recunoştea acestuia abilitatea sa managerială, dar îl considera pe Popov un savant mai valoros.

Iată ce spunea în 1963 în chestiunea priorităţii invenţiei radioului un document oficial a guvernului Statelor Unite reprodus în„History of Communications – Electronics in the United States Navy”:

„Ca şi Lodge, Popov a fost mult prea preocupat de munca sa la catedră şi de ştiinţă pentru a se ocupa de aspectele practice ale descoperirilor sale. În 7 mai 1895, într-o conferinţă ţinută în faţa Societăţii fizicienilor ruşi din Sankt Petersburg el a anunţat că a transmis şi recepţionat semnale de la distanţă. În acelaşi an Guglielmo Marconi, fiul unui nobil italian şi al mamei sale irlandeze, folosind un oscilator Hertz, o antenă şi un receptor foarte asemănătoare cu cele ale lui Popov, a transmis şi recepţionat semnale în perimetrul moşiei tatălui său de la Bologna, Italia. Dar Marconi cu greu ar putea fi considerat un inventator. Contribuţia sa a fost mai importantă în domeniul cercetării aplicate şi al tehnicii inginereşti. El poseda un spirit al afacerilor foarte dezvoltat, nefiind însă stăpânit de acelaşi imbold al cercetărilor fundamentale, care i-au împiedicat pe Lodge şi pe Popov să realizeze un sistem de comunicaţii comercial, aşa cum a făcut-o Marconi.”

Merită să cităm în încheiere şi din lucrarea de doctorat a lui Dr. Russel Naughton „Adventures in CyberSound”, găzduită de portalul Australian Centre for Moving Image: «Dacă Popov ar fi fost un antreprenor în Europa de vest, iar Marconi un cercetător în Rusia ţaristă, cu siguranţă că destinele lor şi statutul lor în cărţile de istorie ar fi fost inversate. Inventarea comunicaţiei fără fir – cu alte cuvinte transmisia şi recepţia radio – a fost punctul de pornire a ceea ce astăzi numim „electronică”, un aspect trecut cu vederea în 1995, cu ocazia aniversării a 100 de ani de la descoperirea comunicaţiilor fără fir, sau după numele sub care manifestarea a devenit cunoscută, „Centenarul Marconi”. A sosit poate timpul să realizăm cine sunt cu adevărat Marconi şi Popov – inventatorii electronicii – şi să nu încetăm a ne uimi de forţa incredibilă a Destinului, care a făcut ca o descoperire ce urma să aibă un impact atât de covârşitor asupra lumii cum este electronica să se nască aproape simultan în mintea genială a doi oameni atât de deosebiţi, cum au fost Popov şi Marconi: s-a spus că pe unul dintre ei l-a îndrumat mâna divinităţii să-şi realizeze invenţiile în laboratorul său, în vreme ce celuilalt i-a venit ideea în timp ce medita pe piscul unui munte.»

Pentru a încheia acest scurt compendiu de consideraţii despre viaţa şi munca lui Alexander Popov, se cuvine menţionat şi faptul că radioului său i s-a decernat Marea medalie de aur a Expoziţiei internaţionale de la Paris din 1900.

SCURTE INFORMAŢII DESPRE SAVANŢII MENŢIONAŢI ÎN ARTICOL

Guglielmo Marconi, inginer şi fizician italian (1874-1937), considerat inventatorul telegrafiei fără fir şi a antenei de emisie (după alţii inventatorul antenei este Popov), laureat al Premiului Nobel pentru fizică în anul 1909 împreună cu Karl Ferdinand Braun, pentru contribuţiile lor la dezvoltarea telegrafiei fără fir. Aceasta nu era o idee nouă, numeroşi alţi cercetători exploraseră domeniul tehnologiilor telegrafiei fără fir în precedenţii 50 de ani, dar nimeni nu avusese succes pe piaţă. Marconi nu a descoperit nici un principiu nou şi revoluţionar cu sistemul său telegrafic, ci a pus laolaltă şi a îmbunătăţit o serie de fapte, le-a unificat şi le-a adaptat sistemului său. A studiat la Bologna, Florenţa şi Leghorn. În anul 1894 a realizat o transmisie radiotelegrafică cu un aparat propriu, brevetat în 1896, iar în anul 1901, prima radiocomunicaţie telegrafică transatlantică. A mai inventat un detector magnetic (1902) şi o antenă direcţională orizontală (1905).

Heinrich Rudolf Hertz, fizician german (1857-1894), a studiat la universităţile din München şi Berlin. În 1883 a devenit docent privat pentru fizica teoretică la Universitatea Christian-Albrecht din Kiel. Între 1885 şi 1889 a predat ca profesor de fizică la Universitatea tehnică din Karlsruhe. Din 1889 a fost profesor de fizică la Technischen Friedrich-Wilhelms-Universität din Bonn. Hertz a murit la numai 37 de ani de granulatoza lui Wegner. A descoperit cu ajutorul primului oscilator existenţa undelor electromagnetice. El a dovedit că acestea sunt la fel şi se deplasează cu aceeaşi viteză ca undele luminii. Rezultatele lui au constituit fundamentul pentru dezvoltarea telegrafiei fără fir şi a radioului. Unitatea frecvenţei, hertz-ul, este denumit după el.

James Clerk Maxwell, matematician şi teoretician al fizicii scoţian (1831-1879), creator al teoriei electromagnetismului, în care a sintetizat toate observaţiile, experimentele şi ecuaţiile electricităţii, magnetismului şi chiar ale opticii. Setul ecuaţiilor care îi poartă numele a demonstrat că electricitatea, magnetismul şi lumina sunt toate manifestări ale aceluiaşi fenomen: câmpul electromagnetic. Maxwell a demonstrat că deplasarea prin spaţiu a câmpurilor electrice şi magnetice are loc sub formă de unde cu viteza constantă a luminii. El este considerat de mulţi fizicieni savantul secolului al XIX-lea cu cea mai mare influenţă asupra fizicii secolului XX. Contribuţia sa la ştiinţă este privită ca având aceeaşi importanţă cu aceea a lui Isaac Newton şi Albert Einstein. La cea de a suta aniversare a naşterii sale Einstein a caracterizat contribuţia lui Maxwell ca fiind tot ce s-a produs mai profund şi mai rodnic în fizică de la Newton încoace. El păstra o fotografie a lui Maxwell pe peretele biroului său, împreună cu cele ale lui Michael Faraday şi Isaac Newton.

Edouard Branly, inventator şi fizician francez (1844-1940), a fost profesor de fizică la Universitatea catolică din Paris. Este cunoscut mai ales pentru implicarea sa timpurie în cercetările privind telegrafia fără fir şi pentru invenţia sa, „coherer-ul” care îi poartă numele, primul detector pentru radiocomunicaţii, care a cunoscut o mare răspândire. Acesta a fost folosit printre alţii de Popv şi de Guglielmo Marconi în primele sale experimente şi a fost ulterior îmbunătăţit de Oliver Lodge. În 1911 Branly a fost ales membru al Academiei Franceze de Ştiinţe.

Oliver Lodge, fizician şi scriitor englez (1851-1940), implicat în dezvoltarea telegrafiei fără fir. El a transmis semnale radio în august 1894 la o întâlnire a Asociaţiei britanice pentru progresul ştiinţei la Universitatea din Oxford, cu un an înaintea lui Guglielmo Marconi, dar cu un an după Nikola Tesla. A făcut cercetări asupra fulgerelor, a electrolizei şi a electricităţii. A adus o contribuţie importantă prin inventarea aprinderii prin scânteie în motoarele cu combustie internă. El a inventat şi difuzorul cu bobină mobilă, şi dispozitivul de acord variabil. A scris peste 40 de cărţi despre viaţa de după moarte, eter, relativitate şi teoria electromagnetismului.

Eugène Ducretet, industriaş şi om de ştiinţă francez (1844-1915), specializat în construirea de instrumente de fizică, cu precădere în domeniul electromagnetismului. A participat activ la perfecţionarea telegrafiei fără fir. El a fost cel care a realizat în 1898 prima legătură franceză prin radio, transmiţând sunete din Turnul Eiffel până la Panthéon, la o distanţă de circa 4 km. A fondat societatea Ducretet, ulterior Ducretet-Thomson, care a comercializat mult timp produse de TFF sub acest nume.

Nikola Tesla, inventator, fizician, inginer mecanic şi inginer electrician american de origine sârbă (1856-1943). (Unele surse afirmă că ar fi fost de origine istro-română.) Tesla este considerat ca fiind unul dintre cei mai mari oameni de ştiinţă ai sfârşitului de secol XIX şi ai începutului secolului XX. Invenţiile, precum şi munca teoretică ale lui Tesla au pus bazele cunoştinţelor moderne despre curentul alternativ, puterea electrică, sistemele de curent alternativ, incluzând sistemele polifazate, sistemele de distribuţie a puterii şi motorul pe curent alternativ, care au determinat cea de a doua Revoluţie industrială.

Una dintre cele mai importante invenţii ale sale este generatorul de curent alternativ. A contribuit de asemenea la construirea hidrocentralei de lângă cascada Niagara. În Statele Unite ale Americii, faima lui Tesla a rivalizat în istorie şi cultură populară cu aceea a unui alt mare inventator, Thomas Edison. După demonstraţia sa de transmitere a semnalelor fără fir în anul 1893 şi după ce a câştigat în „Războiul Curenţilor”, dovedind avantajele transmisiei la distanţă a curentului alternativ, în comparaţie cu curentul continuu, al cărui adept era Edison, el a fost recunoscut ca cel mai mare inginer electrician al Americii. O mare parte din munca sa de început a pus bazele ingineriei electrice moderne, iar descoperirile sale ştiinţifice sunt de o importanţă colosală. Cum niciodată nu s-a priceput la administrarea veniturilor proprii, Tesla a murit sărac şi uitat la vârsta de 86 de ani.

(Surse: Wikipedia, the Free Encyclopedia, the Cambdridge Biographical Encyclopedia, saitul Institutului de chimie al Universităţii Ebraice din Ierusalim, Israel, saitul Adventures in CyberSound, lucrarea „Marea contribuţie a lui Alexander Popov la dezvoltarea comunicaţiilor fără fir” de Anna P. Konstantinova de la Universitatea de Electrotehnică LETI din Sankt Petersburg, lucrarea „History of Communications – Electronics in the United States Navy”. Poze preluate de pe Wikipedia the Free Encyclopedia şi saitul Institutului de chimie al Universităţii Ebraice din Ierusalim.)

Acest articol a aparut initial la 2.11.2010 pe blogul autorului http://yo4px.blogspot.com

Intervalul cronologic jalonat de instituţionalizarea pluralismului confesional în cadrul lumii creştine, secondat de pluralismul politic al echilibrului de putere, de expansiunea colonială şi elanul economiei de schimb, este considerat drept geneza lumii moderne, atât din perspectiva oarecum mecanicistă a manualelor şcolare, cât şi în optica interpretărilor cercetării istorice de specialitate, mai tentată să jongleze cu perioade şi concepte şi să relativizeze diviziunile didactice. Dinamica mult accelerată a evenimentelor pune în umbră evoluţiile de profunzime care au conferit caracterul ireversibil schimbărilor ce au vizat ansamblul comportamentelor şi afilierilor individuale şi colective şi au adâncit faliile care separau diverse comunităţi şi regiuni, creind premisele unei competiţii pentru care globalizarea nu reprezintă decât un stagiu de evoluţie tranzitorie. La capătul confruntării aparent ireductibile care i-a opus pe catolici şi protestanţi, escaladată la dimensiunile primului conflict mondial care a fost Războiul de Treizeci de Ani, unitatea formală a lumii creştine, guvernată de paradigmele moralei evanghelice, este înlocuită de ansamblul statelorteritoriale, conduse de suverani absoluţi, prin intermediul unei  elite administrative laice. Funcţionalitatea acestei realităţi politice pluraliste este asigurată de  tratate internaţionale, potenţate de forţa raţiunii de stat[1]. Reflecţia teologică şi filozofică, expresie la rândul ei a unei relaţii tot mai nuanţate între puterea publică şi cetăţeni, generează schimbări ale paradigmelor etice şi axiologice ale republicii literelor europene, unde dezbaterea despre toleranţă, libertate şi civilizaţie îşi asigură dreptul de cetate,, iar exigenţele vieţii cotidiene crează cadrul de apariţie a primelor teorii economice. Caracterul empiric al schimbărilor, lipsite de linearitate şi de un sens programatic, a presupus totuşi o finalitate comună, apariţia ideii de Europa, definită ca realitate civilizaţională, în relaţie cu o serie de proximităţi percepute prin intermediul unei serii de stereotipii, care dau substanţă geografiilor simbolice puse în circulaţie de literatura de călătorii şi încorespondenţa diplomatică. Europa Centru-Orientală a cunoscut propria dinamică a schimbărilor, evidente în primul rând în plan politic, prin ascensiunea unor actori noi, Monarhia Habsburgică şi Rusia petrină, entităţi multinaţionale care îşi asumă o agendă reformistă şi participarea la competiţia pentru putere. Primele victime ale acestei competiţii au fost tocmai vechile puteri dominante din regiune, Imperiul Otoman a cărui supravieţuire precară va deveni esenţa aşa-numitei Probleme Orientale şi Polonia, care dispărea de pe harta politică în primii ani ai Revoluţiei Franceze.

Stagnare economică, strategii sociale şi impas politic

Diplomaţii şi oamenii de cultură europeni care constatau fără rezerve de admiraţie victoria Poloniei în Războiul Livonian şi căutau alianţa Republicii în proiectele antiotomane sau antihabsburgice, nu puteau anticipa sensul schimbărilor care vor aduce marea putere a nordului în situaţia de a deveni o sursă de instabilitate pentru pacea europeană şi pentru securitatea statelor vecine. Uniunea polono-lituaniană, dominând spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, continua să fie arbitrul echilibrului volatil de forţe din Europa Centrală, iar splendoarea curţilor nobiliare şi anvergura ambiţiilor magnaţilor săi eclipsau o conjunctură economică în schimbare şi faliile din cadrul societăţii, suficient de adânci pentru a inhiba orice tentativă de definire a unui interes public. Producţia agriculturii domeniale poloneze continua să alimenteze pieţele Europei de nord-vest, dar încă de la jumătatea secolului al XVII-lea, traiectoria schimburilor cunoaşte modificări de substanţă, axa Danzig-Amsterdam fiind înlocuită de cea care unea Londra cu Moscova, la început prin contactul dificil cu Arhanghelsk, iar apoi cu Sankt Petersburg[2]. Centrele urbane aflate sub autoritatea nominală a regelui, dar dispunând de o largă autonomie în virtutea libertăţilor medievale au privilegiat contactele cu mediile comerciale hanseatice, gravitând de acum în sfera de influenţă a unor forţe potenţial ostile Poloniei, precum noul imperiu suedez format pe litoralul Mării Baltice, Saxonia sau Prusia.. Categoriile urbane au fost constant percepute ca străine societăţii poloneze, oraşele din vest fiind dominate de majorităţi etnice germane, iar aşezările urbane din Lituania şi Ucraina fiind în general populate de evrei  şi armeni, fapt ce contribuie şi mai mult la circumspecţia majorităţii polonezilor în raport cu inovaţiile capitaliste, proprii lumii citadine. Xenofobia medievală faţă de străini a fost potenţată indirect de succesul acţiunii Contrareformei, care prin predica în vernacular a clerului parohial şi prin difuzarea unor stereotipuri culturale în mediile instruite, formate în colegii iezuite, a sfârşit prin a identifica apartenenţa la naţiunea polonă cu adeziunea la credinţa catolică. Militantismul confesional îi plasa pe germanii luterani, pe rutenii ortodocşi sau pe evrei în categoria unor potenţiali inamici, a căror prezenţă putea fi tolerată din raţiuni pragmatice, dar inspira reacţii de ostilitate în situaţii-limită. Această stare de spirit şi dezinteresul factorilor de decizie pentru producţia manufacturieră şi antreprenoriat erau potenţate de noua ideologie a nobilimii poloneze, sarmatismul cristalizat la jumătatea secolului al XVII-lea. Cunoscut mai curând ca fenomen artistic datorită simbiozei cu manifestările barocului şi cu interesul pentru creaţii arhitectonice monumentale, fenomenul şi-a avut şi dimensiunea sa politică şi identitară. Publiciştii care au dat expresie tezelor sale amalgamau tradiţii naţionale medievale, o viziune proprie asupra moştenirii antichităţii clasice şi idealuri sociale contemporane. În centrul acestei ideologii se află naţiunea nobilă poloneză, şleahta, descendentă a războinicilor liberi atestaţi de scrierile romane la nordul Mării Negre, salvatori ai Europei în faţa invaziilor din răsărit şi mai ales edificatorii unui model societal şi etatic fondate pe libertate şi egalitate juridică.. Sarmatismului clama o anume superioritate în raport cu modelele occidentale, socotite inferioare tradiţiilor poloneze, asociind şi încrederea în capacitatea naţiunii poloneze de a-şi apăra libertatea în faţa oricăror ameninţări, asemenea vechilor învingători ai romanilor[3]. Entuziasmul pentru propriile instituţii şi model politic făcea inutilizabilă una din soluţiile care au asigurat în Evul Mediu ascensiunea politică a Poloniei, disponibilitatea pentru integrarea, cu potenţial de asimilare culturală şi lingvistică, a unor elemente străine ca origine etnică. Incompatibilitatea dintre aceste noi sensibilităţi şi opţiuni ale opiniei politice poloneze şi agenda bisericii romane  s-a făcut simţit chiar în promovarea unui proiect de însemnătate extremă pentru biserica romană, relaţia cu biserica ortodoxă. Chiar dacă unii oameni politici au sesizat importanţa integrării religioase a rutenilor, unirea proclamată de sinodul ortodox de la Brest în 1596 a fost prea puţin susţinută de ierarhia ecleziastică locală şi de autorităţile laice, adepţii săi trebuind să facă faţă atât acuzaţiilor venite din partea celor rămaşi loiali bisericii  ortodoxe restaurate prin activarea unor solidarităţi transfrontaliere, cât şi circumspecţiei polonezilor[4]. Un recul similar, de această dată cu urmări politice mai durabile, a suferit o altă iniţiativă în răsărit, reluarea în circumstanţe schimbate a proiectului uniunii personale polono-ruse. Vidul de putere din Marele Cnezat al Moscovei, rămas în memoria colectivă şi în menţiunile scrisului istoric ca Vremurile Tulburi, a prilejuit implicarea unor magnaţi lituanieni în susţinerea diverşilor pretendenţi la succesiunea ţarilor. Intervenţia directă a regalităţii poloneze şi alegerea ca ţar a prinţului Vladislav Wasa, fiul regelui Sigismund al III-lea al Poloniei, părea să dea şanse acestui proiect, dar riscurile unei convertiri forţate la catolicism şi conduita forţelor militare poloneze au lipsit proiectul de orice suport al boierimii ruse. Riscul pierderii identităţii confesionale şi aprofundarea contactelor cu inamicii tradiţionali au catalizat solidarizarea naţiunii ruse divizate[5], iar impulsul către modernizare poate fi comparat ca efect în durată lungă cu apariţia corăbiilor lui Matew Perry în porturile japoneze. Uniunea polono-lituaniană a evitat înfrângerea într-un nou război cu Rusia ţarului Mihail, dar vulnerabilităţile interne vor impune intrarea într-o lungă perioadă de defensivă.

Potopul şi arca unei naţiuni fără stat

Succesiunea revoltelor, campaniilor militare şi cavalcadelor eroice din anii 1648-1686 au devenit un loc comun pentru istoriografie, în sensul acreditării imaginii Poloniei libere, victimă a ambiţiilor expansioniste ale vecinilor. Temeinicia acestui punct de vedere poate fi susţinută doar de cezura intervenită între interesul de stat şi morală în Europa Luminilor şi în competiţia pentru teritorii şi populaţie care domina agenda Cabinetelor şi suveranilor. Seria dezastrelor pe care le-a cunoscut cea mai puternică naţiune a Europei Centru-Orientale se originează în cel puţin egală măsură în realităţile sociale proprii, iar în privinţa situaţiei din provinciile sale răsăritene, incapacităţii de a gestiona o criză socială. Revolta cazacilor zaporojeni conduşi de Bogdan Hmelniţki nu a fost o izbucnire izolată, iar mobilizarea unor categorii sociale cu interese divergente demonstra în ultimă analiză limitele modelului polonez de integrare. Generalizarea insurgenţei şi perspectivele unirii Ucrainei cu Moscova, evenimente ce vor prelimina un nou război, au arătat incapacitatea common-wealth-ului polono-lituanian de a mobiliza vastele resurse militare de care încă dispunea, iar invazia suedeză din 1655, blamată ca un act de agresiune neprovocată, a fost succedată într-o primă fază de supunerea în masă a şleahtei, ostilă reformelor avute în vedere de un rege impopular. Dacă prezenţa militară străină, fervoarea confesională a apărătorilor mănăstirii de la Csenstohova, expusă riscului profanării pe durata asediului suedezilor luterani  şi calităţile militare ale lui Stefan Czarniecki au scris o nouă pagină de glorie a armelor poloneze[6], salvarea ţării s-a datorat în primul rând preocupării marilor puteri din regiune pentru menţinerea echilibrului de forţe, ameninţat de progresele rapide ale Suediei în zona Mării Baltice. Invazia suedeză a ilustrat vulnerabilităţile uniunii cu lituanienii, hatmanul Janusz Radzivil optând chiar pentru o nouă formulă de uniune cu Suedia, consemnată prin Tratatul de la Keidaniai. Chiar dacă iniţiativa sa n us-a bucurat de succes, iar autorii polonezi l-au considerat doar un magnat ambiţios din seria celor care dominau scena politică a Republicii, conduita sa ilustrează agenda diferită pe care lituanienii începeau s-o formuleze în raport cu partenerul dominant. Respingerea inamicilor de la frontiere oferea ocazia unor schimbări de structură în eşafodajul instituţional al ţării, iniţiate de regele Jan Cazimir şi de o parte a senatorilor, dar încercarea de a dota statul cu un aparat guvernamental eficient a întâmpinat opoziţia societăţii, care a considerat aceste idei ca un import al modelului francez de monarhie absolută. Expresia acestei atitudini a fost revolta confederaţiilor militare condusă de mareşalul Coroanei, Jerzy Sebastian Lubomirski, în măsură să ignore sentinţele de condamnare votate de Seim şi să obţină victorii decisive împotriva forţelor regale. Restabilirea păcii a presupus o amnistie generală, dar episodul este relevant şi din perspectiva atitudinii statelor vecine, dispuse de acum să-şi justifice intervenţiile în Polonia prin apărarea libertăţilor şleahtei, ameninţate de colaboratorii suveranului. Scena politică a Republicii este dominată de facţiunea francofilă, căreia i se opun magnaţii adepţi ai Casei de Austria, dar în structurarea acestora primează opţiunile puternicelor familii de magnaţi, deţinătorii reali ai puterii în teritoriu, şi afinităţi locale. În aceste împrejurări, domnia regelui Jan al II-lea Sobieski, ultima pagină de glorie în istoria Poloniei semnifică doar o cezură în descompunerea statului polono-lituanian. Acest ultim rege- cavaler a rămas în memoria contemporanilor ca salvator al Vienei ameninţate de turci, dar calităţile sale politice au fost cel puţin egale celor militare. Învingătorul turcilor la Hotin şi Viena a căutat să dea o soluţie rezonabilă disputelor din Ucraina prin tratatul de la Kiev şi a încercat să anihileze Prusia, principalul pericol pentru interesele baltice ale ţării sale, printr-o alianţă cu Franţa şi Suedia. Eşecul suferit în mobilizarea forţelor interne în susţinerea acestor obiective a echivalat cu trecerea Poloniei în rândul actorilor politici secundari. Moartea marelui rege însemna declanşarea unei noi crize politice, în care alegerea suveranului servea drept pretext pentru redistribuirea puterii între facţiunile şi magnaţii care controlau de facto teritoriul şi resursele ţării. Exerciţiul lipsit de reguli al libertăţii priva Polonia de beneficiile participării glorioase la alungarea turcilor din Europa Danubiană, încorporată de mediocrul dar eficientul partener habsburgic şi expunea soarta regatului sinuozităţilor echilibrului european.

[2] Piotr S. Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 78.

[3] Norman Davies, A History of Poland, Oxord, 1981, p. 98-104.

[4] Oskar Halecki, From Florence to Brest, Rome, 1958, p. 178-182.

[5] Serghei Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1931, p. 126-145.

[6] Adam Zamoiski, History of Poland, New York, 1990, p. 123 et sq.