caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Extern



 

REVOLUTIILE ARABE SI TRANZITIA SPRE DEMOCRATIE

de (14-8-2011)
2 ecouri

Trecand direct de la colonialism la autoritarism, cetatenii statelor arabe nu au participat in trecut la procesul de guvernare. Diferiti presedinti, regi, sultani si emiri s-au perindat la putere fara sa fie „alesi” de un electorat reprezentativ. Autocrati militari precum Nasser si Sadat in Egipt, Gaddafi in Libia, Saddam in Irak, Saleh inYemen si Bashir in Siria au preluat puterea prin lovitura de stat. Opiniile, aspiratiile si preferintele populatiilor arabe au fost frecvent ignorate de guvernanti. In relatiile cu „supusii”, tiranii nealesi au fost opresivi, brutali si necrutatori cu oponentii regimului. Unii dictatori arabi au pactizat cu exponenti si servicii secrete din strainatate fara sa tina cont de interesele, nazuintele si preferintele publicului autohton.

In 2011, obiectivele principale ale protestatarilor din tarile arabe au fost sa alunge dictatorii „perpetuati” la putere, sa demoleze regimurile tiranice existente si sa creeze o societate pluralista, „deschisa” si democrata in care liderii respectivi sa fie responsabili fata de electorat. Dictatorii din Tunisia si Egipt au fost alungati de la putere. Despotii din Yemen si Libia, incoltiti de demonstranti, oponenti si rebeli, incapabili sa-si recupereze autoritatea din trecut, au zilele numarate. Regimul brutal al lui Bashar al-Assad din Siria, pierzandu-si progresiv legitimitatea, se clatina. Monarhiile din statele arabe, desi vulnerabile, au reusit sa supravietuiasca pana acum facand apel la nationalism si la tendinta populatiilor de a respecta traditia regala. In tarile cu rezerve abundente de hidrocarburi precum Arabia Saudita, Kuweit si Emirate, monarhii respectivi au distribuit in graba fonduri considerabile cetatenilor proprii ca sa  „calmeze” protestatarii pro-democratie. In acelasi timp, monarhiile instarite au acordat asistenta financiara, strategica si militara altor state arabe ca sa previna evolutia spre liberalizare politica. Regii din Maroc si Iordania au promis protestatarilor reforme constitutionale mai mult sau mai putin credibile prin care sa imputerniciesca oficiali „alesi”.

Pentru ca revolutiile sa aiba succes, anumite conditii trebuie sa fie satifacute. In stadiile pre-revolutionare, guvernantii trebuie sa fie perceputi de populatie ca iremediabil nedrepti, corupti sau incapabili. Astfel, cetatenii devin convinsi ca regimul discreditat reprezinta un pericol pentru viitorul tarii. Elitele din statele respective trebuie sa fie suficient de detasate de conducerea tarii ca sa nu fie dispuse sa apere regimul. Important este ca armata sa refuze sa traga in protestatari. Puterile externe trebuie sa nu intervina de partea autoritatilor existente „ca sa mentina stabilitatea internationala”. Daca este cazul, strainii pot interveni ca sa previna utilizarea maxima a fortei de catre „conducatorii” contestati impotriva populatiei. Mobilizarea publicului de partea revolutiei trebuie sa includa majoritatea structurilor sociale precum locuitorii de la orase si din mediu rural, clasa mijlocie, studentii, cadrele profesionale si diferitele grupari etnice si religioase. In orice revolutie exista pericolul ca un grup agresiv din randurile contestatarilor sa acapareze noua putere si sa impuna un alt regim nedemocratic.

Oferind „stabilitate”, despotii arabi au solicitat ajutoare financiare, arme si investitii din strainatate. Cea mai mare parte din fondurile primite din strainatate au fost dirijate spre imbogatirea dictatorului si a acolitilor lui. Tiranii au „agonisit” ilegal avutii personale imense. In Egipt, Hosni Mubarak si familia lui au acumulat in jur de 70 miliarde USD. In Tunisia, Ben-Ali, la plecare, avea o avere personala de 17 miliarde USD. Politic, liderii autocrati din statele arabe au avut tendinta de a acumula din ce in ce mai multa autoritate personala in detrimentul celorlalte institutii. Chiar daca unii au mentinut o oarecare formalitate democratica precum partide politice, alegeri, constitutie sau parlament, ei si-au exercitat puterea fara ingradire sau responsabilitate. „Seful suprem” si-a plasat acolitii in posturile esentiale, a ignorat legile existente si a guvernat prin instituirea starii de urgenta.

De obicei, tranzitia de la despotism la democratie este turbulenta, haotica si conflictuala. Consecintele revolutiilor si rezolutiile finale, sunt imprevizibile. Inlaturarea dictatorului este pasul cel mai usor. Initial, va fi instabilitate, confuzie si dezbinare politica. Fara sa asigure un rezultat satisfacator, tranzitia va dura multi ani. Cei care si-au riscat viata ca sa schimbe regimul, ca si populatia neparticipanta, fiind nerabdatori, vor fi profund dezamagiti.

La scurt timp dupa destituirea regimului autocrat, politia si serviciile de securitate, fiind discreditate, sunt incapabile si, de fapt, chiar refractare, sa mentina ordinea publica. In Egipt, inainte si dupa demisia lui Mubarak, autoritatile au eliberat din inchisori mii de detinuti ca sa creeze debandada, dezordine si criminalitate. Privilegiatii regimului trecut, in colaborare cu securitatea, au incurajat declansarea haosului ca sa demonstreze ca revolutia produce numai anarhie, convulsii sociale si razboi civil, un argument clasic al dictatorilor contestati prin care incearca sa-si justifice mentinerea la putere si indispensabilitatea. In timpul si imediat dupa revolutie, economia si functionalitatea guvernului sufera, lipsurile cresc si populatia devine dezamagita, frustrata si nesigura. In asemenea conditii, exista pericolul ca publicul sa solicite imperativ „restabilirea ordinei” si sa accepte revenirea la putere a unui alt exponent „autoritar”. Revolutionarii mostenesc de la regimul anterior nu numai o birocratie de stat imensa, aroganta si refractara dar si servicii de securitate agresive, obisnuite sa aiba privilegii speciale si ostile fata de o noua oranduire.

Ca sa aiba sanse de succes, revolutionarii pro-democratie trebuie sa ramana vigilenti, perseverenti si uniti. Ei trebuie sa demoleze impreuna structurile opresive din trecut, sa anuleze legile draconice impuse de regimul antecedent si sa asigure independenta si impartialitatea justitiei. O autoritate reperezentativa va trebui sa formuleze o noua constitutie si sa organizeze alegeri libere, corecte si echitabile dupa o pregatire meticuloasa care sa asigure accesul partidelor politice la electorat, sa garanteze libertatea masmedia si sa permita un dialog national deschis.

Desi revolutiile animate de dorinta de libertate, demnitate si drepturi civile s-au raspandit in majoritatea tarilor arabe din Africa de Nord si Orientul Mijlociu, pana acum, tranzitia post-autoritara a inceput numai in Egipt si Tunisia, unde, dupa alungarea dictatorilor respectivi, schimbarile de regim au devenit ireversibile.

In Egipt, demonstrantii revolutionari s-au intors in Piata Tahrir din Cairo. Toate factiunile isi exprima progresiv revulsia fata de guvernul interimar instalat de Consiliul Suprem al Armatei egiptene. Militarii sunt suspectati ca intentioneaza sa deraieze revolutia egipteana. Incercand sa „tempereze” protestatarii, generalii au adaugat 15 noi membrii in guvernul interimar care avea deja 27 de „ministrii”. Liderii revolutiei, nesatisfacuti, au caractrerizat „schimbarea” ca o simpla manevra cosmetica fara consecinte reale. Ei acuza militarii ca nu au indepartat din conducerea civila postrevolutionara acolitii fostului regim. Din ce in ce mai multi demonstranti isi exprima dubii ca liderii militari sunt garantori sinceri ai tranzitiei Egiptului spre democratie, asa cum s-au erijat cand au preluat puterea dupa demisia lui Mubarak.

Initial, Consiliul Suprem al Armatei a declarat categoric ca, dupa alegerile din toamna, militarii vor transfera integral puterea oficialilor civili alesi. Recent, generalii care conduc „tranzitia” au semnalat ca, deoarece partidele islamice reprezinta „un pericol”, ei intentioneaza sa-si mentina autoritatea ca sa garanteze continuitatea unui regim secular in Egipt. Unii membri ai Consiliului Suprem pretind ca noua constitutie sa specifice ca militarii vor avea un statut special, ca nu vor fi subordonatii presedintelui si ca vor avea rolul de a asigura „protectia democratiei egiptene”. Tinerii revolutionari si factiunile seculare suspecteaza ca de fapt Consiliul Suprem are intelegeri discrete cu partidul dominat de Fratia Musulmana si cu fostul Partid National Democrat care probabil vor domina alegerile parlamentare din noiembrie. Astfel, tinerii, secularistii si neosocialistii ar putea fi marginalizati. Acestia acuza militarii ca exercita netransparent mult prea mult control asupra configurarii noului regim si ca Mohamed Hussein Tantawi, fost ministru al apararii sub Mubarak si sef al Consiliului Suprem, manevreaza intens ca sa-si asigure un rol dominant in noul regim.

Partidele islamice prefera ca noua societate sa fie bazata pe legea islamica si pe coran. In primele luni de proteste impotriva regimului Mubarak, Fratia Musulmana si celelalte grupari islamice nu au participat activ la demonstratii. Fratia a adoptat o atitudine moderata, a promis ca nu va incerca sa obtina o majoritate parlamentara, ca nu va oferi un candidat propriu in alegerile pentru presedinte si ca va respecta toate aspectele democratiei. Organizatia a fost de acord cu tinerii si liderii seculari ca sa promoveze obiective comune precum judecarea fara intarziere a lui Mubarak si asociatilor lui, sistarea judecarii civililor in tribunale militare si constrangerea conducerii militare sa accepte transparenta si reponsabilitate.

Ca in majoritatea perioadelor post-revolutionare, divergente tensionante au aparut intre diferitele grupari care au participat impreuna la revolutie. Atat in Egipt cat si in Libia, consevatorii, reformatorii liberali, socialistii, populistii si islamistii se confrunta vehement ca sa obtina cat mai multa reprezentare in noul regim.

Numerosii tinerii egipteni si tunisieni, reprezentand peste 30% din populatie si avand convingeri seculare ferme, au tendinta de a se disocia de cei varstnici. Daca tinerii raman implicati politic in perioada de tranzitie, colaboreza cu islamistii moderati si se asociaza cu alte factiuni pro-democrate, probabilitatea instaurarii unui regim teocratic este infima. Publicul este constient ca cele mai mari primejdii pentru democratie atat in Egipt cat si in Tunisia sunt fragmentarea conflictuala a opozitiei, o contrarevolutie impusa de militari conservativi si declansarea unui razboi in Orientul Mijlociu.

Indiferent ce fel de regim vine la putere in urma revolutiilor din Egipt si Tunisia, noii guvernanti vor fi sub mari presiuni din partea populatiilor respective sa reduca relatiile de cooperare cu statul Israel, sa se detaseze de subordonarea fata de puterile occidentale si sa-si exprime solidaritatea cu celelalte state arabe.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Marcella Lazar: (15-8-2011 la 14:25)

    Interesant articol, dar nu imi este clara concluzia la care ati dorit sa ajungeti prin fraza de incheiere: „Indiferent ce fel de regim vine la putere in urma revolutiilor din Egipt si Tunisia, noii guvernanti vor fi sub mari presiuni din partea populatiilor respective sa reduca relatiile de cooperare cu statul Israel, sa se detaseze de subordonarea fata de puterile occidentale si sa-si exprime solidaritatea cu celelalte state arabe.” In loc sa mearga spre deschidere, spre democratie spre valorile occidentale (pe care le numiti „subordonarea fata de puterile occidentale”), sa intoarca macazul spre „fratia cu celelate satae arabe” mai putin deschise si laice decit erau aceste state chiar si sub asa-zisii dictatori/tirani? Asta vedeti dvs. ca „realizarea marii revolutii primavaratece arabe 2011″?

    Ati trecut usor mentionind scurt: ” In orice revolutie exista pericolul ca un grup agresiv din randurile contestatarilor sa acapareze noua putere si sa impuna un alt regim nedemocratic.” , omitind din analiza facuta cum s-a terminat o revolutie similara de acum peste 30 de ani in Iran. Si acolo populatia a dorit o viata mai buna si a vazut in Sah si familia sa un tiran care s-a imbogatit pe seama populatiei. Desi initial populatia iraniana nu a „visat” sa intre sub jugul aiatolahilor fundamentalisti, din pacate in golul creat asta s-a intimplat.

    Nu contest buna intentie a unei parti a revolutionarilor egipteni, yemeniti, samd, dar din pacate unde se isca haos si anarhie (fie ea si controlata dupa cum sugerat in acest articol) nu stii cine razbeste.

    Seninatatea cu care prezentati partile negative ale schimbaroilor de regim precum:

    – scaderea si mai accentuata a nivelului economic (in Egipt, de exemplu incasarile statului au scazut cu 80 miliarde de la revolutie in special din cauza lispei turismului si a incetarii furnizarii de gaz sabotat de cei ce au aruncat inaer conducete din Sinai);
    – cresterea banditismului pe stazi ( sugerat in articolul dvs ca fiind legat de eliberearea voita a unor banditi din temnite)
    – grevele continue
    – incapacitatea guvernarii actuale de a ajunge la vreo realizare in afara de aducerea fostilor governatori in justitie
    – cresterea instabilitatii in zone (se spune ca acum bande ale lui Al Qaida se plimba nestinjenite prin Sinai si prin Yemen)

    Ar fi bine ca rezultatul acestor revolutii sa fie propice celor ce privesc viitorul cu dorinta de a trai in pace, de a-si citiga existenta cinstit si de a-si construi o tara infloritoare. Din pacata, momentan in haosul existent nu asa se arata treaba. Momentan unul din cele mai vii exemple de rezultate ce le avem este Iranul.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Alex Popa: (1-9-2011 la 19:53)

    Comentariul Corect al Marcellei Lazar.
    D-le Nicolae Filipescu Omiteti un fapt, venirea la putere a „Fratilo Musulmani” va conduce la o stare de beligeranta in zona care va avea implicatii mondiale de acesta data. America este incompetenta in politica externa (parese ca si in cea interna), este un vacuum de forte care incet incet va fii umplut de…China. Cum afirma geniul dramaturgiei romanesti…”Este sublima(USA) dar lipseste cu desavirsire”…tocmai acuma cind era atita nevoie de o puetre mondial care sa fie mediator fervent si eficient…

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.161.77.30