Statuia lui Ștefan cel Mare de la Chișinău – nostalgia după un trecut mitizat
La Chișinău s-a sărbătorit cu fast ziua națională, aniversarea a 20 de ani de când Republica Moldova și-a proclamat independența. Fastul a fost chiar mai mare decât acum cinci ani, când la a XV-a aniversare regimul Voronin, aflat pe atunci la putere, nu a organizat o paradă militară așa cum a făcut-o actuala putere, Alianța pentru Integrare Europeană (AIE).
Săptămâna trecută am scris un articol Nu poți face din rahat bici și să mai facă și trosc – Republica Moldova, două decenii de independență, http://www.acum.tv/articol/37161/ care a ofensat pe unii cititori.
Igor Cașu, ziarist și conferențiar universitar, scria:
Cel de astazi mi se pare ofensator si v-ati dat seama si dvs. cand ati spus in incheierea articolului ca titlul s-ar putea sa supere…
Eu va confirm ca aici ati depasit limita decentei. E ca si cum ar spune cineva de o țară, indiferent care este ea, ca locuitorii sunt ok, dar țară e de rahat… Imaginati-va ca dvs. traiti in acea țara de rahat si pe urma spuneti-mi sincer, chiar nu va priveste acea etichetare a țarii in care traiti?
Alexandru Grosu propune chiar sancțiuni drastice împotriva mea:
Eu nu fac comentarii, cred insa ca dupa un asa articol domnul Clej nu mai are ce cauta in Republica Moldova. Ar trebui introdus in lista persoanelor non-grata si intors imediat de la aeroport cand va incerca sa viziteze R. Moldova. Voi transmite link-ul acestui articol MAE al republicei.
Mai interesant mi s-a părut comentariul Alinei Radu, a cărei postare pe Facebook mi-a dat ideea scrierii articolului. Eu o întrebasem care era idealul de acum 20 de ani care nu s-a împlinit.
Raspund cu intarziere la intrebare (ptr ca am lipsit cu adevarat nu doar din Moldova ci si de pe net): idealul nostru era in 2 proiecte: a – sa scapam de URSS, b – sa redevenim români.
În ambele cazuri reusita nu a depins doar de noi, cei din care crezi tu ca nu se poate face bici. Scaparea de URSS a depins si de URSS, iar revenirea la albia romaneasca a depins si de Romania acelor timpuri si de URSS. Dupa decenii de elitocid – am avut o clasa numeroasa de oameni curajosi si corecti, dar condusi de o elita controlata (insesizabil atunci) de la moscova. nimic din ceea ce spun aici – nu e nou pentru nimeni, cu atat mai mult pentru tine.
În primul rând vreau să reiterez, așa cum am specificat și în finalul articolului: nu m-am referit la oameni ci la țară în sine. Sunt absolut de acord cu Alina, de fapt amândoi spunem același lucru, de o manieră diferită : nu poți juca după regulile trasate inițial de Stalin și să ajungi la un rezultat măcar mulțumitor. Dacă expresia pe care am folosit-o eu e dură, scopul era tocmai conștientizarea de către cititor a acestei stări de fapt.
Am fost acuzat că nu am o soluție, de parcă eu aș fi acela care trebuie să dau o astfel de soluție (presupunând că ea există), dacă tot am opinat că situația actuală duce către o fundătură.
Am să încerc să analizez în continuare ca variante are Republica Moldova ca stat.
Status quo – stat independent
E firesc să plecăm de la situația actuală în care, în mod declarativ, Republica Moldova e un stat independent. Spun în mod declarativ, pentru că, de facto, marja de manevră a autorităților legal constituite este sever limitată, direct sau indirect, de către un alt stat, anume Federația Rusă.
În primul rând, datorită existenței regiunii separatiste nistrene, care, fără sprijin politic, economic și militar din partea Moscovei, nu ar putea exista.
Orice tentativă făcută în ultimii aproape 20 de ani, de la războiul de pe Nistru, de a reintegra țara în frontierele fostei Republici Socialiste Sovietice Moldovenești, a cărei succesoare e Republica Moldova, s-au izbit de eșec. E vorba de o combinație “good cop, bad cop”, în care tonul aparent moderat al autorităților de la Moscova se combină cu refuzul categoric al oricărei soluții alta decât separarea din partea sepratiștilor de la Tiraspol.
Iar Moscova n-are nevoie să intervină militar aici, cum a făcut-o în Georgia în 2008, atunci când clienții săi din regiune se simt amenințați. Este suficientă folosirea unui preț diferențiat la livrarea gazelor naturale (cel de piață pentru Chișinău, cel subvenționat pentru Tiraspol) sau a embargoului privind importul de vinuri moldovenești pentru a face presiuni asupra Republicii Moldova.
Iar “frontierele” autoproclamatei Republici Moldovenești Nistrene nu sunt în fapt decât liniile de armistițiu din iulie 1992, prin care Tiraspolul își extinde controlul asupra Tighinei și a împrejurimilor, pe malul de vest al Nistrului, iar Chișinăul păstrează controlul asupra enclavelor Doroțcaia și Cocieri pe malul de vest. Cât de stabil și satisfăcător e un astfel de aranjament, s-a putut vedea în ultimii 20 de ani.
Nici Ucraina, celălalt mare vecin al Republicii Moldova, nu e mult mai prietenoasă decât Rusia. Deși a fost semnat și ratificat un tratat de frontieră în care erau corectate aberațiile staliniste în cazul șoselelor și căilor ferate care șerpuiau pe frontiera între cele două state (irelevantă în perioada URSS, dar care a căpătat consistență când cele două state și-au declarat independența), situația de la Palanca arată că aranjamentul este aproape la fel de precar ca și cel din Transnistria.
Cât privește șansa aderării la Uniunea Europeană, ea este la ora actuală inexistentă. Republica Moldova este tratată ca “vecin” al UE, la fel ca Ucraina, dar nu ca potențial stat candidat la aderare, ca Serbia, Macedonia, Albania sau Kosovo. Iar climatul actual face ca șansele de aderare chiar în viitorul mediu sau îndepărtat să fie minuscule. Și asta nu doar datorită problemelor teritoriale nerzolvate, ci și datorită nepregătirii totale a Republicii Moldova pentru standardele europene.
Unirea cu România
O astfel de soluție este, în mod superficial, mai populară în România, decât în Republica Moldova. Spun superficial pentru că marea majoritate a populației României nu a stat niciodată să se gândească și nici nu a fost informată de costul unei asemenea uniri și nu a luat în considerare obligațiile României ca stat membru al Uniunii Europene care ar ridica serioase obstacole în calea unei astfel de uniri.
Aici nu e vorba doar de aspectele teritoriale nerezolvate, pentru că e vorba, în fond de schimbarea frontierelor externe ale UE, ci și de acceptarea unui număr de peste trei milioane de noi cetățeni, nemaivorbind de precedentul pe care l-ar crea (vezi situația Bulgaria – Macedonia, de pildă).
Dar asta e vinderea pielii ursului din pădure, pentru că impulsul unei astfel de uniri ar trebui să vină din Republica Moldova. Și nu doar pentru că, potrivit constituției acestei țări, renunțarea la independență și suveranitate trebuie confirmată printr-un referendum de majoritatea corpului electoral, ci și datorită faptului că în ultimii 20 de ani sentimentul unionist nu a fost altfel decât minoritar la est de Prut.
Chiar și când România a devenit “atractivă”, aderând la UE, cetățenii Republicii Moldova și-au dorit doar cetățenia română, pentru ca, devenind cetățeni ai UE, să poată călători liber sau chiar să se stabilească în statele UE.
Așa cum spunea Alina Radu, moldovenii în majoritatea lor nu au reușit să (re)devină români, asta presupunând că în trecut au fost în totalitate români. Două secole de dominație (de facto sau de jure) rusească a avut efecte profunde, iar scurta perioadă – 1918 – 1940 – în care partea de est a Moldovei (numită impropriu, de către ruși, Basarabia) a făcut parte din România (și ea înființată ca stat în 1862 și care a inclus în perioada 1856 – 1878 partea de sud, Ținutul Bugeacului), nu a fost suficientă pentru asimilarea identității naționale românești.
Nu este de mirare deci că azi foarte mulți moldoveni nu se consideră români sau nu agreează identificarea lor ca români de către alții și-i privesc cu suspiciune pe “frații de peste Prut”.
Igor Cașu mă acuza de “șovinism regățean”. Acuzația e stupidă în ceea ce mă privește, dar un astfel de șovinism există, generat de un sentiment de superioritate al românilor din România față de cei de la est de Prut, sentiment izvorât de cele mai multe ori din ignoranța totală față de ceea ce se întâmplă în Republica Moldova.
În plus, existența unor minorități etno-lingvistice profund ostile României și românismului în general – ucrainieni, ruși, găgăuzi, bulgari – are și ea un impact negativ asupra sentimentului unionist din Republica Moldova. Singurul politician de frunte al actualei coaliții de guvernare care se declară pe față unionist, liderul Partidului Liberal (PL), Mihai Ghimpu, recunoaște că politica unionistă nu aduce voturi, de aceea PL nu este un partid unionist. Singurul partid care se declară unionist, Partidul Național Liberal, este minuscul.
Integrarea în Federația Rusă
Mai toate sondajele de opinie din Republica Moldova arată o nostalgie a populației față de trecutul sovietic. În 200 de ani de relație metropolă – colonie a generat aici un “sindrom Stockholm” al moldovenilor față de Rusia și ruși. Respingerea oprimării naționale s-a combinat cu o dependență psihologică față de tot ceea ce este rusesc, începând cu limba și terminând cu multe obiceiuri.
Politic însă, atracția Rusiei nu a fost niciodată serioasă. În 2001, Partidul Comuniștilor a venit la putere cu un manifest care includea examinarea aderării la uniunea Rusia – Belarus. Acest punct nu a fost niciodată pus în practică și nu există nicio forță politică serioasă care să militeze pentru un astfel de deziderat.
Indiferent de dificultățile întâmpinate de statul independent Republica Moldova, de presiunea directă sau indirectă a Rusiei, nu există dorința unei reveniri formale în imperiul rus post țarist, post comunist. Majoritatea românofonă și-a câștigat dreptul de a-și folosi limba în mod oficial (nu doar formal ca pe vremea URSS) și mulți se simt în mod instinctiv mai atrași de stilul de viață occidental, decât de cel rusesc, cu toată povara moștenirii de două secole de dominație a Moscovei.
Deci, încotro?
S-o luăm la rând. Ultima variantă este exclusă, ea nefiind, în primul rând, pe placul Rusiei, care preferă influența indirectă asumării unor obligații juridice. De altfel, Moscova nu a recunoscut oficial nici “independența” regiunii nistrene și nici nu a dat curs insistentelor declarații de dragoste din partea liderilor separatiști de la Tiraspol, sprijinite de rezultatul referendumului din 2006 în care votanții din regiune s-au pronunțat în favoarea unei integrări cu Federația Rusă.
Într-o lume ideală, unirea cu România ar fi varianta cea mai bună. Dar, din motivele enunțate mai sus, atât reticența de pe malul stâng al Prutului cât și obligațiile României față de UE fac această variantă una improbabilă. Nu există niciun semn al unei mișcări, chiar și lente în această direcție. Vreau să menționez aici și problema minorităților, pe care în acest caz ipotetic le-ar prelua România. Acum, mulți îi tratează pe ungurii din România ca o minoritate neloială țării, iar pe romi ca pe una indezirabilă. Mă întreb ce s-ar întâmpla dacă ar avea de a face cu rusofonii din Republica Moldova, pe lângă care secuii cei mai radicali apar ca niște naționaliști români.
Rămâne varianta actuală, cea a independenței, care este și cea mai probabilă pentru viitorul previzibil. Eu sunt de părere că un prim pas către o anumită normalizare trece prin separarea oficială de regiunea nistreană. Perioada de peste 20 de ani de la separarea de facto a “Republicii Moldovenești Nistrene” a creeat o prăpastie între Chișinău și Tiraspol care nu mai poate fi astupată. S-au născut și au crescut generații noi în Transnistria, pentru care Republica Moldova e un stat străin și pentru care ecuația infamă “român = fascist” a devenit o sperietoare permanentă care împiedică orice discuție rațională despre reintegrarea țării în frontierele din 1991 (care de fapt sunt aceleași trasate de Stalin în 1940).
Aceasta ar presupune cedarea de către Tiraspol a controlului asupra Tighinei și împrejurimilor pe malul drept al Nistrului și de către Chișinău a controlului localităților din stânga Nistrului. Sunt dispuși separatiștii de la Tiraspol la un asemenea schimb? Va fi dispusă Rusia, de care depinde în ultimă instanță orice soluție negociată, să facă presiuni asupra clienților de la Tiraspol? Ce va zice populația din aceste teritorii? Dar Ucraina, care are o lungă frontieră cu regiunea nistreană?
Oricum ar fi, separarea de regiunea nistreană ar asana o mlaștină care îmbolnăvește în continuu această țară fragilă. Și poate că în acest fel și Uniunea Europeană ar fi mai puțin reticentă să se implice într-un spațiu văzut de mulți în Occident ca aparținând zonei de influență a Rusiei. Bineînțeles că Rusia nu va renunța niciodată de bună voie la această influență, dar exemplul republicilor Baltice arată că această influență poate fi redusă, cu voință din interior și cu sprijinul Occidentului.
E posibil scenariul “Transnistria contra Basarabia” imaginat de politologul rus Stanislav Belkovski în 2004, adică renunțarea la Transnistria, urmată de unirea cu România ? Deocamdată nu e vorba de așa ceva și obstacolul principal îl reprezintă deocamdată, repet, regiunea nistreană, coada care dă din câine în Republica Moldova.
Așa că Republica Moldova va continua șontîc-șontîc în drumul ei chinuit, alții ar spune în exercițiul de echilibristică, între Uniunea Europeană și Rusia. Fără resurse naturale, lovită de un “elitocid”, cum îl numea Alina Radu, țara va continua să meargă pe un drum trasat de alții acum mai bine de 70 de ani și care, în urma schimbării de direcție de acum 20 de ani, a rămas unul plin de hârtoape, periculos și cu o destinație incertă.
Interesantă și echilibrată abordare. Și eu cred ca cea mai rezonabilă soluție se prefigurează a fi cea a separării părții basarabene a RM de cea transnistriană, cu stabilirea frontierei, fie și administrative (deocamdată) pe Nistru, ca soluție temporară și tranzitorie, în scopul securizării vieții economice și fiscale. Continuarea negocierior, într-un termen limitat, în formatul 5+2 (cu participarea obligatorie a experților din Romania)care să poată identifica și proba verosimilitatea și fiabilitatea diverselor scenarii enunțate în abundență până acum: unificarea celor două maluri în cadrul unui tip de federație (sau confederație?, aceasta fiind, în special, clamată de separatiști); separarea pașnică a acestor două teritorii; schimbul de teritorii între actorii regionali implicați; schimbul de populații; stabilirea graniței pe Nistru și (foarte probabila) reunire cu România, în baza unui referendum. S-ar putea însă ca tocmai această din urmă soluție să fie cea rezonabilă și realizabilă, dar care să întâmpine (totuși!) și cea mai puternică opoziție din partea stataliștilor, moldoveniștilor tribali, profitorilor mafioți, clanurilor și oligarhiilor politico-financiare, dar și a păturilor de profunzime ale populației, aflate încă sub apăsarea gravă a mentalului imperial ruso-sovietic,a sentimentelor acute de xenofobie, rasism și superioritate șovină față de români, induse și întreținute fervent și cu dibăcie de către profitorii separatismului național nu numai în perioada ruso-imperială și sovietică, ci și în cea a visatei și clamatei independențe din ultimii 20 de ani. Utilizarea, ca mijloc de contraatac, de către reprezentantul tinerei generații a noului descriptivism istoric Igor Cașu a calificativelor tip ”șovinism regățean” probează, odată în plus, cât de adânc este înrădăcinată în mentalul colectiv, înclusiv în mediul unei pretinse ”elite” intelectuale din RM, obsesia dușmanului fratern. Că lucrurile stau astfel o demonstrează și faptul că dezvăluirile documentare apreciabile(dar încă incoerente, parțiale și uluitor de asistemice și non-analitice) ale acestei categorii de istoricieni descriptiviști privind deportările în masă, teroarea roșie, foametea, canibalismul, mancurtizarea, etnocidul etc., practicat de sovietici în Basarabia în anii 1940-41 și în cei de după război nu au avut un impact major și hotărâtor asupra mentalului colectiv și nu a produs o adevărată mutație în viziunea asupra lumii, care să favorizeze conștientizarea marii tragedii umane și sociale ce au îndurat predecesorii lor. Mult prea mulți, continuă și astăzi, să fie nostalgici ai regimului sovietic, ai justițiarului stalinist, ai fratelui rus ”mai mare”, alături de care își visează fericirea, ”văjnicia” și superiorioritatea orgolioasă și puritanistă.
Repet votul cerut de „Vox populi”: nu ştiu ce soartă va avea această republică. În orice caz, viitorul R.Moldova, diferă cu mult de viitorul Transilvaniei în populaţia căreia, ponderea românilor majoritari, seamănă cu cea a R. Moldova. Se pare că ideea lui Iosif Vissarionovici prinvind „îndependenţa” teritoriul transnistrian în cel de al trelea deceniu din veacul trecut, ca o replică la declaraţia românilor din Chişinău, conţine bombe cu efect întârziat.
Sigur că conține, domnule Kezthelyi, după ce poporul „moldovenesc” de pa ambele maluri ale Prutului s-a reunficat în 1918 sub auspiciile României (după ce fusese divizat de Imperiul Țarist în 1812), trebuia creeat un nou popor „moldovenesc”, de data asta pe ambele maluri ale Nistrului.
Veacuri la rând moldovenii au locuit teritorii la sute de kilometri est de Nistru pana la Bug. Majoritatea orașelor din Malaia Rossia țarista (Ucraina) au fost construite de moldoveni. Tragedia lor s-a început după formarea RSS Ucrainene prin ucrainizarea si rusificarea forțata. Si azi pot fi inalnite sate in Ucraina care locuitorii își zic ca sunt moldoveni, păstrează tradițiile neamului, dar nimeni nu mai tine minte limba străbunilor. Școlile primare naționale organizate în RASS Moldoveneasca dupa 1924 au permis cât de cât sa se mai mențină in Transnistria limba arhaica moldoveneasca, specifica graiului transnistrean, dar după formarea RSS Moldovenești in 1940 cele mai multe raioane au trecut sub jurisdicția Ucrainei și iarăși au rămas fără școli naționale. Populația moldoveneasca rurala de azi a Transnistriei e formata in mare parte din moldoveni care pe parcursul a câteva decenii de câteva ori s-au strămutat spre vest Nistru pentru a se salva de la asimilare. A-i abandona acum ar însemna sa-i lăsam total neprotejați în fata pericolului deznaționalizării și ucrainizarii. Nicio aderare la UE și nici o unire nu merita o asemenea CATASTROFA și TRĂDARE, cu atât mai mult ca Ucraina nu se obliga sa ne transmită în schimb teritoriile de la nordul și sudul Basarabiei. Transnistria e zona de protecție, de tampon ce tine Ucraina la distanta de Nistru si de R.Moldova.
Domnule Ciucium, de ce s-ar obliga Ucraina să transmită Republicii Moldova teritoriile alipite în 1940 de Stalin, ce motiv ar avea?
Oficial nu credsa se oblige din propria initiativa. Dar se stie ca RSS Moldoveneasca ar fi trebut sa fie creata pe intreg teritoriul Basarabiei. Dar Stalin n-a dorit ca noua republica unionala sa aiba iesire la munte si mare si sa detina puncte strategice militare importante, ca cele de pe Dunare. Si atunci pentru a justifica cat de cat deposedarea de sudul si nordul Basarabiei noii republici i-a cedat pe malul stang al Nistrului jumatate din raioanele ce alcatuiau RASSM in componenta Ucrainei, adica teritoriul Transnistriei de azi, creandu-se astfel impresia unui schimb de teritorii. Posibil ca exista careva hotarari ale Sovietului Suprem al URSS care vizieaza aceste schimbari ale hotarului, dar nu cred ca Ucraina sa le recunoasca. Un lucru e cert – Ucraina de la aparitia sa in 1918 mereu s-a opus crearii unor formatiuni statale ale moldovenilor – si in cazul Republicii Democratice Moldovenesti in 1918 si a RSS Moldovenesti in 1940. Initial ea a respins ideea crearii in componenta sa a RASS Moldovenesti, dar a fost nevoita sa cedeze dupa interventia comandantilor Mihail Frunze si Grigorii Kotovschi.
Ucraina si azi manifesta in unele cazuri nemultamire si agresivitate fata de R.Moldova – chiar acum administratia regiunii Odesa cere insistent de la guvernul ucrainean ca sa interina pentru a inchide portul Giurgiulesti, chipurile, din motive ecologice, dar de fapt din considerente de concurenta.
Domnule Ciucium, Ucraina a apărut ca stat independent, recunoscut oficial pe plan internațional în 1991. Care este obligația statului ucrainian să ia în considerare retrocedarea unor teritorii destul de consistente luate în 1940 de Stalin, în contul unei unei penibile fâșii de teren pe malul de est al Nistrului?
Peninsula Crimeia si Sevastopolul initial au fost in componenta republicii unionale a Fedreatiei Ruse si azi Ucraina refuza sa recunoasca dreptul Rusiei asupra acestui teritoriu, e gata sa intre in razboi. Cu atat mai mult nu va recunoaste careva drepturi ale R.Moldova asupra sudului si nordului Basrabiei si evident va respinge orice pretentii, obligatii de retrocedare. Drci, daca R.Moldova cedeaza Transnistria – ea nu castiga nimic. Din contra, Ucraina isi va instala hotarul pe tot intinderea Nistrului si R.Moldova va pierde la Nistru zona de odihna de la Vadul lui Voda, alte zone, va fi limitata in folosirea apelor Nistrului etc. Cu Transnistria n-avem acum asemenea probleme, de bine de rau ne intelegem. Ucraina nu se va opri la Nistru, ea isi va intensifica influenta asupra raioanelor de nord ale Moldovei, unde deja se incercase odata crearea unei enclave ucrainene la nord de Balti. R.Moldova trebuie cu orice pret sa-si mentina Transnistria, fie si in actualul statut de conflict inghetat.
As vrea ca cititorii din Romania sa stie ca populatia Transistriei e formata inclusiv din fosti maramureseni, moldoveni, munteni, sud-dunareni, care in diferite perioade au migrat la est de Nistru pe teritoriile ce apartinuse tatarilor.
Situatia creata in 1940 de Stalin a fost bine gandita de el si de KGB.
Prin rusificarea mai intensa a zonei din stanga Nistrului (operatie inceputa chiar de pe timpul lui Lenin), s-a creat un fel de „cui al lui Pepelea”.
Cred ca Rusia nu vrea sa rezolve problema Transnistriei in nici un fel: nici prin acordarea independentei ei, nici prin lichidarea focarului de conflict. Situatia asa cum este -statu-quo-ul – convine de minune Rusiei, care tocmai prin acest focar de conflict controleaza perfect zona. Santajul teritorial nu este o idee noua: si Germania Nazista a practicat aceasta tactica atunci cand a divizat Transilvania intre Romania si Ungaria.
Si eu cred ca este o mare greseala faptul ca actuala RM nu renunta la acel petec de pamant, al carui rol in ultimele doua decenii a fost numai de a impiedica progresul restului Basarabiei care altfel ar fi fost mult mai aproape daca nu de Romania, cel putin de UE.
Daca in Basarabia gandirea corecta ar prevala, atunci un calcul simplu ar arata care e calea de urmat. Dar nu e cazul.
Sa presupunem ca Basarabia se elibereaza de Transnistria si face pasi mai grabiti spre UE. Atunci situatia economica a omului de rand se va imbunatatzi cu mult mai repede decat in Transnistria si poate si rusii de acolo ar incepe sa vada altfel lucrurile, pentru ca drumul spre progres trece totusi prin burta.
Ionic: este adevarat ce spui in privinta originii populatiei din Transnistria, numai ca acum aceasta populatie este rusificata. In plus orasele au fost populate cu rusi din restul imperiului rusesc.
Un fost coleg de facultate vietnamez, care a revenit sa-si dea doctoratul, a calatorit prin Ucraina sa-si vada fratele care invatza la Kiev. Intalnind intre Bug si Nistru un grup care vorbea perfect romaneste, el i-a intrebat (bucuros de intalnire!) daca sunt romani. Urmarea a fost ca el a fost batut rau, si a ramas complet uluit de intamplare! A trebuit ca eu sa-i explic ce s-a intamplat si nici atunci nu intelegea!
Chiar si azi continua sa fie uluit!
Se pare ca acolo notiunea de roman nu se refera la…nationalitate sau la limba vorbita!
Domnule Ciucium, cred ca se rasuceste de fericire Stalin In mormant stiind ca-i laudati teoria poporului moldovenesc pe ambele maluri al Nistrului si crearea RaSSM. Banuiesc ca Rusia tresalta de bucurie cand vede ca oameni ca dumneavoastra arunca toata responsabilitatea cu privire la intentii sinistre la adresa Moldovei pe seama Ucrainei. Sunteti, domnule Ciucium, un adevarat patriot al Tarii Moldovei, vorba moldovenistilor de la Chisinau.
Iar cititorii revistei ACUM trebuie mai degraba sa stie ca pe teritoriul autoproclamatei RMN (coada care da din cainele RM sau daca vreti lesa cu care stapanul de la Moscova tine din scurt aceasta minunata tara) potrivit recensamantului din 2004 doar 31% din populatie s-au declarat moldoveni, iar dintre acestia multi sunt deznationalizati si nu mai au nici in clin nici in maneca cu Maramuresul sau sudul Dunarii de unde unii dintre ei au venit cine stie cand.
In realitate am intrat intr-o perioada istorica in care schimbarile teritoriale sunt practic imposibile. Ramane valabil ceea ce a spus Nicolae Titulescu referitor la granitele Romaniei de dupa primul Razboi Mondial: „in viitor granitele vor trebuie sa fie doar virtuale”. El a avut perfecta dreptate, dar din pacate „viitorul” respectiv vine abia acum, cu intarziere pentru multi.
Tensiunile existente trebuie rezolvate numai in cadrul noilor realitati. Asa cum azi nici nu se mai cunoaste granita dintre Germania si Olanda sau dintre Olanda si Belgia, tot asa in viitor nu vor mai exista probleme legate de granite nici in rasaritul Europei.
As da ca exemplu granita dintre Germania si Olanda: exista multi olandezi care traiesc la ei in tara si lucreaza in Germania. Am cunoscut asemenea persoane.
Astazi accentul trebuie mutat de la problemele nationale la cele economice.
Fiindca s-a facut aici o paralela intre Transilvania si Basarabia, cred ca este interesant sa se aminteasca aici si diferentele specifice. In timp ce in Imperiul Austro-Ungar a avut o politica indreptata exclusiv spre asimilarea nationalitatilor din imperiu la cele doua grupuri etnice privilegiate, Stalin a avut o abordare diferita: el a cointeresat o parte a populatiei din teritoriile cotropite in beneficiile rezultate pentru oligarhia comunista.
Acest mod de abordare a problemei a dat roade, iar azi exista in Basarabia o clasa intreaga de oameni care regreta perioada stalinista, cand familiile lor aveau un statut special, ca si procesul de rusificare, stopat de destramarea URSS. Acesta este cazul in actuala RM.
Domnule Anton Constantinescu, un exemplu și mai bun: există destui români, originari din România, care locuiesc în Ungaria și care face naveta la lucru la Oradea, de pildă.
Si noi am fost denazionalizti si rusificati. Eu am trecut prin experienta cand cautam un intelocutor la o mare intrepridere industriala sa-mi spuna in fata camerelor de luat vederi o singura fraza in limnba de atunci, moldoveneasca, si la comitetul de partid mi s-a spus urmatoarele: „Limba in care vrei sa intervievezi nu are nicun viitor si e cunoscuta numai de cateva persoane de la Academia de Stiinte a Moldovei – acolo adreseaza-te, dar nu la noi.” Era prin 1978-1980. Observati cat de mult s-a schimat situatia lingvistica in R.Moldova in ultimul deceniu. Acum 1o ani eram intr-o comisie a priariei pentru respoectarea legislatiei lingvistice – se cerea eforturi pentru a convinge o conductoare de troleibuz sa spuna corect o singura fraza: „Achitati taxa!”. Era o impotrivire greu de descris. La fel era si in noile supernmarkete din Chisinau in care nu vroiau sa accepte inscriptiile si in romana, totul era scris in rusa. Azio nu exista asemenea probleme. La fel paote fi si in Transnistria. Deja procesul rusificarii si ucrainizarii nu e atat de accentuat, caci tinerii moldoveni, desi studiaza dupa manualele transnitrene, inteleg ce perspective le deschide cunoasterea limbi romane. Ei depun eforturi extraordinare si reusesc sa devina studenti buni la universitatile din R.Moldova si Romania.
NU PUNETI CRUCE TRANSNISTRIEI INAINTE DE VREME SI LASATI R.MOLDOVA SINGURA SA DECIDA CUM SA PROCEDEZEIN CAZUL FRATILOR DE LIMBA SI DE SANGE DIN TRANSNISTRIA!
Domnule Ciucium, ce reprezintă pateticul paragraf cu majuscule din final? Sunteți cumva un adept al teoreticianului moldovenist Vasile Stati? Și cine sunteți dumneavoastră ca să lansați asemenea apeluri?
E opinia mea particulara la care ţin mult: Nu ne putem lepada de sutele de mii de conationali din Transnistria, cetateni in drepturi egale ai R.Moldova, oricat de nobile n-ar parea scopurile unui asemenea sacrifciu. Basarabenii si bucovinenii au fost abandonati fara nicio aparare la 28 iunie 1940 – nu putem face si noi la fel. Ne vor judeca urmasii.
Domnule Ciucium, vă devoalați același complex de inferioritate pe care-l au numeroși oameni dintre Prut și Nistru: confruntați cu o realitate asupra căreia aveți prea puțin control, puneți pe tapet cu țâfnă și fudulie „abandonarea” basarabenilor și bucovinenilor din 1940. Uitați-vă puțin la comentariu și spuneți-mi dacă vă place acest gen de demagogie în care încheiați cu fanfaronada: „Ne vor judeca urmasii.” În final, vă rog frumos să abandonați genul ăsta de intervenție „LASATI R.MOLDOVA SINGURA SA DECIDA CUM SA PROCEDEZE”. Asta spuneți-o rușilor care v-au spălat pe creier timp de 200 de ani. Dar nu aveți curajul, pentru că știți că nu vă merge cu ei.
D-le Clej, ne dezicem noi de Transnistria sau nu – capul de pod al „eliberatorilor” ramane in Transnistria si problemele nu se solutioneaza. Pierdem din teritoriu si populatie si nu castigam decat o permanenta amenintare la hotarul de est al R.Moldova. Sau D-voastra va ganditi la hotarul de est pe Nistru al Romaniei?
Daca R.Moldova se dezice de Transnistria – atunci Transnistria evident isi decalara independenta statala, Rusia o recunoaste, incheie acorduri militare si deja e o chestiune bilaterala ca oficial, in lege,sa inlocuiasca actualul contigent de pacificatori cu trupe regulate militarte ale Fedratiei Ruse de toate genurile, inclusiv ar putea fi in caz de necesitate si trupe de aparare antiaeriana cu rachete. Nu va inteleg, asta doriti, asta se cere de la R.Moldova?
Domnule Ciucium este întristător să constat ce dezastru a făcut Stalin și 200 de ani de ocupație rusească în mintea dumneavoastră. Ce tot visați la Transnistria, nu vedeți că e o bază rusească avansată? Nu v-ați luat gândul de la „frații” de sânge de acolo? Frații de sânge nu aveți și la vest de Prut? Nu doriți o Moldovă Mare de la Carpați la Bug? Eu nu doresc nimic, dar dumneavoastră vreți să călăriți pe calul de lemn pe care vi l-a desenat Stalin. Repet: nu poți face din rahat (citește RSSM) bici și să facă și trosc.