caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Dincolo de trancaneala



 

Planuri de criză: Să ne retragem în munţi!

de (28-8-2011)
Model de uşă pentru un posibil bunkăr

Model de uşă pentru un posibil bunkăr

Un patron din România, cu afaceri în domeniile: imobiliar, turism şi producţia de paste făinoase, m-a lăsat interzis cu o afirmaţie făcută, ce-i drept, într-un cadru tovărăşesc, la o bere, unde am nimerit  aproape din greşeală, fiind recunoscut ca ziarist şi invitat să mă răcoresc şi eu la un pahar de vorbă. În timp ce spuma proaspătă ne gâdila într-un mod plăcut buza superioară, până spre nas, patronul şi-a prezentat noile proiecte şi a afirmat că, în ciuda crizei, nu putem să stăm cu mâinile în sân, trebuie să investim şi să producem. Desigur, cu mai multă prudenţă, dar neapărat trebuie să ne continuăm afacerile, deoarece banii trebuie să se mişte ca să facă alţi bani, a spus patronul.

Cei care aveau afaceri în derulare, dar şi eu, care eram în aşteptarea restului de plată, l-am aprobat cu entuziasm, atât din logica omului convins că dacă afacerile, producţia şi serviciile merg mai departe, toţi întreprinzătorii au de câştigat, iar salariatul îşi poate găsi de lucru, cât şi din patriotism dezinteresat. Adică, ne cuprinsese mândria că noi, cei de la acea masă, din această ţară, nu ne vom da bătuţi.

A mai mers un rând de bere şi, pe firul discuţiei, s-a ajuns şi la alte proiecte. Patronul nostru a mai spus că are de gând să sape un tunel în munte, cu mai multe încăperi, unde să aducă alimente şi băuturi, ambalate în aşa fel încât să reziste mult timp. În tunel va amenaja tot felul de facilităţi, de la mobilier confortabil, până la aer condiţionat, televiziune şi internet. În acel bunkăr bine aprovizionat va putea supravieţui, împreună cu familia şi cu toţi prietenii lui, câtava sute, timp de peste un an. „Palatul” subteran, construit în munţi, era astfel unul din proiectele de supravieţuire ale patronului, în perioada crizei mondiale, anunţate pentru cel târziu anul viitor! Din moment ce ne dezvăluise planul său, puteam să ne considerăm printre cei o sută, două, de prieteni privilegiaţi, care aveau loc în tunelul-bunkăr. Omul nu băuse decât două beri, canicula nu părea să-l fi afectat, întrucât stăteam sub umbrar, dar tonul său nu era deloc glumeţ: privea cu seriozitate spre viitor.

I-am zis că nu cred în astfel de proiecte, plus că acesta se contrazice cu planurile prezentate iniţial, în care spunea că nu putem aştepta criza în nemişcare, că trebuie să trăim şi să ne urmărim proiectele de viaţă, în afaceri şi în carieră, cu perseverenţă şi încredere, doar cu ceva mai multă prudenţă. Mi-a răspuns că nu ştiu ce vorbesc, el este un om care „se joacă” de ceva vreme cu banii şi ştie ce are de făcut. Desigur, mie, căruia, în ultima sută de ani, nu mi-a ieşit nicio afacere în profit şi nu ştiu cum se face un milion de euro, nu mi-a rămas decât să mă retrag. Faptele dovedeau că nu ştiu ce se face cu banii. M-am retras, nu în munţi, nu în bunkăr, ci la masa de scris, cu gândurile mele.

Am plecat contrariat şi uşor amuzat. Îmi aduc aminte că în anul 1991, când economia României era în transformare, după unii era chiar în derută, leul se devaloriza galopant şi câmpurile rămăseseră nelucrate, un coleg mi-a propus să cumpărăm, cu toţi banii disponibili, mulţi saci cu orez, ca să traversăm criza economică şi alimentară iminentă. Colegul avea o căsuţă într-un sătuc din munţii Semenic şi mi-a propus ca, în caz de nevoie, să ne retragem acolo cu familiile şi cu sacii de orez. Am fost mişcat de grija colegului. Totuşi nu m-am putut abţine de la râsul care mă umfla, subversiv, şi din faţă şi din coaste. I-am spus că nu cred în această soluţie cel puţin din două motive: nu te poţi ascunde de o criză mondială, ea vine peste tine şi te găseşte şi în munţi şi, chiar de ar fi posibilă, salvarea, prin izolare, într-un grup de câteva persoane nu are niciun farmec. Viaţa merită trăită, chiar şi în condiţii de criză, numai împreună cu toţi ceilalţi, fiindcă omul este ceea ce este, împreună cu toate straturile care îl definesc, de la creier şi organele interne, la piele, haine, familie, prieteni, stradă, localitate, ţară şi lume. M-a privit cu dispreţ, lucru ciudat, deoarece omul avea o poziţie destul de înaltă în sistem, ceea ce, din punctul meu de vedere îl responsabiliza, îi crea obligaţia de a încerca să salveze măcar sistemul din care făcea parte. Dar, nu, el îşi făcea planuri secrete de evadare pentru patru, cinci oameni. Am pus totul pe seama derutei, într-un sistem nou, aflat în continuă transformare, şi era să uit de întâmplare. Până acum, când, un milionar în euro mi-a propus un plan asemănător, doar că, aparent, mai grandios. Să ne construim bunkăre în munţi, ca să traversăm criza. Şi uite-aşa am constatat că şi în vremuri triste şi tulburi există motive de amuzament. Sau nu e de râs?

Caves of technoneolitic - pictură de Aljona Shapovalova

Caves of technoneolitic - pictură de Aljona Shapovalova

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.207.223