caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Mengele a pus mâna pe umărul mamei şi a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca” – (memoriile Ilanei Hida, partea a III-a)

de (21-8-2011)
5 ecouri

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

În Blocul Nr. 32

Coloana în care fusesem selecţionată împreună cu mama s-a pus în mişcare. Ne-au mânat către lagărul Monowitz-Buna (Auschwitz III). Cand am ajuns acolo ne-au obligat să ne dezbrăcăm la piele şi câţiva deţinuţi în zeghe şi ne-au tuns peste tot, începând cu capul.Mama şi cu mine am fost încartiruite în Blocul Nr. 32, ultimul din şirul de barăci. Nu erau priciuri, aşa că am ne-am culcat pe jos, pe pământul gol. Baraca era foarte înghesuită şi infestată cu păduchi. În fiecare zi primeam de mâncare un fel de zeama lungă plină cu pământ, o bucăţică de pâine uscată, amestecată şi ea cu tărâţe şi pământ şi un fel de zeamă galben-maronie, căreia îi spuneau „cafea”.

Ilana Hida (n. Lazarovici), la vârsta de 18 ani

Ilana Hida (n. Lazarovici), la vârsta de 18 ani

 După aceea ne-au dus în nişte incinte cu duşuri şi ne-au împroşcat cu apă şi cu un fel de dezinfectant care mi-a provocat usturimi de nesuportat, mai ales în zonele proaspăt tunse. Apoi ne-au dat saboţi şi un fel de rochii-cămăşi dungate lungi, până sub genunchi. Nouă nu ne-au tatuat numere pe antebraţ. Mai târziu am aflat că Eichmann renunţase la tatuarea numerelor cu ceva timp înainte, întrucât administraţia lagărului nu mai prididea să facă faţă transporturilor foarte numeroase care soseau din Transilvania.

Ziua începea în bătăile administrate de Kapo, care ne şi înjura tot timpul. Dacă alte barăci construite înainte fuseseră prevăzute cu gropi pentru nevoi şi aveau şi apă curentă pentru spălat, baraca noastră nu avea aşa ceva. Nici vorbă să ne putem spăla. Am încercat să folosim „cafeaua” ca să ne ostoim rănile de pe obraji, mâini şi picioare. Această „spălare” de dimineaţă era, de cele mai multe ori, singura formă de igienă zilnică.

Apelul dura 4-5 ore şi se făcea de două ori pe zi. Tot atunci erau scoase din baracă cadavrele celor care muriseră în timpul nopţii sau a celor prea bolnavi să mai poată ieşi pe picioarele lor.

Bătaie şi foame

Bătaia era la ordinea zilei, puteam fi bătute de oricine, chiar ucise în bătaie. De dimineaţa ne bătea Kapo, ca să ne „fezandeze”. Dupa aceea veneau SS-iştii care ne biciuiau cu putere. Intr-un târziu, după ce oboseau, eram lăsate sa ne aşezăm pe nişte banchete special făcute să ne înteţească durerea şi o luau de la capăt cu bătaia. După aceea ore întregi încercam să ne mişcăm picioarele ca să putem rezista apelului următor.

Acesta era tratamentul cumplit din primele zile, menit să ne înmoaie condiţia fizică şi starea psihică, să ne facă să nu ne mai pese ce se întâmplă cu noi, să nu avem energie să ne opunem.

Îmi amintesc că tot timpul sufeream de o foame cumplită. Uneori, lângă „cafeaua” de dimineaţă şi seara primeam şi câte o bucăţică de pâine uscată cu gust acru. La amiază ni se dădea supă de napi sau varză stricată, uneori, cu urme de ovaz fiert. Eram obligate să mâncăm afară, pe ploaie, furtună, ninsoare sau ger. Unele deţinute mai reuşeau, câteodată, să fure coji de napi sau foi de varză stricată de la groapa de gunoi a bucătăriei, cu riscul de  fi prinse şi pedepsite sau de a se îmbolnăvi şi a ajunge la infirmerie. Aceasta era amenajată într-o baracă specială şi nu de puţine ori bolnavii ajunşi acolo sfârşeau prin a fi împuşcaţi.

Selecţie şi moarte

Cinci zile după selecţia de la rampă, am fost din nou scoase din baracă pentru o nouă selecţie. De-acuma ştiam că singura şansă era să pari cât mai sănătoasă şi mai puternică, aşa că am masat, cât am putut, picioarele mamei şi i-am dat bucăţica mea de pâine împreună cu raţia mea întreagă de „cafea”. Dar mama era prea slăbită ca să mai poată sa fie salvată! Mengele a pus mâna pe umărul mamei şi a apăsat-o până când a căzut la pământ, săraca. Am sărit s-o ajut să se ridice în picioare, dar unul dintre soldaţi m-a aruncat cât colo. Mama a fost trimisă în coloana din stânga, cu destinaţia camerele de gazare. Dar n-a mai apucat să ajungă acolo. Un ofiţer SS a împuşcat-o pe mama, acolo, în faţa noastră, după ce se împleticise şi căzuse din nou la pământ. În cea de a cincea zi de lagăr, mama mea, Janka Lazarovici, a fost ucisă de un SS-ist.

Peste vreo săptămână ne-au scos din nou la selecţie. Fusesem deja împinsă către coloana din dreapta,  care urma să se îndrepte către un lagăr de tranzit, când am văzut că verişoara mea, Rózsi Lieberman, şi-a ridicat mâna dreaptă anunţând că e bolnavă şi nu se poate duce la munca. Ştia, ca fiecare dintre noi, că acest gest o va duce la moarte, dar îi era totuna. O demoralizase vestea că tatăl ei se aruncase, cu o zi în urmă, în gardul de sârmă ce împrejmuia lagărul şi murise electrocutat. Tatăl ei, Zsiga Liebermann, a fost soţul surorii tatălui meu. A murit la zece zile după tata, care fusese gazat în ziua sosirii la Auschwitz. Verişoara mea Rózsi a fost scoasă din coloană şi împuşcată în faţa noastră.

(va urma)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Lucian Herscovici: (22-8-2011 la 09:06)

    Andrea, este tragic. Dar important a se publica. O marturie care este un adevarat capitol de microistorie. Astept continuarea, de la o saptamana la alta si sper ca aceste amintiri vor fi publicate si pe hartie.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • carastau nicolae: (22-8-2011 la 09:13)

    Si comunitatea internationala cum de nu stia nimic ? Unde era CIA, FBI, MI5 KGB,etc.? Cu ce se ocupau ei ? Dar „ingenuu” si „nevinovatul” popor german, nici el nu stia nimic ? Dar evreii din partile de lume unde nu erau in pericol cum de n-au aflat nimic si sa strige comunitatii internationale ce urgie fac niste nebuni si niste acefali ?

    Apreciat. Îți place sau nu: Imi place 4 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (22-8-2011 la 10:44)

    E tragi-comic cum aplica fostul politruc national-comunist. Nicolae Iuga Carastau termeni specifici sfarsitului de secol XX situatiei din timpul celui de-al doilea razboi mondial.

    S-a scris mult pe tema pasivitatii aliatilor fata de Holocaust si de „vinovatia” poporului german – ex. cartea lui Daniel Jonah Goldhagen „Hitler’s willing executioners – the Germans and the Holocaust”, si cred ca Lucian Herscovici ii poate da fostului politruc national-comunist un raspuns mult mai documentat decat ii pot da eu.

    Dar am sa-i pun o intrebare care in mod cert ii va umfla in mod paroxistic carotida: daca inlocuieste poporul german, Hitler si nazistii, Polonia si Auschwitz, cu poporul roman, regimul Antonescu, Transnistria si Bogdanovka, atunci e dispus sa puna aceleasi intrebari la marturiile unor victime precum Sonia Palty sau Lida Burihovici Havas? Asta ca sa nu fie acuzat de dubla masura.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 4

  • Andrea Ghiţă: (22-8-2011 la 11:07)

    D-le N. Carastau, din pacate, am impresia ca intrebarea dvs. e pusa in zeflemea si indica mai degraba suspiciunea asupra marturiei, decat interesul real privind necunoasterea sau ignorarea la nivel international, a celor petrecute la Auschwitz. Exista multe lucrari referitoare la cat si cum se stia atunci, precum si motivele pentru care nu s-a intervenit. Cred ca problema inca nu e nici pe departe elucidata…si ma indoiesc sa fie vreodata.
    Si mai cred ca explicatia rezida in aceeasi atitudine inumana, dar din nefericire proprie unei mari parti dintre oameni, de a privi pasiv napasta altora. Fie ca e vorba de nenorocirea unui semen, petrecuta sub ochii nostri, sau de a unor popoare intregi, petrecuta sub ochii altor state. Sa ne gandim la Cambodgia, la Rwanda sau, de curand, la tragedia din Somalia.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Petru Clej: (23-8-2011 la 12:53)

    Andrea, ai perfectă dreptate: iată ce scria politrucul național-comunist și antisemit Nicolae Iuga/Cărăstău în legătură cu un articol despre antisemitul Nicolae Paulescu:

    carastau nicolae

    2010/12/07 la 13:46

    N-o fi ea exact cum spune Paulescu si inca alte milioane despre …tema respectiva. Asta e clar ! Dar nici tot fumul acesta nu a aparut fara …foc, nu ? Or fi ele multe din ele basme, dar ca toate basmele au, totusi, un sambure de adevar. Ce stiu sigur e ca evreii din satele din Basarabia care traisera sute de ani acolo cu romanii, carora le vindeau marfurile lor, nu ? cand au venit rusii, si ii cautau pe romani si pe preotii lor, evreii tradau ascunzatorile romanilor dandu-i in mana rusilor. Evreii din Ardeal, la fel, cand ungurii ii cautau pe romani sa ii impuste, le aratau ungurilor si nemtilor unde sunt case romanesti, carora hortistii le dadeau foc, cu oamenii ascunsi in ele. In rest or fi si exagerari, cine stie ?

    Controversat. Tu ce crezi? Imi place 0 Nu-mi place 6



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.87.166