caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

„Mi-am luat inima – sau ce mai rămăsese din ea – în dinţi şi am ieşit afară din casă decisă să mă apăr până la ultima suflare” (memoriile Ilanei Hida – ultima parte)

de (28-8-2011)
2 ecouri

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc. În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

Ilana Hida (n. Lazarovici) la vârsta de 18 ani

Ilana Hida (n. Lazarovici) la vârsta de 18 ani

Am rămas la Auschwitz până în toamnă, când ne-au selectat pentru un transport şi ne-au îmbarcat într-un tren de marfă. Ni s-a spus că ne duc într-un loc unde vom lucra în construcţii. Apoi, la o altă oprire, ne-au scos din vagoane şi ne-au separat în mai multe grupe. Grupei noastre i s-a spus că vom lucra într-o fabrică de haine pentru armata germană. La fiecare din aceste opriri eram scoase din vagoane şi trimise în barăci, în carantină. După aceea eram scoase la muncă pentru câteva zile. Apoi eram din nou urcate in tren si duse in alta parte. După mai multe astfel de episoade, eram de acuma lângă Stutthof, ne-au încolonat şi ne-au mânat într-un Marş al Morţii – Todesmärsche – dincolo de Stutthof până într-un alt lagăr de tranziţie. Adesea aceste marşuri cumplite însemnau moarte. Eram obosiţi, slăbiţi, murdari, fără hrană şi fără apă, expuşi frigului şi zloatei de toamnă târzie şi început de iarnă. Mulţi oameni din coloană erau lăsaţi să moară de epuizare sau de boală, pe marginea drumului sau în şanţ.

Într-unul din aceste lagăre de tranziţie, cămaşa mea a fost infestată cu păduchi. A doua zi eram atât de înfometată şi de sfârşită,  încât mi-am zis că-mi  bătuse ceasul morţii. Atunci i-am dat cămaşa mea unei alte deţinute, în schimbul unei felii de pâine. M-am înfăşurat într-un fel de cârpă pe o luasem dintr-una din barăcile lagărului din Stutthof, sperând că voi scăpa şi de păduchi. Dar nici poveste. Păduchii mişunau pe corpul şi în capul meu…

Câtre sfârşitul lui ianuarie 1945, am fost din nou evacuaţi dintr-unul din lagărele de tranziţie de lângă Stutthof. Coloana noastră se îndrepta spre Launderburg. Curând, însă, gardienii SS şi-au  dat seama că eram foarte aproape de trupele ruseşti care avansau rapid câtre Germania, aşa că ne-au mânat înapoi, înspre Stutthof. în timpul acestui marş şi apoi, pe când ne mutau iarăşi dintr-un lagăr în altul, am reuşit să vorbesc cu câteva din fetele din coloană şi ne-am înţeles să încetinim pasul şi să ne tragem câtre sfârşitul coloanei. Observasem că gărzile SS se deplasau masiv câtre partea din faţă, ca să fie cât mai departe de trupele Wermacht, care veneau din spate. Se temeau că soldaţii o să-i împuşte şi apoi se vor lăsa capturaţi de Armata Roşie. Se ştia deja că ruşii îi execută pe toţi SS-iştii, dar îi lasă în viaţă pe soldaţii din Wermacht.

Nu departe de drum, am văzut o casă parţial distrusă de bombardament şi ne-am hotărât să ne ascundem acolo, sperând să fim scăpate de ruşii care veneau din urmă. Chiar aşa s-a şi întâmplat. Doi soldaţi ruşi, împreună cu un ofiţer au intrat deodată în casă, ne-au văzut zăcând pe podea, bolnave, slăbite  şi înfometate, ne-au dat să bem apă din bidoanele lor şi ne-au spus să rămânem pe loc, că infirmierii venind din urmă ne vor lua într-un spital de campanie.

Eram fericite cum numai un grup de fete bătute, înfometate  şi epuizate puteau fi! Eram atât de sigure că scăpaserăm de nazişti şi rămăsesem în viaţă! Ştiam că ruşii sunt salvarea noastră şi aşteptam să ne ia infirmierii şi să ne ducă undeva să ne spălăm şi să primim de mâncare. Dar se însera şi nimeni nu venea să ne scape. Atunci împreună cu alte doua fete ne-am dus în sat şi am intrat într-o băcănie  pentru ceva de-ale gurii. La întoarcere, ne-am apucat să mâncăm cu înfrigurare  şi ni s-a făcut râu.

Deodată au dat buzna în casă, câţiva soldaţi din Wermacht, ca să se ascundă acolo de  ruşi. Şi ne-au găsit acolo… Ne-am îngrămădit una în alta, îngrozite. Şi-au dat seama că fugisem din coloana de deţinuţi. Nu am înţeles de ce nu ne-au făcut nimic, ci au ieşit afară de unde au ţipat să părăsim casa una câte una. Niciuna din fete nu se încumeta să iasă. Eram convinse că aveau să ne ucidă. După un timp m-am hotărât să ies eu. Nu ştiu de ce, poate voiam să rup groaza care ne cuprinsese, să grăbesc deznodământul… Îmi era îngrozitor de frică, dar mi-am luat inima – sau ce mai ramasese din ea – în dinţi şi am ieşit prima cu gândul să mă lupt, să mă apăr până la ultima suflare. Dar soldaţii germani dispăruseră. Atunci am leşinat…

Eram răpusă de tifos  şi cred că intrasem în comă. Trupul meu era umflat tot şi probabil că nu mai dădeam semne de viata, pentru că am auzit, ca prin vis, cum una din fete – Eva Eckstein,- le-a chemat pe celelalte să meargă către ruşi. Dar fetele celelalte nu voiau să mă lase acolo, deşi Eva le tot spunea că eu tot o să mor şi nu are rost să mai stea cu mine.

După câteva zile, habar nu am câte, m-am trezit pe un pat de spital de campanie. Fusesem salvată de un medic rus care s-a încăpăţânat să mă readucă la viaţă. După mai multe săptămâni ruşii m-au trimis la un spital din Odesa, în Crimeea, unde am început să mă întremez. Iar după alte câteva luni, la începutul lui august 1945, mi s-a dat voie sa mă întorc cu trenul la Cluj.

Aşa am reuşit sa scap de moarte  şi să mă întorc acasă.  Tata, mama, sora, nepoţica, verii  şi verişoarele cu părinţii lor nu s-au mai întors. Când ne-au dus în ghetoul din Cluj mi-am propus să am grijă de mama şi de sora mea. După ce tata, sora mea şi fetiţa ei au sfârşit în camera de gazare, am încercat să fac tot posibilul s-o ţin în viaţă pe mama . Dar nici asta nu a ţinut prea mult. După moartea ei  credeam că totul s-a terminat, dar apoi m-am îndârjit să supravieţuiesc, mai ales când vedeam cum mureau una după alta rudele şi prietenele mele: fie executate, fie răpuse de boală şi epuizare. Am fost singura care a supravieţuit. Celelalte 37 de persoane din familia mea, care au fost duse in Ghetto-ul din Cluj şi deportate împreună cu mine la Auschwitz, au pierit.

M-am întors acasă sperând să reîntâlnesc măcar bărbaţii din familie precum şi prietenii care fuseseră înrolaţi în detaşamentele de muncă. Când am ajuns în Cluj, l-am întâlnit în gară pe cumnatul meu, Sanyi. Venea acolo în fiecare zi sperând să afle vesti despre soţia  şi fetiţa lui. I-am povestit despre moartea  Herminei şi a micuţei Judith, despre moartea mamei şi a tatii, i-am relatat cum au murit părinţii lui. Îmi doream nespus să-l întâlnesc pe Tibi, prima mea dragoste. „Ce-i cu el?”, l-am întrebat pe Sanyi, imediat după întâlnirea din gară. „Slavă Domnului a scăpat şi locuieşte cu mine!” mi-a spus cumnatul meu. L-am sunat imediat la telefon şi a venit în goană să mă întâlnească, în centrul oraşului. Eu l-am recunoscut imediat, chiar dacă slăbise şi era tras la faţă, dar el privea derutat în jur, pentru că prin preajmă nu era decât un soldăţel rus, care fuma de zor mahorcă.… De fapt eram eu: o fată de un metru  şi 46 centimetri, pierdută în uniforma soldăţeasca în care eram îmbrăcată, atunci când l-am reîntâlnit pe viitorul meu soţ…

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Tivadar Mircea: (29-8-2011 la 15:17)

    Sa-i fie memoria binecuvantata !
    Multumesc Andrea pentru articol.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ilya Fischmann: (30-8-2011 la 16:49)

    Am cunoscut familia Hida prin parintii mei, care au fost prieteni din tinerete cu Ilu si Tibi. Pastrez in memorie caldura si ospitalitatea cu care am fost primiti de fiecare data cand i-am vizitat. Amandoi ne-au ajutat de fiecare data cand am apelat la ei cu diverse probleme.
    Amintirile lui Ilu si ai celorlalti supravietuitori al Holocaustului sant foarte importante.Multi dintre cei putinii supravietuitori,printre ei si parintii mei, pur si simplu n-au vrut sa povesteasca despre suferintele cumplite prin care au trecut. Chiar si numai amintirea acestui episod cumplit din viata personala le provoca o durere de nesuportat.
    O apreciez pe Ilu pentru taria si curajul de care a dat dovada infruntandu-se cu durerea cumplita a aducerii aminte, cu scopul de a transmite mai departe acest episod din viata ei. Orice contributie de acest fel, pentru o intelegere mai aprofundata a Holocaustului, este binevenita.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
50.19.34.255