caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

Pe rampa de la Auschwitz, o deţinută poloneză a vrut să smulgă fetiţa din braţele surorii mele… (memoriile Ilanei Hida, partea a II-a)

de (14-8-2011)
4 ecouri

Ilana Hida s-a născut la 20 septembrie 1922, într-o familie evreiască nu prea înstărită din Cluj. Tatăl ei era croitor şi a luptat în armata austro-ungară, fiind rănit grav pe frontul rusesc.

În primăvara lui 1944 a fost deportată la Auschwitz împreună cu familia. A trecut prin mai multe lagăre naziste, dar a reuşit să supravieţuiască. Singura din familia ei. După război a trăit o vreme în Bucureşti, în anii 1970 stabilindu-se în Israel. Urmează transcrierea amintirilor ei despre ghetou şi sosirea la Auschwitz, aşa cum le-a relatat în 1986, fiului ei George Hida, care le-a înregistrat şi le pune la dispoziţia cititorului, la câţiva ani după stingerea din viaţă a Ilanei Hida

Persecuţiile şi internarea în ghetoul din Cluj

Ilana Lazarovici (căs. Hida), la vârsta de 18 ani

Ilana Lazarovici (căs. Hida), la vârsta de 18 ani

În cartierul nostru locuiau atât evrei, cât şi creştini: unguri, români şi saşi. În septembrie 1940 Cluj-ul, împreuna cu tot Ardealul de Nord, a fost ocupat de Ungaria fascistă care a început imediat să-i persecute mai întâi pe evrei, apoi pe ţigani şi la urmă pe români. Această persecuţie s-a înăsprit cu timpul, aşa că după un an de la ocupaţia maghiară am fost dată afară de la Liceul „Principesa Ileana”, cu limba de predare română. De fapt, toţi copiii evrei au fost daţi afară din şcolile publice. Atunci am început să lucrez la o fabrică de baticuri.

Într-o seară de la începutul lui martie 1944, în drum spre casă, am văzut un grup de oameni staţionând pe podeţul de la începutul străzii Muncitorilor (pe atunci avea nume unguresc: Munkás utca) – unde locuiam noi.

În spatele curţii noastre mai erau două căsuţe care aparţineau altor familii de evrei. În faţa casei noastre era parcată o camionetă cu câţiva soldaţi germani care, împreună cu jandarmii unguri, ii dăduseră afară din casă pe ai mei, ca şi pe ceilalţi evrei, îmbrăcaţi doar în pijama şi papuci.  Administraţia maghiară decisese rechiziţionarea celor trei case evreieşti de la începutul străzii Muncitorilor.

Eram derutaţi cu toţii, credeam că se făcuse o greşeală, iar după ce soldaţii au plecat ne-am întors acasă. Dar pe la 11 noaptea, jandarmii au revenit şi ne-au comunicat că  a doua zi trebuia să eliberăm casa şi să ne ducem unde vrem. Am încercat să ne împotrivim, să-i rugăm pe jandarmii unguri sa ne lase să rămânem în casa noastră, că nu aveam unde să ne ducem, dar o patrulă Sonderkommando ne-a obligat să părăsim casa, ne-au scos în strada lucrurile şi ne-au poruncit să dispărem în 24 ore, dacă nu vrem să fim împuşcaţi.

Tata s-a dus de grabă să împrumute căruţă unui vecin grădinar maghiar hoştezan, care îşi ducea zilnic produsele la piaţă cu căruţa. Am încărcat ce am putut şi ne-am dus pe strada vecină, la locuinţa surorii mele, Hermina (Puşa). Ea locuia împreună cu soţul ei Sanyi Iacobovici şi cu Judith un prunc de câteva luni. Între timp toţi evreii au fost obligaţi să poarte Steaua Galbena.

Am stat la Pusa câteva săptămâni, până într-o dimineaţă, când ne-au trezit în zori şi ne-au ordonat să eliberăm casa, pentru că ne vor duce în ghetou, la Fabrica de cărămizi. Ne-au permis să luăm cu noi numai hainele şi efectele personale.

În ghetou eram foarte mulţi. Cei 16.000 de evrei clujeni şi alte câteva mii aduşi din împrejurimi. La intrarea în curtea fabricii am fost pe rând percheziţionaţi. Se căutau banii, bijuteriile ceasurile…

Locuiam în şuri, sub cerul liber. Sora mea îşi alăpta copilul, iar eu încercam să am grijă de mama care era bolnavă, slăbită şi plângea tot timpul.

Cumva am făcut rost de haine, cartoane, scânduri, pentru a ne organiza un fel de perimetru separat de celelalte familii, care şi ele încercau acelaşi lucru.

Într-una din zilele următoare Tibi, viitorul meu soţ, care pe atunci îmi făcea curte, a venit într-o permisie de o zi de la detaşamentul de muncă (Munkaszolgálat) să-şi vadă părinţii, care erau cu noi în ghetou.

L-am întrebat ce ştia despre situaţia evreilor din Ungaria, despre război şi despre viitorul nostru. N-a prea avut multe de spus, nici el nu ştia altceva decât ceea citise în ziarele din oraş, în drum spre gheto. Era obosit de munca grea la batalion. A apucat să-mi spună doar că ruşii se apropiau de Ungaria şi că sfârşitul războiului nu mai era departe. Mai mult nici nu putea zice pentru că jandarmii ascultau ce povestea. Tibi a plecat în aceeaşi zi , cu promisiunea că va veni să ne vadă iarăşi, la sfârşitul lunii iunie, dar asta nu s-a mai întâmplat. N-a mai apucat să-şi mai vadă o dată părinţii, pentru că la începutul lunii iunie am fost cu toţii deportaţi, iar când a venit din nou în permisie Ghetto-ul fusese deja desfiinţat de peste doua săptămâni…

Deportarea şi sosirea la Auschwitz

Am fost deportaţi la începutul lunii iunie în timpul sărbătorii de Shavuot. Ne-au scos din curtea fabricii, ne-au încolonat, ne-au escortat pana la vagoanele de marfă şi ne-au înghesuit în ele. Noi, împreună cu rudele eram 38 oameni, dar în vagon au fost în total 85 de persoane. Ni se spusese că ne vor duce să muncim în agricultură.

Am călătorit aproape 4 zile, dar nu am avut voie să luăm apă sau mâncare cu noi.

În vagonul nostru era o familie cu un copilaş de 9 luni. Sora mea, Puşa, o ţinea în braţe pe fetiţa ei de 11 luni. Avea un fel de cutie de conservă în care amesteca apa, ascunsă într-un bidonaş, cu puţină făină şi tărâţe. Unul din verii mei avea o lumânare cu care încălzea cutia; aşa a mâncat micuţa Judith timp de patru zile, din terciul de făină şi apă încălzită. Aşa a rămas copilul în viaţă până la sosirea la Auschwitz.

Acolo ne-au scos cu forţa din vagoane. Pe platforma stătea un ofiţer german, despre care am aflat mai târziu că era însuşi Dr. Josef Mengele. El a ordonat împărţirea noilor veniţi în două coloane, una pentru femei, alta pentru bărbaţi. O femeie rasă în cap, în zeghe, a încercat să o smulgă pe Judith din braţele Puşei, dar ea nu vroia sa-i dea drumul fetiţei, sub nici o formă. Era cât pe-aici să se încaiere amândouă, dar şi ofiţer SS a oprit lupta şi dându-i copilul Puşei. Apoi, cu fetiţa în braţe au fost trimisă într-o o altă coloană în care erau mame cu copii mici de toate vârstele, până la 10 – 12 ani.

Pe mine cu mama şi cu alte femei tinere, chiar şi cu verişoara mea de 14 ani, ne-au trimis în coloana din dreapta. Atunci încă nu ştiam că stânga înseamnă moarte, iar dreapta viaţă… până la prima selecţie.

La început nu am înţeles de ce voia femeia aceea în zeghe să ia copilul surorii mele, Evreii polonezi din lagăr erau acolo de mai multa vreme şi ştiau că femeile cu copii în braţe urmau să fie gazaţi imediat. Văzând-o pe Puşa cu copilul au ţipat la ea să-l dea unei persoane mai în vârstă sau bunicii. Dar nimeni nu înţelegea ce voiau să ne spună  cu adevărat. Atunci o deţinută poloneză s-a decis sa treacă la fapte. Nici azi nu pot înţelege ce a determinat-o să facă asta… Până la urmă a luat un alt copil şi s-a îndreptat liniştită spre coloana din stânga…

(Continuarea în numărul viitor)

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • Paulina Eliza Duta: (15-8-2011 la 15:30)

    Impresionant. Multumiri d-nei Ghita si d-lui Hida pentru prezentarea acestui material deosebit de valoros si profund emotional. Este o lectie de istorie pe care nu o inveti la scoala !

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Lucian Herscovici: (17-8-2011 la 06:34)

    Andrea, multumesc pentru inceputul publicarii marturiilor. Este un lucru important, sunt marturii documentare de prima mana. Multumiri si domnului Hida pentru inregistrarea amintirilor mamei sale si acceptul de a le publica. Ar merita sa apara si intr-o carte, pe hartie, pentru a fi citite de cat mai multa lume, dar si pentru a fi depozitate intr-o biblioteca si inregistrate, utilizabile istoricilor cu mai multa usurinta. Mult succes.
    Lucian

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • George Hida: (17-8-2011 la 09:09)

    Draga domnule Herscovici,
    Va multumesc mult pentru incurajari. Asa cum ati remarcat, nu-mi este usor sa revoc, prin parintii mei, amintirile lor din si de dupa Holocaust, atat de greu de digerat si indurat. Dar simt ca trebuie sa aduc la lumina marturiile supravietuitorilor precum si inregistrarile si documentele la indemana celor din generatia a doua de supravietuitori care inca nu s-au hotarat sa le faca publicabile sau incep sa o faca dar inca timid. Am avut si am in Doamna Andrea Ghita un adevarat talent scriitoricesc precum si o jurnalista de clasa, o adevarata prietena a mea si a celor care ca si domnia sa au ascultat ani in sir istorisirile parintilor sai si a prietenilor intru suferinta si s-au hotarat sa-i scrie simtindu-se incurajati de rezultatele muncii sale.
    Sper sa reusim. Cu multa stima,
    George Hida

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 1 Nu-mi place 0

  • Lucian Herscovici: (17-8-2011 la 13:06)

    Multumesc pentru mesaj, domnule Hida. Va felicit din nou, in mod direct. Faceti un lucru deosebit de important, mult succes.
    Cu deosebita stima,
    Lucian-Zeev Herscovici

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.166.207.223