caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Împărţirea Poloniei: mitologie identitară şi fapt istoric (V): libertatea de a fi învins

de (14-8-2011)


Intervalul cronologic jalonat de instituţionalizarea pluralismului confesional în cadrul lumii creştine, secondat de pluralismul politic al echilibrului de putere, de expansiunea colonială şi elanul economiei de schimb, este considerat drept geneza lumii moderne, atât din perspectiva oarecum mecanicistă a manualelor şcolare, cât şi în optica interpretărilor cercetării istorice de specialitate, mai tentată să jongleze cu perioade şi concepte şi să relativizeze diviziunile didactice. Dinamica mult accelerată a evenimentelor pune în umbră evoluţiile de profunzime care au conferit caracterul ireversibil schimbărilor ce au vizat ansamblul comportamentelor şi afilierilor individuale şi colective şi au adâncit faliile care separau diverse comunităţi şi regiuni, creind premisele unei competiţii pentru care globalizarea nu reprezintă decât un stagiu de evoluţie tranzitorie. La capătul confruntării aparent ireductibile care i-a opus pe catolici şi protestanţi, escaladată la dimensiunile primului conflict mondial care a fost Războiul de Treizeci de Ani, unitatea formală a lumii creştine, guvernată de paradigmele moralei evanghelice, este înlocuită de ansamblul statelorteritoriale, conduse de suverani absoluţi, prin intermediul unei  elite administrative laice. Funcţionalitatea acestei realităţi politice pluraliste este asigurată de  tratate internaţionale, potenţate de forţa raţiunii de stat[1]. Reflecţia teologică şi filozofică, expresie la rândul ei a unei relaţii tot mai nuanţate între puterea publică şi cetăţeni, generează schimbări ale paradigmelor etice şi axiologice ale republicii literelor europene, unde dezbaterea despre toleranţă, libertate şi civilizaţie îşi asigură dreptul de cetate,, iar exigenţele vieţii cotidiene crează cadrul de apariţie a primelor teorii economice. Caracterul empiric al schimbărilor, lipsite de linearitate şi de un sens programatic, a presupus totuşi o finalitate comună, apariţia ideii de Europa, definită ca realitate civilizaţională, în relaţie cu o serie de proximităţi percepute prin intermediul unei serii de stereotipii, care dau substanţă geografiilor simbolice puse în circulaţie de literatura de călătorii şi încorespondenţa diplomatică. Europa Centru-Orientală a cunoscut propria dinamică a schimbărilor, evidente în primul rând în plan politic, prin ascensiunea unor actori noi, Monarhia Habsburgică şi Rusia petrină, entităţi multinaţionale care îşi asumă o agendă reformistă şi participarea la competiţia pentru putere. Primele victime ale acestei competiţii au fost tocmai vechile puteri dominante din regiune, Imperiul Otoman a cărui supravieţuire precară va deveni esenţa aşa-numitei Probleme Orientale şi Polonia, care dispărea de pe harta politică în primii ani ai Revoluţiei Franceze.

Stagnare economică, strategii sociale şi impas politic

Diplomaţii şi oamenii de cultură europeni care constatau fără rezerve de admiraţie victoria Poloniei în Războiul Livonian şi căutau alianţa Republicii în proiectele antiotomane sau antihabsburgice, nu puteau anticipa sensul schimbărilor care vor aduce marea putere a nordului în situaţia de a deveni o sursă de instabilitate pentru pacea europeană şi pentru securitatea statelor vecine. Uniunea polono-lituaniană, dominând spaţiul dintre Marea Baltică şi Marea Neagră, continua să fie arbitrul echilibrului volatil de forţe din Europa Centrală, iar splendoarea curţilor nobiliare şi anvergura ambiţiilor magnaţilor săi eclipsau o conjunctură economică în schimbare şi faliile din cadrul societăţii, suficient de adânci pentru a inhiba orice tentativă de definire a unui interes public. Producţia agriculturii domeniale poloneze continua să alimenteze pieţele Europei de nord-vest, dar încă de la jumătatea secolului al XVII-lea, traiectoria schimburilor cunoaşte modificări de substanţă, axa Danzig-Amsterdam fiind înlocuită de cea care unea Londra cu Moscova, la început prin contactul dificil cu Arhanghelsk, iar apoi cu Sankt Petersburg[2]. Centrele urbane aflate sub autoritatea nominală a regelui, dar dispunând de o largă autonomie în virtutea libertăţilor medievale au privilegiat contactele cu mediile comerciale hanseatice, gravitând de acum în sfera de influenţă a unor forţe potenţial ostile Poloniei, precum noul imperiu suedez format pe litoralul Mării Baltice, Saxonia sau Prusia.. Categoriile urbane au fost constant percepute ca străine societăţii poloneze, oraşele din vest fiind dominate de majorităţi etnice germane, iar aşezările urbane din Lituania şi Ucraina fiind în general populate de evrei  şi armeni, fapt ce contribuie şi mai mult la circumspecţia majorităţii polonezilor în raport cu inovaţiile capitaliste, proprii lumii citadine. Xenofobia medievală faţă de străini a fost potenţată indirect de succesul acţiunii Contrareformei, care prin predica în vernacular a clerului parohial şi prin difuzarea unor stereotipuri culturale în mediile instruite, formate în colegii iezuite, a sfârşit prin a identifica apartenenţa la naţiunea polonă cu adeziunea la credinţa catolică. Militantismul confesional îi plasa pe germanii luterani, pe rutenii ortodocşi sau pe evrei în categoria unor potenţiali inamici, a căror prezenţă putea fi tolerată din raţiuni pragmatice, dar inspira reacţii de ostilitate în situaţii-limită. Această stare de spirit şi dezinteresul factorilor de decizie pentru producţia manufacturieră şi antreprenoriat erau potenţate de noua ideologie a nobilimii poloneze, sarmatismul cristalizat la jumătatea secolului al XVII-lea. Cunoscut mai curând ca fenomen artistic datorită simbiozei cu manifestările barocului şi cu interesul pentru creaţii arhitectonice monumentale, fenomenul şi-a avut şi dimensiunea sa politică şi identitară. Publiciştii care au dat expresie tezelor sale amalgamau tradiţii naţionale medievale, o viziune proprie asupra moştenirii antichităţii clasice şi idealuri sociale contemporane. În centrul acestei ideologii se află naţiunea nobilă poloneză, şleahta, descendentă a războinicilor liberi atestaţi de scrierile romane la nordul Mării Negre, salvatori ai Europei în faţa invaziilor din răsărit şi mai ales edificatorii unui model societal şi etatic fondate pe libertate şi egalitate juridică.. Sarmatismului clama o anume superioritate în raport cu modelele occidentale, socotite inferioare tradiţiilor poloneze, asociind şi încrederea în capacitatea naţiunii poloneze de a-şi apăra libertatea în faţa oricăror ameninţări, asemenea vechilor învingători ai romanilor[3]. Entuziasmul pentru propriile instituţii şi model politic făcea inutilizabilă una din soluţiile care au asigurat în Evul Mediu ascensiunea politică a Poloniei, disponibilitatea pentru integrarea, cu potenţial de asimilare culturală şi lingvistică, a unor elemente străine ca origine etnică. Incompatibilitatea dintre aceste noi sensibilităţi şi opţiuni ale opiniei politice poloneze şi agenda bisericii romane  s-a făcut simţit chiar în promovarea unui proiect de însemnătate extremă pentru biserica romană, relaţia cu biserica ortodoxă. Chiar dacă unii oameni politici au sesizat importanţa integrării religioase a rutenilor, unirea proclamată de sinodul ortodox de la Brest în 1596 a fost prea puţin susţinută de ierarhia ecleziastică locală şi de autorităţile laice, adepţii săi trebuind să facă faţă atât acuzaţiilor venite din partea celor rămaşi loiali bisericii  ortodoxe restaurate prin activarea unor solidarităţi transfrontaliere, cât şi circumspecţiei polonezilor[4]. Un recul similar, de această dată cu urmări politice mai durabile, a suferit o altă iniţiativă în răsărit, reluarea în circumstanţe schimbate a proiectului uniunii personale polono-ruse. Vidul de putere din Marele Cnezat al Moscovei, rămas în memoria colectivă şi în menţiunile scrisului istoric ca Vremurile Tulburi, a prilejuit implicarea unor magnaţi lituanieni în susţinerea diverşilor pretendenţi la succesiunea ţarilor. Intervenţia directă a regalităţii poloneze şi alegerea ca ţar a prinţului Vladislav Wasa, fiul regelui Sigismund al III-lea al Poloniei, părea să dea şanse acestui proiect, dar riscurile unei convertiri forţate la catolicism şi conduita forţelor militare poloneze au lipsit proiectul de orice suport al boierimii ruse. Riscul pierderii identităţii confesionale şi aprofundarea contactelor cu inamicii tradiţionali au catalizat solidarizarea naţiunii ruse divizate[5], iar impulsul către modernizare poate fi comparat ca efect în durată lungă cu apariţia corăbiilor lui Matew Perry în porturile japoneze. Uniunea polono-lituaniană a evitat înfrângerea într-un nou război cu Rusia ţarului Mihail, dar vulnerabilităţile interne vor impune intrarea într-o lungă perioadă de defensivă.

Potopul şi arca unei naţiuni fără stat

Succesiunea revoltelor, campaniilor militare şi cavalcadelor eroice din anii 1648-1686 au devenit un loc comun pentru istoriografie, în sensul acreditării imaginii Poloniei libere, victimă a ambiţiilor expansioniste ale vecinilor. Temeinicia acestui punct de vedere poate fi susţinută doar de cezura intervenită între interesul de stat şi morală în Europa Luminilor şi în competiţia pentru teritorii şi populaţie care domina agenda Cabinetelor şi suveranilor. Seria dezastrelor pe care le-a cunoscut cea mai puternică naţiune a Europei Centru-Orientale se originează în cel puţin egală măsură în realităţile sociale proprii, iar în privinţa situaţiei din provinciile sale răsăritene, incapacităţii de a gestiona o criză socială. Revolta cazacilor zaporojeni conduşi de Bogdan Hmelniţki nu a fost o izbucnire izolată, iar mobilizarea unor categorii sociale cu interese divergente demonstra în ultimă analiză limitele modelului polonez de integrare. Generalizarea insurgenţei şi perspectivele unirii Ucrainei cu Moscova, evenimente ce vor prelimina un nou război, au arătat incapacitatea common-wealth-ului polono-lituanian de a mobiliza vastele resurse militare de care încă dispunea, iar invazia suedeză din 1655, blamată ca un act de agresiune neprovocată, a fost succedată într-o primă fază de supunerea în masă a şleahtei, ostilă reformelor avute în vedere de un rege impopular. Dacă prezenţa militară străină, fervoarea confesională a apărătorilor mănăstirii de la Csenstohova, expusă riscului profanării pe durata asediului suedezilor luterani  şi calităţile militare ale lui Stefan Czarniecki au scris o nouă pagină de glorie a armelor poloneze[6], salvarea ţării s-a datorat în primul rând preocupării marilor puteri din regiune pentru menţinerea echilibrului de forţe, ameninţat de progresele rapide ale Suediei în zona Mării Baltice. Invazia suedeză a ilustrat vulnerabilităţile uniunii cu lituanienii, hatmanul Janusz Radzivil optând chiar pentru o nouă formulă de uniune cu Suedia, consemnată prin Tratatul de la Keidaniai. Chiar dacă iniţiativa sa n us-a bucurat de succes, iar autorii polonezi l-au considerat doar un magnat ambiţios din seria celor care dominau scena politică a Republicii, conduita sa ilustrează agenda diferită pe care lituanienii începeau s-o formuleze în raport cu partenerul dominant. Respingerea inamicilor de la frontiere oferea ocazia unor schimbări de structură în eşafodajul instituţional al ţării, iniţiate de regele Jan Cazimir şi de o parte a senatorilor, dar încercarea de a dota statul cu un aparat guvernamental eficient a întâmpinat opoziţia societăţii, care a considerat aceste idei ca un import al modelului francez de monarhie absolută. Expresia acestei atitudini a fost revolta confederaţiilor militare condusă de mareşalul Coroanei, Jerzy Sebastian Lubomirski, în măsură să ignore sentinţele de condamnare votate de Seim şi să obţină victorii decisive împotriva forţelor regale. Restabilirea păcii a presupus o amnistie generală, dar episodul este relevant şi din perspectiva atitudinii statelor vecine, dispuse de acum să-şi justifice intervenţiile în Polonia prin apărarea libertăţilor şleahtei, ameninţate de colaboratorii suveranului. Scena politică a Republicii este dominată de facţiunea francofilă, căreia i se opun magnaţii adepţi ai Casei de Austria, dar în structurarea acestora primează opţiunile puternicelor familii de magnaţi, deţinătorii reali ai puterii în teritoriu, şi afinităţi locale. În aceste împrejurări, domnia regelui Jan al II-lea Sobieski, ultima pagină de glorie în istoria Poloniei semnifică doar o cezură în descompunerea statului polono-lituanian. Acest ultim rege- cavaler a rămas în memoria contemporanilor ca salvator al Vienei ameninţate de turci, dar calităţile sale politice au fost cel puţin egale celor militare. Învingătorul turcilor la Hotin şi Viena a căutat să dea o soluţie rezonabilă disputelor din Ucraina prin tratatul de la Kiev şi a încercat să anihileze Prusia, principalul pericol pentru interesele baltice ale ţării sale, printr-o alianţă cu Franţa şi Suedia. Eşecul suferit în mobilizarea forţelor interne în susţinerea acestor obiective a echivalat cu trecerea Poloniei în rândul actorilor politici secundari. Moartea marelui rege însemna declanşarea unei noi crize politice, în care alegerea suveranului servea drept pretext pentru redistribuirea puterii între facţiunile şi magnaţii care controlau de facto teritoriul şi resursele ţării. Exerciţiul lipsit de reguli al libertăţii priva Polonia de beneficiile participării glorioase la alungarea turcilor din Europa Danubiană, încorporată de mediocrul dar eficientul partener habsburgic şi expunea soarta regatului sinuozităţilor echilibrului european.


[1] Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, 2000, p. 23.

[2] Piotr S. Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 78.

[3] Norman Davies, A History of Poland, Oxord, 1981, p. 98-104.

[4] Oskar Halecki, From Florence to Brest, Rome, 1958, p. 178-182.

[5] Serghei Platonov, Histoire de la Russie, Paris, 1931, p. 126-145.

[6] Adam Zamoiski, History of Poland, New York, 1990, p. 123 et sq.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.146.195.24