caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Împărţirea Poloniei: mitologie identitară şi fapt istoric (VI): epilogul înfrângerii, geneza mitului

de (21-8-2011)


Deceniile care au precedat Revoluţia Franceză cu seria de schimbări la nivelul relaţiei dintre putere şi societate şi al conduitei actorilor politici în relaţiile internaţionale, supuşi de acum cenzurii exercitate de noile paradigme ideologice, au beneficiat de reinterpretări de substanţă din partea scrisului istoric şi al reflecţiei umaniste în ansamblul ei. Dacă în ceea ce priveşte semnificaţia lor în evoluţia culturii şi a dezbaterii de idei, teza lui Francois Furet cu privire la revoluţia înainte de revoluţie şi-a demonstrat validitatea în raport cu mai vechile abordări care privilegiau ruptura şi repudierea contribuţiilor vechiului regim la naşterea Europei moderne, acest interval cronologic a ilustrat şi în Europa Centru-Orientală disponibilităţile revoluţionare ale unei lumi în schimbare. Teoria relaţiilor internaţionale menţionează revoluţia diplomatică produsă înaintea  Războiului de Şapte ani, constând în ruperea alianţei austro-britanice care asigurase echilibrul de putere în epoca hegemoniei franceze şi apariţia a două blocuri contrapuse, alianţa dintre Franţa şi Monarhia Habsburgică, cu participarea episodică a Rusiei şi Suediei, opusă obiectiv celei dintre Marea Britanie şi Prusia, implicând şi parteneri secundari. Inovaţiile diplomatice sunt expresia vizibilă a transformărilor de structură pe care comunităţile şi entităţile lor politice le cunoşteau odată cu trecerea la Marea Europă[1], care pentru periferia estică a Europei a însemnat reculul puterii otomane şi dispariţia oricărei ameninţări dinspre lumea islamică şi intrarea Rusiei în ecuaţia politică europeană, iar pentru lumea germană a echivalat cu începutul competiţiei pentru supremaţie între exponenţii dinastiilor Habsburg şi Hohenzollern, în fapt între două proiecte etatice şi societale, dispunând de şanse egale la începutul Epocii Moderne[2]. Ascensiunea fostului electorat de la frontierele răsăritene ale Sfântului Imperiu, beneficiar al unor achiziţii teritoriale ca rezultat al unei politici regionale abile ale unei serii de suverani şi devenit regat la finele Războiului de Succesiune la Tronul Spaniei poate fi socotită la rândul său o revoluţie, cel puţin la nivelul atitudinilor confesionale şi a politicilor publice promovate, în măsură să doteze un stat cu resurse economice precare cu o administraţie eficientă şi cu o forţă militară apreciabilă. Performanţele evidente ale noului regat al Prusiei au fost hipertrofiate graţie capacităţii establishmentului politic de a opera cu instrumentele puse la dispoziţie de propagandă şi de oamenii de cultură dispuşi să-şi pună calităţile în serviciul unui comanditar, care vor face din succesorul regelui-sergent veritabilul campion al despotismului luminat. Insistenţa asupra cazului prusac este justificată aici din cel puţin două motive: ascensiunea acestui nou actor politic a fost contrapusă de unii istorici declinului rapid al Poloniei, iar modificările pe care Prusia le-a generat la nivelul echilibrului regional de putere au acţionat ca un factor de presiune asupra vechii republici a slavilor apuseni, reactivând în durată lungă în memoria colectivă rivalitatea dintre aceştia şi germani.

Convulsii interne şi instabilitate externă

Dispariţia regelui Jan al II-lea Sobieski însemna şi eşecul politicilor sale de reformă a instituţiilor statului, rămase la stadiul de proiect, chiar dacă adeziunea Seimului a putut fi câştigată în anumite momente ale domniei sale, iar o eventuală succesiune în familia sa ar fi putut însemna transplantarea parţială a modelului administrativ francez, opţiune avută în vedere de unii exponenţi ai generaţiei care salvase Republica în anii Potopului. Noul interregn prilejuia intervenţia explicită a statelor vecine şi a celor cu interese în volatila Europă Răsăriteană, competiţia dintre diverşi pretendenţi susţinuţi de facţiuni franceze şi germane ilustrând criza eşafodajului politic polonez. Loialitatea magnaţilor face obiectul licitaţiei în care subvenţiile franceze concurează suportul bancherilor creditori ai Casei de Austria şi proximitatea ameninţătoare a Rusiei lui Petru I. Parteneriatul stabilit între aceste din urmă forţe au asigurat alegerea ca rege a lui August al II-lea, electorul Saxoniei şi promotorul unor proiecte de reformă, aflate însă sub auspicii dinastice. Impresia decadenţei generale a moravurilor publice în Polonia vremii trebuie totuşi nuanţată, câtă vreme categoriile sociale aflate la baza structurii privilegiale a ţării legale îşi afirmă mai mult ca oricând conştiinţa propriei identităţi şi o agendă publică distinctă, constând în opţiunea pentru libertăţile sale tradiţionale. Acest spirit aproape civic se manifestă tocmai în Lituania, unde aşa-numita mişcare republicană care întrunea suportul majorităţii şleahtei se opune încercărilor magnaţilor din familia Sapieha de a-şi transforma preponderenţa asupra Marelui Ducat într-un control politic efectiv[3], dar şi în acest caz, incapacitatea statului de a gestiona situaţia va genera un război civil, încheiat cu victoria şleahtei. Sensul conservator pe care ideea de libertate îl dobândise în mentalul public al elitei sociale poloneze a inhibat şi capacitatea de reacţie a ţării pe durata celui de-al doilea război nordic, care avea să asigure ascensiunea Rusiei ca putere dominantă a litoralului Mării Baltice. Victoriile ţarului de la Poltava şi din Finlanda coincid în Polonia cu o serie de confruntări încheiate indecis între confederaţii militare proruse şi prosuedeze, şi numai superioritatea militară a Rusiei a asigurat revenirea pe tron a suveranului saxon al Poloniei. Încercarea acestuia din urmă de a introduce o serie de inovaţii administrative şi fiscale şi mai ales prezenţa forţelor militare saxone au activat o reacţie de rezistenţă aproape generalizată, fostele confederaţii ale magnaţilor şi ansamblul nobilimii aflându-se uniţi sub stindardul apărării libertăţilor poloneze. Apelul la mediaţia ţarului şi celebrul Seim Tăcut din 1717 au fost considerate primele manifestări ale controlului Rusiei asupra Poloniei[4], dar rămânând la o lectură proprie inventarului mental cu care operau protagoniştii, episodul reprezintă mai curând expresia preocupării unei societăţi de a concilia exigenţele modernizării cu prezervarea unor practici politice şi libertăţi corporative devenite parte a specificului identitar. Incompatibilitatea dintre cele două imperative,  similară mutatis mutandis cu dilemele resimţite şi de mediile politice şi intelectuale româneşti ale vremii, a impus în ultimă analiză opţiunea pentru statu quo, abordare asumată şi de statele vecine pe durata următoarelor cinci decenii. Imposibilitatea stabilirii unui acord extern şi intern cu privire la viitorul Poloniei, devenită o sursă de insecuritate pentru Europa Centru-Orientală, a asigurat succesiunea Coroanei în favoarea dinastiei Wettin, dar iniţiativele franceze şi disponibilităţile antisaxone ale şleahtei au creat premisele unui nou război de succesiune, care a catalizat la rândul său un conflict în care s-au implicat majoritatea statelor europene. Domnia regelui August al III-lea a însemnat instituţionalizarea blocajului politic intern, pe fondul continuării dezbaterii publice asupra căilor de reformare a statului şi societăţii poloneze, dispute în care s-au ilustrat publiciştii aflaţi sub patronajul familiei Czartoriski. Alegerea unui rege animat de convingeri reformiste în persoana lui Stanislav August Poniatowski, cu sprijinul direct al Rusiei, ar fi asigurat şi resursele concretizării acestor proiecte, dar realitatea internă s-a dovedit mai puţin pregătită pentru asimilarea paradigmelor iluministe. Memoria istoricilor a fost extrem de nedreaptă cu acest tânăr suveran format în ambianţa cosmopolită a elitei europene a Luminilor şi poate cel mai sincer ataşat intereselor ţării sale, păstrând doar imaginea de favorit al Ecaterinei şi, în cel mai bun caz, aceea de instrument în mâinile magnaţilor. O abordare mai puţin tributară tezelor tradiţionale nu poate să remarce dimensiunea premonitorie a carierei politice a acestui ultim rege al unei republici nobiliare, eşecul proiectelor sale preliminându-l dezastrul naţional. Semnele acestuia s-au evidenţiat încă de la începutul domniei, noua putere s-a bucurat de bunăvoinţa statelor vecine, dar a trebuit să facă faţă unei opoziţii interne eterogene, venind în primul rând din partea facţiunii vechilor familii, ostile ascensiunii familiei Czartoriski şi oricăror inovaţii instituţionale. Influenţa rusă şi politicile tolerante ale noului rege au determinat apariţia unei confederaţii ostile, care primind susţinerea Franţei şi a Imperiului Otoman, se opunea accesului necatolicilor la funcţiile publice şi provocau izbucnirea unei noi revolte ţărăneşti în Ucraina şi agitaţii în mediile urbane din vest, germanii de aici contând pe sprijinul Prusiei vecine. Instabilitatea internă şi războiul cu Imperiul Otoman a impus aproape obiectiv intervenţia trupelor ruse. Soldaţii Ecaterinei deveneau mandatarii toleranţei religioase în notaţiile lui Voltaire, iar luptătorii polonezi erau exponenţii barbariei medievale.

Implozia controlată, tentativa revoluţionară şi supravieţuirea ideatică

Evenimentele din anii 1764-1770 se dovedeau a fi germenii de instabilitate pentru o regiune încă nerefăcută în urma ultimului război, iar riscul unor ameninţări din partea beligeranţilor sau pretextul lor, au generat primele achiziţii teritoriale pe seama Republicii. Iniţiativa a aparţinut Monarhiei Habsburgice, aflată î ncăutarea unor compensaţii în urma pierderii Sileziei, iar reacţia ostilă a Prusiei a impus mediaţia rusă şi soluţia găsită în 1772, constând în aşa-numita primă împărţire a Poloniei, mai exact încorporarea unor provincii poloneze frontaliere în beneficiul celor trei puteri vecine. Demersul nu ieşea din logica schimburilor teritoriale cu care operau relaţiile dintre state şi a fost primită mai curând favorabil în regiunile vizate, locuite în majoritate de comunităţi necatolice. Din perspectiva Poloniei, Seimul întrunit pentru confirmarea noilor aranjamente şi animat de idealuri patriotice, a adoptat o serie de proiecte de reformă, rămase însă într-un stadiu incipient ca urmare a lipsei unui aparat executiv în măsură să le transpună în practică. Scena publică poloneză devine centrul unor dezbateri pasionale dar haotice în care o minoritate reformatoare se confruntă cu magnaţii rămaşi pe poziţii conservatoare, în relaţie cu o majoritate mai curând indiferentă, exclusă oricum de la gestionarea treburilor publice. În îndepărtata lume a ideilor, partizanii monarhilor luminaţi conduşi de Voltaire se confruntă cu susţinătorii necondiţionaţi ai libertăţilor poloneze care află în pamfletele lui Jean-Jaques Rousseau un purtător de cuvânt mai elocvent chiar decât oratorii Seimului[5]. Chiar în condiţiile în care caracterul prea puţin canonic al controverselor ameninţau stabilitatea internă şi echilibrul regional de putere, lichidarea Poloniei ca realitate politică a fost determinată de raţiuni externe. Izbucnirea Revoluţiei Franceze şi afinităţile obiective între reformiştii polonezi şi revoluţionarii parizieni, dar mai ales votarea Constituţiei din 3 mai 1791 care abolea în sfârşit privilegiile corporative medievale şi transforma Polonia-Lituania într-un stat modern, au generat intervenţia Rusiei, Austriei şi Prusiei, angajate acum în repudierea experimentelor iluministe. De această dată, împărţirea teritoriilor poloneze între cei trei parteneri a avut raţiuni ideologice, legitimismul servind drept argument pentru partajări aproape geometrice în vederea găsirii unei platforme de colaborare a celor trei suverani. Revolta polonezilor sub conducerea lui Tadeus Kosciuszko, fostul luptător pentru independenţa coloniilor nord-americane, desfăşurată cu mult entuziasm dar cu prea puţină clarviziune, nu avea vreo şansă în faţa unor forţe armate superioare şi în condiţiile existenţei unor falii chiar în cadrul societăţii poloneze. Patriotismul polonez oferea la începutul istoriei moderne o primă probă a martirajului atât de admirat de opinia publică şi în mod evident mai vizibil decât caracterul minoritar al acestui tip de patriotism, incapabil să mobilizeze resursele umane alecategoriilor aflate înafara sistemului privilegial.

În mod oarecum paradoxal, soluţia găsită de pragmaticii oameni politici ai secolului al XVIII-lea nu a corespuns obiectivelor avute în vedere. Ideea unei posibile restaurări a Poloniei a devenit un patrimoniu în arsenalul tuturor contestatarilor ordinii politice europene, de la Napoleon la revoluţionarii paşoptişti şi la artizanii primului război mondial. Dispariţia Poloniei ca proiect etatic a capacitat simpatia opiniei publice pentru victima unor meschine calcule politice, imagine capitalizată de polonezi în diverse momente ale istoriei lor contemporane. Intervenţia comună a inamicilor Poloniei s-a dovedit aproape salutară pentru construcţia naţiunii moderne poloneze la începutul secolului trecut, creind o platformă comună de acţiune a elitei şi a maselor , sub auspiciile unui discurs care privilegia imaginea tragediei şi injustiţiei suferite de propria ţară chiar în momentul apariţiei şanselor unui reviriment. În aceeaşi ordine de idei, cei care au căutat să dea o soluţie problemei poloneze în spiritul păcii şi stabilităţii regionale au înregistrat o contraperformanţă greu de anticipat, alimentând mişcările contestatare şi subversiunea de toate genurile cu resursele umane ale şleahtei poloneze. Exponenţii acesteia se vor găsi implicaţi în proiectele unei Europe a naţiunilor vehiculate în 1848, în experimentele sociale ale Comunei din Paris sau în avangarda Revoluţiei din Octombrie 1917.

Împărţirea Poloniei a fost rezultatul unui complex de factori interni şi externi, cu o pondere variabilă în funcţie de abordare şi metodele de restituire a trecutului, dar forţa sa de sugestie o plasează în seria momentelor pentru care istoria concurează activ cu discursul politic. Fără a putea tranşa în vreun fel această competiţie, această succintă analiză poate fi completată de lector prin propriile răspunsuri la o serie de interogaţii valabile pentru Polonia ca şi pentru celelalte naţiuni central-europene, precum chestiunea relaţiei între disponibilităţile reformatoare sau conservatoare ale supraestablishmentului şi suportul social, echilibrul între libertate individuală şi comunitară şi eficienţă instituţională, dar mai ales viabilitatea unor proiecte etatice implicând de comunităţi diferite prin origine etnică şi opţiune confesională.


[1] Pierre Chaunu, Civilizaţia Europei Luminilor, Bucureşti, 1994, vol. I, p. 34-49.

[2] Walter Oppenheimer, Habsburgii şi Hohenzollernii în 1713-1786, Bucureşti, 1994, passim.

[3] Piotr Wandzig, Preţul libertăţii: o istorie a Europei Centrale, Timişoara, 1996, p. 84.

[4] Adam Zamoiski, History of Poland, New York, 1990, p. 198.

[5] Lawrence Wolf, Inventarea Europei de Răsărit, Bucureşti, 2001, p. 187.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.159.85.193