Loading

Cavalere, te faci bine.

iulie 27th, 2009

Dacă tot nu mă pot vindeca în curând,
Aş vrea măcar să ţin tot timpul ochii deschişi;
Să-ţi văd halatul alb scurt, când te aşezi pe scaunul de-alături.
În camera aceasta gri, mai bolnavă decât mine, lumina nu se stinge niciodată.
Le va fi fiind frică să nu dispar ca o umbră,
Ori îmi numără cineva pastilele şi siropul pe care le iau la fiecare patru ore?
Nici nu vreau să-mi pună altcineva linguriţa între buzele arse, decât tu.
Îmi mai arunc ochii la genunchii frumoşi, mai uit de celelalte.
„Cavalere, nu mai ai temperatură; te faci bine.
Văd asta după ochii tăi; nu zice nu!”

Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.

maica mea prea albă

iulie 27th, 2009

… deschid fereastra
împâclită seară de iarnă
cu moliile cuvintelor trecute
dar zâmbesc cu gândurile adunate
în braţele fertile cândva
spre maica mea prea albă
ce într-o îmbrăţişare de azi
în umbra pridvorului
m-a mângâiat pe frunte
şi preacurată mama-timp
din strunitele viori ale fecundităţii
a scris universul vieţii mele
cu propria-i cerneală
maica mea prea albă
şi-a lăsat amprenta miresei
dintr-un nou spre altceva
măr închis într-o nuntă
şi nesfârşirea ei
cu sediul într-un travaliu
prin spini de timp
maica mea prea albă
… închide fereastra.

Scriitorul lunii August 2009 – Florin Predescu.

iulie 27th, 2009

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

23 Decembrie 1996

Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.

24 Decembrie 1996

Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.

24 Decembrie 1996

Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.

Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.

Poarta Transilvana

Sfarsit de septembrie cu frunze cazatoare precum anii cu umbrele peste cartierul din spatele garii. Avionul dinspre Muenchen aterizeaza in Sibiu. Aeroportul dintre munti si nori infloreste precum un crin imperial intr-un parc comunal.
Vamesii zambesc. Sibiul ma intampina asemenea cainelui batran si orb in fata portii bucurandu-se de sosirea mea.
Spre deosebire de aeroportul bucurestean Sibiul isi deschide poarta cu mii de ochi si lacrimi.
Nedumerit credeam ca am incurcat orasul sau tara. Imi ridic valizele impovarate de dor.
Vamesii ma lasa sa trec fara a plati nici un tain.
Sunt acasa.
Drumul dintre arini coboara in rotocoale de cantec rotit de ani si catrinte imitand floarea de camp.
Podisul Cibinului isi deschide copertile timpului. Orologiul din turn domina peste lume.
Poarta cea mare mirosind a lemn de paltin isi canta pasii fiului ratacitor.
Vita de vie isi inclina rubinul.

Hansel si Gretel

Gara pustie hiberneaza sub clopul de clestar.
nu e drum si nici poarta catre lume.
Frate si sora, mana in mana infrunta viscolul,
intreaba vantul.
intreaba stalpii de telegraf invesmantati in alb,
intreaba fulgii inmiiti ca fluturi:
– Mai e mult pana la casa cu ferestre din lemn pictat in primaveri si rauri line ?
Iarna cu sticla din ochii lupilor vrajmasi le face semn ca aproape e casa din turta dulce .

Frate si sora merg inainte,
mana in mana
printre dune si copaci schimonisti in gheata.

Copii uitati de tati si mame ratacesc,
pasarile noptii au mancat firimiturile de paine ale intoarcerii.

Ninge peste urmele ghetelor mult prea mici,
departe de gara pustie,
departe de casa.

SEMNAL EDITORIAL

In curand va apare antologia de poezie Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem, Casa de Presa si Editura Tribuna Sibiu sub indrumarea lui Florin Predescu si a Saptamanalului Electronic RLIV din Washington,DC.
Volumul este prefatat de catre criticul si profesorul Ion Dur si reproduce cateva ilustratii din creatia pictoritei Dorothy Maier (SUA).
Poezia apartine catorva autori sibieni, dedicata orasului natal de pe Cibin.
Intalnim versuri scrise direct in limba franceza, engleza si germana, precum si in traduceri.

Johannes ZULTNER (Germania)

KLAGE

Kein Schrei
höchstens der letzte
Laut eines Erstickenden kaum
zu hören aber heftig
sichtbar als rotes Zucken der Luft
und Glieder
deren Stummheit nachher alles
sagt
aber
wem

Andrei ILENI

Orasul interzis

Nu sunt fiul tãu.Femeia mã revendicã
pe o peliculã tapitatã cu portretele altora
in memoriile din gándul pãianjenului
mã revendic
pe ziduri in unghiurile dintre cuvinte.
\”Si eu imi iau ochii mei verzi\”
si mã rãsfãt in plimbare.
La un moment tiglele erau verzi
si nicidecum ochii de pe orizontul piezis.
Se priveste cu privirea maternã dinaintea
privirii interzise.
Ca un iepure de casã in vizitele interzise.
Ca o privire prin care te uiti.
De parcã mi-as uita ochii pe pragul
din podul privirii.Mã uit ca proasta in ochi
un fel de amurg intr-o scenã de dragoste
si vine un ostas de mutenie.
Isi trage cuvintele peste fatã
la un moment pentru cã nu e fiul tãu
si nici imaginea cu o femeie
nu mã sperie.
Orasul e interzis.
Mã uit printre bronhii de tiglã de mánã.

Ea imi zãri silueta
alãturi de cea a sfioasei sale sotii.
la ora cánd isi lasã sunetul
la picioarele palatului intr-un oras cu bãrbatii ispititi in memorie.

Dumitru CHIOARU

PIAŢA AURARILOR

Înalte ziduri cu flori în ferestre
escaladate de-o scară de piatră
adăposteau larma negustorilor de giuvaeruri
în Piaţa Aurarilor
mătăsuri catifele şi atlazuri
se vălureau sub adieri de vînt
cununi de mireasă armuri cavalereşti
măşti viu colorate
se-nfiorau pe stîlpii proaspăt vopsiţi
în fiecare zi de tîrg
cărţi învelite-n piele
scoase din teascul unui meşter neamţ
sub degetele inelate ale tîrgoveţilor
îmbrăcaţi în haine de duminică
– nimic din ce-a fost! –
privirea mi se roteşte oarbă
pe zidurile în dărîmare
o copilă cu cîrlionţi de aur
şi cunună de mireasă
coboară Scara Fingerling plutind
îşi împrăştie rochiile peste pietre
şi joacă şotron
mîna mi se inelează-n preajma ei
brusc o strivesc sub pleoape
şi piere într-un rîs zglobiu
ca şi cum ar ploua cu monezi de aur
deasupra acoperişurilor.

Mihai POSADA
/BURG/

Sibiu al vremii care trece
oraş crescut printre castani
pe sub arini cu bolta rece
ca sărutarea ursulinilor bălani

managerii tăi culturali vorbitorii
cu spiritul lor tutelar
mai caută-n prea sublimate istorii
feericul Cerc Literar

unii băură lapte dintr-o lupoaică
ceilalţi au crescut lângă Şcoala de Câini
icoană ascunsă în grabă de-o maică
iubirea când cade când creşte din mâini

într-un haiku sibian i-ar îmbrăţişa
înalţii cărunţii
– unde bate inima –
la stânga: munţii

Ioan Radu VACARESCU

POD

Vântul toamnei
Freamătul letargic al frunzelor risipite pe pod
Aştept să apari de după pereţii mesivi
ai bisericii evanghelice

Podul adevărului
singurul pod al adevărului
care există
deşi e numit al minciunilor
singurul pod numit al minciunilor

O să apari de după colţ
cu şuviţele de păr negru răzleţite peste frunte
cu mâinile şi obrajii reci

Ne vom sprijini de balustrada de fier forjat
ruginită de ploile imense care-au căzut peste burg
şi de brumele toamnelor lungi

Ne vom săruta pe singurul pod al minciunilor
singurul pod zis al minciunilor

BRIDGE

Autumn wind the music
Of leaves scattered upon the bridge

I’m waiting for you to come beyond
The bulky walls of the Evangelic Church

The Bridge of Truth
The only bridge of truth
Existing
Although it is named the bridge of lies
The only bridge named the one of lies

You will loan beyond the corner
Your black hair falling in locks upon your forehead
Your cheeks your hands so cold

We’ll lean on the wrought iron balustrade
Now rusty from the tremendous rains
Fallen upon our old town
And terf long autumns hoarfrosts

We’ll kiss on the only bridge of lies
Existing
The only bridge named the bridge of lies

(Translation by Mircea Ivănescu)

Florin PREDESCU

Cavalerul si moartea

As fi vrut sa-mi ingrop fata si anii printre castanii de dinaintea cetatii
granit slefuit de pietrarul numit timp si numai de el fauritor,

lespedea ca o batranete apasa mereu,
candva apa trecea mladioasa peste piatra
precum femeile isi lipeau sanii de trupul meu.

Piatra incetineste visul despre apa si râu,
cavalerul nu mai rabda platosa si fierul,

e vremea vinului in crame dincolo de poarta cetatii,
a somnului dupa cruciade pierdute
si singurul lemn sfant taiat dintr-un maslin la Ierusalem
infloreste lumina inca.

Bat clopotele in Sibiu,
toamna isi arunca armura,
pietrarul taie stanca si marmora nestiind pentru cine anume
dintre noi.

%

Intrarea in Ierusalem

Cohortele romane nu puteau sa astupe glasul si tremurul salciilor peste ape,
Maria Magdalena ingenunchiind in lacrimi,
doar maslinii mai stiu suferinta din cetate.

Cuvantul Domnului Iisus urca si astazi,
arborele de matase, migdalii infloresc cantarea de la un ocean la altul.

Carte din Ardeal

Arborele pe trunchiul caruia candva scrijelisem o inima,
creste in mine cu ramuri, cu frunze cu tot
in zilele de vara si
fanul proaspat cosit ,
din fantana impietrita albastrul se rostogoleste pe covorul de dinaintea lumii.

Tata imi scrie,
au inflorit cartofii dintai, viţa e in floare….

E semn ca sunt departe si munca n-are cine-o face.

Breakfast in America (IV) Un roman despre Mafia

Christopher Gambino se numara printre putinii autori preocupati de re –scrierea vietii membrilor organizatiilor mafiote din New York intr-o fresca realista, palpitanta.
Romanul My Only Son (Nicole Productions, Inc., 2004ISBN 0975908502, 9780975908501/396 pages) se deruleaza intr-o linie narativa in care personajul principal Vinny este portretizat din copilarie si pana la maturitate in contrast cu tatal sau, Sonny Denucci, mentorul si capul mafiei italo-americane.
Fiul unic al mega-gansterului si clanului Denucci trebuie sa urmeze regulile stricte ale organizatiei de tip sicilian. Puritatea copilului si a mamei sale se accentueaza din ce in ce mai mult, genereaza conflictul, drama intregului roman.
Signora Denucci nu mai suporta umilinta, represiunile, abuzurile maritale si incepe sa se revolte.
Fiul unic incepe sa inteleaga faradelegile, intreaga retea administrativo-politica patrunsa de coruptie (medici, politisti, procurori, judecatori mituiti facand jocurile mafiotilor).
Conflictul se amplifica in trei registre : revolta copilului si mai tarziu a tanarului impotriva unei autoritati paterne de fier, dictatoriale ; revolta impotriva faptului ca tatal conduce intreaga masinarie a crimei organizate ;
revolta impotriva comportamentului de tiran vis-a-vis de sotie.
Copilul, tanarul, ca mai tarziu omul matur, distinge caracterul angelic al mamei de lumea criminala din anturajul interlop al tatalui.
Personajul este urmarit cu un simt psihologic de mare acuratete fiind surprins in momente de criza, de situatii limita cum ar fi imposibilitatea de a riposta rigorilor unui clan mafiot.
In ciuda aspiratiilor sale de a studia, de a deveni un avocat stralucit, tanarul este tarat in marasmul crimei. Este nevoit sa ucida, sa traiasca printre raufacatori si narcotraficanti si in final sa intre in puscarie.
Ar fi vrut o alta viata, un alt destin. Ii este prescris sa faca jocul tatalui care ii repeta si ii impune sa-l urmeze si sa ii ia locul candva in conducerea organizatiei criminale.
Nu intrevede nicio iesire. Bunica din partea mamei ii destainuie lui Vicenzo ca fiinta cea mai draga lui a murit ucisa de catre propriu-i sot, Sonny.
De acum nu mai este vorba de conflict de generatii, dezacorduri, nespunere, ci de ura si de sete de razbunare. Pentru Vinny (Vicenzo), tatal sau nu mai reprezinta tatal, il reneaga si ii doreste detronarea, moartea. Dupa ezitari indelungi accepta colaborarea cu FBI-ul .
Romanul, in realismul si simplitatea stilistica, atinge intensitati proprii tragediilor antice repuse intr-o scena contemporana, a metropolei americane si totodata omniprezente in natura umana de pretutindeni.
Tragismul si drama fiului strivit de un tata despotic constituie tema romanului, ca si a unei viitoare ecranizari a cartii My Only Son, considerat deja ca un viitor succes cinematografic.
Cu acordul autorului voi putea traduce romanul in romana si voi reproduce in numerele viitoare pasaje relevante menite sa transpuna cititorilor saptamanului nostru www.Acum.tv , episoade inedite vazute din interiorul lumii interlope mafiote.
Romanul My Only Son este caracterizat ca a doua carte importanta despre lumea mafiota din New York-ul anilor ’70-’80, desi autorul ne avertizeaza ca nu e vorba decat de o fictiune…

Posibil colind in Washington

Copiii din noi o iau razna prin valea metropolitana,
putinii arbori supravietuiesc in iarna laminata, neaua tese
broderii in mii de songuri,
jos pe raul inghetat Isadora cea deapururi te imbie
la dans pana-n zori.

Barul cat un fagure difuz isi balangane staniolul coclit,
te inchizi in coltul cu fereastra catre lume,
catre cerul instelat doar pe un poster prafuit,
poate catre parcul cu arini unde inca si acum
ninge peste alei in noaptea de Craciun.
Odata a fost zeita cea buna promitand darul de pret celui ce gaseste vascul de aur
anume tainuit in dumbrava de argint.

Copiii din noi alearga si acum prin zapezi,
cautand printre mesteceni, printre brazi
tineretea fara batranete.
Ninge peste alei.

Camp cu maci (1)

Dimineata la intrarea in sat alearga desculta prin colbul
drumului de dinaintea lumii,
fetita cu un mac in par
si cu inul in falduri – este ca si cum iti revezi propria copilarie – iti stergi fruntea batrana si ai vrea sa stergi anii ca pe o ploaie de vara pe parbrizul incetosat al masinii timpului.

Bunicii, vecinii sprijiniti de gardurile din lemn uscat, te privesc inca si vor sa le mai citesti din ziarele cu care altadata inveleai painea si minciunile
insirate ca falsele perle de sclipici la gatul slinos al bestiei pandind sub pod.
te cheama sa le spui cum s-a mai intamplat cu livada si albia raului, oglinda secata printre otetarii sterpi.

Dimineata la intrarea in sat
se taraste in noroi de polietilena.
cantece barbare de la Instanbul si Cairo
alearga de frica mileniului
printre macii uriasi ca niste clopote rasturnate in somnolenta si betie,
departe de sat si de noi.

Noiembrie in West Virginia

Frunza zangane printre zoaiele de aur ,
Zlatna noua cu zimbrii ziditi in zale zornaitoare
jos pe rau,

copiii zambesc soarelui crezandu-l un zmeu de staniol – e inceputul unei alte dimineti
cand te trezesti ca altadata la tara de talangile cirezilor;
te ghemuiesti in spatele copacilor – curand schelele iernii de maine si te mai bucuri de umbletul diminetii, mult prea repede pentru ochii imbatranind si mainile tremurande,

brazii pe coline isi fac loc acum,

copiii rad fuagarind dimineata ca pe-un mustang alb
mai sus de rau,

dimineata cu solduri feline ce isi sterge in graba fardul de bruma.

Sunt suburban și mândru de asta

iulie 26th, 2009

Sunt suburban, adică trăiesc într-o suburbie a Londrei, așa cum trăiește de fapt majoritatea populației capitalei britanice. De fapt, în lumea dezvoltată, concentrarea populației orașelor în suburbii, prin părăsirea centrului acestora constituie o tendință tot mai evidentă.

Suburbiile au devenit un bastion al clasei mijlocii, iar centrele orașelor – inner city – se depopulează treptat, rămanând fie reședința celor foarte bogați sau a celor foarte săraci. Și cu toate acestea, “suburban” rămâne în limba română un termen cu conotații pejorative, de pe vremurile când suburbiile erau sinonime cu mizeria umană.

Mai mult, chiar acronimul ACUM care dă numele revistei noastre include “U” de la “urbanitate”. Ei bine, refuz să contrapun urbanitatea suburbanității. A venit vremea să abandonăm folosirea acestui termen ca un sinonim pentru mitocănie, când putem foarte bine să folosim acest termen extrem de sugestiv: “mitocănie”. Suburbanitatea trebuie văzută acolo unde ii este locul, ca parte a urbanității, spre deosebire de anti-urbanitate. Urbanitatea din acronimul ACUM, include asadar semantic si suburbanitatea, in acceptiunea ei modernă.

Limbajul trebuie să se adapteze noii realități, iar suburbia a devenit un simbol al respectabilității clasei de mijoc. Așa cum nu mă consider “intelectual” – termen moștenit din jargonul marxist pentru absolvenții de studii superioare, așa nu ezit să afirm cu mândrie: sunt suburban.

Turul Franței: prințul Alberto preia mantia galbenă de la regele Lance

iulie 26th, 2009
foto: http://www.astana-cyclingteam.com/foto: http://www.astana-cyclingteam.com/

Alberto Contador a câștigat ediția 2009 a Turul Franței la ciclism în stil de mare campion. A terminat învingător în trei etape: una de munte în Alpi, alta contra-cronometru individual și a treia contra-cronometru cu echipa sa, Astana.

În clasamentul general final spaniolul la devansat cu peste patru minute pe luxemburghezul Andy Schleck și cu peste cinic minute pe colegul său de echipă, americanul Lance Armstrong, septuplu învingător al Turului Franței în perioada 1999 – 2005.

Contador a mai câștigat Turul Franței și în 2007, dar atunci purtătorul tricoului galben de lider, danezul Mikael Rasmussen fusese obligat să se retragă ca urmare a unui scandal de dopaj în care fusese implicat cu mai multe luni înainte.

Între timp, Contador, care nu a împlinit încă 27 de ani, a câștigat în 2008 Turul Italiei și cel al Spaniei, devenind cel mai tânăr câștigător al celor trei mari „bucle” ale circuitului ciclist internațional.

Situat pe locul trei, la aproape 38 de ani și după trei ani și jumătate de la retragerea sa din competiție, Lance Armstrong a obținut un rezultat fenomenal. În pofida unei relații de rivalitate cu coechipierul său de la Astana, Armstrong a reușit de data aceasta să capteze susținerea publicului francez, mai ales prin comportamentul său total diferit față de trecut: auto-ironic, prietenos, în permanență cu zâmbetul pe buze, un alt Lance față de personajul arogant care și-a zdrobit adversarii de șapte ori consecutiv.

Acest om al miracolelor, vindecat de un cancer testicular cu metastaze cerebrale în anii 1996 – 1997 a promis că va reveni și anul viitor în Turul Franței, de data aceasta cu propria sa echipă, Radio Shack. E greu de crezut că la aproape 39 de ani va mai avea vreo șansă în fața lui Contador sau a lui Schleck, dar faptul că nu renunță la competiție ar trebui să ne facă să ne scoatem pălăria în fața acestui mare campion, care în opinia mea a realizat cea mai mare performanță nu numai din istoria ciclismului, dar și a sportului mondial: câștigarea consecutiv a șapte Tururi ale Franței.

Nu acceptăm autori care scriu în publicații extremiste

iulie 26th, 2009

Am primit zilele trecute un mesaj de la o persoană care mai demult își exprimase dorința de a-i fi preluate articolele de pe blog în revista ACUM.

N-am de gând să devoalez identitatea persoanei, dat fiind că e o conversație privată și oricum nu asta este important.

Încă de la început, ca o remarcă pozitivă, autorul respectiv mi-a spus că textele propuse pentru publicare mai apăruseră și pe situl Altermedia în limba română și într-o revistă electronică (al cărei nume nu-l dau deoarece i-aș face o publicitate nemeritată) care întâmplător a lansat un atac demn de un Goebbels sau Jdanov împotriva revistei ACUM, calificând-o drept „vândută unor interese ostile României”.

I-am spus respectivului că am fi de acord cu o singură condiție – aceea ca autorul să nu mai accepta publicarea textelor sale în cele două reviste electronice.

Pentru cine nu cunoaște Altermedia, acesta este un sit care promovează ultra-naționalismul, rasismul, antisemitismul, negaționismul Holocaustului, xenofobia, intoleranța religioasă, homofobia, într-un cuvânt este un sit extremist.

Cu alte cuvinte, este absolut normal ca să existe o incompatibilitate între publicarea atât în revista ACUM cât și pe situri care promovează valori pe care noi le combatem a acelorași articole. Am scris pe larg, nu mai departe de numărul trecut, că ACUM este un GEST POLITIC, nu doar o simplă publicație.

Persoana de care vorbeam a avut o reacție extrem de ostilă, acuzându-mă de „șantaj”. I-am explicat că, pe lângă faptul că practica condiționării exclusivității este una uzuală, noi nu ne putem compromite prin asociere, prin intermediul unor autori comuni, cu publicații extremiste.

Pe lângă acesta l-am întrebat pe respectivul cum ar accepta să publice și în revista care ne acuză că suntem vânduți dușmanilor României și în revista ACUM, întrebare la care nu am primit vreun răspuns.

În schimbul de emailuri cu acest personaj mi-am dat seama că nu e vorba doar de o rea-credință ci de o incapacitate crasă de a înțelege aceste principii elementare de comportare într-o presă democratică.

Acest individ care se pretinde o victimă a regimului comunist, nu face altceva decât să reia comportamentul inoculat imensei majorități a populației, în care moralitatea și principialitatea s-au diluat sau chiar s-au pierdut.

De reținut, deci: revista ACUM nu va accepta publicarea unor texte care au apărut în publicații extremiste, chiar dacă aceste texte nu conțin nimic care să contravină liniei noastre editoriale.

Veghem cu multă grijă ca revista ACUM să nu se contamineze prin asociere iar autorii care au o coloană vertebrală să se simtă intr-o companie cât mai apropiată de lumea din care fac și ei parte.

Visul armoniei rasiale al lui Barack Obama a fost încătușat

iulie 26th, 2009

Barack Obama’s race dream is swiftly shackled

The ugly arrest of a black professor shows racial harmony is far from a reality

Andrew Sullivan

What do you call a black man with a PhD? The answer begins with an “n”. Yes, it’s an old and bitter joke about the resilience of racial bias in America, but it got a new twist last week. The black man with a PhD was Henry Louis Gates Jr, one of the most distinguished scholars of African-American history and culture at Harvard. His unexpected tormentor was a local policeman called James Crowley, a white, well-trained officer called to investigate a possible break-in.

The facts we know for sure are as follows. Ten days ago Gates got home from China in the afternoon to find his front door jammed. He forced it open with the help of his cab driver, another black man. A white woman in the area called the police to report a possible burglary. Crowley showed up and saw a black man in the hallway of the house through the glass door. He asked Gates to step out onto the porch and talk to him. Gates refused.

The police report — written by Crowley — says he told Gates he was investigating a break-in in progress and Gates responded furiously: “Why? Because I’m a black man in America?” Gates tried to place a call to the local police chief, while telling Crowley he had no idea who he was “messing” with. The interaction quickly degenerated. After Gates had shown his Harvard identification, Crowley said he would leave. Gates then followed him to his front door, allegedly yelling that Crowley was racist. On his own porch, at his own property, Gates was arrested for “disorderly conduct”, handcuffed and booked in at a local station.

The incident clearly struck a nerve. Boston has a fraught racial history. Gates, of course, is no underclass black man but among the country’s elite, friends with the president, chums with Oprah Winfrey, a man given a small fortune by Harvard to build one of the best departments of African-American studies in the world.

The affair got another lease of tabloid life when President Barack Obama was asked for his reaction to the incident and said that while Gates was a friend and he did not know the full facts, the police acted “stupidly” by arresting someone when there was proof he was in his own home.

So was this an example of excessive racial grievance on the part of Gates or excessive racial insensitivity on the part of Crowley — or a little bit of both? Such moments are fully understood only by the individuals involved — and even then the truth is murky in such emotional circumstances. But it is indeed unusual to arrest someone for “disorderly conduct” when he is on his own property.

Massachusetts law defines the perpetrators of “disorderly conduct” thus: “common night walkers, common street walkers, both male and female, common railers and brawlers, persons who with offensive and disorderly acts or language accost or annoy persons of the opposite sex, lewd, wanton and lascivious persons in speech or behaviour, idle and disorderly persons, disturbers of the peace, keepers of noisy and disorderly houses and persons guilty of indecent exposure”. Apparently Gates’s loud accusations of racism on a street in Cambridge at one o’clock in the afternoon in front of at most seven passers-by and neighbours was a qualification for the charge. It’s no big surprise that it was swiftly dropped.

Crowley gave an interview on Thursday after Obama’s remarks, refusing to apologise. When asked what he thought of the president’s comments, he smiled, paused and said: “I didn’t vote for him.” The way he said it, the contempt in his voice and pride in his actions, helped to illuminate for me why Gates might have perceived racism. But the second police report — from an officer called Carlos Figueroa — testified that Gates initially refused to provide Crowley with any identification, yelling, “No, I will not!” and, “This is what happens to black men in America!” and, “You don’t know who you’re messing with.”

Gates is not a merchant of racial grievance. He is a scholar who has won wealth and fame and respect for his work and who tends to eschew the kind of bald racial accusations he made that day. Maybe he was exhausted after a long trip and irritated by being unable to get into his home; to be confronted by an officer of the law asking if he was a burglar may well have been the last straw. He lost his cool. A black man should never lose his cool with a white policeman in America. Obama explained in his autobiography the unwritten code for black men in such situations: no sudden moves.

Would this have happened to a white man? That requires some unpacking. A white man seen breaking through the front door into a house in an affluent section of Cambridge, Massachusetts, might not have prompted a police call. Any suspected break-in, though, could justify a call to the local police station.

More importantly, a white man seeing a policeman call him onto his porch for identification would probably not have exploded the way Gates allegedly did. Nor, one might add, would a poor black man arrested on the streets of the largely African-American neighbourhood of Roxbury in Boston raise such a ruckus about “racism”. Gates’s response was a classic example of how successful black men in America feel when treated by the police in a manner used in the ghetto. That was also perhaps the reason for Obama’s solidarity. What do you call a black man with a PhD again? Equally, I’d wager that if the policeman had seen an older white man wielding a cane through the glass door of a posh house, he would not have demanded that the man come out onto his porch and identify himself. He would have knocked, explained the reason for his visit and instantly accepted a white man’s explanation. Is this racism? If it has never happened to you, no. If it has, yes.

On the web, the comments sections on various blogs and stories were the most honest. Here is one view: “Butt the hell out Obama. You don’t know the facts of the case, you weren’t there, you’re friends with the douchebag, you’re black. Taking Obama’s word is the same as judging a criminal by a jury of his fellow gangster peers.”

Here is another: “Professor Gates might not have been arrested if he’d been more submissive — let the cop win the masculinity contest. Every brotha has played that game as well: you don’t look the popo in the eye, you do say ‘sir’ a lot and maybe you won’t get locked up. Then you go home and stew in the stuff that gives African-American men low life expectancy.”

Yes, America has a black president. But some things haven’t changed that much, have they?

Articolul a apărut în duminicalul Sunday Times www.times.co.uk

Pe ultima sută de metri: eu cu cine votez?

iulie 26th, 2009

Motto:

-Dar nu înţelegeţi că are loc un război? Cel de-al Treilea Război Modial, – ne-a răspuns un
menager care poartă însemnele Gazpromului, dar care aparţine imperiului media al prietenilor
preşedintelui Putin.
-Energetic? Îl chestionăm noi.
-Ideologic, – ne răspunde el.

Pentru noi a devenit limpede faptul că prin conducte nu se distribuie doar gaz, ci şi
ideologie. Iar ideologia, dacă o strecori în conducte, arde, explodează şi sufocă”.

Valeri Paniuşkin, Mihail Zigar „Gazprom, noua armă a Rusiei”

Orice s-ar spune, nu votul din 4 aprilie 2005 a detrminat polarizarea spectrului politic în RM şi prăbuşirea PPCD, chiar dacă i-a deteriorat grav imaginea.

Pe scurt, primo: şi Vlad Filat, Oleg Serebrian, Dumitru Diacov ş.a. au „trădat” atunci, dar în scrutinul actual partidele lor au cotaţie destul de bună.

Secundo: promovarea (greoaie şi fără efecte practice substanţiale, e adevărat!) reformelor
propuse în cele 10 puncte (parte din ele adoptate în legislativ în vara anului 2005), elaborarea Legii
cu privire la statutul Transnistriei votată unanim în Parlament, Codul Audiovizualului, accesarea permanentă a relaţiilor europene în vederea efectuării de către instituţiile de acolo a unei presiuni active asupra guvernării de la Chişinău pentru a traduce reformele în practică, discursul clar de parteneri în strategii democratice şi nu de aliaţi ai PCRM, activitatea consecventă de elucidare şi de racolare a membrilor de partid în teritoriu – toate acestea au reuşit să refacă imaginea PPCD.

Partidul (aşa demonizat cum era) a obţinut chiar un scor foarte bun în cadrul scrutinului local – 14%, mai mare decât în parlamentarele din 2005. PPCD a ajuns să aibă primari în localităţile plasate dincolo de orice speranţă. Idea constituirii alianţelor democratice de guvernare locală a fost şi ea născută la Iorga, 5. În majoritatea cazurilor de destrămare ulterioară a acestor alianţe iniţiatorii au fost reprezentanţii democraţilor şi social-democraţilor. Şi AMN adesea s-a comportat ca un
promotor exclusiv al intereselor personale şi de grup pentru a-şi menţine şi dezvolta afacerile la
nivel raional. Totuşi, presa „independentă” nu i-a penalizat şi nimeni nu i-a etichetat public drept
„trădători”.

Şi terţio: mai târziu liderii actualei opoziţii liberale vor acuza PCRM că a sistat parteneriatul politic cu opoziția în vara lui 2007, parteneriat bazat pe reforme în vederea integrării în comunitatea europeană. Deci, parteneriatul a fost o iminenţă politică, iar 4 aprilie ar fi putut fi o oportunitate dacă PCRM ar fi fost capabil să se modernizeze (să renunţe cel puţin la ideologia sovietică) şi nu s-ar fi întâmplat ceva în culisele politice doi ani mai târziu…

Momentul 2007 a însemnat determinarea „nişelor” politice în vederea alegerilor din 2009. Atunci când, în urma dezbaterilor asupra Legii Bugetului de stat pentru 2008, a fost evident că comuniştii vor aloca bani doar în raioanele unde au câştigat, că Voronin recurge la negocieri netransparente în legătură cu diferendul transnistrean şi intenţionează să dizolve Parlamentul pentru a face loc „criminalilor de la Tiraspol în Legislativul ţării”, Iurie Roşca a susţinut un discurs extrem
de dur în plenul Parlamentului, ameninţând printre rânduri că parteneriatul de la 4 aprilie riscă să fie
sistat:

„În Republica Moldova nimeni nu se teme de Preşedintele Voronin… Şi dacă l-am ales, putem să îi cerem socoteală să fie corect şi echilibrat şi să înceteze să se prezinte în faţa noastră ca obiect de manipulare a camarilei, a anturajului său.” „Cine seamănă vânt, furtună alege”.
Discursul respectiv datat cu 27 iulie 2007 a fost ultumul discurs public al lui Iurie Roşca în care s-a pronunţat explicit în apărarea valorilor naţionale şi democratice. Deja în sesiunea de toamnă-iarnă el s-a reprofilat categoric pe atacurile împotriva lui Vlad Filat. Urecheanu o încasează şi el, discursurile capătă o tentă ireconciliabilă Mesajul lui Iurie Roşca în privinţa PCRM s-a
schimbat radical. Brusc, acesta nu a mai comis nici o pacoste pasibilă criticilor vehemente. Toţi jucătorii politici cu excepţia celor din PCRM au devenit peste noapte mafioţi, criminali şi gangsteri.

În doar câteva luni pledoariile ostile au anihilat ceea ce la 27 iulie era rostit răspicat la tribuna
Parlamentului de la Chişinău:

„Noi trebuie să ne menţinem pe albia unui dialog politic constructiv, chiar atunci când ne criticăm, să ne tolerăm unii pe alţii, cu toate difernţele care ne caracterizează să respectăm punctul de vedere al fiecărui dintre noi şi să nu insistăm asupra prezentării tuturor partidelor
politice drept inamici interni ai Republicii Moldova dacă acestea nu fac parte din partidul de
guvernământ.”

Unele evenimente din perioada vizată pot vărsa lumină sau, dimpotrivă, naşte şi mai multe întrebări apropo de rocada politică ce a avut loc atunci în RM. Acum, la suprafaţă, adică la nivelul perceperii de către alegători, PPCD s-a contopit practic cu PCRM, Iurie Roşca acceptând să participe la guvernare, iar PLDM, PL şi AMN au format polul de dreapta, liberal. A apărut şi PD
– de centru, (de facto – votul de aur). S-a produs o divizare certă a spectrului politic. Altfel spus, s-a
materializat visul lui Marc Tcaciuc de a polariza forţele politice din Republica Moldova. Ceea ce mă
face să cred că Marian Lupu este proiectul său – pentru a menţine sub control situaţia în orice
condiţii. Ceea ce mă mai face să cred că după acel discurs din 27 iulie lui Iurie Roşca i „s-a sugerat”
cât se poate de clar că nu mai are voie să stea cu „fundul în două luntri”, că trebuie să aleagă. Asta la
nivel de scheme gestionate de strategi locali şi diverse servicii secrete, bănuiesc.

Polarizarea spectrului politic s-a produs repede, ca la comandă. În septembrie Vlad Filat părăseşte PD şi tot în septembrie Iurie Roşca afirmă într-o emisiune radio că zvonurile conform cărora guvernarea ar intenţiona să penalizeze financiar raioanele conduse de democraţi sunt
…neîntemeiate.

Unii comentatori fac conexiunea dintre PLDM şi Valeriu Pasat, respectiv RAO EES Rosii, gigantul rusesc interesat de piaţa energetică europeană. Alţii sugerează că PLDM ar fi finanţat de magnatul român Dinu Patriciu care în vara lui 2007 vinde 75% din acţiunile Rompetrolholding,
devenind cel mai bogat român (avere de 3,4 mlrd $). Mai exact, tranzacţia are loc în august. Cert rămâne faptul că Filat se hotărăşte să plece din PD imediat, la 13 septembrie. Şi îşi construieşte partidul în termen record, dispunând de resurse financiare exorbitante. Noul partid – PLDM ia amploare racolând membri ai PD şi PPCD, iar un număr impresionant de jurnalişti continuă să-i facă
imagine lui Vlad Filat (uită cu desăvârşire gestul său din 4 aprilie 2005), ca un veritabil staf
electoral.

În decembrie 2007 preşedintele Consiliului Director al Gazprom-ului, D.Medvedev a devenit succesprul lui V.Putin (deci, se reconfirmă puterea sa: la cârma Rusiei e prietenul său, iar la conducerea Gazpromului e Miller, colegul său de şcoală). Tot în decembrie Vlad Filat devine lider al PLDM.

În februarie noul lider de partid, până atunci destul de tăcut în banca parlamentară a PD, a ţinut primul său discurs exprimându-şi indignarea faţă de legislativul obedient majorităţii comuniste.

Polemica Iurie Roşca-Vlad Filat ia amploare. Marc Tcaciuc este demis în aceeaşi lună din funcţia de
consilier prezidenţial pe probleme politice şi… avansat în postul oficial de „eminenţă cenuşie”, adică de lider al stafului electoral al PCRM în vederea alegerilor parlamentare din 2009. Şirul evenimentelor care pot fi interpretate drept coincidenţe, evident, poate continua.
Ceea ce râmâne neschimbat este interesul constant al giganţilor economici de a-şi lărgi aria pieţelor de desfacere. Această ambiţie nu poate fi satisfăcut fără acceptul forţelor politice care guvernează statele aflate în zonele de interes economic.

În ceea ce ţine de Rusia, dacă până nu demult Gazpromul era în competiţie cu RAO EES (cel puţin vis-a-vis de privatizarea hidrocentralei de la Cuciurgan), acum vicepremierul Igor Secin (care deţine şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Administrare al RAO EES) spune: „…chiar dacă nu toate activele energetice trebuie să fie controlate de Gazprom, Rusiei trebuie să-i revină toate”. Iar Gazpromul pentru actualul preşedinte al
Republicii Moldova este „vrabia din mână”. Dimpotrivă, pentru Dinu Patriciu încheierea parteneriatului dintre Romănia şi Gazprom privind depozitarea de gaze naturale este „o mare greşeală.” În ceea ce priveşte conducta NABUCCO, Voronin se arată sceptic. „Privighetoarea din
copac sau de pe gard”…

Acum un an şi Patriciu se pronunţa în favoarea proiectului rusesc South Stream, declarându-l mai realist decât NABUCCO. Într-o declaraţie recentă, însă, a afirmat
contrariul. Nici cu compania de stat din Kazahstan, căreia magnatul i-a vândut acţiunile Pompetrolholding, lucrurile nu sunt prea clare. Pe de o parte s-ar spune că KazMinayGaz este partener al Gazpromului, pe de alta – că şi interesele occidentale sunt foarte mari în regiune, în
special de remarcat investiţiile americane – ceea ce nu poate să nu îngrijoreze Rusia. Se mai vorbeşte despre interesul lui Dinu Patriciu de a prelua una dintre cele mai mari companii fiduciare din Republica Moldova, dar că pentru a obţine un preţ avantajos aşteaptă ca atacurile de genul „corporate raider” asupra companiei respective (care nu pot fi întreprinse decât la comanda
autorităţilor!) să-i scadă valoarea. Este vehiculată şi legătura dintre Patriciu şi Anatol Stati (grupul
ASCOM specialzat în extracţia de petrol şi gaze, care anul trecut a început pregătirea pachetului de
acte în vederea vănzării afacerilor din Kazahstan aceluiaşi KazMinayGaz)…

Apropo, Anatol Stati este suspectat de finanţarea PL, unul dintre partidele ce fac parte din polul opoziţiei liberale din Republica Moldova. Toate acestea nu limpezesc nimic, dar confirmă faptul că puterea în Republica Moldova nu o deţin oamenii politici. Ei sunt doar ostatecii (sau marionetele) megaintereselor
economice care driblează în funcţie de oportunităţi geopolitice.

Dincolo de toate acestea mi se pare curios următorul fapt. Se vede cu ochiul liber că în campania pentru anticipate atât PLDM cât şi PL nu mai dispun de resurse financiare la fel de importante ca în campania precedentă. Chiar și PCRM „suflă” greu. Acum cheltuielile exorbitante sunt apanajul lui Marian Lupu şi al PDM. Oare să fi ajuns la un consens toţi finanţatorii din umbra
politicii moldoveneşti? Grea întrebare, însă… cu două luni înainte de alegeri, Vladimir Voronin a acceptat deschiderea unei reprezentanţe oficiale Gazprom în Republica Moldova, care (!) se va ocupa de proiecte investiţionale în regiune. Atât.

Angela Aramă a fost deputată în perioada 2005 – 2009, aleasă pe lista PPCD.

Galia Gruder şi Burschi Gruder – «Aventurile cârligului de rufe Uf»

iulie 26th, 2009

Editura Hasefer, Bucureşti, 2009
ISBN: 973-630-201-5
Preţ: 21.8 LEI

Publicată în condiţii grafice deosebite la Editura Hasefer în 2009, cartea pentru copii «Aventurile cârligului de rufe Uf» are o dublă calitate: în primul rând, dincolo de imaginaţia necesară aventurilor neverosimile, conferă un suport pozitiv de reflecţie celor mici, în al doilea rând, este realizată de un cuplu de artişti ai penelului care au încântat în egală măsură, copilăria a cel puţin trei generaţii de cititori: Galia Gruder şi Burschi Gruder.
Galia Maria Gruder este originară din Basarabia şi are o dublă specializare: Facultatea de Chimie Industrială de la Politehnică şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Activitatea sa ştiinţifică în domeniul cristalelor dure şi metalelor neferoase a fost evidenţiată prin numeroase comunicări stiinţifice şi publicaţii de specialitate în tară şi în lume, iar pasiunea pentru literatură i-a permis publicarea unor cărţi precum «De la silex la diamante sintetice » (Ed. Tineretului, 1960), «Povestea unui cristal de sare » (Ed. Tineretului, 1967), «Familia diamantului» (Ed. Stiintifică, 1968), «Strălucire si destin: o istorie a pietrelor preţioase» (Ed. Tritonic, 2000), Cartea aurului (Editura Humanitas, 2003), Cartea nestematelor (Editura Humanitas, 2003), Istoria fascinantă a pietrelor preţioase (Tritonic, 2007), «Darurile Lumii Noi (1492 – 1992)» (Trei Iezi Cucuieţi, 1994) precum şi alte cărţi pentru copii ilustrate de soţul său Burschi Gruder.

Captivată de avantgardă, suprarealism şi ştiinţă în egală măsură, Galia Maria Gruder este cunoscută şi ca autoare de literatură science-fiction, fiind publicată şi premiată la concursurile de gen în ţară şi străinătate. A frecventat celebrul Cenaclu al Marţienilor (cenaclul fiind numit asa datorita întâlnirilor de marţi) de la Uniunea Scriitorilor în perioada conducerii acestuia de către regretaţii Adrian Rogoz (un mare promotor al genului sf, seful colecţiei de «Povestiri stiintifico-fantastice» de 1 leu, şi care m-a fascinat în copilarie printr-o calitate mai puţin cunoscută, cea de poet – volumul de versuri «Inimă rezistentă») – de scriitorul Vladimir Colin, sau, mai târziu, de teoreticianul literaturii de anticipaţie românesti, Ion Hobana.

Graficianul Max Emanuel (Burschi) Gruder, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuti, din părinţi originari din Bucovina. Se va stabili cu părinţii la Bucuresti în 1935. Este cunoscut ca un ilustrator de cărţi pentru copii încă din anul 1946, când, după război, student fiind la Politehnica din Bucureşti secţia mecanica, şi avand un talent remarcabil la desen, a inceput să colaboreze la revista « Tinereţea ».

Asa cum este menţionat şi în «Dicţionarul benzii desenate din Romania», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005 sau în «Dictionnaire de la bande dessinee roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, Burschi Gruder este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din Romania, fiind, în fapt, decanul acestui gen de ilustraţie de la noi.
Din anul 1949, când s-au înfíinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele de gen care apareau la Bucureşti, săptămanale sau lunare, sub semnătura de Burschi.

Până în 1989 a fost ilustrator permanent la «Pionierul», «Scânteia Pionierului», « Cravata Rosie», «Arici Pogonici», «Luminiţa», «Soimii Patriei», iar dupa 1989 la «Clopoţel», «Licurici» şi «Universul Copiilor», pană ce acestea şi-au încetat apariţia.

A continuat să ilustreze cu predilecţie reviste pentru copii iar printre colaboratorii şi prietenii sai de-o viaţă o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romană, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de cărti pentru copii de la editura Nathan din Paris.

De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din Romania au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, fosta Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d. fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi cărţi, a inventat povestiri în imagini, adept al stilului BD occidental, a ilustrat cărţile lui Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Alexandru Mironov, Iosef Eugen Campus, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a. manuale didactice precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici.

In anul 1956 a ilustrat prima sa carte «Alarmă în subterană» care s-a bucurat de succes, fiind citată în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creangă, Didactică, Stiinţifícă, Coresi, All, Hasefer. In prezent, Burschi Gruder îşi continuă activitatea de grafician ilustrator la Bucureşti, unde desenează cu aceeaşi pasiune şi colaborează constant la „Pipo” şi „Luceafărul copiilor”.

« Aventurile cârligului de rufe Uf » este o carte ce trebuie răsfoită numai în prezenţa celor mari şi celor mici.
Un cârlig de rufe Uf se poate împrieteni cu oricine, mai mult, poate pleca oriunde prin lume atunci când doreşte. Totul este să aibă prieteni adevaraţi, câteva rândunici voiajoare, o familie iubitoare, noţiuni de geografie şi un bagaj de vise.

« Aventurile cârligului de rufe Uf » este mai ales, dovada unei vocaţii autentice, a doi autori români care şi-au dedicat viaţa literaturii pentru copii şi nu numai, pe care vă invit, astfel, să-i apreciaţi aşa cum aţi făcut-o dintotdeauna.

Liber prizonier

iulie 26th, 2009

Sunt un om și am momente când mă consider chiar om…sunt momente de totală împlinire pentru mine…sunt momente pe care mi le clădesc pe câte o faptă bună. Ador cuvintele și arta conversației, dar numai aplicarea concretă a acestora mă mulțumesc la capitolul „ de la vorbă la faptă” .

Gura lumii spune că valoarea individuală ți-e dată și de numărul de prieteni, pe lângă pomul sădit, casa făcută și copilul zămislit. Am în minte zeci și zeci de chipuri, oameni în care m-am reflectat într-o clipă a vieții mele…câtă naivitate! I-am gonit rând pe rând din grădina sufletului meu, am făcut o curățenie spirituală fără indulgențe…astfel am rămas doar cu „ea”, prietena mea adevărată. Fată „bună”, de familie, cu școală…ce mai, aveam multe în comun. Și totuși un aspect ne diferenția clar, curățenia; nu curățenia mentală sau trupească, ci cea practică, cea din casele în care trăiam. Eu: obsedată de fiecare scamă sau firimitură care ar îndrăzni să-mi întunece liniștea ordinii. „Ea” : lejeră și foarte flexibilă față de haine și papuci, cratițe și scaune haotic „rânduite”. Ce dilemă! „Ea” venea la mine, discutam complex despre viață…nu o deranja linia ordonată a casei mele. Eu mergeam la „ea”…parcă intram într-un labirint sufocant de „umpluturi inutile”; până într-o zi : nu aveam unde să mă așez, iar canapeaua ei mă implora s-o eliberez de muntele de haine. Am încercat, sincer am încercat, doar am avut-o prietenă nouă ani, să o înțeleg, să o accept, dar în acea zi ceva a strigat în mintea mea, gândurile au prins grai și iată că mă aud urlând: „De ce nu îți faci curățenie ?” Eram dezamăgită că îi pusesem o asfel de întrebare, încântată din același motiv. Stăteam amândouă în picioare, ne priveam iscoditor, iar „ea” , cu o voce gravă, îmi ordonă : „ Pleacă, să nu te mai văd! ”. Eu surprinsă răspund: „ Imediat!”

Tocmai amiciția pe care o împărțeam mi-a deschis gura; am simțit că îi pot spune totul, dar am aflat – deși bănuiam – că prietenia pentru unii oameni înseamnă cenzură și suprimare de adevăr. Aș fi făcut curățenie cu „ea” în mare avânt și cu mare drag. Dacă nu poți vorbi despre tine și trăirile tale cu cineva, să primești înțelegere, ajutor, acel cineva clar nu ți-e prieten. Poate prietenia este cea mai adâncă temniță: teama de a nu-l jigni pe celălalt. Poate prietenia este paradisul: acceptarea totală a celuilalt.

Aud un timid mieunat…a, da e pisicuța mea. Câte adevăruri mi-o spune despre mine! Dar ce folos? Vorbim două limbi total diferite!

România, sondajele şi generalul iarnă”

iulie 26th, 2009

„În privinţa incertitudinilor legate de stocarea gazelor naturale în Ucraina, Comisia UE a recomandat statelor membre să se pregătească mai bine pentru perioada de iarnă şi să-şi asigure depozitele de gaze naturale din toate sursele disponibile”…
(iulie 2009)

Nimic nou pe frontul de Est? Şi da, şi nu. Vizele pentru cetăţenii români rămân în vigoare, chiar dacă România nu a fost implicată în evenimentele din 7 aprilie, divizarea societăţii este evidentă şi puternic ilustrată de sondaje, ambiguitatea „noilor democraţi” menţine suspansul legat de viitorul politic al RM, iar fermitatea declaraţiilor Opoziţiei arată, probabil, că cele trei partide de extracţie liberală se pregătesc inclusiv pentru… anticipatele din 2010!

Nevinovată, dar tot vinovată!

În cadrul unei conferinţe de presă, procurorul general al RM anunţa că „România, ca stat, nu a participat la protestele din 7 aprilie”. Aşa să fie! Dar teatrul absurdului continuă la Chişinău. Căci toate măsurile luate împotriva României – regimul de vize, expulzarea ambasadorului, acuzele de subminare a statalităţii – s-au bazat pe aşa-zisa implicare a Bucureştiului în evenimentele din 7 aprilie. Care implicare, iată, nu mai e! Şi atunci, de ce nu se ridică vizele? De ce, dacă România nu e vinovată, ea rămâne, totuşi, vinovată? Răspunsul e simplu. Bucureştiul a fost deja desemnat drept inamic al Chişinăului şi, indiferent de „probe” – cine se mai încurcă în ele?! -, va rămâne aşa. Cel puţin, până la alegeri. Recenta ieşire publică a preşedintelui Voronin, potrivit căruia politicienii care numesc limba moldovenească drept română „scuipă nu doar în Constituţia ţării, dar şi în propriii lor părinţi”, nu face decât să confirme aşa ceva. Invocarea radicală şi agresivă a „limbii moldoveneşti” de către un preşedinte al RM nu are conotaţii lingvistice, ci geopolitice: este un semnal foarte clar că tensiunea pe relaţia Chişinău-Bucureşti este tot ridicată.

Consecinţele lui 7 aprilie sunt vii

Indiferent de aspectele juridice ale lui 7 aprilie, consecinţele sociale şi politice sunt pregnante. Evenimentele de atunci au fost deja expresia unei falii la nivelul societăţii, dar ieşirea în stradă şi tot ce a urmat nu au făcut decât să adâncească ruptura. O ruptură care nu e (doar) generaţională, aşa cum se insinuează grăbit. Ţine şi de educaţie, de geografie, de apartenenţa etnică, de expunerea la Occident sau Rusia etc. Ultimul BOP nu face decât să confirme scindarea. La întrebarea legată de necesitatea alegerilor anticipate, 47% spun da, 41% – nu. Tot în procente relativ egale este evaluată şi corectitudinea alegerilor din 5 aprilie: 42,6% – nu, 42,4% – da. Manifestările din 7 aprilie „au fost justificate” pentru circa 40% dintre respondenţi, pentru 45% – nu. Şi răspunsurile la întrebarea legată de „ce s-a petrecut cu adevărat acolo” indică – în ciuda variantelor de răspuns nu tocmai fericite prin ambiguitatea formulării – aceeaşi diviziune. Egalitatea este consemnată şi când se identifică „principalul vinovat pentru cele întâmplate”: acelaşi procent are şi PCRM, şi Opoziţia.

Strada intră în cabina de vot

Ce rezultă de aici? Că atmosfera de diviziune socială care va marca alegerile din 29 iulie sugerează deja ierarhiile politice. Nu doctrinele sau discursurile docte, ci atitudinea faţă de 7 aprilie şi tot ce a urmat ulterior configurează intenţia de vot. Nici Opoziţia, nici PCRM nu vor putea sări peste propriul bazin atitudinal, configurat după ieşirea în stradă. Pentru ambii actori politici, ajunge undeva la 40%. Asta nu înseamnă voturi explicite pentru comunişti sau Opoziţie – înseamnă doar repartiţia atitudinilor, tendinţelor şi latenţelor din societate în acest moment. Pentru a deveni vot, acestea trebuie identificate şi accesate. Aici e miza reală a alegerilor din 29 iulie. Orice ieşire în decor de pe aceste culoare electorale înseamnă ratarea activării „electoratului latent”. E semnificativ, din acest punct de vedere, că partidul din Opoziţie care menţine în sondaje tendinţa crescătoare este tocmai acela ce nu a trimis niciun semnal de ambiguitate în ceea ce priveşte vectorul său politic şi nu s-a risipit în teme secunde. „Ispita centrului”, la care nu a putut rezista unul dintre cele trei partide, riscă să-i diminueze aplombul electoral – e naiv să crezi astăzi că a dezbate raţional statutul minorităţii ruse din RM şi a acuza PCRM de „învrăjbire etnică” poate aduce voturi. Omeneşte, efortul o fi salutar; electoral vorbind, e pierdere de vreme. Cu referire la al treilea membru al troicii liberale, în ciuda faptului că ambiguitatea electoratului său este cea mai pregnantă, nu avem nimic cert. Şi asta pentru că datele furnizate de către gestionarii BOP sunt calculate pe total eşantion. Dacă raportăm procentele doar la populaţia care a declarat intenţie de vot, procentul din dreptul fiecărui partid creşte. Dacă se adaugă aici marja de eroare a sondajului, se poate conchide că nu există argumente statistice pentru a declara astăzi AMN în afara parlamentului… În ceea ce priveşte PCRM, partidul şi-a atins limita de creştere şi nu poate mai mult, indiferent de eforturile pe care le va face în campanie. De remarcat, însă, că partidul a ştiut de la început pe ce mizează şi ce public-ţintă are. A acţionat fără scrupule şi fără niciun efort de păstrare, măcar, a aparenţelor. A stors tot ce se putea. Mai rămâne PDM…

Cine intră în parlament şi ce va face acolo?

Vom avea, cel mai probabil, cinci partide în Parlament. Fostul spicher a trecut cu arme – şi bagaje? – într-o tabără opusă celei în care se afla la 7 aprilie. Şi de aici ambiguitatea poziţiei sale. PDM este acum acel partid care culege voturile nu centriste, ci, vorba liderului său – „criptocomuniste”. Deocamdată, prin bazinul electoral, partidul este mai aproape de comunişti decât de Opoziţie. Mai mult, declaraţiile ambigue relativ la o coaliţie cu PCRM nu fac decât să mărească suspansul. Consecinţa? Reticenţa firească a celor trei partide liberale faţă de „noii democraţi” care nu au trecut, deocamdată, testul „votului de aur”.

Ce va urma? În condiţiile menţinerii radicalismului anticomunist al Opoziţiei şi a numărului insuficient de mandate acumulat de PCRM, singurul „aliat” – natural sau nu – rămâne PDM. În cazul „saltului mortal al lui Marian Lupu”, adică scenariul „executivul la PCRM – preşedinţia la PDM”, nimic esenţial nu se va modifica la Chişinău. Şi asta nu pentru că unii membrii ai PDM – oameni remarcabili, mulţi dintre ei – nu ar dori asta. Ci pentru că nu vor putea. Structura şi tehnologia Puterii din RM vor rămâne neschimbate, chiar dacă occidentalii vor beneficia acum de parteneri mai agreabili de dialog. În ceea ce priveşte Opoziţia, un asemenea scenariu nu e ideal, dar nu îi este complet nefavorabil pe termen mediu. În condiţiile în care electoratul nu îi va da votul pentru a guverna, compromisurile nu au niciun rost. Fără majoritate parlamentară fermă, fără televiziuni, fără garanţii financiare clare din partea Occidentului, liberalii îşi pot permite statutul de Opoziţie şi după alegeri (comuniştii, nu!). Contextul internaţional nu este deloc favorabil, mai ales în condiţiile în care „generalul iarnă” se va alătura crizei economice şi va lovi RM cel puţin în timpul următoarei crize a gazelor ruseşti. Anticipatele vor fi tot mai greu de evitat.

Atelier de artă dramatică David Esrig cu sprijinul Institutului Cultural Român

iulie 26th, 2009

Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Academia de Teatru şi Film ATHANOR din Germania (Burghausen), organizează atelierul de artă dramatică „În căutarea teatrului existenţial“. Atelierul se va desfăşura în perioada 9 august – 9 septembrie 2009 la Academia de Teatru şi Film ATHANOR din Burghausen, Germania şi este conceput, structurat şi condus de prof.dr. David Esrig. Proiectul este realizat cu sprijinul Uniunii Teatrale din România (UNITER) şi al Fundaţiei Concept.

Dacă atelierele anterioare din această serie au schiţat drumul de la text la acţiunea scenică, pornind de la scrierile lui Urmuz, Blecher sau Gellu Naum, tema atelierului din această vară este demersul actorului de la subtext la expresia scenică (patru trepte), exemplificat cu texte de Paul Celan si Eugen Ionescu.

Metoda David Esrig porneşte de la decodarea textului dramatic, de la descoperirea acţiunilor fizice şi psihologice din spatele cuvintelor.

Actorii vor participa la mai multe cursuri susţine susţinute de David Esrig şi de alţi profesori colaboratori ai Academiei de Tearu şi Film ATHANOR: Cursul de actorie de la subtext la expresia scenică, Expresia corporala – condiţie a unui teatru existenţial, Dimensiunea teoretică, (cu componentele Bazele estetice ale teatrului european actual şi Ideea/Imagine – sămânţa din care creşte originalitatea modernă autentică.)

Din cei 50 de candidaţi, au fost selectaţi actorii Cristian Grosu (Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Cristina Păun (Teatrul C.I. Nottara, Bucureşti), Daniel Rizea (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Dumitriana Condurache (Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, Departamentul Teatru), Elena Popa (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Emilia Bebu (Teatrul Bulandra Bucureşti), Fatma Mohamed (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Florin Vidamski (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Gabor Erdei (Teatrul „Tamasi Aron” Sfantu Gheorghe), Eszter Nagy (Studio M, Sfântu Gheorghe), Ioana Calotă (Teatrul C.I. Nottara Bucureşti), Irina Wintze (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Kicsid Gizella (Teatrul „Tamasi Aron“ Sfântu Gheorghe), Manuela Golescu, Raluca Iani (Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu), Rareş Budileanu (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Sorin Miron (Teatrul Municipal Baia Mare). Selecţia a fost realizată de David Esrig împreună cu ceilalţi docenţi şi se bazează pe atelierele de lucru precedente, dar şi pe dorinţa de a lărgi cercul celor implicaţi în căutarea acestui drum către un teatru existenţial. De asemenea, s-au înscris, la cerere, şi artişti în afara selecţiei.

Proiectul din acest an reprezintă o continuare şi o dezvoltare a unui demers pe termen lung, derulat în Romania în anii 2006, 2007 şi 2008, în cadrul atelierelor de artă dramatică conduse de David Esrig, împreună cu profesori din Germania, Austria şi Franţa.

În anii 2006 şi 2007 a avut loc atelierul “În căutarea teatrului existenţial”, organizat de către UNITER, în cadrul programului „Sibiu – capitală culturală europeană”. În anul 2006, David Esrig a susţinut un atelier de artă dramatică organizat de către Teatrul Metropolis Bucureşti, iar în anul 2008 a continuat seria de ateliere de formare în cadrul unui proiect organizat de către Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe şi finanţat de către Fondul Cultural Naţional. Institutul Cultural Român şi Academia de Teatru şi Film ATHANOR, au decis să continue, în parteneriat, demersurile din anii anteriori prin proiectul unui atelier de o luna pentru artiştii din România.

David Esrig s-a născut în Israel în 1935. La vârsta de trei ani soseşte în România, ţara natală a părinţilor, unde va studia şi profesa ca regizor şi redactor, profesor universitar până în anul 1973, când se stabileşte în Germania. Din 1958, anul absolvirii Institutul de Teatru şi Film Bucureşti, regizorul va pune în scenă spectacole atât în România, cât şi în Germania (Bremen, Essen, München, Bonn, Köln), Israel sau Elveţia. În 1993 pune bazele Academiei de Teatru şi Film Athanor din Burghausen. Printre premiile obţinute de-a lungul carierei se numără Premiul Senatului UNITER pentru întreaga activitate artistică (2003), Ordinul naţional pentru contribuţia adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume (2004), Doctor Honoris Causa al Universităţii naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti (2005).

sursa: ICR

Uitarea fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco (II) 1934 – 1945

iulie 26th, 2009

Un spirit enciclopedic, deja o persoana interesată de orice domeniu, dar cu precădere de istoria religiilor şi de aspectele primordiale ale acesteia, Mircea Eliade este preocupat de dimensiunea mistică şi religioasă a ideologiei legionare pe care aceasta o practică încă de la început. Acest lucru îl diferenţiază de Cioran, pentru că „în această sinteză dintre autohtonism şi spiritualitatea ortodoxă, Eliade vede împlinindu-se făgăduinţa unui mesianism românesc specific” (capitolul IV – Un istoric în slujba revoluţiei naţionale: Mircea Eliade). El va pleda în toată perioada interbelică în favoarea unei revoluţii spiritual-creştine, într-un sacrificiu suprem al unei generaţii care pare împrumutat din religia geto-dacă şi sacrificial pentru zeul Zalmoxis, temă, de altfel, folosită şi explicată pe întelesul tuturor în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Pentru prietenii săi vechi, unii evrei, unii neatraşi de cauza legionară sau cea naţionalist-socialistă, trecerea sa totală în slujba Gărzii de fier este de mirare şi de natură a-i atrage despărţiri, antipatii sau chiar duşmănii. Prietenul său cel mai bun este Mihail Sebastian, a cărui origine evreiască începe să îl transforme, fără să şi-o dorească, într-un paria al societăţii româneşti, chiar dacă, scrisese şi el, la începutul anilor ’30, articole de susţinere a mişcării lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, îl vede pe Mircea Eliade total schimbat, deşi îşi doreşte din tot sufletul să păstreze prietenia lor şi să îi schimbe concepţiile. Astfel, în Jurnalul lui, publicat de curând şi în România, găsim cuvinte ca acestea: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. […] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

Eforturi de a ascunde propria activitate celor din jur care devin şi mai grele, şi mai eficace, şi mai folosite în perioada postbelică, în care s-a dorit ascunderea simpatiilor pronaziste şi a aderării legionare în Occident, de natură să îl facă şi pe un paria, aşa cum fusese Sebastian pentru originea sa etnică în România anilor 1940. Autoarea enumeră un număr important de astfel de articole din presa vremii, pe care le-a studiat în arhivele deschise cercetătorilor după 1989, publicate în special în Vremea şi Buna Vestire. La acestea se adaugă şi implicarea lui Eliade în campania electorală din 1937 şi arestarea sa din 1938, fiind închis lagărul de la Miercurea Ciuc. Din toate aceste informaţii cumulate, rezultă fără echivoc faptul că Eliade a fost un simpatizant de renume al Gărzii de fier, deşi el scrie într-o scrisoare din 25 iunie 1972 adresată colegului şi prietenului său Gershom Scholem, că „nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară”.

După arestarea sa, Eliade realizează că există un climat defavorabil mişcării legionare şi propriillor concepţii şi îşi pregăteşte plecarea definitivă în străinătate. De altfel, în toată perioada interbelică, el scrie în diferite articole sau în jurnalul pe care îl ţinea că se consideră superior întregii generaţii, un geniu, care nu se poate realiza pe deplin decât în străinătate, dorind să devină o somitate pe plan internaţional.

În privinţa concepţiilor sale antisemite, s-a depărtat de punctul de vedere raţional al lui Cioran şi a construit un antisemitism instituţional, fiind adeptul instituirii unei legislaţii tipice, care să îi priveze pe evrei de drepturile politice şi constituţionale, de cetăţenia română şi drepturile ce le fuseseră conferite prin Constituţia din 1923. Din acest punct de vedere, se diferenţiază întrucâtva de retorica violentă şi brutală a Gărzii de fier, preferând doar impunerea în legislaţie a unui numerus clausus, asemănător cu cea impusă în Ungaria încă din 1920. Dar asta nu înseamnă că, în unele momente, îl laudă chiar şi pe Hitler, care „s-a mulţumit cu lagărele de concentrare” (Vremea, 7 februarie 1937).

Laignel-Lavastine concluzionează: „Dacă gândirea lui Cioran în anii 1930 se arată a fi foarte apropiată de cea a revoluţionar-conservatorilor germani, colorată fiind totuşi cu puternice accente naţional-bolşevice, Eliade în schimb apare ca un reprezentant tipic, din estul Europei, al acelui „fascism spiritualist” magistral analizat de istoricul Zeev Sternhell în cazul Franţei”.

În acelaşi timp, anii interbelici au fost chinuitori pentru Eugène Ionesco, după cum se specifică pe larg in capitolul V – Eugène Ionesco faţă cu rinocerii –, prins în menghina politicii profasciste dusă de prietenii şi colegii săi de generaţie. El, de altfel, va considera în scrierile sale de după război că fascismul care s-a dezvoltat în întreaga lume a fost în cea mai mare parte o creaţie a intelectualilor, exemplul român, pe care l-a trăit, fiind elocvent: „L-au construit intelectualii, laboratoarele de idei, universităţile, Bisericile, liceele, şi nu industriaşii sau bancherii, sau declasaţii, şomerii, ţăranii, masele populare”. Una dintre cele mai importante piese de teatru ale sale, Rinocerii, şi-a găsit inspiraţia în „ideologi şi de semi-intelectuali. Aceţia erau nişte rinoceri”.

Ionesco este persoana care, deşi făcea parte din anturajul Generaţiei Criterion, refuză colaborarea ideologică pentru politica extremistă, printr-o rezistenţă exemplar-intelectuală, nedebarcând în niciun moment pe tărâmul abstract al politicii. El critică cu orice prilej exuberanţa naţionalismului, prin exemple concrete, din realitatea imediată, trecând de la omul abstract al Gărzii de fier la omul muritor, individul în sine, lucru reliefat cel mai bine cea mai importantă carte din perioada românească, culegerea de eseuri „Nu”.

Antipatia sa pentru naţionalism, legionarism sau fascism nu l-a transformat însă şi simpatizant al comunismului, ci, apropiindu-se în acest sens de Mihail Sebastian, este unui dintre intelectualii din Europa de Est care au rezistat tentaţiilor ambelor politice extremiste ale anilor 1930. Una dintre trăsăturile acestora era accentuarea românismului, purtător al unui trecut glorios şi al unui viitor asemenea, capabil prin sine să genereze talent si succes. Ionesco subliniază sterilitatea unui astfel de discuţii despre propriul sine, fiind uluit de felul cum prietenii săi ţin la specificul lor de români, mai mult decât la calitatea lor de scriitori, de filosofi sau de individualităţi în sine, nereferindu-se la renunţarea la naţionalitatea, ci la dorinţa de a depăşi trecutul şi de a îndrepta erorile acestuia: „A depăşi nu înseamna deloc a renunţa – ci a cuprinde, a stăpâni. A fi numai autohton, numai naţional înseamna a pune, într-adevăr, deasupra hainelor cămaşa. Fiindcă ţinem aşa de mult să ne afişăm cămăşile şi autohtonismul – haina nemţească a ajuns mai aproape de noi, de piele, de cămaşa românească.”

În aproape toată perioada interbelică, există un conflict deschis între Cioran şi Ionesco, în vreme ce relaţia dintre Eliade şi Ionesco este una normală, deşi de prietenie adevărată nu poate fi vorba. Deşi Cioran şi Ionesco locuiesc, începând cu 1937, în acelaşi arondisment din Paris, legătura nu se formează sau, mai bine spus, nu există. Ionesco nu uită că Cioran mărturisise cânva despre cartea lui Nu că „după ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-a prăbuşit într-un closet de ţară” şi, din acel moment, l-a botezat „filozoful Ciorap” şi a încercat să îl contracareze, să îl discrediteze, cu toate că, potrivit spuselor soţiei sale, nu-i putea refuza totuţi orce stimă. Diferenţa dintre ei şi-a găsit sursa nu numai pe tărâm filosofic sau jurnalistic, dar mai ales pe zona politicului, Cioran fiind considerat adept notoriu al mişcării naţionaliste (ca sa nu spunem, extremiste), iar Ionesco un sprijinitor al mişcărilor moderate de stânga.

Trecând de perioada interbelică, ajungem în anii celui de-al doilea război mondial, unde, paradoxal, cei trei mari autori români au avut atitudini şi mişcări asemănătoare, toţi trei fiind, pentru diferite intervale, trimişi diplomatici ai guvernelor române în ţări occidentale, fie că vorbim de Anglia şi Portugalia, în cazul lui Eliade, fie că vorbim de Guvernul francez de la Vichy, în cazul lui Cioran şi apoi Ionesco (capitolele VI – Războiul lui Eliade împotriva „anglo-bolşevicilor” şi capitolul VII – Cioran şi Ionesco, Bucureşti-Vichy-Paris).

În privinţa lui Eliade, anii au fost grei chiar dacă era un oficial al statului român, în special în Marea Britanie, unde serviciile secrete l-au urmărit din prima zi, fiind considerat în unele cercuri chiar spion al naziştilor în Imperiu, avându-se în vedere inclinaţiile sale spre extrema dreaptă din România. Sub acest aspect, Eliade se orientează spre o nouă poziţie în concepţiile sale asupra evreilor, respectiv spre ignorare şi tăcere, spre transfigurare şi transformare într-o entitate complet abstractă. După cum notează şi autoarea, evreul dispare din scrierile sale în această perioadă prin patru modalităţi distincte şi complementare: prima dintre acestea este ocultarea, nediscutând în niciun moment despre pogromul de la Iaşi sau deportările spre Transnistria din 1942. A doua modalitate este stereotipul sau clişeul, evreul fiind descris ca fiind revoluţionar şi dominator. În al treilea rând, este folosită în privinţa evreilor noţiunea de „catastrofă cosmică”, concepţie asemănătoare cu cea a lui Carl Schimitt, care îi considera pe aceştia ca fiin acceleratori ai Apocalipsei. Ultima modalitate este cea a inversiunii rolurilor, considerându-se o victimă în locul acuzatorului de până atunci.

Perioada franceză este descrisă extraordinar de către un oponent al regimurilor extremiste, dar şi un adversar al guvernului român, ajuns (printr-un concurs de împrejurări insuficient cunoscut) secretar cultural la Vichy: „Sunt ca un evadat care fuge îmbrăcat în uniforma paznicului”. Este vorba de Eugene Ionesco, care ajunge în vara anului 1942 în Franţa, la Lyon şi deţine acolo în perioada 1942-1944 funcţiile de ataşat de presă, secretar cultural şi secretar principal. Chiar dacă apariţia sa într-un asemenea post este controversată şi naşte întrebări, totuşi Ionesco încearcă să îşi canalizeze toată atenţia asupra unor cauze culturale, promovând apariţia şi traducerea unor autori români în Franţa, întreţine relaţii cu ziariştii francezi şi redactează primele sale articole din presa locală. Scrie rapoarte de activitate culturale periodice din care reiese dorinţa sa de a ajuta afirmarea propriei ţări-România, dar şi de a-şi păstra slujba care l-a adus aici. De aceea, nu va fi ferm împotriva orânduirii care l-a trimis în străinătate, dar nu va ezita să amendeze părerile lui Eliade sau Noica şi concepţiile lor mistice şi antioccidentale: „Ai impresia citind pe Blaga, Eliade etc., că va fi totul totdeauna aşa la noi: o voinţă dârză de a se despărţi de universal, o duşmănie neîmpăcată faţă de Occident (dar şi faţă de Orient), o nouă mitologie balcanică. Atât. O provincie, o neaderare la marile unităţi. Cultura francezilor e la noi atât de superficială!?”

În acelaşi timp, Cioran, şi el diplomat de scurtă durată la Vichy, caută să îşi cureţe imaginea pătată de antisemitism şi legionarism şi, ca argument postbelic, este folosită îndeosebi încercarea sa de salvare a lui Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, din păcate eşuată. O dramă din care acesta din urmă nu scapă, fiind ucis la Birkenau la 3 octombrie 1944, care produce efecte asupra conştiinţei lui Cioran, fiind cunoscută afecţiunea dintre cei doi, care a continuat să îi păstreze amicului său o amintire eternă: „Un spirit cât se poate de seducător. Destinul acestui splendid om mă obsedează. Nu a făcut nimic ca să scape de dezastru, care îl atrăgea în chip misterios”. Este o primă dovadă că Cioran vrea să fie recunoscut în Franţa, lasând în urmă trecutul politic, plin de tare ideologice, mai ales din punctul de vedere al occidentalilor.

(va urma)

Stefan Ene

http://jovimpresii.blogspot.com/

Războiul inutil al literelor cu cifrele

iulie 26th, 2009

Antichitatea socotea filozofia ca ştiinţă a ştiinţelor. E adevărat, conceptul era diferit de cel cu care operăm noi azi. Nu cu multă vreme în urmă, era de neconceput un intelectual fără o solidă cultură umanistă (istorie, geografie, mitologie, limbi străine etc.). Ceea ce înseamnă că ştiinţele umaniste au trăit şi vremuri mai bune.

Secolul XXI, în România cel puţin, pare a marca un soi de dispreţ suveran faţă de toţi cei care şi-au ales ca domeniu de studiu ştiinţele umaniste. Când totul este sistem binar, când confortul însuşi este adesea redus la sensul său primar de dependenţă faţă de tehnică, pare într-adevăr că a te ocupa de „cuvânt” e desuet, dacă nu cumva facil.

Se insinuează lent, dar sigur, în rândul societăţii româneşti că literatura, religia, filozofia, mitologia sunt preocupări marginale. Ni se transmite din ce în ce mai mult, subliminal e adevărat, că a-ţi vorbi corect limba sau a fi poliglot e un… moft. Nu sugerăm că ar fi vorba despre o conspiraţie bine pusă la punct; fenomenul se petrece de la sine, sub ochii noştri. Observaţi câţi dintre noi mai vorbesc o limbă română corectă şi mai apoi câţi dintre aceştia mai vorbesc o limbă română… vie.

Înainte de a glosa pe marginea acestui concept de „limbă vie”, se mai impune o precizare. Cultura presupune deopotrivă ştiinţe umaniste şi reale. Nu există un antagonism între literă şi cifră, între filozof şi fizician sau matematician. Einstein a fost câte ceva din amândouă (prin 1934 scrie o colecţie de eseuri intitulată „Lumea aşa cum o văd eu”), Newton şi Jules Verne de asemenea (Newton publică numeroase eseuri pornind de la textele biblice iar Jules Verne, deşi scriitor, afirmă că „ceea ce un om este capabil să imagineze, alţi oameni se vor dovedi capabili să realizeze”), iar la noi Ion Barbu a vorbit explicit despre matematică şi poezie. Exemplele pot continua.
Echilibrul trebuie să existe pentru simplul motiv că orice teorie ştiinţifică este înainte de toate, concept. Ea trebuie verbalizată. Şi apoi, întreaga evoluţie a umanităţii nu poate avea ca scop decât crearea unei „lumi mai bune”. Or, o lume mai bună este o lume care comunică mai bine, care înţelege mai multe, care verbalizează coerent.

S-a spus de atâtea ori că limba unui popor este un organism viu, încât enunţarea acestei idei devine aproape platitudine. Însă cum marile adevăruri, oricât ar fi de banale, trebuie aduse mereu în conştiinţa publică, e nevoie să insistăm. În primul rând, legătura între modul în care gândeşte şi modul în care se exprimă un popor este organică. Vieţuirea în paradigmele unui acelaşi spaţiu, în proximitatea aceloraşi realităţi mentale şi (mai târziu, în epoca modernă) culturale determină membrii unei comunităţi să se exprime într-un mod specific. Simptomul decăderii fibrei morale a unei naţiuni este şi deteriorarea, minimalismul şi schematismul limbii în care comunică.

Mutatis mutandis, deci, elita umanistă îşi are rolul ei bine definit. Nimic nu e mai fals decât ideea că putem ajunge într-o zi să ne exprimăm cu toţii într-o aceeaşi limbă (fie ea engleza sau alta). Realitatea ne obligă să fim poligloţi, dar cel mai adesea gândim în limba noastră şi traducerea se face mental, prin intermediul unui cod lingvistic-matrice. Dovada clară că lucrurile stau aşa este calcul lingvistic. El denumeşte traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii sau sintagme conform paradigmelor lingvistice proprii. Obişnuiţi să gândim într-o anumită limbă, instaurăm un filtru mental prin care trec, într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de cultură sau de rigorile domeniului în care activăm) toate activităţile noastre cotidiene.

În Geneză, avem parabola Babilonului. În acest prim oraş construit după Potop, oamenii vorbeau aceeaşi limbă. În cele din urmă, însă, Dumnezeu „a amestecat limbile lor”. Dincolo de semnificaţiile teologice ale capitolului 11 din Facere , Babilonul pare a fi o utopie. A instaura un Babilon modern astăzi nu înseamnă altceva decât a relua într-o altă manieră episodul vechi-testamentar. Nu există indicii că rezultatele vor fi diferite.

Desconsiderarea intelectualului umanist are în România rădăcini care vin de dinainte de 1989. Comuniştii, considerând că intelectualul trebuie să fie util la modul propriu, nu lăsau prea multe şanse de afirmare umanistului, care era folositor doar în măsura în care putea propaga o anume ideologie. Însă, încă înainte de instaurarea comunismului, tendinţa se manifestase puternic. Paşoptiştii umanişti au (mai toţi) proiecte politice, junimiştii, deşi preocupaţi de estetică in cel mai mare grad, aveau şi ei de reglat conturi politice. Ce să mai vorbim despre sămănătorişti şi poporanişti; ei îşi aşezau condeiul în sprijinul unui proiect socio-politic utopic; proletcultismul sau realismul socialist nu au făcut altceva decât să continue o tradiţie rareori şi neconvingător întreruptă.

Statul român, prin formele sale efemere de organizare, a avut nevoie de umanişti doar pentru a legitima ideologii. Estetica de dragul esteticii sau literatura nesupusă tezismului şi estetismului nu are tradiţie la noi şi nu se bucură de încredere.

Astăzi, situaţia e uşor diferită. Pe de o parte, s-a generalizat instituţia purtătorului de cuvânt, (ceea ce arată că s-a conştientizat importanţa comunicării corecte, coerente şi neîntrerupte), pe de altă parte, dincolo de instituţie în sine, purtătorul de cuvânt pare mai degrabă un birocrat care vine să umple un spaţiu într-o schemă de personal şi nu un expert în comunicare. Umanistul rămâne în continuare (fie că e filolog, istoric, psiholog, filozof sau jurnalist) o fiinţă umană tolerată intr-un sistem care, preocupat să „producă”, nu înţelege rolul unui individ a cărui specializare pare să se circumscrie exclusiv verbului „a vorbi”.

Brancusi versus Picasso in Espacio Niram din Madrid

iulie 26th, 2009

Vineri, 24 Iulie 2009, va avea loc in Espacio Niram din Madrid dezbaterea

“Brancusi versus Picasso – Sculptura Secolului al XX-lea”,

organizata de revista spaniola de arte frumoase Yareah.

Evenimentul dedicat celor doi mari artisti este o urmare in lumea artei a mesei rotunde de saptamana trecuta din Espacio Niram despre avangarda literara: Joyce, Tzara, Apollinaire, Ionesco, organizata de revistele Niram Art si Yareah.
La aceasta dezbatere care isi propune o subliniere a rolului important al lui Constantin Brancusi in istoria sculpturii universale si o abordare mai neobisnuita a lui Pablo Picasso, doar din perspectiva operelor sale de sculptura, vor lua cuvantul mai multi istorici de arta, scriitori, artisti si critici, printre care: Isabel del Rio (istoric), Martin Cid (scriitor, directorul revistei Yareah), artistul plastic Jaime Hernandez de la Torre, filosoful Hector Martinez Sanz si jurnalistul Fabianni Belemuski (directorul Revistei Niram Art).
Brancusi revine astfel, in Espacio Niram, dupa mai multe evenimente organizate pana acum in acest local, deschis de aproape un an la Madrid, de catre artistul plastic roman Romeo Niram si care s-a transformat intr-un important si cunoscut spatiu dedicat culturii si artei romanesti in Spania.

www.espacioniram.com

http://revistaniramart.wordpress.com/espacio-niram/

CÂRMACIU’ ȘI DIBACIU’ (II)

iulie 26th, 2009

Pe timpul lui Iuvenal, ba chiar încă dinaintea lui, politicianul era răspunzător şi pentru pâine şi pentru circ. Ce ţi se cerea în schimbul mărinimiei era să laşi toate celelalte treburi ale cetăţii în grija politicianului. Sau cum se zice pe la noi “să nu te bagi”. Mai pe şleau spus – populism hrănind (cu pâine şi circ) lipsa simţului civic.

Nu mă credeţi? Ascultaţi-l pe marele satirist: “… iam pridem, ex quo suffragia nulli uendimus, effudit curas; nam qui dabat olim imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se continet atque duas tantum res anxius optat, panem et circenses.” (Satire 10.77–81)?

Deşi se repetă până la ameţeală, Istoria, ştim cu toţi, nu stă pe loc – evoluează. Unul din “progresele” ei vizibile este acela că azi politicianul este răspunzător de pâine, intelectualul – de circ. Tristă diviziune socială a muncii.

Dar politicianul nu are numai intelectualii lui, are şi ziariştii lui. Nu vreau să insinuez că toţi intelectualii nu sunt şi ziarişti, iar toţi ziariştii nu sunt şi intelectuali. Înseamnă doar că – mai ales atunci când intelectualul se manifestă şi ca ziarist, publicist, articler, analist politic etc. – prozelitismul pe care îl practică în favoarea partidului ori politicianului pe care îl sprijină devine un circ. De multe ori grotesc şi asurzitor.

Dintre intelectualii ziarişti ai dlui Băsescu, niciunul nu mi se pare lovit de o tragedie mai cumplită ca dl Traian Ungureanu. Deseori, când scrie ori vorbeşte despre dl Traian Băsescu, dl Ungureanu pare în transă. Este un fel de somnambulism autoinoculat şi întreţinut cu îndârjire. Un fel de ţăcăneală pusă pe pilot automat.

Osanalele înălţate azi de dl Ungureanu dlui Băsescu mă fac să mă întreb dacă nu cumva linguşelile odioase aduse de Corneliu Vadim Tudor lui Nicoale Ceauşescu şi Savantei de renume mondial, Elena Ceauşescu, erau nişte pamflete fioroase.

Am văzut câteva secvenţe video cu dl Ungureanu în preajma dlui Băsescu – una din ele de la o sindrofie a Grupului de Dialog Social. Sclipitorul ziarist de altădată, necruţătorul pamfletar (când în colimatorul peniţei sale se află neprieteni ai dlui Băsescu) era asudat, transpira ca o pădure tropicală – atât de copleşit era că se află la dreapta ori la stânga dlui Băsescu.

S-a scris relativ mult despre cum a renunţat sau a fost invitat să renunţe dl Ungureanu la rubrica din Cotidianul atunci când a anunţat că intră în politică. Adevărul este că Domnia sa intrase mai de multişor în politică iar multe din textele semnate în Cotidianul nu mai erau, şi mai de multişor, altceva decât un fel de manifest săptămânal intitulat “Români, vă ordon: Iubiţi-l pe Băsescu!”

Atâtea calităţi continuă să-i găsească dl Ungureanu dlui Băsescu (instalatorul şi depanatorul naţiunii, partea bună a politici româneşti etc.) încât ai senzaţia că tot ce s-a schimbat după 1989 este că am trecut de la cultul personalităţii lui Ceauşescu la cultul personalităţii lui Băsescu. Nu ni se mai vorbeşte de Marele Cârmaci; ni se inoculează ideea Marelui Dibaci. Halal progres! În capul meu era că Traian Ungureanu este dintr-un cu totul alt aluat decât alde Ciutacu, Badea ori tonomatul ambulat, umanoidul acela cu laptopul.

Există în scrisul dlui Ungureanu o exaltare ce subminează şi textul şi mesajul. De altfel, exaltarea pare în cazul său un fel de modus vivendi. Întrebat ce va face dacă se va dovedi adevărat că PDL va intra la guvernare cu PSD-PC, dl Unugureanu a declarat ”Mă arunc de pe bloc!”

Noroc că dl Ungureanu este şi uşor poltron. S-a ţinut de cuvânt doar pe jumătate. De aruncat, s-a aruncat. Dar nu de pe bloc, ci din balconul Palatului Cotroceni. Şi nu pe vreun astfal, ci în Parlamentul European. Şi nu de unul singur, ci de mână cu domnişoara Elena Băsescu. E drept, spun martori oculari – unii din dumnealor membre şi membrii ai desantului cu nume de cod “Totul pentru Băse, restul pentru România” – cu mâna cealaltă, dl Ungureanu se ţinea de nas.

Nu mă credeţi? Bănuiţi că am ceva împotriva dlui Ungureanu? Nu am. Tot nu mă credeţi? Atunci, deschideţi linkurile următoare:

Jurnalistii lui Basescu
Arunca-te Traiane
Salveaza-l pe Traian

Ele vă vor conduce la trei texte extraordinare ale unui om care îi este prieten dlui Ungureanu. Nu neapărat pentru că se văd, beau bere pe o terasă, ci mai ales pentru că îi spune, şi public nu doar între patru ochi, ce veţi vedea că-i spune. Dar cum zice Montaigne – “Cuvântul e jumătate al celui ce îl rosteşte şi jumătate al celui ce îl ascultă.”

Dar, vai!, se pare că a vorbi cu dl Ungureanu despre anumite lucruri este ca şi cum ai vorbi cu dl Adrian Păunescu despre altele – Vânare de vânt! Ce noroc că nu s-a apucat şi Bob Dylan de politică!

Aţi citit textele la care vă duc linkurile? Dacă da, poate îmi veţi da dreptate când spun că, până când intelectualii ziarişti ai unuia ori altuia nu vor accepta că nu pot fi cerberi fioroşi – cu unii şi mandoline leşinate – cu alţii, efortul lor de “a lumina mulţimea” e ca un vers din alt cântec.

Ghici care?

Vizitați și Blogul lui Dorin Tudoran

Clepsidra electorală şi „relaţia” cu Rusia

iulie 26th, 2009

Campania electorală este pe ultima sută de metri. Partidele politice continuă să depună eforturi pentru a atrage \”indecişii\” de partea lor (conform recentului Barometru de Opinie Publică, lansat recent, categoria indecişilor constituie 22,4 %). Opoziţia liberală contează pe raţionalitatea, aspiraţiile europene şi anti-comunismul alegătorilor. În timp de ce, Partidul de guvernământ exploatează gradul sporit de paternalism, confuzia, dezinformarea şi fobia anti-românească a populaţiei pentru a domina segmentul de centru-stângă a spectrului politic moldovenesc. În cea mai mare parte, funcţionalitatea acestor pârghii se datorează copierii modelului \”putinist\” de guvernare a ţării, unde controlul mass-mediei, subordonarea resurselor administrative şi inventarea duşmanilor interni şi externi menţin sistemul \”democrato-autoritar\” în viaţă (în cazul Rusiei, inamicii externi sunt NATO, periodic SUA şi partenerii lor, iar cei interni – oligarhii).

Conexiune dintre realitatea moldovenească şi cea rusească se realizează prin transpunerea substanţei spaţiului public rusesc în gândirea şi comportamentul societăţii moldoveneşti, care are efecte şi asupra opţiunilor politice ale majorităţii populaţiei. Or, anume aceste circumstanţe explică faptul că moldovenii preferă parteneriatul strategic cu Rusia (BOP, iulie 2009, 51, 8 %) mai mult decât cel cu UE (26,2%) sau membrii acesteia (România – 10,8%). Supremaţia lui V. Putin (77,9%, potrivit BOP, iulie 2009) şi D. Medvedev ( 73,4%) în lista personalităţilor cu cel mai ridicat nivel de încredere în rândul moldovenilor aflaţi în RM. Or, indiferent de faptul că aceşti reprezentanţi provin din mediul politic rusesc/exogen, ei continuă să domine spectrul predilecţiei politice a moldovenilor. Acest fapt este determinat pe de o parte de ingerinţa admisă a mass-mediei ruseşti în câmpul mediatic local (televiziunea publică pro-guvernamentală \”ORT\” reprezintă o sursă importantă de informare pentru 53,7% din respondenţii BOP, iulie 2009), iar pe de altă parte, simpatiile pro-ruseşti sunt generate de politicile elaborate şi administrate de actuala clasă politică. Deşi, iniţiativele desfăşurate de guvernarea comunistă nu sunt apreciate de populaţie în linii generale, datorită conservatismului său înrădăcinat, cetăţenii tind să tolereze insuccesele comuniştilor în favoare centralizării puterii în stat şi limitarea libertăţilor fundamentale ale omului.

Cu toate acestea, existenţa sistemului construit de comunişti în ultimii 8 ani este supus unor provocări nu doar conjuncturale, dar şi sistemice. Or, influenţa pozitivă a emigranţilor moldoveni angajaţi pe piaţa europeană a muncii intervine in/direct în transformarea modului de interpretare a proceselor politice din RM, în special prin intermediul consumatorilor beneficiilor produse de aceştia (familii, rude, cercurile de cunoştinţe şi prieteni). Graţie legăturile interpersonale prezente între emigranţi şi recipienţii lor (în anumite cazuri, puternic erodate), moldovenii plecaţi exercită presiuni invizibile la prima vedere, dar categorice în ce priveşte necesitatea apropierii lor de RM, prin intermediul perspectivelor oferite de integrarea europeană. Guvernarea comunistă aflată în strânsă dependenţă de remitenţele emigranţilor moldoveni trebuie să ia în considerare aceste demersuri, chiar dacă percep acest lucru drept ameninţare la adresa statutului lor de \”formatori imperativi\” de percepţii şi respectiv dispoziţii comportamentale.

Altă latură vulnerabilă a \”maşinăriei\” comuniste se rezumă la omiterea procedurii de modelare a unor politici publice pe baza criticii emise de opinia publică. Neglijarea masei critice, blocarea şi/suprimarea ei deja a condus la fisurarea sistemului centralizat de guvernare proiectat anterior de PCRM. Deocamdată, efectele perverse ale acestui model închis de realizarea a politicilor de stat întârzie să se manifeste ca urmare a potenţialul politic redus al opoziţiei politice la nivel local, dar în special central, precum şi utilizării acesteia în calitate de \”duşman local\” al statului moldovean.

Cu toate acestea, exemplele de succes (se referă la condiţiile de lucru şi salarii) ale moldovenilor aflaţi în Europa (muncitorii şi studenţii moldoveni), autoritatea/interdependenţa lor în raport cu persoanele apropiate din RM, consolidează \”insulele\” de gândire alternativă sau critică, destul de fragile şi neomogene, faţă de calitatea actului de guvernare moldovenesc.

În prezent, anume aceste corelaţii sociale sunt vizate de partidele de opoziţie, care încearcă să le convertească în voturi politice. În pofida acestor intenţii de a reanima actul de guvernare din RM, formaţiunile liberale (anti-comuniste) au demonstrat anterior reticenţă şi capacitate dubioasă de a prelua şi coordona eficient fluxul de energii critice (evenimentele din 7 aprilie). De aceea, pentru a concura cu PCRM-ul influent de sorginte autoritar, opoziţia nu se poate mulţumi numai cu victoria la apropiatele electorale, dar are obligaţia de a răspunde necesităţilor critice ale populaţiei. Or, deschiderea rapidă a sistemului \”conservat\” produs de PCRM poate cauza un aflux de energie combativă anti-liberală, iar orice ezitări sau amânări din partea partidelor de opoziţie de a o reglementa poate duce la noi involuţii, caracterizate prin fortificarea poziţiilor comuniştilor şi aliaţilor lor. Aici, trebuie să conchidem că \”victoria într-o luptă\” nu trebuie tratată, în nici-un caz, de opoziţie ca o \”victorie generală în războiul politic\” împotriva comuniştilor.

În fine, acest scenariu poate fi tradus în viaţa cu condiţia desfăşurării unor alegeri parlamentare democratice, libere şi corecte. Din păcate, campania electorală prezentă semnalizează abateri de la aceste prescripţii, ceea ce reduce din probabilitatea validării unei variante avantoajoase pentru partidele de opoziţie.

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 3. Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc

iulie 26th, 2009

În pofida eforturilor intelectuale, moştenirile de provenienţă orientală au supravieţuit în toate compartimentele vieţii sociale şi politice ale României. De înnoire vor beneficia statul, în sensul reformelor propuse de un segment social poziţionat la vîrf. Intelectualii şi politicienii care au studiat în Occident s-au întors cu programe moderne, cu idei generoase, cu invenţii tehnice de valoare. Uneori, ei au transpus în realitate tehnologiile Apusului, au construit poduri, căi ferate, drumuri, bănci, şcoli. Alteori, doar au imitat o lume cu valori diferite de acelea ale Estului. Trebuie totuşi să recunoaştem că societatea românească de la 1848 nu era comparabilă cu aceea franceză. Sau, Bucureştiul secolului al XIX-lea ori acela al anilor interbelici nu era aidoma Parisului. Similitudinile – atîtea cîte s-au conturat în repetatele etape ale modernizării, în momentele de autentic progres – nu au condus la echivalarea valorilor social-culturale şi politice profesate în cele două spaţii.

Mulţi dintre paşoptişti şi-au schimbat discursul în deceniile următoare mişcărilor revoluţionare. Ei l-au adaptat necesităţilor interne. Dinamica politică i-a obligat să pună accentul pe ideologie spre a avea acordul facil al populaţiei. De aici şi tendinţa de a perpetua constrîngerile comunitariste şi a neglija emanciparea individului. Totuşi, prin mijlocirea ideologiei etno-naţionale s-a coagulat, atît cît era posibil, o conştiinţă politică. În condiţiile în care proiectul social modern nu debutase încă, şansele dezvoltării economice şi ale formării clasei de mijloc au rămas în mîinile unui grup restrîns de oameni provenind din vechile familii de boieri. Astfel s-au selectat noii lideri politici ai ţării, ei contribuind atît la unirea Moldovei cu Valahia, cît şi la unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiului Regat al României. A fost o mare şi certă reuşită. Chiar dacă numai elita acţionase în cunoştinţă de cauză, beneficiul s-a văzut în geneza şi funcţionarea statului care, începînd cu 1859 şi continuînd cu 1918, se va poziţiona în raza de influenţă a Occidentului. Franţa şi Anglia recunosc România, fiind interesate să-şi asigure un punct strategic în zonele mediană şi sud-orientală ale Europei. La rîndul său, statul român are ocazia să-şi afirme opţiunile politice pentru independenţa faţă de turci şi pentru unirea tuturor regiunilor locuite de propriul popor.

Integrarea suspectă

Văzută prin prisma retardărilor, lumea românească e una care nu părăseşte întrutotul trecutul în favoarea viitorului, una ce poartă cu sine nostalgia tradiţiilor, ideologia continuităţii, care uneori se raportează raţional la istorie, iar alteori, sentimental. Adevărul este că – o vedem şi astăzi în felul în care s-au structurat partidele politice –, istoria a fost folosită adesea ca instrument de propagandă şi nu ca reper pentru gîndirea proiectelor de viitor. Spre deosebire de segmentul elitelor, care aduce contribuţii importante întru recunoaşterea europenităţii românilor, aşa cum e cazul acelora reprezentate de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, alte grupuri reprezentative consideră Europa o formă străină ce nu intră în rezonanţă cu „matricea spirituală” a poporului român. Respingerea ideii europenizării României a fost un reflex de apărare, de conservare a vechiului habitat, a vechii paradigme culturale potrivit căreia comunitatea, noi, naţiunea, se află întotdeauna mai presus decît individul.

Regîndirea ideilor politice în funcţie de integrarea europeană a României a fost privită cu suspiciune. Adesea, a fost respinsă cu argumentul etnocentric-naţionalist sau cu acela derivat din aşa-zisa nepotrivire a lumii ortodoxe cu aspiraţiile culturale şi formele de viaţă occidentale. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu invocau izvoarele rurale, ideologia mistică, dimensiunea creatoare şi înţelepciunea lumii săteşti ca repere fundamentale ale identităţii româneşti. Potrivit lor, românitatea s-a născut la sat, iar trăsăturile ei descriu şi reflectă eternitatea. În vreme ce clasa politică a refuzat să găsească alternativele la sărăcie şi la modul de viaţă medieval al satelor, intelectualii s-au complăcut în a constata incompatibilitatea vieţii românilor cu cea a europenilor din Vest. A fost o competiţie închisă, din care nu au rezultat soluţii. Aşa se face că marea masă de ţărani a României nu a fost nicicînd pregătită să intre în modernitate. Legăturile între straturile sociale au rămas în continuare slabe, iar rupturile au fost numeroase. De acestea din urmă avea să profite doar clasa politică, birocraţiile economică şi administrativă. Cei mai populari dintre intelectualii anilor interbelici nu vedeau cu ochi buni emanciparea masei, unul din motive fiind tocmai dorinţa conservării privilegiilor. În locul căutării alternativelor la vechiul stil de viaţă oriental, intelectualii reveniseră la organicismul naţional romantic. În loc să admită însuşirea codurilor culturale europene, ceea ce ar fi condus la reconstruirea reflexelor comportamentale, mulţi dintre ei s-au mulţumit să reproducă necritic ideile lui Oswald Spengler privind “declinul Occidentului” .

În sfîrşit, ca urmare a influenţei masive şi continue a Bisericii în construcţia mentalului colectiv, opţiunile româneşti privind integrarea europeană au fost întîrziate. Aidoma altor culturi est-central şi sud-est europene, în cultura română lecţia iluministă nu a fost învăţată pînă la capăt. Ştiinţele şi tehnicile de lucru au fost însuşite prin amalgamarea lor cu idealuri şi practici mistice. Discursul raţional şi mistica religioasă s-au suprapus adesea. Prin naţionalizarea religiei ortodoxe, s-a schimbat menirea iniţială a Bisericii. Dintr-o instituţie religioasă, Biserica a devenit una de propagandă a aspiraţiilor etnonaţionale şi politice. Aşa s-a născut una din confuziile vieţii publice. În Balcani, în momentul în care debuta epoca modernă, s-a proclamat şi autocefalia Bisericilor Ortodoxe ale Greciei, Serbiei, României, Bulgariei etc. Suprapunerea mesajelor Bisericii cu acelea ale naţiunii a configurat altfel mentalităţile în Est decît în Vest, unde Biserica şi statul reprezintă entităţi separate. Este adevărat că izvoarele cultural-religioase sînt preţioase şi ele pot şi trebuie să fie un reper. Ele nu exclud însă înţelegerea existenţei dublului discurs, religios şi intelectual laic; nu exclud distincţiile dintre revelaţie şi aranjarea lucrurilor materiale ori viaţa cotidiană în temeiul informaţiei şi al pragmatismului organizatoric. Cultura, şcoala şi intelectualitatea României au omis definirea riguros exactă a valorilor laice şi religioase. În schimb, le-au imprimat înţelesuri amalgamate.

Debilitatea discursului iluminist

Ralf Dahrendorf a remarcat faptul că există o mare problemă în Europa de Est, una ce supravieţuieşte după 1989 şi arată că în amintitul areal nu s-au asimilat îndeajuns principiile iluministe. Într-adevăr, la o analiză mai atentă, observăm debilitatea discursului raţional-ştiinţific, puţinătatea ideilor cosmopolite, insuficient de articulata conştiinţă critică. Europa de Est nu pare suficient de familiarizată cu instituţiile Vestului şi, în unele cazuri, cu normele civismului practicate de acesta. Nici rigoarea juridică şi gîndirea politică eliberată de prejudecăţi şi de fantezii mistice nu sînt suficient de credibile. În societăţi precum cea a României, în care masa populaţiei nu s-a format în sensul culturii sociale, juridice şi administrative europene, rolul politicului şi al mediilor rămîne esenţial în multiplicarea informaţiei utile individului, în educaţie şi reforma mentalităţilor colective.

Înnoirea modelului cultural depinde de educatori. Ei simbolizează segmentul ce poate înlocui discursul tradiţionalist cu valori precum: toleranţa, civismul, progresul. Aceasta pentru că amintitele idei de sorginte iluministă au contribuit la formarea culturii individuale, la afirmarea unui concept privind relaţiile dintre oameni şi dintre state. Iluminismul nu reprezintă o opţiune culturală potrivnică credinţei. În schimb, el conţine acel ceva ce nu a fost îndeajuns asimilat în culturile Europei Est-Centrale şi de Sud-Est: el reprezintă în primul rînd o metodă de înţelegere a oamenilor şi a lucrurilor, o construcţie pentru care primordială este cunoaşterea întemeiată pe analiza critică-raţională. Recuperarea moştenirii sale va ajuta Europa de Est, implicit România, să-şi descopere şi să-şi valorifice bogăţia de valori născută din propriile ambivalenţe.

Caritasul politic „Spiru Haret”

iulie 26th, 2009

Când Mircea Geoană şi Marian Vanghelie, superiori pe linie de partid, o trag de urechi pe dna Andronescu în chestiunea Universităţii „Spiru Haret”, mi se pare că în fine se săvârşeşte la lumina zilei o reparaţie istorică: Aurelian Bondrea, şef de cadre la Ministerul Învăţământului sub Ceauşescu, este scos de la ananghie de clasa politică la a cărei formare intelectuală a contribuit, direct şi indirect, atâţia ani de zile.

Fapt unic în UE, un partid cere pe faţă ca aplicarea legii – deci nu vreo decizie de management ministerial sau de oportunitate, cum ar fi întocmirea unui buget sau un plan de reformă, ci simpla aplicare a regulamentelor existente, unde nu prea ai ce discuta – să treacă prin filtru politic. Ţuţări culturali ai cuplului cu patru clase, ofiţeri de miliţie reciclaţi în jurişti, academicieni care au aplaudat-o pe Leana în Aulă şi fosile de la Catedra de Economie Politică a ASE – toţi şi-au unit zilele astea vocile şi încing telefoanele pentru a opri amestecul autorităţii în afacerile interne ale Universităţii private „Spiru Haret”, care emite cam jumătate din diplomele de licenţă ale României (şi ar dori să ajungă la 2/3, conform propriei strategii). Stai fără cuvinte şi te uiţi cum la Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice este profesor plin nimeni altul decât Adrian Păunescu, acompaniat de fostul culturnic din anii ’80, Ion Dodu Bălan, secretar ştiinţific la Litere.

Colegii lor de idei protocroniste s-au refugiat la Istorie (PRM-istul Constantin Buchet, Ioan Scurtu), unde sunt conduşi de decanul Gheorghe Onişoru, cândva tânără speranţă politică, basculată către tabăra sulfuroasă cu tot cu funcţia de preşedinte CNSAS. O poziţie cu probleme, se vede, pentru că îl regăsim aici ca profesor şi pe Corneliu Turianu, traseist politic ce şi-a încheiat cariera la PD, de unde a fost trimis să blocheze alegerea lui Ticu Dumitrescu în fruntea instituţiei pe care se bătuse două decenii s-o creeze. O sumă de personaje clarobscure, dar bine conectate şi eficace din culise, suprapun lista de cadre a Universităţii SH peste cea a secretarilor de stat şi consilierilor prezidenţiali din era glaciară Iliescu-Văcăroiu. Ia ascultaţi numele următoare, care sună ca nişte gemete de dinozauri de sub stratul de permafrost: Mihai Golu (Cultură), Ioan Gâf Deac (Industrii), Ioan Condor (Curtea de Conturi
), Gheorghe Uglean (Curtea Supremă), Costică Voicu (şeful Poliţiei), Ioan Opriş (tot Cultură), Rodica Stănoiu (inutil de precizat), Gheorghe Răboacă (senator din defunctul Partid Socialist al Muncii). N-ar fi păcat ca jumătate dintre studenţii ţării să piardă şansa de a studia cu asemenea lumini ale culturii şi ştiinţei?

Pentru un mai strâns management al instituţiei, care a luat proporţii impresionante, dl rector-preşedinte Aurelian Bondrea i-a adus ca prorectori pe Aurelian A. Bondrea, nimeni altul decât fiul său, ca şi pe doamna Emilia Bondrea (vă las să ghiciţi). Aşa cum prorectorul Ioan Gâf Deac l-a adus în subordinea sa pe Ioan I. Gâf Deac, aşijderea un tânăr promiţător, şef de filială în partidul lui Becali şi candidat la Primăria Sectorului 4.

Suportul politic pentru această universitate nu se rezumă însă la amintita rezervaţie de fosile (bună şi asta, că prietenia cu Iliescu nu strică). Din generaţiile mai noi, există o falangă liberală pentru sprijin parlamentar (Norica Nicolai, Dan Radu Ruşanu); una voiculesciană la categoria onoare (medicii Irinel Popescu şi Ioan Pop de Popa, specialişti reputaţi, cu singura problemă că SH nu are facultate de medicină umană, ci doar veterinară); şi o conexiune cu zona mâloasă apărare-servicii, asigurată de generalul în rezervă Vasile-Ozunu, din organizaţia PDL sector 6, fost şef al Colegiului Naţional de Apărare în perioada când treceau pe acolo să-şi ia diploma dl Cocoş şi dna Udrea.

Odată realizată această abilă triangulare politică, mai departe schema în paşi succesivi e simplă: (1) şcolarizezi repede şi fără jenă sute de mii de studenţi, în special în sistemul apă-deploaie numit învăţământ la distanţă; (2) mergi pe burtă câţiva ani, până apucă ei să intre în profesii, inclusiv în guvern, administraţie publică, practică judiciară sau învăţământ; (3) când apare scandalul, te piteşti în spatele acestei mase cointeresate să le fie lăsate diplomele în pace. Dat fiind numărul celor vizaţi, nu putem, nu-i aşa, să tăiem cu toporul, trebuie “să se găsească o soluţie”. Cu alte cuvinte, rahatul devine bici care pocneşte dacă ai avut grijă să-l faci destul de mare.

În esenţă, asta a declarat ieri purtătorul de cuvânt al PSD, dl Duvăz, la intrarea în şedinţa de coaliţie: că trebuie găsită “o soluţie politică” în cazul „Spiru Haret”, fără să lovim prea tare în bieţii absolvenţi, care sunt doar nişte victime. E de discutat dacă-i chiar aşa, şi dacă nişte adulţi care se vor jurişti sau economişti n-au relizat nicio clipă că nu-i normal ca o universitate să funcţioneze ca o tiparniţă cu fise: bagi banul, iese diploma. Dar hai să zicem că-i aşa, iar ei sunt victimele. Întrebarea e: victimele cui? Păi, victimele colegilor de partid, de parlament şi de stat ai dlui Duvăz, persoane care ţin umbrela acestui Caritas de diplome şi încasează bani grei de pe urma sa, împăunându-se cu titluri universitare pe care nu le merită. Ei, iar nu studenţii-cotizanţi, sunt primii interesaţi să le fie lăsată în pace jucărica.

Uluitorul, neverosimilul domn Geoană!

iulie 26th, 2009

Ceea ce şochează la liderul PSD, Mircea Geoană, este faptul că se potriveşte ca nuca în perete în orice context s-ar situa ori l-ai situa, că e complet nepotrivit în orice situaţie, un fel de inadecvare globală fiind principala, dacă nu singura, însuşire a acestui om fără însuşiri.

Adus pe fondul crizei ce a urmat pierderii alegerilor din 2004 pe post de reformator al partidului, de bună seamă că n-a reformat nimic, mai mult, toţi dinozaurii şi corupţii s-au reîntors ca să prospere sub actuala guvernare. Nu doar că n-a reformat, ci a restaurat, dar, din poziţia de candidat al partidului, reuşeşte şi performanţa de a se situa cu 10-15% sub scorul PSD, cu o consecvenţă remarcabilă. Dacă te întrebi de ce l-a adus partidul în frunte, de ce l-a desemnat candidat la Preşedinţie, mă tem că răspunsul nu poate fi decât unul inspirat dintr-un banc de pe vremuri – ca să-l facă de râs!

Din păcate pentru PSD, dacă de el însuşi nu pare să-i pese şi nu înţelege că ar trebui să-i pese, dl Geoană se dovedeşte „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă“, ca să evoc o formulă leninistă, pentru a fi în ton cu tricourile cheguevariste arborate monden de tineretul pesedist, deci dl Geoană se dovedeşte un adevărat prinţ al gafelor, gafeurul prin excelenţă într-o lume politică în care orice altă formă de excelenţă poate fi căutată precum acul în carul cu fân.

Iată, a făcut şi Ecaterina Andronescu, ministrul educației, o talentată regină a gafelor de asemenea, pe drept poreclită Abramburica încă din primul mandat, o faptă bună, poate chiar două – anularea diplomelor ilegale la „Spiru Haret“ şi somarea grupării ilegale de la „Petre Andrei“ de a intra în legalitate sub ameninţarea desfiinţării -, iar dlui Geoană, conform logicii aristotelice care îi diriguieşte viaţa, i-a sărit imediat ţandăra şi s-a zborşit la biata fiinţă a Domnului – d-na Andronescu a decis singură, nu s-a consultat cu partidul când a luat măsurile! Măi, să fie, cum observa un comentator inteligent pe un forum, asta înseamnă că dna ministru s-o fi consultat cu partidul când a încurcat subiectele la examenele naţionale, când le-a rătăcit pe cele pentru Bac, când a propus scoaterea şi chiar a scos discipline vitale pentru formarea culturii elevilor şi exersarea capacităţilor lor de gândire, discriminare, evaluare, spirit critic etc.

Când a făcut boroboaţe, s-a consultat cu partidul, când a nimerit măsuri de simplă igienă a educaţiei, nu s-a mai consultat şi e ameninţată cu demiterea ori retragerea sprijinului politic, ceea ce e acelaşi lucru. Când scriu, PSD e în fierbere. În acest caz, nu e recomandabil să evite cât poate consultarea cu partidul, să se ferească de aşa ceva ca dracul de tămâie?

Sigur, dl Geoană se întrece pe sine însuşi în gafe, e un maestru inegalabil în declaraţii făcute aşa, cam de-a-n boulea! Dar care o fi acum motivul?

I-o fi teamă să nu rămână singur pe podium? Să fie liniştit. Nu l-a văzut pe dl Năstase explicând la televizor cum trebuie procedat în cazul „Ridzi“, după ce s-a ascuns după fustele mătuşii şi ale colegilor în propriul caz? Nu l-a văzut pe preşedinte descoperind vinovăţia presei în acelaşi caz „Ridzi“? De la Cotroceni la ultima primărie comunală e plin de gafeuri. Nici unul de talia sa, dar e loc de competiţie!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Basescu si maghiarii. Traian Basescu si politicienii. Traian si mogulii (1)

iulie 26th, 2009

„Oricine ar câștiga (alegerile prezidentiale din toamna), nu pot să nu repet avertismentul din trecut: stimați alegători, nu mai așteptați un Mesia pe cal alb ca să vă salveze, că n-o să vină.

E greu de cerut unui președinte al României să se comporte precum Horst Kohler, șeful de stat al Germaniei, dar putem avea pretenții de la el să nu atragă comparații cu de-alde Hugo Chavez, Mahmoud Ahmadinedjad sau, mai nou, Vladimir Voronin.”

Am citat concluzia excelentului editorial scris de fostul meu coleg de la BBC, Petru Clej, pe site-ul publicatiei electronice ACUM. As putea sa construiesc un exercitiu complex de structuri argumentative, asa cum am mai facut si in alte dati.

Nostalgia dialogului socratic

In ultimele zile insa ma incearca nostalgia unui dialog rational, rece, lucid, bazat pe logica implacabila a dialogurilor socratice, in care cei doi insi care poarta dialogul isi accepta reciproc argumentele, atunci cand sunt valide, asa cum accepta si faptul ca acestea, in alte cazuri, nu sunt valide.

Voi mima aici un astfel de dialog cavaleresc, bazat pe o discutie pe care am avut-o de curand cu un prieten, caruia ii multumesc aici pentru faptul ca s-a „luptat” cu mine timp de peste doua ore, cu maxima civilitate.

Scopul este studiul de caz al situatiei lui Traian Basescu, azi, in Romania preelectorala si, in acelasi timp, post electorala. Azi, mi-am propus sa preiau elemente constitutive din structura de argumentatie a adversarilor lui Basescu si sa dezbat pornind de la aceasta.

O strategie extrem de inteligenta

Parerea mea este ca, in spatele celor spuse de catre Basescu la Tusnad, a existat o strategie extrem de inteligenta. Efectul ei a fost ca mass-media s-a aflat in imposibilitatea de a nu mediatiza cele intamplate, iar cele doua televiziuni de stiri angajate intr-o febrila si continua campanie anti-Basescu, Realitatea TV si Antena 3, indiferent de ceea ce au intentionat sa transmita telespectatorilor, au reusit sa le fixeze acestora in capete ca Basescu este un aparator al unitatii statului national roman.

Lovitura de maciuca politica data de Basescu este pur si simplu naucitoare.

Din pacate, dar exact cum ma asteptam, televiziunile, in primul rand cele doua pomenite anterior, nu au prezentat corect cele intamplate, fiindca l-au pus pe Traian Basescu intr-o lumina negativa. In mod normal, ar fi trebuit sa prezinte lucrurile exact asa cum s-au petrecut, apoi sa ii lase pe comentatori sa despice firul in 72.

Comentatorii trebuiau alesi, in functie de viziunile lor politice consacrate, astfel incat discutia sa fie una echilibrata, pe argumente-contraargumente, nu cronicile unor executii tv anuntate. Dar este normal. Asa vor face pana la alegeri. Omul a spus ceva corect, dar televiziunile i-au modificat mesajul.

„Basescu huiduit”. De catre cine? In ce context? Unde? Una e ca Basescu sa fie huiduit la Timisoara, Bucuresti sau Cluj, alta este sa se intample aceasta in alta locatie. La Tusnad, de exemplu, de catre separatistii maghiari, cu pancarte pe care scria „Autonomia”. Era foarte simplu sa faca stirea ca lumea:

„Basescu a fost huiduit, in cea mai mare parte, de catre cetatenii de etnie maghiara cu tendinte separatiste”.

Aceasta conduita este incorecta, pentru ca ea desemneaza, cred eu, o alterare a mesajului unui om politic, pe fondul unei vendete mass-media – Basescu.

Nu am vazut nici macar un analist pe tv care sa spuna: „Basescu a procedat corect si a avut dreptate” si sa argumenteze de ce anume lucrurile stau astfel, in opinia sa. Oarecum s-a exprimat, pe tema aceasta, Hrebenciuc, care a scos in evidenta cel mai mic rau dintre cele exprimate de toate televiziunile: ca Basescu a provocat huiduielile din calcul politic. Culmea, Viorel Hrebenciuc, membru marcant PSD, partener in coalitia de guvernare, a spus acest lucru exact din calcul politic.

Cineva trebuie sa le spuna

Pe de alta parte, nimeni nu vorbeste despre faptul ca maghiarilor care au viziuni separatiste trebuie sa le spuna cineva, din cand in cand, aceste lucruri pe care le-au auzit acum cateva zile de la Basescu, si nu numai acum cateva zile.

Si depre faptul ca nici Iliescu, nici Constantinescu nu au facut acest lucru astfel. Exista mai multe momente, in perioada interbelica, in care ungurii au cerut autonomie, in diferite registre, pe diferite paliere, in diferite nise sociale si pe diferite registre vocale, iar reprezentantii Casei Regale si cei ai guvernelor liberale le-au repetat raspicat, ferm si civilizat, cu maxima politete si urbanism, ca Romania este stat national unitar.

Cine este de vina?

Este limpede ca s-a stricat ceva in relatia foarte prietenoasa dintre Basescu si o parte din mass media.

Traian Basescu a fost sustinut de Realitatea TV pana dupa alegerile prezidentiale de la finalul anului 2004. A urmat o perioada ambigua de doi ani, iar de la inceputul anului 2007, odata cu episodul biletelului lui Calin Popescu-Tariceanu, ambiguitatea a devenit tot mai transparenta, prin ea vazandu-se ironiile si zeflemelile tot mai groase la adresa lui Traian Basescu. Apoi acuzele.

De prin toamna anului trecut sau chiar mai inainte, a inceput agresiunea tot mai fatisa anti-Basescu, care, din punctul meu de vedere, nu are absolut nici o legatura cu deontologia jurnalistica:

*intrebari-editorial care sugereaza raspunsul anti-Basescu, gata de livrare moderatorului; *false mini-studii de caz, in care Basescu este comparat cu dictatorii odiosi ai planetei;

*titrari caricaturale, care directioneaza si deformeaza discutia de la bun inceput;

*dezbateri aparent obiective despre coruptie, despotism, clientelism, in care trei sferturi si mai bine dintre exemplele date sunt despre Basescu si familia sa.

Traian Basescu a fost sustinut punctual de catre Trustul Intact, in timpul campaniei pentru alegerile locale din Capitala din vara anului 2004, cand a obtinut al doilea mandat de primar general. In rest, trustul lui Dan Voiculescu a desfasurat o intensa campanie anti-Basescu.

Cine a fost de vina pentru aceasta? De la cine a inceput? De la cine a provenit ruptura? Pentru a nu mai discuta pana maine alte 100.000 de caractere cu spatii: s-au schimbat interesele celor care detin organe de presa. Acestia au inceput sa-l atace, pentru ca nu pactiza cu ei.

In prezent, se sapa tanseele pentru un macel sangeros de vorbe, false si adevarate anchete si investigatii, in care diverse servicii private si falange din serviciile statului vor pactiza cu unele sau altele dintre factiunile mass-media, prin care vom fi anuntati ca s-au petrecut, ori se petrec tot felul de grozavii, unele fa! lse, altele reale.

Dar Basescu are inteligenta sa realizeze ca sansele lui pentru un nou mandat sunt mai scazute, in contextul in care nu are sprijinul nici unui trust media important. Norocul sau, asa cum spune Petru Clej in acelasi text, este ca are contracandidati foarte slabi.

Tactica si strategie. Argumente si contraargumente

Traian Basescu da impresia ca sustine cu ambele maini actualul guvern. Dar este un guvern pe care l-a facut scrasnind din dinti, pentru ca nu avea alta solutie. Insa omul de rand nu analizeaza asa. El vede ca Basescu il sustine pe Boc, cu al sau forfetar. Al sau? Nu stim in momentul acesta exact cine anume a avut ideea forfetarului, una complet eronata, dupa parerea mea.

Exista contrargumentul ca, daca in fostul guvern liberal ar fi existat un ministru care sa provoace un scandal de amploarea si factura Ridzigate, reactia Presedintelui ar fi fost mult mai rapida si acida. In acelasi tip de contextualizar! e, daca forfetarul ar fi fost impus de Tariceanu, ori de al sa! u minist ru de finante, cum ar fi reactionat Basescu? Raspuns: l-ar fi facut praf.

Concluzia ar fi, pe aceasta structura argumentativa, ca i-a „perforat” pe cei din PNL, dar cand a venit vorba de oamenii din PDL, a tacut „destul de” mālc. Este clar ca momentul ales pentru schimbarea Monicai Ridzi, ca si schimbarea ei ex-abrupto cu madame Placinta (Luminita-n timpul liber) a fost un gest coordonat politic, astfel incat sa minimizeze pagubele politice pentru PD-L.

Iar daca nu ar fi procedat astfel, criticii sai ar fi spus ca „Basescu distruge tot in cale, facandu-le rau si celor care il sustin”. Asa cum au si afirmat, in timpul negocierilor de formare a actualului guvern, in contextul discutiilor PSD – PD-L. Si atunci PD-L a cazut din lac in put? Si cum trebuia sa procedeze Basescu?

„Sa fie cel putin la fel de taios ca si in cazul fostului ministru al Apararii liberal, Theodor Athanasiu”, vor spune unii. Contraargumentul meu este: Ce sa faca Bas! escu cu forfetarul? Sa intervina in politica guvernului? Nu de asta a fost acuzat pe vremea lui Tariceanu, ca intervine in politica Eecutivului? Nu de asta este acuzat si in cazul Cabinetului Boc? Si in aceasta varianta comportamentala, tot ar fi fost criticat. De catre aceiasi oameni.

Tara e in criza din alte motive, nu din cauza forfetarului. Este in criza din cauza lui Basescu? Ce fel de guvern trebuia sa faca el? PD-L fara PSD? Nu avea sustinere parlamentara si era calul de bataie al unei opozitii extrem de puternice, formate din PSD si PNL. PSD? Isi zapacea electoratul, iar PSD singur ar fi avut un cabinet la fel de labil in lupta cu opozitia ca si PD-L.

Un Cabinet PNL-Tariceanu? Imposibil, liberalii lui Tariceanu aveau o sustinere parlamentara insuficienta pentru a guverna, in pofida celor afirmate public de catre Calin Popescu-Tariceanu.

Dar ce sa fi facut Traian Basescu in relatia cu „mogulii”? Este clar ca Basescu nu putea sa-i la! se in pace pe moguli sa faca ce vor, de capul lor. Daca se va ! demonstr a ca lucrurile stau astfel cum afirma preedintele ca stau. Singura solutie pentru Basescu era sa stea la Cotroceni ca mumia si sa nu faca nimic, sa-l laude toata lumea ce sef de stat bun este, cum s-au petrecut lucrurile cu Iliescu si cu Constantinescu.

Dar daca ar fi pastrat o minima distanta fata de PD-L in lunile recente ar fi fost mai castigat? Adica sa critice PD-L-ul cu impozitul forfetar, de exemplu, apoi sa o dea jos pe Ridzi cat ai zice „peste”? Ar fi fost inutil.

Imediat ar fi aparut „tonomatele” si ar fi spus ca forfetarul e bun, ca nu merge din cauza lui Basescu si ar fi victimizat-o pe Ridzi, explicand ca Basescu incearca sa se spele pe maini de ea.

Orice ar face Basescu, el va fi criticat. Daca nu se ducea la Tusnad, ar fi fost criticat pentru nu s-a dus sa le spuna secuilor ca Romania este stat national unitar.

Repet: ar fi trebuit sa nu se duca nicaieri, ca astfel nu l-ar fi criticat nimeni. Ar fi trebuit sa ste! a inchis la Cotroceni, sa nu stea de vorba cu nimeni si sa nu deranjeze pe nimeni cu nimic. Ar fi fost presedintele ideal.

Concluzia mea este ca Traian Basescu are dreptate si procedeaza corect. Si, mai ales, vorba lui Petru Clej: „nu mai așteptați un Mesia pe cal alb să vă salveze, că n-o să vină”.

Vicepreşedintele Dacia, Constantin Stroe : „Africa va fi în prim-plan”

iulie 26th, 2009

Guvernele de la Paris şi Berlin au decis că nu mai este necesar să subvenţioneze achiziţia de maşini noi, avand în vedere că cei mai avantajaţi în această afacere sunt producătorii auto sud-coreeni Hyndai ,Kia şi constructorul roman Dacia.

\”Oprirea programelor de înnoire a parcului auto din Germania şi Franţa ne va afecta, cu siguranţă, ne aşteptăm ca la un moment dat, acest lucru să se întample, însă suntem pregătiţi să atenuam şocul , îndreptandu-ne exporturile către alte destinaţii, iar Africa va fi in prim-plan\”, a precizat dl. Stroe.

În prezent Dacia îşi vinde maşinile în Nigeria, Maroc sub marca proprie, iar în Africa de Sud sub marca Renault. În Africa de Sud , Dacia vinde Logan Pick-up sub marca Nissan, NP 200. Renault are reprezentanţe în Senegal, Kenya, Reunion, iar pană acum modele Logan sau Sandero nu au ajuns acolo…

În luna iunie Sandero şi-a făcut apariţia pe piaţa din Maroc, unde deţine locul doi în clasamentul vanzărilor, după Renault, vînzandu-se în 48.000 de exemplare pană în prezent.

O altă piaţă cu potenţial Golful Persic. În prezent Dacia îşi exportă maşinile, pe patru continente- în şaizeci de ţări, iar în 2010 se intenţionează extinderea la 70 destinaţii la export.

Dacia îşi va adapta producţia în funcţie de cerea pe piaţă şi este pregătită pentru orice , va continua să-şi promoveze vanzările prin intermediul Programului Rabla, mai cu seama că, de la 1 septembrie, în program vor fi incluse şi societăţile comerciale.

În luna august Dacia a decis să trimită toţi angajaţii în concediu de odihnă pentru a efectua lucrări de mentenanţă şi de ameliorare a procesului de fabricaţie. Comenzile nu vor fi afectate, pentru că din luna mai şi pană la sfarşitul lunii iulie s-a lucrat la fiecare sfarşit de săptamană, în două schimburi , iar stocul creat acoperă cererea timp de o lună.

În 2008, Dacia a produs 242.385 de vehicule, dintre care 172.886 au mers la export.În anul 2008 Grupul Dacia a înregistrat o cifră de afaceri 7,633 miliarde lei (2,073 miliarde euro), în creştere cu 10%, iar profitul net s-a ridicat la 213 milioane lei (58 mil. euro), reprezentand o marjă de 2,8%.

În acest an , Dacia şi-a propus să producă, 300.000 de vehicule la uzina de la Mioveni marind cadenţa de producţie de la 1.200 la 1.340 unităţi pe zi, în special ca urmare a cererii de la export.

În Europa înmatriculările Dacia au crescut cu 28,6% în S1

În Uniunea Europeană (UE) , Isanda, Norvegia, Elveţia numărul de autoturisme Dacia înmatriculate au urcat , în primul semestru la 117.131 de unităţi, marca romanească înregistrand cel mai puternic avans în cadrul Grupului Renault- potrivit datelor prezentate de ACEA.

Pe poziţiile trei, patru şi cinci s-au clasat grupurile Ford, General Motors şi Fiat, iar Renault, acţionarul majoritar al Dacia, s-a clasat pe locul şase , cu 644.171 de autoturisme noi inregistrate în perioada ianuarie-iunie, în scădere cu 13%. Şi înmatriculările grupului Renault au urcat în luna iunie, cu 3,4%, la aproape 142.000 de unităţi.

Directorul RTR, Philippe Prevel a precizat că pană în septembrie se vor semna documentele pentru obţinerea de finanţare de la BERD şi BEI pentru centrul de testări Renault Technologie Roumanie ( RTR) de la Titu.

RTR va contracta cu garanţia statului un împrumut de 83 milioane euro de la Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi , astfel, banca va deţine o participaţie de 49% din capitalul companiei.
.

Riscurile tehnologiei

iulie 26th, 2009

Dintr-o corespondenta internetistica, numele autorului fiind pastrat confidential:

Am asistat ieri la sustinerea unei teze de doctorat la noi in Clinica de Medicina Muncii din Cluj si ce mi-au auzit urechile m-au speriat rau de tot!!!

Studiul s-a facut utilizind tehnica de virf (determinarea chemoluminiscentei si a lipoperoxizilor) la nivel mondial si nu doar romanesc !

Despre ce este vorba? S-au studiat efectele cimpurilor electromagnetice (CEM) asupra corpului uman, in special cele produse de telefonia mobila, cuptoarele cu microunde, antenele de telefonie mobila si retelele de inalta tensiune. TOATE acestea produc cancer, imbatrinire precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburari de somn, decalcificari osoase, cresterea coagularii,cataracta, tulburari endocrinologice etc.

ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul mobil cu cit mai mult, cu atit mai rau, dar mai ales la start, cind tentez apelul, \”bipul\” cu telefonul la ureche. Autorii studiului propuneau descurajarea pe orice cale a detinerii+utilizarii telefoniei mobile sub virsta de 14 ani! De departe cea mai periculoasa retea este Cosmote care genereaza impulsurile cele mai puternice, 75% din astea genereaza Zapp-ul, 33% din forta Cosmote-ului genereaza Vodafone si Orange si cel mai jos este Digimobil-ul. S-a vorbit despre cum vibratiile respective avind telefonul la ureche produc la trecerea prin medii cu densitati diferite,concentrari si reflexii in anumite zone, mai ales craniene. Calota craniana (culmea!) poate functiona drept… antena parabolica (!?!) cu concavitatea in jos, concentrind o buna parte dintre unde spre baza creierului, afectind hipofiza si tiroida, cit si cristalinul (risc de cataracta). Cica PC-urile datorita faptului ca emit unde slabe + ecranarea suferita datorita carcaselor riscurile sint minime, chiar daca procesoarele sint de 3 GHz.
Eu te-am informat, mai departe actionarea in consecinta Daca consideri necesar, transmite mesajul acesta si prietenilor tai din lista, fireste daca tii cu adevarat la vreunul !

… si ce raspunde Horia Tudosie, inginer, absolvent al Facultatii de Automatica din Bucuresti:

De prin 80′ incoace lucrez – ca si tine – in fata unui monitor de calculator cam 8-10 ore pe zi.
Ca fapt divers, in ultimii 2-4 ani, monitoartele s-au schimbat – ecran plat, tehnologii fara raze catodice, cristale lichide cu matrice fixa etc…
Cu toate astea inca imi raman in amintire vreo 25 de ani de lucru cu radiatia drept in ochi, ca sa nu mai vorbim de ecranele originale fara protectie si cu imagine unduitoare alb-negru… Ba inca la un moment dat, pt mai bine de un an, am lucrat cu 16 calculatoare in jurul meu pe o raza mai mica de 2 metri!!!

Si cu toate astea, nici nu mi-au cazut dintii, nici n-am chelit mai mult decat in facultate cand foloseam sapun de casa romanesc sau sampoane si pasta de dinti de la Brasov, nici nu m-am unplut de cancer si nici macar de riduri.

De curand m-au intrebat la servici (aici varsta este un tabu intre anjagati si sefi) daca am trecut de 40 de ani!

Isac Asimov avea un eseu grozav despre neajunsurile tehnologiei – esenta este ca smantana care nu se strica are gust de gata stricata, masina polueaza, fabricile fac zgomot, apele sunt mai poluate, dar una peste alta nu mai tremuram in copaci cand ploua si fulgera si nu mai murim de foame cand nu se fac bananele sau corcodusele. Realitatea e ca de cand folosim tehnologie (din circa 430.000 de ani poate numai de 200!) traim mai bine.

Sigur ca unii inca mai mor de cancer sau calcati de masina, dar speranta de viata a sarit de la 20 de ani la peste 80! Si suntem peste 8 miliarde (am pierdut numarul) in loc de numai cateva mii.

Este un risc calculat sau nu, dar mai mult decat acceptabil!
Condoleantele mele celor care civilizatia le-a provocat neajunsuri oricat de mici, dar in numele celor ce traiesc bine militez pentru tot inainte! Si poate tehnologiile noastre vor ajunge in viitor si la cei ramsi in urma care in nestiinta lor, din laturile strazilor lor mizarabile si toride sau din locuintele lacustre privesc cu jind si ura la noi ca la niste zei…

Si alternativa la studiul asta care e? – din nou bezna nestiintei si a resemnarii!?
Multumesc – nu! Halal savanti ai antiprogresului si ai inchizitiei!

N-am citit pana la cap – dar inteleg din primul rand ca s-a intamplat la Cluj, in Romania. Nu ma surprinde, dar imi pare rau…

Blogverbe

iulie 26th, 2009

-cine nu are blog nu are parte

-spune-mi prin ce bloguri umbli ca sa-ti spun cine esti

-daca baba-avea un blog era ministru de sontorog ( n-am gasit altceva)

-blogul, daca nu-i fudul nu e blog destul

-blogul dulce mult aduce

-cine se bloguieste de dimineata in top 100 departe ajunge

-nu da blogul din mina pe forumul de pe gard

-blogul face pe om

-nu blogui miine ce poti sa bloguiesti azi

-prost sa fii blog sa ai

-bate blogul cit e cald

-blogul pozitia 1 in zelist viseaza

-decit codas la zelist mai bine fruntas la WordPress

-cine sapa blogul altuia cade singur in el

-la omul sarac nici blogurile nu trag

-nu mor forumurile cind vor blogurile

-cine s-a fript cu un forum sufla si-n blog

-blogul care latra nu musca

-fa-ti vara blog si iarna forum

-apa trece blogurile ramin

-bun e chatul nu-i ca blogul dar nici forumul ca Jurnalul National

-nu te amesteca unde nu-ti fierbe blogul

-cu un blog nu se face primblogavara

-cine fura azi un blog miine fura un ziar pe internet

etc..etc..etc…:-)

Sunt

iulie 26th, 2009

Fost-am Adam la inceput…
Apoi,gresind,
Pacatuind,
Si aruncat
Din raiul tau,
Am fost plebeu
Pan-am ajuns
Sa fiu Orfeu.
Fost-am apoi,
in lanturi,
Prometeu,
Trecand prin ere
Ca Semizeu.
Cazand asa,mereu,
Mereu,
Ajuns-am fructul
Secolului meu.
Azi vreau sa fiu
Un simplu-ti fiu.
Ma lupt sa urc
Si urc cu greu,
ca sa ajung,
Sa fiu iar EU.
Visez si lupt.

Republica Moldova la răscruce: alegerile ultimei șanse

iulie 22nd, 2009

Electoratul din Republica Moldova votează miercuri 29 iulie pentru a doua oară în acest an în alegeri parlamentare, menite să ofere țării o guvernare după opt ani de supremație absolută a Partidului Comuniștilor (PCRM).

Scrutinul repetat a fost convocat ca urmare a eșecului Parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor în fruntea statului liderului PCRM, Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate de președinte, limită maximă prevăzută de Constituție.

Cele trei partide de opoziție intrate în Parlament: Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) au boicotat ambele tururi de scrutin, iar PCRM, care deținea 60 din cele 101 mandate de deputat, a eșuat cu un singur vot în tentativa de o alege pe Zinaida Grecianîi, premier interimar, în funcția de președinte.

În intervalul scurs de la eșecul alegerii președintelui au avut loc câteva schimbări importante pe scena politică, în primul rând demisia fostului președinte al Parlamentului, Marian Lupu, din PCRM și cooptarea sa pe prima poziția pe lista Partidului Democrat (PDM), care nu reușise să treacă pragul electoral la 5 aprilie.

Ca urmare, PDM a devenit un aspirant major la ocuparea de locuri în Parlament și în condițiile în care pragul electoral a fost redus de la 6 la 5%.

Două recente sondaje de opinie arătau o scădere dramatică a intențiilor de vot pentru PCRM până către 30% (de la aproape 50% în alegerile din 5 aprilie), precum și câștigul de voturi pentru PDM în dauna PLDM și mai ales AMN. Singurul partid care pare să se mențină la același nivel – 13% – este PL, condus de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă. Ambele sondaje indică un echilibru relativ între PCRM, pe de o parte, și cele trei sau chiar patru partide de opoziție cu șanse de a depăși pragul electoral.

Marian Lupu este de altfel singurul candidat declarat la președinția Republicii Moldova și are un avantaj față de potențialii săi contracandidați din opoziție – Mihai Ghimpu (PL – Dorin Chirtoacă nu are vârsta de 40 de ani necesară candidaturii la președinție), Vladimir Filat (PLDM) și Serafim Urecheanu (AMN) în faptul că a ocupat deja cea de-a doua poziție în stat.

Dezavantajul său constă însă în faptul că este privit de foștii săi colegi din PRCM ca un “trădător” și cum sunt toate șansele ca Partidul Comuniștilor să obțină mai mult decât cele 41 de mandate care permit blocarea alegerii președintelui, s-ar putea ca o candidatură Marian Lupu să nu fie acceptabilă partidului condus de Vladimir Voronin.

Deputatul PCRM Grigori Petrenco declara agenției IMEDIA că partidul său nu va provoca o criză constituțională de tipul cei din mai, când Parlamentul a eșuat în tentativa de alegere a unui nou președinte, reluând acuzația că opoziția este responsabilă de convocarea repetată la urne a populației.

Opoziția invocă la rândul ei acuzațiile de fraudă la urne pe 5 aprilie și provocarea tulburărilor de stradă ce au urmat pe 7 – 8 aprilie. Marian Lupu, la acea dată proaspăt ales deputat PCRM, aruncă acum responsabilitatea acelor tulburări asupra partidului condus de Voronin.

E mai puțin probabilă repetarea neregulilor semnalate la 5 aprilie, mai ales că acum organizațiile occidentale, precum Uniunea Europeană și Consiliului Europei au fost alertate și vor fi mult mai vigilente.

Perpective sumbre

PCRM joacă acum cartea pe care a jucat-o în debutul guvernării sale în 2001 – 2002: cea pro-rusească, moldovenistă și românofobă. Voronin cel declarat pro-european al anilor 2003 – 2006 a dispărut și a reluat atacurile agresive la adresa a tot ceea ce este pro-românesc în Republica Moldova, acuzând chiar România de incitarea tulburărilor de la 7 – 8 aprilie.

Această propagandă este repetată cu obediență de mass media publică și privată aflată la remorca partidului de guvernământ, numai că ghinionul PCRM constă în faptul că unii dintre votanții săi s-au deșteptat între timp, iar alegerile au loc în plină criză economică care lovește Republica Moldova cu o forța nemaiîntâlnită de la începutul anilor ’90.

Ar fi însă prea devreme ca opoziția să jubileze. Chiar în cazul în care cele trei sau patru partide cu șanse de a depăși pragul electoral vor reuși alegerea noului președinte și formarea unui guvern, liderii lor se antipatizează între ei la fel de mult cât îi disprețuiesc pe comuniști.

Spectrul întoarcerii la anul 1998 și guvernarea de coaliție a Alianței pentru Democrație și Reforme nu este unul de bun augur, dar s-ar putea dovedi cel mai mic dintre două rele.

PCRM în frunte cu liderul său, Vladimir Voronin, s-au uzat la guvernare și în ultimele luni după alegerile din 5 aprilie au intrat într-o degringoladă fără precedent în ultimii opt ani.

Republica Moldova a revenit aproape total în orbita politică a Moscovei, generând neîncredere în ochii organizațiilor occidentale, de aceea o nouă victorie a PCRM în scrutinul din 29 iulie, chiar fără cele 61 de mandate necesare alegerii noului președinte, ar fi o grea lovitură dată perspectivelor, și așa firave, de integrare europeană.

Victoria opoziției, cu toate neunoscutele sale, ar păstra însă o șansă, minimă ce-i drept, repunerii Republicii Moldova pe o linie pro-europeană. Dar să nu uităm că sunt puține șanse ca PCRM să dispară de pe scena politică, iar influența Rusiei nici atât.

În orice caz, în climatul actual, în care lărgirea UE a devenit o temă complet secundară în Europa, corectitudinea alegerilor din 29 iulie este obligatorie, dacă Republica Moldova vrea să mai păstreze un licăr de speranță de integrare.

Nu uitați să vă exprimați opțiunea în sondajul nostru:

Pentru ce partid veți vota pe 29 iulie?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Comuniștii de la Chișinău îl scot de la naftalină (temporar) pe Lenin

iulie 21st, 2009
Liderul PCRM, Vladimir Voronin, la monumentul lui Lenin din ChișinăuLiderul PCRM, Vladimir Voronin, la monumentul lui Lenin din Chișinău

Vizitând pagina revistei Comunistul, organul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, am dat peste acest text:

LENIN GENIUL SEC. XX

Chiar şi mulţi ideologi burghezi au apreciat înalt activitatea lui Lenin şi a guvernului condus de el, aveau o profundă stimă faţă de el. Astfel, unul din diplomaţii SUA, V. Bullit, care a vizitat Rusia din însărcinarea preşedintelui SUA, Willson, îi scria aceluia în raportul său: “Întreaga energie a guvernului Rusiei este îndreptată spre munca făuritoare… În timp de un an şi jumătate el a făcut mai mult decît a făcut ţarismul pe parcursul a 50 de ani”.

Aceeaşi situaţie s-a stabilit acum şi în Moldova. În timp de şapte ani, partidul de guvernămînt a scos Moldova din mlaştina în care unioniştii o scufundaseră în anii de diriguire a lor. Şi afirmaţiile scriitorului englez Herbert Wells despre bolşevici în anul 1920 de asemenea amintesc despre realitatea de astăzi din republica noastră: “În acele timpuri era doar o singură organizaţie, care avea un program unic de acţiuni, o voinţă unică, îşi împărtăşea el părerile, — partidul comunsit. Acest partid poseda o superioritate morală incontestabilă asupra tuturor adversarilor săi”. Se spune că istoria nu se repetă. Ba încă cum se repetă! Noi ne convingem de aceasta din exeperienţa proprie.

Anume leniniştii fideli, întruniţi în componenţa PCRM, din anul 2001 încoace salvează Moldova de haos, de anrahie şi de desrămare. Are absolută dreptate A.M.Gorki, care a afirmat că măreaţa minte a lui V.I. Lenin lucrează nu numai pentru noi, ci şi pentru întreaga omenire.

Numai un geniu a putut să pregătească şi să organizeze minunat o răscoală armată aproape fără vărsare de sînge, un marş triumfal al Puterii Svietice, o stabilire rapidă şi bine pusă la punct a controlului asupra unei colosale ţări. Numai un geniu a putut să mobilizeze resursele la apărarea Patriei. Numai unui geniu i-a putut fi în puteri să demonstreze lumii un nou model de dezvoltare a societăţii.

În ultimul timp noi am devenit martori ai unei ponegriri şi defăimări răutăcioase a numelui lui V.I. Lenin. Cine sînt aceşti critici? Anume din cauza acestor ipocriţi s-a destrămat URSS, socialismul a suferit o înfrîngere. Dar aceasta este o înfrîngere temporară. Partidele de stînga din Europa, din lume prind puteri.

Astăzi în Moldova, acest lucru este recunoscut în multe ţări, cel mai puternic, cel mai organizat şi cel mai popular partid este Partidul Comuniştilor. Majoritatea oamenilor din rîndurile lui sînt aşa cum cerea Lenin. Iar el spunea următoarele: “El selectează oamenii care să ştie ce cale noi trebuie să mai urmăm, peste ce obstacole noi trebuie să trecem. El nu face promisiuni, pe care să nu le poată îndeplini”.

Gheorghe VASILIEV,
membru al PCRM, or. Chişinău

Articolul l-am descoperit la:

http://www.comunist.md/index.php?idPaper=51&class=Articles&action=getDetail&id=626

și am început să-l trimit și altora. La scurt timp am primit răspuns că linkul nu se mai deschide și am putut constata că articolul dispăruse de pe pagina revistei Comunistul.

Până și ideologii PCRM și-au dat seama ce gafă făcuseră. Poate un astfel de text agramat să aibă succes la câteva mii de militanți de vârsta a patra – a cincea, dar altfel nu poate aduce decât deservicii în campanie electorală partidului care a păstrat denumirea de comunist și ca simbol secera și ciocanul.

Mă întreb a cui idee a fost postarea, chiar și temporară a acestui material? Poate mă ajută cu un răspuns ideologul PCRM, Marc Tcaciuc…

CÂRMACIU’ ŞI DIBACIU’ (I)

iulie 21st, 2009
Foto: @INTACT IMAGES/Jurnalul Național/Dragoș StoicaFoto: @INTACT IMAGES/Jurnalul Național/Dragoș Stoica

Există ori nu ”intelectualii lui Băsescu”?

Există, sigur că există. Aşa cum au existat şi intelectualii lui de Gaulle ori Stalin; şi intelectualii lui Mario Suares ori Perón; şi intelectualii lui Ion Iliescu ori Emil Constantinescu. Aşa cum există şi intelectualii lui Berlusconi ori Castro.

Partizantele au fost, sunt şi vor rămâne cum le ştim cu toţi – lovite de orbire la slăbiciunile alor noştri, năpădite de vigilenţă maximă faţă de ăilalţi.

E foarte adevărat ce citesc referitor la colegii de mălai politic ai unui manechin pe care, în orele de birou, partidu’ pune o salopetă (Hugo Boss, vă rog!) de primar, iar în timpul liber îi dă dreptul omului să se relaxeze într-o uniformă de ofiţer al Wehrmacht-ului (Giorgio Armani, dacă se poate!):

“Dar aşa, cu mazăre se merge pe burtă!”

Dar la fel de adevărat este că şi cu lenuş (Băsescu, pardon de expresie!) s-a mers și se merge pe burtă. Ba chiar şi în genunchi, în patru labe şi în tot felul de alte poziţii în care continuă să se perfecţioneze intelectuali loviţi de identităţi multiple ba chiar şi simultane – monitori năpraznici ai adversarilor şi yoghini super-flexibili, când e vorba de ascunsul propriului gunoi sub preş.

Citez încă o dată şi subscriu cu entuziasm:

“Imaginaţi-vă că gestul de a îmbrăca uniformă nazistă l-ar fi făcut un primar PDL. Cam ce am fi văzut, acum, pe televiziuni?“

Răspuns: exact ce am fi văzut prin multe mijloace de informare în masă, dacă dl Adrian Năstase ar fi fost preşedintele României iar PSD-PC ar fi pus la dispoziţia uneia din beizadelele Năstase logistica, propaganda şi — în esenţă – voturile pentru a intra în Parlamentul European așa cum PDL a donat, fără să crâcnească, sânge euro-parlamentar domnişoarei Elena Băsescu.

Deocamdată, singura diferenţă – nici ea esenţială, dar, totuşi, diferenţă, nu? – rămâne că unul din matrapazlâcuri s-a şi întâmplat, în vreme ce matrapazlâcul celălalt ar putea să se întâmple.

Să nu disperăm, căci nu întotdeauna şi în orice situaţie intelectualii cuiva se dovedesc toţi o apă şi-un pământ. Reîntorcându-ne la “intelectulii lui Băsescu”, salut gestul dnei Alina Mungiu-Pippidi de a-și asuma și exercita dreptul la diferență. Jos pălăria!

Riscurile unui asemenea gest? Ştiu şi eu? De cele mai multe ori, politica tribalizată este al dracului de punitivă. Dar, în absenţa unor asemenea riscuri, cine, cu excepţia păpuşarilor, şi de ce ar mai fi interesat de ce spun intelectualii, când fac ce fac?

Vizitati si http://dorintudoran.wordpress.com/

Petiție împotriva incitării la ură împotriva romilor din Harghita

iulie 21st, 2009

Dacă sunteţi de acord cu textul de mai jos şi doriţi să vă alăturaţi semnatarilor lui, vă rog să accesaţi adresa

http://www.petitieonline.ro/petitie-p32104038.html

Destinatar: Prefectura și primării ale județului Harghita, UDMR și alte partide politice, Guvernul României

Fiind martorii evenimentelor anti-rome din judeţul Harghita din ultimele luni, indiferent de apartenenţa noastră etnică, luăm atitudine împotriva violenței hrănite din incitarea la ura etnică, precum și împotriva transformării problemelor economice în tensiuni interetnice.

Ne exprimăm dezacordul față de practica care îi pedepsește pe semenii noștri (dorind să-i alunge din sate și orașe) din cauză că ei nu sunt în stare să schimbe condiția lor materială. Și față de etichetarea negativă a identității lor etnice pe această bază. Precum și față de starea în care indivizi și colectivități percepuți prin identitatea lor etnică devin nu doar victime ale oprimării economice, umilirii culturale și manipulării politice, ci și ale violenței fizice.

Să ne amintim de faptul că ei se confruntă cu greutăți materiale asupra cărora nu le stă în putere să acționeze. Pentru că nu posedă mijloacele necesare, pentru că în ultimă instanță schimbările social-economice i-au dezavantajat și modalitățile de până acum de a instaura dreptatea socială i-au defavorizat în accesul la resursele necesare unui trai demn, astfel situându-i dintotdeauna în poziția străinului nedorit.

În opoziția dintre români, maghiari și romi nici de data aceasta nu regăsim întrebarea referitoare la responsabilitatea noastră a tuturor față de faptul că unii ajung să trăiască în getourile sărăciei etichetate drept „țigănești”. Din contra, putem observa că – dincolo de atitudinile anti-rome comune – relația româno-maghiară locală folosește partea terță drept mijloc prin care se poziționează una față de cealaltă.

Ultimul capitol al evenimentelor, protocolul de la Sâncrăieni mai degrabă este pașaportul alungării definitive a romilor, decât garanția conviețuirii pașnice între ei și majoritarii locali maghiari. Înțelegerea conține poruncile cu termene temporale stricte formulate de cei din urmă (de genul „romii să nu țină cai dacă nu au terenuri „), niște imperative în care este înscrisă însăși imposibilitatea transpunerii lor în viață.

Prin luarea noastră de poziție milităm pentru crearea unor condiții în care în locul urii etnice, oamenii, indiferent de apartența lor etnică – bazându-se pe mijloacele statului de drept –, colaborează între ei cu scopul ca toți să aibă șanse egale de a contribui la și de a beneficia de o viață marcată de pace, dreptate socială, bunăstare materială și demnitate umană. Și prin această cale dorim să ne alăturăm organizațiilor din România, printre altele demersurilor Romani Criss, dar și mișcării Demnitate Pentru Toți din Ungaria și altor inițiative europene și internaționale pentru apărarea drepturilor omului și combaterea rasismului anti-țigănesc.

Pe această bază ne exprimăm speranța că primăriile și comunitățile locale din județul Harghita, precum și organizațiile politice și civice și autoritățile de stat responsabile vor conlucra la combaterea manifestărilor extremiste îndreptate împotriva romilor, și vor implementa strategii care vor duce la stabilirea păcii inter-etnice prin eradicarea situației sociale dezavantajate a romilor.

Declaratie fatalista sau o realitate ingrijoratoare?

iulie 21st, 2009

\”Ne aflam undeva foarte jos. O ratare a calificarii la Cupa Mondiala , pentru mine, este catastrofala. Daca ratam aceasta calificare intram intr-un colaps total.\”

Alin Petrache, presedinte al Federatiei Romane de Rugby la postul GSP TV

Consider aceasta declaratie (sa-i zicem dura, dar lucida), venita de la omul numarul unu al rugbyului romanesc, un semnal de alarma ce ar trebui sa trezeasca adanca reflectie si totala mobilizare a lumii acestuia. De asemenea, cateva repere clarificatoare se impun, astfel:

In primul rand, este de apreciat modul fara echivoc cu care presedintele frr evidentiaza realitatea grava a rugbyului nostru. Dumnealui relationeaza aceasta situatie cu ipoteza necalificarii la CM. Un observator si analist atent al fenomenului rugbystic, sau chiar un simpatizant al acestui joc, poate spune ca nu trebuie sa asteptam primavara viitoare traind spaima catastrofei. Si asta pentru ca multe elemente ne arata ca de ani buni, si mai ales acum, activitatea de fond parcurge o situatie extrem de precara, subclasarea internationala fiind doar un simptom al acesteia. Asa, chiar daca obtinem calificarea la competitia suprema, aceasta situatie, cum este si cum se profileaza in viitor, nu este deloc incurajatoare.

Este deajuns sa constati fragilitatea organizatorica si materiala a cluburilor (nu fac exceptie nici Dinamo, Steaua sau Farul) – majoritatea „stand intr-un fir de ata”, sau sa observi caderea competitiva a jocului nostru – consecinta unui sistem depasit de instruire;

Este suficient sa vezi penuria de echipe de copii si juniori, slaba dotare fizica a tinerilor jucatori si raritatea celor de perspectiva, sau numarul redus si nivelul scazut profesional al majoritatii tehnicienilor nostri;

Este evidenta o desconsiderare si nefunctionalitate a sistemului nostru competitional, nestimulant pentru progres si prejudiciant pentru sectii; si multe altele.

Se stie, de ani buni nu s-a facut nimic concret si serios pentru indreptarea situatiei.

Ne-am mintit pe toate fronturile (chiar si in cifrele oficiale) ca nu suntem pe fundul prapastiei; au abundat actiuni de fatada, ineficiente dar costisitoare; supraevaluam performantele tinerelor echipe nationale, stiind ca suntem la imensa distanta valorica de primul esalon.

Fara proiecte si strategii nu s-a ales nimic din finantarea de milioane de euro special acordata de IRB pentru dezvoltare; in acelasi timp, pe langa reprezentativa, corpul oficial federal (persoane in functii de ani de zile si care nu s-au identificat cu nici un aport concret) si-a taiat felie grasa din bugetul federatiei pentru voiaje indelungate si total nejustificate.

Si pentru ca tot se asteapta atata de la o calificare, chiar calificarea si participarea la ultima editie a CM, se stie, a fost un grav fiasco sportiv si etic, ne schimband cu inmic imaginea si caderea rugbyului nostru. Ba din contra, i-a mai dat acestuia un branci spre prapastie.

Asa ca, precum am spus, nu trebuie sa asteptam primavara viitoare ca sa vedem cat de catrastofica este situatia rugbyului nostru. Chiar daca se va miza, ca si pana acum, doar pe calificare (si speram din tot sufletul ca aceasta sa se realizeze, asteptand asocierea ambitiilor si capacitatilor internationalilor nostri la efortul evident al presedintelui in acest sens), sperand in atragerea subventiilor de la IRB, aceasta nu va schimba cu nimic realitatea trista din rugbyul nostru.

In al doilea rand, aprecierea realista a presedintelui asupra domeniului pe care il reprezinta si conduce, cum si curajul in a evidentia realitatea ultra critica pe care o parcurge activitatea, ar putea fi elemente de maxima importanta pentru demararea programelor de revigorare a rugbyului nostru. Si aceasta pentru ca sta in responsabilitatea ce si-a asumat, ca prin structura federala ce conduce si strategiile operationale promovate, sa limiteze si apoi sa inlature colapsul pe care insusi il reclama.

Dar iata, chiar si in aceasta situatie gravisima, se detaseaza clar aceiasi pasivitate a forului central similara celei din decada anilor´90 (reamintiti- va presedintii de federatie ai acelei perioade); atunci a disparut mai mult de jumatate din activitate, cu grave pierderi umane si materiale din zestrea rugbyului nostru, fara nici-o interventie, cat de mica, a forului diriguitor pentru limitarea fenomenului. Se mizeaza si acum, in asa zisele actiuni de dezvoltare, pe initiative particulare fara nici-un ecou, de ani de zile activitatea diminuandu-se continuu, sau la modernizarea procesului de instruire pe solutii deja ratate etc.

Dupa mai bine de trei luni de la investirea noii conduceri federale (in afara de eforturile evidente pentru reorganizarea echipei reprezentative) , nimic nu releva orientarile eficace, strategiile radicale si investitiile necesare spre singurul sector ce poate da sperante la schimbarea in bine a rugbyului nostru: activitatea de baza, din cluburi si sectii (neglijata din totdeauna).

Unde este schimbarea radicala pentru revigorare, promisa in campania electorala? Unde sunt orientarile, strategiile si investitiile care din ziua urmatoare scrutinului ar fi trebuit sa intervina in forta? Ce fac atatia membrii ai biroului federal, responsabilizati, formal, cu diferite sarcini? Cum s-au activat comisiile federale la importantele obiective ce le stau in fata? De ce deziderate fundamentale propuse in repetate randuri (reorganizarea structurala si functionala a cluburilor; dezvoltarea activitatii de copii si juniori; largirea si specializarea corespunzatoare a corpului de tehnicieni) sunt lasate pentru altii sau pentru alte vremuri?

Sunt intrebari la nefunctionalitati carora chiar presedintele ar trebui sa le dea imboldul in activarea tuturor capacitatilor si resurselor rugbyului romanesc in vederea redresarii situatiei catastrofice, de care insusi dumnealui vorbeste.

Cristiana Dragoş Premiul I la Salerno

iulie 20th, 2009

CLuj-Napoca, 18 Iulie 2009 – Cristiana Dragoş-Roman, elevă în clasa I la Şcoala Elf din Cluj-Napoca, a participat în perioada 7-12 iulie 2009 la Concursul Internaţional de Pian ‘Giuseppe Terracciano’, organizat în Giffoni Sei Casali de către Academia Internaţională pentru Muzică şi Arte din Salerno, Italia. Pregătită de doamna profesoară Maria Jidav, micuţa de numai 7 ani a cucerit juriul prin pasiunea, graţia şi acurateţea cu care şi-a interpretat repertoriul, obţinând Premiul I la Categoria A de vârstă (sub 10 ani).

Cu un palmares deja bogat pentru vârsta ei, obţinând patru premii I şi trei premii speciale în cadrul a patru concursuri naţionale şi internaţionale din România, Cristiana Dragoş-Roman, 7 ani, s-a prezentant în 7 iulie 2009 la primul ei concurs de pian organizat în afara ţării. Probele concursului s-au desfăşurat în Catedrala San Martino din Capitignano, lângă Giffoni Sei Casal, în provincia Salerno din Italia. Cristiana a interpretat “Ţăranul vesel” de Schumann, 6 variaţiuni de Chulau şi a încântat apoi juriul cu o piesă românească compusă de Sabin Drăgoi, “Fa, Mariţo!”. Aceasta a fost dealtfel şi piesa pe care Directorul Artistic al concursului, domnul Achille Giordano, i-a cerut Cristianei să o interpreteze la Gala Laureaţilor din 12 iulie 2009, unde au fost invitaţi să cânte toţi câştigătorii Premiului I de la fiecare categorie.

“Cristiana are un auz interior în permanentă evoluţie şi este în plus conştientă de importanţa auzului de control, ceea ce a ajutat-o să îşi formeze un tuşeu cu o paletă coloristică deosebită, pentru care este remarcată de juriu la fiecare concurs”, ne spune doamna profesoară Maria Jidav, care lucrează cu Cristina de doi ani. “Studiul consecvent, grefat pe un talent viguros, împreună cu sprijinul consistent din partea părinţilor săi, care o învaţă să muncească mult pentru a-şi realiza idealul, sunt cauzele determinante ale succeselor sale de până acum”, explică profesoara fetiţei.

Pasiunea Cristianei pentru pian s-a născut în urmă cu trei ani, atunci când sora ei mai mare, Sidonia, a obţinut bursă pentru studiu de instrument în urma testărilor anuale organizate de catedra de muzică a Şcolii “Elf” cu elevii clasei I. Lipită de pian tot timpul în care surioara mai mare îşi făcea exerciţiile zilnice, Cristiana şi-a convins părinţii să o înscrie şi pe ea la cursuri de pian, astfel că a început să studieze pianul încă de când era în grupa pregătitoare la Grădiniţa “Ţăndărică” din Cluj-Napoca.

Doamna profesoară Maria Jidav, dascăl cu har şi experienţă îndelungată, prin mânile căreia au trecut nenumăraţi laureaţi ai concursurilor de profil, nu a avut nevoie de mult timp pentru a descoperi talentul acestei fetiţe care făcea progrese cu o viteză uimitoare. A invitat-o deci să cânte în deschiderea Concertului de Crăciun al Şcolii Elf organizat la Casa Radio în decembrie 2007, prezentând-o drept “reprezentanta Grădiniţelor Ţăndărică şi viitoarea speranţă a Şcolii Elf. “Pe noi ne-a amuzat modul în care a prezentat-o doamna profesoară la acel prim concert”, îşi amintesc Daniela şi Cristian Dragoş-Roman. “Sincer, am crezut că era doar maniera dânsei de a o încuraja şi de a o răsplăti pentru munca depusă, nici nu ne-am imaginat că vorbea de fapt foarte serios. Totuşi, când doamna profesoară ne-a sugerat să o înscriem pe Cristiana la concursul internaţional “Viva la Musica” de la Zalău din mai 2008, când era încă la grădiniţă, am acceptat imediat.” “Aşa e, iar rezultatul nu s-a lăsat aşteptat,” completează dna Jidav cu satisfacţie, “Cristiana a obţinut la acea ediţie Premiul I la categoria preşcolari şi Premiul Special al Juriului pentru acurateţea interpretării. Apoi, la câteva zile după concurs, am fost sunată de unul din membrii juriului care dorea în mod special să ne transmită felicitări pentru talentul Cristianei şi pentru excelenta ei pregătire.”

Pe parcursul clasei I, Cristiana Dragoş-Roman a participat la o serie de concursuri şi festivaluri de interpretare, cu rezultate excelente de fiecare dată: Premiul I şi Premiul Special pentru cea mai bună interpretare a unei piese româneşti la “Prietenii muzicii-PRO PIANO-ROMANIA” din Cluj-Napoca, ianuarie 2009; Premiul I şi Premiul Special pentru cel mai tânăr interpret la Festivalul J.S. Bach din Cluj-Napoca, mai 2009; Premiul I la Festivalul-concurs internaţional “Viva la Musica” din Zalău, mai 2009. Aceste rezultate deosebite, obţinute de un copil de 7 ani într-un singur an şcolar au determinat-o pe doamna profesoară să recomande părinţilor înscrierea la un concurs internaţional organizat în afara ţării, iar rezultatul acestei propuneri se află acum la loc de cinste pe raftul din camera Cristianei: cupa şi diploma obţinute la ediţia a 5-a a Concursului Internaţional de Pian ‘Giuseppe Terracciano’ din Salerno, Italia.

Calităţile acestui copil minunat nu se reflectă însă numai în pasiunea sa pentru pian şi muzică, ci în tot ceea ce face, după spusele doamnei profesoare Marinela Scripcariu de la Şcoala ‘Elf’, institutor la clasa Cristianei: “Am urmărit-o pe Cristiana cântând, cu toată fiinţa ei mică şi gingaşă, absorbită de muzica pe care o interpreta, fără să mai ţină seama de absolut nimic din ceea ce se petrecea în jurul ei. Are o capacitate de concentrare uimitoare. Aşa este şi în clasă, e absorbită de anumite subiecte sau probleme care o atrag şi este perseverentă atunci când trebuie să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile de lucru. Are încredere în ea, este foarte inteligentă, lucrează ordonat şi e sensibilă la tot ce este frumos.”

Şi totuşi, Cristiana Dragoş-Roman nu este singurul elev din Şcoala Elf cu un talent deosebit pentru muzică, sau pentru orice alt domeniu. În cei 10 ani de activitate a şcolii, foarte mulţi elevi au avut rezultate excelente la concursuri de limba română, matematică, limbi străine, ştiinţe, istorie, educaţie civică, chitară, vioară, percuţie, şi multe alte domenii. Şi asta pentru că viziunea din care se inspiră eforturile zilnice ale echipei de dascăli ce îi educă pe cei 160 de elevi ai primei şcoli particulare cu clasele I-VIII din Cluj-Napoca se bazează pe principiul conform căruia fiecare copil este important şi trebuie ajutat să îşi descopere şi dezvolte propriile aptitudini şi înclinaţii, astfel încât să îşi formeze o personalitate completă, echilibrată.

Yigru Zeltil sau farmecul insuportabil al avangardei. Un (pseudo)interviu.

iulie 20th, 2009

..şi v-am acoperit cu pătura de cal
şi-am plâns de mila melcilor din deal
ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
\”Câtă tristeţe mov
într-un pahar cu apă chioară\” ..
(două stanţe dadaiste)

Pe Yigru Zeltil îl întâlnim pretudindeni. Si măcar dacă am ştii cine e. Este aici şi dincolo, ascuns după norii poeziei. El se hrăneşte cu ambrozia avangardei, este o vietate multipodă ce scurmă biblioteci şi colecţii, un constructor şi un traducător de texte, ar fi putut fi desenat de Brauner pe canvasul abstractului ca un general al hărţoagelor descompuse de eoni şi de praful uitării. La numai 17 ani YZ este deja un expert, un analist, un vraci al vorbelor şi un improvizator de geniu. L-am cunoscut în timp de război, stând amândoi pe gardul unui labirint, nepoţi ai întâmplării, angoasele mele se potriveau bine cu versul său ce se cerea înghiţit, digerat, rescris, metamorfic regurgitat dintr-un alt cotlon al minţii. Iată un prim contact, un mirabil joc de şah pe o tablă fără limite, fără durată :

fără durată

ochiul tău e o imensă portavoce
ochiul tău va şopti avioanelor şi ele vor rămâne în aer
vulcanii îşi vor opri neliniştea îndată ce tu le vei spune
şi păsările plutesc fără să dea din aripi
fără durată imensele patefoane ale florilor se vor opri
munţii uită de riduri şi se apucă de balet
respiraţia ta va concentra toate necazurile lumii ca o trezorerie (YZ)

Profeţii de razboi, pe o temă fără durată

Ochiul soldatului e un imens megafon
comandantul strigă avioanelor să ramână în aer
femeile vor opri lactaţia în clipa în care li se va cere
păsările vor survola graniţa cu aripile închise
patefoanele vor scârţăi în gol de 33 de ori pe minut
balerine stresate de plieuri se vor întinde ca vela în vânt
respiraţia noastră va şuiera prin necazurile lumii
cu inconvenienţa unei nunţi amânate
Jesus va muri fără glorie, pe o canapea.. (R)

Energia şi prolificul lui YZ electrizează. Apare o inevitabilă nevoie de intâlnire, iată fragmente dintr-un mesaj netrimes lui YZ:

Această afecţiune a dumneavoastra pentru avangardă m-a transformat (dupa cum se simte) într-un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect visceral
ce capătă forma subtilă a unei epistole care se naşte miraculos, singură:
\”Dragă YZ, trebuie să ne întâlnim la Constanţa sau la Tel Aviv, în scopul unui interviu despre activitatea ta fenomenală. Timpul e scurt, eliptic de insuficient,
dar vom transfigura realul în discuţie metafizică, pe care o fixăm neapărat într-o locaţie care să dea spre una din mări, mai ales clipocit de valuri. \” (R)

YZ răspunde:

\”ebonett în demi-furtun\”

apele culorilor merg oare cu liftul
ciupercilor roz care vin să se cazeze în păr le spun că nu-i hotel
şi pe frânghie stă la înălţime îngerul relaxat ce suge cu paiul
covorul grădinărit al unui vierme de apă
şi lichidul din pahar rezonează cu orchestra din copac
(10 iunie 2009)

Rameau:
Care este motivul pentru care îţi place avangarda? Şi altii ca tine au descoperit-o in diverse perioade. Zicea Nicolae Tzone: \”Traducând pe Tzara (Vingt cent poèmes-1918) am fost fascinat de libertatea versului, efectele miraculoase prin simplele schimbări de frazare, ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Textul exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor\” . Care este lista ta de preferinţe, YZ?

Yigru Zeltil:
Mai bine spus, motivul pentru care mă obsedează avangarda, pentru că \”obsesie\” e cuvântul potrivit. Obsesia asta a mea a început abia toamna trecută, dar a luat repede amploare. Înainte de asta, m-am hotărât să-mi diversific lecturile şi, astfel, am citit multe versuri simboliste (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, dar şi Macedonski, Minulescu, Bacovia…), iar pe la sfârşitul verii deja încercasem Ion Vinea şi Gellu Naum. A mai fost nevoie de câteva luni până să pun mâna pe cărţi de Stephan Roll sau Virgil Teodorescu, dar, încetul cu încetul, mi s-a dezvoltat apetitul pentru avangardă într-atât de mult încât m-am hotărât prin decembrie, cred, să fac un site dedicat exclusiv avangardei.
Până acum, am strâns foarte multe informaţii pe acel site, dar niciodată nu m-am gândit serios de ce să fac asta. Găsesc cumva plăcere în activitatea în sine de inventariere (nu mi-am putut explica acest lucru), dar, oricum, motivul principal este faptul că îmi plac avangardiştii. Scrierile lor par să nu-şi piardă nicicând farmecul lor \”convulsiv\”, prospeţimea aceea a unei viziuni a noului, au un soi de halou în jurul lor.
Par a fi milioane de ani-lumină distanţă între searbăda literatură de la şcoală (ce-i drept, acum pot spune că îmi plac unele poezii de Blaga, de Ion Barbu, de Nichita, dar încă nu pot suferi romanele acelea \”halzaciene\”, cum prefer să le spun) şi literatura avangardistă, care, ce-i drept, rămâne literatură, dar în sfera aceea a literaturii care îmi place, plină de poezie şi teribilisme. Iar să spun autorii mei preferaţi din sfera avangardei, nici n-aş putea: aş putea totuşi să menţionez că printre cei mai nepreferaţi se numără Bogza sau veşnic prefăcutul Virgil Teodorescu…

Oh, şi am uitat să menţionez că, dintre pictorii avangardişti, am o slăbiciune pentru Joan Miró. Îmi plac mulţi dintre ei, inclusiv Picasso, Arp sau chiar şi Dali, deşi am sentimente mixte în ceea ce priveşte Dali… Deşi poate n-are la fel de multe tablouri memorabile ca Dali, Victor Brauner e şi el demn de apreciat. Ar mai fi şi alţi pictori români foarte talentaţi precum Jacques Herold, Jean David, Hedda Sterne, Michonze sau Paul Păun şi Dolfi Trost care sunt şi scriitori… În afară de suprarealişti, îmi mai plac Yves Klein, puţin Andy Warhol, dar nu îmi prea place Jackson Pollock… Ar mai fi Matisse, plus câţiva pictori din Congo pe care i-am descoperit recent şi care au nişte picturi foarte frumoase, colorate strident…

Rameau:
În lumea digitală, crezi că mai e nevoie de poezie? Mallarme ne-a învăţat că lumea există ca să sfârşească într-o carte. Dar cartea de tip Guttemberg dispare, se dizolvă.
Cine mai citeşte şi de ce?

YZ:
De ce nu ar fi nevoie? În curând, cred că va fi o reîntoarcere masivă la poezie. Chiar dacă se spune că tinerii nu mai bagă în seamă literatura, tot tinerii sunt baza. Ei au mult timp liber, ştiu să se descurce cu tehnologiile digitale şi, câteodată, le mai place
să citească un Nichita Stănescu sau un Cărtărescu sau un Păunescu…
Scuze pentru răspunsurile astea de 0,5 lei, nu mă cuprind stările poetice întotdeauna…

Rameau:
şi totuşi am un exemplu al inspiraţiei tale imediate, un rondo dadaist metro-nostalgic pe care îl găsim frunzărind netul…

poemul (III)

\”plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc \”

Apoi ne-a delectat cu traduceri, vitale încercări de mirare. Curgeau la grămadă, poeţi francezi care mai de care, texte cu un iz suprarealist. Am ales câteva exemple pe care YZ le comenta cu fervoarea unui Alladin modern:

<< Iată o poezie de Blaise Cendrars, un scriitor
francez care pe de o parte a influenţat Zona lui Apollinaire (!!!), şi
pe de altă parte a scris nişte proze autobiografice în care sunt multe
detalii (posibil) fictive... >>

\”Perforări\”

Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroşi înspumaţi
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care îşi
împărtăşesc ştirile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două faţete ale apropiatului tren
sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici şi mă priveşte şi mă nelinişteşte şi mă îmbracă
precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi

<< Iată un text de celebrul André Breton, din păcate atât de ignorat de traducătorii noştri românaşi. N-oi fi eu traducătorul peştelui regal, dar cred că această traducere aproximativă merge... Am ales să traduc titlul drept Ochi de purpură, dar revin la alegerea mea, deoarece, în original, titlul este Ochi de zinzolină, deşi puţini cunosc cuvântul zinzolină care este numele unei culori apropiate, dar nu identice, de purpură... A, şi vă provoc să ghiciţi de ce am ales să traduc tocmai această poezie... >>

Ochi de zinzolină

Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de zinzolină
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de zinzolină
YZ

E momentul să ne tragem sufletul, să căutăm o cafea , este o zi cu plin soare, poetul invită cu bonomie spre falezele gândului:

diurnă

orele lucidităţii zac moarte pe farfurie ornate cu frişcă
spiritele cântă la neon
vânzătoarele au freon de frigider la spate
în linguriţa mea fac baie suedeză
în pahar privesc ca în marea adâncă
şopteşte cineva din pahar vino mai aproape

Rameau:
serile fierbinţi declanşează elan dionisiac cititorului, sedus de lectură, ecoul răspunde cu sonorul cuibărit în baia de cuvinte:

\”Bunica ta, această Erendiră a caravanelor tactile..
vegetal ascunsă în baia de cuvinte, declamând verbale victorii
asupra unui nepot dezlanţuit, devorat de plecări recursive
cruciade solubile, cu cafeaua pripită în geantă,
despletit de dorinţa de a etala fractalul şi papionul de miere,
amintind galant clark gable primăvară pe plantaţia de varză
kub translucid, apa trasă de neîntâmplări
apoi, revenind la balul mascat cu frenezie în păr
după dansuri subverse, frivole, vă auzeam
sub duş improvizând rime hipnotice
mimând tropot de bivoli latenţi..\”

(Rameau – un comentariu pentru Yigru peReţeaua literară )

Rameau:
Am o întrebare de duzină care pe mine m-ar enerva. Ce cărţi ai lua pe o insulă pustie? Cum vezi literatura română peste 20 de ani?

YZ:
Gellu Naum – \”Despre identic şi felurit\”, Tristan Tzara – \”Douăzeci şi cinci de poeme\”, Ilarie Voronca – \”Ulise. Brăţara nopţilor\”, Stephan Roll – \”Ospăţul de aur\” şi poate şi Arthur Rimbaud – orice ediţie care conţin \”Iluminaţiile\”.
Peste 20 de ani, poate că scena va fi plină de nume cu stiluri foarte diferite, de o diversitate şi mai mare decât azi, dar, cel mai probabil, va reveni în forţă poezia metafizică… Aşa simt eu, că o să se sature unii şi alţii de poezia această urbană, stradală care este astăzi la fel de răspândită sau chiar mai răspândită decât a fost pastorala acum o sută de ani…

Rameau:
E timpul să ne luăm rămas bun. Despre evoluţie şi proiecte de viitor vom discuta cu proxima ocazie. Acum te rog să improvizezi \”instinctiv\” un scurt mesaj către cititori…

YZ:
Le-aş recomanda cititorilor să se încarce tot mai mult cu energie pozitivă şi să se încreadă în puterea poeziei de a fi transcendentală, cu toată tentaţia de a spune că viaţa e o continuă elegie, cu toată tentaţia perfidă de a pune mai presus o mizeră poetică de
spleen neîntrerupt decât un cocktail în mijlocul soarelui de jazz tropical.
Să nu ocolim ceea ce ne dă voie bună pentru că aşa ne spune un critic care apreciază doar bocetele unui suflet sinucigaş! Intuiţia e primul cuvânt…
Multă iubire şi spontaneitate! \”

x x x

iulie 20th, 2009

cercul zilei
desfundând noroiul
dâra de lumină
pe asfaltul străveziu
unde tu
asemenea sfinxului
aştepţi lăsarea serii
în umbre rotunde
farurile stacojii flacăra
stinsă în pumni
turnul tău
e peste drum
şi nimeni nu-ţi cunoaşte liniştea
curba rituală a vieţii
slalomul
în care urletele au aţipit
în umbre bizare
ca sperietorile

unde-i omenia?!

iulie 20th, 2009

ne cerne viaţa printr-un exerciţiu de matematică
care are o singură necunoscută
omenia
muribundă trăieşte printre ticăloşii şcoliţi
cu nasul pe sus ce nu-l mai ajunge prăjina
cocoşată
e cărarea dezbrăcată de idealuri învinse
ruşinate de exilul unor fapte
ce vorbesc
ne închipuim unul din rezumatele de literatură
care descriu esenţa unei picături de sânge
albastru
e speranţa îmbrăcată în metafora cuvintelor
dintr-o meditaţie nocturnă a poetului
ce contemplă…

unde-i omenia?!

Cămaşa de noapte (Din ciclul Sanatoriul de Nevroze)

iulie 20th, 2009

Nu pot umbla prin spital cu fesul,
În cămaşă de noapte.
O să creadă lumea că sunt nebun,
Şi n-o să te mai pot vedea niciodată.
Când ies în curte, dragostea mea,
Te caut cu privirea chiar şi dincolo de gardul din plasă.
Nu înţeleg de ce nu te găsesc.
Ştiu că eşti acolo, pe undeva.
Încerc să adun nisip cu pumnii, să-ţi fac statuie.
Mi-o dărâmă cu sandalele profesorul Istrate.
Nu i-am dat aseară la cină porţia mea de iaurt.
Am vrut să-i dau o gutuie,
Dar nu a vrut.
Mi-a zis: Nu se poate!
O să îmbrac costumul negru cu şliţ,
De l-am purtat la ultima festivitate.
Fesul o să meargă la costum,
Mai bine decât la cămaşa de noapte.

Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.

haita

iulie 20th, 2009

HAITA

O sală spaţioasă. Poate fi şi o sală de şedinţe. Dar şi mai bine sala unui restaurant. La mese, spectatorii. În mijlocul sălii, câteva mese rezervate. Pe ele, două-trei telefoane, dintre care un fax, trei-patru P.C.-uri – vagi indicii că ne aflăm în redacţia unui ziar. Pe parcurs vom afla că el se numeşte “MOMENTUL”.

Personajele (staff-ul redacţiei):

Gabriel JOANDREA, zis Gabi, directorul ziarului
Robert ZAPOROJAN, zis Berţi, redactorul şef
Dorin PETRESCU, tehnoredactorul
Vlad DRAGOMIR, redactor-şef adjunct
CARMINA Stoica, şefa departamentului economic
Adrian COSMOC, şeful departamentului sport
Puiana CHEBAC, şefa departamentului de politică internă
Victor ZANKA, zis şi Auto-Zanka, reporter special
Horaţiu MĂRGINEAN, zis Horia, secretar de redacţie
ELENA – secretara

Al doilea tablou

În scurtul moment de respiro, decorul este completat, în centrul încăperii, cu un birou masiv, impresionant, cu un scaun rotativ ; în faţa biroului o canapea modernă ; de o parte şi de alta a ei, două fotolii, astfel încât să se formeze un careu. În mijloc, o măsuţă joasă, doldora de reviste şi ziare, pe care tronează câteva scrumiere.
La birou se aşază Robert Zaporojan. Pe fotoliul din dreapta lui se tolăneşte Gabriel Joandrea. Pe celălalt, Dorin Petrescu. El va sta aici, absent, fumând în tăcere. Pe canapea, picior peste picior, etalându-şi “sticks”-urile, Carmina Stoica, între Vlad Dragomir şi Adrian Cosmoc. Aşezat doar cu o fesă pe birou, pe latura din dreapta lui Zaporojan, bălăbănindu-şi piciorul – Horaţiu Mărgineanu. Pe cealaltă latură a biroului, rezemată de el, Puiana Chebac. Toţi, în afară de Horaţiu, fumează. Fiecare e cu ceaşca de cafea la îndemână.
Alte câteva mese în jur sunt ocupate de redactorii care scriu, vorbesc la telefon, intră şi ies, aflându-se în treabă ; de fetele care introduc textele în memoria computerelor; de cele două secretare care dau informaţii, răspund la telefoane, fac cafea etc.

Se sting luminile. Centrul sălii, în careul cu biroul, canapeaua şi fotolile este luminat de proiectoare. Mesele redactorilor şi secretarelor sunt luminate de veioze.

JOANDREA : Şi ce dacă, Berţi, doar nimeni nu-i perfect…

Robert Zaporojan are ceaşca de cafea într-o mână şi ţigara în cealaltă. La replica lui Joandrea dă să răspundă, se răzgândeşte, priveşte spre Carmina Stoica, Adrian Cosmoc şi Vlad Dragomir, care discută zgomotos, se hlizesc, neatenţi. Sună telefonul. Zaporojan ridică receptorul cu mâna în care ţine ţigara.

ZAPOROJAN : Da. “MOMENTUL”. Da. Zaporojan, redactorul şef,… da,… un moment, să notez,… da,… trimit imediat pe cineva… da,…. mulţumesc…. Bună ziua.
JOANDREA : Ceva important ?
ZAPOROJAN : Da. A fost jefuită “Transilvania”.
JOANDREA : Nu ţi-e bine, Berţi ? Ce jaf, ce Transilvanie ?
DRAGOMIR : Cine, unde, când ?
MĂRGINEANU : Câţi ?
DRAGOMIR : Ce câţi ?
JOANDREA : Au ieşit ungurii la drumu’ mare ?
ZAPOROJAN : Casa de schimb valutar “Transilvania”…
Carmina STOICA (discutând cu Adi Cosmoc, nu a prins decât finalul schimbului de replici) :
Ce-i cu Transilvania ?
MĂRGINEANU : A fost jefuită.
CARMINA : Când ?
ZAPOROJAN : Azi dimineaţă, imediat după ora deschiderii.
JOANDREA : Şi ?
ZAPOROJAN : Şi ăsta-i lozul cel mare. Acum e momentul să arătăm de ce suntem în stare. Carmina, câţi oameni poţi să-mi dai ?
CARMINA : De ce ?
ZAPOROJAN : Am nevoie de cel puţin cinci “zburători”.
JOANDREA : Eşti bolnav ? Ce să faci cu cinci oameni ?
ZAPOROJAN : Îmi pun în aplicare tactica… Vor acţiona în haită : unu’ merge la “Transilvania”, unu’ la poliţie, altu’ la bancă, altu’ îi descoase pe vecini, iar ultimu’, rezerva, e omu’ de legătură.
JOANDREA : O.K. Vă dau o pagină. Da’ vreau să am materialele în cel mult două ore !
ZAPOROJAN : Trei.
JOANDREA : Am spus două.
ZAPOROJAN : Uite cum facem: peste o oră, ai materialu’ pentru o casetă pe-a-ntâia. Cu trimitere în pagina “Evenimente”. Iar celelalte,… le ai în două ore jumate.
JOANDREA : Două ore. Atât.
ZAPOROJAN : Am nevoie de-o juma’ de oră ca să pun cap la cap datele din teren şi să le sintetizez.
JOANDREA : Bine. Ia câţi oameni îţi trebuie. (Zaporojan trece în redacţie) Apropo, am nevoie de cineva care… (priveşte în jur şi-l arată cu degetul pe un spectator din apropiere) Tu. Cum te cheamă ? Bine. Uite banii ăştia. Te duci şi cumperi un pachet de cafea, “Dallmayer”, desigur, şi un pachet de “Lucky Strike” sau de “Pall Mall”. (accentuează) Fără filtru. (la protestele spectatorului, Joandrea se răsteşte la el :) Cum, comentezi ? Afară cu tine ! După ce că te îngădui în redacţie, mai faci şi fiţe ? (către staff-ul redacţional :) Cine l-a adus pe indolentu’ ăsta ?
MĂRGINEANU (jenat) : Lasă-l, Gabi, e un spectator !
JOANDREA : Şi ce dacă? Ei să n-aibă nici o responsabilitate ?
MĂRGINEANU : Mă duc eu, Gabi…
JOANDREA : Ba nu te duci nicăieri ! Am nevoie de tine la şedinţa colegiului redacţional.

Apare Gelu Oprescu, radios.

OPRESCU : Gabi, eşti bun de cinste !
JOANDREA : Dar pentru care fapte ?
OPRESCU : Ţi-am aranjat, în direct, un interviu la Radio IMPACT.

Revine Zaporojan, care prinde doar sfârşitul frazei.

ZAPOROJAN : V-am spus eu ? Totul e să ştii cum să-ţi aranjezi ploile !
JOANDREA (flegmatic) : Când facem interviul ?
OPRESCU : Deseară, la un sfert de oră după serialu’ de pe TVX. Am obţinut, aşa cum v-am promis, zece minute de transmisie, în direct, la o oră de maximă audienţă. Iniţial, cei de la radio mi-au oferit doar trei minute, la ora 12. Am insistat, i-am rugat, i-am vrăjit, i-am ameninţat, i-am înduioşat, le-am spus că la ora aia nu ascultă radioul decât pensionarii. După parlamentări interminabile am obţinut cinci, apoi şapte şi, în final, zece minute, puţin după ora 21.
JOANDREA : Mai bine era dimineaţa, pe la 10, între două reprize de muzică.
ZAPOROJAN : Nu-i rău nici aşa. Problema e : cine face interviul ?
OPRESCU : Consuela.

Se aude o cacofonie de înjurături şi proteste.

Adrian COSMOC : Sunteţi nebuni !? Strâmba aia…
ZAPOROJAN : La radio nu se vede că-i strâmbă.
COSMOC : Da, mă dăşteptule, da’ se aude că-i fonfăită !
OPRESCU : N-am avut încotro. Doar Consuela a fost de acord să formulăm întrebările împreună, dinainte. Întrebări scurte, precise, percutante. În total, prezentarea şi întrebările durează ceva mai mult de un minut jumate. Iar pentru răspunsurile noastre rămân opt minute pline.
JOANDREA : Răspunsurile noastre ? Cine suntem aceşti “noi” ?
ZAPOROJAN : “Consuelea s-a gândit”… Cu ce ? Vezi, de-aia suntem noi, românii, în budă : că-şi permit toţi dezechilibraţii să se gândească pre sine !
JOANDREA : Take it easy, Bertzi ! (către Gelu Oprescu, insinuant :) Ia spune, la cine s-a “gândit” Consuela?
OPRESCU : La cine altul decât la directorul publicaţiei, pe care-l admiră foarte, foarte-foarte mult şi căruia îi propune să-şi prezinte ziarul mâine dimineaţă, la “Revista presei”…
JOANDREA : Mâine nu pot. Am o întrevedere cu directorul Băncii “Delta”.
OPRESCU : Nici o problemă. Ziua ţi-o alegi tu.
JOANDREA : Da’ de când are Consuela atâta … IMPACT încât să hotărască cine intră în emisie şi la ce oră ?
OPRESCU : Are fler, drept urmare, patronu’ ţine cont de propunerile ei.
JOANDREA : O.K. Da’ ia spune-mi la cine s-a mai “gândit” Consuela ?
OPRESCU : Nu înţeleg.
JOANDREA : Cine dintre cei din redacţie să mă însoţească la radio,… să dăm interviul ?
OPRESCU : A, da… Nu s-a gândit la cineva anume. Spunea…

Sună telefonul. Răspunde Zaporojan.

ZAPOROJAN : Da. “MOMENTUL”. Cine ? Un moment (către Mărgineanu :) Horia, fă-i semn lu’ Elena să înregistreze convorbirea. (către Joandrea : ) E Zanka. Transmite informaţiile despre jaful de la “Transilvania”.

Secretara face semn că a început înregistrarea.

ZAPOROJAN (la telefon) : Poţi să-i dai drumul, Dane. După ce ai terminat, trap la poliţie. Nu ştiu ce face Miklos acolo, că n-a dat nici un semn… Salut. (închide)
JOANDREA : Ce zicea ?
ZAPOROJAN : A fost jaf cu mână armată. Chiar la ora deschiderii au intrat patru tipi mascaţi. Au scos pistoalele, le-au dat câteva damfuri cu spray-uri paralizante bodyguard-ului, directorului şi casierei, au “fentat” sistemul de alarmă şi au încărcat toată valuta într-un sac. Totu’ a durat circa două minute.
JOANDREA : Poliţia ce zice ?
ZAPOROJAN : Nu ştiu. Aştept un telefon de la Miklos. I-am spus lui Auto-Zanka să treacă pe la Poliţie, să vadă ce…
JOANDREA : De ce l-ai trimis pe Miklos la Poliţie ? Ştii prea bine că-i vorbă lungă şi că-i place să se dea mare. O să le înşire ălora tot soiul de baliverne, şi…
ZAPOROJAN : Tocmai, o să-i zăpăcească de n-or să mai ştie nici cum îi cheamă şi poate le scapă mai mult decât au voie să dezvăluie. N-ar fi prima oară când face o asemenea figură. Îmi cunosc marfa, Gabi !
JOANDREA : Bine-bine. (către Dragomir) Vladi, diseară mergem noi doi la radio.
DRAGOMIR : N-ar fi mai bine să-l iei cu tine pe Berţi ? E psiholog, are şi dicţia mai bună decât a mea…
JOANDREA : Nu. Berţi e responsabil de număr.
DRAGOMIR : Şi cine încheie ziaru’ ?
JOANDREA : Berţi, cine altu’… E responsabil de număr, o să facă tot el şi prima pagină.
Cu Doru Petrescu, bine’nţeles.

Între timp, Mărgineanu se ridică de pe birou, se întinde, îşi trozneşte încheieturile, îşi ia ochelarii de pe nas, îşi masează ochii, merge la chiuvetă, îşi dă cu apă pe faţă. Se întoarce, cu apa strălucindu-i pe faţă, la birou, ia ceaşca de cafea, merge la filtrul de cafea. Secretara ridică din umeri, a părere de rău. Dezamăgit, dezorientat, Horia Mărgineanu dă să iasă din încăpere. S-a răsgândit. A rămas în spatele lui Berţi, căutând ceva cu privirea.

JOANDREA (care l-a privit cu atenţie) : Ce-i Horică, iar nu te mai suporţi ?

Mărgineanu zâmbeşte, obosit. Îşi ia jacheta din cuier.

MĂRGINEANU : Merg la “Croco” să beau o cafea.
JOANDREA : Ţi-ai luat şi ţigările ?
MĂRGINEANU : Altă dată. (iese, lăsând uşa larg deschisă)
ZAPOROJAN : Închide uşa, Horică !
MĂRGINEANU (de afară) : Lăsaţi-o deschisă, măcar cinci minute, să se mai aerisească…
DORU PETRESCU : Nuuu, că iese fumu’!
ZAPOROJAN : Eşti neserios, Horică ! După ce că ne-am chinuit, atâţia oameni, timp de câteva ore, să facem atâta fum, tu vrei să-l risipeşti în cinci minute…
PETRESCU : Nu-i fair-play…
MĂRGINEANU (din uşă) : E o crimă ce faceţi voi ! E o…
CEILALŢI (în cor) : … adevărată sinucidere !

Horia dă din mână a lehamite şi pleacă.

JOANDREA (cu afecţiune) : Mă, amărăştene…
DRAGOMIR : Ce caută ăsta în gazetărie ?
JOANDREA : Îl îngădui, ce să fac ? Nu pot să-l las pe drumuri. Eu l-am adus la ziar.
ZAPOROJAN : E prietenu’ nostru.
DRAGOMIR : Cu oameni ca el, ca Sergiu Rotaru, ca Virgil Hădărean, ziarul va deveni un cimitir al elefanţilor.
JOANDREA : Nu-i chiar aşa.
DRAGOMIR : E drept. Cel puţin Horică e conştiincios. Face ce-i spui şi, mai ales, îmi aduce paginile la timp. Pot conta pe el…

(Pauză)

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944)

iulie 19th, 2009

De anii petrecuti la liceul evreiesc „Cultura B” imi amin­tesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noas­tra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si cla­se­le erau adapostite in diferite case mici, imprastiate in­tr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mir­cea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a so­cietatii „Aurora”, de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ar­dea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura fe­restruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Façon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al ca­rei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si fru­moa­sa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridi­cat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in ho­ho­tele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe „rau­fa­cator”, care se rosise ca o sfecla, i-a spus „Sa nu mai faci” si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cla­dire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina in­­flo­ri­toare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva le­gilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele im­­pras­tiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apar­ta­ment era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somp­tuoa­sa locuinta. De la peronul de la intrare, unde pro­ba­bil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglin­da de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, de­co­rat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos de­co­rate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau ur­mele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lem­ne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralu­ci­toa­re. Acum devenisera salile noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am in­­­vatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mi­hail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa cla­sei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cati­va profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca ur­mare a unui proces si a unei perioade de detentie in celu­la condamnatilor la moarte, perioada in care cei apro­piati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i sca­pe de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un mo­ment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie se­xua­la. Directorul scolii avea un frate medic si a intro­dus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un „control periodic”. Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram stri­gati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in cla­sa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam „nevolnicul ma­du­lar” pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boa­la venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa pe­nibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu ar­gumente din cele mai convingatoare ca materia se­mi­nala are o compozitie la fel de nobila ca cea a cre­ie­ru­lui, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai as­teptam. Profesorul nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de „der­mato-venerice” cu cabinet, care ne spunea ca stiin­ta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in con­se­cinta, ne sfatuia „sa ne vedem de treaba”. Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Ma­mu­lari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara des­tinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lun­ga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scan­duri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand tre­ceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care as­teptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sum­bra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bu­cu­resti care fusesera adunati acolo inainte de a fi de­por­tati in Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua fe­res­tre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de ga­tit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin pla­sat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa cla­sa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor cla­sei noastre impotriva unui tanar profesor de geo­gra­fie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin ma­cu­la­toa­re­le noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut bur­lanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata cla­sa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un acci­dent, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pe­dep­siti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la var­sta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al „Patronajului”. Pro­gra­mul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a cur­tii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cla­di­rea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am ob­ser­vat in perete o „usa secreta” cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa ga­seas­ca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste ti­nere de varsta noastra, imbracate in port national, lu­crau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs pa­ni­ca, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am spe­riat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mix­te erau un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din stra­da Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata „Victoria Socia­lis­mu­lui”, ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noas­tra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin stra­duinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru con­struc­tie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul li­ceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a in­­va­tamantului, de dupa 23 august, scoala a fost des­fiin­ta­ta.
Dar nu si amintirea ei!

Graficianul Max Emanuel (BURSCHI) GRUDER, s-a nascut la data de 16 mai 1928, din parinti originari din Bucovina. Este cunoscut ca un ilustrator de carti pentru copii inca din 1946, cand, student fiind la Politehnica din Bucuresti sectia mecanica, a inceput sa colaboreze la revista « Tineretea ».
Din anul 1949, cand s-au infíintat publicatiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apareau in Bucuresti, saptamanale sau lunare, sub semnatura de Burschi.
Pana in 1989 a fost ilustrator permanent la “Pionierul”, “Scanteia Pionierului”, « Cravata Rosie”, “Arici Pogonici”, “Luminita”, “Soimii Patriei”, iar dupa 1989 la “Clopotel”, “Licurici” si “Universul Copiilor”, pana ce acestea si-au incetat aparitia.
A continuat sa ilustreze cu predilectie reviste pentru copii iar printre colaboratorii si prietenii sai de-o viata o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romana, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de carti pentru copii de la editura Nathan din Paris.
De-a lungul timpului, unele din desenele sale aparute in periodicele din Romania au fost reproduse in reviste pentru copii din Polonia, Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova s.a.m.d. fiind citate pozitiv in presa culturala a vremii (Gazeta literara, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumarate coperti la reviste si carti, a inventat povestiri in imagini, a inovat stilul BD din Romania, a ilustrat cartile lui Marin Sorescu, Tudor Opris, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder s.a. precum si propriile carti, a creat personaje care au ramas in memoria cititorilor si parintilor lor, azi bunici.
In anul 1956 a ilustrat prima sa carte „Alarma in subterana” care s-a bucurat de succes, fiind citata in presa si editata apoi si in limba engleza, apoi a fost solicitat sa ilustreze si alte carti, reusind astfel sa publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creanga, Didactica, Stiintifíca, Coresi, Ali, Hasefer.
In prezent, Burschi Gruder isi continua activitatea de grafician ilustrator la Bucuresti, unde in acest an a publicat la editura Hasefer “Aventurile carligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, sotia sa) si colaboreaza constant la „Pipo” si „Luceafarul copiilor”.
(MN)

Ars Culinaria

iulie 19th, 2009

Somon cu migdale

Ingrediente pentru 4 portii:
3-4 linguri ulei de masline
1 lingura unt
100 gr migdale efilate
3 catei de usturoi
½ lingurita de boia ardei iute(cayenne)
500 gr somon taiat in 4 portii
2 linguri suc de lamaie
1 lingura patrunjel proaspat taiat marunt
(se poate adauga si marar proaspat)
Sare, piper
Metoda de preprare
Incalziti uleiul si untul intr-o tigae de teflon. Adaugati migdalele, usturoiul maruntit f fin si prajiti amestecul 3-4 minute.
Dispuneti somonul intr-un vas de Jena si il lasati in cuptorul incins 20 minute.
Daca nu e rumenit indeajuns il mai lasati cateva minute.
Il scoateti din cuptor si presarati peste somon amestecul de migdale, usturoi din tigae, apoi sucul de lamaie, sarea si boiaua, piperul si mai lasati tava in cuptor alte 5 minute.
Inainte de servire adaugati verdeata taiata marunt.
(250-300 calorii)

Piuree de conopida

Ingrediente pentru 4 portii
1 conopida mijlocie desfacuta in buchete
150 – 200 ml de lapte batut
4 linguri ulei de masline
1 lingura de unt
Sare, piper, un varf de cutit de nucsoara pisata
Metoda de preparare
Puneti conopida in apa clocotita timp de 15 minute.
Scoateti conopida si o strecurati bine de apa ca apoi sa o treceti cateva minute in unt incins cu usturoiul, intr-o tigae.
Dupa ce conopida se rumeneste putin o treceti cateva minute intr-un mixer impreuna cu laptele batut, sarea, piperul si nucsoara.
Turnati laptele cate putin cate putin, evitand ca piureul sa nu fie prea lichid.
Inainte de servire decorati garnitura cu cateva fire de ceapa verde taiata foarte fin.
(calorii 110)

PS Retetele de mai sus sunt o continuare la articolul din editia trecuta a publicatiei Acum si urmeaza o directie dietetica adaptata unei alimentatii cat mai sanatoase cu putinta.
Retetele sunt si o dedicatie pentru Andrea cu speranta unei colaborari si de punere in seriale televizate cateva retete.

ACUM este un gest politic

iulie 19th, 2009

ACUM este mai mult decât o publicaţie – şi trebuie să scriu despre asta, pentru cei care nu au observat pâna în prezent acest detaliu, altfel foarte semnificativ. ACUM este un gest politic.

Suntem la originea unui gest politic tocmai pentru că nu avem o agendă politică afiliată, iar întreaga activitate care duce la apariţia neîntreruptă, săptămână de săptămână a publicaţiei electronice, este voluntară.

Suntem la originea unui gest politic pentru că suntem sătui de cei care „s-au săturat de România”, erijându-se în critici acizi şi consumăndu-şi energiile în pamflete şi producţii suburbane. Palmele pe care aceştia le administrează cu nesaţ chipului şi aşa plin de vânătăi al patriei nu sunt cu nimic mai deosebite decât limbile păunisto-vadimiste-epigoniste ale amanţilor ei de acum douăzeci de ani. Şi unele şi celelalte nu reprezintă decât nişte monumente ale neputinţei despre care aş spune că frizează maladiile psihice, dacă n-aş avea mai mult respect pentru acestea din urmă.

Suntem la originea unui gest politic pentru că alegem să spunem adevărul şi să încurajăm societatea civilă românească s-o facă cu curaj prin intermediul paginilor noastre, garantând lipsa de ingerinţe şi scriind în clar despre cine suntem, ce vrem, principiile care ne călăuzesc, ce iubim şi ce detestăm.

Venind vorba despre ce iubim, dintre toate valorile la care aderăm, una dintre cele mai importante este competitivitatea. O competitivitate în care concursul se desfăşoară deschis, sub ochii spectatorului (cititorul) şi din care sunt eliminate cu maximă bună credinţă loviturile sub centură sau avantajarea unui sportiv (autor) în dauna altuia. O competitivitate care, aşa cum scrie şi Petru Clej într-un excelent comentariu la Turul Franţei, vizează victoria echipei indiferent chiar şi de prieteniile din interiorul ei.

Prin consecinţă, meritele autorilor care semnează în ACUM nu se măsoară în socluri imuabile cladite undeva unde există locuri de veci rezervate, ci în respectul, admiraţia, dragostea pe care fiecare autor le dobândeşte prin efort propriu în memoria cititorilor. Pentru această memorie suntem în dublă competiţie: o dată cu noi înşine, încercând să scriem cat mai bine şi cât mai în linie cu exigenţele jurnalistice cărora ne supunem şi a doua oară între noi, pentru a ne ajuta să greşim cât mai puţin.

Tot prin consecinţă, nu vom promova autori despre care nu simţim că se alătură gestului nostru politic, oricât de apreciaţi ar fi de publicul vorbitor de limba română sau oricât de mare ar fi ego-ul lor. Dorim ca autorii publicaţi în ACUM să joace după cât mai multe dintre regulile pe care le respectăm şi noi: să fie membri în portal, postându-şi singuri materialele (înscriindu-le deci în competiţie), să aplice singuri corectura sintactică şi semantică, netransformând deci echipa administrativă, ea însăşi alcatuită din autori, în editori de serviciu, să răspundă ecourilor la articolele lor. Vrem ca autorii să aibă încredere în buna noastră credinţă şi în mecanismele transparente de selecţie în vederea publicării. Până şi criticile care ni se supun atenţiei, dacă ne parvin prin intermediul unui limbaj arţăgos sau ţâfnos sau sub orice altă formă de obrăznicie, sunt ignorate. Contrar acestei atitudini, acceptăm inclusiv înjurături dacă este nevoie, de la cineva care munceşte efectiv pentru victoria echipei – a publicaţiei.

Nu mai departe de săptămana aceasta, am vrut să scriu un editorial cu titlul „M-am săturat de cei care s-au săturat de România”. Dar coincidenţa a făcut ca Ovidiu Ivancu să propună un articol care conţine cel puţin o jumătate dintre ideile despre care doream să vă invit, la rândul meu, la reflecţie. Mă dau cu un pas înapoi în acest caz şi spun: „Mulţumesc, Ovidiu!”

Deci, dacă mai era nevoie, iată, am mai relevat o dată starea de spirit care ne animă la ACUM. Din cauza asta ştiu că drumul nostru va fi lung şi va constitui, fără falsă modestie, un exemplu cucerind tot mai mult nu bani, nu putere, nu contracte publicitare, ci respectul, dragostea şi admiraţia unor cititori educaţi, care gândesc şi simt asemănător cu noi.

ACUM este una dintre supapele prin care România subterană despre care scrie Ovidiu in editorial, poate ieşi la suprafaţă.

Axa Washington – Londra – Bucureşti

iulie 19th, 2009

Semne bune referendumul aduce: lumea politică românească e dispusă să dialogheze şi găsească soluţii amiabile la chestiunile litigioase. Şi să renunţe la formulele contondente, dincolo de retorica patetic-spumoasă, uneori cu excesele de rigoare, pusă la bătaie. Polemica nu înseamnă doar dat “la gioale” şi “dat în gât”, ostilitaţile se pot rezolva şi prin negocieri directe şi prin găsirea unor soluţii constructive de compromis. Care să satisfacă cerinţele prioritare ale naţiunii, ale poporului atât de des invocat, dar şi interesele/orgoliile/ vanităţile de tot felul. “On the People Side”, de partea poporului, era una dintre cele mai des pomenite formule de către Gordon Brown, viitorul Prim Ministru al Marii Britanii, succesorul lui Tony Blair şi ani în şir un colaborator apropiat al lui. Aşa că putem considera că des pomenitul cuvânt “Popor” şi apelul la virtuţile lui nu este apanajul exclusiv al politicienilor noştri de ultimă generaţie, ci a fost utilizat peste tot şi din totdeauna. Faimosul german “ Wir sind das Volk !“, noi suntem poporul a dat jos nu doar ruşinosul “Zid” al Berlinului, ci a oferit Europei o şansă pentru reunificarea Germaniei. Şi a Europei. Din care facem parte şi noi. Românii.

Românii care astăzi se fudulesc cu Cristian Mungiu şi Nemescu, aceiaşi români care umpleau sălile la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Aştia suntem, cu ăştia defilăm: Unitate şi Solidaritate şi mai puţină gâlceavă poate n-ar strica. Mintea românului cea de pe urmă ar putea funcţiona şi în acest caz. Dacă putem face ca lucrurile să meargă bine, ar fi o prostie să facem astfel ca să se aleagă praful de tot ce întreprindem. De multe ori cele mai complicate lucruri sunt cele simple: să nu ne pierdem speranţa.

Şi ca să încheiem pe un ton politologic optimist şi constructiv să amintim de o glumă ce circulă prin Statele Unite.
Preşedintele Bush se întâlneşte cu Regina Angliei. Şi o întreabă, curios şi nedumerit, cum de are Anglia o guvernare atât de eficientă, solicitându-i o sugestie. Regina îi surâde condescendent şi-i spune că cel mai important lucru este să fii înconjurat de oameni inteligenţi. Bush vrea să afle cum ştii dacă oamenii din preajmă sunt realmente inteligenţi. După ce mai ia o sorbitură de ceai Regina răspune suveran: “ Oh, este foarte simplu, îi pui să răspundă la dilemă inteligentă. “. Apasă pe buton şi solicită să vină Tony Blair. Apare Primul Ministru şi regina, surâzând, îl pune să răspundă la următoarea întrebare: “ Spune, Tony, mama ta şi fratele tău au un copil. Nu este nici fratele tău, nici sora ta. Cine este atunci?”Fără să ezite Blair răspunde concis: “Acela nu poate fi decât eu !”. “ Da, foarte bine, răspunde regina mândră de Primul ei Ministru.

Bush pleacă acasă şi-l întreabă pe Dick Cheney, vicepreşedintele său, acelaşi lucru. “ Dick, mama ta şi tatăl tău au un copil. Nu este nici fratele tău, nici sora ta. Cine este el ?”.“Nu sunt sigur, răspunde vicepreşedintele SUA, lasă-mă să aflu”. Şi pleacă să se consulte cu consilierii lui, dar nici unul nu-i oferă o soluţie. Intr-un târziu, recunoaşte pantofii Dnei Rice la toaleta bărbaţilor în compartimentul vecin şi o abordează cu aceeaşi nedumerire: Condy, spune-mi, mama ta şi tatăl tău au un copil. Nu e nici fratele tău, nici sora ta, cine e el ?” Şefa de la Departamentul de Stat surîde blajin şi-i răspunde cu graţie lui Dick Cheney: E simplu, eu sunt!”

Vicele mulţumeşte şi se duce glonţ la Preşedintele Bush. E binedispus şi raportează: “ Am făcut cercetări şi am găsit răspunsul: este Condy Rice !”La care Bush se ridică, se opreşte furios în faţa lui Cheney şi-i spune în faţă: “ Nu, eşti un idiot! Este Tony Blair!”

Umorul şi ironia pot salva iarăşi România. Nu doar SUA şi UK.

Articolul a apărut inițial în Ziua ziua.ro

Conferinta cu tema „NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO”

iulie 19th, 2009

Asociatia Inginerilor Audio/ Sectiunea AES – România organizeaza la sediul din Bucuresti al Societatii Romane de Radiodifuziune, str. Gen. Berthelot 60-64, Centrul de Presa, lânga Sala de Concerte \”Mihail Jora\” conferinta cu tema: \”NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO\”, sustinuta de catre domnul Dan POPESCU, din Danemarca.

Aceasta actiune se va desfasura, marti, 21.07.2009, intre orele 11.00-14.30.
Pentru a afla din timp ce amenajari sunt necesare, va rugam sa confirmati participarea prin e-mail.

NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO

Noua sala de concerte a radioului danez, ultima faza a proiectului Casa Multimedia Danmarks Radio, a fost inaugurata într-un cadru festiv în ziua de 17 Ianuarie 2009.

Sala de concerte cu o capacitate de 1800 de locuri, în conceptia cunoscutului arhitect francez Jean Nouvel, este din punct de vedere
arhitectural o realizare cu totul iesita din comun, apreciata unanim ca fiind o adevarata perla arhitecturala.

Din punct de vedere acustic, membrii orchestrei simfonice radio considera noile conditii acustice pe podiumul orchestrei ca fiind ideale.

Semne de întrebare sunt legate însa de auditia pentru locurile din spatele podiumului orchestrei, solutie caracteristica salilor sub forma de amfiteatru cât si privind timpul de reverberatie, mai scazut decât cel
prevazut în caietul de sarcini.

Prezentarea se încheie cu o analiza a celor doua solutii pentru sali de concerte, forma de amfiteatru versus sali clasice sub forma de \”shoe box\”.

sursa:OAR

Uitarea fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco (I)

iulie 19th, 2009

“Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului”, de Alexandra Laignel-Lavastine

Editura EST-Samuel Tastet Éditeur, 2004
Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin

Moto: « Mă întreb cum de n-am evocat, acolo, în sala din fund a cafenelei, unde ne refugiasem să fim singuri – acel Paris fabulos din primii ani de după război, când eram toţi trei săraci, necunoscuţi şi, deşi fără prea multe iluzii, hotărâţi, fiecare pentru alte motive, să rămânem ce-am fost în ţară : scriitori”. (Mircea Eliade)

Despre ambiţiile şi conceptele politice ale perioadei interbelice ale intelectualilor români de seamă s-a scris puţin până şi după debarcarea coşmarului comunist, dar şi atunci cu teamă şi cu o protecţie peste măsură a imaginii acestora. Pe de o parte, avem critici şi scriitori, care îi apără până în pânzele albe de petele negre ale biografiei lor, considerând că acestea nu există şi documentele apărute sunt „fabricate” şi, prin urmare, false. Pe de altă parte, altă categorie de adepţi adoptă mişcarea construită cu mult fast în perioada comunistă şi anume trecerea sub tăcere sau ocolirea acestui subiect, considerând că gândirea politică şi aservirea unor intelectuali la o mişcare politică într-un anumit moment al carierei nu au nicio influenţă asupra operei.
Nu suntem de acord cu aceste păreri şi spunem că putem aprecia un autor sau altul doar după opera sa, însă dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat, dacă vrem să aflăm toate implicaţiile literaturii sale, trebuie să intrăm în amănuntele care l-au determinat să scrie o opera sau alta, să aflăm resorturile personale şi profesionale care l-au făcut să redacteze articole partizane unei anumite mişcări politice sau care l-au decăzut într-un extremist excesiv. Din aceste cauze, implicarea unei părţi a Generaţiei tinere interbelice în mişcarea legionară este cu atât mai interesantă de urmărit.

Când vorbim de intelectuali români tineri care s-au distins în perioada interbelică în cultura românească şi nu numai, vorbim în principal de artizanii generaţiei Criterion, care se dezvoltă începând cu anul 1927, respectiv Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Mihail Sebastian, în jurul cărora s-a învârtit o adevărată pleiadă de oameni tineri de valoare, absolvenţi ai unor universităţi de prestigiu din Europa. Dintre aceştia, primii trei au căpătat, după exilul lor în străinătate şi publicarea unor opere de valoare, o recunoaştere mondială binemeritată, în condiţiile în care lumea culturală internaţională nu cunoşteau (şi în mare parte continuă să nu cunoască) cadrul naţional românesc din care plecaseră.

Deşi au apărut lucrări de specialitate care să redimensioneze perioada română a existenţei celor trei mari scriitori, revine meritul autoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine , printr-o carte extrem de bine documentată, apărută mai întâi în Franţa în 2002 şi intitulată sugestiv „Uitarea fascismului” (din păcate, total neavenit pentru Ionescu, dar şi asta face parte dintr-o strategie de promovare a cărţii). De ce acolo si de ce o autoare franceză? Pentru că această ţară este patria care i-a primit pe Eliade, Cioran si Ionescu, este locul unde cei trei au cunoscut succesul şi au relansat cariera, ţara care i-a adoptat şi care acum îi revendică, deşi de multe ori pe nedrept.

Încă de la început trebuie să încercăm să îi privim într-un registru diferit pe cei trei: în vreme ce Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut atitudini în perioada interbelică vădit legionare, parţial antisemite şi profasciste, Eugen Ionescu a stat întotdeauna în antiteză cu atitudinea partinică a prietenilor săi, chiar dacă autoarea încearcă să îl învinovăţească şi pe el din cel puţin două puncte de vedere: în primul rând pentru perioada pe care a petrecut-o în calitate de ataşat cultural la Vichy, în timpul celui de-al doilea război mondial, trimis de guvernul Antonescu; în al doilea rând, pentru “vinovăţia” de a nu-I fi demascat pe Eliade şi Cioran în Occident, după marele război, pentru trecutul lor politic.

Această atitudine de “turnător” nu îi este caracteristică lui Ionesco, partizanatul său din perioada interbelică pentru comunismul incipient, ca variantă a fascismului nefăcându-l membru al Securităţii şi nefăcându-l să îşi trădeze prietenii. Cu toate acestea, articolele şi gândurile sale post-război sunt clar împotriva nazismului şi formei acestuia-legionarismul- din România. “Maladia nazistă, sămănătorismele, specificul etnic, ura împotriva universalului – trebuiau suprimate din rădăcini”, îi scrie el din Paris, la 19 septembrie 1945, filosofului Tudor Vianu. Sau, în acelaşi an, spune că, în ochii lui Eliade „totul e pierdut de vreme ce a învins comunismul. Ăsta e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimile odiosului defunct Nae Ionescu”.

Principala vină pe care Alexandra Laignel-Lavastine o găseşte lui Eliade şi Cioran este, se pare, aceea că, după plecarea în străinătate şi după reuşita lor profesională, nu şi-au cerut niciodată scuze pentru comportarea lor interbelică, pentru angajamentul lor fascist şi legionar, nu au găsit necesar să se explice în această privinţă şi să răspundă în faţa contemporanilor lor. De aceea, consideră autoarea, eludarea în orice ocazie a oricărei referiri cu privire la partea dubioasă a trecutului lor îndreptăţeşte o formă de judecată post-mortem la care avem senzaţia că asistăm.

Cartea este structurată în 10 capitole principale, urmând traseul biografiei lor, punând totuşi destul de puţin accent pe reuşita lor profesională de după cel de-al doilea război mondial, pe opera lor literară de succes, cu excepţia paginilor în care se încearcă a se dezvălui urmele concepţiilor prolegionare ale lui Eliade şi Cioran ca izvor al marilor opere, concluzii care par puţin forţate, autoarea dorind culpabilizarea celor doi din toate punctele de vedere.

Capitolul I – Bucureştiul la sfârşitul anilor 1920: naşterea Tinerei Generaţii – încearcă să facă lumină asupra unei perioade de înflorire culturală a vieţii româneşti prin apariţia unor tineri intelectuali de seamă, grupaţi în jurul lui Mircea Eliade şi sub numele de Generaţia Criterion. Certificatul de naştere a acestei grupări este considerată apariţia ciclului de douăsprezece foiletoane intitulat Itinerariu spiritual, semnat de Mircea Eliade, urmat apoi de Scrisori către un provincial, toate apărute în anul 1927 în revista „Cuvântul”, condusă de mentorul său spiritual Nae Ionescu. Autorul face aici primul său manifest pentru ridicarea unei generaţii superioare, care, ca şi el, copii sau adolescenţi în timpul războiului, au acum 20-25 de ani şi pot fi mai importanţi, mai puternici spiritual, pot aduce o politică care o poate întrece pe cea a generaţiei anterioare, cea a părinţilor.

Care va fi această politică? Deşi unii dintre ei, puţini ce-i drept, vor trece în partea internaţionalismului socialist şi comunist (mişcare care, de altfel, este repede interzisă în România), iar alţii vor ramâne fideli social-democraţiei, cum ar fi Mihail Sebastian sau chiar Eugen Ionescu, majoritatea îl vor urma aproape orbeşte pe Mircea Eliade, începând cu anul 1933, în aderarea sa neoficială, dar ideologică, la Mişcarea legionară (Garda de fier). Cu toate că articolele din acea perioadă, apărute în mai multe publicaţii, din care cea mai importantă este Cuvântul, nu sunt profund politice, ci răspund mai curând unei informări despre propriile concepţii post-adolescenţă şi o primă recunoaştere a „geniului literar” care tocmai se iveşte, totuşi primele semne ale unei ideologii proprii a Generaţiei Criterion şi a lui Eliade apar: cultul vieţii şi al tinereţii, antiparlamentarism, apeluri la eroism, impulsuri mistice, interes major pentru cultura populară şi folclor. Oare nu recunoaştem aici unele teme uzitate mai târziu de Mişcarea legionară şi de naţionalişti, în general?
Primele conflicte dintre Eliade şi Cioran apar încă din această perioadă a începutului, concepţiile celor doi diferind aproape total: în vreme ce Eliade este un autohtonist convins, care se orientează spre căutarea „românităţii” pierdute, considerată a fi autentică şi originară, Cioran marşează deja spre „regretul de a fi român, în a pune îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc”. Eliade chiar concluzionează, aproape de jignire, despre Cioran şi alţii ca el: „tinerii ăştia n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc”. Privite astfel din perspectiva începutului, concepţiile lor par antinomice, Cioran manifestându-se în contradicţie totală cu principiile Mişcării legionare de mai târziu, cum ar fi românismul şi naţionalismul exacerbat.

Capitolul II – Anii 1930: anatomia unui angajament – tratează pe larg subiectul legionarismului român, modul în care această mişcare s-a născut, dar şi precursorul ideologic al acesteia, filosoful Nae Ionescu (1890-1940). Autoarea consideră, pe drept cuvânt, că „bascularea părţii celei mai strălucite a intelectualităţii române din anii 1930 către o mişcare în mod expres întemeiată pe o mistică a crimei şi a sângelui constituie una dintre aventurile cele mai fascinante ale istoriei intelectuale a secolului XX”.

Este momentul în care drumurile intelectualilor se despart tocmai din cauza politizării excesive. Grupul Criterion, fondat iniţial ca un loc de întâlnirea cultural şi intelectual, se desfiinţează în anul 1934, iar Eliade şi Cioran devin simpatizanţi declaraţi ai Mişcării legionare, care era într-o ascensiune sigură, mai cu seamă în rândul populaţiei. Deşi pe poziţii adverse faţă de regele Carol al II-lea, Garda de fier cucerea mai ales prin charisma conducătorului său, Căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu şi prin discursul naţionalist-ortodox, antisemitismul şi antibolşevismul virulent, refuzul ordinii liberale şi al mişcării proeuropene. Tipic pentru un partid extremist (şi avem şi acum destule exemple în viaţa politică), este faptul că gândirea este doar ideologică, fără a fi susţinută şi de aplicarea ei în practică, fără a exista o platformă economică sustenabilă şi clar definită. Mai curând, platforma în care ei au crezut era mistica crimei, pe care au promovat-o în toată perioada interbelică, dar care nu face obiectul acestei cărţi, ci oamenii de mare valoare culturală care au sprijinit, sub o formă sau alta, mişcarea. Să îi luăm pe rând.
Emil Cioran este analizat din prisma aderării sale la legionarism şi al articolelor sale publicate în perioada interbelică în România în capitolul III – Emil Cioran, revoluţionar-conservator şi antisemit din convingere -, cu toate că niciodată organizaţia nu a izbutit să-l recruteze printre membri săi, dar nici printre ideologii săi oficiali. Totuşi Laignel-Lavastine, analizând majoritatea documentelor epocii, îl consideră pro-legionar, începând de la sfârşitul anului 1933 şi până în toamna anului 1940, când filosoful va omagia profunzimea Căpitanului Zelea-Codreanu (ucis încă din 1938) şi capacitatea sa de a fi „dat românului un rost”.

Lucruri pe care nu le neagă, dar nici nu le explică întrutotul după Marele război, mai exact în anii 1950, când declară într-o scrisoare (dar, cum vom vedea, nici mai târziu, când va fi din ce în ce mai reţinut în declaraţii): „Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu există scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul. […] Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune.”
Sunt anii în care Cioran scrie cele mai importante opere ale sale în limba română – Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor. Dintre acestea, Schimbarea la faţă a României este cea mai reprezentativă din punctul de vedere al apropierii de ideologia legionară, fiind străbătută de o idee fixă: ţara noastră trebuie smulsă din indolenţa ei colectivă şi din dispreţul faţă de sine pentru a face din ea „o naţiune înzestrată cu un dinamism, o istoricitate şi o capacitate de afirmare care să nu aibă de ce să invidieze marile naţiuni europene”. Visul lui Cioran: „O Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”.

Ar fi astfel o atitudine definitorie pentru un naţionalist, care îşi doreşte ca propria ţară să fie cea mai puternică, cea mai mare şi epurată de etniile venite de aiurea pe propriul teritoriu. Cu toate acestea, el este mai mult patriot decât naţionalist, pe care îl neagă şi îşi defineşte propriile păreri în 1935: „Deosebirea dintre mine şi naţionaliştii noştri este aşa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naţionaliştii decât interesul pentru România. Cum îţi poţi închipui că se poate schimba o mentalitate reacţionară?”. Şi, într-adevăr, ideile lui Cioran se deosebesc de cele ale Gărzii de fier prin tot ceea ce înrudeşte Mişcarea legionară cu o mişcare tradiţionalistă clasică, respectiv ortodoxism, mistică ţărănească, antibolşevism delirant, integrism „moral”, lucruri pe care filosoful le evită şi, uneori, chiar le urăşte.

Cu toate aceste, el rămâne apropiat mişcării, cu precădere după anii petrecuţi chiar în inima Reich-ului (1933-1935), unde a luat cunoştinţă cu fascismul european şi cu trăsăturile lui principale, împrumutate şi de legionari – antisemitismul, antiparlamentarismul, cultul conducătorului, aplecarea spre rezolvarea situaţiilor problematice prin violenţă. Chiar dacă este conştient de lipsa ideologiei revoluţionare sau a concepţiilor teoretice, care ar face din Garda de fier un adevărat motor al renaşterii româneşti, „Iron Guard, pe care la început o detestasem, a devenit pentru mine din fobie, obsesie” (Emil Cioran, Caiete, 1965).

În privinţa antisemitismului filosofului român, autoarea ajunge la o concluzie alarmantă: „Tânărul Cioran trebuie clasificat în categoria antisemiţilor din convingere, în contrast cu antisemiţii prin adaptare sau acomodare”, preluând o afirmaţie a lui P.-A. Taguieff, din lucrarea L’Antisémitisme de plume (1940-1944), Études et documents (Paris, 1999). El a fost cel care şi-a construit întreaga teorie antievreiască din punct de vedere militant-raţional, dezvoltând în acest sens tezele mentorului Generaţiei, Nae Ionescu, şi nu pe punctul de vedere sentimental, al majoritaţii colegilor de generaţie. Această teorie preciza, în esenţă, că evreii s-ar caracteriza printr-o absenţă de simţ istoric şi printr-o incapacitate de a se împlini pe plan politic. Ceea ce, consideră Cioran, justifică epurarea etnică (nu numai evreiască, ci tot ce nu aparţine spiritului naţional autohton pur) şi scoaterea tuturor naţionalităţilor în afara corpului social.

(va urma)

Stefan Ene

http://jovimpresii.blogspot.com/

Bunica artistului

iulie 19th, 2009
Egon Marc Lövith: NudEgon Marc Lövith: Nud

Sculptorul şi graficianul Egon Marc Lövith s-a născut la Cluj, în 1923. Tatăl său, ceasornicar de meserie, ajunsese în Transilvania din Rusia, după primul război mondial şi nu avea rude în oraş. Mama provenea dintr-o familie originară din Lituania. Bunicul dinspre mamă era tehnician silvic şi fusese angajat de Baronul Jósika să-i administreze pădurile. După tulburările legionare de la mijlocul anilor 1920, când ceasornicăria tatălui a fost devastată, Egon şi părinţii săi au emigrat în Mexic. În anii 1930 Max Lövith s-a îmbolnăvit grav şi a murit astfel încât Bertha a fost nevoită să revină la Cluj împreună cu Egon şi surioara sa Irénke. S-au mutat în casa bunicii şi trăiau în condiţii destul de modeste. Egon a lucrat încă din adolescenţă ca muncitor necalificat şi curier, pentru a contribui la existenţa familiei. În această perioadă s-a ataşat de bunica sa, o femeie energică şi înţeleaptă. În 1944 a fost deportată şi a pierit la Auschwitz, împreună cu mama şi sora artistului. Odată cu trecerea anilor Egon Marc Lövith şi-o amintea tot mai des pe bunica, dar nu a desenat-o niciodată. Figura ei face parte din galeria portretelor destăinuite.

Bunica era o femeie de lume

Bunica era mărunţică şi grăsuţă. Venise din Lituania şi în tinereţe fusese poştăriţă. Era o femeie de lume. Avea mintea luminată şi citea ziarele, mai ales ziarul Jó Estét (Seara bună) pentru că ştia perfect ungureşte. Vorbea şi româneşte, ruseşte şi în lituaniană. Mie uneori mi se adresa şi în idiş, deşi eu nu pricepeam prea mult în această limbă. Bunica ne învăţa că trebuie să trăim într-un spirit iudaic, pe cât posibil. Noi eram de rit neolog, cel mai modern rit iudaic. Nu purtam nici barbă şi nici perciuni dar respectăm sărbătorile. Dacă eram angajaţi la creştini lucram şi sâmbăta, ceea ce un evreu ortodox n-ar fi făcut nici dacă ar fi murit de foame. Respectam şi caşrutul (regulile alimentaţiei rituale evreieşti), pe cât se poate. Iată o întâmplare cu caracter anecdotic care ilustrează acest fapt. Odată bunica mi-a spus într-un idiş amestecat cu maghiara: „Egonka, gib mir a bisele szalonna” (Adu-mi puţină slănină ). Eu am fost foarte uimit şi i-am zis „Dar Bunico, ştii că religia ne interzice să mâncăm aşa ceva !”. Bunica a replicat „Kein Gott!” (Nu există niciun Dumnezeu !) Atunci m-am dus şi i-am cumpărat o bucăţică de slănină afumată, deşi ştiam că bunica suferea de fiere.
Eu dormeam în aceeaşi cameră cu mama, bunica şi surioara mea, Irina. Noaptea am auzit-o pe bunica văitându-se de dureri şi cerându-i iertare lui Dumnezeu în idiş pentru că a păcătuit mâncând slănina. Apoi i-a trecut criza, a uitat-o şi peste o vreme mi-a zis: „Egonka, gib mir a bisele kolbász!” (Adu-mi puţin cârnat). „Dar bunico, nu-i permis să mâncăm aşa ceva!” „Kein Gott !” a replicat bunica

Porunca bunicii

În casa noastră, compusă din două odăi mici şi o bucătărioară, locuia şi o mătuşă
de a mea, sora mamei. În adolescenţă am început să desenez şi, atunci când mătuşa era la serviciu, intram în camera ei să pot lucra în linişte. Într-o zi am făcut cunoştinţă cu o fată foarte frumoasă, îndrăzneaţă şi lipsită de prejudecăţi, căreia i-am propus să-mi pozeze. Dar unde era s-o duc ? Pe atunci nu aveam atelier, aşa că am intrat pe fereastra camerei mătuşii mele şi am făcut câteva desene nud, despre ea. Totul a s-a desfăşurat cât se poate de firesc; am terminat desenul şi ea a plecat. În noaptea următoare m-a trezit foiala bunicii care s-a sculat din patul ei, dar nu a ieşit din cameră ci a venit şi s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a spus în şoaptă „Ascultă, Egonka, de ce duci fata aceea frumoasă…” – asta a fost caracterizarea ei, nu a spus femeia aceea sau persoana aceea – ci fata aceea frumoasă. „De ce o duci prin curte şi intri cu ea pe fereastră în camera mătuşii, pe furiş ? De ce n-o inviţi în bucătărie ? Ştii că noi suntem primitori şi chiar dacă suntem mai nevoiaşi, o ceaşcă de erzaţ tot se găseşte s-o servim . Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu. Eu ascultam înmărmurit. A tăcut o clipă şi apoi a continuat „Egonka, ţi-am văzut desenele, sunt minunate ! Minunate ! Să continui tot aşa!” Cuvintele bunicii au fost o încurajare, dar şi o poruncă pe care nu am mai putut s-o încalc niciodată. Ea a fost primul meu critic de artă. Din păcate nu apucat să mă vadă devenind artist.

(Interviu transcris din filmul Portrete destăinuite, realizat în 2006)

Turul Franței: Contador sau Armstrong? Nu, Bruyneel

iulie 19th, 2009
Contador, Bruyneel și Armstrong - cel mai de succes trio din istoria Turului FranțeiContador, Bruyneel și Armstrong – cel mai de succes trio din istoria Turului Franței

Alberto Contador a îmbrăcat în sfârșit, după două săptămâni de cursă, tricoul galben de lider în Turul Franței la ciclism, în urma unei strălucite victorii în prima etapă de munte din Alpi, terminată cu urcușul spre Verbier, unde spaniolul și-a lăsat în urmă toți rivalii în urma unui demaraj devastator la cinci kilometri de sosire.

Printre aceștia se află și coechipierul său de la echipa Astana, americanul Lance Armstrong, cel care a câștigat de șapte ori consecutiv (1999 – 2005) cea mai prestigioasă competiție ciclistă mondială și probabil cea mai dificilă competiție din întreg sportul. Armstriong e acum pe locul doi în clasamentul general la peste 1 min 30 sec în urma sa.

Până acum, toți jurnaliștii își puneau întrebarea: cine este liderul acestei echipe sponsorizate de guvernul Kazahstanului: septuplul câștigător al Turului, care se apropie acum de 38 de ani sau mai tânărul său (27 de ani neîmpliniți) coechipier și rival Alberto Contador, câștigător al Turului Franței în 2007, dar și al Turului Italiei și Spaniei în 2008, când a absentat de la Marea Buclă.

Conferințele de presă separate ale celor doi relevau o anumită animozitate între coechipierii campioni ai Astanei, ba chiar o iritare a spaniolului la insistența jurnaliștilor care vroiau să știe care e liderul care se va bucura de sprijinul coechipierilor în acest sport prin excelență de echipă.

Faptul că Armstrong e prieten apropiat cu directorul sportiv Johan Bruyneel, care l-a ghidat la victorie de șapte ori (așa cum l-a ghidat și pe Contador în 2007) n-a făcut decât să amplifice speculațiile cu privire la pretinsul favoritism practicat de Bruyneel.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu ciclismul, Astana e un fel de Real Madrid, care a adunat sub culorile sale campioni de talia unor Armstrong și Contador, dar și cicliști de elită precum germanul Andreas Kloden sau americanul Levi Leipheimer, clasați în trecut pe podiumul Turului Franței.

Numai că victoria lui Contador la Verbier arată cât de mult s-au înșelat: spaniolul a arătat că e cel mai puternic – fapt recunoscut imediat după sosire de Armstrong – iar tactica – atacul său la 5 km de sosire în asecensiunea finală – poartă clar amprenta marelui maestru care este Johan Bruyneel, care a reușit să-i surprindă din nou, nu doar pe jurnaliști, ci și pe rivalii săi.

În spatele său, Armstrong și Kloden au jucat rolul echipierilor fideli, neparticipând la contra-atacurile rivalilor și contribuind astfel la victoria coechipierului și acum și liderului lor.

Mai e o săptămână de cursă, cu încă trei etape de munte și una contra-cronometru, dar Contador e de pe acum mare favorit pentru victoria finală la Paris, pe Champs Elyseees pe 27 iulie.

Și dacă va câștiga acest lucru se datorează în mare măsură aceluia care este de departe cel mai de succes director sportiv din istoria ciclismului: Johan Bruyneel, belgianul fluent în șase limbi, pentru care victoria finală a echipei e mai importantă decât orice prietenie, fie ea și cu cineva ca Lance Armstrong.

Comuniştii plătesc muzica, Opoziţia trebuie să schimbe partitura!

iulie 19th, 2009

\”O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr\”
(Paul Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist)

Campania electorală din RM oferă, deocamdată, mai multe incertitudini decât certitudini. Certe sunt doar agenda electorală şi faptul că ea a fost fixată de către comunişti. Incerte sunt răspunsurile pe care actorii electorali principali le dau în faţa acestei provocări. Comuniştii au plătit muzica, iar Opoziţia nu mai poate schimba atmosfera campaniei. Şansa ei este să cânte mai tare şi pe altă partitură.

Moscova mută… şi PCRM câştigă!

Succesul PCRM de a fixa agenda electorală este incontestabil, iar ajutorul „frăţesc de la Moscova” a fost decisiv. Totul se mişcă în jurul lui 7 aprilie şi al viziunii comuniste despre evenimentele de atunci. Mesajul e „să ne apărăm patria” şi culminează cu ideea după care, odată ajunsă la putere, Opoziţia ar pulveriza statalitatea şi independenţa RM (chestiune de-a dreptul comică:

o „statalitate” somptuoasă de 650 de ani poate fi pulverizată, iată, de o simplă schimbare de regim!). Se vorbeşte până la saţietate despre „românizaţie” şi „implicarea Bucureştiului” în treburile RM – exact despre ceea ce informau diplomaţii ruşi Europa după evenimentele tragice de la 7 aprilie!

Declaraţiile publice, filmele difuzate şi întreg spiritul de campanie al PCRM sugerează cu claritate aşa ceva. Este o strategie precisă, urmată cinic şi fără scrupule, în pofida evidenţelor. Nu există dialog politic, ci doar o sufocare a adversarului prin intensitatea mesajului şi a repetării lui obsesive. Viziunea e maniheică: „noi, cei buni” versus „ei, cei răi”. „Cei răi” sunt în interiorul statului (Opoziţia), dar mai ales în afara lui (România şi finanţa occidentală – niciodată Estul!).

Radicalizarea societăţii este evidentă în aceste condiţii şi cei care vorbesc despre ea au dreptate. Doar că, în realitate, vinovaţi pentru amplificarea acestui spirit sunt tocmai cei care au impus în societate stilul războinic şi maniheic al actualei campanii electorale. Nimic nu a fost întâmplător. Comuniştii aveau o singură şansă de a deturna discuţia de la două lucruri despre care nu vroiau cu nici un chip să se vorbească – atrocităţile din 7 aprilie şi „performanţele” socio-economice după opt ani de guvernare. Şansa s-a numit „deturnarea discursului şi radicalizarea societăţii” şi ei au apelat la ea fără să clipească.

Prima capcană: evitarea provocării

Opoziţia nu s-a dezmeticit imediat, iar riscul căderii în capcană a fost major. Pe de o parte, exista opţiunea unui răspuns de tip „rezonabil”, care să evite temele fixate obsesiv de comunişti pe agenda publică: statalitate, pericol, identitate. Un asemenea discurs ar fi fost unul de formulă „europeană”, bazat pe strategii de creştere economică, pe investiţii, pe analiza eşecurilor guvernării comuniste şi a promisiunilor neonorate. Ispita a existat la un moment dat şi nu a fost de fiecare dată eliminată, mai ales că funcţionarii europeni de la Chişinău chiar asta păreau să aştepte de la Opoziţie. În realitate, accentul masiv pe un asemenea discurs ar fi fost şi este o gravă eroare strategică. Nu poţi perora despre „sexul îngerilor” când ceilalţi scot ameninţător armele din teacă. Unei asemenea campanii de „sloganuri politice”, cu înalt grad de emoţionalitate, nu i se răspunde cu doctrine ultrasofisticate şi, în realitate, imposibil de înţeles pentru electorat.

A doua capcană: acceptarea provocării

A doua eroare posibilă a Opoziţiei ar fi fost – şi pericolul rămâne! – cea a intrării în jocul adversarului. Căci unei asemenea campanii nu se răspunde, electoral vorbind, nici prin dezvinovăţiri. A face numai asta înseamnă a intra în jocul celui care a fixat regulile şi a rămâne, de fiecare dată, în rol secund. Situaţia a fost bine ilustrată, de pildă, de ponderea în spaţiul public şi influenţa celor două filme dedicate evenimentelor din 7 aprilie, respectiv, „Atac asupra Moldovei” şi „În apărarea R. Moldova”. Primul este girat guvernamental, cel de-al doilea – de un partid de opoziţie. Este evident că impactul public al primului film este incontestabil mai mare şi nu doar din pricina instituţiilor media pe care comuniştii le au în subordine. Explicaţia principală este că: a fost primul! Cel de-al doilea este doar o reacţie, un răspuns, o scuză. Aici nu contează veridicitatea mesajului, cât haloul emoţional. Dacă primul film ar fi fost cel girat de Opoziţie, atunci impactul lui ar fi compensat cu mult deficitul de instrumente media pe care cele trei partide le au. Episodul rămâne o lecţie pentru Opoziţie.

Radicalizarea societăţii

Concluzia electorală este una singură. Unui discurs radicalizat şi emoţional nu-i răspunzi nici cu programe politice sofisticate, nici cu riposte şi reacţii imediate. Răspunzi indirect, prin mesaje pozitive, dar în acelaşi ton. Stilul şi intensitatea trebuie să fie aceleaşi, doar esenţa mesajului diferită. Ce rezultă de aici? Faptul că alegerea ţintelor electorale este crucială. O campanie bazată pe modificarea percepţiilor sau a convingerilor prin argumente raţionale este absurdă în acest caz. Fiecare parte implicată în campania politică – dacă înţelege ceva din ea – va ţinti, cu precădere, aducerea la urne a electoratului dur, pe de-o parte, şi a celui „latent”, pe de alta. „Electoratul latent” este o categorie specială a „electoratului nehotărât”. Este cel ce are opinii politice, dar căruia, pentru a se deplasa la vot şi a vota cu tine, îi lipseşte un impuls emoţional. Pe care trebuie să îl transmiţi! În niciun caz raţional, căci opţiunea există deja şi e percepută, doar că nu e suficient de coerentă şi motivantă pentru a genera votul explicit. Acest „public latent” este decisiv şi a încerca să faci campanie în altă parte este risipă de efort şi resurse. De aceea comuniştii se şi orientează masiv spre „patrioţii moldoveni” din administraţia publică, accentuând discursul „identităţii moldoveneşti”, dar şi spre minoritarii rusofoni, înlocuind discursul moldovenist (etno-identitar) cu cel „polietnic”. Iar Opoziţiei i-ar fi mult mai uşor să aducă în siajul său electoral votanţii altor partide necomuniste sau anticomuniste – „electorat latent” – decât să încerce să aducă la urne un public indecis, indiferent sau ostil ei.

Dispariţia centrului politic

O altă consecinţă a acestei atmosfere sociale este restrângerea centrului politic. Lucrurile funcţionează invers proporţional: cu cât sporeşte radicalizarea societăţii, cu atât scade ponderea acestui spaţiu – dacă „centru” numim partidele „rezonabile”, care vor pace socială, practică o campanie electorală bazată mai degrabă pe raţiune, decât pe emoţie, fără atacuri emoţionale sau radicalisme de limbaj. Un asemenea „centru” politic este victima sigură a unei atmosfere electorale precum cea din stânga Prutului. Există un asemenea „centru” în RM? Şi da, şi nu. Unii îl încearcă, dar rezultatul electoral nu va fi în niciun caz „un proiect de succes”. Alţii îl mimează. Căci PD-ul lui Marian Lupu-Dumitru Diacov nu este „centrist”, în accepţiunea dată mai sus. În realitate, sloganul „să oprim războiul politic” nu are nimic de-a face cu asta. Componenta centrală a mesajului este tot emoţională, respectiv vizează un „electorat latent”, care se află însă mai aproape de cel comunist, decât de cel anticomunist. Este un electorat exasperat de tensiunile sociale reale şi potenţiale, care însă nu a avut obiecţii majore la „regimul Voronin”, ci, eventual, la persoana din fruntea lui.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul timpul.md

Rezidenţă ICR la Veneţia

iulie 19th, 2009

05.06.2009 – 05.08.2009
Data introducerii: 04.06.2009
Organizator: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Anunţat de: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Localitatea: Veneția
Anvergura: internaţională

Odată cu debutul celei de-a 53-a ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică va fi inaugurată vineri, 5 iunie, orele 18:30, expoziţia „Globuri de sticlă (25 de case demolate)” a tânărului artist vizual Mircea Nicolae. Proiectul reprezintă, în esenţa sa, o atitudine reflexivă asupra dispariţiei unei „lumi” (imobilele de joasă înălţime construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în zona centrală a Bucureştiului) şi asupra apariţiei uneia noi (locuinţele sau sediile de firmă).

Mircea Nicolae este câştigătorul primei rezidenţe oferite de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, iniţiativă care se înscrie în strategia Institutului Cultural Român privind încurajarea tinerilor în diverse domenii de creaţie, prin acordarea de burse şi rezidenţe.

Juriul care a selectat proiectul câştigător a fost compus din nume de prestigiu precum Andreas Fogarasi, câştigătorul marelui premiu “Leul de aur” pentru cel mai bun proiect naţional la ultima ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, Erwin Kessler, critic de artă din România, Fabio Cavallucci, coordonatorul ediţiei din 2008 a Bienalei Europene de Artă Contemporană “Manifesta” şi fost director al Galeriei Civice din Trento, Saverino Simi de Burgis, critic de artă, profesor la Academia de Arte din Veneţia.

Pe durata primelor luni de rezidenţă, Mircea Nicolae va expune proiectul câştigător, urmând ca în ultima parte a rezidenţei să realizeze un work in progress intitulat „Young Romanian Art”, demers curatorial care va genera o importantă „Arhivă a Artei Tinere din România”.

Printre artiştii care au răspuns favorabil apelului lui Mircea Nicolae de a trimite lucrări reprezentative, care să fie expuse în Noua Galerie a Institutului Român de la Veneţia pe durata Bienalei de Artă, se numără Alina Andrei, Michele Bressan, Anca Benera, Vlad Nancă, Daniel Knorr, Bogdan Bodeianu, Răzvan Botiş, Tudor Bratu, Sebastian Big, Dragoş Burlacu, Simion Cernica, Claudiu Ciobanu, Elena Ciobanu, Alexandru Ciubotariu, Claudiu Cobilanschi, Cuzina, Suzana Dan, Dumitraş/Năsui/Muntean, Bogdan Gârbovan, Mihai Iepure Gorski, Teo Isfan, Cezar Lăzărescu, Benedek Levente, No Limits Missionary, Mircea Nicolae, Dragoş Platon, Tudor Prisăcariu, Lea Rasovszky, Jean-Lorin Sterian, Oana Toderică.

Rezidenţa urmăreşte atât încurajarea modalităţilor novatoare de analiză şi interpretare creativă a tematicii actualei ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, care se desfăşoară sub genericul „Making Worlds”, cât şi promovarea, în contextul celui mai important eveniment de pe scena internaţională a artelor vizuale, a potenţialului artiştilor români formaţi sau afirmaţi după 1989.

De asemenea, intenţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia este de a transforma rezidenţa într-un proiect propriu de participare la Bienala de Artă şi la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în cadrul secţiunii „Proiecte colaterale”.

Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica
Palazzo Correr – Cannaregio 2214 – 30121 Venezia
T: +39-041-5242309; F: +39-041-715331; E: istiorga@tin.it
http//:www.icr.ro/venezia

sursa: mcc

Ce au în comun Gordon Gekko și Jiji?

iulie 19th, 2009
Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor '80Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor ’80

Mai nou, la Bucureşti, constat ca toată lumea poartă cămaşa albastră cu gulerul alb, à la Gordon Gekko în filmul Wall Street (1987). Potrivit unei ţinute business formal, cămaşa albastra (cu sau fără dungi) cu gulerul alb este purtată des de bancheri sau de brokeri la bursă, mai puţin de avocaţi, contabili şi agenţi imobiliari. Este un simbol foarte puternic al curentului cultural ‘yuppie’ (de la Y.U.P.- young urban profesional) – oameni tineri şi bine şcoliţi cu un apetit fantastic pentru risc şi ore lungi de muncă, care în anii 80 au fost la modă cu telefoanele lor ‘cărămidă’ şi Porsche-urile lor roşii.

În ultima vreme, însă, stereotipul ‘yuppie’ a scăzut în popularitate în urma unei crizei economice de proporţii mondiale pe care opinia publică o atribuie ‘băieţilor cu ochi albaştrii’ din centrele financiare Wall Street şi City of London. Dar totuşi, in Bucureşti, nu se văd, în stradă, în metrou, la cafenele, decât tineri Bud Fox, sau mai degrabă mini-Gordoni (Gekko, nu Brown), purtănd camaşa-clişeu, deplasăndu-se cu acel swagger increzut des întălnit pe la Farringdon sau Liverpool Street de cei care au şansa sa se întindă la o bere şi sa privească de la o distanţă sigură fauna financiară londoneză. Sau, aproape acel swagger. Lucrurile în Romania par un pic mai forţate, mai ‘şi eu…’. Piciorul se grăbeşte să poartă acel pantof, cel de la Ferragamo. Că deh.. suntem şi noi ă fors tu bi recond wiz… Principalul exponent al camaşii albastre cu gulerul alb în Romania, este bineînţeles, latifundiarul din Pipera, Gigi Becali, Gordon Gekko al Balcanilor, ciobanul devenit speculator de terenuri, devenit patron stelist, devenit dezvoltator de biserici devenit europarlamentar încarcerat.

Problema ia amploare cănd infecţia ‘trendy-ismului’ apare la un om cu una dintre cele mai importante funcţii din stat, Ministerul Justiţiei. Aveam mare încredere în Cătălin Predoiu ca fiind un profesionist cu o prezentare impecabilă, un fel de pol opus al Noricai Nicolai. Însă, se pare că ne-a făcut de râs in faţa preşedintelui ţării care l-a produs pe Armani, cu dezastrul de mai jos. Is anyone safe?

http://windyourneckin.weblog.ro/

Comuniştii, febra electorală şi factorul românesc

iulie 19th, 2009

Pe fondul epuizării energiilor mobilizatoare de ordin intern ale partidului de guvernământ, datorate adâncirii urmărilor crizei economice internaţionale şi perseverării opoziţiei politice “unite”, comuniştii dirijează stimularea forţată a factorilor externi pentru a-şi aranja un context electoral favorabil. Similar ciclurilor electorale anterioare, Partidul Comuniștilor (PCRM) exersează rivalitatea “artificială” sau nejustificată în relaţiile cu ţara vecină pentru a ridica baricade electorale, urmărind dispersarea electoratului şi atragerea segmentului de centru stânga a eşichierului politic din RM. Or, aceasta redă caracter antagonic relaţiilor cu autorităţile statului vecin, substituind conştient relaţiile de bună-vecinătate pentru a face ultimele aranjamente electorale înainte de scrutinul din 29 iulie.

Acţiunile recente ale grupării comuniste divulgă intenţiile lor de a polariza societatea în „statalişti” şi “unionişti”, a comasa opoziţia cu scopul comprimării capacităţilor/autorităţii ei electorale şi a infiltra subtil forţe politice de factură volatilă (cum ar fi Partidul Democrat din Moldova) în spectrul de centru-dreapta al politicului moldovenesc.

Cartea „românească” şi „protectoratul” rusesc

În pofida raţionamentelor reale ale României faţă de RM, factorul românesc constituie o variabilă esenţială în „competiţia electorală” pentru alegerile parlamentare anticipate. Acest lucru se datorează retoricii „emotive” (şi “electorale”) a unor actori politici români combinată cu lipsa de liniaritate a politicii externe a României în abordarea RM. Pe de altă parte, cartea “românească” serveşte PCRM-ului în scopuri politice şi electorale, fiind folosită pentru a eclipsa deficienţele guvernării comuniste, a “parazita” pe seama simpatiilor/fobiilor geopolitice ale electoratului moldovenesc şi a incita cu anumite ocazii conversaţia cu Moscova. Din aceste considerente şi cu serviciul constant al părţii române (în special cu participarea Preşedintelui României, Traian Băsescu), menţinerea propagandei anti-româneşti are loc în dependenţă de ciclurile electorale, motivaţiile politice situaţionale ale conducerii de la Chişinău sau constrângerile externe asupra Republicii Moldova (consecinţele crizei economice globale, implicaţiile din partea Rusiei etc.).

În perioada recentă, comuniştii au decis revizuirea ofertei electorale în privinţa direcţiei de politică externă pentru Moldova. Astfel, comuniştii renunţă la ideea integrării europene depline şi necondiţionate, optând pentru negocierea unui acord cu UE care să asigure mai multe libertăţi (referindu-se în primul rând la liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni). Mai mult, liderul comuniştilor V. Voronin leagă “modernizarea europeană a RM” de necesitatea unei medieri din partea UE “privind stabilizarea relaţiilor moldo-române”, prin semnarea tratatului politic de bază şi a celui de frontieră cu Bucureşti. De fapt, asemenea demers din partea comuniştilor coincide cu logica actualei campanii electorale. Or, discreditarea opoziţiei politice de la Chişinău este îmbinată cu „demonizarea” statului român, iar cauza UE este invocată atât pentru a accentua “culpabilitatea” speculativă a autorităţilor române, cât şi în scopul convingerii electoratului de faptul existenţei unei conexiuni cu Bruxellul (cel puţin la nivel declarativ). În lumina evenimentelor post-electorale, sustenabilitatea orientării europene a PCRM a fost dezechilibrată considerabil (ca urmare a adoptării Rezoluţiilor Parlamentului European şi a Consiliului Europei, Concluziilor Consiliului European, critice la adresa actualei guvernări moldovene). De aceea, comuniştii se simt nevoiţi să demonstreze simpatizanţilor săi menţinerea cursului european al RM, chiar dacă Bruxellul exprimă rezerve politice serioase faţă de autorităţile moldoveneşti (în plan practic însă propune soluţii pentru aprofundarea integrării europene a Moldovei, inclusiv prin intermediul Parteneriatului Estic).

Discreditarea părţii române de către comunişti ar putea avea şi implicaţii de natură strategică. Politica dată permite PCRM-ului să suscite în continure neîncrederea europenilor faţă de calitatea României de “avocat al Moldovei”, minimizând prin acest intermediu oportunităţile statului român de a europeniza vecinătatea europeană. În rezultat, segmente înguste ale populaţiei RM vor putea fi antrenate în procesele reale de integrare europeană, ceea ce va asigura teren pentru disensiuni sociale interne potrivite pentru menţinerea sau eventual revenirea la putere a comuniştilor (sau a altor forţe de esenţă anti-europene). Anume din aceste considerente, autorităţile comuniste cer cu insistenţă din partea UE simplificarea şi/sau liberalizarea regimului de vize. Or, extinderea jurisdicţiei statului român asupra RM, prin intermediul dublei cetăţenii, va duce la sporirea autorităţii României în calitate de stat UE (şi NATO) şi la metamorfoze a proceselor politice moldoveneşti, inclusiv “europenizarea” lor. Aceste transformări ar putea condiţiona treptat retractarea firească a nomenclaturii comuniste din viaţa politică a RM.

Circumstanţele date sunt percepute drept ameninţări de către PCRM, care se salvează prin importul de interese ruseşti în regiune. Sub acoperirea obiectivelor geo/politice ale Moscovei, comuniştii apelează sistematic la discursuri anti-româneşti, utilizând argumente istorice (asocierea României cu regimul nazist din perioada interbelică etc.), politice (aşa numitul refuz al Bucureştiului de a semna tratatul politic de bază etc.) sau normativ-internaţionale (presupusa imixtiune în afacerile interne ale RM, politica de acordare a cetăţeniilor româneşti, suprapunerea sau neracordarea normativă în privinţa proceselor electorale etc.). „Protectoratul” oferit comuniştilor din partea Rusiei s-a evidenţiat şi îndată după 7 aprilie, când Rusia învinuia nefondat România de implicarea în evenimentele violente post-electorale şi chema UE să-şi disciplineze membrii.

Prin urmare, comuniştii ghidaţi de interese personale şi/sau de angajamente externe (asumate la cererea Moscovei) utilizează abil factorul românesc în calitate de pârghie de mobilizare socială (România – “duşman extern”), stimulent electoral şi element de sustragere a atenţiei publice locale (după cum Rusia foloseşte ţări vecine ca Ucraina sau Georgia, puteri mondiale aflate la distanţă, ca SUA, sau organizaţii internaţionale – NATO).

Agenţii comunişti şi factorul “românesc”

Obţinerea unei majorităţi absolute în viitorul Parlament este puţin probabilă pentru comunişti, mai ales în condiţiile paralizării economiei moldoveneşti de urmările nefaste ale crizei mondiale. Această conjunctură defavorabilă generează provocări electorale pentru PCRM. De aceea, lansarea în mediul politic autohton a unor “agenţi politici comunişti” deghizaţi în forţe de opoziţie (caracteristic pentru Partidul Democrat din Moldova) reflectă deplin această stratagemă politică extrem de sofisticată.

Probele care demonstrează sustenabilitatea acestei ipoteze sunt evidente:

* Comuniştii nu au prezentat publicului larg date compromiţătoare despre actualul lider PDM, M. Lupu, deşi au accesul la orice tip de informaţie, în situaţia în care fostul președinte al Parlamentului a activat timp îndelungat în echipa comuniştilor.

* PCRM a refuzat la fel să convingă electoratul de faptul că Lupu în fruntea PDM ar reprezenta un “proiect comunist”, ceea ce l-ar fi descreditat definitiv pe el (în schimb, Lupu a fost declarat de gruparea comunistă “trădător”).

* Comuniştii au incitat şi întreţin „războiul politic” cu partidele de opoziţie, iar ideea existenţei unei confruntări a fost ulterior preluată de PDM şi Lupu, care deşi a recunoscut vina comuniştilor “pentru ratarea mai multor posibilităţi” evită să le concretizeze în baza unei critici constructive şi întemeiate.

* Acţiunile şi retorica PDM (organizarea Adunării Naţionale în perioada apropiată etc.) atrag în primul rând electoratul partidelor de dreapta/liberale, ca urmare a faptului că cei dezamăgiţi de prestaţia opoziţiei în timpul evenimentelor post-electorale ar putea opta pentru “trădătărul”, Marian Lupu. Iar electoratul comuniştilor l-a susţinut preponderant pe Voronin, retorica şi comportamentul PCRM în general, decât imaginea altor lideri comunişti (printre care şi Lupu).

* De asemenea, poziţionarea centru-dreapta a PDM a fost inoculată chiar de Voronin, care a introdus PDM în lista „forţelor radicale de dreapta” (pro-româneşti) adepte ale aderării la NATO şi indiferente faţă de parteneriatul strategic cu Rusia. În cele din urmă, aceasta poate contribui la intensificarea traseismului electoral în favoarea PDM din contul opoziţiei liberale “unite”.

Chiar dacă PCRM favorizează în anumit mod ascensiunea PDM, nu este deocamdată clar care va fi comportamentul lui Lupu şi echipei lui, comparativ cu cea a membrilor autentici ai PDM (în cazul în care vor nimeri în Parlament), în condiţiile unei „coruperi” din partea comuniştilor. În acest sens, gradul de cooperare a PDM-ului şi reprezentanţilor acestuia atât cu PCRM, cât şi cu partidele de opoziţie care vor ajunge în legislativ, va depinde în mare măsură de departajarea mandatelor per partid.

Parlamentul gladiatorilor

iulie 19th, 2009

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele de vârf ale politicii moldoveneşti
continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive.

Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă
pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. Rolul de conducător
asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în
vărful elitelor.

Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că
femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta.

De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei
frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau
şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii
războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. În general, cred că dacă nu
ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa
femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să le stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu –
activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc
electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % – bărbaţi, 50% – femei, plasaţi consecutiv. Zic
„truc” pentru că topul listei actuale a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”.

Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a fmeilor în
domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi campania actuală are specificul ei şi
lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat este detrminată şi de factori de alt
ordin.

Campania electorală în derulare este în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar are specificul ei. După
7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atins punctul de fierbere. Campania
actuală pentru parlamentare este de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile
crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl
împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite
şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru
cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuie să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor
împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de
convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea
exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmă supoziţia atrocităţii
războiului din culisele politice în care de această dată sunt antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit
gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai
accesează ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizează şi
sugerează cataclisme.

În final să mai spunem că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e
minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o
democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi
nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer
siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcher întârzie să apară…

Angela Aramă a fost deputată în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009.

aarama.blogspot.com

Reinventarea politicului: Europa de Est după 1989 (I)

iulie 19th, 2009

Luni, 6 iulie, am fost invitat să susţin o prelegere la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI).

În articolul de faţă voi prezenta unele dintre punctele discutate cu ocazia acestui eveniment. Deşi prăbuşirea comunismului a avut cauze similare în ţările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării şi traiectoriile evolutive au fost influenţate în mod fundamental de condiţiile interne ale fiecăreia dintre aceste societăţi. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice şi tradiţia disidenţei, variabilă de la o ţară la alta, explică diferenţele semnificative în ceea ce priveşte natura transformărilor din 1989.

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat”. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene deoarece reprezentanţii aceasteia, preluând tezele lui Tocqueville şi Gramsci, au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii” şi construcţia unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului.

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economiei planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs paternalismul neo-socialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie.

La rândul meu, aşa cum reiese din epilogul volumului „Reinventarea Politicului”, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor nouăzeci părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene.

Aşa cum a afirmat eminentul politolog american, Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope”. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre est.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudo-moderna, a modernizării leniniste apocrife la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului 20). Totodată, dezvoltarea civilităţii, în contextul haosului economic care a urmat imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste, a trebuit să fie o contrapondere la apariţia unor noi forme de centralism, etatism şi paternalism puse în slujba intereselor elitelor succesoare. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social („social glue”) în condiţiile corupţiei generalizate ce a măcinat şi încă macină societăţile esteuropene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment” (dezvoltare greşită).

Postcomunismul a fost arena unui conflict dintre două tipuri de conceptualizare a comunităţii politice. Colectivitatea definită prin proceduri impersonale şi de egalitatea totală în faţa legii a fost contrapusă celei bazate pe o necontenită accentuare a orginilor, a tradiţiei, a religiei şi mitului. Al doilea element al ecuaţiei a degenerat în direcţia naţionalism non-liberal care a fost în mod fundamental sincretic, el cuprinzând comunişti, socialişti, neofascişti, tradiţionalişti autointitulaţi conservatori şi populişti. Pentru înţelegerea corectă a ultimilor douăzeci de ani, este necesar să percepem Europa de Est drept teatrul unor conflicte ideologice care nu sunt reductibile la o singură variabilă sau cauză. Realitatea în regiune a funcţionat în mod esenţial ca un eclectism inevitabil.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Libertate, Egalitate, Fraternitate

iulie 19th, 2009

Acum 20 de ani, Estul a aniversat bicentenarul Revoluţiei franceze prin şirul de revoluţii care l-au eliberat de comunism şi l-au integrat treptat Europei unite.

Ce ne-a adus eliberarea? Cum stăm după douăzeci de ani? Cum respectăm cadrul valoric adus de modernitate, alcătuit din cele trei valori ale devizei Revoluţiei franceze şi din Legalitatea sosită pe filiera revoluţiilor, mai degrabă „de catifea“, anglo-saxone? Deşi toţi suntem în criză, laolaltă cu Vestul şi cu întreaga lume, e limpede că nu stăm la fel. Cum nu stăteam la fel nici înainte de prăbuşirea crizei peste noi! Diferenţele nu stau doar în curajul şi în rapiditatea reformelor, ci şi în condiţiile de plecare în procesul revoluţionar şi apoi în cel reformator. S-a dovedit important că unele ţări au păstrat, în economie, mai ales în agricultură şi în comerţ, măcar rudimente ale capitalismului, precum Polonia şi Ungaria, cum s-a dovedit important că au păstrat, fie şi simulat, şchiop, oarece pluralism politic.

La fel de important s-a dovedit şi că, în unele ţări, societatea civilă nu s-a prăbuşit complet în timpul comunismului sau a început să se reconstituie în ultimul deceniu al vechiului regim. Şi parcă în ţările care au avut curajul, adesea repetat, precum în cazul Poloniei, al revoltei, lucrurile au mers mai bine şi mai repede.

Noi am plecat la drum cu economia complet etatizată, fără urme de pluralism politic, şi cu o societate civilă reprezentată, în cel mai bun caz, de câţiva disidenţi şi opozanţi izolaţi. Revoltele muncitoreşti, 1977 în Valea Jiului şi 1987 la Braşov, plus alte câteva meteorice, au fost grabnic şi brutal reprimate. Am plecat la drum din cea mai sinistră versiune de comunism european şi, poate, e firesc să fim acum pe cale să compromitem şi capitalismul. Am plecat la drum prin singura revoluţie sângeroasă a Estului şi am făcut cele mai mici progrese în reformele care trebuiau să ne îndrepte spre modernitatea politică, socială, culturală, economică, spre ceea ce se numeşte democraţia liberală. Şi merge greu. De ce? Din aceleaşi motive pentru care am ratat prima modernizare, cea iniţiată aspiraţional pe la 1821-1848 şi faptic pe la 1859-1866, încheiată pe la 1918-1923 şi prăbuşită în şirul de dictaturi inaugurate în 1938.

O sută de ani de modernizare pentru 15 ani de modernitate, nici aceea completă! Motivele? Dincolo de contextul interbelic nefavorabil, adeziunea superficială, pur formală la valorile ce fac posibilă modernitatea-Legalitatea, ca valoare-fundament, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea, ca valori-ţintă. Adeziune ce se dovedeşte la fel de superficială şi acum, în modernizarea începută în urmă cu 20 de ani. Sau are cineva impresia că aceste valori sunt funcţionale, că sunt perfect încorporate în legi, instituţii şi proceduri, că le resimţim ca fiind la fel de necesare precum aerul? Dacă aşa ar fi, economia ar funcţiona natural, nu pe bază clientelară şi a comenzilor statului, Justiţia chiar ar face dreptate, conducătorii nu s-ar bucura de privilegii demne de societăţile feudale, laicitatea ar fi o realitate, nu o dorinţă etc. Sigur, acum, contextul extern este infinit mai favorabil decât cel al primei modernizări şi modernităţi. E de-ajuns? Nu, mai este necesar şi efortul propriu.

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 2. Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

iulie 19th, 2009

Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste.

Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei.

Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană“ şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia .
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán , predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa „pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei.

Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă .

Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin – mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea – dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.

Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.

În numărul viitor: Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc

Solidaritate etnică şi spirit civic: aspecte ale revoluţiei husite

iulie 19th, 2009
Personalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehePersonalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehe

Utilizarea conceptului de revoluţie în legătură cu un episod al Evului Mediu, fie el şi unul de dimensiunile reformei religioase iniţiate de universitarii praghezi, care a generat mobilizarea de o parte sau de alta a oamenilor şi naţiunilor Europei Centrale şi de Est, poate părea exagerată în raport cu o etapă istorică percepută ca un timp al regresului cultural şi al stabilităţii raporturilor social-economice. Chiar şi autorul care a propus această abordare, istoricul Frantisek Smahel, a sfârşit prin a aprecia fenomenul husit ca pe o anomalie istorică, tocmai datorită caracterului său anticipativ şi a explicat eşecul său de ultim moment prin incompatibilitatea dintre ideile vehiculate de diversele sale curente şi realităţile concrete ale societăţii cehe medievale. Istoricii marxişti, atât de interesaţi în general să documenteze preliminarii ale luptei de clasă în fapte ale trecutului îndepărtat, s-au dovedit circumspecţi în a decela aspecte revoluţionare într-o mişcare cu origini religioase incontestabile şi care i-a mobilizat sub aceleaşi steaguri pe exploataţi şi exploatatori.

În pofida unor încercări de a căuta similitudini între inovaţiile sociale propuse de husiţii radicali şi paradigmele materialismului ştiinţific, evenimentele din anii 1419-1434 au fost analizate ca revolte medievale clasice, în seria răscoalelor ţărăneşti din Franţa şi Anglia contemporane sau a luptelor urbane din Italia şi Ţările de Jos. Dacă meritul acestei direcţii de cercetare a constat în aprofundarea problematicii economice, mult mai importante pentru restituirea evenimentelor s-au dovedit evaluările antitetice ale istoricilor romantici şi pozitivişti. Asemeni altor episoade ale istoriei popoarelor din Est, experimentul husit a generat entuziasmul cehilor şi oprobiul germanilor, în relaţie cu impactul pe care acestea din urmă l-au avut în proiecţia identitară a celor două naţiuni. Dacă pentru Frantisek Palacky, fondatorul scrisului istoric ceh modern, mişcarea husită a reprezentat expresia misiunii poporului ceh şi a aspiraţiei sale spre idealul moral creştin, autori de talia lui Theodor Momsen au considerat conduita cehilor drept expresia deplină a barbariei şi ignoranţei, care a distrus realizările câtorva secole de civilizaţie germană transplantată pe solul slav. Apartenenţa la cele două şcoli istoriografice nu a cenzurat spiritul critic şi introducerea unor nuanţe interpretative, iar ecourile pe care faptele şi mai ales discursul de legitimare le-au generat la nivelul spiritualităţii europene au lărgit spectrul de cercetare, fapt ce a condus la stabilirea de corelaţii mai aplicate contextului confesional, etnic şi politic din regiune.

Fără a da prioritate unuia din factorii catalizatori ai dinamicii evenimentelor de care şi-a legat numele Jan Hus, martirul poporului ceh, putem aprecia că geneza lor fost expresia crizei structurale care afecta lumea creştină la finele Evului Mediu. Depresiunea economică şi reculul demografic puneau în cauză funcţionalitatea structurilor sociale şi politice pretutindeni în Europa vremii, iar expresia climatului de nelinişte şi contestaţie este dată de recrudescenţa conflictelor dintre state sau a celor civile. Este momentul în care Războiul de O Sută de ani evoluează de la o ceartă a regilor la lupta dintre francezi şi englezi care a lăsat în memoria posterităţii amintirea Ioanei d’Arc. Cei doi piloni tradiţionali ai lumii medievale, Imperiul şi papalitatea, devin ţinte ale nemulţumirilor publicului instruit şi a proiectelor de reforme.. Aşa-numita robie babilonică a papilor la Avignon şi marea schismă ce a urmat au potenţat naţionalismul religios, recognoscibil în retorica magiştrilor universităţilor şi a prelaţilor întruniţi în concilii, dar şi în predicile mendicanţilor. Climatul general de instabilitate a dat sensuri noi pietăţii individuale şi colective, născută în creuzetul de temeri pentru viitorul apropiat, o trăire mai profundă a credinţei şi căutarea căilor spre mântuire în revenirea la paradigma vieţii evanghelice.

Cehia a resimţit aceste transformări în manieră proprie, din perspectiva unui exemplu de succes al integrării în cadrele civilizaţiei medievale clasice. Suveranul ei era primul dintre principii Imperiului, iar împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg a fost considerat mai curând un părinte al Boemiei decât un principe german. Dezvoltarea economică datorată dinamismului centrelor urbane şi patronajul puterii regale asupra bisericii şi culturii cehe nu s-au dovedit suficiente pentru a aplatiza vechea rivalitate dintre cehi şi germani, manifestă de acum şi pe tărâm economic şi administrativ la nivelul centrelor urbane. Generozitatea donaţiilor în favoarea bisericii a avut efecte benefice pe tărâm cultural, dar a alimentat corupţia clerului înalt, tot mai implicat în politică şi mai dezinteresat de nevoile credincioşilor. În potenţială antiteză cu această categorie şi implicit cu protectorii săi seculari, se manifestă nemulţumirea clerului parohial cu un statut material tot mai precar, a predicatorilor populari care găseau în decadenţa moravurilor prezentului semne ale apropierii Judecăţii de Apoi, dar mai ales a tinerilor universitari praghezi care realizau osmoza între idealul patriotic şi cel al reformei morale. Aceste forţe au alcătuit publicul sensibil la tezele reformiste formulate de Jan Hus, cel care pornind de la interpretările lui John Wicklife propunea o restauraţie de amploare a bisericii in caput et membris, aîn sensul revenirii la normele morale şi austeritatea materială a primelor comunităţi creştine. Mai importante însă decât inovaţiile confesionale, populare dealtfel în mediile universitare europene, au fost dimensiunile politice asumate de discursul husit. Propunându-şi reforma morală a societăţii în ansamblul ei, magistrul ajungea să conteste legitimitatea puterii suveranului, în cazul că acţiunea acestuia ar intra în contradicţie cu morala creştină. Ideea punea în cauză înseşi fundamentele fundamentele instutiţionale medievale, introducând pentru prima dată o cenzură de natură morală în raport cu actele puterii, devenită responsabilă în faţa societăţii şi deposedată implicit de infailibilitate.

Chiar dacă etica cu care adepţii lui Jan Hus au operat a cunoscut mai curând expresii religioase şi patriotice, dimensiunea sa civică s-a manifestat plenar în Boemia, în succesiunea condamnării şi execuţiei reformatorului la Konstanz. Mobilizarea unor largi categorii ale societăţii cehe împotriva suveranului legitim este expresia unei solidarităţi etnice, a încrederii în caracterul predestinat al poporului ceh de a-şi asigura mântuirea proprie şi a celorlalţi prin profesarea noii credinţe. Avem de-a face cu aşa-numita fază iacobină a naţionalismului ceh, marcată de implicarea activă a maselor, violenţă şi expansionism militar şi religios. Conducătorii militari ai rebelilor invocă în egală măsură credinţa şi ţara cehă în manifestele adresate locuitorilor. Succesele militare cehe s-au datorat mai ales aderenţei locuitorilor la mesajul patriotic şi religios, chiar dacă tactica celebră a taberelor de care a avut rolul său în contracararea celor cinci cruciade organizate împotriva Boemiei. Disensiunile dintre moderaţi şi radicali au determinat în ultimă instanţă reconcilierea celor dintâi cu împăratul şi anihilarea militară a taboriţilor, fără ca aceasta să însemne revenirea la statu quo ante. Cehia cunoştea prima alternativă teologică instituţionalizată, iar de respectarea acestui specific a depins recunoaşterea succesiunii la tron până în 1620, când o nouă catastrofă naţională avea să impună recatolicizarea Ţărilor Cehe.

În durată lungă, ideologia şi mişcarea husită încorporează o dimensiune revoluţionară, dată de solidarizarea masivă a naţiunii, a acelei comunităţi a locuitorilor pe care o definea Ieronim de Praga, diferenţieri sociale şi privilegiale. Mica naţiune central-europeană şi-a afirmat pentru prima dată dorinţa de libertate şi capacitatea de a se opune oricărei forţe de opresiune, acea cultură a rezistenţei pe care o regăsim într-o succesiune tentantă în ciuda caracterului ei anistoric, la contemporanii lui Jan Hus, la generaţia lui Thomas Massarik sau la cea a lui Vaclav Havel.

O poveste veche-nouă a Ierusalimului: ultra-ortodocși contra laici

iulie 19th, 2009
Evreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu polițiaEvreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu poliția

La Ierusalim au avut recent loc ciocniri ]ntre evreii ultra-ortodocși și poliție pe tema nerespectării Șabatului. Istoricul Lucian Herșcovici, de la Universitatea Ebraică din capitala Israelului explică substraturile acestei dispute care s-a cronicizat.

Oricine cunoaşte Ierusalimul, ştie că el este numit Oraşul Sfânt. Sfânt pentru cele trei religii monoteiste iudaismul, creştinismul şi islamul. Mai mult, la Ierusalim locuiesc oameni care aparţin diferitelor ramuri şi grupuri din cadrul fiecărei religii monoteiste. În ceea ce priveşte evreii religioşi, practicanţi, există câteva categorii. Printre ele există şi gruparea extremistă, a evreilor ultrareligioşi (numiţi Haredim în limba ebraică, în sensul de oameni care se tem de Dumnezeu şi fac totul pentru a îndeplini toate poruncile Lui, respectiv cele 613 porunci ale Torei (respectiv, poruncile menţionate în Pentateuc). Aceşti evrei ultrareligioşi, în marea lor majoritate sunt de origine aşkenază (respectiv din familii provenite în special din Polonia, Rusia, România, Ungaria), atât Hasidim (respectiv adepţi ai unui Rabin Sfânt, numit şi Ţadik, în sensul de bun evreu), cât şi oponenţi ai hasidismului (Mitnagdim). Evrei de origine sefardă li s-au alăturat numai în ultimele generaţii, în număr redus.

Aceşti evrei ultra-religioşi locuiesc în Ereţ Israel de mai multe generaţii: unii sunt urmaşii imigranţilor veniţi la începutul secolului al XVIII-lea, alţii mult mai târziu, în secolele XIX şi XX. Ei aparţineau aşa-numitului \”Işuv iaşan\” (veche comunitate evreiască din Palestina) şi nu aşezării evreieşti moderne în această ţară. Aşezarea lor în Palestina în perioada otomana se datoreşte dorinţei lor de a îndeplini porunca divină de a locui în Ţara Poporului Evreu şi de a învăţa Tora ziua şi noaptea în această ţară. Unii dintre ei nu acceptă sionismul, nici existenţa statului Israel întemeiat de oameni, aşteptând venirea lui Mesia. Dar aceştia reprezintă un grup relativ mic; mulţi dintre ei se identifică cu partidul Agudat Israel, reprezentat şi în Parlamentul Israelian, ca şi în consiliile municipale. In secolul al XX-lea li s-au alăturat mulţi evrei veniţi din Europa răsăriteană, ca şi din America. În prezent, majoritatea acestor evrei ultrareligioşi locuiesc în oraşele Ierusalim, Bnei Berak şi Safed (Ţfat), precum şi în localitatea Netivot (în care suntmulţi evrei ultrareligioşi de origine sefardă).În privinţa evreilor ultrareligioşi proveniţi din \”vechiul işuv\”, din punct de vedere istoric, trebuie să menţionăm că izolarea lor a început în anii 70 ai secolului al XIX-lea: ei au respins curentele înnoitoare, preferând să se autoînchidă în interiorul unei comunităţi izolate.

Cosecinţele acestei autoizolări s-au resimţit dealungul istoriei, începând din anii 70 ai secolului al XIX-lea până în prezent. Îmbunătăţirea situaţiei a avut loc datorită imigranţilor care li s-au alăturat, unii dintre ei supravieţuitori ai Holocaustului, veniti în Israel după întemeierea statului. Totuşi, unii dintre urmaşii evreilor aşkenazi ultrareligioşi din vechiul işuv preferă această izolare şi acum, de exemplu cei care aparţin organizaţiei \”Neturey Karta\” (Păzitorii Zidurilor, în sensul de Zidurile Ierusalimului). Unii dintre aceştia sunt urmaşi ai unor imigranţi din Ungaria şi Transilvania, care au păstrat limba maghiară de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca pe o limbă de familie vorbită, după câteva generaţii, alături de idiş şi de ebraică, pe care au trebuit să o adopte datorită situaţiei politice.

După părerea acestor oameni, orice act de neîndeplinire exactă a unei norme halahice (respectiv a codului de legi iudaice, bazat pe cele 613 porunci ale Torei) reprezintă un act de nesupunere faţă de Dumnezeu, de nerespectare a legii dată de El. Deoarece ideea lor este pe baza frazei biblice \”din cauza păcatelor noastre am fost alungaţi din ţară\”, ei caută nu numai să nu comită vreo abatere de la normele halahice, ci şi să opreasca pe alţi evrei de a face acest lucru în \”Ţara lui Israel\” (Ţara Sfântă\”). Credinţa lor este că o asemenea abatere va întârzia venirea lui Mesia. Această opoziţie este deosebit de puternică la Ierusalim, Oraşul Sfânt, ca şi oraşul în care locuiesc mulţi dintre ei.

Una dintre poruncile biblice principale este cea referitoare la respectarea zilei de sâmbătă, respectiv a zilei de odihnă. \”Aminteşte-ţi ziua de sâmbătă pentru sfinţenia ei\”, afirmă comandamentul biblic, adăugând că această sfinţenie trebuie respectată atât de omul liber, proprietar al casei, cât şi de soţia şi copiii acestuia, de robii lui şi de străinii care locuiesc în cetatea lui. Chestiunea respectării sfinţeniei sâmbetei (Zilei de Şabat) reprezintă una dintre problemele cele mai importante în cadrul echilibrului nou creat în relaţiile între evreii laici şi evreii religioşi la Ierusalim. Încă de la întemeierea statului Israel, în această problemă a fost stabilit un \”status-quo\”. Totuşi, uneori apar anumite nerespectări ale acestui \”status-quo\” din diferite motive legate de evoluţia socială, economică şi culturală.

Primarul Ierusalimului din perioada 1965-1994, Teddy Kollek, a acceptat punctul de vedere al evreilor ultrareligioşi, ajungând la un compromis, deşi el însuşi era nereligios. Totuşi, el a luat în consideraţie faptul că aceşti oameni reprezintă circa o treime (dacă nu şi mai mult) din populaţia evreiască a oraşului (în prezent, se pare că aproape o jumătate). Lider charismatic şi paternalist, Teddy Kollek a afirmat că el este \”părintele oraşului\” şi are atât \”un copil religios, cât şi un copil laic\”, trebuind să-i satisfacă pe amândoi. Cu toate acestea, conflicte asupra respectării (sau mai curând a profanării Şabatului, respectiv a zilei de sâmbătă) au avut loc şi în timpul lui. Problema era respectarea strictă a Şabatului în cartierul principal al evreilor ultrareligioşi, \”Meah Shearim\”, precum şi în cartierele adiacente. Uneori, atunci când aceşti evrei ultrareligioşi vedeau că Şabatul este profanat – respectiv ca interdicţia circulaţiei maşinilor în zona locuită de ei din oraş nu este respectată, că maşini circulă fără o justificare specială, respectiv necesităţi de apărare sau de sănătate – sau că unele magazine alimentare, restaurante sau cinematografe în proprietate evreiască sunt deschise sâmbătă, sau că au loc meciuri de fotbal în această \”zi sfântă\”, ei protestau. Protestul era sub forma unor demonstratii gălăgioase, uneori însoţite de aruncări de pietre asupra maşinilor care circulau sau asupra ferestrelor magazinului sau cinematografului deschis. Uneori, vizavi de demonstranţii ultrareligioşi, demonstrau şi evrei laici, împotriva acestor ultrareligioşi. Din păcate, în câteva rânduri s-a ajuns la violenţă fizică. Respectul reciproc dispăruse total. Totuşi, politica municipală de compromis dusă de Teddy Kollek s-a dovedit a fi potrivită: nerespectarea normelor halahice legate de respectarea Şabatului a fost permisă în cartierele nereligioase ale oraşului, respectarea acestor norme fiind obligatorie în cartierele religioase. Demonstraţiile violente au încetat. Primarii care au urmat după Teddy Kollek, respectiv Ehud Olmert şi rabinul Ury Lupoliansky au căutat să respecte acelaşi compromis, uneori reuşit, alteori nu. Dar una dintre consecinţe a fost că o parte a tineretului evreu laic a părăsit oraşul, voind o petrecere laică la sfârşit de săptămână.

Actualul primar al Ierusalimului, Nir Barkat, a fost ales ca evreu laic şi chiar antireligios, datorită promisiunilor lui ca va lua măsuri pentru dezvoltarea unei vieţi culturale complet laice în oraş, faţă de candidatul ultrareligios Meir Porush, aparţinând cercurilor legate de partidul ultrareligios Agudat Israel. Totuşi, după alegeri, a reuşit să ajungă la un compromis cu grupările religioase şi chiar ultrareligioase din Consiliul Municipal. Lucrurile au mers bine câteva luni, compromisul continuând. A apărut însă problema turismului în Ierusalim la sfârşit de săptămână, precum şi – a nu ştiu câta oară – problema respectării Şabatului în mod oficial în oraş, în cartierele ultrareligioase. Primarul a decis sa deschida parkingul primăriei la sfârşit de săptămână pentru cei interesaţi să viziteze oraşul sau pentru locuitorii săi laici care vor să ajungă în centrul oraşului, în cartierele arabe şi la locurile sfinte şi istorice. Dar parkingul deschis, deşi este într-un cartier laic, este alături de cartierele ultrareligioase centrale. A reapărut problema educaţiei copiilor ultrareligioşi, teama părinţilor că aceşti copii vor urma exemplul laic şi nu vor respecta prescripţiile religioase în viitor. Şi a reînceput conflictul. De data aceasta, conflictul nu a fost declanşat de rabini particulari dau de conducători ai unor grupuri hasidice, ci de personalităţi politice ultrareligioase, printre care fostul deputat în Parlament şi fostul ministru adjunct Menahem Porush, nonagenar, om ale cărui merite sunt recunoscute de mulţi israelieni laici, tatăl fostului candidat la funcţia de primar Meir Porush. Cererea evreilor haredim (ultrareligioşi) a fost închiderea parkingului. Deorece cererea nu le-a fost satisfăcută de primar, au început demonstraţiile in zilele de sâmbătă, de obicei la amiază, după terminarea rugăciunii în sinagogi şi a mesei de sâmbătă la prânz. Întrucâ demonstraţiile au fost violente de la început, poliţia a fost trimisă să menţină ordinea. Rezultatul a fost însă ciocnirea între demonstranţi şi poliţie, înregistrându-se răniţi de ambele părţi. Ca urmare, poliţia a operat arestări. Lucrul s- a repetat câteva sâmbete la rând. Singura sâmbătă in care a fost linişte, a fost cea în care parkingul respectiv (aflat atât în apropierea primăriei, cât şi a Porţii Jaffo a Oraşului Vechi) a fost închis, fiind deschis un parking alternativ, deşi în aceleaşi condiţii, cu plată. Dar primarul a decis să nu \”se supună şantajului ultrareligios\”, deci să nu facă un compromis şi să nu respecte un status-quo existent de câteva decenii. Se pare totuşi că numărul demonstranţilor a scăzut în ultima săptămână, aceştia fiind probabil obosiţi sau sceptici asupra reuşitei.

Sau sunt semne de compromis.

Ce va urma, nu ştiu. Oare se va reveni la un status-quo acceptat sau la un alt compromis acceptabil, sau se va dezvolta un conflict huliganic, în care lipsa de respect reciproc, precum şi lipsa de respect pentru tradiţia iudaică pe de o parte şi pentru cultura şi civilizaţia modernă pe de alta vor conduce la o criză a oraşului şi chiar la o criză a valorilor, ca şi la pierderea respectului faţă de om? Vor birui logica, omenia şi cultura iudaică şi cea universală, sau vor birui pumnul, insulta, ameninţarea şi grobianismul din cauza ambiţiei unei părţi sau alteia, a lipsei de respect a unei părţi faţă de cealaltă?

Aşteptăm şi sperăm în bine.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului (II)

iulie 19th, 2009

Una din reactiile primite la scrierea articolului precedent se refera la aratarea similaritudinilor culturale intre cele doua culturi, romana si maghiara.

Problema asemanarilor este interesanta, numai ca prezinta doua aspecte total opuse. Voi incepe cu aspectul cel mai critic: cel al asemanarilor problemelor existente. Si probabil ca unul din cele mai interesante subiecte este cel al empatiei sau lipsei de empatie care se manifesta intre culturile noastre.

Noi cei care ne-am nascut in Transilvania avem o referinta comuna in istoria noastra: faptul ca nu de mult a existat un imperiu (Austriac din 1699 si Austro-Ungar din 1867) in care au trait stramosii nostri. Vrand-nevrand ne-am ciocnit cu aceleasi probleme si unii si altii, indiferent de nationalitatea noastra. Iar unul din cele mai dureroase dintre aceste subiecte si mai putin inteles este cel al empatiei sau al lipsei ei.

1. Romanizarea secuilor: o solutie sau o problema?

Am auzit de multe ori parerea ca ar fi cu mult mai bine ca secuii sa fie „asimilati”. Aceasta parere o aud de obicei de la ultranationalistii de la „Romania Mare” sau de la unii indivizi care nu au contribuit cu nimic la crearea unei Romanii Mari, decat cu zazania si cu sentimentele negative, cum ar fi C.V. Tudor. Intr-adevar este evident ca metoda cea mai eficienta de a contracara ideea unei Romanii Mari si generoase consta tocmai in antagonizarea tuturor minoritatilor si chiar in crearea de conflicte artificiale, cum a facut de altfel grupul de la „Romania Mare”. Ungurii sunt rai, de evrei sa nu vorbim, rusii sunt si mai rai, de gagauzi nu avem nevoie, etc. Avem nevoie numai de Tudori, nu?
Judecand dintr-un punct de vedere strict umanitar, a „asimila” pe cineva inseamna a-i nega individului respectiv un drept elementar: dreptul la propria lui identitate.

Este ca si cum am adresa cuiva invitatia de a-si schimba originea, identitatea, dreptul de a fi el insusi. Este o afirmatie negativa, adica o negatie: atata vreme cat esti tu insuti, nu e bine. De aceea cred ca trebuie sa respingem asemenea intruziuni in viata altora. Ce autoritate as mai avea eu daca as milita pentru respectarea identitatii mele, dar in schimb as milita si pentru schimbarea identitatii altora? Nici una!

In opinia mea, o Romanie cu adevarat mare poate exista numai cand fiecare are dreptul de a fi el insusi, si de a fi respectat drept cine este.

2. Maghiarizarea romanilor: o solutie sau o problema?

Cu atat mai neplacut surprins am fost cand am citit cartea unui istoric maghiar de talent, care in relatarea istorica a transformarilor din Transilvania aflata sub dualismul austro-ungar, a laudat (si asta nu acum un secol, ci acum) tocmai procesul de „asimilare a romanilor” din ultima jumatate a secolului al 19-lea. Domnul Paul Lendvay, in cartea sa „1000 de ani de victorie in infrangeri”, publicata in anul 2003 in SUA (The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat by Paul Lendvai and Ann Major (Hardcover – April 1, 2003) are o apreciere foarte pozitiva a faptului ca in acea perioada „peste o suta de mii de romani au cerut si au obtinut nationalitatea ungara”. Cum au cerut-o stiu din povestirile bunicilor, nu mai trebuie sa adaug eu nimic.

Ce mesaj transmite aceasta carte (foarte interesanta de altfel si in privinta definirii spiritului ungar si altfel)? Evident ajungem aici la aceeasi lipsa de consecventa: cand e vorba de asimilarea „alor nostri”, sa spunem nu. Daca e vorba de „ai vostri”, sa spunem da.

In mod comic aceasta atitudine a fost identificata in alt domeniu cu vreo doua decenii in urma cand s-a pus problema educatiei sexuale, care dupa parerea unui psiholog consta in atitudinea: „cum sa oferim baietilor nostri fetele vecinilor”. Sau: ce-i al meu e numai al meu, dar ce-i al tau e si al meu.
Din fericire majoritatea populatiei nu are nimic in comun cu asemenea indivizi cu doctorate si diplome care mai degraba toarna gaz pe foc decat sa rezolve o problema.
Mai aduc in discutie o problema: respectivul istoric a aparut in fatza publicului american la televiziunea americana si a sustinut ca principalul rau facut prin trimiterea evreilor din Nordul Transilvaniei la Auschwitz a constat in faptul ca a schimbat compozitia etnica a Transilvaniei in favoarea romanilor”. Si eu care am crezut cu naivitate ca principalul rau a fost de natura umanitara!

3. Fascinatia culturii ungare asupra intelectualilor romani

Sa trecem peste acest subiect si sa abordam ceva mai vesel: in Romania a existat intotdeauna o adevarata fascinatie a culturii ungare. Si chiar o admiratie reciproca!
Franz Liszt de exemplu a declarat ca adora publicul romanesc. Cand a fost pentru prima oara la Bucuresti si la Iasi, se pare ca inca de la trecerea muntilor din Transilvania spre vechiul Regat a fost impresionat de veselia si aerul de sarbatoare pe care l-a avut fiecare zi petrecuta in sudul Romaniei: cu vin si mici, bere si veselie. Dupa ce el a fost huiduit la Sibiu de un public preponderent german, el a fost aplaudat intens la Bucuresti unde a interpretat pentru inceput muzica ungureasca.

Poate cele mai picante elemente de admiratie pentru cultura si traditia ungara le gasim de exemplu la Mateiu Caragiale si la George Calinescu. Ambii intelectuali aveau ceva comun: nu au fost recunoscuti de tatzii lor ca fiind copii legitimi. Si, coincidentza sau nu, ambii si-au „fabricat” cate o legenda a originii lor secrete , drept urmasi ai unor nobili maghiari!

Caragiale tatal a fost un mare scriitor, dar pe de alta parte, ca tata, nu a fost prea vrednic…Cand a auzit nazbatia inventata de Mateiu, l-a pus la punct: „mai baiete. nu ai observat ca noi astia din familia Caragiale avem o tesitura pe cap?” l-a apostrofat el pe Mateiu. „Stii de unde ni se trage? De la stramosii nostri greci care serveau pe crestet tavile cu cafea si dulceata la stapanii nostri turci!” a completat dramaturgul. Caragiale nu ietra pe nimeni; cu atat mai putin pe propriul sau fiu.

4. Ce inseamna a avea bun-simt in relatiile romano-ungare?

Probabil ca mama scriitorului roman Ioan Slavici a explicat acest lucru in modul cel mai direct si plastic: „Pe romani sa-i saluti romaneste; pe unguri, ungureste, pe nemti nemteste si pe sarbi sarbeste” -ii spunea ea fiului Ioan. Si scriitorul a inteles acest lucru. Chiar daca azi lucrurile s-au simplificat sub acest aspect, bunul simt in relatiile inter-etnice nu este un apanaj exclusiv al trecutului.

Exista foarte multe lucruri care tin de o sensibilitate comuna, dar din pacate nu prea le recunoastem in viata zilnica. Insa putem recunoaste de la caz la caz problemele si rezolvarea lor in termeni acceptabili pentru toti.

Eu nu vad solutia in totala compartimentare, dar nici intr-un amestec absolut. Mi-ar placea sa departajam numele personalitatilor, ca sa nu creada unii de exemplu ca numele de botez al lui Janos Bolyai a fost Babes sau ca numele de familie al lui Victor Babes a fost Bolyai. In acelasi timp nu as vrea sa vad redute maghiare si romanesti care sa fie in totala inamicitie una cu alta si care sa predea „stiinta romaneasca” versus „stiinta ungureasca”. Ar fi si absurd si incorect.

La fel, sper sa nu ajungem sa ne adresam unii altora exclusiv in limba engleza. Atata vreme cat avem un teren comun si o experienta comuna de viata, sper sa nu ne evitam unii pe altii. Desi mi s-ar putea spune ca ceea ce sper acum va fi gresit inteles, sunt mai degraba de parerea ca activitatea recenta a unor tineri gay din Ungaria (proveniti se pare din Romania), care consta in a adresa un salut si urari de bine tuturor tinerilor romani si unguri pe internet este de bun augur, chiar si pentru cei care nu sunt gay.

RM: Ajutorul chinezesc în schimbul drepturilor omului şi demersului UE

iulie 19th, 2009

Aplicarea unei abordări selective în privinţa politicii externe europene de către guvernarea comunistă continuă să aibă loc. De această dată conducerea comunistă a evitat să se solidarizeze cu poziţia europeană vizavi de situaţia critică din China, unde autorităţile centrale au reprimat cu agresivitate protestele organizate de minoritatea de etnie uigură, din regiunea chineză Xinjiang. În urma operaţiunilor de restabilire şi menţinere a ordinii publice desfăşurate de forţele speciale chinezeşti au decedat peste 150 de persoane civile, fiind restricţionate sau încălcate flagrant drepturile omului, printre care libertatea exprimării şi dreptul la libera asociere. Chiar dacă partea moldoveană s-a angajat să colaboreze cu UE în sfera politicii externe, aceasta beneficiază în plină măsură de caracterul optativ al acestei prevederi pentru a se eschiva.

Reticenţa oficialilor moldoveni faţă de derapajale anti-sociale din China are la bază variate raţionamente:

• Prevalarea interesului economic. Guvernarea comunistă se confruntă cu un deficit bugetar considerabil, cauzat pe de o parte de efectele penetrante ale crizei financiare şi economice mondiale, iar pe de altă parte de conflictul politic întreţinut de forţele politice locale. Deşi, antagonismele politice au un impact puternic de tip imediat, consecinţele pe termen lung pot fi catastrofale pentru sustenabilitatea economică fragilă şi vulnerabilă a RM. În corelaţie cu consecinţele declinului economic mondial (care afectează nu numai balanţa comercială, dar şi fluctuaţiile de remitenţe aflate în continuă scădere comparativ cu ceilalţi ani), conjunctura socio-economică moldovenească devine şi mai alarmantă pentru guvernare comunistă. De aceea, PCRM mizează pe aşa ţări ca Rusia sau China, pentru a multiplica cât mai multe “ferestre de oportunităţi” capabile să furnizeze beneficii materiale sau de orice altă natură vitale pentru păstrarea senzaţiei de “stabilitate relativă” în rândul populaţiei. Interesul faţă de China se conturează în condiţiile unui context electoral tensionat, a unor ajutoare financiare improbabile sau condiţionate din partea Rusiei (În pofida faptului că, Duma de Stat a FR a adoptat recent un act legislativ care prevede avansarea procedurii de acordare a unui sprijin financiar în valoare de 500 mn. dolari pentru RM, dificultăţile economice parcurse de aceasta pot conduce la deturnarea unor asemenea planuri.), dar şi a retragerii temporare motivate politic a anumitor instituţii financiare internaţionale (de exemplu: FMI). Nu în mod obligatoriu, dar cu certitudine poate fi evidenţiat faptul că rezervele guvernării comuniste faţă de apelul UE în susţinerea drepturilor omului din China a fost apreciată de ultima (Vezi Declaraţia Preşedinţiei suedeze a UE, www.se2009.eu). Or, autorităţile chineze urmează să ofere RM/PCRM un ajutor financiar nerambursabil în valoare de 732 mii dolari. Chiar dacă acest ajutor va fi convertit în rechizite de birou destinare Preşedinţiei şi Parlamentului, guvenarea comunistă va folosi această acţiune pentru a obţine puncte electorale. La rândul său, Beijingul demonstrează prin această iniţiativă că ar putea fi dispus să intervină în vecinătatea europeană în orice moment, dacă UE va forţa nota pe marginea problemelor ce ţin de afacerile interne ale Chinei (în acest caz, nici măcar Rusia nu va reproşa, deoarece beneficiază pe larg de împrumuturile autorităţilor chineze).

• Interes geo/politic. Odată cu instaurarea guvernării comuniste au fost intensificate şi relaţiile cu China. Dialogul politic, insesizabil la prima vedere, dintre partidele de guvernământ ale celor două ţări şi-a găsit reflectare în mare parte şi în comportamentul autorităţilor moldoveneşti (aceeaşi formulă este valabilă şi în cazul relaţiilor RM cu alte regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, cum ar fi cele din Rusia, Belarus etc.). Acţiuni violente de reprimare a protestelor paşnice răspândite pe larg în China au prins rădăcini şi în RM, degradând până la nivelul evenimentelor post-electorale de după 5 aprilie curent. Pentru a nu compromite relaţiile cu statul asiatic emergent, PCRM renunţă intenţionat şi dezaprobator la angajamentele faţă de Uniunea Europeană (în sfera coordonării politicii externe). Asemenea politică se datoreză, în primul rând, condiţionalităţii reduse sau ineficiente a UE în raport cu vecinii săi estici, ceea ce produce iresponsabilitate sau indiferenţă politică din partea unor guverne similare celui din RM. În al doilea rând, acţiunile comuniştilor moldoveni pot rezulta din calcule strategice legate de potenţialul Chinei şi rolul pe care îl va juca ea în sistemul internaţional după consumarea crizei mondiale. Prin urmare, PCRM tinde să consolideze relaţiile cu China, inclusiv prin intermediul disocierii de UE pe plan extern.

• Raţionament politic intern. În pofida faptului că a fost acuzată în repetate rânduri de faptul că a agresat protestatarii paşnici (în perioada 7 -15 aprilie), îngrădind şi încălcând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (Parlamentul European, Consiliul Europei etc.), guvernarea comunistă evită să îşi perieze imaginea în ochii UE prin susţinerea demersurilor acesteia faţă de cazuri de reprimare a protestelor paşnice din alte ţări (cazul Chinei). După ce Rusia a sprijinit comuniştii moldoveni în faţa criticii lansate de UE (Occident), ultimii nu pot acţiona mod contrar, mai ales că, Rusia şi China sunt parteneri strategici alcătuind pilonii de bază ai Organizaţiei de cooperare de la Shanghai. De asemenea, guvernarea comunistă emite semnale politice clare Beijingului, cu scopul de a demonstra “solidaritatea” sa politică (urmărind să obţină ulterior „pomene economice” etc.), dar şi de a legitima acţiunile autorităţilor chineze, în mod special pentru oficialii europeni.

Atitudinea simplistă a guvernării comuniste faţă de violarea drepturilor şi libertăţilor omului din China, în schimbul utilajelor tehnice oferite pentru nevoile Preşedinţiei şi Parlamentului, explică suplimentar logica şi caracterul acţiunilor agresive ale autorităţilor comuniste faţă de protestele paşnice şi participanţii acestora.

R. I. F. – săpunul din piele de evreu – un mit

iulie 19th, 2009

Ce este (sau, mai curând, ce a fost) săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? Acestea sunt ccâteva întrebări, pe care mi le-au pus câţiva prieteni, recent.

Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului şi al celui de al doilea război mondial, ca şi după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor ucişi în lagărele morţii naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea ăn masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor şi folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că iniţialele R.J.F. reprezentau o confuzie a iniţialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere: Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru şi care au fost consecinţele lui ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menţionăm că toţi istoricii israelieni resping ideea verdicităţii săpunului care ar fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.

Printre istoricii israelieni şi evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit, putem cita numele unor specialişti de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universităţii din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conţine nici un fel de grăsime.

Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situaţia industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul celui de al doilea război mondial. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producţiei de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste iniţiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii din ghetouri, internaţii în lagăre sau paznicii nazişti cu scopul de a-i înfricoşa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influenţeze. Frica de moarte s-a extins, ca şi tendinşa de a nu folosi săpunul RIF.

Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, şeful SS-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele depoziţii la Tribunalul Internaţional de la Nuernberg au afirmat existenţa unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producţiei de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitaţi industriale, necesare producţiei de săpun. Totuşi, unii intelectuali şi oameni politici au crezut în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceştia menţionăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de nazişti şi scriitorul Simon Wiesenthal.

Ideea a fost acceptată şi în România, de către unii oameni politici şi intelectuali, atât evrei cât şi români. Bineinţeles, din necunoştinţă de cauză. Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraş, pentru ca acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor ucişi. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câţiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte oraşe. Îmi amintesc monumentul săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către pogromiştii legionari. Ideea era crezută şi în familia mea…
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaţioniştilor, dupa principiul reducerii la absurd. De aceea, atenţie. Problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite pastrarea unui mit in cadrul ei…

Mama crizei gunoaielor

iulie 19th, 2009

În 2006, România a finalizat negocierile pe capitolul Mediu cu promisiunea grandioasă că va închide până în 15 iulie 2009 toate gropile de gunoi neconforme cu standardele UE.

Dacă băgaţi de seamă, 15 iulie este mâine. După cum bănuiesc deja cei care ştiu maniera românească de guvernare, până acum nu s-a făcut mare lucru, totul fiind lăsat pe ultimul moment. La ora asta, România mai are aproximativ 2.300 de depozite tradiţionale, primitive, din care vreo 50 a par ţin marilor oraşe. Acestea nu au nimic de-a face cu acquis-ul comunitar: vântul zboară din ele pungi şi hârtii în toate părţile, zemuri pestilenţiale se infiltrează în apa freatică de dedesubt, deşeurile se tasează sub greutatea proprie, fermentează, produc gaz metan şi se autoaprind. Noaptea, la orizont apar focuri spontane izbucnite din aceste movile pestriţe şi rău-mirositoare, precum din Muntele Hymera în legendele antice.

Cea mai mare şi spectaculoasă este, fireşte, groapa Glina, unde sunt cărate cele 18-20 kg de reziduuri pe care le generează săptămânal fiecare familie bucureşteană. Călătorul o poate admira în toată splendoarea ei dacă vine pe prăpădita şosea de centură a Capitalei, dinspre Jilava spre Pantelimon. Groapa a ajuns deja un ecosistem în sine, cu faună patrupedă, populaţie scormonitoare în gunoaie şi stoluri uriaşe de pescăruşi care se rotesc pe deasupra. În apropiere, pentru a profita de peisajul unic – sau luând de bune planurile guvernamentale de închidere a gropii, caz în care au fost fraieri şi au luat ţeapă – nişte investitori au ridicat blocuriturn, în care să mă trăsnească dacă înţeleg cine ar vrea să locuiască. Probabil, vor intra în programul „Prima casă”.

Dacă astăzi s-ar pune problema înfiinţării de la zero a unei gropi de gunoi precum Glina, populaţia din comuna respectivă ar face revoluţie şi ar bloca proiectul. Absolut de înţeles: viaţa e greu de suportat lângă asemenea munţi de deşeuri. Asta e şi problema cu acest tip de infrastructură, problemă numită de americani NYMBY (not-in-my-backyard): e nevoie de un loc unde să fie dus gunoiul municipal, dar toată lume vrea ca locul ăsta să fie cât mai departe de casa lui. Este unul din punctele unde se rup acordurile de constituire a zonelor metropolitane, semnate cu mare pompă între municipii şi comunele limitrofe: împărţirea fondurilor şi amplasamentul gropii de gunoi.

S-au căutat în lumea civilizată tot felul de căi pentru rezolvarea problemei, dar toate sunt dificile, cer o bună coordonare a administraţiei cu populaţia, şi costă bani. Cam jumătate din gunoiul generat de o gospodărie este imediat biodegradabil, iar restul sunt materiale precum hârtie şi cartoane, sticlă, plastic, textile, metale şi altele. Pentru prima jumătate şi o parte din celelalte s-a încercat soluţia incineratoarelor, dar acestea nu mai sunt la modă acum, în era conservării energiei şi a reducerii emisiilor de carbon, fiind scumpe şi intens poluante. Aşa că s-a revenit la ideea platformelor de depozitare unde aceste materiale să se degradeze natural, însă cu protecţie contra infiltraţiilor în sol şi sisteme de captare a gazelor degajate. Acestea sunt aşanumitele “gropi ecologice”, dar şi ele sunt departe de a fi ieftine
.

Dintre materialele cu potenţial, România reciclează în momentul de faţă doar în jur de 2%, prin diverse proiecte-pilot de colectare selectivă. La asta mai trebuie adăugat probabil 1% metale adunate spontan de micii antreprenori privaţi – hai să le zicem aşa – care strigă printre blocuri, pentru că există un profit real de pe urma reciclării (deşi cât e deşeu în aceste metale şi cât este sustragere de elemente funcţionale, e greu de spus). Dificultatea e că reciclarea de hârtie şi mai ales plastic nu este totdeauna economică, deci trebuie susţinută de la buget. Cu alte cuvinte, după cum se ştie din lumea civilizată, ca să scapi de gunoaie trebuie să le sortezi, să le duci frumos la punctele de colectare, să plăteşti direct colectarea, iar apoi din taxele şi impozitele tale subvenţii suplimentare pentru operatorii care reciclează. Or, e clar că stadiul dezvoltării joacă un rol aici: pentru o bună bucată de vreme, va fi mai uşor să suporţi toate aceste costuri
în Suedia decât în România.

Până una-alta, ce se face la noi pe ultima sută de metri este că se acoperă cu panouri gropile de gunoi să nu se mai vadă din drum şi se declară închise şi intrate în conservare, ca să ne lase UE în pace. Dar oamenii şi firmele continuă să ducă acolo deşeuri menajere sau din construcţii noaptea: cine o să păzească 2.200 de platforme din zona rurală? După cum declara recent un oficial român, mizăm pe faptul că procedurile de infringement şi amendare a României durează mult, ca şi în cazul altor state. Aşa că deocamdată mergem pe burtă şi admirăm focurile de la Glina pe înserat, iar dacă se prinde la un moment dat Comisia UE şi ne dă în judecată, declanşăm atunci de un heirup tradiţional, cât se lălăie procesul doi-trei ani la Curtea Europeană de Justiţie, în încercarea de a evita o mamă a crizei a gunoaielor, pe lângă care cea de la Napoli este un adevărat mizilic.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce impact vor avea alegerile prezidențiale asupra economiei?

iulie 19th, 2009

1) Ce impact probabil vor avea campania electorală și rezultatul alegerilor prezidențiale asupra economiei?

Impactele vor fi multiple:

a) blocajul la nivelul guvernării se va accentua în mod dramatic, pe măsură ce partenerii de coaliție PD-L – PSD vor spera în victorie și nu vor avea nevoie de celălalt pentru a-și pune în practică agenda.

b) alegerile vor distrage atenția de de la concentrarea politică atât de necesară pentru elaborarea strategiilor și luarea deciziile necesare pentru a contracara sau atenua efectele recesiunii.

c) este probabil ca actualul guvern să facă tot ce-i stă în putință să amâne orice acțiuni sau informații neplăcute până după alegeri, exacerbând în acest fel efectul lor.

d) în termen de rezultate, este imporbabil ca scrutinul din toamnă să rezolve haosul politic și să dea unui partid majoritatea necesară pentru a g8verna singur.

2) Care este starea de spirit printre economiști și oameni de afaceri în preajma declanșării campaniei electorale?

Nu cred că se așteaptă cineva ca aceste alegeri să rezolve problemele endemice ale clasei politice din România. De asemenea, nu cred că vor crea premisele unei strategii coerente anti-recesiune. Cel mai probabil scenariu este continuarea status-quo-ului, într-o formă sau alta.

3) Cel mai bogat om din România, omul de afaceri Dinu Patriciu, duce o campanie înverșunată împotriva lui Traian Băsescu. Poate influența acest lucru rezultatul alegerilor din toamnă?

Desigur, un om cu ambițiile și resursele sale nu ar trebui ignorat. El are capacitatea, timpul și resursele financiare pentru a-și putea pune amprenta pe aceste alegeri, dar și pe cele din viitor.

CEDO în spatele muntelui de dosare din România

iulie 19th, 2009
Curtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din RomâniaCurtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din România

O avalansa de dosare privitoare la cauze de incalcare a dreptului de proprietate in Romania tind sa se prabuseasca peste Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) instanta care risca sa se blocheze daca numarul de cerere de revendicare continua.

Practic, statul roman a gasit solutia si anume blocarea CEDO sub gretatea muntelui de dosare. Specialistii in domeniu continua sa faca recomandari statului sa emita poteze de corelare legislativa si alte solutii miraculoase.
Daca privim legislatia actuala intelegem cit de ingradit este dreptul de a revendica bunul deposedat si chiar acela de a petitiona garantat de constitutie.

In ciuda emiterii de catre CEDO a unui numar mare de decizii care condamna statul roman, legislatia nu a tinut cont de CEDO CA SI CUM NU AR EXISTA si mai mult a urmat un curs opus si snume de interzicere a retrocedarii.
Aparent pare absurd dar este practic pentru clasa conducatoare.

Cui ii pasa de CEDO?

Ultima scuza oficiala este citarea unei decizii CEDO din anii 60 prin care se ingradeste accesul la justitie.
In fapt vechiul slogan ia vezi cine ne face morala astia ! este reluat si arata cu degetul spre CEDO.

Omul simplu din Roamnia vede cum a ramas singur cu visele de libertate democratie si stat de drept.

Cercuri din Bucuresti mizeaza o dorinta primului-ministru de a indrepta legislatia in dorinta de a nu se face tara de ris. Aceste cercuri sunt foarte bine informate la fel ca cei care in anii 45-49 credeau la o debarcare anglo-americana in balcanii de nord. Dezamagirea lasa locul sperantelor nejustificate iar romanul se agata de orice veste care ar parea pozitiva.

Realitatea este ca CEDO si Europa merg intr-o directie iar Bucurestiul in cea opusa. De 20 de ani asteptam CEDO. Daca venea pe jos ar fi ajuns pina acum.

Epopeea inimii

iulie 19th, 2009

Un muşchi sau o casă a sentimentelor, un organ ori o mare a trăirilor, un motor, o scânteie…este inima. Este acea bătaie care transformă piatra în fiinţă, acea energie vitală viului. Nu ştiu ce divinitate stă picurată în această „bucată de carne macră” , dar gândul că fiecare poartă semnul vieţii – adică are inimă – mă uimeşte: cum este posibil ? Caut febril răspunsul! Da, este posibil! Unii dintre noi au muşchiul perfect din punct de vedere anatomic, două ventricule, două atrii care pun sângele in mişcare, dar umanitatea lipseşte…nişte paiaţe! Alţii au cordul slăbit medical, însă omenia locuieşte aici…nişte personalităţi! Nu-i fascinant?

Echilibrul e o mare calitate, se spune. Dar cum tocmai magnifica natură poate naşte oameni paiaţe – oameni personalităţi şi oameni personalităţi – oameni paiaţe? Ce anume ne modifică în bine sau în rău ? Cum se propagă educaţia în bolile trupeşti la care suntem sortiţi? Ce se intamplă când învinge anihilarea voinţei de a fi senini?

Dar „mă trezesc din beţia de asemenea idei”…o sirenă de ambulanţă. Retrăiesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o încercare de analiză lingvistică a cuvântului inimă : inimă – cardiologie, inimă – om bun la inimă.

Trebuie să mă opresc, dar albul paginii mă cheamă ademenitor să mai las pe ea câteva parole…bunicul meu a murit de atac de cord şi ce om minunat era ! Totuşi este viu în inima mea…iar în urechi am ritmul muzicii lui Michael!

Cred într-o Românie subterană

iulie 19th, 2009

Nu am aşteptat niciodată prea mult de la ţara mea pentru simplul motiv că am aflat de ceva vreme că suntem cam tineri prin istoria asta, tineri în termenii continuităţii. Oricât de curajoşi vor fi fost tracii sau dacii, oricât de bravi vor fi fost domnitorii Evului Mediu românesc, oricât de rezistenţi vor fi fost corifeii Şcolii Ardelene în faţa presiunilor imperiale, oricâtă viziune vor fi avut paşoptiştii sau junimiştii români, cu greu se poate vorbi despre o continuitate neîntreruptă între toţi aceştia şi România de azi.

Cu toate astea, sunt realmente optimist în legătură cu viitorul. Şi optimismul meu vine tocmai din multitudinea de momente în care elita noastră politică a condus haotic, optimismul meu e generat tocmai de zecile de ani în care am fost conduşi fără viziune. Dacă în ciuda tuturor acestor lucruri eu şi alţii ca mine mai putem sta în faţa unui laptop, scriindu-ne articolele, mai putem respira într-un climat în mare parte normal, înseamnă că societatea românească are mecanisme sociale care funcţionează indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei.

Dacă în ciuda tuturor amatorismelor care respiră prin toţi porii televiziunilor noastre naţionale sau locale, a ziarelor sau radiourilor noastre, încă mai există lucruri care funcţionează în ţara asta (şi există), înseamnă că vorbim de cel puţin două paliere, două nivele de comandă: unul oficial, cu ministere arborescente, cu trocuri politice şi compromisuri, cu oameni mici ajunşi dintr-o dată mari şi un al doilea nivel, al micilor întreprinzători care cer statului doar să nu-i încurce, al indivizilor anonimi care contribuie însă decisiv la funcţionarea mecanismului numit România. Dacă atunci când vorbesc de ministere, funcţionari publici de rang înalt, ambasadori sau consuli aproape că sunt tentat să renunţ la political correctness şi să îmi manifest o nemulţumire vecină cu furia câteodată, calmul îmi revine brusc atunci când mă gândesc la nu ştiu ce medici anonimi, la nu ştiu ce dascăli anonimi, la nu ştiu ce mici patroni de fabrici (anonimi şi ei)… oameni care, în micul lor univers, funcţionează în parametri calitativi rezonabili. Există, deci, o dată în plus, un hiatus între elitele care conduc şi masa critică a indivizilor care se lasă conduşi din lipsă de alternative.

Da… există două Românii. Nu însă o Românie care votează într-un fel şi o Românie care votează în alt fel, ci o Românie a oamenilor mici ce poartă haine de oameni mari şi alta a oamenilor care evoluează debranşaţi de multe dintre angrenajele puse în mişcare de statul român de azi. Dacă sunt optimist în legătură cu ţara în care trăiesc, optimismul meu vine, deci, tocmai din zona oamenilor care nu interacţionează cu statul decât la nivel minimal. Nu promovez anarhismul: statul e necesar cel puţin pană la apariţia unor forme de organizare dovedit superioare (dacă vor apărea vreodată); şi, în definitiv nu conceptul de „stat” e de vină că noi nu ştim sau nu putem să îl umplem cum se cuvine. Plata impozitelor, sistemul de educaţie, sistemul juridic, toate sunt componente statale de neevitat, însă a doua Românie despre care vorbesc e România care alege să ignore statul atunci când această atitudine este posibilă.

Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva. Dan Puric, de exemplu, vorbeşte aproape în fiecare apariţie publică despre această realitate alternativă; el o cunoaşte în mod direct, dincolo de ecranele televizoarelor sau de coloanele ziarelor.

Mă veţi acuza de naivitate şi apoi mă veţi întreba, cu un abia disimulat aer de superioritate: dacă există această a doua Românie, responsabilă şi profund morală, unde se ascunde ea? România despre care vă vorbesc nu se ascunde nicăieri, doar că, până în momentul în care îşi va găsi liderul care să o reprezinte, ea stă într-o pasivitate de înţeles, de recomandat chiar. Îşi conservă energiile asemenea magmei; îşi duce existenţa într-un anonimat tradus chiar şi prin absenteismul de la vot. Ar fi inutil să procedeze altfel, pentru că, asemenea magmei, forţa colectivă a acestei Românii constă în acumularea ei şi în erupţia bruscă, atunci când scoarţa terestră (în cazul nostru elita politică şi nu numai) va putea fi penetrată substanţial. Pentru istoricii culturii, e o banalitate faptul că revoluţiile culturale au o oarecare ciclicitate. Prin revoluţie nu înţeleg aici proteste stradale, revendicări sindicale sau marşuri. Toate acestea se desfăşoară în gamă minoră.

Argumentul meu e unul pragmatic: dacă această întreagă ţară ar arăta aşa cum o vedem pe la televizor, n-am mai exista pe harta Europei. Atât de iresponsabili am putut fi câteodată încât este inexplicabilă însăşi existenţa acestei ţări. Totul capătă sens doar dacă vedem că dincolo de apariţiile publice ale nevertebratelor politice o masă critică de indivizi pe care nu îi vom vedea pe ecran, care nu ţipă în piaţa publică ci îşi fac onest treaba zi de zi. Ei reprezintă România subterană… restul e simplu zgomot de fond.

O zi la curse pentru Voronin

iulie 18th, 2009

Președintele interimar al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, și-a început vizita în Federația Rusă pe Hipodromul Central din Moscova, unde asistă alături de ceilalți șefi de state din Comunitatea Statelor Independente la cursa dotată cu Cupa Preşedintelui Federaţiei Ruse, la invitația președintelui Dmitrii Medvedev.

Șefii de state CSI vor purta discuții neoficiale în incinta hipodromului.

Vizita președintelui Voronin survine cu doar 10 zile înintea alegerilor parlamentare repetate din 29 iulie, unde conduce lista Partidului Comuniștilor.

Bucureşti – Cartier de vară

iulie 17th, 2009

Începînd cu sfirşitul de săptămînă din 17 iulie şi pînă în 20 septembrie anul curent, parcurile Bazilescu, Naţional, Titan şi Sebastian, se vor transforma în adevărate teatre şi săli de spectacole, menite să dea viaţă Bucureştiului şi să ofere o vară plină de surprize locuitorilor şi vizitatorilor săi!
Organizat la iniţiativa Comisiei pentru Cultură a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale şi direcţiile specializate, în parteneriat cu Primăriile Sectoarelor 1, 2, 3 şi 5, acest proiect denumit „Bucureşti – Cartier de vară”, transformă capitala într-o scenă care va prezenta publicului, spectacole pentru copii, comedia dell’arte, teatru de magie, piese clasice şi concerte de muzică, în fiecare vineri, sîmbătă şi duminică, la orele 10:00 am şi 8:00 pm. Vor participa actori ai teatrelor Bulandra, Nottara, Mic, Evreiesc, Ion Creangă, Excelsior, Ţăndărică, Opera Comică, Constantin Tănase, Masca şi Metropolis, trupe de teatru independente: D’Aya, Spiriduşii Poveştilor, Teatrul de Magie Andrei Tească, Pur Anima, precum şi studenţii UNATC şi elevii Şcolii de Artă Bucureşti. Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, va prezenta proiectul KARTIER. Acesta are ca scop promovarea culturii urbane, sub toate formele ei, fie că este vorba de muzică, dans sau sporturi în aer liber.
În serile fără teatru, actorilor le vor lua locul interpreţii de muzică. Publicul va fi delectat cu muzică de jazz în interpretarea lui A.G. Weinberger, Silviu Biriş va prezenta cîntecele Bucureştiului de altă dată, soprana Anca Pârlog va fi prezentă cu partituri de operă, iar muzica medievală va fi interpretată de grupul Truverii.
Pentru programul in detaliu al celor zece sfîrşituri de săptămînă pline de muzică, dans, teatru şi voie bună, mergeţi la adresa: www.arcub.ro.

Record de participare la concursul internaţional „George Enescu”

iulie 15th, 2009

La cea de-a XIX-a ediţie a Concursului Internaţional „George Enescu” înscrierile depăşesc cu mult cifrele din ediţia trecută: 77 de concurenţi la „Vioară”, 84 la „Pian”, 180 de lucrări înregistrate pentru secţiunea „Compoziţie” (107 camerale şi 73 simfonice).

Anul acesta, concursul internaţional „George Enescu” se va desfăşura între 30 august şi 5 septembrie, la Bucureşti, urmând ca pe 6 septembrie să aibă loc decernarea premiilor în cadrul Galei laureaţilor, ce va fi transmisă ulterior de postul de televiziune internaţional Mezzo.

În afară de cei din România, vor veni concurenţi din 39 de ţări (4 continente): Albania, Armenia, Belarus, Belgia, Bulgaria, Coreea, Coreea de Sud, Canada, Cehia, Chile, China, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kazakstan, Lituania, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Oşeţia de Nord, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovenia, Spania, S.U.A., Suedia, Taiwan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam.
Din juriu vor face parte: la secţiunea „Vioară” – Nam-Yun Kim (Coreea), Krzysztof Wegrzyn (Polonia), Mihaela Martin (Romania), Florin Croitoru (România), Sergey Kravchenko (Rusia), Werner Scholz (Germania), Igor Petrushevsky (Marea Britanie), Pevel Berman (Italia), Daniel Podlovschi (Romania); la secţiunea „Pian” – Rolf-Dieter Arens (Germania), Karin Lechner (Argentina), Alan Weiss (SUA), Akiko Ebi (Japonia), Wolfgang Manz (Germania), Valentin Gheorghiu (România), Dan Grigore (România), Therese Dussaut (Franta), Elisabeth Eschwe (Austria); la „Compoziţie” – Octavian Nemescu (România), Szigmund Krause (Polonia), Hubert Stuppner (Elveţia), Cornel Ţăranu (România), Dan Dediu (România), Costin Miereanu (Franţa).
Valoarea premiilor pentru secţiunile de interpretare (Pian şi Vioară) sunt după cum urmează: Premiul I – 15.000 euro, Premiul II -10.000 euro, Premiul III – 5.000 euro.
Secţiunea de vioară este susţinută de BCR.
Pentru secţiunea „Compozitie”, premiile sunt: lucrări simfonice – 10.000 euro, camerale – 7.000 euro. Alte premii care vor fi acordate: fundaţia culturală „Erbiceanu” va oferi premiul “Constanta Erbiceanu” de 2500 euro celui mai bine clasat concurent român la concursul tinerilor pianişti; la secţiunea de pian a concursului va fi acordat un premiu de 6.000 Euro, pentru cea mai bună interpretare a uneia din Sonatele pentru pian nr. 1 sau nr. 3 de George Enescu; la secţiunea de vioară a concursului, un premiu în valoare de 6.000 euro pentru cea mai buna interpretare a Sonatei pentru vioară şi pian nr. 3 de George Enescu sau a Suitei pentru vioară şi pian “Impresii din copilarie”. Se vor mai acorda: un premiu de 3000 de euro pentru cel mai bun acompaniator strain al Sonatelor pentru vioară si pian de “George Enescu”, premiul “Ion Voicu”, pentru vioară, atribuit de fundaţia cu acelaşi nume şi un premiu special pentru secţiunea compoziţie, oferit de Editura Salabert.

De asemenea, sponsorii vor avea libertatea de a-şi acorda propriile premii, după cum ne informează biroul de presă al concursului şi festivalului.

Analfabeţii de pe strada Dsida

iulie 13th, 2009
Numele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabețiNumele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabeți

Pe data de 8 iulie 2009, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a schimbat numele strazii Dsida Jenő (se pronunta Gida Ieneu) pe motiv ca numele de familie al poetului seamana cu acronimul romanesc al bolii AIDS – SIDA. O întamplare luată parca dintr-un grotesc, o satiră a societăţii româneşti. Cu toate că a trăit la Cluj, a tradus în maghiară Eminescu şi Arghezi, oferind astfel un pod important în cunoaşterea culturii româneşti de către maghiari, meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei.

Cine a fost Dsida Jenő?

Dsida Jenő (n. 1907 la Satu-Mare, m. 1938 la Cluj) este unul dintre cei mai buni nu doar poeţi, ci şi traducători din marea poezie europeană, inclusiv românească: Eminescu, Arghezi, Georg Trakl, F. Schiller, Goethe, Baudelaire.

A trăit într-o perioadă zbuciumată, marcata de evenimentele tragice ale primului război mondial, însa în operele sale nu s-a lasat influenţat de natura inumanp, demonică a războiului:

“Cred in frica de dumnezeu, in curaj, in frumusetea eterna a vietii independenta de context. Cred in puterea fara limite a zambetului.”

Are între cele 20 de poeme traduse o adevărată perlă în limba română:

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp, pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta
şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult; în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporîndu-se, edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vîrfuri.”

(Elysium, p. 130)

“Poeziile lui Dsida Jenő sînt printre cele mai inspirat traduse din toată antologia lui. Ţinînd cont şi de perioada în care a trăit şi a scris, nu-i găsesc poetului maghiar nicio similitudine în poezia română contemporană lui. Dsida Jenö pare mai sincron european, mai emancipat liric, mai modern decît majoritatea poeţilor români ardeleni congeneri lui.”

(Vasile Dan: Poeţi maghiari din Transilvania – http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=289)

Pentru detalii despre cele întâmplate citiţi aici:

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=27511

Considerăm o ruşine cele întâmplate, o imbecilitate şi incultură tristă a celor care au votat această decizie.

Articolul a fost preluat de pe blogul Limba Cailor http://limbacailor.wordpress.com

Aromele Israelului

iulie 13th, 2009

Pentru mine, Israelul este asociat, pe de o parte, cu mirosul portocalilor in floare. Nu mirosul de portocale cum il stiam din Romania, nu mirosul fructelor considerate atunci exotice, ci al florilor de portocali, inimaginabil inainte. Simtindu-l, simt ca simt Israelul.

Pe de alta parte, mirosul care m-a uluit in Israel, inca din primele zile ale primei mele veri fierbinti aici (de alergatura pe la diferite ministere, pentru recunoasterea diplomelor, pentru asigurari sociale si altele, cu doi copii mici dupa mine), a fost… cel din autobuze. Autobuze aglomerate, cu tineri, batrani, soldati in permisie cu arma pe umar, liceene galagioase in drum spre plaja, copii mici cu mamici plictisite sau bunici grase, toate si toti… miroseau frumos. A ceva curat, a deodorant, a ceva ce nu intalnisem pana atunci in transportul in comun, a ceva ce nu credeam ca se poate. Probabil era si influenta aerului conditionat, nu neg.

Si nu pot uita asta, prima mea intalnire cu mirosurile din Israel…

O româncă cere despăgubiri de 40 de milioane de lire firmei PricewaterhouseCoopers

iulie 13th, 2009
Mihaela Popa susține că a fost făcută Mihaela Popa susține că a fost făcută „prostituată” de colegi

An accountant who claims she was made to feel “like a prostitute” by her bosses is suing a City firm for £40million in a record race discrimination claim.

Romanian Mihaela Popa says she suffered a string of racist and sexual jibes while being bullied at accountancy giant PricewaterhouseCoopers.

Miss Popa, 31, says that a colleague told her “Eastern Europeans are whores” and referred to her as “Mihaela and porn”. She says she was accused of only being in London to “live it up” and quizzed about returning to Romania, given menial tasks to perform and ignored for promotion.

When she asked one manager why she was given mundane work, he allegedly said that “someone was needed to mop up the s**t”.

During a discussion about bird flu, a male colleague allegedly pointed at her and said “this Romanian bird will have a slow death”. Some of her workmates even believed she was a Communist spy for the Romanian secret police, she alleges.

Miss Popa, of Hampstead, earned £41,000 a year as a forensic accountant. She claims that the discrimination prevented her becoming a PwC partner earning at least £500,000 a year plus bonuses.

She is demanding £40 million in compensation for loss of earnings and hurt feelings — believed to be the highest amount ever claimed in a race discrimination dispute. She claims that the jibe about Eastern European women being whores “summarises the way I was perceived and the treatment I experienced”.

PwC strenuously denies her allegations and is vigorously defending her tribunal action.

Miss Popa studied for an MBA in the US and started her career at PwC’s office in Bucharest in 2000. She says she suffered sexual harassment and race discrimination within months of moving to the firm’s Chicago branch before transferring to London in September 2004.

She claims the treatment became “progressively unbearable” until she felt she had no choice but to resign in November 2006 after being off sick for several months with depression and anxiety. Speaking outside court, she said: “They said that they thought I could be a future partner but then they never gave me the opportunity.”

Miss Popa lost a previous employment tribunal claim for race discrimination against PwC but claims to have more detailed evidence for this claim at Central London employment tribunal.

A PwC spokesman said: “We will be vigorously defending the most recent claims.”

Articolul a apărut în cotidianul londonez Evening Standard http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-23718653-details/Accountant+treated+like+a+prostitute+sues+City+firm+for+%C2%A340million/article.do

Festivalul Studențesc ISWinT – Timșoara: 21-27 iulie 2009

iulie 13th, 2009

Timisoara, 13 Iulie 2009 – Timisoara – 21-27 iulie 2009 – organizatorii celui mai insemnat festival studentesc din Sud-Estul Europei, International Student Week in Timisoara, anunta ca mai sunt doar cateva zile pana cand cei aproximativ 200 de participanti straini vor sosi la Timisoara, pentru o saptamana plina de aventura.

Organizat de Liga Studentilor din Facultatea de Automatica si Calculatoare a Universitatii “Politehnica” din Timisoara si afiliat SOrCE (Students Organizing Conventions Everywhere), acesta imbina saisprezece ani de traditie, munca si devotament. Pentru toti cei care i-au trecut pragul, ISWinT este un eveniment cu bataie lunga, multe dintre amicitiile legate aici reprezentand bazele solide ale unor frumoase prietenii, iar atelierele de lucru i-au ajutat pe tineri sa isi dezvolte noi deprinderi, oferindu-le multiple perspective pentru viitor.

Editia din acest an reuneste sub motoul “It’s a new trend: EQUILIBRIUM!”, in jur de 250 de studenti din 46 de tari. Acestia vor participa la 10 ateliere de lucru si alte activitati, ce au ca principal scop informarea, dezvoltarea presonala, autocunoasterea. Saisprezece generatii de organizatori au cladit cu multa daruire ceea ce noi numim astazi ISWinT, pornind de la un vis: acela de a introduce Romania in circuitul european, cu un Congres studentesc. Multe lucruri s-au schimbat de atunci, dar bucuria participantilor de a veni la ISWinT este la fel de mare in fiecare an, perceptia lor asupra tarii noastre este una nemaipomenita, lucrurile pe care le invata aici le deschid noi orizonturi, iar multe dintre prieteniile care se tes in timpul festivalului sunt pentru o viata.

In completarea atelierelor de lucru cu care ii intampinam pe tineri, exista in cadrul festivalului si numeroase alte activitati, cinci dintre acestea fiind deschise publicului larg. Va invitam sa participati alaturi de noi la evenimentele deschise, pentru a gusta din savoarea ISWinT:

1. Deschiderea oficiala a festivalului, ce va avea loc in Parcul Rozelor, in data de 21 iulie, intre orele 11-13
2. Mall Rally, care se va desfasura in incinta complexului comercial Iulius Mall, in data de 22 iulie, intre orele 11-14
3. ISWinT Parade, avand traseul: Complexul Studentesc-Bld. Vasile Parvan-Piata Victoriei-Piata Unirii, in data de 22 iulie, incepand cu ora 22
4. Workshow – expozitie cu spectacol in cadrul Iulius Mall, in data de 27 iulie, intre orele 17 si 19
5. Ceremonia de inchidere, care se va derula in data de 27 iulie, incepand cu ora 22

Pentru mai multe detalii, va rugam sa ne vizitati pe site-ul www.iswint.ro sau www.iswint.ro/blog

Posibil decalog nutriționist

iulie 12th, 2009

Sedentarismul si alimentatia necorespunzatoare sunt cauzele bolilor de inima.
In SUA accidentele cardiovasculare s-au redus in ultimii zece ani cu peste 30% datorita reorientarii populatiei catre noi perspective dietetice.
Optiunea pentru un meniu sanatos se impune in mentinerea greutatii ideale si a conditiei fizice.

1.AFINELE sunt bogate in betacarotina, luteina, calciu, magneziu, potasiu si fibre. Pe langa rolul de antioxidant, ca si celelalte fructe inrudite (zmeura, murele, capsunile sa) au un continut redus in zahar.
2. NUCILE contin Omega 3, vitamina E, magneziu si fibre. Din cauza continutului caloric ridicat se recomanda prudenta la cantitatea consumata .
3. CIOCOLATA NEAGRA cu o concentratie de 70% cacao reduce riscul accidentelor cardiovasculare. O bucatica de ciocolata neagra consumata zilnic (cca 50 gr) actioneaza asemenenea aspirinei. (Institutul de medicina Johns Hopkins, SUA).
4. OVAZUL s-a impus in ultimele doua decenii ca un aliment miraculos, recunoscut pentru calitatile de diminuare a colesterolului si a presiunii arteriale.
Ovazul contine calciu, potasiu, magneziu, fibre.
In amestec cu scortisoara stimuleaza metabolismul.
5. FASOLEA BOABE (in particular cea rosie si cea neagra) contribuie la reducerea coagularii sanguine.
6. VINUL ROSU se dovedeste a fi un antioxidant si un anticancerigen datorita resveratrolului. Procentul glicemic din alcool atentioneaza asupra cantitatii de vin consumat.
7. SOMONUL contine Omega 3, acid ce previne si diminueaza riscul accidentelor cardiovasculare, reduce cresterea trigliceridelor si optimizeaza circulatia arteriala ;
ca si macroul, pastravul de lac, sardelele, tonul – fortifica sistemul imunitar.
8.SEMINTELE DE IN contin Omega 3 si devine un ingredient des folosit in gastronomie pentru efectele sale benefice.
9.TOFU (extract din boabele de soia) suplineste cu succes carnea devenind o sursa de proteine vegetale.
10.MIGDALELE sunt bogate in fibre si fitosterol ce reduce colesterolul.

In editiile urmatoare voi reveni cu cateva retete culinare avand ca ingrediente elementele de mai sus, proprii unui regim alimentar cat mai sanatos cu putinta.

«Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville & «The Eiffel Tower»

iulie 12th, 2009

Între 7 mai – 29 august 2009 are loc la Hôtel de Ville din Paris o expoziţie aniversară (implinirea a 120 de ani de la Expoziţia Universală din 1889) dedicată celui mai cunoscut inginer din lume, Gustave Eiffel, marele magician al fierului.
Gustave Eiffel (1832-1923), absolvent al renumitei Ecole centrale din Paris, este cunoscut pentru construcţiile sale, de la Turnul care îi poartă numele la structura Statuii Libertăţii precum şi viaductul Maria Pia pe Douro din Portugalia, viaductul de la Gabarit, podul peste Szeged, gara din Budapesta, Ungaria, cupola Observatorului din Nisa, şarpantele metalice ale Bon Marché şi Credit Lyonnais din Paris s.a.m.d.
Este mai puţin cunoscut faptul că inginerul Gustave Eiffel a fost în România, la invitaţia prietenului şi colegului său inginerul Gheorghe Pănculescu şi este proiectantul hotelului Traian Grand Hotel din Iaşi, construit în 1882. Inginerul român Gheorghe Pănculescu, absolvent al Politehnicii din Zürich, a lucrat până în 1878 în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea scriitorului şi diplomatului Vasile Alecsandri. Detaliile legate privind metoda tehnologică de realizare a turnului Eiffel sunt după tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal, contribuţie de altfel amintită în lucrarea “Communication sur les travaux de la tour de 300 m” publicată în 1887 de către celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel.

In 1889, an marcat de centenarul Revoluţiei franceze, se organizează la Paris pentru Exposition Universelle un concurs pentru construirea unui turn metalic de 300 de metri pe o suprafaţă pătrată cu latura de 125 m.
Ales dintre 107 de proiecte, câştigătorul va fi proiectul prezentat de Gustave Eiffel, antreprenor, Maurice Koechlin şi Emile Nouguier, ingineri şi Stephen Sauvestre, arhitect.
Celebra Doamna de fier cum mai este numit turnul, iniţial cu o înălţime de 300 m, actualmente 324 m (fiind incluse antenele), are fundaţii de până la 15 m şi o greutate de 10 100 tone din care greutatea şarpantelor metalice este de 7300 tone. Are trei platforme din care prima la înălţimea de 57 m, a doua la 115 m şi a treia la 276 m. Viteza ascensoarelor este de 2 m/s. Este revopsit o dată la 7 ani.
Site-ul oficial de pe care puteţi afla mai multe amănunte este http://www.tour-eiffel.fr.

Expoziţia de la Hôtel de Ville (Primăria Parisului) prezintă majoritatea proiectelor şi machetelor originale ale inginerului Gustave Eiffel, o serie de tablouri, fotografii, scrisori, manuscrise despre viaţa de familie a acestuia, şi chiar proiecţia unui film documentar legat de turnul Eiffel. In expoziţie sunt prezentate şi câteva tablouri, gravuri, desene etc. celebre ale unor mari artişti clasici şi contemporani.
Această expoziţie este gratuită şi accesibilă în fiecare zi, mai puţin duminica.

Expoziţia are şi un stand de cărţi despre viaţa şi creaţia celebrului Gustave Eiffel din care vă recomand o carte deosebită, apărută în ediţie limitată, «The Eiffel Tower» publicată de « Taschen » în 8 limbi de circulaţie internaţională cu un text de Bertrand Lemoine, cunoscut expert în istoria construcţiilor şi arhitecturii secolelor XIX şi XX.

Photobucket

29.6 x 42 cm (11.7 x 16.5 in.),
ISBN: 978-3-8365-0903-9
160 pagini
€ 29.99

«The Eiffel Tower» este reeditarea a două volume in-folio apărute în data de 1 iunie 1900 la Imprimeriile Lemercier din Paris în 500 de exemplare numerotate, numite «La tour de trois-cents mètres». Aceste volume erau alcătuite din 8 părţi : partea întâi tratează originile turnului şi principiile de execuţie ; partea a doua prezintă calculul şi descrierea structurii în detaliu, a treia parte, execuţia lucrărilor la fundaţiile şi părţile metalice; a patra este dedicată «organelor mecanice» respectiv ascensoarelor; a cincea oferă cifre tehnice legate de lucrările complementare; a şasea descrie în detaliu aplicaţiile ştiintifice necesare rezistenţei turnului la factorii externi; a şaptea povesteşte istoria turnului în perioada Expoziţiei Universale din 1889, iar a opta parte descrie modificările pe care le-a adus în vederea expoziţiei din 1900, utilizarea ascensoarelor Five-Lille şi modificările survenite la etajele-platforme.
Fiecare planşă prezentată este la scara de 1/200 pentru planurile de ansamblu şi 1/50, 1/20 şi 1/10 pentru fiecare detaliu.
In «The Eiffel Tower» sunt prezentate un număr de 53 de planşe duble, care, cu ajutorul a 4300 de desene tehnice, relevă întregul proces de elaborare al turnului Eiffel, însoţit de 33 fotografii din epoca realizării acestuia.
O carte-document cu o valoare remarcabilă, demnă de studiat şi admirat.
Chiar dacă se adresează specialiştilor în primul rând, «The Eiffel Tower» rămâne expresia unei epoci trecute în care geniul uman şi-a lăsat amprenta, şi din care romanele de anticipaţie ale lui Jules Verne au devenit treptat, realitate.
In ciuda Protestului artiştilor publicat în «Le Temps», 1887 – «Protestation des artistes contre la Tour de M. Eiffel», Turnul este şi va fi o realizare cu totul excepţională, cu un succes la public enorm, rămânând peste secole simbolul Parisului.

Expoziţia aniversară «Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville este un eveniment de excepţie însoţit de minunatele cărţi oferite cu acest prilej şi pe care vă invit, în măsura posibilităţilor dumneavoastră, să nu-l rataţi.

Amintiri din alta lume

iulie 12th, 2009

Motto: Omenirea se desparte cu voiosie de trecutul ei.

Karl Marx

(din Introducere la Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului)

Trecusera cativa ani buni de cand ilustratiile mele apareau in publicatiile pentru copii si tineret din Bucuresti, dar nu primisem nici o propunere sa ilustrez o carte.

Intr-o buna zi minunea s-a intamplat. Am fost chemat la Editura Tineretului si mi s-a inmanat textul unei culegeri de povestiri despre intamplarile hazlii ale unor copii, comentate de un arici. Textul apartinea Soniei Larian, numele ariciului l-am uitat. Am fost rugat sa aduc, ca proba, desene cu ariciul comentator, asa cum il vedeam eu.

Dupa cateva zile m-am prezentat cu desenele la editura si le-am predat redactoarei de carte. Le-a analizat un timp si, dupa o lunga tacere, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, ati umanizat ariciul prea mult. Seamana cu un porc!

Nu am mai primit lucrarea. Se spune ca orice minune nu tine decat trei zile. Minunea aceasta a tinut o saptamana.

Pana la urma mi-a fost dat totusi sa ilustrez o carte, prima din cariera mea. Era o poveste cu cartofi scrisa de Eduard Jurist. Fusese publicata cu ilustratiile mele in revista adresata celor mai mici cititori, se bucurase de succes si editura se hotarase s-o publice sub forma de carte.

Am machetat cartea, am refacut desenele, am facut copertile, am predat lucrarea editurii si, dupa un timp, mi s-a comunicat ca a intrat la tipar.

intr-o zi, pe cand lucram la planseta, sotia mea, care ne pregatea masa la bucatarie, mi-a adus un cartof ce semana cu unul dintre eroii mei, motiv pentru care ii fusese mila sa-l cojeasca. L-am primit cu recunostinta, i-am pictat doi ochi si o gura, i-am infipt un surub in crestet si l-am agatat de aplica ce ne servea ca lampa de noapte, deasupra patului.

Dupa un timp, am primit un telefon sa ma prezint urgent la editura. Unul dintre directori dorea sa vorbeasca neaparat cu mine. Plin de emotii, m-am imbracat „corespunzator”, adica mi-am pus costum si cravata, si, inainte de a parasi camera noastra, in pragul usii stand, mi-am aruncat privirea inapoi si am vazut cartoful agatat in perete. M-am intors, l-am scos de pe aplica si l-am bagat in buzunar.

La editura am fost lasat sa astept multa vreme pana ce directorul care ma chemase m-a invitat in biroul sau. A inceput cu multe ocolosuri pana ce a ajuns acolo unde dorea sa ajunga:

– … ca, „sa vedeti, tovarase Burschi, cartofii dumneavoastra nu seamana a cartofi! Ar trebui sa refaceti ilustratiile.”

I-am raspuns ca, daca asa vede el lucrurile, nu am nimic de spus, ca o sa ma gandesc (de fapt nu-mi trecea prin cap nici un raspuns) si, intorcandu-ma sa plec, am simtit cartoful din buzunarul hainei si l-am scos, aratandu-l directorului.

A ramas nemiscat, cu gura deschisa si, dupa cateva clipe de stupoare, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, va rog sa ma scuzati, nu stiam ca i-ati facut dupa natura.

Ce ti-era si cu realismul asta socialist!

Cartea a aparut, a avut succes, a fost tradusa si in engleza si chiar „trimisa la export”.

Ilustrasem cateva carti ai caror eroi, Tica si Rica, isi castigasera simpatia publicului cititor si radioascultator, pentru ca autorul lor ii plimbase la inceput pe la radio. Terminasem de ilustrat ultima carte cu intamplarile lor, cartea era la tipar, cand am aflat ca autorul, plecat in strainatate cu sotia in vacanta, nu s-a mai intors in tara. Dupa o vreme, mama mea, aflandu-se in oras, a vazut cartea in vitrina Librariei „Eminescu” si, ca sa-mi faca o surpriza, mi-a cumparat doua exemplare si mi le-a adus, cu bonul de casa cu tot.

Bucuros de noutate, am telefonat la editura sa aflu cand se vor face formele de plata. Mi s-a raspuns sec:

– „Cartea nu a aparut!”

Am dat sfoara in tara catorva prieteni sa cumpere din exemplarele pe care le vor vedea in librarii. Unii au mai gasit cateva, cei mai multi nu. Pana dupa pranz cartea a fost retrasa din toate librariile.

A durat ceva vreme si am avut nenumarate discutii pana ce editura mi-a achitat drepturile.

Ce vina aveau Tica, Rica si cu mine ca autorul „alesese libertatea” nu stiu.

Am fost anuntat de la Editura „Ion Creanga” ca mi s-a repartizat la ilustrat o culegere de ghicitori ale maestrului Ion Vlasiu. Am primit manuscrisul, am facut doua pagini de proba, dupa cum era obiceiul, si le-am predat editurii care urma sa le expedieze autorului la Bistra pe Mures, unde sculptorul isi petrecea o parte din an pana ce frigul il gonea de acolo.

Emotiile mele erau imense. Era pentru prima data cand urma sa ilustrez scrierile unui plastician si, cum era de la sine inteles ca un plastician are o viziune proprie a ceea ce scrie, ma tot intrebam ce sanse am ca viziunea mea sa se apropie de cea a autorului.

Dupa un timp, am fost chemat la editura sa mi se comunice raspunsul maestrului. M-am prezentat la redactorul artistic care, cu scrisoarea autorului in maini, mi-a comunicat ca acesta nu e de acord cu ilustratiile mele.

Ar fi fost firesc sa fiu foarte necajit, dar n-a fost asa. Ceva ma facea sa cred ca nu mi se spune adevarul si, ca si atunci cand mi se comunicase ca dragii mei cartofi nu seamana a cartofi, am raspuns ca nu mai nimic de zis. In clipa aceea redactorul a fost chemat urgent la directoarea editurii si, dupa ce si-a cerut scuze, a parasit incaperea in care mai lucrau si alti colegi, lasandu-ma in tovarasia lor si a scrisorii ramase pe birou.

Am intins mana, am luat scrisoarea, am deschis-o si am citit-o urmarit de zambetele colegilor de camera. Maestrul scria ca e de acord cu ilustratiile mele, dar are o singura rugaminte: eu plasasem textul ghicitorilor si ilustratia pe aceeasi pagina, el dorea ca textul ghicitorii sa fie in centrul unei pagini si ilustratia mea, singura-singurica, pe pagina opusa. Asa m-a gasit redactorul, intors de la directoare. Vadit incurcat, mi-a spus ca a fost o neintelegere (a cui?, a lui?, a mea?) si mi-a dat manuscrisul la ilustrat.

Acum, pentru mine incepea alt chin. Chiar daca fusese de acord cu probele mele la doua din ghicitori, ele, ghicitorile, erau multe si nu doream sa mai trec prin emotiile de la inceput, asa incat am hotarat sa fac in asa fel incat autorul sa vada toate ilustratiile odata, cand lucrarea va fi gata. Alesesem o tehnica laborioasa, ilustratiile se nasteau incet, mai aveam o alta lucrare pentru Editura „Albatros”, lucram si pentru reviste, si, asa, lunile au trecut si a venit iarna.

intors in Bucuresti, maestrul Vlasiu dorea sa vada ilustratiile la ghicitorile sale, editura imi telefona, eu inventam diferite pretexte ca sa trag de timp, pana ce, intr-o dimineata cenusie si geroasa, mama a aparut in atelierul meu, din aceeasi cladire in care locuiam, spunandu-mi: „Te cauta un batran”.

Trebuie sa precizez ca nu il intalnisem niciodata pe maestru si nu stiam cum arata. M-am grabit spre intrare, unde un domn mai varstnic decat mine, in palton si cu o palarie sport din lana tricotata, ma astepta. „Sunt Ion Vlasiu”, mi-a spus. Mi-am cerut mii de scuze ca il lasasem sa astepte ilustratiile, l-am invitat in atelier, unde lucrarea era aproape-aproape gata, l-am rugat sa se dezbrace si sa ia loc, i-am aratat bucata cu bucata ilustratiile si am ramas impreuna pana la pranz. A fost o dimineata pe care n-am uitat-o si n-am s-o uit.

L-am intrebat cum a ajuns la mine. Mi-a spus ca luase adresa de la editura si venise cu un taxi.

L-am condus la atelierul lui din Pangrati cu masina mea si acolo mi-a oferit o carte scrisa de el, pe care mi-a dat o dedicatie numindu-ma „prietenul” sau. De atunci mi-a fost foarte apropiat, pana ce ne-a parasit.

Am spus la inceputul acestor amintiri ca eram un colaborator al publicatiilor pentru copii si tineret din Bucuresti. De multe ori aveam rubrici permanente cu eroi creati de mine, care apareau fie lunar, fie saptamanal.

Cand eram plecat din Bucuresti trebuia sa gasesc un mijloc de a-mi trimite desenele la redactie si curierii mei au fost, la sfatul celor de la reviste, fie mecanicii de locomotiva, fie soferii de autobuz de la RATA, care circulau spre capitala.

in perioada studiilor, pe cand imi faceam stagiul de practica la Brasov (practica dura o luna, in timpul verii), chiuleam o zi pe saptamana de la practica, faceam desenele si le duceam in gara, unde le dadeam mecanicului de locomotica de la un tren anume, care era asteptat in Gara de Nord de cineva din redactie. Pe vremea aceea locomotivele erau cu aburi.

Mai tarziu, le dadeam soferilor de la RATA, care la intrarea in Bucuresti aveau statie in Piata Scanteii (azi Piata Presei Libere), unde isi aveau sediul majoritatea revistelor. Cum orarul autobuzelor era in general respectat, telefonam la redactie de la oficiul telefonic din localitate si cineva cobora la ora cuvenita in statie, sa ia materialul trimis de mine.

Unele dintre „serialele” mele de atunci erau insotite de versurile unor scriitori precum Eduard Jurist, Marin Sirbulescu, Ion Hobana si multi altii. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, altii au apucat pe alte carari ale literaturii si ma tem ca nu-si mai amintesc cu placere de modestele catrene care insoteau desenele mele. Eu mi le amintesc cu o neasemuita duiosie.

Intr-o vara, aflandu-ma in concediu la Busteni, urma sa desenez Aventurile lui Truta si Fanuta pentru numarul din octombrie. Daca numele eroilor mei nu va plac, va aduc la cunostinta ca nu eu i-am botezat, ci redactia, iar cititorii i-au adoptat cu drag, asa incat au ramas pe coperta a patra a revistei, multi, multi ani. Versurile urma sa le scrie Ion Hobana, care in acea perioada se afla la o casa a scriitorilor din Breaza, casa a carei adresa si denumire exacta nu o cunosteam si pe care el urma sa mi-o comunice prin posta. Cum nu am primit nici o veste, lucrurile au intarziat, pana ce, intr-o buna zi, ne-am pomenit la usa cu secretarul de redactie al revistei, venit de la Bucuresti sa lamureasca treburile. Cum nici el nu cunostea adresa buclucasa, am hotarat ca la intoarcerea spre Bucuresti sa faca o escala la Breaza, s-o afle si sa mi-o comunice telegrafic a doua zi. Atunci mi-am amintit ca mai avusesem dificultati cu primirea corespondentei si, coborand in oras (locuiam pe platoul din jurul cabanei „Caminul Alpin”), am trecut pe la dirigintele postei. Acesta imi spusese ca factorita care impartea corespondenta in zona unde locuiam era o batranica in pragul pensiei. Ca sa-si economiseasca urcusul pana pe platou, aceasta lasa corespondenta sa se adune mai multe zile la rand, dupa care facea un singur drum ca s-o distribuie.

„Nu-i nimic, ma descurc eu”, mi-a raspuns secretarul de redactie si a plecat la gara.

in dimineata urmatoare, trezit devreme, am coborat in bucataria casei in care locuiam, unde l-am intalnit pe proprietar care, cu o figura trista, mi-a spus compatimitor: „Aveti pe cineva Truta in familie?”. Cum, dupa o scurta ezitare, i-am raspuns afirmativ, mi-a intins o telegrama in care scria: „Truta mort. Stop…” si urma adresa lui Hobana. La asa un continut, postarita nu-si mai putuse permite sa intarzie cu distributia corespondentei.

Astazi, cand caut pe cineva din Bucuresti la telefonul mobil si imi raspunde ca se afla in Italia, intamplarile acestea din secolul trecut par niste povesti. Va asigur ca sunt adevarate.

Odata, am primit un telefon de la un membru al redactiei uneia dintre revistele la care colaboram. Acesta mi-a spus, in soapta, ca redactia primise o directiva de la sectia de presa a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, prin care i se indica sa nu mai colaboreze cu mine.

Timp de cateva zile am derulat in minte tot ce desenasem in ultima vreme pentru acea revista (daca nu-i pomenesc numele e numai din cauza ca si-a schimbat denumirea de mai multe ori si nu mai stiu ce titlu purta atunci) si nu am putut ajunge la nici o concluzie cu ce desen i-as fi putut supara pe cei de la sectia de presa. Atunci mi-a incoltit in minte un alt motiv. M-am imbracat frumos, am insfacat servieta mea diplomat (putin mai tarziu aveam sa constat ca era goala), m-am urcat in masina si am pornit urgent spre redactie, unde am cerut sa-l vad pe redactorul sef. Trebuie sa precizez ca, in acea perioada, postul era ocupat de Alecu Ivan Ghilia, om bun si bland, despre care nu cred ca ar fi putut face vreun rau cuiva si care, mai tarziu, s-a apucat si de pictura. Cu toate ca mi s-a spus ca e ocupat „cu doi tovarasi”, am intrat in biroul sau, unde m-a primit surprins, dar binevoitor si, la intrebarea sa despre ce ma aduce la dansul, i-am raspuns ca am aflat despre interdictia care ma viza si ca, dupa o atenta analiza a activitatii mele pentru redactie, nu am putut ajunge la alta concluzie decat ca e o masura antisemita.

Pe chipul lui s-a asternut o mare surprindere si, inainte de a-mi putea raspunde, mi-am luat ramas bun si dus am fost.

Peste doua zile, aceeasi voce binevoitoare din redactie mi-a comunicat telefonic si tot in soapta ca sectia de presa imi ridicase interdictia.

Dupa cativa ani, aflandu-ma cu sotia intr-un intarziat concediu la Cumpatu, era in octombrie, am intalnit acolo pe un fost membru al sectiei de presa a CC al UTC, care acum era el redactor al revistei la care eu colaboram in continuare. Cu toate ca in concediu oamenii se apropie mai usor, si cu atat mai mult intr-un Cumpatu aproape pustiu, n-am putut afla de la el mecanismul acestei intamplari.

Dar intamplari ca aceasta si altele mult mai rele se petreceau frecvent in acea vreme.

sursa: Bucurestiul cultural 22/2006

Câinii roșii și Dumnezeu pe post de Mama Omida

iulie 12th, 2009

Coltul satiric

Rareori am citit un articol mai distractiv decat acesta despre stirile de la pro tv.

Ziaristii (nesemnati) isi dau parerea ca echipa de fotbal a „cainilor”, tratata cu „aghiasma” de preotul Diaconescu de la Caldarusani, a pierdut campionatul pentru ca acest preot s-a culcat „sub cearsaf” cu un tanar.
Daca nu s-ar fi culcat cu acel tanar, cu siguranta ca acei „caini” de la Dinamo luau campionatul. Ca Domnul Dumnezeu i-ar fi favorizat cu siguranta, ca sa-i taie de pe lista pe stelistii care nu s-au culcat cu el ci cu altcineva!

„Asadar, parintele, filmat sub cearsaf cu un tanar, era cel care media comunicarea dintre fotbalisti si Dumnezeu”. Am citat din „articol.”

Intre noi fie vorba, nu numai acest tanar a stat sub cearsaf cu un duhovnic. In evanghelia noua a lui Marcu, chiar „apostolul” marturiseste despre in tanar caruia Isus-Yehoshua i-a explicat -gol fiind – o noapte intreaga cum este cu „imparatia cerurilor”. Va rog sa verificati ca spun adevarul.

Mai departe: „Cainii mergeau la el de pe vremea cand ii antrena Cornel Dinu, insa ultimul care i-a dus la manastire a fost Mircea Rednic, in martie. Unii s-au rugat sa ia titlul ca sa auda si ei imnul Champions League, altii sa se inzdraveneasca Ianis Zicu – pe atunci accidentat.

Acum, actionarul majoritar Vasile Turcu se declara dezgustat de duhovnicul fotbalistilor pe care-l invinovateste ca nu i-a ajutat spiritual.

Comisia trimisa de Arhiepiscopia Bucurestiului la Caldarusani ar putea anunta care este concluzia in aceasta ancheta cu subiect rusinos”

Articolul acesta chiar ca m-a pus pe ganduri, pentru ca nu inteleg prea bine ce este mai rusinos.

Sa fie rusinos oare faptul ca un ziarist roman oficial gandeste ca o cisma? Sau oare sa fie rusinos faptul ca credinciosii il folosesc pe „dumnezeu” pe post de Mama Omida, ca sa influenteze cine bate la fotbal? Sau sa fie oare rusinos nivelul intelectual al slehtei de ziaristi-fotbalisti-proprietarri impreuna cu „intelectualii lor”?

Dar iata si unele comentarii: „Din ce a auzit la spovedaniile cainilor,parintelui i-au venit idei,deci ghinionul a fost a preotului nu al cainilor. ”

Si unul mai corect: ” Nu este o crima a avea sentimente sau a simti o atractie pentru cineva. Ma deranjeaza insa ipocrizia, viata duplicitara a acestor oameni, agresivitatea pe care o manifesta vizavi de oamenii cu inclinatii homosexuale si toleranta cu care isi accepta propriile naravuri.”

As considera tot acest spanac o comedie, daca nu ar avea si urmari tragice: datorita acestei mentalitati, acum cateva zile, un baiat homosexual foarte dotat si cinstit a decis sa dea examen la Curtea de Arges pentru a deveni preot. Sa se mantuiasca de scarbavnicele ganduri. La urma urmelor, preotul de la Caldarusani trebuie inlocuit, nu?

Minciuna naste minciuna!

A se vedea si „originalul”: http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/cainii-rosii-se-spovedeau-la-preotul-surprins-cu-un-barbat-in-pat.html

Activismul social este o crimă??!

iulie 12th, 2009

Numele meu este Ghenadie Brega, născut la Sîngerei, Pepeni, am 34 de ani, cetăţean al Republicii Moldova şi al României (din 2007).

Sunt ex-preşedinte al Asociaţiei Hyde Park din R.Moldova (am fost lider al acestei asociaţii în perioada aprilie 2006 – mai 2008).

Sunt de asemenea:

* observator naţional (din partea Institutului pentru Drepturile Omului) acreditat de CEC pentru alegerile din 29 iulie 2009;
* monitor al întrunirilor publice, în cadrul unui proiect al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului;
* membru-fondator al asociaţiei Pro-România, pe care autorităţile refuză nejustificat s-o înregistreze.

Sunt junalist free-lancer, antrenat în proiectul internaţional VJmovement.com
Sunt artist liber, expert/magistru în comunicare şi relaţii publice şi promovez libertatea cuvântului, dreptul la informare şi exprimare, alte libertăţi fundamentale.

La data de 10 iulie 2009, în privinţa mea a fost emisă o ordonanţă de începere a urmăririi penale (dosar nr. 2009270220) pe faptul unei pretinse agresări şi a jafului unui cetăţean, care ar fi avut loc la data de 04 noiembrie 2007 în zona comunei Zorile, r-nul Orhei.
În ordonanţă mai este pomenit numele lui Anatol Mătăsaru, care a fost deja reţinut la data de 10 iulie 2009 şi care până în prezent se află la în custodia poliţiei din Orhei.

Anterior, am fost cercetat într-un alt dosar, în care am figurat în calitate de bănuit pe faptul organizării “dezordinelor de masă”, care se pretinde că au avut loc pe 6 – 7 aprilie 2009 în mun. Chişinău.

Totodată, 10 iulie 2009 era data limită până la care, conform legii, putea fi înaintată învinuirea sau cererea de prelungire a calităţii de bănuit „pentru organizarea dezordinilor de masă” din data de 06 aprilie 2009. La moment calitatea mea de bănuit pe dosarul din 06 aprilie 2009, a expirat de drept. Până la această dată, mie nu mi s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui demers al procurului cu privire la prelungirea termenului pentru a-mi fi păstrată această calitate.

Declar hotărît că aceste dosare sunt fabricate şi că eu n-am nicio vină, atît în ce s-a întîmplat la Chişinău pe 7 aprilie 2009, cît şi în jaful de la Orhei, în toamna lui 2007.

Pe 7 aprilie 2009 nici nu eram în Chişinău, ultima dată am fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale în ajun, pe 6 aprilie, cînd am organizat protestul paşnic împotriva fraudării alegerilor.

În noiembrie 2007 eram angajat la Euro TV în calitate de cameraman, lucram aproape fără întrerupere şi nu aveam de ce să ajung la Zorile, unde n-am fost nicio dată şi nu cunosc pe nimeni. Mai mult decît atît, la acea dată nu îl cunoşteam pe Anatol Mătăsaru şi nu aveam cum să întreprind ceva împreună cu el. De cînd am monitorizat şi filmat protestele lui paşnice cu măgarul sau cu masca de porc, am început să-i urmăresc activitatea şi consider că arestarea lui repetată este o manifestare de cenzură pentru opiniile sale exprimate, o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Declar că şi o eventuală reţinere, arestare sau condamnare a noastră va însemna doar răfuirea autorităţilor pentru activitatea noastră civică, de promovare a libertăţii cuvîntului.

Vă rog să monitorizaţi activitatea poliţiei şi a procuraturii, deoarece consider că dosarele penale în care suntem urmăriţi sunt fabricate la comandă, iar probele şi mărturiile care au fost sau vor fi prezentate sunt false şi colectate cu rea-credinţă.

Asociaţia Hyde Park, al cărei membru sunt, are ca misiune apărarea dreptului la liberă exprimare, accesul la informaţie şi alte drepturi conexe; are 16 dosare expediate la CEDO, dintre care 4 deja au fost câştigate. Membrii organizaţiei sunt persecutaţi inclusiv din acest motiv.

În aprilie 2009, autorităţile centrale au dispus percheziţia sediului Asociaţiei Hyde Park şi sechestrarea bunurilor acesteia. În momentul de faţă, bunurile asociaţiei se află la procuratura generală de mai bine de trei luni.

Telefonul lui Ghenadie Brega este +37369801212

ILUSTRARTE 2009 IV Biennial International Exhibition of Children’s Book Illustration Lisbon Portugal

iulie 12th, 2009

A competition, a biennial exhibition ILUSTRARTE is an opportunity to bring together, every two years, children’s books illustrators, originals, editors, collectors and readers of all ages.

Thanks to a massive participation of illustrators from all over the world, almost 1500 candidates from 60 countries, ILUSTRARTE 2007 has clearly reached its purposes:
– to promote illustration of children’s books as a form of art.
– to create a space and an opportunity to see and discuss the world’s best illustration.
– to establish Portugal as one of the world’s leading centres, promoting children’s books illustration.

The members of the jury, Anthony Browne (ENGLISH, ILLUSTRATOR), Christian Bruel (FRENCH, PUBLISHER), Barbara Scharioth (GERMAN, FORMER DIRECTOR OF IYL), João Vaz de Carvalho (PORTUGUESE, WINNER OF ILUSTRARTE 2005) and Ju Godinho (PORTUGUESE, CURATOR OF ILUSTRARTE), awarded the Ilustrarte 2007 Grand Prix to Susanne Janssen (GERMANY) and 3 special mentions to Martin Jarrie (FRANCE), Isabelle Vandenabeelle (BELGIUM) and Chiara Carrer (ITALY).
50 illustrators were selected to the exhibition, from November 2007 to January 2008.

We are looking forward to receive your participation for ILUSTRARTE 2009.

Deadline:31st of October, 2009

source: http://www.ilustrarte.net/EN/ilustrarte09.htm

Efectele crizei asupra presei

iulie 12th, 2009

Pe 21 noiembrie 2008, publicam în cotidianul ieşean „Flacăra Iaşului”, dar şi pe acest site, următorul articol:

\”M-am tot gîndit zilele acestea la relaţia dintre criza economică abia demarată şi care, în versiunea optimistă, va funcţiona în faza acută cel puţin vreo 14 luni, urmînd să se atenueze treptat, şi presa noastră cea de toate zilele. E stupefiant cît de puţin a stat subiectul în atenţia acesteia, dar mai ales cît de puţin profesional, urmărind, şi în aceste împrejurări dramatice, tot senzaţionalul, tot ceea ce cred jurnaliştii şturlubatici că e „spectaculos”. Din păcate, criza nu va fi spectaculoasă, ci dureroasă, ternă, cenuşie şi aşa vor fi şi vieţile noastre abia introduse în „filmul color”. Dar „Koniec filma”, cum se încheiau filmele sovietice de pe vremuri! În afara cîtorva ziare quality, a unor televiziuni de nişă şi a puţinilor comentatori cu ceva economie în cap şi capul pe umeri, lumea presei a fost mai atentă la caraghioslîcurile campaniei electorale decît la criză, tratînd de altfel ambele teme în acelaşi ton. Şi asta nu va rămîne nerăzbunat!

De altfel, „răzbunarea” a început! Criza e abia la debut, dar toate firmele, mari şi mici, şi-au redus drastic bugetele alocate publicităţii, „sponsorizărilor” şi altor „cheltuieli de reprezentare” şi asta se va vedea, a început să se vadă deja în bugetele instituţiilor de presă, chiar dacă pe moment mai „sug” ceva bani de la candidaţii avîntaţi în comedia uninominală. De altfel, cum alegerile au loc la patru ani, veniturile din publicitatea electorală seamănă mai degrabă cu un bacşiş aleatoriu decît cu o finanţare temeinică. Şi nu doar că se reduc sumele din publicitate, dar firmele, în fugă după economii, au trecut la schimbări ale stilului publicitar şi ale căilor de transmitere a mesajului. Deja industria locuitului, prima lovită în moalele capului de criză, se mută de la televiziune la radiouri şi în presa scrisă, unde tarifele sînt mai mici. Urmează, la un pas în urmă, industria şi comerţul cu automobile, altă zonă economică lovită de criză, şi tac în ceea ce priveşte sistemul bancar, pentru că e o zonă sensibilă, unde pînă şi zvonurile sînt factori de declanşare ori întreţinere a crizei.

Prin urmare, primele care vor suporta lovitura în plin – şi deja au încasat primii pumni! – sînt televiziunile. Nu cred că paguba este foarte mare – şi aşa sînt prea multe şi mai toate incredibil de proaste, indiferent dacă ne uităm la cele „centrale”, la filiale locale ale acestora ori la localele, Doamne iartă!, „indepedente”. Avînd o triplă sursă de finanţare – buget, abonamente şi publicitate – desigur că vor rezista mai bine posturile naţionale şi studiourile teritoriale ale acestora. Ba chiar, ar putea profita de pe urma crizei, putînd atrage mai uşor publicitatea pentru că-şi pot permite tarife mai scăzute. Se vor duce o parte – sau îşi vor reduce motoarele – din televiziunile „generaliste”, cu tot cu programele lor „de distracţie” de doi lei snopul. Nu pentru că românul n-ar mai face haz de necaz, dar pe vremuri de criză devine mai exigent şi în ce priveşte umorul. Comparaţi bancurile de pe vremea crizei de sistem a comunismului, din anii `80, cu umorul căznit de tranziţie! Vor rezista bine şi unele posturi de nişă, de informaţii politice şi economice, cu condiţia să-i pensioneze pe alde Păunescu, Cristoiu, Gâdea, Moraru sau „omul cu laptopul”. Posturile „DDD” dej au luat-o la vale. Din televiziunile locale, nu va rămîne mare lucru, iar cei care au mizat pe susţinere a mai multor posturi deodată şi-au făcut calcule greşite.

Fără îndoială, radiourile vor rezista mai bine şi vor fi mai audiate. Mai întîi, pentru că deja au început să atragă mai multă publicitate – dar din mult mai puţină! –, al doilea, pentru că pot fi ascultate şi din maşină cînd te duci să-ţi cauţi slujbă după ce vei fi rămas şomer şi nu mai ai vreme de pierdut în faţa ecranului cu „despre dragoste”, „atacul blondelor” sau alte minuni lazaroviene. De bună seamă şi în această categorie au o şansă în plus posturile quality, deci cele care au trecut de faza cu două glume slabe între trei melodii care nu obosesc mintea. Cele care au şi comentatori veritabili în domeniile economic, politic, social pleacă cu un atuu în plus, celealte ori îşi caută aşa ceva, restructurîndu-şi grilele, ori dispar. Nici aici nu e mare pagubă, oricum sînt mai multe radiouri decît oameni de radio!
Dar, probabil, în presa scrisă, care este cea mai hipertrofiată dintre toate, se vor produce metamorfozele cele mai mari. Dacă era nevoie de o criză ca să fie stopată „tabloidizarea” cvasi-generală, fie binevenită! Ziarele care au rezistat tentaţiei „tabloidizării”, care au investit deja masiv, cînd era posibil, în direcţia unei linii quality au de cîştigat. Nu vor dispărea complet tabloidele – în orice societate şi în orice condiţii, există o zonă a imbecilizării şi imbecilităţii! –, dar nu vor rezista toate şi nu la tirajele de acum! Să fie primit! Mai ales că şi ziare, indiferent de categorie, avem prea multe pentru cît poate duce economia, aşa că vor mai dispărea dintre cele finanţate la negru. Cînd nu sînt bani, nu sînt nici pentru mită, nici pentru „ajutoare” dezinteresate! Vor dispărea şi o mulţime de „lucioase”, începînd cu ele pentru femei, unde „inflaţia” mare. Orice doamnă avînd de ales între parfum şi articolul despre el îl va alege pe cel dintîi!

În fine, în ciuda estimărilor excelentului analist media Iulian Comănescu, prevăd continuarea exploziei în domeniul bloggingului. Nu doar pentru că e zona de maximă libertate de exprimare, ci şi pentru că nu costă aproape nimic. Din acelaşi motiv, cred că o parte a publicităţii, mai consistentă decît acum, va migra în această zonă a presei. Cam aşa întrevăd evoluţia presei noastre la începutul crizei. Va fi interesant să-mi verific evaluările la sfîrşitul acesteia.”

Bun, au trecut aproape opt luni de atunci. Abia dacă am ajuns pe la jumătatea crizei, într-o versiune totuşi optimistă!, şi cam toate profeţiile mele s-au cam împlinit deja! Nu mă bucura asta, dar nu pot să nu constat că lucrurile au evoluat cam pe dimensiunile pronosticurilor mele. Între timp, grupul „Pro” a făcut reduceri masive de personal, a eliminat emisiuni scumpe şi a renunţat la editarea săptămînalelor regionale, reduceri a făcut şi trustul „Intact”, în vreme ce „OTV/DDD”, pe fondul scăderii de audienţă a renunţat la unele investiţii prea amibiţioase.

Strategia de la grupul d-lui Vântu, continuarea investiţiilor pe fondul tabloidizării accelerate a celui mai bun ziar quality şi a celei mai interesante televiziuni de informaţii, s-a dovedit eronată, grupul trecînd printr-un cutremur de mari proporţii la sfîrşitul săptămînii trecute – reduceri de personal şi scăderi dramatice ale salariilor celor care nu au plecat sau făcuţi să plece, reducerea numărului de pagini la ediţia de w end, eliminarea de emisiuni la „Realitatea TV” etc – ale cărui ultime efecte încă nici măcar nu s-au produs. De altfel, din toamnă, după cum sună unele estimări, „Cotidianul” este posibil să apară doar în ediţie online. Exista vreo soluţie pentru evitarea dramei? Una perfectă cu siguranţă nu, una parţială însă ar fi existat şi ar fi fost adoptarea unei strategii nu diferite, ci chiar opuse celei adoptată – deci, moderarea investiţiilor de la începutul anului încoace, renunţarea la trasferul fostei echipe de la „Adevărul/Gîndul”, cu pretenţii salariale neruşinat de mari, păstarea liniei quality pentru principalele publicaţii on paper şi audio-vizuale ale trustului, ba chiar accentuarea acesteia! Trebuie să recunosc că, sedus de impetuozitatea echipei manageriale de la acest grup, poate şi influenţat de condiţia de comentator la „Cotidianul”, nu am reuşit să sesizez vulnerabilităţile strategiei şi să prevăd efectele lor dramatice asupra grupului „Realitatea – Caţavencu”.

Şi dacă în „presa centrală”, că e dificil s-o poreclim „naţională”, lucrurile stau atît de grav, în cea locală a fost loc şi pentru mai rău, accesul la resurse din publicitate sau de altă natură fiind din start mai redus. Nu doar publicaţiile săptămînale ale grupului „Pro” au fost închise, ci şi o mulţime de ziare şi posturi de televiziune locale, nu foarte multe şi de radio, ceea ce confirmă un alt prognostic al meu. Ca să nu vorbesc în general, să iau drept studiu de caz Iaşul unde, pe lîngă „Ieşeanul”, publicaţie a grupului „Pro”, a dispărut cotidianul „Jurnalul de Est”, ziarul în care am publicat articolul profetic mai apare on paper doar joia, în celelalte zile avînd ediţii on line, toate redacţiile şi-au redus personalul, în unele cazuri fiind renegociate în jos şi salariile. Nu mai vorbesc despre scăderea dramatică a vînzărilor de ziare, deci reducerea tirajelor on paper, compensată de creşterea numărului de accesări a ediţiilor on line. Două televiziuni „clasice”, cu acelaşi patronat!, funcţionează la cota de avarie, una din ele difuzînd practic acelaşi buletin de ştiri din oră în oră de-a lungul zilei, în schimb, tocmai s-a lansat cu succes o televiziune exclusiv on line!

Nu vreau să fiu iarăşi un profet sumbru, dar nu prea am încotro! Criza economico-financiară va mai dura, după unele estimări măcar un an, după cea a unui amic care lucrează la bursa din Frankfurt măcar doi!, aşa că şi efectele dramatice asupra presei vor continua să se manifeste, poate chiar să se agraveze. De parcă n-ar fi deja mai mult decît grave! Vor ieşi mai bine din această încercare acele media care vor şti să reacţioneze mai inteligent la condiţiile de criză. Unele soluţii sînt sugerate şi în articolul de acum opt luni şi în completarea sa de acum. Nici nu pot să le dau pe toate mură în gură şi încă pe gratis!

Foreign Office si roțile istoriei: ajutor direct pentru combaterea homofobiei

iulie 12th, 2009

Voi incepe prin a va recomanda sa vedeti un clip video lansat de partidul crestin si „democrat”, ceea ce in realitate este o contradictie in termeni si in restul Europei (sau un oxymoron, cum i s-ar spune in SUA) al lui Iurie Rosca in RM. Va rog sa-l vizionati inainte de a citi acest articol: http://www.youtube.com/watch?v=664GWfMf4E0

Veti vedea fete in costume nationale, tinandu-se de mana care spun prostii dinainte pregatite; preoti cu crucea in mana si cu condamnarile iesindu-le din gura ca niste pasari de prada, il veti vedea pe politicianul Rosca, in tinuta lui cea mai „europeana” posibila, apoi veti auzi glasurile „oamenilor muncii de la orase si sate” precum si o babustina care se revolta la adresa tineretului de azi. Inainte o fost ghini, spune ea, uitand de lagare. Foarte ghini. „Amu ii rau cu curistii aestia”, zice ea.

Ce este mai interesant: aceleasi voci care nu cu mult in urma strigau sus si tare ca nu exista dumnezeu, acum, peste noapte, „au vazut lumina”. De la fosti kgbisti, nkvd-isti la portari si gospodine. Aici am ajuns noi cu credincioslacul multilateral dezvoltat, care azi se reuneste cu comnunismul de partid si de stat.

1. Atitudinea Marii Britanii

Daca lucrurile merg tot asa, cu aceeasi viteza, in curand vom vedea ca una din conditiile acceptarii unei vizite a persoanelor din afara EEU in interiorul sau va fi „vizionarea unui film erotic homosexual”, asa cum se face acum la intrarea in Olanda. Celor care refuza sa-l vada, li se refuza viza, pentru ca Olanda s-a saturat de bigoti care vin sa hartuiasca sau sa ucida homosexualii.
Mi-ar placea sa-l vad pe domnul politician Iuire Rosca in aceasta ipostaza, dar la urma urmei poate ca n-ar fi o surpriza ca dansul sa „se dea pe brazda” in viitor. Numai ca deocamdata dansul e cu „boborul”, care, nu-i asa, este homofob.

Dar sa revin la ceea ce a hotarat sa faca de acum incolo Foreign Office: sa incurajeze peste tot in lume miscarile homosexualilor pentru drepturile omului. Noul sef al Foreign Office, Chris Bryant a inceput sa scrie scrisori personale de felicitari tuturor diplomatilor englezi care au aratat suport public pentru drepturile homosexualilor, mai ales celor care au avut de infruntat homofobia localnicilor la Varsovia, Sofia si Bucuresti.

2. Polonia si Romania, doua fete ale medaliei cu acelasi chip pe ele

Cine ar fi crezut, dupa 1989, ca Biserica turnatoare si fara caracter a Romaniei va fi la fel de respectata ca si cand ar fi fost imaculata? Desi mai-marii ei au trimis acele celebre telegrame de felicitare pentru „Toarasul”? Sa-i pedepseasca pe timisoreni, da! Ca asa merita!

Am inteles foarte bine rolul bisericii catolice in eliberarea Poloniei de comunism. Chiar si cei mai mari necredinciosi ingenuncheau cu „smerenie” ca sa le faca in ciuda la rusi si sa desprinda Polonia de pe ruta respectiva. Dar acum, iata, aceiasi oameni au ajuns sa se opuna progresului social in Polonia! Am prevazut acest lucru si la inceput ma bucuram in sinea mea pentru faptul ca Biserica romaneasca nu are nici o credibilitate. De unde sa banuiesc eu ca in Romania credibilitatea si caracterul nu par a avea nici o importanta?

Corecti sau mincinosi, pacatosi sau de caracter, toti romanii au fost redusi la acelasi numitor comun: biserica este deasupra!

3. Unirea comunismului cu biserica

Cu ani in urma, cand discutam cu un fost coleg (totusi de caracter, dar sclav al credintei catolice) si ii spuneam: sa vezi cum „se vor prinde comunistii si vor face pact cu credinciosii”, el raspundea: „sa te auda domnul”.

Se pare ca domnul respectiv m-a auzit!

Astazi fortele reactionare din lume au cel mai probabil aliat posibil: bisericile.

Este adevarat ca seful de la Foreign Office l-a felicitat pe Robin Barnett pentru ca a asistat la miscarea pentru drepturi civile a homosexualilor romani. Dar ati vazut ce masuri de protectie a luat politia romana?

Din an in an ura contra homosexualilor este mai mare.
Nimic rau in asta, as spune. Doar ca lupta pentru drepturi va dura mai mult in Europa Orientala decat in Apus.

Soţia artistului

iulie 12th, 2009

Preambul: Egon şi Margot Lövith alcătuiau una dintre cele mai frumoase perechi din Cluj. Cunoscutul sculptor şi grafician clujean putea fi văzut arareori fără frumoasa lui soţie, iubită şi muză, care te fascina atât cu chipul exotic, cât şi cu glasul profund şi mângăietor. Cred că Margot a fost soţia cea mai potrivită pentru maestru, întrucât şi-a asumat toate aspectele practice ale vieţii şi a creat atmosfera optimă pentru creaţie. !poza107! I-a fost alături pe drumul spinos al afirmării, în momentele eşecurilor şi nedreptăţilor, împărtăşind apoi, din plin, bucuria reuşitei.
Margot stătea în dreapta artistului la vernisaje şi-l însoţea în călătoriile întreprinse peste hotare. Margot şi Egon Lövith au fost nedespărţiţi până în 1999, când ea a fost doborâtă de boală şi a părăsit această lume. Existenţa maestrului a fost răvăşită fără prezenţa ei blândă şi înţeleaptă şi încerca să-şi ostoiască suferinţa desenând-o, pictând-o şi povestind despre ea. Mi-a relatat şi mie cum a întâlnit-o pe Margot şi cum s-a îndrăgostit de ea, pentru totdeauna. O poveste pe care o transcriu în continuare.

Am cunoscut-o când s-a terminat războiul

Îmi plăceau fetele şi cred că şi eu le plăceam lor, dar nu fusesem îndrăgostit niciodată. Când am ajuns în lagăr, această parte a vieţii mele era total nelămurită. Era o filă albă. Eu am evadat din lagărul de la Dachau cu puţin timp înainte de a fi fost părăsit de nemţi. După o vreme am revenit să văd dacă mai rămăsese cineva în viaţă. Lagărul părea pustiu, însă am observat un firicel de fum care ieşea pe coşul unei barăci. Am intrat acolo şi am văzut văzut că era o bucătărie în care am găsit un deţinut pirpiriu în haine vărgate şi două fete care găteau. Am intrat şi am ţipat la ei: „Nu ştiţi că s-a terminat războiul ? Plecaţi imediat din infernul acesta !” Atunci una dintre fete mi-a spus: „Şi noi am fi putut pleca dar am rămas aici să gătim pentru bolnavii care sunt atât de slăbiţi încât nu pot părăsi baraca…” M-a impresionat atât de mult că ele nu s-au gândit să plece cât mai repede, ci se îngrijeau de deţinuţii bolnavi, încât s-a trezit în mine instinctul bărbatului care ia frâiele în mâini. M-am dus la primarul din localitatea învecinată şi am cerut un camion cu care am transportat cei douăzeci şi opt de bolnavi la Worishoffen, la spital. Încă nu se restabilise ordinea. Nemţii plecaseră iar americanii au venit abia peste câteva zile. Pe noi nu ne luase în primire nimeni, nu aveam documente ca să putem călători, nu ştiam ce ne aşteaptă, dar ne-am ataşat unul de altul. Jurământul de credinţă n-a fost rostit, dar ştiam încă din lagăr că vom rămâne împreună. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit. Am găsit o cabană părăsită şi ne-am mutat împreună. Peste un timp am părăsit lagărul şi am pornit către casă. Margot era originară din Debreţin şi crescuse la un orfelinat în Budapesta. Pe drum ne-am oprit în ambele oraşe şi am aflat că rudele ei fuseseră deportate şi muriseră. Atunci ea m-a urmat la Cluj.

Căsătorie la Hida

Venind către Cluj Margot a văzut dealurile din împrejurimile oraşului şi a exclamat „Vai ce frumos e !”. Iar eu am întrebat-o: „Ţi-ar plăcea să trăieşti aici ?” „Da, e minunat, întotdeauna am visat să trăiesc într-un astfel de loc, pentru că la Debreţin era pustă şi praf!”- mi-a răspuns ea. Mama, bunica şi sora mea muriseră în lagăr, iar casa unde locuisem era ocupată de alţii. Ne-am găsit o odăiţă în care să stăm şi am hotărât să ne căsătorim. Dar nu aveam alte acte decât certificatul de deportat. De fapt, eu care mă născusem în Cluj, mi-am scos certificatul de naştere de la primărie, dar ea nu avea nici un fel de document şi nici nu puteam face rost de ele. Atunci nişte prieteni originari din satul Hida ne-au spus că s-au înţeles cu primarul de acolo care s-a învoit să ne căsătorească, aşa fără acte. Ne-am şi prezentat la primăria din Hida, iar amicii mei au învăţat-o pe Margot, care nu ştia o boabă româneşte, ca atunci când primarul o întreabă „Vrei să-l iei de bărbat?” să aibă grijă să spună „Da” (care înseamnă „Igen”) şi nu „Ba” (care înseamnă „Nem”) Evident că draga de ea a zis „Ba” şi toată lumea s-a prăpădit de râs… Apoi ni s-a eliberat certificatul de căsătorie, aşa că am devenit soţ şi soţie de la…Hida. Ne-am întors de acolo cu un camion care transporta buşteni. Era noiembrie, dăduse îngheţul şi noi dârdâiam în haine subţiri, vai de capul nostru. Înainte de a porni camionul, o ţărancă a fugit după noi, strigând „Sunt tineri căsătoriţi, trebuie să le dăm ceva să aibă la ospăţ!” şi ne-a aruncat o raţă jumulită şi îngheţată bocnă . Am venit acasă zgribuliţi, lipiţi unul de altul.!poza109!

Portretul lui Margot

Un portret se face prin eliminări succesive, pentru a păstra trăsăturile cele mai evidente, restul îl abandonezi. Dar eu nu am putut abandona nimic din ceea ce însemna ea. Avea prea mare importanţă pentru mine. Margot era foarte greu de urmărit chiar şi cu aparatul de fotografiat. Era aproape imposibil să-i surprinzi trăsăturile. Părul ei întunecat m-a subjugat încă din lagăr, de când am văzut-o prima dată. Era singura femeie care avea păr. Toate deţinutele erau chele, tunse chilug ca şi bărbaţii. Doar ea avea coama aceea neagră şi am întrebat-o de ce. Mi-a povestit că la sosirea în lagărul de la Ravensbrück, SS-ista care lua în primire deţinutele şi dădea ordin să fie tunse, văzându-i claia de păr a interzis să-i fie tăiat. Atunci Margot s-a aruncat în genunchi implorând-o s-o trimită la tuns pentru că suferea cumplit din cauza păduchilor, dar SS-ista s-a arătat neînduplecată. !poza108! Fusese şi ea fascinată de părul ei…
Aşa am cunoscut-o pe Margot, cu coama aceea de păr negru, superb. Mai târziu am descoperit că era frumoasă şi cu părul tuns. Avea o privire unică.

(Fragmente transcrise din filmul „Portrete destăinuite” realizat în 2006)

Nici Obama, nici Medvedev nu vor vota la 29 iulie!

iulie 12th, 2009

\”Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare era să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice… N-am putut decât să exclam: „Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..\”

Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990

Prima vizită a preşedintelui american la Moscova s-a încheiat. Dezamăgirile nu sunt mari, pentru că nici amăgirile nu au fost aşa. Obiectivele au fost minimale, de aceea şi simplu de îndeplinit. În 2009, cel puţin, agenda Moscova-Washington este predictibilă şi fără concesii majore. Cum va reacţiona Estul?

O întâlnire cu final anunţat

Că administraţia Obama nu este administraţia Bush este evident. Dar la fel de evident e că politica externă americană nu suportă schimbări bruşte şi devieri imprevizibile. Instituţiile şi opinia publică contează, aşa că ecuaţia personală a unuia sau altuia dintre preşedinţi nu poate modifica radical peisajul. Mai mult, pentru că în America, spre deosebire de Rusia (şi nu numai!), opoziţia are capacitatea să intervină decisiv în spaţiul public, discursul unui preşedinte trebuie să fie precaut şi atent la orice ar putea fi interpretat ca cedare majoră a SUA. Sub spectrul acestei presiuni s-a aflat şi prestaţia lui Obama la Moscova. Înaintea vizitei în Rusia, comentatorii politici, mai ales cei de extracţie republicană, invocau abundent întâlnirea din 1961 de la Viena dintre preşedintele american John F. Kennedy şi liderul sovietic Nikita Hruşciov. Întâlnire istorică. În legătură cu ea, cultura politică americană perpetuează ideea că percepţia liderului de la Kremlin că are în faţă un preşedinte slab, inclusiv psihologic, a dus la concluzia că URSS poate să forţeze lucrurile în faţa unei Americi lipsită de fermitate. Chiar şi faimoasa criză a rachetelor din Cuba este pusă pe seama percepţiilor ruseşti legate de slăbiciunea preşedintelui de atunci.

De aici şi ideea că Obama nu avea cum să fie slab la Moscova, mai ales că, în timpul campaniei electorale, comparaţia Kennedy – Obama s-a făcut abundent. Iar pe relaţia cu Rusia, comparaţia cu primul preşedinte catolic din istoria SUA este un dezastru de imagine. Ceea ce trebuia evitat.

SUA – singura putere globală

Mai trebuie de adăugat un lucru. Relaţia dintre SUA şi Rusia, în ciuda exultaţiilor presei moscovite pro-Kremlin, nu are în niciun caz aceeaşi greutate văzută de la Washington sau Moscova. SUA rămâne astăzi, în realitate, singura putere globală. Din această perspectivă, Washingtonul priveşte Rusia ca pe un partener secund, concurent pe anumite dosare, poate, dar în niciun caz unul capabil că schimbe ierarhiile globale. Mai mult, comerţul Americii cu Rusia reprezintă 1% din total, cam tot atât cât înseamnă relaţia comercială a SUA cu… Thailanda. Spre deosebire de perspectiva Washingtonului, la Moscova relaţia cu America e decisivă şi, practic, orice viziune de politică externă se construieşte prin raportare la ea. Mai pe şleau spus, dacă, de pildă, Moscova ajunge la dosarul iranian pentru că se raportează înainte de toate la Washington, America ajunge la Federaţia Rusă prin intermediul dosarului iranian. În cadrul întâlnirii de la Moscova, aceste lucruri au devenit şi mai limpezi.

Estul încă se discută

Chiar fără promovarea unui discurs de tip Bush, administraţia Obama nu a făcut concesiile aşteptate de unii pe dosarul răsăritean (scutul antirachetă şi NATO) care, alături de cel iranian, rămân „nuca tare” a relaţiilor Washington-Moscova. Nici nu avea cum. Dacă ar fi să ne bazăm strict pe declaraţiile de intenţii, discursul lui Obama nu se poate nici măcar compara, prin concesiile sugerate, cu declaraţia de la Roma a şefilor de state şi de guverne în urma Consiliului NATO-Rusia, creat pe 28 mai 2002. Acolo se vorbeşte, explicit, despre faptul că Moscova e „un partener egal” în problemele de interes comun, sau că respectivul Consiliu va fi „un mecanism de consultări, creare de consens, cooperare, decizii comune” şi „va funcţiona pe principiul consensului”. Nu e deloc întâmplător că, în mai 2009, după o întâlnire de la reşedinţa sa din apropiere de Moscova cu premierul italian Silvio Berlusconi, preşedintele rus cerea explicit occidentalilor revenirea la principiile definite în 2002. În aceste condiţii, a vorbi despre discursul preşedintelui Obama ca cedare faţă de Moscova în dosarul răsăritean este exagerat. Cel puţin, deocamdată. Dar aici depinde şi de cum va reacţiona Estul.

Statutul geocultural al Basarabiei

Trecând dincolo de vizita propriu-zisă de la Moscova, să constatăm că, în ciuda ambiguităţii, ideea „sferelor de influenţă” sau a „teritoriilor canonice” nu a ieşit, cel puţin la nivel de percepţie, din mentalul viziunilor (geo)politice ruse sau occidentale. Dar pentru că nu mai suntem astăzi la finele unui război mondial (şi putem include şi Războiul Rece la această rubrică), acest tip de discurs nu se poate concretiza în mod nemijlocit. Cum se vede de la Chişinău o asemenea dezbatere? În primul rând, în termeni geoculturali, care se referă la apartenenţa la spaţii culturale extinse şi care furnizează, odată asumate, apartenenţă geopolitică şi politică. Una din ideile forţă ale Chişinăului la începutul anilor ’90 a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav, nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În ciuda existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin. RM nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv, apartenenţa la URSS.

Asumarea acestei zestre identitare este astăzi în recul (inclusiv moştenirea „regimului Voronin”), iar campania electorală o face şi mai evidentă. La aproape 20 de ani de la declararea Independenţei, lideri politici cu pretenţii intelectuale nu au curaj să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea laşă şi ridicolă de „limbă de stat”. Obsesia partidelor politice cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugerează iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient, este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede. Şi tocmai această majoritate este pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar „slavizat” prin decizie politică.

Votul geocultural

Ce ar trebui să înţelegem, în final? În primul rând că, indiferent de ce se discută la nivelul cel mai mare, răspunsul local contează şi nu poate fi neglijat. Nu Medvedev sau Putin vor vota la Chişinău! Şi nimeni nu poate integra RM în UE împotriva voinţei ei, tot aşa cum nimeni nu poate impune federalizarea/transnistrizarea republicii dacă cetăţenii ei nu acceptă aşa ceva. În al doilea rând, că semnificaţia votului din 29 iulie nu este strict electorală. Sugerează, în substratul lui, şi o apartenenţă geoculturală, după aproape 20 de ani de post-sovietism în RM. În ultimă instanţă, nu poţi pretinde euroatlanticilor să te considere „sfera lor de influenţă” dacă tu te încăpăţânezi să le respingi valorile din patru în patru ani.

Un arab palestinian jurnalist la Jerusalem Post

iulie 12th, 2009

In ziarul National Post care a apărut la Toronto (11 julie 2009) este un articol semnat de Robert Fulford întitulat “The Palestinian’s man in Jerusalem”. In acest articol autorul reproduce ideile şi simţămintele unui ziarist Arab-Israelian, Khaled Abu Toameh care are o activitate jurnalistică de peste 20 de ani şi ale cărui vederi diferă mult de ceea ce lumea expectă să asculte de la cineva provenit din acest mediu.

Dânsul a venit în Toronto săptămâna trecută şi a vorbit cu câţiva jurnalişti. Este un Arab-Musulman provenit dintr-o familie în care tatăl e un Arab-Israelian iar mama este Palestineană. A studiat jurnalistica la Hebrew University în Jerusalim după care s-a dus să lucreze la ziarul “Al-Fajr” al PLO-ului. Dezamăgit că tot ce i-se cerea să scrie era numai propagandă, a început să lucreze ca corespondent din Israel pentru presa străină.

In ultimi opt ani de zile lucrează la “Jerusalem Post” ca specialist în problemele arabe. “Eu sunt un Arab Musulman şi singurul loc unde pot scrie sincer este în a Jewish Paper”, a declarat Khaled Abu Toameh.

In vederea sa, Abu Toameh consideră că procesul păcii început la Oslo în 1993 a fost o tragică eroare care s-a soldat numai cu câteva promisiuni şi a sucumbat în război. Atât evreii cât şi arabii au fost dezamăgiţi, primii pentru că securitatea statului a devenit mai iluzivă în interior, iar arabii pentru că nu au obţinut independenţa promisă şi nu s-a creeat un guvern onest care lucrează. In present palestinienii sunt divizaţi în doua tabere antagoniste: Fatah care deţine o fragilă forţă în West Bank şi Hamas, care controlează Gaza. Conflictul dintre ele a costat pe palestinieni aproape 2000 de vieţi şi nu sunt semne de încetare. Fatah deţine în închisori peste 900 de operativi Hamas, arestaţi mai mult pentru a lăsa lumea să vadă că luptă împotriva terorismului.

Lumea consideră Fatah ca fiind o organizaţie cu politică moderată, opusă radical Hamas-ului. Abu Toameh crede că nici unii, nici ceilalţi nu pot fi socotiţi moderaţi. Fatah sună în limba engleză ca moderaţi, dar în limba arabă sună tot atât de virulent anti-semită şi anti-americană ca şi Hamas. Amândouă fracţiunile opresează orice opinie moderată venită de oriunde. In opinia sa “aceasta nu e o luptă între cei buni şi cei răi. E o luptă între răi şi răi” Ar fi fost de dorit ca lupta să fie pentru ce e mai bine pentru Palestina şi palestinieni. “Dar ei se luptă numai pentru bani şi putere”, a spus Abu Toameh.

Lumea libera cheltueşte averi suportând Fatah în schimb pentru căteva discursuri retorice benigne, dar în interior, Fatah nu se bucură de un suport popular. Furturile oficialilor din Fatah, numai ocazional sunt raportate în West, iar locuitorii din West Bank au început să ia corupţia existentă ca lucru normal.

Lumea consideră că şansa păcii este limitată de noile aşezări evreești construite pe teritorile ocupate. Abu Toameh nu e de acord: “Aş fi dorit ca noile aşezări să fie problema” pentru că ea ar fi fost rezolvată de mult de către evrei. Dacă aşezările ar fi fost problema, atunci Gaza ar fi avut acum pace înca din 2005 când Israelieni şi-au retras forţele. Dar rezultatul a fost război; război între Palestinieni, război cu Israelul. “Adevăratul obstacol pentru pace nu e că Israelul construieşte noi aşezări, ci incapacitatea palestinenilor de-a avea un guvern. Există un partener din partea Palestineana care să discute pacea? Nu!”

Ce este de făcut? Abu Toameh gândeşte că Israelul trebuie să aştepte până când palestineni vor înceta să se omoare unii pe alţii şi să creeze o entitate politică credibilă cu care să discute. Atunci pacea ar fi posibilă.

Înghesuială redusă pe buletinele de vot în Republica Moldova

iulie 12th, 2009

Doar 10 partide politice au intrat în competiția pentru ocuparea celor 101 mandate de deputat în alegerile repetate din 29 iulie, cel mai redus număr de la declararea acum aproape 18 ani a independenței Republicii Moldova.

Cele 10 partide (în ordinea de pe buletin) sunt:

Partidul Comuniștilor (PCRM – cap de listă Vladimir Voronin)
Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD – Ghenadie Vaculovschi)
Alianța Moldova Noastră (AMN – Serafim Urecheanu)
Partidul Liberal (PL – Dorin Chirtoacă)
Partidul Liberal Democrat (PLDM – Vladimir Filat)
Partidul Democrat (PDM – Marian Lupu)
Partidul Național Liberal (PNL – Vitalia Pavlicenco)
Partidul Social Democrat (PSDM – Dumitru Braghiș)
Acțiunea Europeană (MSPAE – Anatol Petrencu)
Partidul Ecologist Alianța Verde (PEAEM – Vladimir Braga)

Au mai depus candidaturi independente Maia Laguta și Vladimir Bolotnicov, dar Comisia Electorală Centrală nu a validat cererile.

Alegerile au fost convocate ca urmare a eșecului parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor la președinția Republicii Moldova lui Vladimir Voronin. Candidatul PCRM, premierul în exercițiu Zinaida Grecianîi a obținut doar 60 de voturi, fiindu-i necesare 61 (3/5) pentru alegere. Opoziția a boicotat scrutinul, invocând măsluirea alegerilor de la 5 aprilie.

Noutățile față de precedentele alegeri sunt apariția în fruntea listei PDM a fostului președinte al Parlamentului, Marian Lupu, demisionat din PCRM, includerea în lista PSDM pe locul doi a fostului premier Vasile Tarlev, lider al Uniunii Centriste (UCM) și retragerea în bloc a fostei conduceri a PPCD, în frunte cu Iurie Roșca, desemnat între timp vicepremier. Pe primele șapte poziții pe lista PPCD vor figura doar membri ai organizației de tineret a partidului.

Pragul electoral a fost redus de la 6 la 5%, ceea ce face posibilă intrarea în parlament, pe lângă PCRM, PL, PLDM și AMN, a altor partide, printre care PDM, PSDM și poate PPCD.

La 5 aprilie PCRM a obținut aproape 50% din voturi și 60 de mandate, PL și PLDM câte 13% și 15 mandate, iar AMN 10% și 11 mandate.

În timpul protestelor de stradă împotriva PCRM din zilele de 7 – 8 aprilie au decedat cel puțin trei persoane și sute au fost rănite. Clădirile președinției și ale parlamentului au fost avariate. Autoritățile au acuzat opoziția de tentativă de lovitură de stat cu ajutorul României, iar opoziția a acuzat pueterea de provocarea deliberată a acestor incidente.

Din celule stem a fost creata sperma artificiala

iulie 12th, 2009

Creată în premieră de către cercetătorii britanici de la Universitatea Newcastle, sperma artificială obţinută din celule stem ar putea oferi bărbaţilor infertili şansa de a avea un copil care să aibă aceeaşi moştenire genetică.

Celulele stem folosite în cercetare au fost preluate din embrioni în primele zile de naştere.

Profesorul Karim Nayernia, de la North East England Stem Cell Institute, a declarat la SkyNews că nu intenţionează să folosească descoperirea în scopul clonării umane.

Sperma produsa in laborator nu va fi folosită în acest moment pentru fecundarea unor ovule, deoarece procedura nu este autorizată de lege. Se speră totuşi că legislaţia va evolua suficient de repede şi această tehnică va fi validată, venind în ajutorul cuplurilor sterile care doresc să conceapă un copil şi care din punct de vedere genetic va fi al lor.

Păguboasa politică a apolitismului

iulie 12th, 2009

Ne apropiem cu paşi tot mai repezi de momentul în care vom alege, pentru un mandat de 5 ani, un nou preşedinte, până când vom şti încotro ar trebui să se îndrepte preferinţele noastre şi vom opta pentru una din cele trei variante posibile : reînscăunarea actualului pre¬şe¬dinte, ale¬gerea unor per¬soane trecute deja (de bine, de rău) prin ciurul politicii şi, în fine, a celor care, vorba românului, încearcă marea cu degetul, în virtutea principiului că încercarea moarte n-are sau că … nu se ştie de unde sare iepurele.

Dar nu la candidaţii deja intraţi în cursă sau potenţiali vreau să mă refer. Sigur că teoretic, nu este posibil ca din câteva milioane bune de români, să nu se găsească un pumn de candidaţi demni de încredere, cu care să mergi la sigur, cu ochii închişi, din care să-l alegi pe cel mai bun dintre cei buni ! Şi nimic nu este mai adevărat. Nimeni nu poate admite că au dispărut bărbaţii sau femeile adevărate, de mare valoare şi că nu ne mai poate reprezenta nimeni în cea mai înaltă funcţie din stat.

Numai că aici e cuiul lui Pepelea, bătut cu maiul şi nezdrun¬cinat de cine ştie când în bătătura românească şi care înseamnă, de fapt, politica cea mai păguboasă pentru tot omul, a neamestecului. În nimic şi nici unde şi cu atât mai puţin în treburile ţării. Candidaţii credibili, de valoare, care ar putea ridica prestigiul instituţiei prezidenţiale şi ar trezi speranţele pentru mai bine, tocmai ei stau deoparte, nu se implică, nu se amestecă. Din variate motive : ba că nu-şi bagă capul sub patrafir ori că nu-i interesează sau că nu se socot capabili pentru o asemenea funcţie, că sunt sătui de farisei, incompetenţi şi politicieni veroşi, cu care nu vor să dea mâna şi, mai ales, că ei nu fac nici un fel de politică. Ba mai îngroaşă şi numărul absenteiştilor.

Rezultatul este lesne previzibil : locul pe care ar putea candida aceşti oameni de valoare, credibili, capabili să mişte ceva în ţară sau să garanteze, cât se poate garanta, binele în viitor, este luat de candidaţi buni la orice, veşnic dispuşi să ocupe orice treaptă ceva mai înaltă în societate, tovarăşi de drum, de circumstanţă, incapabili de a se uita în propria conştiinţă şi, mai ales, să răspundă unei întrebări simple : oare se cuvine să candidez ? În locul unei asemenea întrebări ei apelează la subterfugii în care nici ei nu cred, invocă sarcini de partid, răspund gândului că nu sunt ei mai prejos decât nu ştiu cine, în timp ce alţii vor să se legene, fie şi pentru 3 sau 4 săptămâni, în caruselul unor iluzii dinainte pierdute, deşi ştiu foarte bine care va fi rezultatul.
Dovada cea mai bună a lipsei de motivaţie care îi mână în cursa prezi¬denţială pe cei mai mulţi este că aproape nici unul dintre cei în cauză nu-şi lansează propriul program, nu-şi expun planurile şi, mai ales, mijloacele prin care ar putea să le împlinească, ci se întrec în a sări la gâtul celorlalţi parte¬neri de cursă, le caută punctele slabe şi vulnerabilităţile, la gândul că dacă îi desfiinţează ori deschid, într-un fel, mintea alegătorilor, dezvelind aversul monedei pe care adversarii o scot la înaintare, drumul lor va rămâne deschis şi victoria asigurată.
Interesant este că nici unul dintre actualii candidaţi, şi probabil că nici cei viitori, nu iau în seamă şi foarte în serios starea de criză în care ne aflăm, din ce în ce mai ameninţătoare (staţi să vedeţi când vom ajunge fără bani de salarii şi pensiilor, că de unde să se mai umple visteria ţării ?!) având spe¬ranţa în bunul Dumnezeu care mai ţine cu românul şi-l mai scoate uneori din nevoie.

Din păcate, intrăm în cercul vicios amintit : cei capabili stau deoparte în neamestecul şi apoliticianismul lor comod, la adăpost de intem¬perii şi păgubos, eventual mulţumindu-se să critice sau să-i atace pe unii şi pe alţii, dar de multe ori nu fac nici atât. în timp ce aventurierii (că altfel nu pot fi numiţi), merg mai departe, visând la cai verzi pe pereţi.

Fără pretenţia că am emis puncte de vedere originale, nu înţeleg, totuşi, de ce instituţiile noastre fundamentale, puternice, precum academiile, unităţile de învăţământ şi cercetare, universităţile, instituţiile militare sau chiar cele religioase şi atâtea şi atâtea altele, care “mustesc” (iertată să-mi fie expresia) de profesionişti şi caractere de valoare, oameni care înţeleg mersul lucrurilor, pe care îi cunosc şi îi ştiu, nu i-au îndemnat şi nu i-au sprijinit pe aceştia către o candidatură credibilă şi de luat în seamă.

Este, fără îndoială târziu pentru un răspuns pertinent dar, cine ştie, poate mai învăţăm ceva pentru viitor.

Un fascist în Parlamentul European: Nick Griffin

iulie 12th, 2009
Nick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNPNick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNP

Liderul Partidului Național Britanic (BNP), Nick Griffin, proaspăt ales deputat în Parlamentul European, își dă periodic arama pe față: mai nou a sugerat scufundarea ambarcațiunilor care aduc imigranți în Uniunea European de pe continentul african. Și mai nou, a sugerat că Islamul este un “cancer” în Europa care poate fi înlăturat cu “chimioterapie”.

Lui Nick Griffin nu îi plac nici romii din România, el susținând că Marea Britanie are o problemă cu “țiganii români” care ar fi cerșetori și hoți de buzunare în Londra.

Griffin reușește să-și dea cu firma în cap de fiecare dată când încearcă să-și respectabilizeze partidul. Ultimele sale declarații au provocat respingere chiar din partea unor parteneri potențiali din Parlamentul European, cum ar fi Partidul Libertății din Olanda și Vlaams Belang din Belgia.

BNP are acum un singur aliat – JOBBIK din Ungaria, condus de Gabor Vona. Nici PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor și nici ATAKA din Bulgaria condus de Volen Siderov nu par interesați de o alianță cu Nick Griffin.

Griffin, altfel absolvent al Universității Cambridge, a încercat în ultima vreme să se prezinte ca lider al unui partid preocupat de soarta cetățenilor autohtoni albi, care sunt afectați de recesiune și îngrijorați de efectele imigrației.

Dar nu e greu de văzut că dacă pe din afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. BNP nu admite de pildă membri de altă culoare decât cea albă, iar acest lucru riscă să-l trimită în judecată pentru discriminare rasială.

Acest partid, ca și altele similare din Europa, a fost etichetat de extremă-dreapta. Dar majoritatea votanților, potrivit sondajelor, fac parte din clasa muncitoare, albi care în trecut votau mai ales cu Partidul Laburist. De altfel, BNP are politici mai degrabă de stânga în domeniul economic, care privilegiază etatismul.

Știu că în România, și chiar printre cititorii revistei ACUM mai există unii pentru care pericolul fascist sau neo-nazist sau de extremă-dreapta pare în continuare o sperietoare comunistă ca pe vremea războiului rece.

Poate că alegerea în Parlamentul European a acestor partide care incită în mod public la ură de rasă, religioasă și predică deschis intoleranța față de imigranți îi va face să reflecteze și să realizeze că pericolul comunist sau de extremă-stângă a dispărut de mult și că indulgența față de acești colportori au urii de rasă riscă să aibă efecte funeste.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului

iulie 12th, 2009

Daca as intreba pe orice roman si chiar pe orice maghiar azi: carui fapt se datoreaza prezenta atat a romanilor cat si a ungurilor in Ardeal, pana in acest secol, as primi raspunsuri foarte diferite. Sunt sigur ca romanii i-ar da cu lozinca „noi dacii, care de la Traian si Decebal cetire…” iar maghiarii ar incepe cu „sosirea romanilor din Balcani in secolul al XIV-lea…” Ambele raspunsuri ar de fapt la fel de false!

Nici unii si nici ceilalti nu au inteles importanta extraordinara a inceputurilor structurarii societatii in state. Pentru ca epoca popoarelor migratoare a fost excesiv de lunga si nu a putut lasa structuri sociale si umane bine echipate sa reziste pana in secolul al 11-lea, cand, la anul 1001 un eveniment extrem de important s-a intamplat: venirea la putere in Ungaria a primului adevarat rege crestin, cunoscut azi sub numele de Szent Istvan (Sfantul Stefan).

1. Domnia si coroana sfantului Stefan al Ungariei

Coroana sfantului Stefan a s-a pastrat in bune conditii, fiind trimisa in timpul razboiului nu la Moscova, cum au facut romanii cu Tezaurul Romaniei (pe care l-au trimis la „fratii nostri de credinta rusi”, romanii fiind obsedati de ortodoxeala) ci in SUA, departe de campul de razboi al Europei, iar aceasta coroana a devenit un simbol al supravietuirii si perenitatii culturii ungare.
Numele initial al acestui sfant Stefan a fost Vajk (vom mai intalni in istorie acest nume).; citeste vaik.

De ce acest sfant Stefan maghiar are o importanta atat de mare atat pentru maghiarii cat si pentru romanii din Transilvania? Pentru ca el a stabilit un principiu general, care a influentat timp de un mileniu viata oamenilor din aceata parte a Europei: „cu cat un tinut are mai multe popoare, cu atat este mai bogat”!

Ce-i drept in perioada nationalismelor, dupa anul 1815 cand Taylerand a stabilit la Congresul de la Viena principiul autodeterminarii nationalitatilor si popoarelor, acest principiu a fost numit de catre istoricii maghiari „Sfanta Prostie a Sfantului Stefan” Deoarece dupa parerea lor aceasta este adevarata cauza a existentei romanilor in Transilvania: faptul ca desi puteau fi alungati de-a lungul timpului, nu au fost alungati!
Unii istorici maghiari din Transilvania si acum o numesc la fel: sfanta prostie!

2. Istoria prelucrata a celor doua culturi

Am citit cu atentie istoria Ungariei si Istoria Romaniei, carti scrise din diferite perspective. Pot spune sincer ca tonul pe care este scrisa Istoria Ungariei de istoricii unguri mi-a facut mai multa placere decat tonul cartilor romanesti. Si totusi exista goluri mari in ambele parti.

Spre exemplu, mai multi istorici unguri au scris istoria Ungariei ca si cum existenta romanilor in zona este si a fost necunoscuta! Realitatea este alta. De exemplu chiar si caderea Ungariei la Mohacs are legatura directa cu principatele Romane. Regele Ungariei si Boemiei Ludovic al doilea se pare ca avea 19 ani pe atunci si era pasionat de jocuri de curte. In loc sa se pregateasca de razboiul cu turcii, el era pasionat de gasirea de mirese pentru domnul Moldoveu Stefanitza si pentru cel al Tarii Romanesti! O intreaga istorie galanta a urmat.
Totusi, la o prima citire, senzatia ca partea maghiara incearca sa descopere adevarul iar istoricii romani incearca sa evite anumite subiecte este pregnanta. De exemplu istoricii romani au evitat cu grija orice referinta la romanii din Sudul Dunarii, istorie pe care partea ungara insista copios.

De ce sa evitam anumite subiecte? Este pagubos!
Mai ales ca de multe ori realitatea apare sub nasul nostru fara multe eforturi. Este de exemplu foarte usor sa se arate ca istro-romanii au avut originea in Transilvania, iar nu cum sustin unii istorici maghiari, in sud. Pentru ca limba lor prezinta fenomenul de rotacism, necunoscut la aromani si megleno-romani, dar bine cunoscut in intreg tinutul locuit de romanii de la nordul Dunarii , din Maramures spre sud.

3. Interferenta acestor culturi

Ar fi greu de sustinut ca aceste doua culturi au fost tot timpul antagonice. Au si concurat, au si colaborat. In general zonele muntoase din Transilvaia (cu exceptia zonei secuiesti) au fost romanesti. Ungurii controlau vaile, iar slavii dealurile. Cu timpul slavii s-au topit mai ales in masa de romanidin munti. Unele studii au aratat,ca in cazul raului Bistrita, ca in munte raul se numea Repedea, in zona dealutilor numele era Bisreitza (slav) iar in campie, dupa colonizarea unor unguri-secui in Moldova el avea doua nume unguresti. Cu timpul populatia din zona muntoasa a expandat in singura directie posibila: spre campie.

In zona mixta romano-maghiara din Transilvania am constatat foarte putine frictiuni dintre populatiile pasnice romana si maghiara. Marea majoritate fiind romani, in ultima vreme romanii au avansat spre orasele apropiate (de exemplu Cluj-Napoca. la fel si ungurii spre orasele din secuime care nu cum mult in urma erau sate, ca Tg. Secuiesc, Miercurea Ciuc. Am discutat si cu unguri din acele zone mixte si i-am intrebat daca le e frica de romani. „In nici un caz” au raspuns razand. Romanii sunt pasnici.

4. Partea propagandistica

Inainte de primul razboi mondial, o propaganda intensa anti-romaneasca a izbucnit (controlata, in mod evident, de unele persoane interesate) dupa care romanii , mai ales cei din sud, ar fi „tigani”. Facand abstractie de rasismul acestei propagande, trebuie sa adaugam ca ea nu a avut succes de-a lungul timpului.

Concurenta politica de alta natura continua insa si azi, desi este cu mult mai putin acerba. Cu ani in urma, pe Wikipedia a aparut un articol foarte corect despre cele intamplate in cel de-al doilea razboi mondial in Transilvania. In lucrarile istoricilor maghiari s-a scris ca la cedarea Arddealului, o comisie mixta germano-italiana a constatat ca in timpul cedarii s-au produs multe iregularitati, din care ungurii au produs mai mult omoruri, iar romanii mai mult furturi. In mod subtil, aceasta constatare a fost retrasa din continutil articolului, desi este sustinuta in continuare de toti istoricii maghiari.

5. Relatiile romano-ungare, azi

Cu unele exceptii, tonul actual al istoricilor ambelor natiuni este cu mult mai moderat. Este adevarat ca in SUA, in cartile si brosurile turistice menite sa descrie Ungaria apar si sageti anti-romanesti (care lipsesc cu desavarsire in cartile de aceeasi natura publicate in edituri americane).De exemplu in ultimul ghid maghiar pe care l-am consultat, se scria complet fara legatura cu subiectul ca in 1919 trupele romane au furat „tot ce se putea misca din Budapesta”. Da, au fost furturi, de care sursele romanesti nu vorbesc deloc. Tacerea naste monstrii! Trupele armatei romane au furat toate vagoanele din gara Budapesta (dupa ce la randul lor au trebuit sa predea toate trenurile romanesti in urma „pacii lui Marghiloman” de la Buftea, cu putin timp inainte).

Dar ce uita sa spuna aceleasi surse este faptul ca in anul 1926 a urmat la Haga „procesul petantilor unguri” care a stabilit ce datoreaza Romania Ungariei pentru a plati acele furturi si pierderea proprietatilor magnatilor maghiari care nu au semnat juramantul de credinta fata de Romania. Reprezentantul Romaniei la procesul de la Haga a fost tocmai Nicolae Titulescu!

6. Acum si in viitor

Eu vad o tendinta din ce in ce mai clara spre impacare si respect mutual. cu toate micile incidente de parcurs.
Pe internet au inceput sa apara (pe youtube) clipuri video care arata si reversul monedei: faptul ca exista forte din ce in ce mai puternice care sustin intelegerea internationala romano-maghiara. Sa lasam la o parte clipurile video cu Trianonul, care sunt dusmanoase. In definitiv nu vad ce mare pierdere pentru Ungaria a fost faptul ca dintr-o tara avand doua treimi din locuitori de alta nationalitate, a ajuns o tara care este unitara, dar are o treime din suprafatza initiala. In epoca austro-ungara se spunea: „din trei maghiari unul este slovac (toth) altul este roman (olah) iar al treilea croat (horvath). Acum nu mai este cazul.

La nuit de l’hippogriffe VIII

iulie 12th, 2009

L’étoilerie

Le temps n’est pas le bout du rêve
il est du rêve

contempla l’hippogriffe
et le désert gémit au-dessous de lui
comme une âme
à travers des vécus d’abandon

le temps prit des étoiles de plus en plus
cette tempête de sable en arrière de l’espace
et l’effet qui en découla
dans toute la maladresse du hasard

le son était tour à tour choisi par l’espace informe
dévoré paisiblement
quand il perçut le frisson du sable

le prône céleste tomba
parmi les murs du vent
qui sont astreints foudroyants
en donnant la matrice de formes abyssales

les pensées de l’hippogriffe accouchaient
lentement
ses novas de la solitude

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 1. Paşoptiştii şi geneza statului român

iulie 12th, 2009

Izvoarele culturale franceze au influenţat procesul de formare al statului român modern. Franţa a jucat un rol-cheie în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică, naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e \”micul Paris\”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez . Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic.

În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială – ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de „străin”, faţă de „celălalt”?

Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi „frăţie” . Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.

Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti . Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.

Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice în sens occidental şi a conştiinţei critice.

Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză . Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.

În numărul viitor: Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

Speranţa e în tineri?

iulie 12th, 2009

Am dat titlul de mai sus primului articol scris de mine în condiţiile eliberării postdecembriste a presei, pe 23 decembrie 1989.

Dar nu purta semnul întrebării, ci pe cel al unei exclamări entuziaste şi pline de speranţă. Am crezut asta mereu, cu gândul la o anume puritate a vârstei, la ataşamentele slabe ale tinerilor faţă de lumea pe care o părăseam atunci. Am crezut-o chiar dacă, în toamna lui 1990, luându-i un interviu la Paris, regretatul Al. Paleologu m-a tras de mânecă, explicându-mi că tinereţea nu este o valoare în sine, ci doar un dat, că e foarte important ce face cineva cu tinereţea de care se bucură. Deşi, raţional, îmi dădeam seama că are dreptate, m-am comportat mereu ca şi cum n-ar fi avut. Am crezut, chiar dacă părea absurd. Şi am acţionat în consecinţă, încurajând, sprijinind, semnalând măcar orice tânăr în care radiografiam ori bănuiam anumite calităţi, unele daruri.

Trebuie să recunosc, după douăzeci de ani, că, dacă în alte domenii – literatură, arte, cărturărie – s-a mai întâmplat să am dreptate, în ce priveşte politica, m-am înşelat aproape în totalitate. Nu ştiu dacă din pricina mecanismelor de selecţie ale partidelor ori din pricina efectului lor deformator implacabil, „întinerirea“ vieţii politice a înregistrat un eşec glorios, juniorii aliniindu-se grabnic seniorilor. Acum e imposibil să înregistrezi vreo diferenţă între agresivitatea verbală a unor Guşă, Boureanu, Lavinia Şandru, Elena Udrea sau Ponta şi cea a „bătrânilor“ domni Năstase, Mitrea sau Berceanu. EBA stâlceşte limba română cu aproape acelaşi talent ca şi primarul sectorului 5, deşi teoretic a trecut prin mai multe şcoli decât dl Vanghelie.

În cazul Ridzi, coalizarea prostească în jurul cheltuitoarei şi obraznicei doamne ministru nu a cuprins nepermis de multă vreme doar conducerea partidului şi organizaţia de femei a PDL, ci şi pe junii partidului. Dl Boureanu, cu spectacolele sale de prost gust şi insultele fără frână, nu are nici un motiv să fie gelos pe dnii Vadim Tudor şi Becali, i-a ajuns voiniceşte din urmă. Eforturile dlui Sever Voinescu de a apăra ceea ce e de neapărat, gesturile dnei Ridzi, pe mai toate televiziunile, sunt măcar consternante. Spre cinstea lor, dl Cristian Preda mai spală onoarea tinerilor, iar dna Monica Macovei pe cea a femeilor din PDL. Doar să nu se trezească loviţi în moalele capului cu „disciplina de partid“! Domnii Chiuariu şi Adomniţei încă produc coşmaruri!

Că un partid se dovedeşte a fi la fel ca şi celelalte era de aşteptat, numai naivii incurabili şi-au făcut iluzii. Că întinerirea clasei politice, la nivelul tuturor partidelor, a ajuns într-o fundătură mi se pare mult mai grav. E clar că, în 20 de ani de pluralism politic, după mai multe rotaţii la guvernare, am reuşit să producem o clasă politică a cărei principală calitate este autoreproducerea. Chiar când este dispusă să accepte „sânge proaspăt“, are mecanisme infailibile pentru a-l „strica“. Nici nu mai cred că avem o soluţie politică, instinctul de autoconservare este atât de puternic încât aceşti ipochimeni nu vor risca nimic, de teamă să nu-şi taie craca de sub picioare. Din afara câmpului, în afara soluţiei revoluţionare – revoluţiile sfârşesc prost la noi! -, ar fi naşterea societăţii civile. Din păcate, într-o societate incapabilă de orice acţiune în afara absenţei la vot!

Soluţia reală la cazul Ridzi: desfiinţarea ministerelor-parazit

iulie 12th, 2009

O minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale.

Ronald Coase, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, spunea odată că dacă guvernul s-ar apuca să finanţeze organizaţiile de cercetaşi prin proiecte de ajutat doamne în vârstă să treacă strada, atunci: în mod sigur, o parte din bani n-ar ajunge deloc la organizaţiile de cercetaşi; multe dintre persoanele asistate n-ar fi nici doamne, nici în vârstă; componente ale programului ar consta în interzicerea completă de a traversa străzi aglomerate de către babe; iar finalmente numărul victimelor de accidente rutiere ar fi mai mare, pentru că babele ar traversa în grabă şi pe furiş, ferindu-se mai mult de cercetaşii vigilenţi decât de maşini.

Ca atare, stimaţi concetăţeni, este puţin tardivă indignarea noastră acum în cazul Ridzi, descoperind că un minister toacă banii noştri pe chermeze, şantanuri şi şuşe distractive la Marea Neagră. Trebuia să ne opunem atunci când a fost creat, cu misiunea explicită de a desfăşura asemenea activităţi pur comerciale, cu impact greu de măsurat şi concurând neloial operatorii privaţi existenţi, activităţi care n-au nicio legătură cu funcţiile de bază ale statului: lege şi ordine, infrastructură publică, asistenţă socială pentru cei în nevoie etc. Acum n-am aflat decât că acest minister face ce lam lăsat noi să facă – show-uri şi trosneli studenţeşti – cu toate defectele de organizare asupra cărora Ronald Coase ne avertizase din vreme: ineficienţă, deturnare de scopuri, scurgeri de fonduri în buzunare private.

Dna ministru are de dat socoteală, şi probabil că va da, chiar dacă adversarii săi, mirosind o pradă uşoară, s-au repezit şi au făcut greşeala tactică de a sesiza simultan parlamentul şi procuratura. Vom afla unde au ajuns banii ăia şi pe ce căi. Dar întrebarea mea e alta: dacă infama scenă în chestiune nu ar fi costat 75.000 euro, ci doar 7.500, sau chiar 750 euro, nu ar fi fost şi aşa prea mult? Adică o cheltuială ce nu trebuia făcută deloc, pentru că rostul statului este de a furniza bunuri publice şi a asigura o plasă de siguranţă pentru dezmoşteniţii sorţii, neputincioşi şi orfani, nu de a subvenţiona concerte pentru hăndrălăi perfect sănătoşi şi apţi de muncă, ce pot foarte bine să se distreze cu bani din propriul buzunar?

Cele două contraargumente care ni se servesc de regulă aici – că şi prin ţări vestice există asemenea programe, iar ministerul are o contribuţie importantă la rezolvarea problemelor tinerilor români – sunt vax-albina. În Europa, se aruncă mulţi bani pe fereastră, dar poate ei au de unde; pentru noi, asemenea prostii tip UE sunt pur opţionale. Iar pentru acţiuni educative sau economice există, slavă Domnului, un minister al Învăţământului care poate dezvolta programe de educaţie nonformală, precum şi ministere de Economie, Muncă şi Finanţe unde se pot discuta (dacă e cazul, deşi eu cred că nu e) politici pro-antreprenoriale sau fiscale, ţintind acest grup socio-demografic. Acesta, sau altele: n-am auzit pe nimeni să fi propus până acum ministere ale Pensionarilor, Casnicelor-cuopt- clase sau Femeilor-din-rural, cu toate că aceste grupuri au probleme de integrare şi participare în societate mult mai mari ca tinerii.

Logica se aplică şi altor ministere, pe care le vedem permanent în căutare disperată de obiectul muncii, justificabil şi altfel decât prin presiunea unui grup de lobby – ca la Ministerul Turismului. În afară de funcţia de a da clasificaţii hotelurilor, îndeplinită oricum execrabil şi corupt (vezi proliferarea aiuristică de stele şi margarete), nici acestei structuri nu-i este clar cu ce ar trebui să se ocupe. Promovarea turismului este o metaforă mălăiaţă ce ascunde faptul că ministerul nu are instrumente concrete la îndemână, altele decât de a face presiuni la guvern pentru a trata preferenţial industria hotelieră (misiune îndeplinită la TVA), fără să fie clar cu ce este ea mai meritorie decât cele de textile, consultanţă sau de umplut sifoane, în afara faptului că aceia n-au un minister dedicat în exclusivitate lor. În rest, acţiuni comerciale şi PR cu rezultate greu cuantificabile, plătite din bani publici, exact ca la Tineret şi Sport, deci cu acelaşi potenţial de iregularităţi şi scandal.

Premierul Boc ar face bine să profite de oportunitatea oferită de această dezbatere – care dincolo de aspectele punctuale şi personale, are o semnificaţie mai adâncă, după cum am arătat – şi să desfiinţeze cele două ministere menţionate. Pentru echilibru politic în coaliţie, aceeaşi soartă trebuie să o aibă şi Ministerul pentru IMM: indiferent de ce tip de companii e vorba, ca şi mai sus, instrumentele pentru îmbunătăţit mediul de afaceri se află la Premier, Economie şi Finanţe, fără să fie nevoie să facem câte un minister pentru fiecare categorie de business sau firmă.

Aşa cum criza economică e şi o bună oportunitate pentru a eficientiza economia, tot aşa câte o minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale. Asta, dacă premierul are curajul politic de a înfrunta minoritatea gălăgioasă, din sectorul public şi cel privat, ce beneficiază acum de pe urma ministerelor-parazit.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Adevăr şi Reconciliere (II)

iulie 12th, 2009

Primul pas pe drumul procesului de reconstruire a societăţii în perioada post-totalitară este mărturisirea şi investigarea trecutului.

Joachim Gauck, fostul comisar federal special pentru analiza dosarelor Stasi, a descris superb procesul: „răscolirea cenuşei trecutului”. El a continuat afirmând că „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizată nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului şi al discuţiei”. Profesoara de ştiinţe politice Gesinne Schwann a vorbit despre forţa distructivă a tăcerii. În acest sens, Charles Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operaţiunea prin care indivizii şi comunitatea îşi creează un spaţiu în care pot comunica unii cu ceilalţi, în care pot începe anevoiosa muncă de a înţelege” istoria dureroasă.

În concepţia sa, „justiţia este activitatea de emancipare a naţiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilităţii. Charles Villa-Vicencio consideră că justiţia reparatorie îşi concentrează atenţia în primul rând asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-şi spune povestea, de a da voce propriilor suferinţe. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializată, devine parte integrantă a memoriei colective a comunităţii. Ceea ce era poate doar un fapt ştiut se transformă într-o istorie recunoscută şi exemplară.

Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei făptaşilor de a mărturisi şi de a-şi prezenta scuze legitime victimelor reprezintă o modalitate de reaminti acestora din urmă responsabilitatea lor morală. Asemenea acte de expiere îl repun pe făptaş în rolul de agent moral al societăţii. Intenţionalitatea, motivele contingente îşi pierd relevanţa atunci când sunt confruntate cu obligaţia de a justifica raţional propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvânt şi demnitate, atunci când este posibilă, devine un panaceu pentru durere şi dorinţa de răzbunare şi, totodată, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitării”.

Villa-Vicencio apreciază că acest model de dreptate informal-narativ este o metodă de „a pătrunde în minţile făptaşilor, fără ca aceia care au încălcat normele coexistenţei sociale să scape de condamnarea publică a societăţii”. Memoria şi actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compensează circumstanţele politice specifice momentului tranziţional. Reconcilierea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale („moral absolution”). Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic.

Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. În consecinţă, înfiinţarea unei Comisii pentru Adevăr (ceea ce consider că a fost şi CPACDR) reprezintă un act de mediere între construirea statului postdictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar. Prezentul tranziţiei poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiţionat de cunoaşterea trecutului criminal şi de recunoşterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea.

Consider, aşadar, perfect îndreptăţită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume că adevărul pe care o astfel de Comisie îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare („working through”) a regimului anterior, dar şi criteriul de limitare şi încadrare ale compromisului din perioada de tranziţie. Judecata istorică şi memoria împărtăşită oferite de o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziţie. Întrun final, se poate afirma că se naşte o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de priorităţile perioadei în care scopurile principale sunt vindecarea comunităţii şi ireversibilitatea vechiului regim.

Înlocuirea unui regim criminal cu o democraţie fondată pe dreptate, toleranţă, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârşit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităţilor individuale şi politice, numai odată cu o renaştere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Semnificaţia scrierilor şi implicării civice a lui Charles Villa-Vicencio pentru România poate fi sintetizată pe linia a ceea ce am accentuat de nenumărate ori în propriile mele intervenţii publice din ultimii ani. O revoltă veritabilă înseamnă să spui Nu minciunii, infamiei, urii şi persecuţiei, oriunde acestea se află la putere.

Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar memoria şi istoria pot furniza responsabilitate, justiţie şi expiere. Charles Villa-Vicencio ne poate învăţa, aşa cum au făcut-o şi disidentii est-europeni, aşa cum ne-au îndrumat gânditorii antitotalitari Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în România, că reconcilierea şi vindecarea unei naţiuni mânjită de mocirla plină de sânge a răului depind de recunoaşterea şi non-negociabilitatea demnităţii umane ca adevăr moral primordial al noii societăţi.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Concurs de criză: o idee, o cină, o ordonanță

iulie 12th, 2009

De ce nu cred in Programul anticriza propus de PSD? Pentru un program serios anticriza, orice politician sau economist are nevoie de cel putin trei calitati: anticipatie, curaj si caracter. Pe scurt de RESPONSABILITATE si de VIGILENTA BUGETARA.

Propunerea PSD este o tentativa esuata din toate aceste puncte de vedere:
– reactiva si exact pe invers la un program asumat de comun acord in alianta PSD-PDL,
– lasa prin natura propunerilor populiste imposibil de atins in actualele conditii de contractie economica severa,
– lipsita de realism si de viziune pe termen lung din perspectiva costurilor care vor apasa si mai dur asupra deficitului bugetar in anii urmatori. Adica o datorie creata acum, pe spinarea contribuabililor si a generatiilor urmatoare.

Sa va dau cateva exemple concrete dupa care sa trecem la concurs.

Mai avem nevoie de un alt program pentru case, atata timp cat exista deja trei astfel de programe: Prima Casa (proaspat lansat), casele sociale si casele pentru tineri disponibile prin ANL? Nu.

Frana la reducerea TVA pentru alimente scriam exact acum un an aici: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-3412346-frana-reducerea-tva-pentru-alimente.htm. Reducerea TVA la alimente la 5% va alimenta speculatiile de pe piata, iar efectele sale nu se vor arata asupra buzunarului consumatorului de rand prin reducerea preturilor pe piata, ci se va regasi in profitul supermarketurilor.

Fondul de dezvoltare din privatizare a fost deja irosit de catre guvernele din ultimii noua ani de crestere economica continua.

Renuntarea la impozitul forfetar nu mai poate intoarce acum pe piata firmele care au fost radiate din cauza sa.

Despre renuntarea la cota unica nu spun decat ca ar fi o grava eroare.

Solutiile de fond anticriza stau, in opinia mea, pe doi piloni: doua treimi din eforturile guvernului actual sa se concentreze pe reducerea cheltuielilor publice, iar o treime pe cresterea veniturilor bugetare. Sunt suficiente oare masurile anticriza fiscale? In zona euro dobanda de politica monetara este de 1%, iar in Romania de 9%. Cred ca una din cheile relansarii economice la noi este sa nu mai concentram erforturile doar pe politica fiscala, ci si pe cea monetara. Perfuziile si tuburile de oxigen alese gresit pentru economia reala au un singur sfarsit. Fatal!

Concurs de criza. Va provoc sa contruiti in loc sa asistati pasivi la ce se intampla in Romania sub criza. Sunt convinsa ca niciun guvern postedembrist nu poate scapa de critica, dar sunt la fel de sigura ca unele idei ale celor guvernati pot fi mai bune ca ale celor care guverneaza. Exista o singura problema: ideile voastre nu ajung la noi. De aceea lansez acest concurs-experiment care va dura o luna. Astept saptamanal masuri anticriza, iar autorul celei mai interesante idei va fi invitat sa discutam propunerea la cina in biroul meu de la Guvern. In situatia in care aceasta initiativa poate ajuta, promit sa ma bat pentru a o transforma in ordonanta de urgenta. Asadar, vor fi patru intalniri la cina din care sper sa se nasca o ordonanta de urgenta care sa completeze programul anticriza. Va astept.

Nota: In cazul in care sunteti in alt oras va decontez drumul sau va fac eu o vizita. In cazul in care niciuna dintre propunerile saptamanale nu va fi acceptabila , atunci voi scrie de ce a trebuit sa iau cina singura. Am incredere ca puteti! Trebuie doar sa ma convingeti.

Andreea VASS este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Între Fanar si Bruxelles: originalitatea democrației românești

iulie 12th, 2009

Agenda publică internă va fi dominată în următoarele şase luni de chestiunea alegerilor prezidenţiale, la concurenţă cu planurile de combatere a efectelor crizei economice. Pentru moment, este dificil de estimat dacă acest nou episod din lunga serie de consultări ale corpului electoral care s-au derulat în ultimii cinci ani va aduce stabilitatea politică necesară în momentele dificile prin care trecem cu toţii, sau va genera noi crize politice şi instituţionale.

Nu doresc să propun o analiză a profilului unui candidat sau altul sau a forţelor care-i susţin,, susceptibilă de concesii în favoarea opţiunilor personale. Este suficient să menţionez că nici de data aceasta n-am reuşit să ieşim de sub efectul tragediei invocate în 2004 de actualul preşedinte, în sensul că potenţialii candidaţi mai bine plasaţi în opţiunile alegătorilor şi-au început cariera în realităţile tulburi ale ultimilor ani ai regimului comunist sau la începuturile tulburi ale democraţiei postdecembriste, prea originală pentru a fi şi funcţională.

Dimensiunea spectaculoasă va fi asigurată probabil de prezenţa candidaţilor exotici sau antisistem, din cei cu care am început să populăm şi hemiciclul Parlamentului European şi pentru care dificultăţile economice înseamnă imbolduri suplimentare, într-o luptă pierdută totuşi înainte de a fi dată. Ceva lipseşte în această campanie aflată într-o fază preliminară, diferenţierea maniheică cu care ne-am obişnuit să operăm în ultimii ani, diferenţa între ai noştrii şi ai lor, între postcomunişti şi reformişti, între cruciaţi şi corupţi.

Nu este vorba de schimbarea substanţei dezbaterii datorate integrării forţelor politice locale în marile familii ideologice europene sau de aplatizarea oarecum obiectivă a tensiunilor, în contextul unei guvernări de largă coaliţie. Avem de-a face cu o criză a entuziasmului pentru cauzele publice în general şi cu diminuarea încrederii în instituţiile şi procedurile democratice. Această evoluţie poate fi sesizată nu doar prin simpla analiză a participării cetăţenilor la procesul electoral, ci şi prin maniera în care aceeaşi cetăţeni se raportează la administraţia locală şi la serviciile publice.

Discursul propus de forţe ale societăţii civile şi propagat cu insistenţă de Media caută să identifice responsabilitatea pentru reculul democraţiei româneşti în conduita clasei politice în ultimele două decenii, în incapacitatea acesteia de a se reforma şi a imprima un ritm mai alert de modernizare a ţării pe care au guvernat-o. O astfel de prezumţie, cu tot potenţialul ei subversiv şi cu toată suficienţ pe care o încorporează, este extrem de convenabilă pentru majoritate, pentru că elimină responsabilitatea individuală şi pe cea a comunităţii în relaţie cu procesul politic şi cu actul guvernării.

Este şi va fi totdeauna convenabil să formulezi acuzații abstracte la adresa unei clase politice ineficiente sau corupte şi să ignori faptul că aceasta din urmă este parte integrantă a naţiunii, cu calităţile şi limitele sale. În Europa contemporană, spaţiul public, ca şi cel economic, este guvernat de legea cererii şi a ofertei. Avem dreptul să reproşăm administraţiei pe care o învestim periodic cu încrederea noastră lipsa de viziune în articularea proiectelor de dezvoltare şi guvernarea ineficientă, dar în ce măsură i-am pretins cu adevărat aceste calităţi atunci când cadrul instituţional ne-a oferit ocazia de a exercita dreptul de a alege?

Societatea românească postcomunistă şi-a asumat paradigmele occidentale în aceeaşi măsură cu suprastructura decizională pe care a generat-o. Controversele interminabile dintre adepţii terapiei de şoc şi cei ai transformării graduale a economiei etatiste s-au stins, dar pentru agenţiile de raiting şi instituţiile financiare internaţionale este evident defazajul care ne separă de statele din zona emergentă. Discursul de investitură a guvernului venit la putere în decembrie 2004 clama sfârşitul tranziţiei şi intrarea într-o nouă fază de dezvoltare, generată de stimularea iniţiativei private şi a competiţiei creative.

Marşul triumfal pe calea dezvoltării a încetinit odată cu aderarea la Uniunea Europeană, singurul proiect cu adevărat important pe care am reuşit să-l asumăm cu o unanimitate măcar formală. Efectele benefice ale integrării europene s-au pierdut în bună măsură datorită incapacităţii noastre de a asimila exigenţele spaţiului civilizaţional în care tocmai ne-am câştigat dreptul de cetate. Cu toate controversele care dau substanţă dezbaterilor asupra construcţiei europene, aceasta din urmă a fost la origine un proiect al oamenilor politici care au supravieţuit experimentelor totalitare de la mijlocul secolului XX şi al tehnocraţilor care au asigurat participarea mediului economic şi a celui academic. Tocmai absenţa acestei din urmă categorii din procesul de luare a deciziilor face integrarea noastră europeană incompletă şi lipseşte societatea de rezultatele unor politici publice performante.

Structurile politice româneşti continuă să fie tributare practicilor premoderne de exercitare a puterii, cu un centru hipertrofiat de cadre devotate conducătorului, tentat de controlul absolut asupra resurselor societăţii şi de distribuirea lor în beneficiul unor acoliţi. Obedienţa continuă să fie principalul criteriu de promovare în ierarhiile de partid, iar specialiştii, atâţia câţi mai au temeritatea să se implice în viaţa cetăţii, sunt plasaţi în poziţii de consultanţă, în cazul fericit în care nu fac obiectul unor represalii din partea sistemului. Sistemul este însă rezultatul complicităţii noastre, a toleranţei vinovate cu care-i tolerăm abuzurile şi ineficienţa.

Electoratul concurează cu aleşii săi prin cinism şi iresponsabilitate. Cum altfel s-ar putea justifica faptul că regiunile cele mai sărace ale României sunt administrate de aceeaşi oameni sau, mai grav, de o generaţie de succesori aleşi de aceeaşi feudatari? Actuala criză economică este o bună ocazie pentru a ne contempla incapacitatea de a reacţiona în manieră rezonabilă în faţa provocărilor. Chiar dacă la nivel oficial se invocă până la saturaţie penuria de resurse, satele şi oraşele ţării au demarat o serie nesfârşită de festivităţi, serbări populare, pelerinaje şi hirotoniri.

Pasiunea cu care trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima aminteşte mai curând de tradiţia noastră bizantină decât de pragmatismul şi sobrietatea europeană. Dacă oficialii de toate categoriile sunt blamabili pentru această perpetuă Walpurgis Nacht, nimeni nu-i forţează pe contribuabili să ia parte la aşa ceva. Am avut recent un exemplu de sobrietate manifestat într-o societate mai prosperă decât a noastră, ceremoniile dedicate zilei naţionale a Statelor Unite, care sunt azi mai curând ţara lui Stiglitz şi Geitner decât a preşedintelui Obama.

Câtă vreme vom continua să credem că profesioniştii nu pot aduce voturi, sau că ei trebuie să se regăsească în ultima treime a oricăror liste de candidaţi nu putem aştepta nimic nici de la schimbarea sistemului electoral, nici de la schimbarea generaţiei politice. Conduita recentă a unor politicieni tineri, prezumaţi ca fiind mai puţin virusaţi de rutina vechii şcoli de cadre, este de natură să pună capăt speranţelor celor care nu înţeleg faptul că reforma clasei politice este literă moartă în absenţa unei resuscitări a valorilor cetăţeneşti. Dacă nu vom înlocui clientelismul cu meritocraţia şi beizadeaua cu profesionistul şi dacă publicul va continua să se lase sedat de drogurile uşoare servite de politicieni întâmplători, România nu va deveni nici a şaptea putere economică a Europei, nici un beneficiar al oportunităţilor create de criza economică, ci va fi cu siguranţă victima ei.

ASTROM la ceas aniversar!

iulie 12th, 2009

Ediţia specială a \”Orei Vesele\” româneşti, care va avea loc miercuri, 22 iulie între orele 18-21 la barul Current (1215 Connecticut Avenue, NW, Washington, DC 20036), va marca aniversarea a trei ani de la iniţierea acestei întîlniri lunare a Asociaţiei Studenţilor şi Tinerilor Profesionişti din România (ASTROM). Creată cu dorinţa de a reuni românii aflaţi la studii, schimb de experienţă, sau cei care locuiesc şi muncesc în zona capitalei Americane, “Ora Veselă” şi-a propus de la bun început sa creeze o admosferă de prietenie, de ajutor reciproc, de schimb de idei între cei care se află departe de ţară, temporar, sau definitiv.
Datinile şi sărbătorile româneşti sînt adesea amintite în cadrul acestor întîlniri, iar oaspeţi de seamă ai comunităţii romîneşti au participat adesea ca şi invitaţi speciali!
La aniversarea a celor trei ani, organizatorii vor fi onoraţi de prezenţa Excelenţei sale, Ambasadorul României la Washington, domnul Adrian Vieriţa, care este la a doua întîlnire de acest gen cu tinerii studenţi si profesionişti români, membrii ai ASTROM. Participanţii vor avea astfel ocazia să-l cunoasca pe domnul ambasador, într-o admosferă relaxată şi mai puţin oficială.
Cei care se află in zona Washingtonului la aceasta dată, sînt invitaţi să participe la “Ora Veselă” aniversară!

Criza economică – cataclism sau oportunitate?

iulie 12th, 2009

Angela Aramă: Criza economică – cataclism sau oportunitate?
Atitudinea faţă de criza economică actuală este o temă de discuţii pe de o parte îngustă ca reacţie la nivel de
consumator sau participant la procesul economic, pe de alta – vastă ca abordare a unui fenomen existenţial. În
general. O criza generează panică, decepţie, acţiuni reactive îndreptate spre conservare, stagnare, lichidare,
renunţare etc. Puţini sunt cei care se bucură de acest fenomen şi consideră că încercările sunt parte intrinsecă
a vieţii (facem abstracţie de afaceriştii care profită de eşecurile altora, trăgându-şi din acestea beneficii
financiare). Evident, spunem asta cu multă înţelegere pentru cei afectaţi deja de falimentele survenite în
urma declanşării primelor simptome de răsunet ale crizei în Republica Moldova, cum ar fi deponenţii de la
InvestPrivatBank . De remarcat că în Republica Moldova criza economică este dublată de criza politică care
riscă să fie de durată în funcţie de rezultatele alegerilor din 29 iulie, curent. Şi totuşi…”Nu trebuie să ne fie
frică de criză. Disperă doar oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” – zice părintele Valentin Uleahin,
protoiereu la biserica Sf.Nicolae din Kuzneţî (Moscova) într-un interviu acordat revistei „Нескучный сад”.
El consideră că o criză economică este în ultimă instanţă (întotdeauna!) benefică şi în aspect spiritual (pentru
că ne împinge spre o reconsiderare a valorilor) şi în cel economic. Argumentele părintelui sunt convingătoare
din simplul motiv că a absolvit (nu am găsit vreun reprezentant al clerului moldovean cu asemenea studii
laice profunde) facultatea de economie a МГИМО, este colaborator superior la Institutul de studii orientale a
Academiei de Ştiinţe din Moscova, doctor în ştiinţe economice şi lector universitar. Deci, succint, care sunt
acestea? „După criza din 1998 Rusia s-a redresat rapid şi şi-a mărit substanţial exporturile”. Din păcate asta
însemnând şi sporirea dependenţei Europei de gazul şi petrolul rusesc – de exemplu România importă de
acolo peste 70% din volumul total al produselor respective, iar în 1999 Luk Oil a cumpărat pachetul
majoritar la rafinăria Petrotel, capitalul rusesc continuând să se impună pe piaţa românească deja într-un mod
îngrijorător. Orice beneficiu are şi efecte adverse! Alt exemplu. „Ţările din Sud-Estul Asiei, înfruntând
efectele aceleeaşi crize, au adoptat modele noi de dezvoltare economică – cele inovatoare bazate pe
tehnologii moderne, progresiste”. Într-adevăr, India a ajuns să exporte grâu şi ţesături de bumbac (până atunci
Anglia avea avantajul propriului furnizor de fibre naturale – Manchester). Produsele fabricate de către
indieni sau chinezi sunt la fel de competitive ca şi cele fabricate de muncitorii europeni. Nu discutăm aici
consecinţele globale. Chiar dacă specialiştii ar considera argumentele părintelui discutabile, factologia
istorică abundă de exemple de înflorire miraculoasă după cataclisme provocare de războaie şi răzmeriţe şi
viceversa – prăbuşirea iremediabilă a unor imperii înfloritoare. Acceptându-le (argumentele) apriori, revenim
la afirmaţia (cinicii ar spune – moralistă!) că judecata trebuie s-o începem cu noi înşine. Uleahin:„Vom
descoperi că avem încă un potenţial imens nevalorificat şi am fi capabili să realizăm cel puţin tot atâtea
performanţe câte au atins state ca Taiwan, Coreea de Sud sau Singapore”. Acolo productivitatea muncii a
crescut mai repede decât salariile, e adevărat, dar rata lor de creştere o depăşeşte pe cea din Rusia sau din
Republica Moldova . Racordând alte modele comparative, ne întrebăm de ce oare nu suntem şi noi în stare să
ne impunem precum Ţările Baltice, Polonia, Cehia? De ce tranziţia riscă să devină un modus vivendi?
Evident, se pot aduce argumente reale în favoarea sau defavoarea „evidenţelor” tradiţionale, a rădăcinilor
latine (emotivitatea bate pragmatismul), se pot invoca circumstanţe geopolitice, se poate da vina pe
dezavantaje climaterice, politici proaste şi foarte proaste. Modelul deturnării responsabilităţilor ni-l oferă
politicienii care-şi construiesc campania electorală pe sloganele superlativităţii proprii şi mesajul
obstrucţionării concurenţilor, în speţă a celor care au avut cumva acces la guvernare de la „renaşterea
naţională” încoace. Agitaţia electoratului din Republica Moldova denotă că acesta stăruie să-şi pună TOATĂ
speranţa în acel „cineva mai bun” care va câştiga scrutinul (victorie firească şi necesară în esenţă!) şi va
îndesa în punga fiecăruia bunăstarea râvnită. Dar urmările nedisimulate ale crizei economice (remitenţele
reducându-se dramatic în continuare în urma prăbuşirii sistemului financiar mondial) se vor face sesizabile
tocmai după alegeri. Evident ele vor stârni un nou val de decepţie (un alt mit după Lenin, Snegur, Druc,
Voronin, Roşca etc. va fi smuls de pe soclu şi dat de bordura „vectorului european”) şi tot aşa ne vom învârti
într-un cerc închis până vom ameţi de-a binelea. Adevărul, însă, este că nimeni nu poartă răspunderea pentru
ceea ce ni se întâmplă, decât noi înşine. Noi alegem întotdeauna (studiile, comportamentul, partenerul,
atitudinea, conducerea statului etc.) şi, deci, ne asumăm responsabilitatea propriei bunăstări economice şi
înainte de toate spirituale, decidem dacă votăm politic sau politicianist. În ultimul său interviu părintele
Calciu ne-a avertizat că datoria nobilă a fiecărui cetăţean este de a se implica în treburile cetăţii, adică de a
face politică cu discernământ şi nu de a se implica în jefuirea cetăţii şi a locitorilor ei, adică de a susţine
politicianismul. Criza economică nu este decât îndemnul lui Dumnezeu de a ne descoperi potenţialul şi
puterea. Ca ţară, dar în primul rând ca cetăţeni – fiecare în parte. Sensul prosperării economice nu poate fi
scos din contextul evanghelic: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi vi se va da cu prisosinţă”. Nu numai în
cer, dar şi pe Pământ. Orice încercare, vicisitudine ne invită la o aplecare către Dumnezeu, către arhetipul
omului sacru (integru în primul rând) pe care l-a creat. Parcurgând Golgota personală până la capătul ei,
renaştem împreună cu El. Aceasta e semnificaţia oricărei crize fie ea economică, fie de alt gen. Privită din
exterior ea înseamnă panică la burse, faliment, depreciere, inflaţie, şomaj. Privită din interior ea înseamnă
prilej de a (re)evalua, a renaşte, a valorifica, A ACŢIONA. Criza (dublă!) din Republica Moldova poate şi
trebuie interpretată ca un îndemn deja imperativ de a ne schimba mentalitatea şi cursul istoriei noastre
„imposibile”. Dumnezeu nu bate cu bâta, bate cu criza. De această dată se vede că l-am supărat rău de tot.

Atelier internațional de arhitectură și bionică

iulie 12th, 2009

Atelierul cu tema „Architectural and Bionic” care se va desfasura in perioada 20-26 iulie in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului – localitatea Sarmizegetusa

In fiecare an in cadrul parteneriatului incheiat intre Universitatea Bucuresti, UAUIM, Universitatea Petrosani, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Timisoara si Universitatea Babes Bolay din Cluj
Napoca se organizeaza o sectiune a practicii de vara a studentilor din UAUIM, care are loc in cadrul Taberei Internationale de Vara „Castelul Corvinestilor”, cu aplicatii in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului.

In acest an, practica se va desfasura, deasemenea in cadrul Geoparcului – localitatea Sarmizegetusa, in format workshop in perioada 20 – 26 iulie, cu tema:

ARCHITECTURE AND BIONIC

Subiectele importante ce vor fi tratate in cadrul temei sunt urmatoarele:

Ecologie, Durabilitate, Conceptie, Arta si Arhitectura (Ecology, Sustainability, Thought, Art and Architecture)

Conceptul bio-structural: Mecanisme sigure si eficiente
(Bio-Structure Concept: Saving and Efficiency Mechanisms)

Geometrie Dinamica siProiectele Fractal (Dynamic Geometry and Fractal Project)

Geneza formelor in natura: Forma optima si Proiect Minim (Genesis of Form in Nature: Optimum Form and Project of Minimum)

Principiile Arhitecturii Bioclimatice (Principles of Bioclimatic Architecture)

Principiile Biogeneticii si ale Autoorganizarii (Biogenetic and Autoorganization Principles)

PhD arch. Javier G. Pioz si PhD arch. Maria Rosa Cervera impreuna cu invitatii lor vor conduce lucrarile atelierului.

Deoarece este primul atelier pe acesta tema, care se va desfasura in Romania, in locatia plina de incarcatura istorica, dar si de energie pozitiva a tarii Hategului, a Cetatilor Dacice si a Sarmizegetusei, invitam pe arhitectii interesati sa participe alaturi de noi, timp de 7 zile la
acest eveniment.

Taxa de participare este echivalentul a 50 euro, cazarea si masa (mic dejun si pranz) vor fi asigurate la pensiunile din Sarmizegetusa (90 lei / noapte – camera de doua paturi, 25 lei – mesele).

Alte costuri suplimentare minime mai pot aparea din organizarea excursiilor, care vor face parte integranta din desfasurarea atelierului.

Programul pe zile urmeaza sa fie definitivat intimpul imediat urmator. Orice sugestie privind subiectele si modul lor de tratare in cadrul atelierului este bine-venita.

Coordonator workshop Tara Hategului din partea UAUIM,

sursa: OAR

Sa stingi o lampa stinsa

iulie 12th, 2009

am stins o lampa stinsa
pe ecran cineva canta Janis Joplin
in spate fum
in fatza labirintul..

Si sting blestemata asta de lampa stinsa care nu se stinge
mi se spune ca turnul de fildesh s-a prabusit
abisul e mai adanc decat proectia lui tridimenionala
lumea in care traim
(de fapt prin care trecem)
si lampa nu se stinge
tot palpaie umbra ei nemangaiata
se tine dupa mine
ca un pui de tigru ratacit

mama intamplarilor ma cheama la cina
avem de mestecat amintiri
apoi vom sparge lampa asta stinsa..

Copacul iubitor

iulie 12th, 2009

dragoste mijită din scorbura sufletului bătrân
radiază în soarele torid al vieţii
încă nu se topeşte
are seva copacului din pădure
ce ţine liane încâlcite de un verde murdar
trăieşte cu aptitudini de ostaş solitar
împroaşcă clorofilă din ciuruitul gloanţelor hâde
îşi ridică ramurile cu cangrene spre lumină

Tânguirile unui cinefil

iulie 12th, 2009

Se simte în aer miros de zile arse.
Primăvara şi-a turat motoarele zborului
Spre neiertătoarele canicule estivale.
În grădina muzeului azaleele s-au ofilit înainte de vreme
Iar pe culoarele reci circulă zvonuri dogoritoare.
Şeful cel mic, ţânţar imatur,
Negru de grija tuturor muritorilor de pe Pământ,
Trece de la unul la altul cu mâna la gură:
„ În curând o să avem surprize mari, fraţilor.
Pe cuvânt!”
Ca să fiu pregătit pentru o eventuală lovitură,
De sâmbătă scotocesc printre vechiturile din cămară.
Eh, pantofii din Mexic, rămaşi fără şireturi, puţin scâlciaţi,
Mai pot fi purtaţi vre-un an sau doi dacă-i feresc de noroi
Şi nu le târşâiesc tălpile pe ciment.
Am mai descoperit sacouri, cămăşi, pantaloni.
Încă poartă în fibre amintiri cu noi.
Miros a mine, a tine, cei de atunci.
Gândurile mi se rotesc în minte fără oprire.
Carusel parşiv.
Mi-e teamă de recesiune, de surprize.
Dacă rămân fără slujbă,
N-o să mai putem merge în fiecare săptămână la film.

Dan David, Los Angeles, 06-mai 2009.

DOAR PRIMĂVARĂ!

iulie 12th, 2009

lecţia pe care o dă moartea… despre viaţă! o vedem cu toţii. trebuie să realizăm că trăim şi să trăim… realizându-ne! trebuie să ne aducem aminte că bucuria este un lucru sfânt, iar iubirea este sămânţa bucuriei! „să ne iubim aproapele”… este un îndemn tot mai greu de realizat, pentru că vremurile sunt tulburi, dezlănţuite în sfâşierea speranţelor şi a dorului de armonie…
altă moarte… altă trezire! şi-atunci ne dăm seama cât este de ascuţită foarfeca destinului! ea nu iartă, ea taie! e foarte greu să luăm hotărâri drepte, preferăm să surzim în faţa unei rugăminţi a sufletului, să ne încurcăm viaţa tot mai mult, să plângem în loc să ne înţelegem visele… da, preferăm să ne lăsăm păgubaşi… să tragem cortina, să ocolim stelele şi luna, să uităm razele soarelui… da, preferăm moartea!
poate, această moarte mă va schimba pentru totdeauna! şi viaţa mea va fi doar bucurie, alături de tine, iubitule, iubirea mea…

20 martie 2009, 23:03

Mitocanii eternei şi fascinantei Românii

iulie 12th, 2009

Ceea ce diferenţiază mitocanul de un simplu individ needucat e agresivitatea. As spune chiar că uneori mitocanul român, din cauza sistemului românesc de educaţie, este posesor de diplome. Lui nu îi lipseşte neapărat inteligenţa, ci un sistem de valori, un „cod deontologic” individual. Mitocanul este obligatoriu invaziv. Fauna este atât de diversificată încât recentele încercări de a întocmi atlase şi de a ierarhiza mitocănia nu pot epuiza subiectul. Două specii de mitocani mi se par însă a fi mai dăunătoare pentru societatea românească: mitocanul îmbrăcat în costum Armani şi mitocanul-birocrat. Primul apare la televizor… coboară în mocirla satelor numai de vreo două ori într-un cincinal. Îmi aduc aminte că odată, în preajma alegerilor parlamentare nu mai puteam ieşi din casă. La fiecare semafor câte un candidat care dorea să dea mâna cu mine, alegătorul. La Casa de Cultură – un candidat, în cutia mea poştală – un candidat, la supermarket – un candidat… vă mărturisesc că până după alegeri m-am temut să-mi deschid până şi frigiderul. E bine că nu am avut parte de o campanie electorală ceva mai îndelungată, pentru că mă aşteptam ca într-o zi candidaţii să înceapă să îmi ceară autografe pe bulevard. Inutil să vă mai spun că după aceea, mâna mea nu a mai strâns vreo mână de politician vreo câţiva ani.

Cea de-a doua specie e încă şi mai des întâlnită. Şi tocmai de aceea voi renunţa la o analiză a fenomenului în sine şi voi vorbi despre propriile mele experienţe în speranţa că ele sunt doar întâmplări din existenţe unui ghinionist. Mi-ar plăcea să cred că ele nu se pot generaliza.

Nu ştiu de ce, dar cele mai multe experienţe personale cu mitocani români le-am trăit în autogări, gări sau trenuri. Pe un peron oarecare un individ scuipa zgomotos şi ritmic la câţiva paşi de mine. L-am privit îndelung şi iritat iar individul, cu o candoare deloc mimată, spune: „Dar nu v-am scuipat pe dumneavoastră!”. Pentru el, spaţiul public nu era altceva decât o extensie a propriului său spaţiu privat. Mi-a folosit experienţa pentru a înţelege că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul funcţionarilor din spatele ghişeelor. Ghişeul este o extensie a propriei locuinţe: nu doar că acolo se găsesc fotografii din arhiva foto personală a funcţionarului (asta nici măcar n-ar fi de condamnat!), dar tot în spatele ghişeului omul îşi serveşte cafeaua, îşi fumează ţigara, îşi mănâncă sandvişul… între timp, tu, clientul, umil şi răbdător, te rogi ca nu cumva onorabilul funcţionar să aibă un apetit mai mare, caz în care programul tău zilnic trebuie revizuit.

Tot în tren, în drum spre Sibiu, am asistat la o convorbire telefonică savuroasă: mitocanul era de data aceasta o tânără care îşi regla în public afacerile amoroase. Vorbea la telefon cu voce tare… am aflat că iubitul o înşelase şi că acum negociau împăcarea. Pe la Vinţu de Jos tânăra era de neînduplecat iar la Miercurea Sibiului se reinstaurase armonia conjugală. Mai mereu la telefon mitocanii sunt duri, inflexibili („mă ştii pe mine… când am zis ceva, atunci aia e!”) şi însetaţi de adevăr şi dreptate („mă ştii… eu nu mint niciodată!”). Mutatis mutandis, în spatele ghişeului, situaţia este aceeaşi: funcţionara îşi sună fiica sau mama pentru a se interesa dacă s-a trezit la timp, dacă şi-a mâncat fulgii cu lapte sau dacă a hrănit siameza.

Şi tot într-un compartiment de tren (nu degeaba Caragiale îl plasează pe Goe într-un asemenea spaţiu) am trăit o altă experienţă bulversantă. Acum doi ani mă întorceam cu trenul din Polonia. Urcasem din Cracovia, traversasem fără probleme Slovacia şi Ungaria iar la intrarea în ţară… vine controlorul. Eram singur în compartiment… călătorisem, prin nu ştiu ce minune, singur cea mai mare parte a drumului. Îmi aşezasem bagajele pe locul rezervat lor. Îi prezint biletul de călătorie, controlorul îl verifică sever şi mi se adresează: „- bagajele sunt ale dumneavoastră?” „-Da”, zic „Trebuie să plătiţi amendă. Bagajele dumneavoastră sunt prea multe şi ocupă prea mult loc. Ori le puneţi pe locul de bagaje din dreptul dumneavoastră, ori plătiţi amendă”… O vreme, nu am mai zis nimic… Am acest obicei prost de a fi descumpănit de situaţiile care frizează absurdul. În cele din urmă, adaug „bine, dar sunt singur în compartiment! Am fost singur din Polonia şi până aici. Dacă ar fi fost şi alţi călători, evident că mi-aş fi aşezat bagajele în aşa fel încât să aibă loc şi ale celorlalţi”. „Sunteţi singur, dar dacă mai urcă cineva?”… CFR-ul gândeşte preventiv, mi-am zis… În cele din urmă, individul a plecat. Nu situaţia în sine este cea care m-a nemulţumit, ci reacţia controlorului. Este posibil ca eu să fi greşit, însă tonul imperial –acuzator cu care am fost informat că trebuie să plătesc o amendă este marca mitocăniei. La fel cum ghişeul este proprietatea privată a funcţionarului din spatele ei, şi trenul e moşia personală a ceferistului. Simplul fapt că ţi-ai cumpărat un bilet de călătorie nu te califică în vreun fel în faţa lucrătorului CFR: tu nu eşti în definitiv decât un oarecare şi circuli în trenul lui, ca un autostopist luat de undeva din drum din mila conducătorului auto.

Apropo, aţi încercat să apelaţi Informaţii CFR? Dacă sunaţi pe la orele amiezii e posibil să nu vă răspundă nimeni. Dacă totuşi vă răspunde cineva, nu vă aşteptaţi să auziţi la celălalt capăt al telefonului vreo voce… Vă imaginaţi poate că aţi greşit numărul. Spuneţi „Alo, Alo!”. Într-un târziu se aude şi vocea, una iritată „Spuneţi!”. Vi se oferă în cele din urmă informaţiile şi vreţi să încheiaţi convorbirea în mod politicos. „Vă mulţume…”… ton. Persoana a închis telefonul şi dumneavoastră monologaţi inutil. E bine totuşi că v-a răspuns cineva. Ce atâtea mofturi?!

Cât despre sondajul propus de revista ACUM, nu cred ca mitocănia are valenţe etnice. Mitocanul nu e mitocan prin simpla sa apartenenţă la o etnie. Nimeni nu poate nega că în România, spre exemplu, sunt mai mulţi decât în ţările nordice sau Elveţia. Dar acesta nu este un dat al sorţii, ci rodul unui complex de factori (educaţie, sisteme de valori etc.) împotriva cărora se poate lupta.

Conflicte între maghiarii şi romii din Harghita

iulie 11th, 2009
Sîntmartin (Harghita)Sîntmartin (Harghita)

Conflictul dintre maghiarii şi romii din Sâncrăieni(Harghita) a survenit la o lună după cel din localitatea învecinată Sântmartin. În primul caz câţiva romi au bătut doi maghiari, atunci când aceştia din urmă i-au surprins ducându-şi caii la păscut pe păşunea lor. La o zi după bătaie făptaşi necunoscuţi au dat foc unei case locuite de romi.

Conflictul soldat cu violenţe, de la Sâncrăieni, s-a produs în seara de joi, 9 iulie, când populaţia maghiară a decis să-şi facă singură dreptate, aflând că romul care înjunghiase un maghiar în urma altercaţiei de la cârciumă, a fost eliberat de poliţie. Maghiarul înjunghiat a fost internat la spital, dar medical legist a considerat că rănile nu-i periclitează viaţa, astfel încât poliţia Harghita a decis cercetarea în libertate a făptaşului rom. Apoi, dovedindu-se că rănile sunt grave, făptaşul a fost arestat vineri înainte de masă. Între timp în jur de 150 de maghiari s-au adunat pe uliţele din Sâncrăieni, iar unul a aruncat un cocteil Molotov pe şura unui rom. Şura a ars şi un cal a murit. N-au fost victime omeneşti, dar romii înarmaţi cu coase şi topoare i-au atacat pe maghiarii care s-au apărat aruncând cu pietre. Spiritele au fost calmate de cei 150 de jandarmi trimişi la faţa locului.

Romii recunosc că unul dintr-ai lor a înjunghiat un maghiar, dar sunt de părere că pedeapsa trebuia îndreptată asupra acestuia şi nu asupra întregii comunităţi. Maghiarii spun că s-au săturat de furturile comise de romi şi sunt revoltaţi că autorităţile nu iau măsuri. Sociologul István Horváth, directorul Institutului pentru Studiere Problemelor Minorităţilor Naţionale din România (cu sediul la Cluj) a arătat că un astfel conflict poate izbucni în urma oricărui incident, atunci când tensiunea interetnică persistă. În urma cercetărilor efectuate, profesorul universitar István Horváth a ajuns la concluzia că “ Rădăcina conflictelor de la Sântmartin şi Sâncrăieni e aceeaşi, comunitatea de romi nu are acces la resurse; nu deţine în mod legal terenuri pentru case, nu-şi poate încropi şi întreţine gospodăriile şi familiile. Comunitatea romilor este fragilă întrucât trăieşte într-o nesiguranţă permanentă. Lipsa condiţiilor minime duce la fapte antisociale care irită, în mod firesc, comunitatea maghiară locală.”

Certurile şi bătăile cu cuţitul sunt destul de frecvente în comunităţile rurale, astfel încât nu ele au dus la izbucnirea conflictului, ci tensiunea mocnită dindărătul lor, a arătat sociologul. “Cu cât e mai mare insecuritatea economică, cu atât mai mari sunt şansele ca tensiunile să fie descărcate în astfel de conflicte”- a conchis sociologul István Horváth.

(articol preluat din publicaţia electronică Transindex http://www.transindex.ro/ şi tradus de Andrea Ghiţă)

 
54.83.67.158