Loading

Două pahare cu whisky şi ghiaţă

august 2nd, 2009

La masa tăcerii stăm faţă în faţă;
Fiecare cu ochii, cu gândurile, în altă parte.
Două pahare cu whisky şi ghiaţă.
Nu te-am mai văzut de atâta timp!
De atâta timp gol.
De atâta tăcere,
Mi-s urechile surde.
Brâncuşi a tăiat masa tăcerii
Stând faţă în faţă cu soarta
Pe care nu o putea înţelege.
Nu i s-a destăinuit.
Îl văd cu ochii minţii
Încercând să pătrundă neînţelesul.
Faţă în faţă.
Fiecare cu ochii, cu gândurile, în altă parte.
Tu şi eu.
Masa noastră, masa tăcerii.

Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.

Republica Moldova: Mingea este acum în terenul Uniunii Europene

august 2nd, 2009

„În prezent UE, ştiind relaţiile noastre complicate cu România, numeşte un cetăţean român la conducerea grupului de monitorizare a alegerilor noastre. Este o provocare directă la adresa noastră”.

(29 iulie – Vladimir Voronin în dialog cu jurnaliştii ruşi)

Anul 2009 devine începutul sfârşitului tranziţiei post-sovietice în RM. Sau poate să devină aşa ceva. Datele post-electorale indică faptul că – teoretic, cel puţin – o alianţă de guvernare formată din partidele necomuniste este posibilă. Asta în ciuda diferenţelor de viziune şi ambiguitatea declaraţiilor făcute în campania electorală. Dar pentru ca realpolitik-ul pro-european să se impună la Chişinău este nevoie de o intervenţie fermă a Europei, ale cărei semnale politice şi economice se pot dovedi decisive în aceste momente. Chiar dacă nerostit, fantoma lui 1998 şi a ADR mai bântuie la Chişinău…

Geopolitică electorală şi acuze publice

Validarea alegerilor este decisivă, iar Bruxellesul trebuie să îşi ia în serios misiunea, mai ales după incoerenţele de după 5 aprilie. Votul de la Chişinău indică modificări de orientare geopolitică, iar legitimitatea este esenţială. Factorul ce poate genera legitimitate este înainte de toate UE. Există deja ambiguităţi legate de procesul electoral, dar ne vom opri doar la una dintre ele, cu implicaţii mai largi – relaţia dintre politică şi sociologie. Una dintre funcţiile principale ale sondajului la ieşirea de la urne (exit-poll) este şi controlul corectitudinii alegerilor. Dacă există diferenţe mari (dincolo de marja de eroare) între acesta şi rezultatele finale, explicaţiile pot fi numai două: fie o greşeală tehnică, fie fraudarea alegerilor. A treia cale nu există.

În RM, diferenţele între datele sociologice şi rezultatele finale ale alegerilor au existat, dar prea puţină lume s-a simţit vexată. La parlamentarele din 2005 sau la cele din 5 aprilie 2009 a existat o diferenţă de circa 5% între rezultatele sondajului la ieşirea de la urne şi rezultatele finale. La alegerile din 29 iulie, iarăşi se constată o diferenţă de circa 5% în favoarea PCRM în rezultatele finale, dar nici acum nu sunt semne că va fi luată în discuţie. Şi totuşi, lucrurile trebuie clarificate odată şi odată în ceea ce priveşte statutul investigaţiei sociologice în RM. Vladimir Voronin s-a pronunţat deja, acuzator, faţă de rezultatele exit-poll-ului: „Trei sute de mii de euro trebuia să-i spele şi să facă ceea ce au făcut ei, dar mai departe ei nu duc nicio responsabilitate… Mai mult decât atât, noi încă de ieri am cunoscut acest rezultat al exit-poll-ului, pe care ei l-au pregătit. Aşa că (exprimare în rusă – n.r.) chestia asta, cum se spune, este cusută cu aţă albă, întreg acest exit-poll”. Acuza e explicită, gravă şi vizează, precum în Rusia, finanţatorii occidentali. Chestiunea trebuie clarificată până la urmă. Şi ne amintim că, nu cu multă vreme în urmă, directorul IPP de la Chişinău anunţa că s-a săturat de acuzaţiile fără probe care se aduc BOP-urilor girate de instituţia pe care o conduce. În consecinţă, a anunţat că va da în judecată pe cei care îl blamează gratuit. Ar putea fi 29 iulie un început necesar şi din acest punct de vedere?

Declaraţii, negocieri şi cifre

Rezultatele alegerilor nu sunt o surpriză – sondajele arătau clar o polarizare a societăţii în raport cu evenimentele de la 7 aprilie, cele care au conturat sau accentuat tendinţa de vot. Între aceste două blocuri electorale radicalizate s-a interpus „centrul”, adică PDM. Dacă îl calculăm în contul Opoziţiei, putem conchide că „noua Opoziţie” a câştigat alegerile. Şi asta nu e puţin lucru! Dar pentru ca această victorie să capete contur politic, mai e nevoie de eforturi considerabile. Totuşi, rezultatele electorale sugerează că „saltul mortal” al lui Marian Lupu – adică o coaliţie PCRM-PDM – poate fi evitat, deşi declaraţiile din campania electorală au fost ambigue şi neconcludente. Relativ târziu, doar cu câteva zile înainte de final, un vicepreşedinte al PDM vorbea răspicat la un post de radio despre o viitoare coaliţie post-electorală cu liberalii. E drept că publicul acelui post de radio exact asta aştepta să audă… Oricum, campania a trecut şi e nevoie de aici înainte de coerenţă în declaraţii, indiferent în ce limbă sunt făcute şi în faţa cui.

Pentru o coaliţie necomunistă există impedimente – de ordin intern, înainte de toate. Nici măcar cele trei partide liberale din Opoziţie nu sunt atât de sudate încât să nu existe posibile disensiuni care, deocamdată, au fost gestionate atent şi inteligent. Dacă la cele trei se adaugă un partid al cărui lider, pe 7 aprilie, s-a aflat într-o tabără opusă, lucrurile se complică şi mai mult. Orgoliile sunt mari, pretenţiile asemenea. Cu toate acestea, miza trebuie asumată, pentru că alianţa cu PDM poate aduce nu doar majoritate în Parlament, ci şi potenţiale „voturi de aur” din PCRM în perspectiva alegerii viitorului preşedinte necomunist! Adică, voturi din rândul acelor deputaţi comunişti care, fără simpatii ideologice faţă de PCRM, doar pragmatice, ar putea opta, când barca guvernării comuniste se scufundă, pentru vaporul Opoziţiei social-liberale. Ipoteza nu trebuie exclusă, pentru că situaţia nu mai este cea din 1998, când comuniştii aveau 40 de mandate în Parlament, dar statutul de opozanţi şi goana după putere îi menţinea uniţi. Astăzi suntem pe un evident trend descendent al partidului lui Voronin, deci, nivelul de coeziune al membrilor scade dramatic. Odată respinsa ispita alianţei cu PCRM, puterea de negociere a lui Marian Lupu creşte semnificativ.

Europa urmează la mutare. Inclusiv Bucureştiul!

Concluzia este una singură. Posibilitatea unei coaliţii necomuniste şi pro-europene la Chişinău e reală, chiar dacă unii „analişti occidentali” au început să o regrete deja. Dar pentru ca ea să se concretizeze – adică impedimentele interne să fie depăşite – e nevoie de intervenţia europeană fermă şi aplicată.

În primul rând, pe termen scurt, e nevoie de semnale politice că o coaliţie necomunistă este dezirabilă şi va fi susţinută politic la Bruxelles. Doar o asemenea presiune va menţine negocierea de la Chişinău pe un făgaş productiv. În al doilea rând, e nevoie de proiecte economice pentru a sprijini credibil noua construcţie politică, cu efecte directe la populaţie. Parteneriatul Estic este cadrul de mişcare cel mai apt, deocamdată. În al treilea rând, e nevoie de reactivarea relaţiei bilaterale Bucureşti-Chişinău. Autorităţile din România, de data aceasta, par că au obţinut ce şi-au dorit, adică un partener de dialog credibil şi dispus să discute constructiv. Urmează la mutare Bucureştiul care trebuie să convingă că s-a pregătit pentru o asemenea oportunitate. În al patrulea rând, e nevoie de o modificare radicală, prin democratizare, a spaţiului public din RM. Să guvernezi pe timp de criză fără capacitate de a transmite propriul mesaj publicului – citeşte televiziuni – este curată sinucidere. De-monopolizarea instituţiilor media este imperioasă, iar aici presiunea şi expertiza UE nu trebuie amânate. În acest context, revenirea TVR la Chişinău are o funcţie strategică pentru viitoarea guvernare.

Există un precedent periculos în regiune – fără o intervenţie fermă şi articulată a Occidentului, mariajul Revoluţiei Oranj de la Kiev a durat doar nouă luni, după care Ucraina a intrat în criză perpetuă. RM nu este Ucraina nici ca dimensiuni, nici ca provocări şi este în puterea Bruxellesului să transmită cele mai eficiente semnale şi să facă mutările cele mai judicioase pentru ca scenariul ucrainean să fie evitat. Aici este miza viitorului european al vecinului estic al României şi al spaţiului euroatlantic.

Comuniştii sunt presaţi din exterior să facă cedări

august 2nd, 2009

Bilanţul scrutinului electoral a demonstrat o „cădere” simţitoare a PCRM-ului, care a colectat cu 12 mandate mai puţin decât la alegerile precedente. Premisele acestui “declin” pot consta atât în reducerea posibilităţilor şi a cazurilor de fraudare în comparaţie cu scrutinul anterior, cât şi în mobilizarea eficientă a forţelor opoziţiei „liberale” şi emergenţa Partidului Democrat din Moldova, graţie personalităţii lui M. Lupu.

Poziţia comuniştilor în viitorul for legislativ este esenţială pentru funcţionalitatea lui şi viitorului executiv. Numai prin intermediul lor va putea fi ales noul preşedinte, în timp ce actualul şef al statului va rămâne Vladimir Voronin. Totodată, pentru a atinge un compromis cu „aripa roşie” a Parlamentului nou ales, “liberalii” şi “democraţii” urmează să accepte cele 5 principii vehiculate de ei în timpul campaniei electorale, care cuprind parteneriatul strategic cu Rusia şi condiţionarea integrării europene de relaţiile RM-România (în special, vizavi de problema tratatelor de frontieră şi de bază). Din discursurile liderilor partidelor politice parlamentare este limpede faptul că, ei nu vor să întreţină deloc afaceri politice cu comuniştii sau nu agreează parţial/integral principiile impuse de aceştia pentru guvernarea ulterioară a RM.

Ca şi anterior, soluţia pentru depăşirea acestei situaţii complexe poate avea origini externe. Astfel, presiunile la care sunt expuşi „comuniştii” sunt enorme şi de diversă natură. Occidentul căruia i se datorează minimizarea fraudelor la alegerile curente (prin finanţarea iniţiativelor societăţii civile în această direcţie; influenţarea anumitor acţiuni ale guvernării pe cale politico-diplomatică, cum ar fi accesul (întârziat şi limitat) la televiziunea publică etc.), în prezent, doreşte să influenţeze comportamentul comuniştilor folosind presa internaţională. Fluxurile de ştiri referitoare la alegerile din RM, emise de sursele de informare occidentale urmăresc internaţionalizarea, sporirea transparenţei asupra procesului post/electoral, dar şi persuadarea comuniştilor.

Pe lângă antrenarea opiniei publice internaţionale (ceea ce implică şi mediile de afaceri din toată lumea), forţele occidentale abordează comuniştii folosind declaraţiile aliaţilor săi în regiune. În acest fel, preşedintele român Traian Băsescu a susţinut victoria partidelor de opoziţie şi a respins vehement orice colaborare ulterioară cu PCRM (T. Băsescu: \”Preşedintele Voronin nu poate spera la sprijinul meu pentru a forma majoritatea de care are nevoie pentru alegerea noului presedinte\”, www.hotnews.ro, 30.07.09). De asemenea, eurodeputatul român Adrian Severin a chemat comuniştii să nu exteriorizeze situaţia din RM (referindu-se la solicitarea ajutorului din partea Rusiei), totodată, sugerându-le să accepte rezultatele scrutinului şi să fie cooperanţi cu “câştigătorii alegerilor” (PLDM, PL, PDM şi AMN).

Semnale vagi au fost transmise şi de către reprezentanţi ai partidului lui Iuşcenko (NU-NS), care au salutat rezultatele alegerilor şi s-au arătat încrezuţi de instaurarea stabilităţii în ţara vecină.

Impactul acestor “presiuni” asupra comuniştilor, conform planurilor occidentalilor, trebuie să se materializeze într-o deschidere mai mare din partea PCRM şi votarea necondiţionată (sau în baza unor condiţii acceptabile pentru partidele occidentale) a unui preşedinte propus de liberali (şi democraţi).

În altă ordine de idei, avizul pozitiv acordat de observatorii CSI privind eligibilitatea democratică a scrutinului presupune acceptarea acestor rezultate şi de către Rusia. Astfel, Moscova este conştientă de faptul că PCRM nu a luat majoritatea absolută a voturilor, dar nu doreşte să intervină în ajutorul „aliaţilor” săi.

Atitudinea favorabilă a observatorilor CSI, deobicei loiali intereselor şi voinţei Kremlinului, dovedesc existenţa unei compatibilităţi a situaţiei politice curente din RM cu ulterioară sustenabilitate a intereselor ruseşti în regiune. Iar acţiunile autorităţilor separatiste în timpul zilei alegerilor, ceea ce au lipsit pe comunişti de voturi adiţionale, vine să confirme această teză.

În orice caz, fie la ordinul Moscovei, fie din propriile raţionamente, regimul separatist a obstrucţionat procesul de votare în regiunea transnistreană, cu scopul limitării ponderii comuniştilor în viitorul Parlament. În primul rând, aceasta poate fi folosit pentru a distanţa comuniştii de Moscova (pe parcusul ultimilor 2 ani, Smirnov trata cu gelozie apropierea Chişinăului de Moscova). Iar în al doilea rând, datorită victoriei opoziţiei liberale (cel puţin pe termen scurt şi mediu), Tiraspolul va obţine argumente “noi” pentru sprijinirea statalităţii regiunii transnistrene, invocând din nou pericolul anexării RM la România etc.

Bilanţul alegerilor poate fi convenabil pentru Rusia, deoarece procesul de acordare a creditului de 500 mln. dolari va fi tergiversat din cauza eventualei crize politice (dacă comuniştii vor bloca negocierile privind noul Preşedinte). Aceasta va reduce din intensitatea angajamentelor de creditare pe care le are ea faţă de republicile ex-sovietice, în condiţiile unui deficit bugetar crescând.

Totodată, criza politică din RM nu va rezulta (în mod obligatoriu) cu pierderea influenţei Rusiei. Or, RM continuă să prezideze în CSI (până în 2010), iar preşedintele ţării continuă să fie pro-rusul Voronin (dacă Curtea Constituţională nu va cere eliberarea acestei funcţii).

Homosexualitatea si Altermedia: despre adevaruri si minciuni ( I )

august 2nd, 2009

Altermedia reprezinta un punct de vedere anacronic in societatea romaneasca. Este ca un cancer social, care ne impiedica sa evoluam spre civilizatie, fiind caracterizata de homofobie, antisemitism, neintelegere crasa a stiintei din vremea noastra, ba pana si de anti-catolicism, care are eceleasi „precepte”!

Dar sa nu ne grabim cu etichetarile; mai intai voi face o mica prezentare a „Directorului Executiv” (ce functie pompoasa!) al „Aliantei Familiilor din Romania” domnul Bogdan Mateciuc, personaj important in cadrul Altermediei. Chiar asa: dansul crede ca reprezinta toate familiile din tara, desi nimeni nu l-a votat. Cateva cuvinte despre acest individ: a terminat cursurile unui liceu din capitala in 1989, nu chiar Magna Cum Laudae, a dat examen la politehnica, apoi a mai dat examen inca odata, in anul urmator, iar in 1991 reusit sa intre. Cel putin asta rezulta din autobiografia lui de pe internet.

Acest tanar a avut profunde intrebari metafizice: la inceput a fost ateu, pentru ca a crescut intr-o familie comunista in care nici macar „educatie religioasa” nu a avut. Dar in curand, dupa revolutie, „a vazut lumina” la ortodocsi, si, ca toti tinerii care in „iepoca Ceausescu” nu au avut habar de religie, a cazut in butoiul cu ortodoxeala. Dar ortodoxismul nu i s-a parut destul de radical (pasiunea neofitului!), astfel incat „a vazut lumina” pentru a doua oara la o secta radicala, la care a stat cativa ani, invatand de la sectanti cum sa manipuleze lumea. Cum aceasta secta era totusi prea mica pentru ambitiile lui, el a tras concluzia ca e mai practic „sa vada lumina” pentru a treea oara, de data asta tot la ortodocsi! Asa ca a revenit la dreptcredincioslacul stramosesc. Pentru ca aici are o potentiala audienta mult mai mare la public si poate gasi oricand o organizatie in care vanitatea sa sa poata fi satisfacuta, si sa poata semna cu titlul de DIRECTOR EXECUTIV!!

1. Directorul executiv si homosexualitatea

Din motive usor de inteles, oricine se simte atras de religie cauta sa se evidentieze in „lupta contra homosexualilor”. El ar zice: „contra homosexualitatii”, ca e mai „crestineste”, dar cum pana acum biserica nu a reusit sa disocieze „pacatosii” de „pacat”, solutia pe termen lung a fost arderea pe rug a „sodomitzilor” timp de multe secole, asa ca in realitate e vorba de o lupta contra homosexualilor, pur si simplu.

Astfel ca in ianuarie 2009, domnul inginer Mateciuc, in prezent lucrand la o companie care se ocupa cu vanzarea curentului electric (o functie banoasa si sigura! toti au nevoie sa cumpere curent electric, asa ca pretul curentului poate fi marit la infinit de acest crestin) a publicat un blog avand un articol cu titlul aproximativ „Ce ai face daca copilul tau ar fi homosexual?”. Raspunsurile crestinilor pravoslavnici au venit in cascada: „l-as omora in bataie si l-as da afara din casa” ; „l-as bate si l-as duce la psihiatru” etc. Mi-am permis si eu sa pun cateva intrebari: „bataia este raspunsul crestinesc dupa voi?”; „Daca il alungati din casa, nu il impingeti sa se prostitueze pe strazi?” si „Ce tratament i-ar aplica psihiatrul?”.

In loc de raspuns la intrebari am primit un val de injuraturi odioase, extrem de vulgare de la Altermedia, ca ei nu raspund la intrebari logice. Si totusi a fost si un raspuns care m-a distrat bine: un duhovnic” a scris ca a citit si el in biografia unui sfant cum „Satana l-a ispitit pe acesta, tulburandu-i viata cu niste pofte grozave pentru tineri, dar ca el si-a pastrat feciorelnicia”!!!

Bietul ignorant nici nu stia ca nu efectuarea vreunui act sexual cu un barbat, ci tocmai „dorintele” determina caracterul homosexual al unei persoane!

Sunt destui puscariasi care au sex intre ei in inchisori, dar dupa ce ies din inchisori se reped la femei, si acest lucru nu este homosexualitate. Pe cand un calugar care se abtine toata viata, este homosexual daca se gandeste tot la barbati!

2. Inca odata despre NARTH (The National Association for Research and Therapy of Homosexuality)

Tot ce prezinta dl Mateciuc pe acest site este copiat de pe sit-ul NARTH, din SUA, o organizatie facuta de niste preoti raspopiti; pardon, de niste psihiatri dati afara din American Psychiatric Organization. Nimic nu este original, ca nu este in stare acest om sa fie original, pentru ca oricum nu il intereseaza caracterul de adevarat sau fals al lucrurilor ce le scrie. Astfel el scrie: „Deşi presa comună acreditează ideea că homosexualitatea ar fi înnăscută, ştiinţa este de altă părere.” Care stiinta si care presa si ce dovezi exista? Este oare de ajuns o lozinca pentru a convinge lumea? Astea sunt amanunte pe care stimabilul le trece cu vederea.

Nu ma voi obosi sa citez toate ineptiile scrise de acest individ, dar voi da citate din literatura „stiintifica” recomandata de el.

Iata un fragment din articolul semnat de un ilustru necunoscut:

Titlul articolului: „De ce nu pot coexista „căsătoriile” homosexuale şi libertatea religioasă”.

Citat: „Două femei au decis să-şi organizeze ceremonia de uniune civilă într-o sală deţinută de o asociaţie religioasă metodistă. Asociaţia le-a spus celor două femei că nu se pot „căsători” într-o clădire folosită în scopuri religioase. Pastorul le-a spus că este vorba de un principiu teologic – căsătoria nu poate exista decât între un bărbat şi o femeie.

Femeile au înaintat o plângere de discriminare la Divizia din New Jersey pentru Drepturile Omului. Metodiştii au arătat că Primul Amendament la Constituţia SUA le protejează dreptul de a-şi exercita credinţa fără a fi pedepsiţi de guvern. Însă New Jersey tocmai asta a făcut. Le-a anulat scutirea de impozite de care beneficiază bisericile din SUA – o mutare care îi costă 20.000 de dolari”

Dar dta, domnule autor, ce gasesti necrestinesc in asta?

Nu v-a spus voua Mesia voastra in Noul Testament ca „NU POTI SERVI DEODATA LA DOI STAPANI”? De ce te miri ca daca slujesti la stat, respectand normele statului, esti scutit de impozite, iar daca slujesti la zeul tau si nu slujesti la stat, statul iti taie scutirea de impozite? Nu este corect asa? Adica noi sa platim din salariul nostru pentru biserica dumitale, ca sa ne porcaiesti tot timpul dumneata si credinciosii dtale?
Aiasta nu se poate!

Mai departe:

„.Avem apoi cazul unor medici creştini care au refuzat să realizeze o fertilizare in vitro pentru o femeie aflată într-o relaţie lesbiană. Doctorii le-au direcţionat către alţi doctori, dispuşi să acorde acel tratament. Nu a fost însă destul. Femeia i-a dat în judecată. Curtea Supremă din California i-a dat dreptate femei, arătând că credinţa religioasă a medicilor nu le dă dreptul de a refuza să acorde acel tratament controversat”.

Dar daca medicii respectivi ar fi fost sa zicem budisti sau shintoishti, nu ai fi cerut chiar dumneata sa nu li se faca pe placul religiei lor? Crestinii fanatici nu inteleg ca mentalitatea lor care le cere ca sa supuna intreaga societate la mofturile lor nu este o justificare pentru a impune modul lor de gandire la toti. Solutia este sa mearga sa se ingroape in bisericile lor si sa lase societate in pace, sa nu o agreseze cu tampenii.
Noi am depasit azi metehnele dictaturii comuniste sau ale „statului crestin”.

Mai departe:

„În Massachusetts, autorităţile au informat asociaţia Catholic Charities că trebuie să accepte să încredinţeze copii spre adopţie şi perechilor de homosexuali, în caz contrar fiind nevoite să-şi închidă porţile. Asociaţia a luat decizia corectă – şi-au închis porţile.”

Bravo lor ca au respectat decizia statului! Este exact ceea ce trebuie sa faca si celelate organizatii religioase!

Si mai departe:

„În Mississippi, un psiholog a fost dat în judecată pentru că a refuzat să acorde terapie unei femei care voia să-şi îmbunătăţească o relaţie lesbiană. Angajatorul l-a concediat pe psiholog – decizie validată şi de Curtea de Apel.

Sper ca acel psiholog nu avea pretentia sa primeasca bani sau premiul Nobel pentru ca refuza un serviciu pe care prin insusi juramantul lui Hippocrate ar fi trebuit sa-l faca!

Si mai departe:

„În New York, Colegiul de Medicină Albert Einstein de la Universitatea Yeshiva a refuzat, în conformitate cu regulile acestei instituţii evreieşti, să permită perechilor homosexuale să locuiască împreună în camerele pentru studenţii căsătoriţi. În 2001 însă, Curtea Supremă din New York i-a forţat însă să accepte acest lucru, deşi New York nu legiferase „căsătoriile” homosexuale.”

Devreme ce primeste subventii de la stat, colegiul respectiv este obligat sa respecte legile statului. Daca ar fi primit subventii de la sinagogi, acest colegiu ar fi putut sa se eschiveze de la respectarea legilor statului. Din nou il citez pe Iehoshua Ben Yoseph: „nu poti servi la doi stapani in acelasi timp”.

„Este destul? În mod clar, „căsătoriile” homosexuale nu pot coexista alături de libertatea religioasă, pentru că activiştii homosexuali nu permit aceasta. Aşa cum afirma expertul pe probleme de căsătorie Maggie Gallagher, susţinătorii „căsătoriilor” între homosexuali declară că orice credinţă religioasă este „în sine o formă de bigotism”.

Corect! Acei „sustinatori” au dreptate! dreptate! Daca prin „libertatea religioasa” unii inteleg ca li se da controlul total al societatii, pentru ca ei sa fortzeze pe toata lumea sa treaca la religia lor, atunci aceasta libertate religioasa este doar o escrocherie. Tribunalele nu accepta aceasta stupida intelegere a termenului „libertate religioasa”.

„Ce se poate face? Dacă nu luăm atitudine astăzi, mâine vom fi vânaţi la serviciu, la şcoală şi chiar în biserici, asemenea celor din cazurile de mai sus, de cei ce vor să ne forţeze să acceptăm ca normale faptele lor, pe care Dumnezeu le numeşte rele”

Bigotii si escrocii vorbesc intotdeauna in numele lui dumnezeu.” Nu, noi crestinii nu-i uram pe homosexuali, nu! Dumnezeu ii uraste”.

Cum spune mereu tembelul de Pat Robertson (fost candidat la investitura Partidului Republican la presedentia SUA in 1988):

„Dumezeul ostirilor (YHWH) mi-a spus ieri ca va trasni cu tunete si fulgere parada gay din Florida!”

Iar a doua zi, dupa ce o furtuna a trasnit cateva biserici baptiste din Texas nu a mai spus nimic.

Dupa cum observati, tot ce sustine Altermedia nu este religie, ci politica. Un analfabet se viseaza CONDUCATOR (evident, la fel ca Antonescu), si pentru aceasta manipuleaza masele care „nu gandesc, ci muncesc”.Totul este politic aici; o politica legionara, antisemita, antihomosexuala, antiumana, sub stindardul dreptcredincioslacului crestinesc.

(Va urma)

Metafizică

august 2nd, 2009

Aseară m-am pierdut într-o piaţă
În care mă plimbasem,
Singur,
Toată noaptea.
Probabil că cineva m-a găsit
Şi acum mă vinde la kilogram.
Nu mă cumpăraţi, oameni buni!

2009

august 2nd, 2009

… te rog
închide veioza de pe pardoseală
mă doare pasul din ritmul singular
printr-o ţară cuminte cu copii
din linişte lucidă a becului economic
ce luminează trecerea imaginară
într-o singulară răscruce
tresar

învârte caierul cu genele plecate
şi desluşeşte leacurile clorofilei
din cercul copacului secular
ce întârzie să lumineze întunericul
de la ora două
zero-zero minute
nouă secunde

iluzia încrustată se răzgândeşte
iar în nuanţele ţesute
ultima oară îşi adună
în căuşul palmele
setea
lacrima stinge incendiul
aprins de întuneric
de copilul ce se va naşte
de 1 iunie.

9+1 sfaturi ale unui anti-consultant pentru politicienii români

august 2nd, 2009

1. Controlaţi-vă impulsul tălâmb de a avea o reacţie (publică) la orice. Uneori tăcerea e cel mai bun şi expresiv răspuns, iar în gălăgia bezmetică de pe scena noastră politico-mediatică, ea e chiar adesea binevenită. Stau jurnaliştii ciorchine la poarta sediului de partid presându-vă să daţi o declaraţie, un comentariu, o reacţie, un fâs, orice, ca să aibă ei ce transmite la ştiri? Aşa, şi? Să fie sănătoşi. Rezistaţi! “No comment” – e atât de simplu!

Nu mai lăsaţi mass media (realitatea ei autohtonă, nu descrierea idealizată a termenului în dicţionar) să vă stabilească agenda. Faptul că lui Băsescu i-a mai crescut au ba un fir de păr e o non-ştire, indiferent de obstinaţia cu care încearcă ziariştii să vă inculce contrariul. Dacă nu credeţi, traduceţi în cifre absolute ratingul care vi se flutură pe la nas. Calculaţi cam câţi oameni mai urmăresc televiziunile de ştiri: voi înşivă, colegii de partid, mama, tata, copiii şi bunica, eventual un prieten/vecin, plus personalul instituţiilor al căror domeniu de activitate reclamă urmărirea, de nevoie şi în scârbă, a respectivelor emisiuni. Restul covârşitor al populaţiei îşi vede de groapa din faţa blocului, de “Tânăr şi neliniştit”, de florile de pe balcon, de prima decepţie în dragoste a copilului puber, etc. Altfel spus, românii îşi văd de viaţa lor, iar voi nu sunteţi o parte din ea.

2. (Conex punctului precedent) Dezvăţaţi-vă de slugărnicia asta rebarbativă faţă de mass media. E jenantă pentru voi at the end of the day şi, mai grav, e chiar contraproductivă. Să accepţi, ca regulă chiar, să fii sunat la 11 seara ca să participi la o emisiune TV la ora 10 dimineaţa în ziua următoare şi între timp subiectul emisiunii să ţi se mai şi modifice de 3 ori, e o idioţenie strategică şi o încurajare a lipsei de respect din partea jurnaliştilor, şi, subsecvent, din partea alegătorilor. În cel mai bun caz, toţi politicienii invitaţi vor apărea – vizibil şi pentru Veta şi Safta – nepregătiţi la emisiune, dar asta nu înseamnă nicidecum că aţi câştigat ceva – puneţi mâna pe teoria jocurilor dacă nu înţelegi asta – nici în “câştiguri relative” (capra vecinului) şi nici în “câştiguri absolute” (capital imagine).

Nu vă mai cumpăraţi apariţii TV, iar ceilalţi, cărora vi se spune că faceţi rating, nu vă mai lăsaţi plătiţi!
Şi nu, nu e adevărat, ba dimpotrivă, e de-a dreptul imbecilă axioma “nimeni n-a câştigat un război cu presa”. Băsescu e dovada vie a caducităţii aserţiunii, iar asta nemaiaducând în discuţie standardele profesionale ale ceea ce se autodeclară “jurnalişti” pe la noi. Lăsaţi scuzele comode precum “mi s-a dictat de la partid să merg la emisiune”. Sau pe aceea că „aşa fac toţi (ceilalţi)”. Faptul că 100.000 de oameni susţin o prostie, n-o face o prostie mai mică, zicea Churchill. Filtraţi, aşadar, orice invitaţie TV prin raţiune: ce câştig, ce pierd dacă particip la cutare emisiune, pe cutare subiect? Strategie, în sensul original şi autentic al termenului, înseamnă să stabileşti când şi unde îţi porţi bătăliile, tu!, nu adversarul tău sau mass media!

3. Nu încercaţi să apăraţi cauze pierdute, decât dacă aveţi vreo propensiune spre sinucidere politică. Veţi fi ridicoli. A ieşi pe sticlă – pen’că aşa ţi-a dictat partidul – încercând să argumentezi că “cerul e verde” (e.g. să încerci că-l aperi pe Băsescu când a mai făcut pe cineva “găozar”, “ţigancă împuţită”, etc.) are ca singur efect decredibilizarea ta suplimentară şi/sau schimbarea postului de către telespectator, pentru că, dacă încă n-aţi aflat, s-au inventat telecomenzile! Eventual te mai şi desfiinţează interlocutorul din tabăra adversă. Congener, nu încercaţi să demonstraţi că vă pricepeţi la orice, să aveţi câte un răspuns la orice şi la toate. E penibil.

4. Puneţi mână de la mână şi angajaţi-vă nişte meditatori în ABC-ul actoriei şi/sau în dezbatere, oratorie şi retorică. În cvasitotalitatea voastră, aveţi nişte prestaţii lamentabile, neconvingătoare, indiferent cât v-aţi amăgi cu texte tip “mamă, ce i-am zis-o!”. Râd şi studenţii ARDOR de voi. În tocşouri şi alte pseudo-dezbateri TV:
– nu vă mai repeziţi să răspundeţi adversarului;
– nu vă mai întrerupeţi reciproc şi nu mai vorbiţi simultan – tot ceea ce obţineţi ca efect e senzaţia de gâlceavă şi, again, schimbarea postului TV;
– nu vă mai lăsaţi purtaţi orbeşte de vârtejul bezmetic al “desfăşurătorului” şi vectorul reprezentat de “moderator”, care sare de la una la alta fără a încerca de fapt să lămurească problema, pentru că tre’ el/ea să treacă musai prin toate subiectele de pe foaie – încercaţi să dictaţi voi cursul discuţiei, nu bucata aia de hârtie întocmită de un producător oricum nepriceput pe subiect, pe baza, în cazul fericit, a unei documentări făcute de o persoană la fel de ignorantă;

– înainte de a “scăpa porumbelul”, luaţi-vă o jumătate de secundă pauză în care regândiţi ce urmează să glosaţi.
Studiaţi marii oratori. Inclusiv (sau mai ales) Hitler, Mussolini şi Fidel Castro. Studiaţi stilul retoric al lui Băsescu, cu pauzele sale clasice şi apăsarea cuvintelor, rar, ferm, percutant. Urmăriţi-i efectul. Învăţaţi de la clasici. Învăţaţi de la adversar. “Know your enemy”.

5. Schimbaţi-vă strategia (dacă aveţi măcar ceva asemănător) din strictă mobilizare (ad litteram, adică a urni la secţia de vot activul de partid, membrii de familie şi cel mult vreo 2 prieteni – căci doar ei mai votează în România, faceţi calculele în cifre absolute la prezenţa la vot, ca să vă lămuriţi) în strategii expansive, de “cucerire de voturi” din bazinul nehotărâţilor şi non-votanţilor şi chiar de la adversarii politici. Învăţaţi de la Duda! Dacă nu aţi observat, vă bateţi cu toţii, tont, pe o felie electorală tooot mai mică, în timp ce segmentul celor care boicotează alegerile creşte vertiginos.

În loc să vă angajaţi în spirala sondaj – sondaj răspuns – sondaj contrarăspuns şi să “fabricaţi” cercetări “fără număr, fără număr” de ale căror cifre şi concluzii râd şi curcile, mai bine sacrificaţi 12-15.000 de Euro pe un sondaj serios strict pe cei care n-au mai votat la ultimele… să zicem 3 scrutine, şi cercetaţi: de ce nu mai votează; care ar fi profilul de candidat care să-i scoată la vot; care sunt mizele lor reale, etc., etc., etc., şi adecvaţi-vă strategia şi pe ei, sau chiar în primul rând pe ei. Actualii voştri votanţi, câţi au mai rămas, se prezintă oricum la urne, miza sunt absenţii! Treziţi-vă la realitate. Aţi devenit o specie ciudată, auto-claustrată unei alte lumi decât cea reală, în care trăieşte populaţia.
6. În urmărirea nătângă a diferenţierii cu orice preţ, vă definiţi excesiv prin opoziţie distructivă (tocmai pentru că nu vă alegeţi şi construiţi o poziţie individualizată, coerentă şi de substanţă), mizând cvasi-exclusiv pe criticarea iniţiativei adverse – eroare de acelaşi gen proxim cu apărarea cauzei pierdute, în loc să formulaţi şi implementaţi iniţiative şi proiecte proprii.

Spre exemplu: critica politicii lui Băsescu faţă de R. Moldova. E o pistă greşită. Prea puţini alegători sunt interesaţi de subiect şi de politica externă în genere, cei care o fac sunt în majoritatea lor covârşitoare de acord cu linia lui Băsescu, MAE (PSD) au şi ei un rol deloc neglijabil în problemă, iar din întâmplare, dacă tot fluturaţi sintagme precum “interes naţional”, atunci ştiţi şi voi la fel de bine că în chestiunea asta, de câţiva ani buni deja, există un consens consolidat la nivel naţional asupra abordării oportune. Dacă chiar n-aveţi de lucru, încercaţi măcar să fiţi autentici, nu ipocriţi, în formularea unei iniţiative. Propuneţi de pildă, alternativ la linia oficială, ca România să semneze tratatul de bază şi pe cel de frontieră cu R. Moldova. Nu zic că ar fi bine, dar măcar aţi propune altceva, în loc să vă poziţionaţi schizoid.

Altă pistă greşită: Elena Udrea. Lăsaţi-o baltă. Cazul Udrea nu e cazul Ridzi, din cam toate perspectivele posibile, mai puţin membership-ul formal de partid. Constituind o comisie parlamentară de anchetă în acest caz nu veţi încasa puncte de niciun fel, ba dimpotrivă, rezultatul va fi o alt demers fâsâit, plus asocierea imaginii voastre cu eşecul iniţiativei.

7. Nu mai reinventaţi apa caldă, mersul pe jos, coada la prună şi alte cele. Originali sunt doar idioţii, zicea Edison, apud Ţuţea. Încrederea se fundamentează pe construcţie, coerenţă, consecvenţă. Alternativ la supralicitarea fantasmagorică de promisiuni electorale, încercaţi să duceţi la bun sfârşit măcar 5% din proiectele anunţate. Fiţi consecvenţi în respectivele demersuri. Conferiţi-le substanţă, în loc de gargară televizată. Cea mai simplă şi mai eficientă strategie este chiar să faci ceva.

8. Aşezaţi-vă cu adversarii la masă şi stabiliţi un set unanim/majoritar acceptat de reguli ale jocului. Impresia voastră că în actuala situaţie de nereglementare, voi câştigaţi de fapt (i.e. trişaţi mai mult decât adversarul), e iluzorie. Actualul status quo, în care
– fiecare partid are cel puţin un trust de presă de “lătrăi deontologi”,
– nu interveniţi pentru ca CNA să adopte o toleranţă zero faţă de încălcarea repetată şi unidirecţională în fiecare campanie a legislaţiei de către televiziuni (în ultima campanie, pentru europarlamentare, a 3-a amendă consecutivă pentru un post TV sancţionat pentru reprezentare neechilibrată şi neechitabilă, de tip 7 apariţii PD-L, 2 PRM-PNG, restul câte una, a cifrat 2.500 RON???)
– în majoritatea voastră, aveţi câte un ziarist căruia îi zvârliţi preţioase informaţii “pe surse”,
– vă bateţi pe care dă mai mulţi bani negri ălui sau ăluilalt post,
– vă întreceţi în lansarea deşănţată de gogoşi electorale,
– ghidul comportamental e sublimat în „tu quoque” (las’ că aşa fac şi ceilalţi),
– aţi ajuns la sume astronomice (comparativ transnaţional) cheltuite pe publicitate electorală,
– unul dă 100.000 vagabondului întins pe trepte ca să-i dea ăla votul, iar celălalt, mai “bazat”, îi oferă 150.000,
– pe scurt, nimeni nu mai respectă vreo regulă,
e un joc lose-lose şi pentru voi, şi pentru adversarii voştri politici. Câştigă cel mult sponsorii campaniilor voastre – „cămătari” de care cu greu mai scăpaţi ulterior, şi mass media.
9. (da, ştiu cum sună) FIŢI DECENŢI! Admiteţi-vă spre exemplu, măcar câteodată, greşelile. Similar, recunoaşteţi o iniţiativă bună a adversarului, sau măcar ţineţi-vă gura în loc să o atacaţi complet lipsit de credibilitate. Veţi putea, în schimb, să solicitaţi gratitudine şi recunoaşterea meritelor, atunci când, mă rog, veţi avea aşa ceva. Chiar dacă pe termen scurt riscaţi să pierdeţi, pe termen mediu şi lung veţi câştiga, întrucât veţi fi percepuţi ca oneşti, credibili, reliable. S-ar putea într-adevăr să pierdeţi prima confruntare electorală, dar aveţi şanse uriaşe să le câştigaţi la rând pe următoarele 10, cât timp adversarii nu îşi schimbă şi ei tipul de acţiune politică. Veţi putea astfel construi durabil şi acumula un capital politic solid, care vă va scuti de panica recurentă din 4 în 4 ani de a nu mai fi “pus” candidat de către conducerea – by default tranzitorie – a partidului. Nu veţi mai fi dependenţi de partid, ci invers, partidul va avea nevoie de voi. Ah, şi va şi semăna cu un partid…

PS Şi dacă îşi dorea cineva să fie 10, iacă şi un bonus: înţeleg că aveţi 2 nepoate, 3 nepoţi, 4 fini, alte rude, nuş’ câţi şoferi, tot felul de constrângeri de partid şi alte nenumărate obligaţii. Încercaţi totuşi să menţineţi o pondere de măcar 10% din personalul dvs. angajaţi pe baza competenţei. În special cei în funcţii care necesită ceva materie cenuşie. S-ar putea să ajungeţi la rezultate surprinzătoare…

Profesia: suporter

august 2nd, 2009

Pe vremea când eram cu mult mai naiv decât astăzi, îmi închipuiam că etimologia unui cuvânt trebuie să aibă neapărat de a face cu realitatea pe care o presupune respectivul cuvânt. Bunăoară, cum „to support” sau „supporter”, înseamnă a „susţine”, „a încuraja”, îmi imaginasem că suporterii sunt oamenii pe care, aşa cum se spune, te poţi baza la bine, dar mai ales la rău. Căci, a susţine pe cineva sau ceva presupune în primul rând a fi acolo atunci când acel ceva sau cineva traversează momente mai puţin faste (succesul poate fi gestionat fără a avea nevoie de susţinere).

Într-o vreme, din câte ştiu din puţinele lecturi pe marginea subiectului, chiar aşa se şi întâmpla. Oamenii veneau pe stadioane, scandau, şi apoi, după ritualica trecere pe la crâşmă (nevinovata si ea), se retrăgeau în case, continuându-şi viaţa de zi cu zi. Astăzi, însă, cei mai mulţi dintre suporteri („fani”, „ultraşi” – şi seria sinonimică probabil că ar putea continua) nu au o meserie anume şi nici ceea ce cu o fraza mai sus numeam „viaţă de zi cu zi”. Ei reprezintă o tipologie umană la limita absurdului, dezvoltându-se în paralel cu jocul sportiv pe care clamează că îl susţin. Cei mai mulţi dintre ei ajung pe stadioane nu pentru că acolo s-ar desfăşura vreo competiţie sportivă care îi interesează, ci pentru că stadionul este scena confruntărilor care constituie însăşi raţiunea lor de a exista.

Din timp în timp, atunci când ţin cu tot dinadinsul să mă conving de absurdul total al anumitor situaţii, obişnuiesc să fac un nevinovat exerciţiu de imaginaţie: îmi imaginez ziua în care un extraterestru oarecare, fără vreun fel de cunoştinţe privitoare la minunata planetă pe care cu onoare şi orgoliu o populăm, ar asista întâmplător la micile noastre activităţi cotidiene. Extraterestrul nostru ar vedea o gloată de indivizi transfiguraţi, într-o arenă ovală, preocupaţi de ceea ce se întâmplă în imediata lor vecinătate. Jos, undeva în plan secund, nebăgaţi de nimeni în seamă, alte fiinţe bipede aleargă in jurul unui balon… Nu pot decât să sper că nu vom fi vizitaţi prea curând de extratereştri.

Transportaţi dintr-un colţ în altul al ţării cel mai adesea pe banii cluburilor, suporterii acumulează în viaţa de zi cu zi atâtea frustrări încât, eliberaţi de teama că violenţa lor ar putea să cadă sub incidenţa legii, distrug, înjura, urlă, vomează sau defechează la întâmplare, în felul acesta răzbunându-se pentru toate acele zile dintre meciuri când ei, suporterii, nu sunt decât nişte grobieni obişnuiţi, fără serviciu, fără viaţă socială şi fără prieteni. Având un coeficient de inteligenţă redus până aproape de limita de pericol, suporterul preia de la televizor, de la radio sau din ziare câteva clişee pe care le strigă mândru nevoie mare pe stadioane.

Spre exemplu, dacă jucăm cu o echipa din Ungaria, suporterul român îşi va aduce aminte de Horthy şi de Ardeal, deşi nu prea are habar cine este Hothy sau unde exact se găseşte Ardealul; dacă jucăm cu o echipă turcească, specimenul îl invocă pe Ştefan cel Mare, deşi, evident, nu are habar de ceea ce se întâmpla prin Evul Mediu românesc. Cum tipologia nu e naţionala, aşa vor proceda şi suporterii maghiari, turci, britanici etc… doar recuzita diferă; nu va mai fi invocat Ştefan cel Mare sau Horthy, ci alte nume-fetiş. Şi asta pentru că, paradoxal, suporterul nu are etnie. Deşi lui ii place să se considere naţionalist (cu varianta, adesea preferată, „bun român”), lipsa de cultură şi comportamentul animalic îl uneşte cu un suporter din cealaltă parte a globului pământesc. Niciodată, de altfel, prostia şi comportamentul animalic nu au etnie. Intre un prost român si un prost american, german sau francez nu e nicio diferenţă de substanţă, ci doar de amănunt.

Îngrijorătoare este atitudinea publică pe care o avem faţă de suporteri. În primul rând, ei nu sunt întotdeauna trataţi drept ceea ce sunt: marginali şi nesemnificativi pentru mentalul colectiv al unui popor, oricare ar fi el. La televiziune, câteva sute de fani maghiari care agită steaguri cu Ardealul înglobat Ungariei devin dintr-o dată reprezentanţii vreunei conspiraţii subtile sau – şi mai rău – purtătorii de cuvânt ai unui neam vecin şi ostil. Ştirea e prezentata cu seriozitate, ca şi cum el, suporterul, poate declanşa o adevărată criză diplomatică, daca nu cumva un al Treilea Război Mondial. Generalizările sunt la ele acasă: „Fanii maghiari au strigat lozinci antiromâneşti”. Care fani maghiari? Ca si cei români, ei sunt doar gloate zgomotoase de iresponsabili, a căror cultura generala nu le permite nici măcar să ajungă până în Ardeal fără hartă sau GPS.

Dintr-o dată, oameni pe care nici măcar vecinii de bloc nu-i iau în seamă (cu excepţia deselor cazuri în care se întorc acasă sub influenţa alcoolului) devin veritabili complotişti, o ameninţare la adresa suveranităţii statului. Cum vara televiziunile noastre rămân fără ştiri şi cum e total neinteresant să îi prezinţi pe suporteri drept ceea ce sunt, boala aceasta a generalizărilor excesive se răspândeşte an de an în progresie geometrica. Marea problemă este că suporterul, asemenea oricărui prost veritabil, îşi modifică radical comportamentul atunci când se află în lumina reflectorului: cu cât va apărea mai mult prin presa, cu cât i se va mediatiza mai tare comportamentul, cu atât mai mult se va simţi încurajat în tot ceea ce face.

Vă scriu dintr-un oraş cu o abia promovată echipă de fotbal. Pe lângă amănuntul că se irosesc foarte mulţi bani pentru a întreţine o astfel de echipa (care, e clar pentru toată lumea, nu va face performanţă), mă gândesc cu groază la cum va arăta oraşul acesta o dată pe săptămână. Soluţii ar fi. În primul rând, o serioasă presiune publică. Poate că în felul acesta s-ar aplica legile care, în cazuri individuale pare-se funcţionează mai bine decât în cazul în care trebuie aplicate unei entităţi colective şi zgomotoase. Apoi, poate si presa românească ar trebui să îşi găsească alte subiecte de atracţie. În limbajul-clişeu al cronicarilor sportivi, suporterii echipelor de fotbal sunt al „12-lea jucător”. Eu vin si va întreb: n-ar fi bine ca echipele să joace totuşi cu 11 jucători?

Acest articol nu îi vizează în niciun caz pe toţi aceia care sunt pasionaţi de sport şi îl urmăresc paşnic pe stadioane sau în arenele sportive. Cu siguranţă şi ei se simt incomodaţi de cei pentru care a fi suporter este o profesie.

Toţi politicienii sunt hoţi?

august 2nd, 2009

Sigur, deosebit de opinia publică, eu formulez propoziţia de mai sus sub semnul întrebării. Pe de-o parte, pentru că respect prezumţia de nevinovăţie, pe de alta, pentru că se întâmplă să cunosc câţiva politicieni care nu sunt hoţi, ori despre care nu am eu informaţii că ar fi.

Poate nu foarte mulţi, dar existenţa lor mă împiedică să generalizez. Şi, de altfel, pot exista asemenea politicieni oneşti şi în afara cercului meu de cunoştinţe. Opinia publică însă, asediată cu informaţiile privind „furăciunile” – în creştere exponenţială şi tot mai rafinate, dovedind o imaginaţie debordantă în deturnarea banului public – politicienilor noştri şi exasperată de neruşinarea multora dintre ei, nu mai are răbdare să facă aşa discriminări gingaşe şi generalizează înlocuind bietul semn de întrebare din titlul meu cu punctul sau cu semnul exclamării. Mărturisesc că şi mie, de multe ori, îmi vine greu să nu procedez la fel. E adevărat, politicienii înşişi, cei prezumtiv oneşti, pe care încă îi bănuiesc a fi majoritari, mă împing adesea spre asemenea generalizări pripite, spre asumarea opiniei comune.

Cum? Prin comportamentele lor cumva „de haită”, prin solidarizările absurde, contraproductive în primul rând pentru ei înşişi. Când văd obstinaţia cu care parlamentarii PSD, asociaţi însă cu cei de la PNL şi UDMR, fac zid în jurul dlui Adrian Năstase, lipsindu-l pe acesta de o bărbătească întâlnire cu justiţia, nu pot să nu mă gândesc că au cu toţii un schelet în dulap, ba chiar mă bântuie gândul exagerat al unei infracţiuni în grup! Aceleaşi gânduri mă apucă şi când vine vorba de fenomenul „Micky Le Bakchich”, după formula ingenioasă a presei franceze. Şi măcar dacă aceste comportamente le-aş descoperi doar la o parte a spectrului politic, mi-aş spune că hoţii sunt grupaţi într-un partid ori în câteva, dar sunt şi altele alcătuite din îngeri şi heruvimi! Doar că bănuiala fuge repede, de vreme ce şi PDL s-a dovedit la fel de „strânsunit”, mai întâi în jurul dnei Ridzi şi apoi în privinţa dnei Udrea.

Să fie limpede, habar nu am dacă respectivele doamne au comis infracţiuni, că nu sunt nici anchetator, nici judecător, cred însă că anchetele în ce le priveşte, ca şi în celelalte cazuri semnalate şi nesemnalate, că nu vreau să fac pomelnic!, trebuie să se desfăşoare nestingherite de intruziunea politicului. Inclusiv ca să-şi poată dovedi nevinovăţia, dacă e cazul, pentru că acumularea suspiciunilor nu avantajează pe nimeni. Ce coincidenţă, exact asta doreşte şi UE în ultimul raport de monitorizare! Doar că, în loc să ia aminte la cele constatate în raport, politicienii noştri, în frunte cu dl Ponta, care se visează ministru al Justiţiei!, au găsit de cuviinţă să-l conteste, chiar să-l ironizeze cu o suficienţă descalificantă pentru nişte demnitari ai statului român.

Uneori, când dau peste chichiţa constituţională care deschide larg poarta amestecului politic în justiţie, ajung să mă întreb dacă nu cumva, Doamne fereşte!, avem de-a face cu o veritabilă strategie a premeditării furtului.

Politicienii noştri oneşti mai pot încă alege – ori renunţă la asemenea comportamente „de haită” şi lasă justiţia să funcţioneze, ori riscă compromiterea lor globală în faţa opiniei publice. Şi atunci, fac pârtie „justiţiarilor” care deja ne reprezintă în Parlamentul Europei…

Reinventarea politicului: Europa de Est după 1989 (II)

august 2nd, 2009

În ultimii 20 de ani, cazul paradigmatic de \”worst case scenario\” în Europa de Est, de dezagregare a democraţiei sub presiunea etnocraţiei, este desigur fosta Iugoslavie.

În acest caz, am fost martorii a ceea ce am numit acum câţiva ani „sindromul Belgrad”, de populism prin care politici expansionist-militariste şi nationalism demagogic au fost folosite pentru a menţine hegemonia politică a elitei comuniste din jurul lui Slobodan Miloşevici.

Partidul de guvernământ, poliţia secretă şi armata au fost stâlpii pe care şi-a construit Miloşevici regimul autoritar personalist şi hipernaţionalist.

Aşa cum au dovedit războaiele de secesiune din Iugoslavia, populismul etnocentric nu este nici de stânga, nici de dreapta. El foloseşte şi manipulează sloganurile politice fără a lua în considerare impactul lor pe termen lung. El adoptă politici în funcţie de interesele imediate ale elitei la putere.

Popularitatea şi manifestarea acestui fenomen politic în Europa de Est (putând fi identificat, pe parcursul anilor, în grade diferite, şi în ţări precum Croaţia, România, Ungaria, Slovacia sau Estonia) a confirmat parţial semnalul de alarmă tras de Ralf Dahrendorf (recent a trecut în lumea celor drepţi) imediat după 1989: „Cel mai mare pericol este, probabil, o nouă formă de totalitarism. Ezit să folosesc termenul, dar îmi este greu să îl alung din minte: fascism. Mă refer la acea combinaţie dintre nostalgia faţă de o ideologie a colectivitatii, care să traseze o distincţie dură între cei care aparţin şi cei care nu, şi o nouă formă de monopol politic al unui singur om sau a unei «mişcări», cu un accent puternic pus mai degrabă pe organizare şi mobilizare, dacât pe libertatea de a alege”.

Eminentul politolog a rezumat superb provocarea etnocraţiei în Europa de Est: „Până la urmă, Arcadia reprezintă o ameninţare la fel de mare ca Utopia şi statul planificat”. În 1992, el anunţa sumbru: „A venit vremea falşilor zei, precum şi a mesagerilor lor lumeşti, noii dictatori”.

La douăzeci de ani, însă, putem afirma că predicţiile preponderent pesimiste pentru Europa de Est nu s-au adeverit. O problemă fundamentală cu care încă se confruntă această regiune este dificultatea identificării unei linii de demarcare clară între stânga şi dreapta.

O asemenea situaţie este indisociabil legată de ambiguitatea şi, de ce nu, de caracterul perimat al conceptualizărilor tradiţionale asupra politicului. Cu alte cuvinte, atât stânga, cât şi dreapta au nevoie de redefiniri.

Acesta este motivul pentru care, în prefaţa mea la cartea lui Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, „Reconstrucţia dreptei” (Humanitas, 2009), am vorbit despre necesitatea unui “conservatorism al schimbării”. Referinţele contemporane la „stânga” (în special la versiunile sale radical-revoluţionare) nu sunt decât simple vorbe goale născute din nostalgie sau din teribilism orientat mediatic.

Pentru cazul României, consider esenţială o dezbatere veritabilă asupra istoriei şi tradiţiilor stângii moderate, democratice din această ţară. Un trecut care trebuie recuperat în perioada postcomunistă este acela al constelaţiilor politice şi practicii parlamentare care a existat înainte de 1938 în ţări precum Cehia sau Romania. Acesta este trecutul utilizabil: teze şi teme care pot fi asimilate deopotrivă de un centru-dreapta deschis către schimbare
, cât şi de un centru-stânga dispus să recunoască caracterul ilegitim şi criminal al regimului comunist.

Până când stânga din Romania, i.e. PSD, nu va saluta condamnarea, măcar simbolică, a celor care i-au asasinat şi prigonit propriii părinţi fondatori nu voi considera că aceasta a făcut pasul înainte, necesar transformării şi maturizării spaţiului politic în România.

În altă ordine de idei, orice evaluare a ultimelor două decenii trebuie să ridice o problemă fundamentală: Ce rămâne din 1989 şi din ce a fost acest moment de cumpănă al istoriei recente?

Anul 1989 a reprezentat cea mai puternică zguduire, în secolul douăzeci, a seducţiei exercitate de ideologii cu pretenţii mântuitoare. Utopiile teleologice specifice veacului trecut au fost contrazise în mod fundamental de revoluţiile din 1989. Acestea din urmă au fost exact opusul lor: antiideologice, antiteleologice, antiutopice. În acest sens, ele pot fi considerate non-revoluţionare.

În 1989, nu a existat un proiect de reconstrucţie a realităţii, aşa cum a exista în 1789 sau 1917. Marile proiecte ale gândirii disidente nu sunt decât invitaţii la regăsirea normalitatii şi la autenticitate, propuneri pentru un alt mod de existenţă politică.

Într-adevăr, acest impuls nu a durat, mărturie stă volumul lui Vaclav Havel, „Pe scurt, vă rog!” (recent tradus la Curtea Veche). Iluziile anului 1989 au fost însă indispensabile înfrângerii leninismului. În acel an, nu ne-a mai fost frică, frustrarea morală şi neputinţa politică au dispărut, iar individul şi-a recâştigat rolul fundamental în spaţiul politic.

Totodată, cele mai întunecate scenarii ale perioadei imediat următoare nu au fost validate. Departe de a se fi încheiat, revoluţiile din 1989 simbolizează o direcţie caracteristică a timpurilor moderne: diversitate, diferenţă şi toleranţă.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:
http://tismaneanu.wordpress.com

Rezidenţă coregrafică la Luxemburg

august 2nd, 2009

Centrul de Cultură G. Apostu în parteneriat cu Centre de création chorégraphique Luxembourgeois Trois C-L organizează în luna iulie 2009 la Luxemburg o rezidenţă coregrafică la care participă coregrafa Andreea Tănăsescu din Bucureşti şi dansatorii Monica Petrică şi Valentin Stoica.

In cadrul rezidenţei, coregrafa din România a condus un curs tehnic de dans contemporan pentru dansatori luxemburghezi şi a lucrat cu cei 2 dansatori români la realizarea spectacolului „Exil în pământul uitării”, un proiect artistic interdisciplinar ce va avea premiera la finalul lunii octombrie la Bucureşti şi Bacău.
Rezidenţa de la Luxemburg se va finaliza cu o prezentare publică informală care va avea loc în data de 31 iulie, ora 19.00 în studioul 3 al Centrului de Creaţie Coregrafică din Luxemburg.

Proiectul iniţiat de Andreea Tănăsescu îşi propune realizarea unui spectacol de dans contemporan format dintr-o serie succesiuni de experimente coregrafice, sonore şi vizuale pornind de la nişte texte scrise de scriitorul român de origine ebraică Barbu Fundoianu (Benjamin Fondane), emigrat în Franţa la începutul secolului XX. Spectacolul „Exil în pământul uitării” este produs de Asociaţia OPUS, cu sprijinul financiar al Centrului Naţional al Dansului.

Rezidenţa de la Luxemburg este organizată de Centrul de Cultură G. Apostu, instituţie membră a reţelei de rezidenţe ArtistNe(s)t şi a fost realizată cu sprijinul financiar al Centrului Naţional al Dansului Bucureşti şi al Programului Cultural Elveţian în România.

ArtistNe(s)t este o reţea culturală fondată de Gabriela Tudor în 2006, formată din 4 instituţii publice de cultură – Centrul de Cultură „G.Apostu” din Bacău, Centrul Cultural European din Sinaia, Centrul de Cultura Arcuş şi Muzeul Naţional „George Enescu” secţia „Dumitru şi Alice Rosetti Tescanu – George Enescu” Tescani – ce îşi propune stimularea creativităţii în artele contemporane, încurajarea implementării activităţilor de rezidenţe artistice în România, sprijinirea mobilităţii artistice şi a abordărilor interdisciplinare. Următoarele rezidenţe ArtistNe(s)t vor avea loc la Sinaia (arte vizuale), Tescani (literatură) şi Arcuş (animatie 3 D) in perioada octombrie – noiembrie 2010 iar întâlnirea anuală a reţelei va avea loc la Sinaia în luna octombrie 2008.
Reţeaua ArtistNe(s)t este administrată în anul 2009 de United Experts.

surse: www.unitedexperts.ro
www.gabrielatudor.ro

Călătorie virtuală cu serviciul Norc

august 2nd, 2009

Dacă aţi plecat de mult „de acasă ” sau în viaţa dumneavoastră se derulează o frumoasă poveste de dragoste, acum aveţi posibilitatea să faceţi o călătorie virtuală, on line, pe străzile unor oraşe şi zone din România, exact acolo unde vă pofteşte inima unde puteţi să vedeţi ceea ce vă interesează. .

Echipa eXtreme Soft Group din Bucureşti, care oferă în premieră pentru mediul on-line un serviciu de “street-level imaging” 100% românesc – serviciul Norc.

Norc, prin intermediul grupului de site-uri norc.ro, norc.at, norc.cz, norc.sk, norc.pl, mappi.ru este primul serviciu web “Fabricat în România”, ce permite vizitatorilor să realizeze plimbări virtuale prin oraşe din Europa Centrală şi de Est, utilizând un sistem de navigare între imagini panoramice realizate la nivel de stradă, sistem cunoscut şi sub denumirea de “street-view” sau “street-level imaging”.

Imaginile puse la dispoziţia vizitatorilor sunt realizate pe baza unei tehnologii proprietare de producere de panorame geo-referenţiate la nivel de stradă. Tehnologia constă în utilizarea unor autovehicule pe care s-a montat câte un dispozitiv proprietar de fotografiere panoramică, bazat pe 10 camere fotografice corelat cu un sistem de poziţionare globală (GPS) cu corecţii (DGPS).

Site-ul norc.ro permite cautarea dupa numele strazilor.

Acoperirea actuală :
* România – www.norc.ro – Bucureşti, Ploieşti şi Valea Prahovei, Constanţa şi litoral, Braşov şi Poiana Braşov, Cluj-Napoca, Timişoara, Iaşi, Sibiu, Piteşti, Târgovişte
* Austria – www.norc.at – Viena
* Cehia – www.norc.cz – Praga, Brno
* Slovacia – www.norc.sk – Bratislava, Trnava, Kosice, Banska-Bystrica, Zilina, Nitra
* Polonia – www.norc.pl – Varsovia, Cracovia, Poznan, Wroclaw
* Rusia – www.mappi.ru – Moscova

Acum în norc.ro poţi beneficia de noua facilitate embed ce îţi permite inserarea în propriul tău site a oricarei imagini panoramice.

Mai mult, cu acelaşi cont poti accesa şi real.norc.ro unde, atât persoanele fizice cât şi agenţiile imobiliare, vor beneficia de facilităţile primului website de anunţuri imobiliare cu acoperire naţională ce utilizează harta interactiva pentru poziţionarea şi căutarea proprietăţilor imobiliare, precum şi imagini panoramice disponibile pentru mai mult de 22 oraşe din România.

Poţi crea în real.norc.ro şi un cont special pentru agenţia ta imobiliară şi vei beneficia suplimentar de un sistem de management al agenţilor tăi şi al portofoliului tău de anunţuri.

Astfel, deocamdată, veţi putea crea gratuit un număr nelimitat de panolink-uri către locaţiile favorite.

Apoi folosiţi aceste panolink-uri oriunde în internet şi arătaţi tuturor locuri despre care aveţi ceva de spus sau despre care vreţi să aflaţi ceva. Sau trimiteţi prin e-mail aceste panolink-uri prietenilor şi discutaţi cu ei despre locaţiile alese.

În cazul în care aţi ales, pe parcursul înregistrării, să primiţi mesaje de informare de la Norc, puteţi oricând să dezactivaţi această opţiune în interfaţa noului dumneavoastră cont Norc.

CÂRMACIU’ ŞI DIBACIU’ (III)

august 2nd, 2009

CÂRMACIU‘ ȘI DICBACIU‘ (III)

Printre lucrurile ce i se impută dlui Traian Băsescu este și incapacitatea de a interacționa cu actori de altă culoare politică. Mai grav, i se reproșează că ar fi fost grăuntele de nitrotoluen ce a aruncat în aer câteva alianțe.

Sigur, dacă ne gândim la traseul între acel “Petrică, ești cel mai mare!”, prin care și-a anesteziat-lemn șeful, și felul cum a trecut PD-ul de sub puloverul roșu, en cœur, al dlui Roman pe puntea propriului torpilor, este firesc să ne întrebăm cât de mult se înşeală cei care îl cosideră pe dl Băsescu foarte priceput la înfiptul șișului (politic, firește!) în spatele fratelui ori tovarășului de drum de până acum zece minute.

Criticii Domniei sale ni-l prezintă pe dl Traian Băsescu drept o imensă forță disruptivă, un politician incapabil să pună oameni împreună, o devastatoare forţă centrifugă. Un fel de tsunami al politicii românești. Numai că, replicile pe care dl Băsescu le dă, din când în când, criticilor săi sunt strălucite – fapte, nu vorbe. Iată un exemplu.

Timp de câțiva ani, între dnii Tom Gallagher și Vladimir Tismăneanu a existat mai mult decât o idiosincrazie apăsată. Rolul dlui Tismăneanu a fost, aproape exclusiv, cel de sac de box pe care îl lua la bumbăcit năprasnicul universitar britanic. Nici nu apuca bine dl Tismăneanu să se ridice de la podea, nici nu avea timp să se întrebe cine și de ce l-a scurt-circuitat fără milă, că urma o altă serie de bumbăceli.

Nu a existat dușumea pe care dl Gallagher să nu o fi șters cu dl Tismăneanu. Pe bună dreptate, unii din admiratorii dlui Tismăneanu au încercat să-l apăre. Parţial – de dragul prieteniei; parţial – din respect pentru adevăr.

Dar cum speranța moare totdeauna ultima, iată că speranța s-a adeverit. Dnii Gallagher și Tismăneanu s-au reconciliat. Cel care a determinat acest miracol a fost dl Traian Băsesecu. Jos pălăria! Nu cunosc dificultăţi substanţial mai mari decât a pune împreună câţiva intelectuali.

Numai că, răsfoind comunicatele reconcilierii, suntem lăsaţi uşurel cu ochii în soare. Tom Gallagher: \”…neînţelegerile trecute dintre mine şi Vladimir Tismăneanu au fost surmontate”. Vladimir Tismăneanu confirmă prompt: \”Când mizele sunt atât de mari, vechile neînţelegeri devin secundare.”

Ce ştiinţă a eufemismului! “Neînţelegeri?“ Să ne reamintim câteva din ele.

Cine este şi cu ce se ocupă dl Tismăneanu în opinia dlui Gallagher?

“Un fel de Adrian Costea specializat în cunoştinţe academice şi informaţii, nu în afaceri”.

În ochii dlui Gallagher, dl Tismăneanu nu rezistă nici măcar comparaţiei cu dl Silviu Brucan, profesorul universitar despre care este greu de dovedit că ar fi terminat liceul şi ar fi urmat vreo facultate; cruntul stalinist de a cărui convertire la valorile democraţiei s-au îndoit mulţi:

“Atât Brucan, cât şi Tismăneanu au petrecut ani formativi în SUA. Cel vârstnic a plecat stalinist feroce şi s-a întors persoană mai vizionară, dispusă la atenuarea controalelor de tip stalinist, capabilă să abordeze capitalismul din unghiuri de vedere noi, deseori ne-critice. Tismăneanu s-a întors din exil mult mai puţin marcat de valorile civice americane – aspect datorat, probabil, lumii academice din SUA, frecvent preocupată de feude ideologice sau atrasă de marxism, uitând de marile valori autohtone.”

La ce s-ar rezuma, în opinia dlui Gallagher, întreaga activitate post-decembristă a dlui Tismăneanu?

“Din 1989 încoace Tismăneanu nu a ezitat să le pună piedici istoricilor care nu dansează după cum cântă el. Marius Oprea şi alţi analişti nu pot fi singurele victime ale ceea ce ar putea fi o tentativă de a curăţa trecutul. O tentativă a unui istoric talentat, dar cu mari defecte, condus încă de demoni lăuntrici, moşteniţi din epoca comunistă.”

După opinia dlui Gallagher, cum s-a poziţionat dl Tismăneanu după 1989?

“Vladimir Tismăneanu a stat în mai multe luntri. A fost un apropiat al celor care au sfidat neocomunismul la începutul anilor ’90, dar în 2004 era gata să-l proclame pe Ion Iliescu un lider luminat care, în ciuda unor defecte, a jucat un rol în consolidarea democraţiei româneşti.”

De fapt, în opinia dlui Gallagher, ce urmăreşte, totuşi, dl Tismăneanu?
“…el vrea să construiască o reţea vastă, de tipul patron-client, în istoria contemporană şi în ştiinţele politice, care nu diferă de ceea ce a facut PSD-ul în domeniile pe care dorea să le controleze.”

Ce crede dl Gallagher că îl desparte de acest blamabil modus operandi al dlui Tismăneanu? În fapt, ce doreşte dl Gallagher să facă şi nu poate din cauza dlui Tismăneanu?
“Eu nu vreau să realizez ceva silimar, iar ambiţiile mele sunt modeste: vreau pur şi simplu să colaborez cu alţi cercetători independenţi. Dar nu vreau să ajung la situaţia în care invitaţii la conferinţe şi chiar accesul la materiale de cercetare să depindă de bunavoinţa unui individ puternic şi a reţelei sale. Deja sunt mai degrabă năucit să aflu că sunt persona non grata la Universitatea Central Europeană din Budapesta, pentru că l-am provocat pe principalul aghiotant al lui Tismăneanu din această instituţie. Nu pot sa tac, când o persoană care are misunea de a investiga un sistem politic închis, configurat de valori orientale, aplică aceleaşi valori în propriul ei domeniu de activitate.”

Într-adevăr, mici “neînţelegeri”. Slavă Domnului (Băsescu) că s-au stins. Cât despre noi, cei care ne perpeleam, crezând că era vorba de o campanie de desfiinţare – nişte tolomaci!

Dincolo de bucuria produsă de această concordie – prezidenţial indusă şi academic acceptată – rămân câteva întrebări: Când mințea dl Gallagher? Atunci când îl desfiinţa pe dl Tismăneanu sau azi când îl preţuiește nespus? Când suferea, cu adevărat, dl Tismăneanu? Când dl Gallagher ștergea toate podelele cu el sau acum două minute când îl lăuda același domn Gallagher? Ce încredere se poate avea în oameni care sar dintr-un exces în altul mai lesne decât se întorc de pe o parte pe alta în timpul somnului?

Nimic mai reconfortant decât reconcilierea unor părţi ce pot produce lucruri infinit mai bune decât cotonogeli academice. Prost explicată, însă, rizibil argumentată, o asemenea reconciliere e greu de luat în serios. Are toate ingredientele în afara credibilităţii. Păstrează aerul inţial: ciolaniadă. Înainte se alerga de unul singur şi împotriva cuiva. Acum se aleargă împreună şi în folosul… patriei. Parcă am mai văzut acest spectacol, nu?

Punct câștigat – Traian Băsescu. Punct pierdut – Gallagher & Tismăneanu.
Când dl Traian Băsescu l-a numit pe dl Vladimir Tismăneanu preşedinte al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România, dl Gabriel Liiceanu a avut câteva reacţii foarte violente. Influențat și de pagini deloc onorabile semnate de dl Tismăneanu sub Ceaușescu, pagini justificate inabil de autorul lor şi date abil la iveală tocmai “la momentul potrivit”, dl Liiceanu a fost mai mult decât necruțător; a fost nedrept. Esenţa revoltei dlui Liiceanu este însumată de acel ”E strigător la cer!”

Prin prieteni comuni, am încercat – alături de alţii – să-i transmit dlui Liiceanu că este excesiv de nedrept cu dl Tismăneanu, că paginile penibile semnate cândva de acesta din urmă trebuie puse în balanță cu deceniile de analize strălucite a comunismului. Așa că, am avut toate motivele să mă bucur și de reconcilierea Liiceanu-Tismăneanu iar prietenia lor indestructibilă de azi mă încântă.

Am fost fericit să citesc în acel laudatio rostit de dl Liiceanu la acordarea Premiului GDS dlui Tismăneanu în 2007: “Este, pesemne, cel mai calificat intelectual din lume în clipa de faţă pentru a vorbi despre comunismul românesc.”

Am şi zâmbit puţin? Pesemne…

Las pentru episodul următor spinoasa problemă a condamnării comunismului de către dl Traian Băsescu pe baza concluziilor Raportului Final al Comisiei pentru Analiza Dictaturii Comuniste în România. Deocamdată, reproduc în continuarea acestui comentariu un text mai vechi (2004), spre a se vedea ce am avut de spus, când dl Tismăneanu a fost supus linșajului și excluderilor aberante (inclusiv de către 22, revista Grupului pentru Dialog Social) fără a fi pretins însă că nu existau și reale motive de îngrijorare oferite de versatilitatea specială a dlui Tismăneanu. Dacă dau și linkul ce duce la pagina de ziar unde a apărut articolul, este pentru a-i scuti pe suspicioşii de vocaţie (şi de meserie) să mă acuze că l-am fabricat azi.

LINȘAJUL

Om de o perfectă civilitate, chiar şi atunci cînd îi spunea preopinentului său un lucru dintre cele mai neconvenabile, Ronald Reagan o făcea cu pasiune, convingere, dar nu cu patimă. De cele mai multe ori, o făcea cu un umor fără pereche. Pentru el, nu a fi în dezacord era problema, ci felul dezagreabil, chiar penibil, în care ne puteam înfăţişa atunci cînd o facem: „Disagreeing is OK. But, let’s disagree without being disagreeable”.

Mi-am amintit acest îndemn al lui, pe cînd îmi făceam nişte note spre a scrie despre cartea de convorbiri între Preşedintele Ion Iliescu şi dl Vladimir Tismăneanu. Multe din nedumeririle mele i le-am împărtăşit dlui Tismăneanu în cîteva lungi discuţii ca şi consternarea produsă de un episod ce nu are nici o legătură cu cartea. Dar am amînat să-mi fac publice gîndurile despre “Marele Şoc”, după ce am observat – mai întîi cu un amuzament uşor inconştient, apoi cu o amărăciune îngrijorată – că prea multe din textele avîndu-l în atenţie pe dl Tismăneanu azi dau impresia unui tir concentric.

Ar fi stupid să acuz un complot, o decizie prin consens. Numai că linşajul e rareori rezultatul unei decizii colective. Sînt suficiente existenţa unei mase critice a nemulţumirii şi gestul de a arunca primă piatră. Celelalte încep să vîjîie prin aer cît ai zice peşte. Toţi putem deveni controversabili într-un moment sau altul. Toţi putem călca în străchini. Toţi putem fi ori doar părea alienaţi de propriile noastre credinţe ori principii. De ce nu sîntem cu toţi obiectul unei lapidări? Cum s-a născut această masă critică a nemulţumirii, a dezamăgirii faţă de dl Tismăneanu?

Nu voi intra acum în toate detaliile ce mă frămîntă. Mă rezum să spun că, da, îi înţeleg pe cei care au rămas descumpăniţi să-l audă pe dl Tismăneanu declarîndu-l pe dl Becali om politic şi creştin-democrat. Da, am suspinat şi eu cînd dl Tismăneanu a invocat motivul vizitei la Pipera, căci sîntem liberi să vizităm pe cine vrem. Da, cred că profesorul britanic Tom Gallagher ridică în afurisirile sale fluviu şi chestiuni ce merită, trebuie discutate.

Dar mi se pare inacceptabil să-l văd pe reputatul politolog îmbrîncit din Consiliul Consultativ al unei publicaţii pentru care a făcut extrem de mult, luat în tărbacă de autoproclamatul comisar pentru România cu problemele imbecilei corectitudini politice, urecheat de bursierul tuturor ligilor de apărare împotriva licuricilor naţionalişti români ori zeflemisit de pretutindenarul ce nu mai ştie diferenţa (toate numele invocate sînt respectabile) între Nestor Rateş şi Petru Rareş ori Visteriile Muşat şi Petru Muşat.

Unul din motivele pentru care am acceptat o mai veche invitaţie de a scrie în acest ziar a fost de a-mi declara solidaritatea – nu cu tot ce publică dl Vladimir Tismăneanu, nu cu toate concluziile la care ajung analizele domniei sale, nu cu toate relaţiile pe care le cultivă, ci solidaritatea cu setul de valori democratice pe care le slujeşte strălucit prin scris de peste două decenii. Solidaritatea cu dreptul domniei sale de a se afla în eroare, fără a fi decapitat pentru trădari nedovedite, comploturi imaginare sau presupus haimanalîc profesional şi etic.

Dacă astăzi acceptăm linşajul împotriva cuiva, practic acceptăm legitimitatea lui împotriva fiecăruia din noi. Cînd suntem mai înclinaţi să scuipăm decît să îmbrăţişăm, cînd sîntem extrem de preocupaţi de vinovăţia altora faţă de noi, dar dormim fără vise cu capul în poala vinovăţiei noastre faţă de alţii, ceva nu e în regulă cu noi. (http://www.jurnalul.ro/stire-editorial/linsajul-66292.html)

Identitate 2.0 din perspectiva unui tânăr – Ce viitor avem?

august 2nd, 2009

Am devenit, de voie – de nevoie, o naţie de auto-stopişti economici, cu lumea în băţ, cu degetul mare ridicat pe şoselele oportuniste ale unei promisiuni într-o monedă străină. Familie, preteni, colegi, vecini de bloc: toţi au pe cineva care a emigrat, fie decent, fie călători de ocazie pe piaţa internaţională a muncii necalificate. Ceea ce nu am auzit să fi luat cu noi este o identitate proprie, comună, a cuvântului „român”. Poate acesta este şi motivul care a condus la uşurinţa cu care etichetele societăţilor gazdă s-au lipit de noi, alături de incompetenţa autorităţilor române de a tresări cand identitatea de român este supusă flegmelor (meritate sau nu). Cât timp trebuie să ne mai ştergem faţa?

Tot ce a sperat generaţia părinţilor mei în ’89 s-a metamorfozat în frustrări. Promisiunile candidaţilor la funcţii politice au rămas nişte cutii goale de carton, înmuiate şi dezintegrate la prima ploaie de orgasm al puterii. „Sunt român”, altădată spus ferm, nu mai evocă decât bucăţi de istorie pe care vrem foarte mult sau nu am vrea deloc să le ştim. Prezentul nu mai există. Prezentul emigrează, zilnic, de sila sentimentului inutilităţii pe care îl ai încercând să trăieşti dintr-un salariu câştigat onorabil. De ce suntem încurajaţi din interior la dor de ducă?

Trecutul este băgat sub preş. Tinerii citesc despre Ceauşescu şi comunism pe Wikipedia. Află despre era hâdă de la oameni cărora nu le este uşor să şi-o reamintească. Am făcut şcoala după ’89, în România, şi nu mi s-a predat despre subiect nici măcar o oră din cele două săptămânale de istorie pe care le-am avut din clasa a patra până la bacalaureat. Străinii de rand care au auzit de România par să ştie mai multe decât noi: că România a făcut parte din graniţele blocului sovietic, că suntem o majoritate covârşitoare de rromi, că limba română derivă din rusă, că ştim să furăm de toate, inclusiv locurile de muncă. Câteva lapsusuri destul de greu de dus ca imigrant român. Autorităţile române au un handicap în a corecta percepţia. De ce nu merităm să ştim şi să se ştie cine suntem?

Oricât am încerca să stoarcem din identitatea de român nostalgii cu haiduci, oameni de ştiinţă, artişti, mămăligă şi legende folclorice, ele nu îşi pot aduce contribuţia în lada internaţională cu zestre culturală când suntem scoşi nomazii şi necalificaţii ieftini ai Uniunii Europene. O identitate solidă impune respect, nu degetul din mijloc al legii (şi birocraţiei) pentru obţinerea permisului de muncă (în Marea Britanie, de exemplu). Ce viitor avem?

Simpozionul international de arta in peisaj ArtForest 2009 – 1-20 august 2009 Sîngeorz-Băi

august 2nd, 2009

Timpul : August 1, 2009 la 6pm spre August 20, 2009 la 7pm
Locaţie : DOSUL GARCIULUI
Organizat de : MAXIM DUMITRAS

Descrierea evenimentului :
De la 1 august 2009 va începe la Sîngeorz-Băi a doua ediţie a simpozionului internaţional de artă în peisaj ArtForest 2009. Reuşita primei ediţii a făcut ca artistul plastic Maxim Dumitraş, responsabilul de proiect, să continue ideea unui simpozion în care artiştii să intervină asupra peisajului, astfel de întreprinderi fiind încă rare la noi în ţară.

Artiştii invitaţi la această ediţie sunt: Ciprian Ariciu, Emil Cassian Dumitraş, Maxim Dumitraş, Nicolae Fleissig, Dorel Găină, Andor Komives , Cosmin Năsui, Iosif Stefan Tasi, Napoleon Tiron şi Cristian Tîrnovan.

Artistii vor beneficia de oferta naturala a locului,mai exact 2 ha de plantatie de mesteceni (arbusti),situate la o distanta de 2.4 km de centrul orasului, în locul numit Dealu Gîrciului . Artistii vor avea sarcina de a identifica un numitor comun intre vegetal,organic (lemn,lut,paie) si alte materiale de la obiecte ready- made, la elemente din registrul propriu de creatie.Rezultatul-forma hibrid-aflat la granita dintre vegetal si artificial se vrea incadrat intr-un ambient de dimensiuni estetice,intr-un discurs vizual coerent.Ineditul se profileaza atat in libertatea de expresie de care dispun artistii cat si in procesul deosebit de interesant pe care obiectul artistic rezultat il va parcurge in timp.Una din grijile esentiale va fi ca maniera de interventie sa nu fie una agresiva ci ,din contra,una ecologica.Pe intreaga durata a desfasurarii proiectului se va avea in vedere initierea in traditia specifica locului,cu dominantele spirituale majore si dialogul intercultural in plan artistico-social,modul in care artistii intuiesc perspectiva culturala a acestui loc,altoirea ca procedeu de imbinare naturala si incarcatura metaforica.

Proiectul este organizat de Muzeul de Artă Comparată din Sîngeorz-Băi, finanţat de AFCN ca urmare a unui concurs de proiecte. Parteneri de proiect sunt Complexul Muzeal Judeţean Bistriţa-Năsăud, Consiliul Local Sîngeorz-Băi şi Fundaţia de Artă Contemporană Maxim.

Simpozionul se va încheia pe 20 august 2009.

REAL WOMAN

august 2nd, 2009

ochii mei sunt flăcările unor ploi de toamnă… violete. disperarea mea, ropot sălbatic pe inima clipei, vine din impulsul unei oglinzi care se crapă între realitate şi laşitate. se preferă femeia-magician, iluzia… doar la un pocnet din degete! să vină Andreea Marin, Mihaela Rădulescu, Elena Udrea şi Elena Băsescu… da, să vină! şi dacă ar veni acest careu de femei, nu s-ar întâmpla nimic! pentru că sunt prea artificiale, cu gust de fard şi urme de bisturiu! asta e judecata bărbaţilor! se măsoară în centimetri de pagini colorate, în ore de filme înăbuşitoare, în numere ideale de vedete în top… o aiureală cusută cu abureală! ca o sonerie cu sunet fals! un anunţ de prostie fără margini!
şi adevărata femeie, cu suflet simplu şi zâmbet mic, nu se mai vede! pe ea nu o mai ridică nimeni în slăvi! piciorul ei fin, mijlocul ei subţire, sânul ei de magnolie… aşteaptă în ceaţă! carte uitată , îmbătrânind ca o amânare! şi adevărata femeie, cu privire de dor şi palme mici, nu se mai vede! se şterge cu cât visează mai mult… cu cât aşteaptă mai mult… cu cât lăcrimează mai mult… ea albeşte în zăpada tăcerii! ea, de fapt, este floarea pe care doar Dumnezeu o înfloreşte! privind-o cum se strânge în golul timpului, printre pietre, din tăcere în tăcere… ea ştie că va rămâne ca aripa îngerului, ca taina adevărului, ca ochiul heruvimului… într-o ardere nebănuită de îndărătnici! va dăinui, ca raiul!

14 aprilie 2009, 02:32

Controverse Existenţiale – Dragoste şi Dumnezeire

august 2nd, 2009

„Acum, deci, rămân aceste trei: Credinţa, Nădejdea şi Dragostea. Dar cea mai mare dintre ele este Dragostea.” (1 Corinteni 13:13)

Sunteţi probabil cu toţii familiari cu versetul care zice că mulţi aleargă după Premiu, dar numai unul singur ajunge la el… Foarte înţelept… dar oare am înţeles noi chintesenţa mesajului?…

• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie LUMINĂ şi să răspândească lumină în jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie în IERTARE şi să dea iertarea celor din jurul său.
• Acela care ajunge la Premiu trebuie să fie IUBIRE şi să cultive iubirea în jurul său oriunde ar merge.

Mulţi sunt chemaţi, dar puţini sunt aleşi. Şi în acest sens, argumentaţia bilblică:
\”Nu cã am si câstigat premiul, sau cã am si ajuns desãvârsit; dar alerg înainte, cãutând sã-l apuc, întrucât si eu am fost apucat de Hristos Isus.\” Fraţilor, eu nu cred cã l-am apucat încã; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea, şi aruncându-mã spre ce este înainte, alerg spre ţintã, pentru premiul chemãrii cereşti a lui Dumnezeu, în Hristos Isus.\” (Filipeni 3:12-14)
\”Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vă vor ocărî, vă vor prigoni, şi vor spune tot felul de lucruri rele şi neadevărate împotriva voastră! Bucuraţi-vă şi veseliţi-vă, pentru că răsplata voastră este mare în ceruri; căci tot aşa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.\” (Matei 5:11-12)

\”Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca sã facã de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca sã facã de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încã lucrurile care nu sunt, ca sã nimiceascã pe cele ce sunt;\” (1 Corinteni 1:27-28)

\”Cãci nimeni nu poate pune o altã temelie decât cea care a fost pusã, şi care este Isus Hristos.\” (1 Corinteni 3:11)

\”Voi aţi fost cumpãraţi cu un preţ. Nu vã faceţi dar robi oamenilor.\” (1 Corinteni 7:23)

\”Cãci Dumnezeu, care a zis: \”Sã lumineze lumina din întuneric\”, ne-a luminat inimile, pentru ca sã facem sã strãluceascã lumina cunostintei slavei lui Dumnezeu pe fata lui Isus Hristos.\” (2 Corinteni 4:6)

\”Comoara aceasta o purtãm în nişte vase de lut, pentru ca aceastã putere nemaipomenitã sã fie de la Dumnezeu şi nu de la noi. Suntem încolţiţi în toate chipurile, dar nu la strâmtoare; în grea cumpãnã, dar nu deznãdãjduiţi; prigoniţi, dar nu pãrãsiţi; trântiţi jos, dar nu omorâţi. Purtãm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus sã se arate în trupul nostru. Cãci noi cei vii, totdeauna suntem daţi la moarte din pricina lui Isus, pentru ca şi viaţa lui Isus sã se arate în trupul nostru muritor. Astfel cã, în noi lucreazã moartea, iar în voi viaţa. Însã fiindcã avem acelaşi duh de credinţã, potrivit cu ceea ce este scris: \”Am crezut, de aceea am vorbit!\” şi noi credem, şi de aceea vorbim.\” (2 Corinteni 4:7-13)

\”Cãci Dumnezeu este Acela care lucreazã în voi, si vã dã, dupã plãcerea Lui, si voinţa şi înfãptuirea.\” (Filipeni 2:13)

Interesant acest ultim verset…
De aici putem deduce limpede că nu omul este acela care e capabil să se descurce singur în viaţă, cum unii tind să creadă, că singuri s-au descurcat şi tot singuri au răzbit, că singuri şi-au dobândit belşug şi averi şi tot meritul este al lor. Nu! Greşit! Conform Bibliei (care este infailibilă!), omul nu poate realiza nimic fără Dumnezeu.
Deşi cei mai mulţi au impresia că efortul şi munca lor i-a condus în poziţiile pe care le au, aceasta nu este decât o iluzie. Ehee, la câte nu visează lumea… dar câte i se împlineşte?… Şi câte eforturi nu fac unii pentru anume dorinţe a şi le împlini, dar ajung la final cu împlinirea a altor lucruri în vieţile lor, din simplu motiv că Dumnezeu nu le-a permis ceea ce vroiau ei, ci numai ceea ce a vrut EL pentru ei?… Da, interesant într-adevăr… Cu cât aprofundăm, cu atât începem să înţelegem… Dar să gândeşti este un risc! Ţi-l asumi tu oare?…
Henry Ford spunea în acest sens: „Să gândeşti este munca cea mai grea, poate de aceea puţini se şi încumetă s-o facă.” Şi ce adevăr a spus!…

Aşadar, dacă El nu lucrează în noi şi dacă El nu are plăcere să dea voinţă (orientarea conştientă a omului spre realizarea unor scopuri în viaţă), precum şi puterea de a le înfăptui… asta înseamnă fără echivoc că oamenii nu pot de unii singuri face absolut nimic.
Wow! Ceva iritant! Ceva la care unii se zgribulesc auzind această afirmaţie… fie din sentimentul neacceptării, fie din cel al fricii, sau al nimicniciei de care brusc au fost făcuţi conştienţi în ceea ce îi priveşte, ca şi condiţie umană. Dar, ştiţi ce se spune, nu? Mai bine un duş cu apă rece mai devreme, decât ani mulţi în pribegie, dezorientare, iluzie şi chiar durere şi agonie, în unele cazuri. Este întotdeauna recomandat să te trezeşti mai din timp… pentru că acel ceas al redeşteptării fiinţei tale, oricum va veni. Şi este ideal să te găsească pregătit. (informat, cel puţin)

Nimeni nu poate cunoaşte deplin şi în lumina Adevărului suveran pe semenul său de pe pămâmt, după umblarea acestuia în afară, care poate fi o umblare (conduită comportamentală) vrednică sau nu, credincioasă sau necredincioasă, una mincinoasă sau autentică, ci numai prin însuşi harul Domnului Isus Cristos, care cunoaşte toate lucrurile şi este însuşi Adevărul absolut. Aşadar, să cerem acest har, această putere divină de a vedea cu şi prin ochii Domnului, fie şi pentru câteva secunde, ceea ce nu înţelegem şi am vrea să înţelegem, ceea ce vrem să cunoaştem mai mult… dar să cerem cu credinţă şi cu o inimă curată şi EL va spulbera ceaţa zidită din îndoială.
Aşadar, oameni buni, nu mai judecaţi pe cel de lângă voi, pe care credeţi că-l cunoaşteţi, sau credeţi că aveţi dreptul a-l promova sau a-l destitui! Doar Unul are dreptul de a face asta! Şi nu sunteţi voi!
Dumnezeu să ne ajute să creştem în iubire, acceptare şi iertare! Amin.

Iubirea este cel mai sublim sentiment din care poţi învăţa să ierţi, să cunoşti, să fii liber, să tolerezi, să simţi, să iubeşti necondiţionat şi să creşti spiritual. Şi nu uita, iubirea nu moare niciodată…
Omul trebuie să înveţe să înţeleagă că tot ceea ce seamană, aceea va şi secera… într-o zi.
Omul trebuie să nu se mai raporteze la om, înspre a-şi evidenţia calităţile sau defectele, ci să se raporteze la \”Omul\” care a acceptat de bună voie să moară pentru noi toţi, Singurul Om prin care putem trăi şi căpăta viaţă eternă, iar Acesta nu este Altul decât ISUS CRISTOS. Abia atunci omul de rând va înţelege cât de mic este… Cât de mic este în dragoste şi dăruire şi cât de mare este în egoism, răutate, superficilaitate şi egocentrism. Nu este nimic extraordinar să te compari cu un alt semen al tău; mereu vei alege pe cineva care nu excelează unde excelezi tu, ca rezultatul experimentului să iasă în favoarea ta… Dar este atât de uman şi totodată divin, să te măsori (compari) cu cineva care este mai mare ca tine şi te întrece cu mult în toate… cineva care excelează în toate şi tu nu-l poţi ajunge…
Această dorire de a fi ca Cel care te-a creat şi ţelul pe care îl ai de a tinde să fii mai bun decât eşti în toate, nu poate fi numit decât HAR…

© copyright 2008 Adina-Cristinela Ghinescu

„Poliţiştii români s-au purtat cu noi de parcă eram deţinute la Auschwitz”

august 2nd, 2009

Preluăm în această săptămână doua articole ale Doinei Meseles, apărute în publicatia de limba română „Jurnalul Saptamanii” din Israel

Medici israelieni arestaţi în România

Scandalul iscat în urma descinderii brutale a poliţiei române la clinica israeliană „Sabyc” din Bucureşti se complică pe zi ce trece.

În urmă cu cîteva zile, luni, 20 iulie, poliţişti mascaţi (de ce oare?) şi înarmaţi pînă în dinţi (poate pentru a se apăra de medicii specialişti israelieni, sau de femeile întinse pe masa de operaţie cu… picioarele desfăcute) au pătruns în clinica specializată în fecundare artificială din Bucureşti a doctorului Harry Miron, cetăţean israelian, dar care posedă şi cetăţenie română.

Echipa medicală a clinicii – în frunte cu prof. Nathan Levitt – se afla în cursul operaţiei de fertilizare artificială a unei paciente din Israel. Aceasta era întinsă pe masă, într-o poziţie natural… foarte penibilă. Poliţiştii au năvălit în încăpere, neţinînd seama de intimitatea pacientei, şi arestînd întreaga echipă de medici a clinicii.

Cam acestea ar fi faptele, dar de aici lucrurile se complică nespus de mult. Autorităţile româneşti – care i-au eliberat între timp pe medicii israelieni dr. Jenia Ziskind şi prof. Nathan Lewitt, dar le-au interzis să părăsească România – susţin că activitatea de fertilizare „in vitro” a clinicii „Sabyc” era ilegală. De asemenea, conform celor susţinute de autorităţile române, „s-au primit sesizări asupra ilegalităţii fertilizării in vitro de la clinica Sabyc încă în anul 2006, însă procurorii au destructurat reţeaua de trafic cu ovule abia după o sesizare din 2009”. În continuare se spune că „la Inspecţia Sanitară de Stat din Bucureşti a fost depusă o sesizare în care reclamanta se plîngea de condiţiile igienice de la Centrul Sabyc, şi că a fost supusă unor tratamente injectabile pentru prevalare de ovule, contra cost. În 24 aprilie, sesizarea a fost înaintată poliţiei”.

Ceea ce este larg comentat de ziarele din România este faptul că femeile care veneau la clinica doctorului Harry Miron pentru a vinde ovulele necesare fertilizării în vitro primeau circa 200-300 de euro. Israeliencele (sau româncele) care neputînd avea copii recurgeau la serviciile medicale ale clinicii Sabyc pentru însămînţare artificială, plăteau între 5 şi 8.000 de euro pentru operaţie.

Trebuie să fii profund neştiutor (sau rău intenţionat) ca să nu înţelegi că între cele două sume nu există nici o legătură. Pentru a instala un laborator ca cel existent la clinica Sabyc, pentru a-l utila cu toată aparatura de specialitate necesară pentru a implementa o tehnică specială ca cea a fertilizarii in vitro, nu este un lucru simplu; aceste lucruri cer o investiţie desigur foarte mare şi o specializare desebită. Aşa că a da publicului român informaţii de felul că „medicii israelieni ademeneau tinere lipsite de mijloace financiare, plătindu-le două-trei sute de euro pentru ovulele lor şi încasau mii de euro de la israelience cărora li se făceau fertilizări în vitro”, sună puţin tendenţios.

Iar a-l compara pe doctorul Harry Miron cu… doctorul Mengele(!!!) este de-a dreptul o depăşire absolută a oricăror urme de bun simţ. Nu ştim şi nici nu rezultă clar din cele declarate de autorităţile româneşti dacă achiziţionarea de ovule contra cost este legală sau nu în România. Situaţia în Israel este cît se poate de clară, deşi de neacceptat: este permisă însămînţarea artificială, dar numai cu ajutorul ovulelor unor femei care au făcut un tratament de prezervare a acestora. Dacă o femeie la 30 sau 40 de ani, din diverse motive apelează la medici pentru a i se prezerva ovulele, ea poate cere ca unul sau două să-i fie rezervate ei, iar restul să fie donate. Nu este permisă vinderea de ovule de către femei care ar dori aceasta, creîndu-se în felul acesta o situaţie imposibilă; fertilizarea artificială este permisă în Israel, ba chiar este subvenţionată de Kupat Holim”, dar… nu există ovule, căci vinderea acestora este interzisă…
Situaţia în România era alta, cel puţin pînă în momentul intrării în Uniunea Europeană. Trebuie menţionat că situaţia în U.E. diferă de la ţară la ţară. În timp ce în Franţa, de exemplu, vinderea ovulelor este interzisă, în Spania aceasta este permisă şi multe israelience pleacă acolo pentru a-şi putea realiza visul de a avea un copil. Din păcate, există israelience care au apelat la serviciile medicinii în România. Culmea este că sistemul medical israelian subvenţionează costul fertilizării artificiale pînă la 51 de ani, indiferent dacă operaţiile au loc în Israel sau în străinătate.

„Mi-au luat orice şansă de a avea un bebeluş“ – a declarat israelianca, în vîrstă de 33 de ani, care se afla în plină intervenţie medicală de implementare a fătului, în momentul în care au pătruns în clinica Sabyc poliţiştii români mascaţi. Femeia a declarat următoarele: „Luni a fost cea mai neagră zi din viaţa mea. Am lăsat în laboratorul clinicii Sabyc un făt pregătit pentru a-mi fi implantat. În urmă cu trei ani am născut, datorită doctorilor de la Sabyc, o fetiţă care are astăzi trei ani. Am crezut că voi putea naşte încă o dată şi acest vis mi-a fost sfărîmat brutal. Dacă ar fi fost posibil să mi se efectueze această intervenţie în Israel, lucrurile nu s-ar fi întîmplat astfel”.

Doctorul Harry Miron din Aşdod şi fiul său, Iair – proprietarii clinicii Sabyc – sînt încă în arestul poliţiei la Bucureşti. Nu se ştie dacă ei sînt arestaţi pentru că la descinderea poliţiei a fost găsită o mare sumă de bani cash (200.000 de euro) şi se presupune că încasările clinicii au fost de peste 20 de milioane de euro în ultimii 5 ani (bani nedeclaraţi la Fisc, după cum se susţine la Bucureşti) sau pentru că fertilizarea in vitro, la care se foloseau ovule cumpărate de la femei era ilegală…
Ieri dimineaţă, ambasadorul Israelului la Bucureşti, David Oren, a declarat la televiziunea israeliană că „atît Harry Miron, cît şi fiul său, au fost vizitaţi de consulul nostru şi sînt deţinuţi în condiţii corespuzătoare. Dr. Harry Miron a avut nevoie de medicamente şi le-a primit, starea sănătăţii sale fiind satisfăcătoare”.
Soţia dr. Harry Miron, care este farmacistă, a declarat de la Aşdod că este uimită şi stupefiată de arestarea fiului şi soţului, care nu s-au ocupat de nimic ilegal în România.
Afacerea aceasta se complică pe zi ce trece şi, deocamdată, toţi medicii israelieni implicaţi în ea şi-au angajat avocaţi cu experienţă, care să descurce lucrurile… Există încă foarte multe semne de întrebare neelucidate în acest caz şi vom reveni cu amănunte.
Este foarte curios că cei care s-au grăbit să facă sinistra comparaţie cu dr. Mengele (!!) n-au nimic de comentat despre modul cum au pătruns poliţiştii mascaţi, cu armele în mînă într-o sală de operaţie, în care o femeie se afla pe masa ginecologică cu picioarele desfăcute…
Mie personal mi se pare că aici o comparaţie cu metodele naziste se impune de la sine…

„Poliţiştii români s-au purtat cu noi de parcă eram deţinute la Auschwitz” –
afirmă „R”, una dintre tinerele paciente ale clinicii „Sabyc” din Bucureşti

Aşa cum am scris în numărul trecut, scandalul stîrnit în urma descinderii poliţiei române – cu o brutalitate şi o lipsă de consideraţie elementară faţă de orice valori umane – în clinica israeliană „Sabyc” din Bucureşti, continuă să se complice.

Ieri dimineaţă ne-au sunat la redacţie trei dintre cele 28 de tinere – peste jumătăte dintre ele foarte religioase – aflate pentru tratament în clinica pentru fertilizare artificială „Sabyc”, în momentul cînd poliţişti români – mascaţi şi cu armele gata de tragere – au năvălit „ca nişte terorişti” în interiorul clădirii.

Mărturisesc că, ascultînd-o pe „R” – prima dintre victimele poliţiei din România care a telefonat la redacţie – m-am simţit cutremurată, atît ca femeie, cît şi ca israeliancă. M-am întrebat, ascultînd-o pe „R”, cum este posibil, astăzi, după ce România a intrat în Uniunea Europeană, după ce în ţara noastră de origine există o „Zi a Holocaustului”, cum se poate ca astăzi, în secolul XXI, să se repete scene de groază, parcă scoase dintr-un film din anii lagărelor de concentrare naziste?
Dar vă las pe dumneavoastră, dragi cititori, să judecaţi singuri, încercînd să redau cît mai exact confesiunea în limba ebraică, făcută de „R”.

R. – În dimineaţa zilei de duminică, 19 iulie 2009, mă aflam pentru tratamentul de fecundare artificială în clinica „Sabyc” din Bucureşti, avînd o trimitere („hafnaia”) de la spitalul Bnei Ţion din Haifa.

Un scenariu de groază

Sosisem cu numai o seară înainte (sîmbătă) şi locuiam la hotelul „Iris”, chiar lîngă clinică. Eram a patra la rînd, dintr-un număr de 28 de tinere pe care nu le cunoşteam dinainte. Cînd mi-a venit rîndul, am intrat în sala de operaţie, mi s-a spus să mă întind pe pat şi doctorul Levitt, după o scurtă pregătire, mi-a introdus ovulele fecundate („embrioni”). Chiar în acel moment s-au auzit strigăte puternice, uşa a fost dată e perete şi în cameră au năvălit mai mulţi indivizi mascaţi, cu armele gata de tragere îndreptate spre noi. Am fost convinsă că este vorba de terorişti palestinieni care au luat cu asalt clinica, ştiind că aparţine unor israelieni. Nu mă puteam mişca de pe pat, căci aveam un aparat metalic între picioare, operaţia fiind în plină desfăşurare. Am rămas în această poziţie imposibilă, cu picioarele în sus, în timp ce în încăpere se auzeau ordinele şi… rîsetele (!?) indivizilor mascaţi… În afara multitudinii de… terorişti (eram convinsă că era vorba de aşa ceva), în cameră să mai învîrteau indivizi cu aparate de filmat; la un moment dat, cineva a tras cearceaful cu care eram acoperită, doctorul Levitt a fost imediat împins cu faţa la perete. Încet-încet, am înţeles că cei ce se aflau în cameră erau poliţişti români, dar… coşmarul abia începea!

Coşmar în plină desfăşurare!

Aveam dureri îngrozitoare, sîngeram, am rugat să mi se scoată aparatul din vagin şi să fiu lăsătă să cobor din pat. Nu mi s-a permis… Abia după circa o jumătate de oră doctorului Levitt i s-a permis să se apropie de mine. Am coborît cu greu din pat, abia puteam merge, am cerut să mă îmbrac şi… am fost lăsată să o fac. Dar să nu credeţi că după un paravan… Nu. Am fost nevoită să-mi pun chiloţii şi toată lenjeria intimă în timp ce eram „urmărită” vigilent de sinistrele personaje. Ba mai mult, cînd am cerut să merg la toaletă, mi s-a permis s-o fac, dar… cu uşa deschisă şi fiind supravegheată chiar şi pe… W.C.!!

Cu faţa la perete

După care, deşi eu aveam dureri insuportabile, am fost somată – cu ţipete, ameninţări, brutalitate – să stau cu faţa la perete. Am pierdut noţiunea timpului. Cele 28 de femei care se aflau în acea zi îngrozitoare de duminică în clinica „Sabyc” au fost ţinute cu faţa la perete ore întregi, ordonîndu-ni-se să… nu vorbim între noi! Eu am început să ţip, înţelegînd că ne aflam într-o situaţie absurdă, kafkiană, vinovate fără vină, tratate ca nişte criminale, noi care venisem în România – TOATE – cu recomandare de la serviciile medicale israeliene.

Ameninţată brutal

Am fost ameninţată că… dacă nu voi tăcea voi rămîne în arest două sau trei săptămîni! Am tăcut. După aceea, toate am fost luate şi duse la… secţia de poliţie. Bineînţeles, sub pază severă şi nu înainte de a ni se face percheziţii corporale brutale. De ce? Ni s-a explicat că nu putem fi băgate într-o secţie de poliţie, fără ca „autorităţile” să se asigure că nu avem arme asupra noastră.

De cînd femei care vin la o clinică ginecologică pentru a face un tratament poartă arme în… chiloţi? Aceasta este o întrebare care a rămas fără răspuns.

În capcana secţiei de poliţie

Odată intrate în incinta secţiei de poliţie, a început un alt calvar. Poliţista care a pretins că se numeşte Iulia – desigur un nume „prefabricat” – a avut „amabilitatea” să ne informeze: „Acum nu sînteţi în Israel, sînteţi în România, pe pămînt românesc, şi trebuie să vă supuneţi legilor de aici. Acelea care nu fac ce li se spune, vor rămîne în arest chiar şi o lună”.

Vreau să subliniez că nu era nevoie să ni se atragă atenţia că ne aflam, de fapt… în secolul trecut. M-am întrebat – cu glas tare – ce caută România în Uniunea Europeană? Secţia de poliţie în care ne aflam aparţinea parcă… erei medievale!

Nu ni s-a dat apă!

Nu exista aer condiţionat, căldură era de nesuportat, toţi poliţiştii şi poliţistele fumau fără oprire. Ne era rău şi, la rugăminţile noastre de a primi un pahar cu apă, ni s-a răspuns cu un refuz categoric: FĂRĂ APĂ! N-aveam dreptul la apă, la mîncare nici nu se punea problema, şi pe nimeni n-a interesat faptul că toate cele 28 de femei aflate acolo nu mîncaseră şi nu băuseră nimic de cu o seară înainte Bineînţeles că aproape toate dintre noi veniseră la tratament pe stomacul gol.

Ni s-a luat fiecăreia un interogatoriu înjositor şi foarte, foarte tendenţios. Ni s-a spus de nenumărate ori că tratamentul la care fuseserăm supuse era ilegal, că sîntem contrabandiste! Că ovulele fecundate proveneau de la ţigănci. Aş vrea să accentuez faptul că dispreţul, ura şi repulsia „românilor” faţă de ţigani sînt abisale. Pe nici una din cele 28 de femei care veniseră să facă tratament în România nu le interesa – şi nu trebuia să le intereseze – de unde povin ovulele. Ceea ce era important se referea la faptul că acestea trebuiau să provină de la persoane sănătoase.

La interogatoriu

Înainte de fi anchetate, am fost despărţite una de cealaltă şi numai după „interogatoriu” am fost lăsate din nou împreună. Impresia de Auschiwitz, de „tren al morţii”, fară o picătură de apă, senzaţia de murdărie, de dezgust deveneau tot mai pregnante. Dar supliciul era departe de a lua sfîrşit.

Confiscarea banilor şi a telefoanelor
„Unde este ambasadorul David Oren?”

Ni s-au confiscat tuturor în mod brutal paşapoartele, telefoanele mobile şi absolut toţi banii pe care îi aveam asupra noastră. Toate cele 28 de femei aflate în clinică în momentul arestării aveau între 3 şi 5.000 de euro asupra lor, bani cu care urma să achităm tratamentul. Nici uneia dintre noi nu ni s-a dat o chitanţă – ar fi absurd să ceri aşa ceva într-o ţară în care poliţia se comportă ca în epoca Inchiziţiei! – o adeverinţă, o dovadă oarecare că ni s-au confiscat lucrurile. Ni s-au adus rapid nişte formulare pe care ni s-a cerut să le semnăm. „Cine nu semnează, va rămîne aici două-trei săptămîni”, ne-a strigt poliţista Iulia. Am cerut un avocat, un reprezentant al ambasadei israeliene. Poliţista Iulia ne-a rîs în faţă: „Peste 14-15 zile!” Ni s-a adus o traducătoare, care avut şi ea grijă să ne şoptească: „Semnaţi tot, nu vă împotriviţi. Altfel nu veţi ieşi de aici!”

Am fost desparţite în două grupe: cele care semnaseră şi cele care nu. Dar pînă la urmă, am semnat toate! Ne-am recăpătat paşapoartele şi, umilite, sleite de puteri (eu personal avînd o hemoragie care n-a trecut nici azi), ne-am îndreptat spre hotel.

Avionul nostru pleca peste mai puţin de o oră. Nici una dinte noi nu avea nici un ban pentru a ajunge la aeroport. Poliţista Iulia şi-o fi spus, desigur, sînt evreice, se vor descurca! Am ajuns la aeroport – una dintre noi mai avea la ea cartea de credit, a scos bani pentru a plăti taxiuri tuturor – ne am suit în avion în ultimul moment şi în clipa în care am ajuns în Israel am sărutat pămîntul!

Desigur că acum ne vom adresa unui avocat, deocamdată am scris o plîngere adresată consulului general al Israelului la Bucureşti, Lilly Ben Harush. Nu am primit răspuns. Nu ştim ce s-a făcut cu banii noştri. Nu ştim ce s-a făcut cu telefoanele noastre mobile, dar lucrurile desgiur nu vor puteă rămîne aşa. Nu înţeleg unde este şi unde a fost ambasadorul israelian la Bucureşti, David Oren!
*
Aceasta a fost confesiunea tinerei „R” din Haifa. Am mai ascultat două alte confesiuni, aproape identice: „M” din Raanana şi „D” din centrul ţării.

Aş vrea să-i pot spune „tovarăşei“ miliţiene Iulia, că în Israel, cînd poliţia face o descindere într-un… bordel din Tahana Merkazit, se procedează cu infinit mai multă delicateţe. Dar poliţia română a considerat probabil că acolo unde este vorba doar de evreice din Israel, nu este nevoie de nici un fel de precauţii.

Şi înca ceva: poliţia română „vigilentă” a dat dovadă de infinit mai multă înţelegere şi „delicateţe” cînd a „cercetat” distrugerile mormintelor din cimitirele evreieşti din Bucureşti, Botoşani şi Ploieşti!!! Unde, bineînţeles, nu există vinovaţi. Doar nişte copii minori…
Comentariile, dealtfel, nu-şi au rostul.

Aşa cum am subliniat înainte, cititorii vor şti să tragă concluziile!

N.Red. Nu uitați să votați în sondajul nostru:

‘Ce părere aveți despre titlul „Medici ca la Auschwitz” apărut în presa din România cu privire la medicii israelieni de la SABYC – Clinica de chirurgie estetica si fertilizare in vitro din București?’

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Adam Michnik a primit premiul Ion Rațiu pentru democrație

iulie 31st, 2009

The Woodrow Wilson Center, the Ratiu Center for Democracy, and the Ratiu Family Charitable Foundation are pleased to announce that Adam Michnik is the 2009 Recipient of the Ion Ratiu Democracy Award.

Historian, essayist, political publicist, Michnik was one of the leading organizers of the illegal, democratic opposition in Poland between 1968-1989. Michnik is a political activist and former member of Poland’s first democratic parliament.

The Ion Ratiu Democracy Award will be presented at the Woodrow Wilson Center in Washington DC, on 3 December 2009, during the 5th edition of the Ion Ratiu Democracy Lecture (IRDL). An introduction by Zbigniew Brzezinski, statesman and former US National Security Adviser, will precede Adam Michnik’s address. Registration details from www.wilsoncenter.org/ratiu/

Adam Michnik. Photo: Albert Zawada / AG

Announcing the news, Nicolae Ratiu, Chairman of the Ratiu Foundation, said: “2009 is a year full of significance, as we celebrate 20 years from the fall of the Iron Curtain and the beginning of the democracy process in Eastern Europe. The revolutions that led to the fall of the communist dictatorships have been velvet, full of solidarity or, tragically, accompanied by bloodshed. Through his tireless campaigning and ability to withstand the pressures of a strong oppressive apparatus, Adam Michnik ensured – together with his colleagues in the Solidarity movement – the transition from communism to democracy in Poland, and proved that, in the end, the pen has been mightier than the sword.

By continuing to campaign for transparency, accountability, and freedom of speech, Adam Michnik chose to serve not only his country, but also the promotion of democratic behaviour all over the world.

In order to celebrate his achievements and to salute his efforts that lead to 1989 being the best year for democracy, the Ratiu Foundation, together with its Board of Trustees and Advisors, have decided to honour Adam Michnik and offer him the 2009 Ion Ratiu Democracy Award. We are all looking forward to the Ion Ratiu Democracy Lecture in December, an event that will crown the celebrations of the 30-years anniversary of the establishment of the Ratiu Foundation in London, in 1979, by my parents, Ion and Elisabeth Ratiu.”

For over 40 years Adam Michnik has demonstrated a steadfast commitment to securing the rights and liberties of the Polish people and to the values of democracy. He was a founding member of the Komitet Obrony Robotników (Committee for the Defense of Workers) in 1976 and a prominent activist during the Solidarity movement of the 1980s. He participated in the Round Table Talks of 1989 and was later elected to Poland’s first non-communist parliament, where he served from 1989-1991. Michnik continues to promote democratic values as the Editor-in-Chief of Gazeta Wyborcza, Poland’s largest daily newspaper. While he retired from active political life in 1991, Michnik remains one of Poland’s most prominent and influential people.

The purpose of the Ion Ratiu Democracy Lecture is to bring visibility and international recognition to the ideas and accomplishments of individuals around the world who are working on behalf of democracy. The lecture strives to enrich the intellectual environment in which ideas about democracy and democratic change circulate, both within and beyond Washington. Organised and sponsored by Woodrow Wilson Center (Washington DC), the Ratiu Family Charitable Foundation (London) and the Ratiu Center for Democracy (Turda, Romania), the event expresses the deep commitment to democracy of the late Ion Ratiu through his contributions as a Romanian politician and intellectual as well as his interest in democratic change worldwide. The 2007 Ratiu Democracy Lecture was awarded to Anatoli Mikhailov of Belorussia, who discussed Democracy as a Challenge. The 2008 Ratiu Democracy Lecture was awarded to Eleonora Cercavschi of the Republic of Moldova, who discussed children’s rights and education. Previous winners of the Ion Ratiu Democracy Award include Saad El-Din Ibrahim (Egypt) in 2006 and Sergio Aguayo (Mexico) in 2005. The 2009 Lecture will be held by the winner of the award, Adam Michnik.

Ion Ratiu (1917–2000) was the most outspoken and consistent voice of opposition to Nicolae Ceausescu, whose regime he opposed for years from London as the democratically elected leader of the Free Romanian Movement. Journalist, broadcaster and author, he was also a successful businessman in shipping and property, while simultaneously operating as a kind of Scarlet Pimpernel, assisting in the rescue of many democrats from Ceausescu’s dictatorship. After 50 years in exile he returned to his homeland in 1990 to contest the presidency. Although he won a seat in Parliament, and was to serve his country for his last ten years, his failure to win the presidency was a disappointment to him. Even nowadays, on Romanian streets, Ion Ratiu is remembered fondly, often referred to as “the best president Romania never had”.

For further press information:
Mihai Risnoveanu – mail@ratiufamilyfoundation.com ; tel: +44 20 7486 0295, ext. 108

www.ratiufamilyfoundation.com www.ratiudemocracycenter.org

Victoria lui Marian Lupu

iulie 29th, 2009

La această oră când cunoaștem practic rezultatele alegerilor din Republica Moldova o primă concluzie este destul de clară: pentru prima oară din 1998, Partidul Comuniștilor (PCRM) și-a pierdut majoritatea.

La fel de clar este că nici PCRM, nici cele patru partide de opoziție care vor fi reprezentate în parlament: Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN), nu vor avea majoritatea necesară de 61 de mandate pentru alegerea președintelui și deci, a prioric, nu este exclus un al treilea rând de alegeri parlamentare în caz de nou eșec în desemnarea succesorului la președinție al lui Vladimir Voronin.

Rezultatele arată că trecerea lui Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului, de la PCRM la PDM în luna mai a fost decisivă. Dacă cele trei partide de opoziție, PLDM, PL și AMN au obținut 40 de mandate față de 41 în Parlamentul ales la 5 aprilie, PDM a depășit de data aceasta pragul electoral, principalul păgubaș fiind evident PCRM.

Revista ACUM a anunțat printre primele trecerea lui Marian Lupu la PDM http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9901. Informația mi-a fost comunicată atunci la Chișinău de artizanul acestei racolări, analistul politic Oazu Nantoi, unul dintre puținii politicieni cu o moralitate impecabilă din Republica Moldova.

Impactul lui Marian Lupu a fost imediat: PDM a urcat de la 3 la 12% în patru luni și acum deține balanța puterii în Parlament. De altfel, Marian Lupu este singurul candidat la președinție declarat din partea opoziției.

PCRM, care o susține din nou pe Zinaida Grecianîi, premier în exercițiu, pentru acest post, îi poate bloca lui Lupu ascensiunea spre magistratura supremă, iar PLDM, PL și AMN nu și-au ascuns suspiciunea față de acest „trădător” după cum l-au numit Comuniștii.

Cert este că Marian Lupu este poate singurul poilitician din rândul opoziției cu statură de prezidențiabil. Ambițiile sale datează de mult timp, așa cum mi-am dat seama când am fost primul jurnalist care i-am pus această întrebare cu mai bine de trei ani în urmă
http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/02/060203_consens_moldova.shtml.

Mulți l-au acuzat pe Marian Lupu de oportunism, dar într-o țară în care moralitatea în politică este o pasăre rară astfel de acuzații sună cam ipocrit.

Deocamdată, Lupu poate să își savureze victoria, dar pentru el greul abia începe: fără o bază reală de putere, disprețuit de foștii să colegi de la PCRM, suspectat de noii parteneri de opoziție, liderul PDM încearcă să scrie o nouă pagină in istoria politică a Republicii Moldova.

Republica Moldova: Comuniștii pierd majoritatea pentru prima oară din 1998

iulie 29th, 2009

Partidul Comuniștilor (PRCM) conduce la numărătoarea voturilor în alegerile parlamentare din Republica Moldova cu 44,7% din voturi (număr estimat de mandate 48 din 101, mai puțin cu 12 mandate față de 5 aprilie), urmat de Partidul Liberal Democrat (PLDM) cu 16,6% (18 mandate, +3), Partidul Liberal (PL) 14,7% (15 mandate, 0), Partidul Democrat (PDM) 12,5% (13 mandate, +13), și Alianța Moldova Noastră 7,3% (7 mandate, -4), după numărarea a 100% din voturi, în condițiile unei participări la vot de circa 59%

Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD) și Partidul Social Democrat (PSDM) au obținut fiecare câte 1,9% din voturi, iar Partidul Ecologist Alianța Verde a obținut 0,4%.

Previziunile sondajelor la ieșirea de la urne realizate de Institutul pentru Politici Publice de la Chișinău erau următoarele:

PCRM – 40,5% – 43 mandate
PLDM – 17,6% – 19
Partidul Liberal (PL) – 16,5% – 18
Partidul Democrat (PDM) – 12,8% – 13
Alianța Moldova Noastră (AMN) – 8% – 8

Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD) și Partidul Social Democrat (PSDM) sunt creditate cu câte 2%, iar Partidul Verde cu 0,3%.

Este pentru prima oară din 1998 încoace când PRCM nu reușește să obțină majoritatea absolută în Parlament.

Electoratul a fost convocat la vot în urma eșecului parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor în fruntea statului lui Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate de președinte, număr maxim prevăzut de Constituție.

Doar opt partide – numărul cel mai redus din istoria de 18 ani a Republicii Moldova – au concurat pentru cele 101 mandate ale Paralamentului, alese prin scrutin proporțional de listă cu prag de intrare de 5%.

Pentru a alege președintele este nevoie de o majoritate de 3/5 – 61 de mandate. În parlamentul ales la 5 aprilie PCRM a avut 60 de mandate, eșuând cu un singur vot în alegerea președintelui, ca urmare a boicotului opoziției.

PL, PLDM și AMN au acuzat puterea de măsluirea votului de la 5 aprilie și de provocarea violențelor de stardă de la Chișinău de la 7 – 8 aprilie care s-au soldat cu un bilanț oficial de trei morți și sute de răniți.

Institut de France : Premiul Colette Caillat dedicat studiilor indiene

iulie 28th, 2009

Fundatia Colette Caillat, creata in 2007 sub egida Institut de France are ca scop sustinerea cercetarii si publicarii de studii indiene. Fundatia ofera Premiul Colette Caillat si pune la dispozitie un spatiu de locuit cercetatorilor si profesorilor straini specializati in domeniu.
Pentru mai multe informatii, puteti sa accesati :
http://www.actualites.institut-de-france.fr/index_actu.php?idNews=970&arbo=31&tRecherche=maintenant

Romii din Sâncrăieni strânşi cu protocolul şi susţinuţi cu petiţia

iulie 28th, 2009
Case din colonia romilor din Sancraieni, HarghitaCase din colonia romilor din Sancraieni, Harghita

Secvenţe la Sâncrăieni

Soarele de iulie luminează fără discriminare atât casele solide din centrul satului cât şi cocioabele din aşa zisa ţigănie. La Sâncrăieni viaţa curge domol. Unii se duc la scaldă, alţii robotesc prin gospodării. Aerul văratic pare a primeni şi odăile în care domneşte sărăcia şi mizeria. Femeile spală haine, pe godinul amenajat în curte fierbe mâncarea de varză, puştii dau târcoale farfuriilor cu mâncare sau zburdă pe ulicioara dintre coşmeliile improvizate. O căruţă aşteaptă să fie înhămată, un bărbat umple o găleată cu apă la cişmea. Alături câteva case de lemn, mai acătării, ridicate de curând, aşteaptă să fie tencuite. Gospodarii mai avuţi îşi fac siesta în faţa pridvoarelor din lemn cioplit. Obiectivul camerei de filmat adastă în odăile împodobite cu perine de mătase şi covoare viu colorate. De pe perete, dintr-o fotografie îngălbenită şi cu rama de modă veche, ne privesc nedumeriţi un bărbat şi femeia lui; părinţii sau mai degrabă bunicii gazdelor.
Aceste imagini paşnice au fost surprinse la două săptămâni după incidentele violente soldate cu răniţi, un cal mort şi pagube materiale. Spiritele încinse, care aduseseră în conflict comunitatea maghiară şi cea romă, au fost potolite după mai multe zile de negocieri şi adoptarea unui acord, pomenit în presă drept „Protocolul pentru convieţuire paşnică” sau „Cele 11 porunci de la Sâncrăieni”.

Petiţie, proteste şi reacţia târzie a Departamentului pentru Relaţii Interetnice.

Cele „11 porunci” ale protocolului de la Sâncrăieni au stârnit reacţii din partea societăţii civile. Un grup de intelectuali a protestat într-o petiţie on-line în care se arăta, printre altele că : „Protocolul de la Sâncrăieni mai degrabă este paşaportul alungării definitive a romilor, decât garanţia convieţuirii paşnice între ei şi majoritarii locali maghiari. Prin luarea noastră de poziţie milităm pentru crearea unor condiţii în care în locul urii etnice, oamenii, indiferent de apartenenţa lor etnică – bazându-se pe mijloacele statului de drept – colaborează între ei cu scopul ca toţi să aibă şanse egale de a contribui la şi de a beneficia de o viaţă marcată de pace, dreptate socială, bunăstare materială şi demnitate umană…” „Ne exprimăm speranţa că primăriile şi comunităţile locale din judeţul Harghita, precum şi organizaţiile politice şi civice şi autorităţile de stat responsabile vor conlucra la combaterea manifestărilor extremiste îndreptate împotriva romilor şi vor implementa strategii care vor duce la stabilirea păcii inter-etnice prin eradicarea situaţiei sociale dezavantajate a romilor”.

Organizaţiile romilor au protestat şi au semnat în faţa sediului UDMR din Bucureşti, „Cele 11 porunci pentru maghiari”, printre care se numără şi „interzicerea purtării mustăţii pe oală, brevetată de romi”. Liderii UDMR au considerat protestul drept neinspirat, în schimb Departamentul pentru Relaţii Interetnice din Guvernul României a dat un comunicat din care spicuim:
„Deşi în urma evenimentelor din Sâncrăieni, jud. Harghita a fost încheiat un protocol, credem că acesta nu poate fi decât o soluţie de moment, astfel de documente nefiind un substitut pentru politicile publice de incluziune socială şi cele de promovare ale dialogului interetnic. Suntem convinşi de asemenea că aceste cazuri nu sunt izolate ci pot fi prezente sau pot apărea în viitorul apropiat şi în alte localităţi. Considerăm că este necesară o analiză mult mai profundă a situaţiei, identificarea problemelor reale izvorâte în situaţia socială precară. De asemenea credem că este necesară o constantă comunicare între reprezentanţii comunităţilor de romi şi cei ai autorităţilor locale. Apelăm totodată la implicarea mult mai serioasă şi mai eficientă a autorităţilor abilitate (primari, consilii locale, poliţie, parchet) pentru prompta aplicare a legii faţă de persoanele care o încalcă. În consecinţă, Departamentul pentru Relaţii Interetnice doreşte să iniţieze un dialog între reprezentanţii comunităţilor de romi şi cei ai administraţiei centrale şi locale, în vederea creării unui sistem de mediere permanentă precum şi în vederea identificării unor soluţii durabile, bazate pe programe eficiente de dezvoltare locală şi comunitară”.

Cele două variante ale protocolului.

După îndelungi căutări am găsit textul în limba maghiară al acestui document, pomenit de presă fără a fi citat. Era postat pe site-ul comunei Sâncrăieni www.csiksyentkiraly.ro. La prima citire textul pare rezonabil. Cuprinde obiective şi termene precise, unele scadente în două săptămâni, altele în prag de iarnă, iar altele cu caracter permanent, vizând normele de convieţuire decentă. Pe lângă unele măsuri referitoare la vaccinarea câinilor vagabonzi din colonia ţigănească, construirea latrinelor pentru fiecare gospodărie, îndepărtarea grămezilor de gunoaie şi păstrarea curăţeniei în faţa caselor şi porţilor, apar câteva puncte care, la o citire mai atentă, pot trezi suspiciuni
Iată (în traducere) câteva dintre ele:

– Clarificarea titlurilor de proprietate a clădirilor şi terenurilor din colonia ţigănască

Termen 15 zile

– Familiile ţigăneşti pot deţine cai numai dacă prezintă o hârtie înregistrată la primărie prin care se adevereşte că posedă sau închiriază suprafaţa de păşune necesară pentru hrana acestora. ( 0,5 de ari de păşune /cal).

Termen permanent

– Vaccinarea şi luarea în evidenţă a cailor deţinuţi de familiile ţigăneşti. Medicul veterinar dr. Nagy Tibor s-a angajat să asigure în mod gratuit asistenţa în această acţiune. Ţiganii sunt obligaţi să deruleze în mod legal tranzacţiile cu cai, prezentând animalele la veterinar. În caz contrar caii deţinuţi în mod ilegal vor fi confiscaţi.

Termen permanent

– Până la 1 noiembrie ţiganii sunt obligaţi să se aprovizioneze în mod legal cu combustibilul lemnos pentru iarnă. S-a ajuns la un acord ca ajutorul pentru combustibil cuvenit ţiganilor să nu le fie achitat acestora, ci transferat composesoratului care va livra comunităţii ţigăneşti combustibilul lemnos corespunzător acestor sume.

Termen 1 noiembrie 2009

Ştiind că documentul a fost semnat de reprezentanţii comunităţii şi de cei ai consiliului local, în prezenţa subprefectului, m-am gândit că şi prefectura are în posesie un exemplar. Nu am greşit. Am primit prin Fax exemplarul în limba română şi am constatat că acesta nu conţinea deloc cuvântul „ţigani” sau calificativul „ţigănesc”, ci o singură dată „comunitatea romilor”. Am concluzionat, deci, că textul protocolului de pe site-ul comunei Sâncrăieni, are doar valoare informativă.

Opiniile celor implicaţi

Având în posesie textele petiţiei şi protocolului, precum şi imaginile filmate la faţa locului am realizat o ediţie a emisiunii Transilvania Policromă, la TVR Cluj. Au intervenit în direct toate părţile implicate. În platou se afla Lavinia Ciurar, redactorul emisiunii pentru romi şi Enikő Magyari Vincze, profesor universitar la Facultatea de Studii Europene de la Universitatea Babeş-Bolyai.
În mod interesant atât din cele spuse de Ernő Székely, primarul din Sâncrăieni, cât şi de János Gráncsa, bulibaşa romilor din localitate, a reieşit că totul este în deplină ordine. Îndeplinirea protocolului se desfăşoară fără poticneli. Romii au făcut curăţenie în gospodării, îşi construiesc latrine, comuna a pus la dispoziţie mijloace pentru transportul gunoiului. Clarificarea actelor de proprietate a caselor şi terenurilor se apropie de final (termenul era tocmai în ziua emisiunii) şi înregistrarea cailor se află în curs. La întrebarea ce se întâmplă dacă unii nu posedă acte doveditoare pentru imobile sau pentru achiziţionarea cailor, s-a primit răspunsul că nu e nici o problemă. Şi achiziţionarea lemnelor pentru iarnă pare soluţionată. Am aflat cu bucurie că locuitorii din Sâncrăieni convieţuiesc în pace şi armonie, ca întotdeauna…

Prefectul Adrian-Jean Andrei a remarcat că nici nu putea fi vorba de conflict interetnic dacă 95% dintre romi se declaraseră maghiari la recensământ…În rest el veghează asupra respectării ordinii şi legislaţiei din judeţ.
Marian Mandache, reprezentantul organizaţiei Romanii Criss a afirmat că dimpotrivă, situaţia e gravă, că au fost distruse câteva gospodării ale romilor şi le sunt lezate drepturile.

Propunerea elaborării unor proiecte pentru îmbunătăţirea situaţiei sociale a populaţiei defavorizate (printre care şi romii) a venit din partea lui Gabriel Dandoci, activist rom cu experienţă în proiectul interetnic de la Hădăreni. Primarul şi prefectul s-au dovedit receptivi la idee şi vor cumpăni posibilităţile.

În discuţiile din platou au mai fost relevate câteva aspecte; Gabriel Dandoci a explicat că romii nu-şi asumă identitatea de teamă; ei se declară maghiari sau români, după caz, dar în acelaşi timp sunt continuă să fie percepuţi ca romi, dovadă că există consilieri pe probleme de romi la mai toate primăriile şi prefecturile. Dar aceştia ori nu se implică, ori nu sunt luaţi în seamă. Majoritatea romilor trăiesc din munca de ziler sau cărăuşie, fiind dependenţi de comunitatea majoritară. Confiscarea cailor sau alungarea din case ar fatală pentru ei.

Enikő Magyari Vincze a arătat că existenţa celor două variante de protocol, unul de uz local, incitant, şi unul oficial, corect din punct de vedere politic, denotă duplicitatea comunităţii maghiare. Profesoara de al Facultatea de Studii Europene, militantă pentru drepturile omului, a mai declarat că, în calitate de etnic maghiar şi minoritar, o întristează atitudinea de xenofobie a conaţionalilor ei.

S-a subliniat în mod repetat că fără proiecte şi fonduri, situaţia comunităţilor defavorizate, de origine romă şi nu numai, nu se poate ameliora.

Nu pot trage concluzii; emisiunea a fost doar un prilej de a-i aduce la discuţii pe cei implicaţi. Aceştia nu au refuzat dialogul. Iar noi vom reveni asupra subiectului, în prag de iarnă.

„Henrieta Delavrancea Gibory – Arhitectura 1930 – 1940″

iulie 28th, 2009

Va invitam sa participati la vernisajul expozitiei „Henrieta Delavrancea Gibory – Arhitectura 1930 – 1940″ care va avea loc joi 6 august 2009, orele 18.00, la Muzeul National de Arta al Romaniei, salile Kretzulescu.

Expozitia va ramane deschisa in perioada 6 august – 20 septembrie 2009, intre orele 11 -18, cu exceptia zilelor de luni si marti, cand muzeul este inchis.
Curator expozitie: arhitect Milita Sion.

sursa: OAR

Şoarecele şi pisica: Noica şi Securitatea

iulie 27th, 2009

\”Sărbătorim în această săptămână centenarul Constantin Noica (sâmbătă, 25 iulie).\”

Doresc să marchez acest moment simbolic, examinând două cărţi apărute în 2009 (la Humanitas şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române), sub îngrijirea Dorei Mezdrea, care luminează complicata relaţie dintre Constantin Noica şi Securitate. Filosoful s-a aflat mereu în vizorul acelei criminale instituţii, a fost privit ca un etern suspect, fiecare pas, fiecare contact, fie care iniţiativă intelectuală i-au fost supravegheate draconic.

Publicarea în 1969 la Editura Univers a unui volum de dialoguri platoniciene (primul
de la instaurarea comunismului în România) genera „analize” hiper-vigilente. Tot astfel, prietenia cu Sanda Stolojan ori aceea cu Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca erau văzute drept întreprinderi subversive. Cioran şi Eliade rămâneau în continuare personaje dubioase, oricât încerca Noica să-i convingă pe diverşii “parteneri de discuţii” că sosise timpul unei regândiri a relaţiilor cu vârfurile intelectuale ale exilului. În ochii regimului, contactul ideal cu Eliade rămânea fraudulosul, crapulosul Adrian Păunescu, acel penibil Evtuşenko de Balcani. Pentru cei care au vorbit despre “colaboraţionismul” lui Noica, aceste volume ar trebui să servească drept un duş rece, o invitaţie la recunoaşterea, chiar târzie, a realităţii: Noica a fost victima unui regim întemeiat pe resentiment, minciună, nesimţire şi delaţiune.

Mai mult decât atât, afirm cu deplină responsabilitate că, în condiţiile sufocante ale dictaturii naţional-staliniste, a clădi un refugiu de normalitate, aşa cum a încercat să facă Constantin Noica, unul ospitalier cu valorile excelenţei culturale, era o formă de rezistenţă. A ironiza cu superbie aceste străduinţe, a-i persifla pe Noica şi pe discipolii săi, câtă vreme nu ai (ori nu ai avut) mare lucru de spus despre E. Florescu, M. Dulea, E. Barbu, D. R. Popescu, C.I. Gulian, A. Bondrea, Gh.Al. Cazan, Radu Pantazi, ţine ori de o hipertrofiată vanitate ori de o ignoranţă crasă (ori de ambele). Noica nu a pretins niciodată că a fost un Jan Patocka ori un Aleksandr Soljeniţân. Împreună cu apropiaţii săi, a slujit acele valori veşnice despre care a scris cândva D.D. Roşca: adevărul, dreptatea, onoarea, binele, frumosul, prietenia. Valori pălmuite, înjosite, degradate, umilite, în România minciunii, turpitudinii şi delaţiunii, a celor pe care Monica Lovinescu i-a numit “trepăduşi de Curte Nouă”, haidamacii mişeliei bine-remunerate, campionii turnătoriilor din umbră.

Revenind la cele două volume, remarc în volumul de la MNLR substanţiala postfaţă semnată de Sorin Lavric. Extrem de importante mi se par, în egală măsură, textele introductive pentru cartea de la Humanit as semnate de Gabriel Liiceanu şi Andrei Pleşu. Din contribuţia lui Gabriel Liiceanu reiau aici acest revelator pasaj: “Atacurile la adresa lui Noica din ultimii ani au fost fie simplificatoare, fie de rea-credinţă. Ele au venit cu precădere din partea unor oameni care nu s-au obosit nici să-i înţeleagă viaţa (cu încăpă ţâ nările, patetismul şi tragismul ei), nici să-i deschidă vreodată vreo carte. Şi totuşi, înverşunarea lor la adresa lui Noica este teribilă. De ce ajung ei să ponegrească un mort despre care n-au aproape nici o idee şi pentru a cărui operă vădesc un dezinteres total? De fapt, nu Noica a fost în aceşti ultimi ani în discuţie, ci doar iritarea care urcă spre el pornind de la cei vii care i-au fost aproape. Aceştia sunt cei care incomodează cu adevărat”.

Pentru Securitate, Noica a fost constant o ţintă primejdioasă, un naiv îndrăgostit de marea cultură pe care ofiţerii ignari credeau că-l pot manipula. În fapt, le-a ţinut piept cu admirabilă demnitate, cu abilitatea disperată a şoarecelui care luptă pentru supravieţuire, convins fiind că nu mai au ce-i face, că nu-l pot forţa să scrie lucruri pe care nu le crede. Desăvârşita-i politeţe era de fapt masca dispreţului pentru funcţionarii Răului. Denunţurile despre Noica incluse în aceste volume pot fi incluse în orice antologie a ignominiei. Iar rapoartele ofiţerilor sună precum cele ale instructorilor de la Secţia de Propagandă a partidului: bombastice, găunoase, scrise într-o cretinoidă, insuportabilă langue de bois. Mă întreb ce s-o fi întâmplat cu maiorul (ulterior locotenent-colonelul) Ion Pătrulescu, principalul hărţuitor al filosofului, cel care propune diverse “planuri de măsuri” pentru a-l “domoli” pe Noica? Dacă mai trăieşte, are oare el minime remuşcări pentru participarea la aceste oribile acţiuni de poliţie spirituală?

Noica a fost unul dintre cei mai urmăriţi oameni din România dictaturii comuniste. Nu pentru fapte politice, ci pentru idei culturale. Cum foarte inspirat scrie Andrei Pleşu: „Urmărit nu oricum, nu rutinier, ci ca un obiectiv militar, ca un personaj important şi primejdios. Securitatea îl cunoştea mai bine decât adunătura de lătrători vigilenţi din presa noastră contemporană”. În raport cu care, ispitiţi fiind uneori a polemiza, poate că n-ar strica să ne reamintim cuvintele lui Noica, născute dintr-o cumplită experienţă: „Cu derbedeii nu se stă de vorbă”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Insulele Caimac

iulie 27th, 2009

Colaj la doua voci- Yigru Zeltil- Adrian G

(I)- cor antic

de pe o vâslă mergând pe apele plictiselii
se decupează în orizontul examinat
3 mari litere
belgiene
tanga
unse cu toate alifiile
ce la primul meu strănut
s-au înclinat spre toporul mării lingurice
(cutremure de gingie)
şi letargici peşti
şi-au scuipat în faţa mea angoasele
stelele înghiţite din greşeală în nopţile cu mecanisme zodiacale
nopţile prinse în covorul cerului
ospăţul liniştii
şi iată că un far se înclină în faţa noastră
geamurile valurilor ghicesc
vechile noastre triumfuri
de lângă benzinăria luminilor albastre
YZ

(II)- mambo depresiv

plecasem la pescuit de sirene
pe lac urşii exersau mersul pe apă
săreau de pe trambuline arhimedic înalte
verificau legi termodinamice esoteric slabe
scrise pe papyrus tricotat
scribii ne dădeau tarcoale
puneau capcane şi labirinţi
simulate catarge, furtuni de carton
mă gândeam aşezat pe vine la comixul extrapolat
ce înghiţea balauri mecanici
de la coadă la cap, plescăind cu pofte umane
la benzinărie steagul era în bernă
se vorbea de război şi molime
ne-am lipit de caloriferul cald, molateci
zumzăia zgomotul de fond minus 3 decibeli
aşteptam în linişte călaul de gardă.
AG

(III)- ricercare olfactivă

plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc
YZ

(IV) final-mizerere

echipa de salvare venea călare
erau toţi la 4 ace, piramidali defuncţi,
depozitau gunoaie pe memoria elastică
praştia lucea în mâna lui david, ca o fabulă în iarnă
goliat scuipa seminţe organice, aleatoric reale
era atât de absurdă viaţa asta că nu ne venea să o părăsim
omonimi cum eram, nepreventivi cum spunea Babel:
plecaţi de aici golanilor
că îmi stricaţi armonia celestă.
AG

iunie 2009

Cavalere, te faci bine.

iulie 27th, 2009

Dacă tot nu mă pot vindeca în curând,
Aş vrea măcar să ţin tot timpul ochii deschişi;
Să-ţi văd halatul alb scurt, când te aşezi pe scaunul de-alături.
În camera aceasta gri, mai bolnavă decât mine, lumina nu se stinge niciodată.
Le va fi fiind frică să nu dispar ca o umbră,
Ori îmi numără cineva pastilele şi siropul pe care le iau la fiecare patru ore?
Nici nu vreau să-mi pună altcineva linguriţa între buzele arse, decât tu.
Îmi mai arunc ochii la genunchii frumoşi, mai uit de celelalte.
„Cavalere, nu mai ai temperatură; te faci bine.
Văd asta după ochii tăi; nu zice nu!”

Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.

maica mea prea albă

iulie 27th, 2009

… deschid fereastra
împâclită seară de iarnă
cu moliile cuvintelor trecute
dar zâmbesc cu gândurile adunate
în braţele fertile cândva
spre maica mea prea albă
ce într-o îmbrăţişare de azi
în umbra pridvorului
m-a mângâiat pe frunte
şi preacurată mama-timp
din strunitele viori ale fecundităţii
a scris universul vieţii mele
cu propria-i cerneală
maica mea prea albă
şi-a lăsat amprenta miresei
dintr-un nou spre altceva
măr închis într-o nuntă
şi nesfârşirea ei
cu sediul într-un travaliu
prin spini de timp
maica mea prea albă
… închide fereastra.

Scriitorul lunii August 2009 – Florin Predescu.

iulie 27th, 2009

Blue Bayou sau Pagini dintr-un jurnal neterminat (Roman)

23 Decembrie 1996

Ultima dimineaţă sub ninsoarea greoaie in Montreal anunta o alta iarna nesfarsita de Nord, autobuzele, masinile se poticneau intr-un pastel imaculat. Iesisem dintr-o cafenea prost luminata, istovit, cu hainele necalcate mirosind a fum de tigara. Lucrasem ultimele luni incepand la ora patru dimineata. Dormeam doar trei ore, cel mult, pentru o noapte.
Dupa-amiaza incepeam alt job intr-un restaurant francez, ai carui patroni, niste tunisieni zgarciti, tuciurii, sositi din tinuturi cu camile, isi varsau naduful pe angajati. Pregateam deserturi, salate, platouri de stridii si antipasto si, spalam vase. Ma reintorsesem la primele zile de glorie ale carierei mele de imigrant din Germania, ca Spueler(spalator de vase). Conditia jobului consta si in a spala vase, a matura restaurantul, incluzand toaletele.
Spre miezul noptii ma indreptam sau spre casa – un apartament stramt; cu mobilier pestrit, adunat de pe strada, coscovit si demodat; sau ma indreptam spre celalalt job, cafeneaua in care aveam sa petrec sase luni noapte de noapte. Cornurile, briosele si alte produse de patiserie asteptau clientii la prima ora a micului dejun. Cand nu mergeam acasa, dormeam pe mese in cafenea.
In acea dimineata am iesit iluminat de chemarea spre tropice, cu locurile permanent insorite, denumite DESTINATION SOLEI. Aveam sa nu ma mai intorc niciodata in ritmul istovitor si nici in apartamentul intunecat si nici in cafeneaua murdara mirosind a igrasie. Era ora zece dimineata si incepusem sa randui bagajele, speram sa fie ultima oara in viata , ca voi gasi un loc sfarsind viata de nomad.
I-am dat fiului meu Sebastian cheile si cartela magnetica de operare a computerului intr-un plic si cu o felicitare de Craciun adresata conducerii, sa le inmaneze managerului de serviciu. Nu le-am spus ca voi parasi locul de munca, nici un preaviz, nimic, Nu-mi mai pasa de ce se va intampla cu cafeneaua, cine imi va lua locul, mai ales ca singurul angajat programat pentru perioada sarbatorilor de iarna eram eu.
Inspre dupa-amiaza am iesit din Montreal, directia Plattsburg frontiera dintre Canada si statul New York. Masina era plina, mai era cu mine, pe langa fiul meu, un frate al viitoarei mle sotii cu cei doi copii ai lui. Pressoir e nascut in Antilele franceze si are doi copii rezultand din casatorii diferite, doi mulatri. Pressoir luase volanul pentru perioada de seara si noapte, si, impotriva vointei mele aveam sa petrecem cel putin 30 de ore unul cu celalalt. Aveam sa indur conversatii stupide si fara sens, aveam sa ascult la nesfarsit aceeasi muzica din Caraibe.
Trecusem de New York, Philadelphia, iar noaptea undeva in Virginia, pe langa New Richmond intr-un motel. Sase-sapte ore de somn. Trecusem de zonele inzapezite, Virginia amintea de zona submontana a Romaniei cu paduri si coline. Cer sumbru, burnita si ceata multa.

24 Decembrie 1996

Dimineata am demarat luind volanul, inaintand tot spre soare, pe autostrada I-95 cu punct terminus, Miami, cumuland o distanta de peste 2000 de kilometri.
Am intrat in North Carolina, South Carolina.
Incet, incet, clima devine tot mai blanda, cu iz primavaratec si, in sfarsit Georgia, stat vecin cu Florida. Toate posturile de radio abunda in cantecele de Craciun – Jingle Bell, I wish a Merry Christmas, I’l Be Home for Christmas.
Dupa intrarea in Florida ne-am oprit pentru prima oara in Florida pentru la o benzinarie. Palmieri, seara de vara, de luna august, briza adiind si tremurand cerul senin – prevestind sarbatorirea Nasterii Domnului. Iisus s-a nascut intr-o clima similara celei tropicale, si nu intre zapezi.
Ghirlande, becuri, beteala si idolatrizarea lui Santa Claus transpun dorinte, sentimentul de bucurie dus pana la paroxism ca sarbatoarea nasterii lui Iisus este comert, vanzari masive si reclame. Fastul fortat contravine cu sfintenia serii de Craciun.
Se lasase seara si autostrada se golise de masini. Dupa mii de kilometri parcursi am inteles impersonalitatea si monotonia autostrazii. Sa traversezi coasta de est dinspre nord si pana in sudul Statelor Unite nevazand decat copaci, ici-colo cate un motel, indicatoare si iesiri, reclame, pare ireal, pare o experienta atemporala, fada.
Nu incercam nici un fel de senzatie, nici un fel de entuziasm si nici de curiozitate. Sleit si impasibil, trist, ma concentram asupra a ceea ce va urma. Intram intr-un nou continent, intr-o noua lume.
Inspre ora unsprezece seara intram in Boca Raton.
Boca Raton apare ca un oras elitist, litoral dand impresia de vacanta continua. La fiecare pas intalnesti banci sau saloane funerare, pensionarii din alte zone mai reci se retrag sa-si petreaca ultimii ani ai viata sub stralucirea soarelui de la tropice. Nu degeaba Florida este supranumita Sunshine State. Dupa ora opt seara intregul oras este pustiu. Pensionarii nu mai ies din casa si te regasesti intr-o statiune balneara
Bulevardul Glades reprezinta una din arterele principale, strabatand Boca Raton de la est spre vest. Bulevardul strajuit de palmieri si arbori tropicali, flori galbene, rosii, leandrii liliachii, trandafiri japonezi, o vegetatie abundenta, opulenta, greoaie prost iluminat, ascunde de o parte si de alta cartiere de vile bogate, locuite cu o lume inaccesibila si strajuita de gardieni, de sisteme sofisticate de supraveghere electronica. Jumatate din locuitorii acestui salas sunt milionari.
Partea de vest de divide in mici cartiere, cvartaluri de locuinte albe cu acoperisuri de tigla rosie hispano-mditeraneeana cu iz mauro-sefardit. Debarcam in cartierul Arbor Oaks ca destinatie finala. Cladirile albe, palmierii impodobiti cu lumini, lumea celebreaza Craciunul. Rasete, imbratisari, muzica, clinchet de pahare. Craciunul era o senzatie noua cu o caldura nocturna de peste douazeci grade Celsius. Nu ma regasesc nici acum acasa.
Ajuns in fata unei vile unde-mi era destinat sa traiesc, un apartament enorm cu trei dormitoare si un living si doua bai. Felaine, o femeie supla si cu ochi mari, zambet larg si strungareata, noua mea iubita cunoscuta in urma cu doi ani in Montreal, cobori scarile in intampinare.

24 Decembrie 1996

Apartamentul nu avea nimic din spiritul Craciunului si in ciuda abundentei de culori, ghirlande, nu ma bucura absolut deloc. Masa si frigiderul erau goale. Felaine, e frumoasa si eleganta, insa cu doua maini pe stanga la aranajatul mesei sau la bucatarie. Gatea un singur fel de mancare – orez cu fasole neagra, pui, peste prajit. Cand gatea rasturna mereu cate ceva, bucataria era un dezastru. Aveam sa sarbatoresc primul Craciun in absenta vinului, a berii si ce sa mai vorbesc despre meniuri alese. Cunoscusem in Germania, Elvetia, Canada meniuri mai alese cu mistret si caprioare in sos vin; prepelite afumate; cotlete in calvados si mere verzi, curcan umplut cu fructe de padure, nemaivorbind de Craciunul de acasa cu colinde si cu sarmalele ardelenesti.
Iesisem lasand-o pe Felaine cu Pressoir, fratele ei sa palavrageasca in creola, se certau mai mult decat vorbeau. Sebastian nu avea nici el somn si am purces fara vreo tinta anume pe aleile albe si imprejmuite de leandri.
Totul se trezise la viata, muzica, bucuria deschiderii cadourilor. America a creat un ritual in a oferi un cadou si in a primi, dar si un targ, un schimb de cadouri. Se stabileste dinainte cui ii oferi un cadou si cine iti ofera unul in schimb. Mai tarziu aveam sa raman surprins cand la serviciu colegii scriau numere pe cate un bilet si in dreptul fiecaruia un nume. Fiecare tragea la sorti si astfel se decidea cine cu cine va schimba cadoul de Craciun.

Multa zarva, muzica, masini pornind nerabdatoare spre cluburi, baruri de noapte sau cine stie unde. Sebastian la cei 12 ani intelegea tristetea si neimplinirea mea in viata. Intelegea foarte bine ca sunt un tata pierde vara cu traista in bat asemenea imaginii din Tarot, drumetul si aventurierul sfidand orice popas indelungat.
Un fiu tacut alaturi de mine ma coplesea, imi crestea sentimentul culpabilitatii fata de el, fata de parinti, fata de o lume ramasa mereu in noapte, in gara unui tren gigant accelerand mereu. Ajunsesem si mai departe de Sibiul meu, de cetatea adolescentei, mai departe de fiul meu, mai departe de mine insumi.
– Hai la benzinarie, vom cumpara bere, cola sau ce mai gasim – hot dog un hamburger si ne vom cinsti si noi de Craciun, nu?
Restaurantele inchise. Doar un McDonald deschis si benzinariile. Nu dupa multi pasi, un grup de petrecareti dansand ritmuri latine, copiii si varstnici, femei frumoase in matase tulburau intreaga comunitate.
– Feliza Navidad ! imi urara petrecaretii….
– Muchas Gracias !
– Ay, senor, usted habla bien espanol!
– Si, hablo un poquito, mi lingua se parece al espanol, somos rumanos.” Incantati de cunostinta ne-au invitat in casa, Au inteles imediat ca suntem straini, dezorientati. Oamenii simpli din Mexic si alte tari latino-americane reuniti in muzica si multe sticle golite se bucurau si de prezenta noastra. Noptile de colinde si petrecerile noastre de acasa, de la tara nu se deosebeau cu mult de atmosfera de aici.
Sebastian se si pierdu printre multimea de copii de varsta lui isi facuse deja prieteni cu care butona de zor jocurile electronice.
Eu band un pahar-doua, am alunecat in albia petrecerii cu muzica ritmata – dansand si cantand cu ceilalti.
Spre dimineata ne-am intors spre noul apartament unde ne astepta sapuneala viitoarei Xantipe, de acesta data una mai guraliva, mai exploziva decat si-ar putut imagina batranul Socrates.
Sebastian era fericit, ceea ce de fapt conta.
– Tata, cum se face mereu ca, pe unde mergi, cunosti lume sau te imprietenesti cu oamenii? En tout cas, on a du bon temps, replica Sebastian, dupa care pica de somn.

Poarta Transilvana

Sfarsit de septembrie cu frunze cazatoare precum anii cu umbrele peste cartierul din spatele garii. Avionul dinspre Muenchen aterizeaza in Sibiu. Aeroportul dintre munti si nori infloreste precum un crin imperial intr-un parc comunal.
Vamesii zambesc. Sibiul ma intampina asemenea cainelui batran si orb in fata portii bucurandu-se de sosirea mea.
Spre deosebire de aeroportul bucurestean Sibiul isi deschide poarta cu mii de ochi si lacrimi.
Nedumerit credeam ca am incurcat orasul sau tara. Imi ridic valizele impovarate de dor.
Vamesii ma lasa sa trec fara a plati nici un tain.
Sunt acasa.
Drumul dintre arini coboara in rotocoale de cantec rotit de ani si catrinte imitand floarea de camp.
Podisul Cibinului isi deschide copertile timpului. Orologiul din turn domina peste lume.
Poarta cea mare mirosind a lemn de paltin isi canta pasii fiului ratacitor.
Vita de vie isi inclina rubinul.

Hansel si Gretel

Gara pustie hiberneaza sub clopul de clestar.
nu e drum si nici poarta catre lume.
Frate si sora, mana in mana infrunta viscolul,
intreaba vantul.
intreaba stalpii de telegraf invesmantati in alb,
intreaba fulgii inmiiti ca fluturi:
– Mai e mult pana la casa cu ferestre din lemn pictat in primaveri si rauri line ?
Iarna cu sticla din ochii lupilor vrajmasi le face semn ca aproape e casa din turta dulce .

Frate si sora merg inainte,
mana in mana
printre dune si copaci schimonisti in gheata.

Copii uitati de tati si mame ratacesc,
pasarile noptii au mancat firimiturile de paine ale intoarcerii.

Ninge peste urmele ghetelor mult prea mici,
departe de gara pustie,
departe de casa.

SEMNAL EDITORIAL

In curand va apare antologia de poezie Orasul cu mii de ochi sau despre felul cum ai innopta intr-un poem, Casa de Presa si Editura Tribuna Sibiu sub indrumarea lui Florin Predescu si a Saptamanalului Electronic RLIV din Washington,DC.
Volumul este prefatat de catre criticul si profesorul Ion Dur si reproduce cateva ilustratii din creatia pictoritei Dorothy Maier (SUA).
Poezia apartine catorva autori sibieni, dedicata orasului natal de pe Cibin.
Intalnim versuri scrise direct in limba franceza, engleza si germana, precum si in traduceri.

Johannes ZULTNER (Germania)

KLAGE

Kein Schrei
höchstens der letzte
Laut eines Erstickenden kaum
zu hören aber heftig
sichtbar als rotes Zucken der Luft
und Glieder
deren Stummheit nachher alles
sagt
aber
wem

Andrei ILENI

Orasul interzis

Nu sunt fiul tãu.Femeia mã revendicã
pe o peliculã tapitatã cu portretele altora
in memoriile din gándul pãianjenului
mã revendic
pe ziduri in unghiurile dintre cuvinte.
\”Si eu imi iau ochii mei verzi\”
si mã rãsfãt in plimbare.
La un moment tiglele erau verzi
si nicidecum ochii de pe orizontul piezis.
Se priveste cu privirea maternã dinaintea
privirii interzise.
Ca un iepure de casã in vizitele interzise.
Ca o privire prin care te uiti.
De parcã mi-as uita ochii pe pragul
din podul privirii.Mã uit ca proasta in ochi
un fel de amurg intr-o scenã de dragoste
si vine un ostas de mutenie.
Isi trage cuvintele peste fatã
la un moment pentru cã nu e fiul tãu
si nici imaginea cu o femeie
nu mã sperie.
Orasul e interzis.
Mã uit printre bronhii de tiglã de mánã.

Ea imi zãri silueta
alãturi de cea a sfioasei sale sotii.
la ora cánd isi lasã sunetul
la picioarele palatului intr-un oras cu bãrbatii ispititi in memorie.

Dumitru CHIOARU

PIAŢA AURARILOR

Înalte ziduri cu flori în ferestre
escaladate de-o scară de piatră
adăposteau larma negustorilor de giuvaeruri
în Piaţa Aurarilor
mătăsuri catifele şi atlazuri
se vălureau sub adieri de vînt
cununi de mireasă armuri cavalereşti
măşti viu colorate
se-nfiorau pe stîlpii proaspăt vopsiţi
în fiecare zi de tîrg
cărţi învelite-n piele
scoase din teascul unui meşter neamţ
sub degetele inelate ale tîrgoveţilor
îmbrăcaţi în haine de duminică
– nimic din ce-a fost! –
privirea mi se roteşte oarbă
pe zidurile în dărîmare
o copilă cu cîrlionţi de aur
şi cunună de mireasă
coboară Scara Fingerling plutind
îşi împrăştie rochiile peste pietre
şi joacă şotron
mîna mi se inelează-n preajma ei
brusc o strivesc sub pleoape
şi piere într-un rîs zglobiu
ca şi cum ar ploua cu monezi de aur
deasupra acoperişurilor.

Mihai POSADA
/BURG/

Sibiu al vremii care trece
oraş crescut printre castani
pe sub arini cu bolta rece
ca sărutarea ursulinilor bălani

managerii tăi culturali vorbitorii
cu spiritul lor tutelar
mai caută-n prea sublimate istorii
feericul Cerc Literar

unii băură lapte dintr-o lupoaică
ceilalţi au crescut lângă Şcoala de Câini
icoană ascunsă în grabă de-o maică
iubirea când cade când creşte din mâini

într-un haiku sibian i-ar îmbrăţişa
înalţii cărunţii
– unde bate inima –
la stânga: munţii

Ioan Radu VACARESCU

POD

Vântul toamnei
Freamătul letargic al frunzelor risipite pe pod
Aştept să apari de după pereţii mesivi
ai bisericii evanghelice

Podul adevărului
singurul pod al adevărului
care există
deşi e numit al minciunilor
singurul pod numit al minciunilor

O să apari de după colţ
cu şuviţele de păr negru răzleţite peste frunte
cu mâinile şi obrajii reci

Ne vom sprijini de balustrada de fier forjat
ruginită de ploile imense care-au căzut peste burg
şi de brumele toamnelor lungi

Ne vom săruta pe singurul pod al minciunilor
singurul pod zis al minciunilor

BRIDGE

Autumn wind the music
Of leaves scattered upon the bridge

I’m waiting for you to come beyond
The bulky walls of the Evangelic Church

The Bridge of Truth
The only bridge of truth
Existing
Although it is named the bridge of lies
The only bridge named the one of lies

You will loan beyond the corner
Your black hair falling in locks upon your forehead
Your cheeks your hands so cold

We’ll lean on the wrought iron balustrade
Now rusty from the tremendous rains
Fallen upon our old town
And terf long autumns hoarfrosts

We’ll kiss on the only bridge of lies
Existing
The only bridge named the bridge of lies

(Translation by Mircea Ivănescu)

Florin PREDESCU

Cavalerul si moartea

As fi vrut sa-mi ingrop fata si anii printre castanii de dinaintea cetatii
granit slefuit de pietrarul numit timp si numai de el fauritor,

lespedea ca o batranete apasa mereu,
candva apa trecea mladioasa peste piatra
precum femeile isi lipeau sanii de trupul meu.

Piatra incetineste visul despre apa si râu,
cavalerul nu mai rabda platosa si fierul,

e vremea vinului in crame dincolo de poarta cetatii,
a somnului dupa cruciade pierdute
si singurul lemn sfant taiat dintr-un maslin la Ierusalem
infloreste lumina inca.

Bat clopotele in Sibiu,
toamna isi arunca armura,
pietrarul taie stanca si marmora nestiind pentru cine anume
dintre noi.

%

Intrarea in Ierusalem

Cohortele romane nu puteau sa astupe glasul si tremurul salciilor peste ape,
Maria Magdalena ingenunchiind in lacrimi,
doar maslinii mai stiu suferinta din cetate.

Cuvantul Domnului Iisus urca si astazi,
arborele de matase, migdalii infloresc cantarea de la un ocean la altul.

Carte din Ardeal

Arborele pe trunchiul caruia candva scrijelisem o inima,
creste in mine cu ramuri, cu frunze cu tot
in zilele de vara si
fanul proaspat cosit ,
din fantana impietrita albastrul se rostogoleste pe covorul de dinaintea lumii.

Tata imi scrie,
au inflorit cartofii dintai, viţa e in floare….

E semn ca sunt departe si munca n-are cine-o face.

Breakfast in America (IV) Un roman despre Mafia

Christopher Gambino se numara printre putinii autori preocupati de re –scrierea vietii membrilor organizatiilor mafiote din New York intr-o fresca realista, palpitanta.
Romanul My Only Son (Nicole Productions, Inc., 2004ISBN 0975908502, 9780975908501/396 pages) se deruleaza intr-o linie narativa in care personajul principal Vinny este portretizat din copilarie si pana la maturitate in contrast cu tatal sau, Sonny Denucci, mentorul si capul mafiei italo-americane.
Fiul unic al mega-gansterului si clanului Denucci trebuie sa urmeze regulile stricte ale organizatiei de tip sicilian. Puritatea copilului si a mamei sale se accentueaza din ce in ce mai mult, genereaza conflictul, drama intregului roman.
Signora Denucci nu mai suporta umilinta, represiunile, abuzurile maritale si incepe sa se revolte.
Fiul unic incepe sa inteleaga faradelegile, intreaga retea administrativo-politica patrunsa de coruptie (medici, politisti, procurori, judecatori mituiti facand jocurile mafiotilor).
Conflictul se amplifica in trei registre : revolta copilului si mai tarziu a tanarului impotriva unei autoritati paterne de fier, dictatoriale ; revolta impotriva faptului ca tatal conduce intreaga masinarie a crimei organizate ;
revolta impotriva comportamentului de tiran vis-a-vis de sotie.
Copilul, tanarul, ca mai tarziu omul matur, distinge caracterul angelic al mamei de lumea criminala din anturajul interlop al tatalui.
Personajul este urmarit cu un simt psihologic de mare acuratete fiind surprins in momente de criza, de situatii limita cum ar fi imposibilitatea de a riposta rigorilor unui clan mafiot.
In ciuda aspiratiilor sale de a studia, de a deveni un avocat stralucit, tanarul este tarat in marasmul crimei. Este nevoit sa ucida, sa traiasca printre raufacatori si narcotraficanti si in final sa intre in puscarie.
Ar fi vrut o alta viata, un alt destin. Ii este prescris sa faca jocul tatalui care ii repeta si ii impune sa-l urmeze si sa ii ia locul candva in conducerea organizatiei criminale.
Nu intrevede nicio iesire. Bunica din partea mamei ii destainuie lui Vicenzo ca fiinta cea mai draga lui a murit ucisa de catre propriu-i sot, Sonny.
De acum nu mai este vorba de conflict de generatii, dezacorduri, nespunere, ci de ura si de sete de razbunare. Pentru Vinny (Vicenzo), tatal sau nu mai reprezinta tatal, il reneaga si ii doreste detronarea, moartea. Dupa ezitari indelungi accepta colaborarea cu FBI-ul .
Romanul, in realismul si simplitatea stilistica, atinge intensitati proprii tragediilor antice repuse intr-o scena contemporana, a metropolei americane si totodata omniprezente in natura umana de pretutindeni.
Tragismul si drama fiului strivit de un tata despotic constituie tema romanului, ca si a unei viitoare ecranizari a cartii My Only Son, considerat deja ca un viitor succes cinematografic.
Cu acordul autorului voi putea traduce romanul in romana si voi reproduce in numerele viitoare pasaje relevante menite sa transpuna cititorilor saptamanului nostru www.Acum.tv , episoade inedite vazute din interiorul lumii interlope mafiote.
Romanul My Only Son este caracterizat ca a doua carte importanta despre lumea mafiota din New York-ul anilor ’70-’80, desi autorul ne avertizeaza ca nu e vorba decat de o fictiune…

Posibil colind in Washington

Copiii din noi o iau razna prin valea metropolitana,
putinii arbori supravietuiesc in iarna laminata, neaua tese
broderii in mii de songuri,
jos pe raul inghetat Isadora cea deapururi te imbie
la dans pana-n zori.

Barul cat un fagure difuz isi balangane staniolul coclit,
te inchizi in coltul cu fereastra catre lume,
catre cerul instelat doar pe un poster prafuit,
poate catre parcul cu arini unde inca si acum
ninge peste alei in noaptea de Craciun.
Odata a fost zeita cea buna promitand darul de pret celui ce gaseste vascul de aur
anume tainuit in dumbrava de argint.

Copiii din noi alearga si acum prin zapezi,
cautand printre mesteceni, printre brazi
tineretea fara batranete.
Ninge peste alei.

Camp cu maci (1)

Dimineata la intrarea in sat alearga desculta prin colbul
drumului de dinaintea lumii,
fetita cu un mac in par
si cu inul in falduri – este ca si cum iti revezi propria copilarie – iti stergi fruntea batrana si ai vrea sa stergi anii ca pe o ploaie de vara pe parbrizul incetosat al masinii timpului.

Bunicii, vecinii sprijiniti de gardurile din lemn uscat, te privesc inca si vor sa le mai citesti din ziarele cu care altadata inveleai painea si minciunile
insirate ca falsele perle de sclipici la gatul slinos al bestiei pandind sub pod.
te cheama sa le spui cum s-a mai intamplat cu livada si albia raului, oglinda secata printre otetarii sterpi.

Dimineata la intrarea in sat
se taraste in noroi de polietilena.
cantece barbare de la Instanbul si Cairo
alearga de frica mileniului
printre macii uriasi ca niste clopote rasturnate in somnolenta si betie,
departe de sat si de noi.

Noiembrie in West Virginia

Frunza zangane printre zoaiele de aur ,
Zlatna noua cu zimbrii ziditi in zale zornaitoare
jos pe rau,

copiii zambesc soarelui crezandu-l un zmeu de staniol – e inceputul unei alte dimineti
cand te trezesti ca altadata la tara de talangile cirezilor;
te ghemuiesti in spatele copacilor – curand schelele iernii de maine si te mai bucuri de umbletul diminetii, mult prea repede pentru ochii imbatranind si mainile tremurande,

brazii pe coline isi fac loc acum,

copiii rad fuagarind dimineata ca pe-un mustang alb
mai sus de rau,

dimineata cu solduri feline ce isi sterge in graba fardul de bruma.

Sunt suburban și mândru de asta

iulie 26th, 2009

Sunt suburban, adică trăiesc într-o suburbie a Londrei, așa cum trăiește de fapt majoritatea populației capitalei britanice. De fapt, în lumea dezvoltată, concentrarea populației orașelor în suburbii, prin părăsirea centrului acestora constituie o tendință tot mai evidentă.

Suburbiile au devenit un bastion al clasei mijlocii, iar centrele orașelor – inner city – se depopulează treptat, rămanând fie reședința celor foarte bogați sau a celor foarte săraci. Și cu toate acestea, “suburban” rămâne în limba română un termen cu conotații pejorative, de pe vremurile când suburbiile erau sinonime cu mizeria umană.

Mai mult, chiar acronimul ACUM care dă numele revistei noastre include “U” de la “urbanitate”. Ei bine, refuz să contrapun urbanitatea suburbanității. A venit vremea să abandonăm folosirea acestui termen ca un sinonim pentru mitocănie, când putem foarte bine să folosim acest termen extrem de sugestiv: “mitocănie”. Suburbanitatea trebuie văzută acolo unde ii este locul, ca parte a urbanității, spre deosebire de anti-urbanitate. Urbanitatea din acronimul ACUM, include asadar semantic si suburbanitatea, in acceptiunea ei modernă.

Limbajul trebuie să se adapteze noii realități, iar suburbia a devenit un simbol al respectabilității clasei de mijoc. Așa cum nu mă consider “intelectual” – termen moștenit din jargonul marxist pentru absolvenții de studii superioare, așa nu ezit să afirm cu mândrie: sunt suburban.

Turul Franței: prințul Alberto preia mantia galbenă de la regele Lance

iulie 26th, 2009
foto: http://www.astana-cyclingteam.com/foto: http://www.astana-cyclingteam.com/

Alberto Contador a câștigat ediția 2009 a Turul Franței la ciclism în stil de mare campion. A terminat învingător în trei etape: una de munte în Alpi, alta contra-cronometru individual și a treia contra-cronometru cu echipa sa, Astana.

În clasamentul general final spaniolul la devansat cu peste patru minute pe luxemburghezul Andy Schleck și cu peste cinic minute pe colegul său de echipă, americanul Lance Armstrong, septuplu învingător al Turului Franței în perioada 1999 – 2005.

Contador a mai câștigat Turul Franței și în 2007, dar atunci purtătorul tricoului galben de lider, danezul Mikael Rasmussen fusese obligat să se retragă ca urmare a unui scandal de dopaj în care fusese implicat cu mai multe luni înainte.

Între timp, Contador, care nu a împlinit încă 27 de ani, a câștigat în 2008 Turul Italiei și cel al Spaniei, devenind cel mai tânăr câștigător al celor trei mari „bucle” ale circuitului ciclist internațional.

Situat pe locul trei, la aproape 38 de ani și după trei ani și jumătate de la retragerea sa din competiție, Lance Armstrong a obținut un rezultat fenomenal. În pofida unei relații de rivalitate cu coechipierul său de la Astana, Armstrong a reușit de data aceasta să capteze susținerea publicului francez, mai ales prin comportamentul său total diferit față de trecut: auto-ironic, prietenos, în permanență cu zâmbetul pe buze, un alt Lance față de personajul arogant care și-a zdrobit adversarii de șapte ori consecutiv.

Acest om al miracolelor, vindecat de un cancer testicular cu metastaze cerebrale în anii 1996 – 1997 a promis că va reveni și anul viitor în Turul Franței, de data aceasta cu propria sa echipă, Radio Shack. E greu de crezut că la aproape 39 de ani va mai avea vreo șansă în fața lui Contador sau a lui Schleck, dar faptul că nu renunță la competiție ar trebui să ne facă să ne scoatem pălăria în fața acestui mare campion, care în opinia mea a realizat cea mai mare performanță nu numai din istoria ciclismului, dar și a sportului mondial: câștigarea consecutiv a șapte Tururi ale Franței.

Nu acceptăm autori care scriu în publicații extremiste

iulie 26th, 2009

Am primit zilele trecute un mesaj de la o persoană care mai demult își exprimase dorința de a-i fi preluate articolele de pe blog în revista ACUM.

N-am de gând să devoalez identitatea persoanei, dat fiind că e o conversație privată și oricum nu asta este important.

Încă de la început, ca o remarcă pozitivă, autorul respectiv mi-a spus că textele propuse pentru publicare mai apăruseră și pe situl Altermedia în limba română și într-o revistă electronică (al cărei nume nu-l dau deoarece i-aș face o publicitate nemeritată) care întâmplător a lansat un atac demn de un Goebbels sau Jdanov împotriva revistei ACUM, calificând-o drept „vândută unor interese ostile României”.

I-am spus respectivului că am fi de acord cu o singură condiție – aceea ca autorul să nu mai accepta publicarea textelor sale în cele două reviste electronice.

Pentru cine nu cunoaște Altermedia, acesta este un sit care promovează ultra-naționalismul, rasismul, antisemitismul, negaționismul Holocaustului, xenofobia, intoleranța religioasă, homofobia, într-un cuvânt este un sit extremist.

Cu alte cuvinte, este absolut normal ca să existe o incompatibilitate între publicarea atât în revista ACUM cât și pe situri care promovează valori pe care noi le combatem a acelorași articole. Am scris pe larg, nu mai departe de numărul trecut, că ACUM este un GEST POLITIC, nu doar o simplă publicație.

Persoana de care vorbeam a avut o reacție extrem de ostilă, acuzându-mă de „șantaj”. I-am explicat că, pe lângă faptul că practica condiționării exclusivității este una uzuală, noi nu ne putem compromite prin asociere, prin intermediul unor autori comuni, cu publicații extremiste.

Pe lângă acesta l-am întrebat pe respectivul cum ar accepta să publice și în revista care ne acuză că suntem vânduți dușmanilor României și în revista ACUM, întrebare la care nu am primit vreun răspuns.

În schimbul de emailuri cu acest personaj mi-am dat seama că nu e vorba doar de o rea-credință ci de o incapacitate crasă de a înțelege aceste principii elementare de comportare într-o presă democratică.

Acest individ care se pretinde o victimă a regimului comunist, nu face altceva decât să reia comportamentul inoculat imensei majorități a populației, în care moralitatea și principialitatea s-au diluat sau chiar s-au pierdut.

De reținut, deci: revista ACUM nu va accepta publicarea unor texte care au apărut în publicații extremiste, chiar dacă aceste texte nu conțin nimic care să contravină liniei noastre editoriale.

Veghem cu multă grijă ca revista ACUM să nu se contamineze prin asociere iar autorii care au o coloană vertebrală să se simtă intr-o companie cât mai apropiată de lumea din care fac și ei parte.

Visul armoniei rasiale al lui Barack Obama a fost încătușat

iulie 26th, 2009

Barack Obama’s race dream is swiftly shackled

The ugly arrest of a black professor shows racial harmony is far from a reality

Andrew Sullivan

What do you call a black man with a PhD? The answer begins with an “n”. Yes, it’s an old and bitter joke about the resilience of racial bias in America, but it got a new twist last week. The black man with a PhD was Henry Louis Gates Jr, one of the most distinguished scholars of African-American history and culture at Harvard. His unexpected tormentor was a local policeman called James Crowley, a white, well-trained officer called to investigate a possible break-in.

The facts we know for sure are as follows. Ten days ago Gates got home from China in the afternoon to find his front door jammed. He forced it open with the help of his cab driver, another black man. A white woman in the area called the police to report a possible burglary. Crowley showed up and saw a black man in the hallway of the house through the glass door. He asked Gates to step out onto the porch and talk to him. Gates refused.

The police report — written by Crowley — says he told Gates he was investigating a break-in in progress and Gates responded furiously: “Why? Because I’m a black man in America?” Gates tried to place a call to the local police chief, while telling Crowley he had no idea who he was “messing” with. The interaction quickly degenerated. After Gates had shown his Harvard identification, Crowley said he would leave. Gates then followed him to his front door, allegedly yelling that Crowley was racist. On his own porch, at his own property, Gates was arrested for “disorderly conduct”, handcuffed and booked in at a local station.

The incident clearly struck a nerve. Boston has a fraught racial history. Gates, of course, is no underclass black man but among the country’s elite, friends with the president, chums with Oprah Winfrey, a man given a small fortune by Harvard to build one of the best departments of African-American studies in the world.

The affair got another lease of tabloid life when President Barack Obama was asked for his reaction to the incident and said that while Gates was a friend and he did not know the full facts, the police acted “stupidly” by arresting someone when there was proof he was in his own home.

So was this an example of excessive racial grievance on the part of Gates or excessive racial insensitivity on the part of Crowley — or a little bit of both? Such moments are fully understood only by the individuals involved — and even then the truth is murky in such emotional circumstances. But it is indeed unusual to arrest someone for “disorderly conduct” when he is on his own property.

Massachusetts law defines the perpetrators of “disorderly conduct” thus: “common night walkers, common street walkers, both male and female, common railers and brawlers, persons who with offensive and disorderly acts or language accost or annoy persons of the opposite sex, lewd, wanton and lascivious persons in speech or behaviour, idle and disorderly persons, disturbers of the peace, keepers of noisy and disorderly houses and persons guilty of indecent exposure”. Apparently Gates’s loud accusations of racism on a street in Cambridge at one o’clock in the afternoon in front of at most seven passers-by and neighbours was a qualification for the charge. It’s no big surprise that it was swiftly dropped.

Crowley gave an interview on Thursday after Obama’s remarks, refusing to apologise. When asked what he thought of the president’s comments, he smiled, paused and said: “I didn’t vote for him.” The way he said it, the contempt in his voice and pride in his actions, helped to illuminate for me why Gates might have perceived racism. But the second police report — from an officer called Carlos Figueroa — testified that Gates initially refused to provide Crowley with any identification, yelling, “No, I will not!” and, “This is what happens to black men in America!” and, “You don’t know who you’re messing with.”

Gates is not a merchant of racial grievance. He is a scholar who has won wealth and fame and respect for his work and who tends to eschew the kind of bald racial accusations he made that day. Maybe he was exhausted after a long trip and irritated by being unable to get into his home; to be confronted by an officer of the law asking if he was a burglar may well have been the last straw. He lost his cool. A black man should never lose his cool with a white policeman in America. Obama explained in his autobiography the unwritten code for black men in such situations: no sudden moves.

Would this have happened to a white man? That requires some unpacking. A white man seen breaking through the front door into a house in an affluent section of Cambridge, Massachusetts, might not have prompted a police call. Any suspected break-in, though, could justify a call to the local police station.

More importantly, a white man seeing a policeman call him onto his porch for identification would probably not have exploded the way Gates allegedly did. Nor, one might add, would a poor black man arrested on the streets of the largely African-American neighbourhood of Roxbury in Boston raise such a ruckus about “racism”. Gates’s response was a classic example of how successful black men in America feel when treated by the police in a manner used in the ghetto. That was also perhaps the reason for Obama’s solidarity. What do you call a black man with a PhD again? Equally, I’d wager that if the policeman had seen an older white man wielding a cane through the glass door of a posh house, he would not have demanded that the man come out onto his porch and identify himself. He would have knocked, explained the reason for his visit and instantly accepted a white man’s explanation. Is this racism? If it has never happened to you, no. If it has, yes.

On the web, the comments sections on various blogs and stories were the most honest. Here is one view: “Butt the hell out Obama. You don’t know the facts of the case, you weren’t there, you’re friends with the douchebag, you’re black. Taking Obama’s word is the same as judging a criminal by a jury of his fellow gangster peers.”

Here is another: “Professor Gates might not have been arrested if he’d been more submissive — let the cop win the masculinity contest. Every brotha has played that game as well: you don’t look the popo in the eye, you do say ‘sir’ a lot and maybe you won’t get locked up. Then you go home and stew in the stuff that gives African-American men low life expectancy.”

Yes, America has a black president. But some things haven’t changed that much, have they?

Articolul a apărut în duminicalul Sunday Times www.times.co.uk

Pe ultima sută de metri: eu cu cine votez?

iulie 26th, 2009

Motto:

-Dar nu înţelegeţi că are loc un război? Cel de-al Treilea Război Modial, – ne-a răspuns un
menager care poartă însemnele Gazpromului, dar care aparţine imperiului media al prietenilor
preşedintelui Putin.
-Energetic? Îl chestionăm noi.
-Ideologic, – ne răspunde el.

Pentru noi a devenit limpede faptul că prin conducte nu se distribuie doar gaz, ci şi
ideologie. Iar ideologia, dacă o strecori în conducte, arde, explodează şi sufocă”.

Valeri Paniuşkin, Mihail Zigar „Gazprom, noua armă a Rusiei”

Orice s-ar spune, nu votul din 4 aprilie 2005 a detrminat polarizarea spectrului politic în RM şi prăbuşirea PPCD, chiar dacă i-a deteriorat grav imaginea.

Pe scurt, primo: şi Vlad Filat, Oleg Serebrian, Dumitru Diacov ş.a. au „trădat” atunci, dar în scrutinul actual partidele lor au cotaţie destul de bună.

Secundo: promovarea (greoaie şi fără efecte practice substanţiale, e adevărat!) reformelor
propuse în cele 10 puncte (parte din ele adoptate în legislativ în vara anului 2005), elaborarea Legii
cu privire la statutul Transnistriei votată unanim în Parlament, Codul Audiovizualului, accesarea permanentă a relaţiilor europene în vederea efectuării de către instituţiile de acolo a unei presiuni active asupra guvernării de la Chişinău pentru a traduce reformele în practică, discursul clar de parteneri în strategii democratice şi nu de aliaţi ai PCRM, activitatea consecventă de elucidare şi de racolare a membrilor de partid în teritoriu – toate acestea au reuşit să refacă imaginea PPCD.

Partidul (aşa demonizat cum era) a obţinut chiar un scor foarte bun în cadrul scrutinului local – 14%, mai mare decât în parlamentarele din 2005. PPCD a ajuns să aibă primari în localităţile plasate dincolo de orice speranţă. Idea constituirii alianţelor democratice de guvernare locală a fost şi ea născută la Iorga, 5. În majoritatea cazurilor de destrămare ulterioară a acestor alianţe iniţiatorii au fost reprezentanţii democraţilor şi social-democraţilor. Şi AMN adesea s-a comportat ca un
promotor exclusiv al intereselor personale şi de grup pentru a-şi menţine şi dezvolta afacerile la
nivel raional. Totuşi, presa „independentă” nu i-a penalizat şi nimeni nu i-a etichetat public drept
„trădători”.

Şi terţio: mai târziu liderii actualei opoziţii liberale vor acuza PCRM că a sistat parteneriatul politic cu opoziția în vara lui 2007, parteneriat bazat pe reforme în vederea integrării în comunitatea europeană. Deci, parteneriatul a fost o iminenţă politică, iar 4 aprilie ar fi putut fi o oportunitate dacă PCRM ar fi fost capabil să se modernizeze (să renunţe cel puţin la ideologia sovietică) şi nu s-ar fi întâmplat ceva în culisele politice doi ani mai târziu…

Momentul 2007 a însemnat determinarea „nişelor” politice în vederea alegerilor din 2009. Atunci când, în urma dezbaterilor asupra Legii Bugetului de stat pentru 2008, a fost evident că comuniştii vor aloca bani doar în raioanele unde au câştigat, că Voronin recurge la negocieri netransparente în legătură cu diferendul transnistrean şi intenţionează să dizolve Parlamentul pentru a face loc „criminalilor de la Tiraspol în Legislativul ţării”, Iurie Roşca a susţinut un discurs extrem
de dur în plenul Parlamentului, ameninţând printre rânduri că parteneriatul de la 4 aprilie riscă să fie
sistat:

„În Republica Moldova nimeni nu se teme de Preşedintele Voronin… Şi dacă l-am ales, putem să îi cerem socoteală să fie corect şi echilibrat şi să înceteze să se prezinte în faţa noastră ca obiect de manipulare a camarilei, a anturajului său.” „Cine seamănă vânt, furtună alege”.
Discursul respectiv datat cu 27 iulie 2007 a fost ultumul discurs public al lui Iurie Roşca în care s-a pronunţat explicit în apărarea valorilor naţionale şi democratice. Deja în sesiunea de toamnă-iarnă el s-a reprofilat categoric pe atacurile împotriva lui Vlad Filat. Urecheanu o încasează şi el, discursurile capătă o tentă ireconciliabilă Mesajul lui Iurie Roşca în privinţa PCRM s-a
schimbat radical. Brusc, acesta nu a mai comis nici o pacoste pasibilă criticilor vehemente. Toţi jucătorii politici cu excepţia celor din PCRM au devenit peste noapte mafioţi, criminali şi gangsteri.

În doar câteva luni pledoariile ostile au anihilat ceea ce la 27 iulie era rostit răspicat la tribuna
Parlamentului de la Chişinău:

„Noi trebuie să ne menţinem pe albia unui dialog politic constructiv, chiar atunci când ne criticăm, să ne tolerăm unii pe alţii, cu toate difernţele care ne caracterizează să respectăm punctul de vedere al fiecărui dintre noi şi să nu insistăm asupra prezentării tuturor partidelor
politice drept inamici interni ai Republicii Moldova dacă acestea nu fac parte din partidul de
guvernământ.”

Unele evenimente din perioada vizată pot vărsa lumină sau, dimpotrivă, naşte şi mai multe întrebări apropo de rocada politică ce a avut loc atunci în RM. Acum, la suprafaţă, adică la nivelul perceperii de către alegători, PPCD s-a contopit practic cu PCRM, Iurie Roşca acceptând să participe la guvernare, iar PLDM, PL şi AMN au format polul de dreapta, liberal. A apărut şi PD
– de centru, (de facto – votul de aur). S-a produs o divizare certă a spectrului politic. Altfel spus, s-a
materializat visul lui Marc Tcaciuc de a polariza forţele politice din Republica Moldova. Ceea ce mă
face să cred că Marian Lupu este proiectul său – pentru a menţine sub control situaţia în orice
condiţii. Ceea ce mă mai face să cred că după acel discurs din 27 iulie lui Iurie Roşca i „s-a sugerat”
cât se poate de clar că nu mai are voie să stea cu „fundul în două luntri”, că trebuie să aleagă. Asta la
nivel de scheme gestionate de strategi locali şi diverse servicii secrete, bănuiesc.

Polarizarea spectrului politic s-a produs repede, ca la comandă. În septembrie Vlad Filat părăseşte PD şi tot în septembrie Iurie Roşca afirmă într-o emisiune radio că zvonurile conform cărora guvernarea ar intenţiona să penalizeze financiar raioanele conduse de democraţi sunt
…neîntemeiate.

Unii comentatori fac conexiunea dintre PLDM şi Valeriu Pasat, respectiv RAO EES Rosii, gigantul rusesc interesat de piaţa energetică europeană. Alţii sugerează că PLDM ar fi finanţat de magnatul român Dinu Patriciu care în vara lui 2007 vinde 75% din acţiunile Rompetrolholding,
devenind cel mai bogat român (avere de 3,4 mlrd $). Mai exact, tranzacţia are loc în august. Cert rămâne faptul că Filat se hotărăşte să plece din PD imediat, la 13 septembrie. Şi îşi construieşte partidul în termen record, dispunând de resurse financiare exorbitante. Noul partid – PLDM ia amploare racolând membri ai PD şi PPCD, iar un număr impresionant de jurnalişti continuă să-i facă
imagine lui Vlad Filat (uită cu desăvârşire gestul său din 4 aprilie 2005), ca un veritabil staf
electoral.

În decembrie 2007 preşedintele Consiliului Director al Gazprom-ului, D.Medvedev a devenit succesprul lui V.Putin (deci, se reconfirmă puterea sa: la cârma Rusiei e prietenul său, iar la conducerea Gazpromului e Miller, colegul său de şcoală). Tot în decembrie Vlad Filat devine lider al PLDM.

În februarie noul lider de partid, până atunci destul de tăcut în banca parlamentară a PD, a ţinut primul său discurs exprimându-şi indignarea faţă de legislativul obedient majorităţii comuniste.

Polemica Iurie Roşca-Vlad Filat ia amploare. Marc Tcaciuc este demis în aceeaşi lună din funcţia de
consilier prezidenţial pe probleme politice şi… avansat în postul oficial de „eminenţă cenuşie”, adică de lider al stafului electoral al PCRM în vederea alegerilor parlamentare din 2009. Şirul evenimentelor care pot fi interpretate drept coincidenţe, evident, poate continua.
Ceea ce râmâne neschimbat este interesul constant al giganţilor economici de a-şi lărgi aria pieţelor de desfacere. Această ambiţie nu poate fi satisfăcut fără acceptul forţelor politice care guvernează statele aflate în zonele de interes economic.

În ceea ce ţine de Rusia, dacă până nu demult Gazpromul era în competiţie cu RAO EES (cel puţin vis-a-vis de privatizarea hidrocentralei de la Cuciurgan), acum vicepremierul Igor Secin (care deţine şi funcţia de preşedinte al Consiliului de Administrare al RAO EES) spune: „…chiar dacă nu toate activele energetice trebuie să fie controlate de Gazprom, Rusiei trebuie să-i revină toate”. Iar Gazpromul pentru actualul preşedinte al
Republicii Moldova este „vrabia din mână”. Dimpotrivă, pentru Dinu Patriciu încheierea parteneriatului dintre Romănia şi Gazprom privind depozitarea de gaze naturale este „o mare greşeală.” În ceea ce priveşte conducta NABUCCO, Voronin se arată sceptic. „Privighetoarea din
copac sau de pe gard”…

Acum un an şi Patriciu se pronunţa în favoarea proiectului rusesc South Stream, declarându-l mai realist decât NABUCCO. Într-o declaraţie recentă, însă, a afirmat
contrariul. Nici cu compania de stat din Kazahstan, căreia magnatul i-a vândut acţiunile Pompetrolholding, lucrurile nu sunt prea clare. Pe de o parte s-ar spune că KazMinayGaz este partener al Gazpromului, pe de alta – că şi interesele occidentale sunt foarte mari în regiune, în
special de remarcat investiţiile americane – ceea ce nu poate să nu îngrijoreze Rusia. Se mai vorbeşte despre interesul lui Dinu Patriciu de a prelua una dintre cele mai mari companii fiduciare din Republica Moldova, dar că pentru a obţine un preţ avantajos aşteaptă ca atacurile de genul „corporate raider” asupra companiei respective (care nu pot fi întreprinse decât la comanda
autorităţilor!) să-i scadă valoarea. Este vehiculată şi legătura dintre Patriciu şi Anatol Stati (grupul
ASCOM specialzat în extracţia de petrol şi gaze, care anul trecut a început pregătirea pachetului de
acte în vederea vănzării afacerilor din Kazahstan aceluiaşi KazMinayGaz)…

Apropo, Anatol Stati este suspectat de finanţarea PL, unul dintre partidele ce fac parte din polul opoziţiei liberale din Republica Moldova. Toate acestea nu limpezesc nimic, dar confirmă faptul că puterea în Republica Moldova nu o deţin oamenii politici. Ei sunt doar ostatecii (sau marionetele) megaintereselor
economice care driblează în funcţie de oportunităţi geopolitice.

Dincolo de toate acestea mi se pare curios următorul fapt. Se vede cu ochiul liber că în campania pentru anticipate atât PLDM cât şi PL nu mai dispun de resurse financiare la fel de importante ca în campania precedentă. Chiar și PCRM „suflă” greu. Acum cheltuielile exorbitante sunt apanajul lui Marian Lupu şi al PDM. Oare să fi ajuns la un consens toţi finanţatorii din umbra
politicii moldoveneşti? Grea întrebare, însă… cu două luni înainte de alegeri, Vladimir Voronin a acceptat deschiderea unei reprezentanţe oficiale Gazprom în Republica Moldova, care (!) se va ocupa de proiecte investiţionale în regiune. Atât.

Angela Aramă a fost deputată în perioada 2005 – 2009, aleasă pe lista PPCD.

Galia Gruder şi Burschi Gruder – «Aventurile cârligului de rufe Uf»

iulie 26th, 2009

Editura Hasefer, Bucureşti, 2009
ISBN: 973-630-201-5
Preţ: 21.8 LEI

Publicată în condiţii grafice deosebite la Editura Hasefer în 2009, cartea pentru copii «Aventurile cârligului de rufe Uf» are o dublă calitate: în primul rând, dincolo de imaginaţia necesară aventurilor neverosimile, conferă un suport pozitiv de reflecţie celor mici, în al doilea rând, este realizată de un cuplu de artişti ai penelului care au încântat în egală măsură, copilăria a cel puţin trei generaţii de cititori: Galia Gruder şi Burschi Gruder.
Galia Maria Gruder este originară din Basarabia şi are o dublă specializare: Facultatea de Chimie Industrială de la Politehnică şi Facultatea de Litere din Bucureşti. Activitatea sa ştiinţifică în domeniul cristalelor dure şi metalelor neferoase a fost evidenţiată prin numeroase comunicări stiinţifice şi publicaţii de specialitate în tară şi în lume, iar pasiunea pentru literatură i-a permis publicarea unor cărţi precum «De la silex la diamante sintetice » (Ed. Tineretului, 1960), «Povestea unui cristal de sare » (Ed. Tineretului, 1967), «Familia diamantului» (Ed. Stiintifică, 1968), «Strălucire si destin: o istorie a pietrelor preţioase» (Ed. Tritonic, 2000), Cartea aurului (Editura Humanitas, 2003), Cartea nestematelor (Editura Humanitas, 2003), Istoria fascinantă a pietrelor preţioase (Tritonic, 2007), «Darurile Lumii Noi (1492 – 1992)» (Trei Iezi Cucuieţi, 1994) precum şi alte cărţi pentru copii ilustrate de soţul său Burschi Gruder.

Captivată de avantgardă, suprarealism şi ştiinţă în egală măsură, Galia Maria Gruder este cunoscută şi ca autoare de literatură science-fiction, fiind publicată şi premiată la concursurile de gen în ţară şi străinătate. A frecventat celebrul Cenaclu al Marţienilor (cenaclul fiind numit asa datorita întâlnirilor de marţi) de la Uniunea Scriitorilor în perioada conducerii acestuia de către regretaţii Adrian Rogoz (un mare promotor al genului sf, seful colecţiei de «Povestiri stiintifico-fantastice» de 1 leu, şi care m-a fascinat în copilarie printr-o calitate mai puţin cunoscută, cea de poet – volumul de versuri «Inimă rezistentă») – de scriitorul Vladimir Colin, sau, mai târziu, de teoreticianul literaturii de anticipaţie românesti, Ion Hobana.

Graficianul Max Emanuel (Burschi) Gruder, s-a născut la data de 16 mai 1928 la Cernăuti, din părinţi originari din Bucovina. Se va stabili cu părinţii la Bucuresti în 1935. Este cunoscut ca un ilustrator de cărţi pentru copii încă din anul 1946, când, după război, student fiind la Politehnica din Bucureşti secţia mecanica, şi avand un talent remarcabil la desen, a inceput să colaboreze la revista « Tinereţea ».

Asa cum este menţionat şi în «Dicţionarul benzii desenate din Romania», autori Dodo Niţă şi Virgil Tomuleţ, editura MJM Craiova 2005 sau în «Dictionnaire de la bande dessinee roumaine», 2008, autori Dodo Niţă şi Mircea Arapu, Burschi Gruder este considerat unul dintre inovatorii stilului de banda desenată din Romania, fiind, în fapt, decanul acestui gen de ilustraţie de la noi.
Din anul 1949, când s-au înfíinţat publicaţiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele de gen care apareau la Bucureşti, săptămanale sau lunare, sub semnătura de Burschi.

Până în 1989 a fost ilustrator permanent la «Pionierul», «Scânteia Pionierului», « Cravata Rosie», «Arici Pogonici», «Luminiţa», «Soimii Patriei», iar dupa 1989 la «Clopoţel», «Licurici» şi «Universul Copiilor», pană ce acestea şi-au încetat apariţia.

A continuat să ilustreze cu predilecţie reviste pentru copii iar printre colaboratorii şi prietenii sai de-o viaţă o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romană, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de cărti pentru copii de la editura Nathan din Paris.

De-a lungul timpului, unele din desenele sale apărute în periodicele din Romania au fost reproduse în reviste pentru copii din Polonia, fosta Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova ş.a.m.d. fiind citate pozitiv în presa culturală a vremii (Gazeta literară, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumărate coperţi la reviste şi cărţi, a inventat povestiri în imagini, adept al stilului BD occidental, a ilustrat cărţile lui Marin Sorescu, Tudor Opriş, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Alexandru Mironov, Iosef Eugen Campus, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder ş.a. manuale didactice precum şi propriile cărţi, a creat personaje care au rămas în memoria cititorilor şi părinţilor lor, azi bunici.

In anul 1956 a ilustrat prima sa carte «Alarmă în subterană» care s-a bucurat de succes, fiind citată în presă şi editată apoi şi în limba engleză, apoi a fost solicitat să ilustreze şi alte cărţi, reuşind astfel să publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creangă, Didactică, Stiinţifícă, Coresi, All, Hasefer. In prezent, Burschi Gruder îşi continuă activitatea de grafician ilustrator la Bucureşti, unde desenează cu aceeaşi pasiune şi colaborează constant la „Pipo” şi „Luceafărul copiilor”.

« Aventurile cârligului de rufe Uf » este o carte ce trebuie răsfoită numai în prezenţa celor mari şi celor mici.
Un cârlig de rufe Uf se poate împrieteni cu oricine, mai mult, poate pleca oriunde prin lume atunci când doreşte. Totul este să aibă prieteni adevaraţi, câteva rândunici voiajoare, o familie iubitoare, noţiuni de geografie şi un bagaj de vise.

« Aventurile cârligului de rufe Uf » este mai ales, dovada unei vocaţii autentice, a doi autori români care şi-au dedicat viaţa literaturii pentru copii şi nu numai, pe care vă invit, astfel, să-i apreciaţi aşa cum aţi făcut-o dintotdeauna.

Liber prizonier

iulie 26th, 2009

Sunt un om și am momente când mă consider chiar om…sunt momente de totală împlinire pentru mine…sunt momente pe care mi le clădesc pe câte o faptă bună. Ador cuvintele și arta conversației, dar numai aplicarea concretă a acestora mă mulțumesc la capitolul „ de la vorbă la faptă” .

Gura lumii spune că valoarea individuală ți-e dată și de numărul de prieteni, pe lângă pomul sădit, casa făcută și copilul zămislit. Am în minte zeci și zeci de chipuri, oameni în care m-am reflectat într-o clipă a vieții mele…câtă naivitate! I-am gonit rând pe rând din grădina sufletului meu, am făcut o curățenie spirituală fără indulgențe…astfel am rămas doar cu „ea”, prietena mea adevărată. Fată „bună”, de familie, cu școală…ce mai, aveam multe în comun. Și totuși un aspect ne diferenția clar, curățenia; nu curățenia mentală sau trupească, ci cea practică, cea din casele în care trăiam. Eu: obsedată de fiecare scamă sau firimitură care ar îndrăzni să-mi întunece liniștea ordinii. „Ea” : lejeră și foarte flexibilă față de haine și papuci, cratițe și scaune haotic „rânduite”. Ce dilemă! „Ea” venea la mine, discutam complex despre viață…nu o deranja linia ordonată a casei mele. Eu mergeam la „ea”…parcă intram într-un labirint sufocant de „umpluturi inutile”; până într-o zi : nu aveam unde să mă așez, iar canapeaua ei mă implora s-o eliberez de muntele de haine. Am încercat, sincer am încercat, doar am avut-o prietenă nouă ani, să o înțeleg, să o accept, dar în acea zi ceva a strigat în mintea mea, gândurile au prins grai și iată că mă aud urlând: „De ce nu îți faci curățenie ?” Eram dezamăgită că îi pusesem o asfel de întrebare, încântată din același motiv. Stăteam amândouă în picioare, ne priveam iscoditor, iar „ea” , cu o voce gravă, îmi ordonă : „ Pleacă, să nu te mai văd! ”. Eu surprinsă răspund: „ Imediat!”

Tocmai amiciția pe care o împărțeam mi-a deschis gura; am simțit că îi pot spune totul, dar am aflat – deși bănuiam – că prietenia pentru unii oameni înseamnă cenzură și suprimare de adevăr. Aș fi făcut curățenie cu „ea” în mare avânt și cu mare drag. Dacă nu poți vorbi despre tine și trăirile tale cu cineva, să primești înțelegere, ajutor, acel cineva clar nu ți-e prieten. Poate prietenia este cea mai adâncă temniță: teama de a nu-l jigni pe celălalt. Poate prietenia este paradisul: acceptarea totală a celuilalt.

Aud un timid mieunat…a, da e pisicuța mea. Câte adevăruri mi-o spune despre mine! Dar ce folos? Vorbim două limbi total diferite!

România, sondajele şi generalul iarnă”

iulie 26th, 2009

„În privinţa incertitudinilor legate de stocarea gazelor naturale în Ucraina, Comisia UE a recomandat statelor membre să se pregătească mai bine pentru perioada de iarnă şi să-şi asigure depozitele de gaze naturale din toate sursele disponibile”…
(iulie 2009)

Nimic nou pe frontul de Est? Şi da, şi nu. Vizele pentru cetăţenii români rămân în vigoare, chiar dacă România nu a fost implicată în evenimentele din 7 aprilie, divizarea societăţii este evidentă şi puternic ilustrată de sondaje, ambiguitatea „noilor democraţi” menţine suspansul legat de viitorul politic al RM, iar fermitatea declaraţiilor Opoziţiei arată, probabil, că cele trei partide de extracţie liberală se pregătesc inclusiv pentru… anticipatele din 2010!

Nevinovată, dar tot vinovată!

În cadrul unei conferinţe de presă, procurorul general al RM anunţa că „România, ca stat, nu a participat la protestele din 7 aprilie”. Aşa să fie! Dar teatrul absurdului continuă la Chişinău. Căci toate măsurile luate împotriva României – regimul de vize, expulzarea ambasadorului, acuzele de subminare a statalităţii – s-au bazat pe aşa-zisa implicare a Bucureştiului în evenimentele din 7 aprilie. Care implicare, iată, nu mai e! Şi atunci, de ce nu se ridică vizele? De ce, dacă România nu e vinovată, ea rămâne, totuşi, vinovată? Răspunsul e simplu. Bucureştiul a fost deja desemnat drept inamic al Chişinăului şi, indiferent de „probe” – cine se mai încurcă în ele?! -, va rămâne aşa. Cel puţin, până la alegeri. Recenta ieşire publică a preşedintelui Voronin, potrivit căruia politicienii care numesc limba moldovenească drept română „scuipă nu doar în Constituţia ţării, dar şi în propriii lor părinţi”, nu face decât să confirme aşa ceva. Invocarea radicală şi agresivă a „limbii moldoveneşti” de către un preşedinte al RM nu are conotaţii lingvistice, ci geopolitice: este un semnal foarte clar că tensiunea pe relaţia Chişinău-Bucureşti este tot ridicată.

Consecinţele lui 7 aprilie sunt vii

Indiferent de aspectele juridice ale lui 7 aprilie, consecinţele sociale şi politice sunt pregnante. Evenimentele de atunci au fost deja expresia unei falii la nivelul societăţii, dar ieşirea în stradă şi tot ce a urmat nu au făcut decât să adâncească ruptura. O ruptură care nu e (doar) generaţională, aşa cum se insinuează grăbit. Ţine şi de educaţie, de geografie, de apartenenţa etnică, de expunerea la Occident sau Rusia etc. Ultimul BOP nu face decât să confirme scindarea. La întrebarea legată de necesitatea alegerilor anticipate, 47% spun da, 41% – nu. Tot în procente relativ egale este evaluată şi corectitudinea alegerilor din 5 aprilie: 42,6% – nu, 42,4% – da. Manifestările din 7 aprilie „au fost justificate” pentru circa 40% dintre respondenţi, pentru 45% – nu. Şi răspunsurile la întrebarea legată de „ce s-a petrecut cu adevărat acolo” indică – în ciuda variantelor de răspuns nu tocmai fericite prin ambiguitatea formulării – aceeaşi diviziune. Egalitatea este consemnată şi când se identifică „principalul vinovat pentru cele întâmplate”: acelaşi procent are şi PCRM, şi Opoziţia.

Strada intră în cabina de vot

Ce rezultă de aici? Că atmosfera de diviziune socială care va marca alegerile din 29 iulie sugerează deja ierarhiile politice. Nu doctrinele sau discursurile docte, ci atitudinea faţă de 7 aprilie şi tot ce a urmat ulterior configurează intenţia de vot. Nici Opoziţia, nici PCRM nu vor putea sări peste propriul bazin atitudinal, configurat după ieşirea în stradă. Pentru ambii actori politici, ajunge undeva la 40%. Asta nu înseamnă voturi explicite pentru comunişti sau Opoziţie – înseamnă doar repartiţia atitudinilor, tendinţelor şi latenţelor din societate în acest moment. Pentru a deveni vot, acestea trebuie identificate şi accesate. Aici e miza reală a alegerilor din 29 iulie. Orice ieşire în decor de pe aceste culoare electorale înseamnă ratarea activării „electoratului latent”. E semnificativ, din acest punct de vedere, că partidul din Opoziţie care menţine în sondaje tendinţa crescătoare este tocmai acela ce nu a trimis niciun semnal de ambiguitate în ceea ce priveşte vectorul său politic şi nu s-a risipit în teme secunde. „Ispita centrului”, la care nu a putut rezista unul dintre cele trei partide, riscă să-i diminueze aplombul electoral – e naiv să crezi astăzi că a dezbate raţional statutul minorităţii ruse din RM şi a acuza PCRM de „învrăjbire etnică” poate aduce voturi. Omeneşte, efortul o fi salutar; electoral vorbind, e pierdere de vreme. Cu referire la al treilea membru al troicii liberale, în ciuda faptului că ambiguitatea electoratului său este cea mai pregnantă, nu avem nimic cert. Şi asta pentru că datele furnizate de către gestionarii BOP sunt calculate pe total eşantion. Dacă raportăm procentele doar la populaţia care a declarat intenţie de vot, procentul din dreptul fiecărui partid creşte. Dacă se adaugă aici marja de eroare a sondajului, se poate conchide că nu există argumente statistice pentru a declara astăzi AMN în afara parlamentului… În ceea ce priveşte PCRM, partidul şi-a atins limita de creştere şi nu poate mai mult, indiferent de eforturile pe care le va face în campanie. De remarcat, însă, că partidul a ştiut de la început pe ce mizează şi ce public-ţintă are. A acţionat fără scrupule şi fără niciun efort de păstrare, măcar, a aparenţelor. A stors tot ce se putea. Mai rămâne PDM…

Cine intră în parlament şi ce va face acolo?

Vom avea, cel mai probabil, cinci partide în Parlament. Fostul spicher a trecut cu arme – şi bagaje? – într-o tabără opusă celei în care se afla la 7 aprilie. Şi de aici ambiguitatea poziţiei sale. PDM este acum acel partid care culege voturile nu centriste, ci, vorba liderului său – „criptocomuniste”. Deocamdată, prin bazinul electoral, partidul este mai aproape de comunişti decât de Opoziţie. Mai mult, declaraţiile ambigue relativ la o coaliţie cu PCRM nu fac decât să mărească suspansul. Consecinţa? Reticenţa firească a celor trei partide liberale faţă de „noii democraţi” care nu au trecut, deocamdată, testul „votului de aur”.

Ce va urma? În condiţiile menţinerii radicalismului anticomunist al Opoziţiei şi a numărului insuficient de mandate acumulat de PCRM, singurul „aliat” – natural sau nu – rămâne PDM. În cazul „saltului mortal al lui Marian Lupu”, adică scenariul „executivul la PCRM – preşedinţia la PDM”, nimic esenţial nu se va modifica la Chişinău. Şi asta nu pentru că unii membrii ai PDM – oameni remarcabili, mulţi dintre ei – nu ar dori asta. Ci pentru că nu vor putea. Structura şi tehnologia Puterii din RM vor rămâne neschimbate, chiar dacă occidentalii vor beneficia acum de parteneri mai agreabili de dialog. În ceea ce priveşte Opoziţia, un asemenea scenariu nu e ideal, dar nu îi este complet nefavorabil pe termen mediu. În condiţiile în care electoratul nu îi va da votul pentru a guverna, compromisurile nu au niciun rost. Fără majoritate parlamentară fermă, fără televiziuni, fără garanţii financiare clare din partea Occidentului, liberalii îşi pot permite statutul de Opoziţie şi după alegeri (comuniştii, nu!). Contextul internaţional nu este deloc favorabil, mai ales în condiţiile în care „generalul iarnă” se va alătura crizei economice şi va lovi RM cel puţin în timpul următoarei crize a gazelor ruseşti. Anticipatele vor fi tot mai greu de evitat.

Atelier de artă dramatică David Esrig cu sprijinul Institutului Cultural Român

iulie 26th, 2009

Institutul Cultural Român, în parteneriat cu Academia de Teatru şi Film ATHANOR din Germania (Burghausen), organizează atelierul de artă dramatică „În căutarea teatrului existenţial“. Atelierul se va desfăşura în perioada 9 august – 9 septembrie 2009 la Academia de Teatru şi Film ATHANOR din Burghausen, Germania şi este conceput, structurat şi condus de prof.dr. David Esrig. Proiectul este realizat cu sprijinul Uniunii Teatrale din România (UNITER) şi al Fundaţiei Concept.

Dacă atelierele anterioare din această serie au schiţat drumul de la text la acţiunea scenică, pornind de la scrierile lui Urmuz, Blecher sau Gellu Naum, tema atelierului din această vară este demersul actorului de la subtext la expresia scenică (patru trepte), exemplificat cu texte de Paul Celan si Eugen Ionescu.

Metoda David Esrig porneşte de la decodarea textului dramatic, de la descoperirea acţiunilor fizice şi psihologice din spatele cuvintelor.

Actorii vor participa la mai multe cursuri susţine susţinute de David Esrig şi de alţi profesori colaboratori ai Academiei de Tearu şi Film ATHANOR: Cursul de actorie de la subtext la expresia scenică, Expresia corporala – condiţie a unui teatru existenţial, Dimensiunea teoretică, (cu componentele Bazele estetice ale teatrului european actual şi Ideea/Imagine – sămânţa din care creşte originalitatea modernă autentică.)

Din cei 50 de candidaţi, au fost selectaţi actorii Cristian Grosu (Teatrul Naţional „Lucian Blaga” Cluj-Napoca), Cristina Păun (Teatrul C.I. Nottara, Bucureşti), Daniel Rizea (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Dumitriana Condurache (Universitatea de Arte „George Enescu” Iaşi, Departamentul Teatru), Elena Popa (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Emilia Bebu (Teatrul Bulandra Bucureşti), Fatma Mohamed (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Florin Vidamski (Teatrul „Andrei Mureşanu” Sfântu Gheorghe), Gabor Erdei (Teatrul „Tamasi Aron” Sfantu Gheorghe), Eszter Nagy (Studio M, Sfântu Gheorghe), Ioana Calotă (Teatrul C.I. Nottara Bucureşti), Irina Wintze (Teatrul Naţional Cluj-Napoca), Kicsid Gizella (Teatrul „Tamasi Aron“ Sfântu Gheorghe), Manuela Golescu, Raluca Iani (Teatrul Naţional „Radu Stanca” Sibiu), Rareş Budileanu (Teatrul Naţional Târgu Mureş), Sorin Miron (Teatrul Municipal Baia Mare). Selecţia a fost realizată de David Esrig împreună cu ceilalţi docenţi şi se bazează pe atelierele de lucru precedente, dar şi pe dorinţa de a lărgi cercul celor implicaţi în căutarea acestui drum către un teatru existenţial. De asemenea, s-au înscris, la cerere, şi artişti în afara selecţiei.

Proiectul din acest an reprezintă o continuare şi o dezvoltare a unui demers pe termen lung, derulat în Romania în anii 2006, 2007 şi 2008, în cadrul atelierelor de artă dramatică conduse de David Esrig, împreună cu profesori din Germania, Austria şi Franţa.

În anii 2006 şi 2007 a avut loc atelierul “În căutarea teatrului existenţial”, organizat de către UNITER, în cadrul programului „Sibiu – capitală culturală europeană”. În anul 2006, David Esrig a susţinut un atelier de artă dramatică organizat de către Teatrul Metropolis Bucureşti, iar în anul 2008 a continuat seria de ateliere de formare în cadrul unui proiect organizat de către Teatrul „Andrei Mureşanu” din Sfântu Gheorghe şi finanţat de către Fondul Cultural Naţional. Institutul Cultural Român şi Academia de Teatru şi Film ATHANOR, au decis să continue, în parteneriat, demersurile din anii anteriori prin proiectul unui atelier de o luna pentru artiştii din România.

David Esrig s-a născut în Israel în 1935. La vârsta de trei ani soseşte în România, ţara natală a părinţilor, unde va studia şi profesa ca regizor şi redactor, profesor universitar până în anul 1973, când se stabileşte în Germania. Din 1958, anul absolvirii Institutul de Teatru şi Film Bucureşti, regizorul va pune în scenă spectacole atât în România, cât şi în Germania (Bremen, Essen, München, Bonn, Köln), Israel sau Elveţia. În 1993 pune bazele Academiei de Teatru şi Film Athanor din Burghausen. Printre premiile obţinute de-a lungul carierei se numără Premiul Senatului UNITER pentru întreaga activitate artistică (2003), Ordinul naţional pentru contribuţia adusă promovării democraţiei şi culturii româneşti în lume (2004), Doctor Honoris Causa al Universităţii naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” Bucureşti (2005).

sursa: ICR

Uitarea fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco (II) 1934 – 1945

iulie 26th, 2009

Un spirit enciclopedic, deja o persoana interesată de orice domeniu, dar cu precădere de istoria religiilor şi de aspectele primordiale ale acesteia, Mircea Eliade este preocupat de dimensiunea mistică şi religioasă a ideologiei legionare pe care aceasta o practică încă de la început. Acest lucru îl diferenţiază de Cioran, pentru că „în această sinteză dintre autohtonism şi spiritualitatea ortodoxă, Eliade vede împlinindu-se făgăduinţa unui mesianism românesc specific” (capitolul IV – Un istoric în slujba revoluţiei naţionale: Mircea Eliade). El va pleda în toată perioada interbelică în favoarea unei revoluţii spiritual-creştine, într-un sacrificiu suprem al unei generaţii care pare împrumutat din religia geto-dacă şi sacrificial pentru zeul Zalmoxis, temă, de altfel, folosită şi explicată pe întelesul tuturor în cartea sa De la Zalmoxis la Genghis-Han.

Pentru prietenii săi vechi, unii evrei, unii neatraşi de cauza legionară sau cea naţionalist-socialistă, trecerea sa totală în slujba Gărzii de fier este de mirare şi de natură a-i atrage despărţiri, antipatii sau chiar duşmănii. Prietenul său cel mai bun este Mihail Sebastian, a cărui origine evreiască începe să îl transforme, fără să şi-o dorească, într-un paria al societăţii româneşti, chiar dacă, scrisese şi el, la începutul anilor ’30, articole de susţinere a mişcării lui Nae Ionescu. Cu toate acestea, îl vede pe Mircea Eliade total schimbat, deşi îşi doreşte din tot sufletul să păstreze prietenia lor şi să îi schimbe concepţiile. Astfel, în Jurnalul lui, publicat de curând şi în România, găsim cuvinte ca acestea: „Mircea este un om de dreapta, până la ultimele consecinţe. În Abisinia, a fost cu Italia. În Spania, e cu Franco. La noi, e cu Codreanu. Face numai eforturi – cât de penibile? – pentru a ascunde acest lucru, cel puţin faţă de mine. […] Îl voi pierde pe Mircea pentru atâta lucru? Simt între noi tăceri jenante, care ascund numai pe jumătate explicaţiile de care fugim, fiindcă le simţim probabil fiecare. Şi acumulez mereu deziluzii – în care prezenţa lui la Vremea antisemită nu e cea mai mică”.

Eforturi de a ascunde propria activitate celor din jur care devin şi mai grele, şi mai eficace, şi mai folosite în perioada postbelică, în care s-a dorit ascunderea simpatiilor pronaziste şi a aderării legionare în Occident, de natură să îl facă şi pe un paria, aşa cum fusese Sebastian pentru originea sa etnică în România anilor 1940. Autoarea enumeră un număr important de astfel de articole din presa vremii, pe care le-a studiat în arhivele deschise cercetătorilor după 1989, publicate în special în Vremea şi Buna Vestire. La acestea se adaugă şi implicarea lui Eliade în campania electorală din 1937 şi arestarea sa din 1938, fiind închis lagărul de la Miercurea Ciuc. Din toate aceste informaţii cumulate, rezultă fără echivoc faptul că Eliade a fost un simpatizant de renume al Gărzii de fier, deşi el scrie într-o scrisoare din 25 iunie 1972 adresată colegului şi prietenului său Gershom Scholem, că „nu-mi amintesc să fi scris o singură pagină de doctrină sau de propagandă legionară”.

După arestarea sa, Eliade realizează că există un climat defavorabil mişcării legionare şi propriillor concepţii şi îşi pregăteşte plecarea definitivă în străinătate. De altfel, în toată perioada interbelică, el scrie în diferite articole sau în jurnalul pe care îl ţinea că se consideră superior întregii generaţii, un geniu, care nu se poate realiza pe deplin decât în străinătate, dorind să devină o somitate pe plan internaţional.

În privinţa concepţiilor sale antisemite, s-a depărtat de punctul de vedere raţional al lui Cioran şi a construit un antisemitism instituţional, fiind adeptul instituirii unei legislaţii tipice, care să îi priveze pe evrei de drepturile politice şi constituţionale, de cetăţenia română şi drepturile ce le fuseseră conferite prin Constituţia din 1923. Din acest punct de vedere, se diferenţiază întrucâtva de retorica violentă şi brutală a Gărzii de fier, preferând doar impunerea în legislaţie a unui numerus clausus, asemănător cu cea impusă în Ungaria încă din 1920. Dar asta nu înseamnă că, în unele momente, îl laudă chiar şi pe Hitler, care „s-a mulţumit cu lagărele de concentrare” (Vremea, 7 februarie 1937).

Laignel-Lavastine concluzionează: „Dacă gândirea lui Cioran în anii 1930 se arată a fi foarte apropiată de cea a revoluţionar-conservatorilor germani, colorată fiind totuşi cu puternice accente naţional-bolşevice, Eliade în schimb apare ca un reprezentant tipic, din estul Europei, al acelui „fascism spiritualist” magistral analizat de istoricul Zeev Sternhell în cazul Franţei”.

În acelaşi timp, anii interbelici au fost chinuitori pentru Eugène Ionesco, după cum se specifică pe larg in capitolul V – Eugène Ionesco faţă cu rinocerii –, prins în menghina politicii profasciste dusă de prietenii şi colegii săi de generaţie. El, de altfel, va considera în scrierile sale de după război că fascismul care s-a dezvoltat în întreaga lume a fost în cea mai mare parte o creaţie a intelectualilor, exemplul român, pe care l-a trăit, fiind elocvent: „L-au construit intelectualii, laboratoarele de idei, universităţile, Bisericile, liceele, şi nu industriaşii sau bancherii, sau declasaţii, şomerii, ţăranii, masele populare”. Una dintre cele mai importante piese de teatru ale sale, Rinocerii, şi-a găsit inspiraţia în „ideologi şi de semi-intelectuali. Aceţia erau nişte rinoceri”.

Ionesco este persoana care, deşi făcea parte din anturajul Generaţiei Criterion, refuză colaborarea ideologică pentru politica extremistă, printr-o rezistenţă exemplar-intelectuală, nedebarcând în niciun moment pe tărâmul abstract al politicii. El critică cu orice prilej exuberanţa naţionalismului, prin exemple concrete, din realitatea imediată, trecând de la omul abstract al Gărzii de fier la omul muritor, individul în sine, lucru reliefat cel mai bine cea mai importantă carte din perioada românească, culegerea de eseuri „Nu”.

Antipatia sa pentru naţionalism, legionarism sau fascism nu l-a transformat însă şi simpatizant al comunismului, ci, apropiindu-se în acest sens de Mihail Sebastian, este unui dintre intelectualii din Europa de Est care au rezistat tentaţiilor ambelor politice extremiste ale anilor 1930. Una dintre trăsăturile acestora era accentuarea românismului, purtător al unui trecut glorios şi al unui viitor asemenea, capabil prin sine să genereze talent si succes. Ionesco subliniază sterilitatea unui astfel de discuţii despre propriul sine, fiind uluit de felul cum prietenii săi ţin la specificul lor de români, mai mult decât la calitatea lor de scriitori, de filosofi sau de individualităţi în sine, nereferindu-se la renunţarea la naţionalitatea, ci la dorinţa de a depăşi trecutul şi de a îndrepta erorile acestuia: „A depăşi nu înseamna deloc a renunţa – ci a cuprinde, a stăpâni. A fi numai autohton, numai naţional înseamna a pune, într-adevăr, deasupra hainelor cămaşa. Fiindcă ţinem aşa de mult să ne afişăm cămăşile şi autohtonismul – haina nemţească a ajuns mai aproape de noi, de piele, de cămaşa românească.”

În aproape toată perioada interbelică, există un conflict deschis între Cioran şi Ionesco, în vreme ce relaţia dintre Eliade şi Ionesco este una normală, deşi de prietenie adevărată nu poate fi vorba. Deşi Cioran şi Ionesco locuiesc, începând cu 1937, în acelaşi arondisment din Paris, legătura nu se formează sau, mai bine spus, nu există. Ionesco nu uită că Cioran mărturisise cânva despre cartea lui Nu că „după ce am citit cartea lui Eugen, am avut impresia că m-a prăbuşit într-un closet de ţară” şi, din acel moment, l-a botezat „filozoful Ciorap” şi a încercat să îl contracareze, să îl discrediteze, cu toate că, potrivit spuselor soţiei sale, nu-i putea refuza totuţi orce stimă. Diferenţa dintre ei şi-a găsit sursa nu numai pe tărâm filosofic sau jurnalistic, dar mai ales pe zona politicului, Cioran fiind considerat adept notoriu al mişcării naţionaliste (ca sa nu spunem, extremiste), iar Ionesco un sprijinitor al mişcărilor moderate de stânga.

Trecând de perioada interbelică, ajungem în anii celui de-al doilea război mondial, unde, paradoxal, cei trei mari autori români au avut atitudini şi mişcări asemănătoare, toţi trei fiind, pentru diferite intervale, trimişi diplomatici ai guvernelor române în ţări occidentale, fie că vorbim de Anglia şi Portugalia, în cazul lui Eliade, fie că vorbim de Guvernul francez de la Vichy, în cazul lui Cioran şi apoi Ionesco (capitolele VI – Războiul lui Eliade împotriva „anglo-bolşevicilor” şi capitolul VII – Cioran şi Ionesco, Bucureşti-Vichy-Paris).

În privinţa lui Eliade, anii au fost grei chiar dacă era un oficial al statului român, în special în Marea Britanie, unde serviciile secrete l-au urmărit din prima zi, fiind considerat în unele cercuri chiar spion al naziştilor în Imperiu, avându-se în vedere inclinaţiile sale spre extrema dreaptă din România. Sub acest aspect, Eliade se orientează spre o nouă poziţie în concepţiile sale asupra evreilor, respectiv spre ignorare şi tăcere, spre transfigurare şi transformare într-o entitate complet abstractă. După cum notează şi autoarea, evreul dispare din scrierile sale în această perioadă prin patru modalităţi distincte şi complementare: prima dintre acestea este ocultarea, nediscutând în niciun moment despre pogromul de la Iaşi sau deportările spre Transnistria din 1942. A doua modalitate este stereotipul sau clişeul, evreul fiind descris ca fiind revoluţionar şi dominator. În al treilea rând, este folosită în privinţa evreilor noţiunea de „catastrofă cosmică”, concepţie asemănătoare cu cea a lui Carl Schimitt, care îi considera pe aceştia ca fiin acceleratori ai Apocalipsei. Ultima modalitate este cea a inversiunii rolurilor, considerându-se o victimă în locul acuzatorului de până atunci.

Perioada franceză este descrisă extraordinar de către un oponent al regimurilor extremiste, dar şi un adversar al guvernului român, ajuns (printr-un concurs de împrejurări insuficient cunoscut) secretar cultural la Vichy: „Sunt ca un evadat care fuge îmbrăcat în uniforma paznicului”. Este vorba de Eugene Ionesco, care ajunge în vara anului 1942 în Franţa, la Lyon şi deţine acolo în perioada 1942-1944 funcţiile de ataşat de presă, secretar cultural şi secretar principal. Chiar dacă apariţia sa într-un asemenea post este controversată şi naşte întrebări, totuşi Ionesco încearcă să îşi canalizeze toată atenţia asupra unor cauze culturale, promovând apariţia şi traducerea unor autori români în Franţa, întreţine relaţii cu ziariştii francezi şi redactează primele sale articole din presa locală. Scrie rapoarte de activitate culturale periodice din care reiese dorinţa sa de a ajuta afirmarea propriei ţări-România, dar şi de a-şi păstra slujba care l-a adus aici. De aceea, nu va fi ferm împotriva orânduirii care l-a trimis în străinătate, dar nu va ezita să amendeze părerile lui Eliade sau Noica şi concepţiile lor mistice şi antioccidentale: „Ai impresia citind pe Blaga, Eliade etc., că va fi totul totdeauna aşa la noi: o voinţă dârză de a se despărţi de universal, o duşmănie neîmpăcată faţă de Occident (dar şi faţă de Orient), o nouă mitologie balcanică. Atât. O provincie, o neaderare la marile unităţi. Cultura francezilor e la noi atât de superficială!?”

În acelaşi timp, Cioran, şi el diplomat de scurtă durată la Vichy, caută să îşi cureţe imaginea pătată de antisemitism şi legionarism şi, ca argument postbelic, este folosită îndeosebi încercarea sa de salvare a lui Benjamin Fondane din lagărul de la Drancy, din păcate eşuată. O dramă din care acesta din urmă nu scapă, fiind ucis la Birkenau la 3 octombrie 1944, care produce efecte asupra conştiinţei lui Cioran, fiind cunoscută afecţiunea dintre cei doi, care a continuat să îi păstreze amicului său o amintire eternă: „Un spirit cât se poate de seducător. Destinul acestui splendid om mă obsedează. Nu a făcut nimic ca să scape de dezastru, care îl atrăgea în chip misterios”. Este o primă dovadă că Cioran vrea să fie recunoscut în Franţa, lasând în urmă trecutul politic, plin de tare ideologice, mai ales din punctul de vedere al occidentalilor.

(va urma)

Stefan Ene
http://jovimpresii.blogspot.com/

Războiul inutil al literelor cu cifrele

iulie 26th, 2009

Antichitatea socotea filozofia ca ştiinţă a ştiinţelor. E adevărat, conceptul era diferit de cel cu care operăm noi azi. Nu cu multă vreme în urmă, era de neconceput un intelectual fără o solidă cultură umanistă (istorie, geografie, mitologie, limbi străine etc.). Ceea ce înseamnă că ştiinţele umaniste au trăit şi vremuri mai bune.

Secolul XXI, în România cel puţin, pare a marca un soi de dispreţ suveran faţă de toţi cei care şi-au ales ca domeniu de studiu ştiinţele umaniste. Când totul este sistem binar, când confortul însuşi este adesea redus la sensul său primar de dependenţă faţă de tehnică, pare într-adevăr că a te ocupa de „cuvânt” e desuet, dacă nu cumva facil.

Se insinuează lent, dar sigur, în rândul societăţii româneşti că literatura, religia, filozofia, mitologia sunt preocupări marginale. Ni se transmite din ce în ce mai mult, subliminal e adevărat, că a-ţi vorbi corect limba sau a fi poliglot e un… moft. Nu sugerăm că ar fi vorba despre o conspiraţie bine pusă la punct; fenomenul se petrece de la sine, sub ochii noştri. Observaţi câţi dintre noi mai vorbesc o limbă română corectă şi mai apoi câţi dintre aceştia mai vorbesc o limbă română… vie.

Înainte de a glosa pe marginea acestui concept de „limbă vie”, se mai impune o precizare. Cultura presupune deopotrivă ştiinţe umaniste şi reale. Nu există un antagonism între literă şi cifră, între filozof şi fizician sau matematician. Einstein a fost câte ceva din amândouă (prin 1934 scrie o colecţie de eseuri intitulată „Lumea aşa cum o văd eu”), Newton şi Jules Verne de asemenea (Newton publică numeroase eseuri pornind de la textele biblice iar Jules Verne, deşi scriitor, afirmă că „ceea ce un om este capabil să imagineze, alţi oameni se vor dovedi capabili să realizeze”), iar la noi Ion Barbu a vorbit explicit despre matematică şi poezie. Exemplele pot continua.
Echilibrul trebuie să existe pentru simplul motiv că orice teorie ştiinţifică este înainte de toate, concept. Ea trebuie verbalizată. Şi apoi, întreaga evoluţie a umanităţii nu poate avea ca scop decât crearea unei „lumi mai bune”. Or, o lume mai bună este o lume care comunică mai bine, care înţelege mai multe, care verbalizează coerent.

S-a spus de atâtea ori că limba unui popor este un organism viu, încât enunţarea acestei idei devine aproape platitudine. Însă cum marile adevăruri, oricât ar fi de banale, trebuie aduse mereu în conştiinţa publică, e nevoie să insistăm. În primul rând, legătura între modul în care gândeşte şi modul în care se exprimă un popor este organică. Vieţuirea în paradigmele unui acelaşi spaţiu, în proximitatea aceloraşi realităţi mentale şi (mai târziu, în epoca modernă) culturale determină membrii unei comunităţi să se exprime într-un mod specific. Simptomul decăderii fibrei morale a unei naţiuni este şi deteriorarea, minimalismul şi schematismul limbii în care comunică.

Mutatis mutandis, deci, elita umanistă îşi are rolul ei bine definit. Nimic nu e mai fals decât ideea că putem ajunge într-o zi să ne exprimăm cu toţii într-o aceeaşi limbă (fie ea engleza sau alta). Realitatea ne obligă să fim poligloţi, dar cel mai adesea gândim în limba noastră şi traducerea se face mental, prin intermediul unui cod lingvistic-matrice. Dovada clară că lucrurile stau aşa este calcul lingvistic. El denumeşte traducerea cuvânt cu cuvânt a unor expresii sau sintagme conform paradigmelor lingvistice proprii. Obişnuiţi să gândim într-o anumită limbă, instaurăm un filtru mental prin care trec, într-o măsură mai mare sau mai mică (în funcţie de cultură sau de rigorile domeniului în care activăm) toate activităţile noastre cotidiene.

În Geneză, avem parabola Babilonului. În acest prim oraş construit după Potop, oamenii vorbeau aceeaşi limbă. În cele din urmă, însă, Dumnezeu „a amestecat limbile lor”. Dincolo de semnificaţiile teologice ale capitolului 11 din Facere , Babilonul pare a fi o utopie. A instaura un Babilon modern astăzi nu înseamnă altceva decât a relua într-o altă manieră episodul vechi-testamentar. Nu există indicii că rezultatele vor fi diferite.

Desconsiderarea intelectualului umanist are în România rădăcini care vin de dinainte de 1989. Comuniştii, considerând că intelectualul trebuie să fie util la modul propriu, nu lăsau prea multe şanse de afirmare umanistului, care era folositor doar în măsura în care putea propaga o anume ideologie. Însă, încă înainte de instaurarea comunismului, tendinţa se manifestase puternic. Paşoptiştii umanişti au (mai toţi) proiecte politice, junimiştii, deşi preocupaţi de estetică in cel mai mare grad, aveau şi ei de reglat conturi politice. Ce să mai vorbim despre sămănătorişti şi poporanişti; ei îşi aşezau condeiul în sprijinul unui proiect socio-politic utopic; proletcultismul sau realismul socialist nu au făcut altceva decât să continue o tradiţie rareori şi neconvingător întreruptă.

Statul român, prin formele sale efemere de organizare, a avut nevoie de umanişti doar pentru a legitima ideologii. Estetica de dragul esteticii sau literatura nesupusă tezismului şi estetismului nu are tradiţie la noi şi nu se bucură de încredere.

Astăzi, situaţia e uşor diferită. Pe de o parte, s-a generalizat instituţia purtătorului de cuvânt, (ceea ce arată că s-a conştientizat importanţa comunicării corecte, coerente şi neîntrerupte), pe de altă parte, dincolo de instituţie în sine, purtătorul de cuvânt pare mai degrabă un birocrat care vine să umple un spaţiu într-o schemă de personal şi nu un expert în comunicare. Umanistul rămâne în continuare (fie că e filolog, istoric, psiholog, filozof sau jurnalist) o fiinţă umană tolerată intr-un sistem care, preocupat să „producă”, nu înţelege rolul unui individ a cărui specializare pare să se circumscrie exclusiv verbului „a vorbi”.

Brancusi versus Picasso in Espacio Niram din Madrid

iulie 26th, 2009

Vineri, 24 Iulie 2009, va avea loc in Espacio Niram din Madrid dezbaterea

“Brancusi versus Picasso – Sculptura Secolului al XX-lea”,

organizata de revista spaniola de arte frumoase Yareah.

Evenimentul dedicat celor doi mari artisti este o urmare in lumea artei a mesei rotunde de saptamana trecuta din Espacio Niram despre avangarda literara: Joyce, Tzara, Apollinaire, Ionesco, organizata de revistele Niram Art si Yareah.
La aceasta dezbatere care isi propune o subliniere a rolului important al lui Constantin Brancusi in istoria sculpturii universale si o abordare mai neobisnuita a lui Pablo Picasso, doar din perspectiva operelor sale de sculptura, vor lua cuvantul mai multi istorici de arta, scriitori, artisti si critici, printre care: Isabel del Rio (istoric), Martin Cid (scriitor, directorul revistei Yareah), artistul plastic Jaime Hernandez de la Torre, filosoful Hector Martinez Sanz si jurnalistul Fabianni Belemuski (directorul Revistei Niram Art).
Brancusi revine astfel, in Espacio Niram, dupa mai multe evenimente organizate pana acum in acest local, deschis de aproape un an la Madrid, de catre artistul plastic roman Romeo Niram si care s-a transformat intr-un important si cunoscut spatiu dedicat culturii si artei romanesti in Spania.

www.espacioniram.com
http://revistaniramart.wordpress.com/espacio-niram/

CÂRMACIU’ ȘI DIBACIU’ (II)

iulie 26th, 2009

Pe timpul lui Iuvenal, ba chiar încă dinaintea lui, politicianul era răspunzător şi pentru pâine şi pentru circ. Ce ţi se cerea în schimbul mărinimiei era să laşi toate celelalte treburi ale cetăţii în grija politicianului. Sau cum se zice pe la noi “să nu te bagi”. Mai pe şleau spus – populism hrănind (cu pâine şi circ) lipsa simţului civic.

Nu mă credeţi? Ascultaţi-l pe marele satirist: “… iam pridem, ex quo suffragia nulli uendimus, effudit curas; nam qui dabat olim imperium, fasces, legiones, omnia, nunc se continet atque duas tantum res anxius optat, panem et circenses.” (Satire 10.77–81)?

Deşi se repetă până la ameţeală, Istoria, ştim cu toţi, nu stă pe loc – evoluează. Unul din “progresele” ei vizibile este acela că azi politicianul este răspunzător de pâine, intelectualul – de circ. Tristă diviziune socială a muncii.

Dar politicianul nu are numai intelectualii lui, are şi ziariştii lui. Nu vreau să insinuez că toţi intelectualii nu sunt şi ziarişti, iar toţi ziariştii nu sunt şi intelectuali. Înseamnă doar că – mai ales atunci când intelectualul se manifestă şi ca ziarist, publicist, articler, analist politic etc. – prozelitismul pe care îl practică în favoarea partidului ori politicianului pe care îl sprijină devine un circ. De multe ori grotesc şi asurzitor.

Dintre intelectualii ziarişti ai dlui Băsescu, niciunul nu mi se pare lovit de o tragedie mai cumplită ca dl Traian Ungureanu. Deseori, când scrie ori vorbeşte despre dl Traian Băsescu, dl Ungureanu pare în transă. Este un fel de somnambulism autoinoculat şi întreţinut cu îndârjire. Un fel de ţăcăneală pusă pe pilot automat.

Osanalele înălţate azi de dl Ungureanu dlui Băsescu mă fac să mă întreb dacă nu cumva linguşelile odioase aduse de Corneliu Vadim Tudor lui Nicoale Ceauşescu şi Savantei de renume mondial, Elena Ceauşescu, erau nişte pamflete fioroase.

Am văzut câteva secvenţe video cu dl Ungureanu în preajma dlui Băsescu – una din ele de la o sindrofie a Grupului de Dialog Social. Sclipitorul ziarist de altădată, necruţătorul pamfletar (când în colimatorul peniţei sale se află neprieteni ai dlui Băsescu) era asudat, transpira ca o pădure tropicală – atât de copleşit era că se află la dreapta ori la stânga dlui Băsescu.

S-a scris relativ mult despre cum a renunţat sau a fost invitat să renunţe dl Ungureanu la rubrica din Cotidianul atunci când a anunţat că intră în politică. Adevărul este că Domnia sa intrase mai de multişor în politică iar multe din textele semnate în Cotidianul nu mai erau, şi mai de multişor, altceva decât un fel de manifest săptămânal intitulat “Români, vă ordon: Iubiţi-l pe Băsescu!”

Atâtea calităţi continuă să-i găsească dl Ungureanu dlui Băsescu (instalatorul şi depanatorul naţiunii, partea bună a politici româneşti etc.) încât ai senzaţia că tot ce s-a schimbat după 1989 este că am trecut de la cultul personalităţii lui Ceauşescu la cultul personalităţii lui Băsescu. Nu ni se mai vorbeşte de Marele Cârmaci; ni se inoculează ideea Marelui Dibaci. Halal progres! În capul meu era că Traian Ungureanu este dintr-un cu totul alt aluat decât alde Ciutacu, Badea ori tonomatul ambulat, umanoidul acela cu laptopul.

Există în scrisul dlui Ungureanu o exaltare ce subminează şi textul şi mesajul. De altfel, exaltarea pare în cazul său un fel de modus vivendi. Întrebat ce va face dacă se va dovedi adevărat că PDL va intra la guvernare cu PSD-PC, dl Unugureanu a declarat ”Mă arunc de pe bloc!”

Noroc că dl Ungureanu este şi uşor poltron. S-a ţinut de cuvânt doar pe jumătate. De aruncat, s-a aruncat. Dar nu de pe bloc, ci din balconul Palatului Cotroceni. Şi nu pe vreun astfal, ci în Parlamentul European. Şi nu de unul singur, ci de mână cu domnişoara Elena Băsescu. E drept, spun martori oculari – unii din dumnealor membre şi membrii ai desantului cu nume de cod “Totul pentru Băse, restul pentru România” – cu mâna cealaltă, dl Ungureanu se ţinea de nas.

Nu mă credeţi? Bănuiţi că am ceva împotriva dlui Ungureanu? Nu am. Tot nu mă credeţi? Atunci, deschideţi linkurile următoare:

Jurnalistii lui Basescu
Arunca-te Traiane
Salveaza-l pe Traian

Ele vă vor conduce la trei texte extraordinare ale unui om care îi este prieten dlui Ungureanu. Nu neapărat pentru că se văd, beau bere pe o terasă, ci mai ales pentru că îi spune, şi public nu doar între patru ochi, ce veţi vedea că-i spune. Dar cum zice Montaigne – “Cuvântul e jumătate al celui ce îl rosteşte şi jumătate al celui ce îl ascultă.”

Dar, vai!, se pare că a vorbi cu dl Ungureanu despre anumite lucruri este ca şi cum ai vorbi cu dl Adrian Păunescu despre altele – Vânare de vânt! Ce noroc că nu s-a apucat şi Bob Dylan de politică!

Aţi citit textele la care vă duc linkurile? Dacă da, poate îmi veţi da dreptate când spun că, până când intelectualii ziarişti ai unuia ori altuia nu vor accepta că nu pot fi cerberi fioroşi – cu unii şi mandoline leşinate – cu alţii, efortul lor de “a lumina mulţimea” e ca un vers din alt cântec.

Ghici care?

Vizitați și Blogul lui Dorin Tudoran

Clepsidra electorală şi „relaţia” cu Rusia

iulie 26th, 2009

Campania electorală este pe ultima sută de metri. Partidele politice continuă să depună eforturi pentru a atrage \”indecişii\” de partea lor (conform recentului Barometru de Opinie Publică, lansat recent, categoria indecişilor constituie 22,4 %). Opoziţia liberală contează pe raţionalitatea, aspiraţiile europene şi anti-comunismul alegătorilor. În timp de ce, Partidul de guvernământ exploatează gradul sporit de paternalism, confuzia, dezinformarea şi fobia anti-românească a populaţiei pentru a domina segmentul de centru-stângă a spectrului politic moldovenesc. În cea mai mare parte, funcţionalitatea acestor pârghii se datorează copierii modelului \”putinist\” de guvernare a ţării, unde controlul mass-mediei, subordonarea resurselor administrative şi inventarea duşmanilor interni şi externi menţin sistemul \”democrato-autoritar\” în viaţă (în cazul Rusiei, inamicii externi sunt NATO, periodic SUA şi partenerii lor, iar cei interni – oligarhii).

Conexiune dintre realitatea moldovenească şi cea rusească se realizează prin transpunerea substanţei spaţiului public rusesc în gândirea şi comportamentul societăţii moldoveneşti, care are efecte şi asupra opţiunilor politice ale majorităţii populaţiei. Or, anume aceste circumstanţe explică faptul că moldovenii preferă parteneriatul strategic cu Rusia (BOP, iulie 2009, 51, 8 %) mai mult decât cel cu UE (26,2%) sau membrii acesteia (România – 10,8%). Supremaţia lui V. Putin (77,9%, potrivit BOP, iulie 2009) şi D. Medvedev ( 73,4%) în lista personalităţilor cu cel mai ridicat nivel de încredere în rândul moldovenilor aflaţi în RM. Or, indiferent de faptul că aceşti reprezentanţi provin din mediul politic rusesc/exogen, ei continuă să domine spectrul predilecţiei politice a moldovenilor. Acest fapt este determinat pe de o parte de ingerinţa admisă a mass-mediei ruseşti în câmpul mediatic local (televiziunea publică pro-guvernamentală \”ORT\” reprezintă o sursă importantă de informare pentru 53,7% din respondenţii BOP, iulie 2009), iar pe de altă parte, simpatiile pro-ruseşti sunt generate de politicile elaborate şi administrate de actuala clasă politică. Deşi, iniţiativele desfăşurate de guvernarea comunistă nu sunt apreciate de populaţie în linii generale, datorită conservatismului său înrădăcinat, cetăţenii tind să tolereze insuccesele comuniştilor în favoare centralizării puterii în stat şi limitarea libertăţilor fundamentale ale omului.

Cu toate acestea, existenţa sistemului construit de comunişti în ultimii 8 ani este supus unor provocări nu doar conjuncturale, dar şi sistemice. Or, influenţa pozitivă a emigranţilor moldoveni angajaţi pe piaţa europeană a muncii intervine in/direct în transformarea modului de interpretare a proceselor politice din RM, în special prin intermediul consumatorilor beneficiilor produse de aceştia (familii, rude, cercurile de cunoştinţe şi prieteni). Graţie legăturile interpersonale prezente între emigranţi şi recipienţii lor (în anumite cazuri, puternic erodate), moldovenii plecaţi exercită presiuni invizibile la prima vedere, dar categorice în ce priveşte necesitatea apropierii lor de RM, prin intermediul perspectivelor oferite de integrarea europeană. Guvernarea comunistă aflată în strânsă dependenţă de remitenţele emigranţilor moldoveni trebuie să ia în considerare aceste demersuri, chiar dacă percep acest lucru drept ameninţare la adresa statutului lor de \”formatori imperativi\” de percepţii şi respectiv dispoziţii comportamentale.

Altă latură vulnerabilă a \”maşinăriei\” comuniste se rezumă la omiterea procedurii de modelare a unor politici publice pe baza criticii emise de opinia publică. Neglijarea masei critice, blocarea şi/suprimarea ei deja a condus la fisurarea sistemului centralizat de guvernare proiectat anterior de PCRM. Deocamdată, efectele perverse ale acestui model închis de realizarea a politicilor de stat întârzie să se manifeste ca urmare a potenţialul politic redus al opoziţiei politice la nivel local, dar în special central, precum şi utilizării acesteia în calitate de \”duşman local\” al statului moldovean.

Cu toate acestea, exemplele de succes (se referă la condiţiile de lucru şi salarii) ale moldovenilor aflaţi în Europa (muncitorii şi studenţii moldoveni), autoritatea/interdependenţa lor în raport cu persoanele apropiate din RM, consolidează \”insulele\” de gândire alternativă sau critică, destul de fragile şi neomogene, faţă de calitatea actului de guvernare moldovenesc.

În prezent, anume aceste corelaţii sociale sunt vizate de partidele de opoziţie, care încearcă să le convertească în voturi politice. În pofida acestor intenţii de a reanima actul de guvernare din RM, formaţiunile liberale (anti-comuniste) au demonstrat anterior reticenţă şi capacitate dubioasă de a prelua şi coordona eficient fluxul de energii critice (evenimentele din 7 aprilie). De aceea, pentru a concura cu PCRM-ul influent de sorginte autoritar, opoziţia nu se poate mulţumi numai cu victoria la apropiatele electorale, dar are obligaţia de a răspunde necesităţilor critice ale populaţiei. Or, deschiderea rapidă a sistemului \”conservat\” produs de PCRM poate cauza un aflux de energie combativă anti-liberală, iar orice ezitări sau amânări din partea partidelor de opoziţie de a o reglementa poate duce la noi involuţii, caracterizate prin fortificarea poziţiilor comuniştilor şi aliaţilor lor. Aici, trebuie să conchidem că \”victoria într-o luptă\” nu trebuie tratată, în nici-un caz, de opoziţie ca o \”victorie generală în războiul politic\” împotriva comuniştilor.

În fine, acest scenariu poate fi tradus în viaţa cu condiţia desfăşurării unor alegeri parlamentare democratice, libere şi corecte. Din păcate, campania electorală prezentă semnalizează abateri de la aceste prescripţii, ceea ce reduce din probabilitatea validării unei variante avantoajoase pentru partidele de opoziţie.

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 3. Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc

iulie 26th, 2009

În pofida eforturilor intelectuale, moştenirile de provenienţă orientală au supravieţuit în toate compartimentele vieţii sociale şi politice ale României. De înnoire vor beneficia statul, în sensul reformelor propuse de un segment social poziţionat la vîrf. Intelectualii şi politicienii care au studiat în Occident s-au întors cu programe moderne, cu idei generoase, cu invenţii tehnice de valoare. Uneori, ei au transpus în realitate tehnologiile Apusului, au construit poduri, căi ferate, drumuri, bănci, şcoli. Alteori, doar au imitat o lume cu valori diferite de acelea ale Estului. Trebuie totuşi să recunoaştem că societatea românească de la 1848 nu era comparabilă cu aceea franceză. Sau, Bucureştiul secolului al XIX-lea ori acela al anilor interbelici nu era aidoma Parisului. Similitudinile – atîtea cîte s-au conturat în repetatele etape ale modernizării, în momentele de autentic progres – nu au condus la echivalarea valorilor social-culturale şi politice profesate în cele două spaţii.

Mulţi dintre paşoptişti şi-au schimbat discursul în deceniile următoare mişcărilor revoluţionare. Ei l-au adaptat necesităţilor interne. Dinamica politică i-a obligat să pună accentul pe ideologie spre a avea acordul facil al populaţiei. De aici şi tendinţa de a perpetua constrîngerile comunitariste şi a neglija emanciparea individului. Totuşi, prin mijlocirea ideologiei etno-naţionale s-a coagulat, atît cît era posibil, o conştiinţă politică. În condiţiile în care proiectul social modern nu debutase încă, şansele dezvoltării economice şi ale formării clasei de mijloc au rămas în mîinile unui grup restrîns de oameni provenind din vechile familii de boieri. Astfel s-au selectat noii lideri politici ai ţării, ei contribuind atît la unirea Moldovei cu Valahia, cît şi la unirea Transilvaniei, Banatului, Bucovinei şi Basarabiei cu Vechiului Regat al României. A fost o mare şi certă reuşită. Chiar dacă numai elita acţionase în cunoştinţă de cauză, beneficiul s-a văzut în geneza şi funcţionarea statului care, începînd cu 1859 şi continuînd cu 1918, se va poziţiona în raza de influenţă a Occidentului. Franţa şi Anglia recunosc România, fiind interesate să-şi asigure un punct strategic în zonele mediană şi sud-orientală ale Europei. La rîndul său, statul român are ocazia să-şi afirme opţiunile politice pentru independenţa faţă de turci şi pentru unirea tuturor regiunilor locuite de propriul popor.

Integrarea suspectă

Văzută prin prisma retardărilor, lumea românească e una care nu părăseşte întrutotul trecutul în favoarea viitorului, una ce poartă cu sine nostalgia tradiţiilor, ideologia continuităţii, care uneori se raportează raţional la istorie, iar alteori, sentimental. Adevărul este că – o vedem şi astăzi în felul în care s-au structurat partidele politice –, istoria a fost folosită adesea ca instrument de propagandă şi nu ca reper pentru gîndirea proiectelor de viitor. Spre deosebire de segmentul elitelor, care aduce contribuţii importante întru recunoaşterea europenităţii românilor, aşa cum e cazul acelora reprezentate de Titu Maiorescu şi Eugen Lovinescu, alte grupuri reprezentative consideră Europa o formă străină ce nu intră în rezonanţă cu „matricea spirituală” a poporului român. Respingerea ideii europenizării României a fost un reflex de apărare, de conservare a vechiului habitat, a vechii paradigme culturale potrivit căreia comunitatea, noi, naţiunea, se află întotdeauna mai presus decît individul.

Regîndirea ideilor politice în funcţie de integrarea europeană a României a fost privită cu suspiciune. Adesea, a fost respinsă cu argumentul etnocentric-naţionalist sau cu acela derivat din aşa-zisa nepotrivire a lumii ortodoxe cu aspiraţiile culturale şi formele de viaţă occidentale. Nichifor Crainic şi Nae Ionescu invocau izvoarele rurale, ideologia mistică, dimensiunea creatoare şi înţelepciunea lumii săteşti ca repere fundamentale ale identităţii româneşti. Potrivit lor, românitatea s-a născut la sat, iar trăsăturile ei descriu şi reflectă eternitatea. În vreme ce clasa politică a refuzat să găsească alternativele la sărăcie şi la modul de viaţă medieval al satelor, intelectualii s-au complăcut în a constata incompatibilitatea vieţii românilor cu cea a europenilor din Vest. A fost o competiţie închisă, din care nu au rezultat soluţii. Aşa se face că marea masă de ţărani a României nu a fost nicicînd pregătită să intre în modernitate. Legăturile între straturile sociale au rămas în continuare slabe, iar rupturile au fost numeroase. De acestea din urmă avea să profite doar clasa politică, birocraţiile economică şi administrativă. Cei mai populari dintre intelectualii anilor interbelici nu vedeau cu ochi buni emanciparea masei, unul din motive fiind tocmai dorinţa conservării privilegiilor. În locul căutării alternativelor la vechiul stil de viaţă oriental, intelectualii reveniseră la organicismul naţional romantic. În loc să admită însuşirea codurilor culturale europene, ceea ce ar fi condus la reconstruirea reflexelor comportamentale, mulţi dintre ei s-au mulţumit să reproducă necritic ideile lui Oswald Spengler privind “declinul Occidentului” .

În sfîrşit, ca urmare a influenţei masive şi continue a Bisericii în construcţia mentalului colectiv, opţiunile româneşti privind integrarea europeană au fost întîrziate. Aidoma altor culturi est-central şi sud-est europene, în cultura română lecţia iluministă nu a fost învăţată pînă la capăt. Ştiinţele şi tehnicile de lucru au fost însuşite prin amalgamarea lor cu idealuri şi practici mistice. Discursul raţional şi mistica religioasă s-au suprapus adesea. Prin naţionalizarea religiei ortodoxe, s-a schimbat menirea iniţială a Bisericii. Dintr-o instituţie religioasă, Biserica a devenit una de propagandă a aspiraţiilor etnonaţionale şi politice. Aşa s-a născut una din confuziile vieţii publice. În Balcani, în momentul în care debuta epoca modernă, s-a proclamat şi autocefalia Bisericilor Ortodoxe ale Greciei, Serbiei, României, Bulgariei etc. Suprapunerea mesajelor Bisericii cu acelea ale naţiunii a configurat altfel mentalităţile în Est decît în Vest, unde Biserica şi statul reprezintă entităţi separate. Este adevărat că izvoarele cultural-religioase sînt preţioase şi ele pot şi trebuie să fie un reper. Ele nu exclud însă înţelegerea existenţei dublului discurs, religios şi intelectual laic; nu exclud distincţiile dintre revelaţie şi aranjarea lucrurilor materiale ori viaţa cotidiană în temeiul informaţiei şi al pragmatismului organizatoric. Cultura, şcoala şi intelectualitatea României au omis definirea riguros exactă a valorilor laice şi religioase. În schimb, le-au imprimat înţelesuri amalgamate.

Debilitatea discursului iluminist

Ralf Dahrendorf a remarcat faptul că există o mare problemă în Europa de Est, una ce supravieţuieşte după 1989 şi arată că în amintitul areal nu s-au asimilat îndeajuns principiile iluministe. Într-adevăr, la o analiză mai atentă, observăm debilitatea discursului raţional-ştiinţific, puţinătatea ideilor cosmopolite, insuficient de articulata conştiinţă critică. Europa de Est nu pare suficient de familiarizată cu instituţiile Vestului şi, în unele cazuri, cu normele civismului practicate de acesta. Nici rigoarea juridică şi gîndirea politică eliberată de prejudecăţi şi de fantezii mistice nu sînt suficient de credibile. În societăţi precum cea a României, în care masa populaţiei nu s-a format în sensul culturii sociale, juridice şi administrative europene, rolul politicului şi al mediilor rămîne esenţial în multiplicarea informaţiei utile individului, în educaţie şi reforma mentalităţilor colective.

Înnoirea modelului cultural depinde de educatori. Ei simbolizează segmentul ce poate înlocui discursul tradiţionalist cu valori precum: toleranţa, civismul, progresul. Aceasta pentru că amintitele idei de sorginte iluministă au contribuit la formarea culturii individuale, la afirmarea unui concept privind relaţiile dintre oameni şi dintre state. Iluminismul nu reprezintă o opţiune culturală potrivnică credinţei. În schimb, el conţine acel ceva ce nu a fost îndeajuns asimilat în culturile Europei Est-Centrale şi de Sud-Est: el reprezintă în primul rînd o metodă de înţelegere a oamenilor şi a lucrurilor, o construcţie pentru care primordială este cunoaşterea întemeiată pe analiza critică-raţională. Recuperarea moştenirii sale va ajuta Europa de Est, implicit România, să-şi descopere şi să-şi valorifice bogăţia de valori născută din propriile ambivalenţe.

Caritasul politic „Spiru Haret”

iulie 26th, 2009

Când Mircea Geoană şi Marian Vanghelie, superiori pe linie de partid, o trag de urechi pe dna Andronescu în chestiunea Universităţii „Spiru Haret”, mi se pare că în fine se săvârşeşte la lumina zilei o reparaţie istorică: Aurelian Bondrea, şef de cadre la Ministerul Învăţământului sub Ceauşescu, este scos de la ananghie de clasa politică la a cărei formare intelectuală a contribuit, direct şi indirect, atâţia ani de zile.

Fapt unic în UE, un partid cere pe faţă ca aplicarea legii – deci nu vreo decizie de management ministerial sau de oportunitate, cum ar fi întocmirea unui buget sau un plan de reformă, ci simpla aplicare a regulamentelor existente, unde nu prea ai ce discuta – să treacă prin filtru politic. Ţuţări culturali ai cuplului cu patru clase, ofiţeri de miliţie reciclaţi în jurişti, academicieni care au aplaudat-o pe Leana în Aulă şi fosile de la Catedra de Economie Politică a ASE – toţi şi-au unit zilele astea vocile şi încing telefoanele pentru a opri amestecul autorităţii în afacerile interne ale Universităţii private „Spiru Haret”, care emite cam jumătate din diplomele de licenţă ale României (şi ar dori să ajungă la 2/3, conform propriei strategii). Stai fără cuvinte şi te uiţi cum la Facultatea de Jurnalism, Comunicare şi Relaţii Publice este profesor plin nimeni altul decât Adrian Păunescu, acompaniat de fostul culturnic din anii ’80, Ion Dodu Bălan, secretar ştiinţific la Litere.

Colegii lor de idei protocroniste s-au refugiat la Istorie (PRM-istul Constantin Buchet, Ioan Scurtu), unde sunt conduşi de decanul Gheorghe Onişoru, cândva tânără speranţă politică, basculată către tabăra sulfuroasă cu tot cu funcţia de preşedinte CNSAS. O poziţie cu probleme, se vede, pentru că îl regăsim aici ca profesor şi pe Corneliu Turianu, traseist politic ce şi-a încheiat cariera la PD, de unde a fost trimis să blocheze alegerea lui Ticu Dumitrescu în fruntea instituţiei pe care se bătuse două decenii s-o creeze. O sumă de personaje clarobscure, dar bine conectate şi eficace din culise, suprapun lista de cadre a Universităţii SH peste cea a secretarilor de stat şi consilierilor prezidenţiali din era glaciară Iliescu-Văcăroiu. Ia ascultaţi numele următoare, care sună ca nişte gemete de dinozauri de sub stratul de permafrost: Mihai Golu (Cultură), Ioan Gâf Deac (Industrii), Ioan Condor (Curtea de Conturi
), Gheorghe Uglean (Curtea Supremă), Costică Voicu (şeful Poliţiei), Ioan Opriş (tot Cultură), Rodica Stănoiu (inutil de precizat), Gheorghe Răboacă (senator din defunctul Partid Socialist al Muncii). N-ar fi păcat ca jumătate dintre studenţii ţării să piardă şansa de a studia cu asemenea lumini ale culturii şi ştiinţei?

Pentru un mai strâns management al instituţiei, care a luat proporţii impresionante, dl rector-preşedinte Aurelian Bondrea i-a adus ca prorectori pe Aurelian A. Bondrea, nimeni altul decât fiul său, ca şi pe doamna Emilia Bondrea (vă las să ghiciţi). Aşa cum prorectorul Ioan Gâf Deac l-a adus în subordinea sa pe Ioan I. Gâf Deac, aşijderea un tânăr promiţător, şef de filială în partidul lui Becali şi candidat la Primăria Sectorului 4.

Suportul politic pentru această universitate nu se rezumă însă la amintita rezervaţie de fosile (bună şi asta, că prietenia cu Iliescu nu strică). Din generaţiile mai noi, există o falangă liberală pentru sprijin parlamentar (Norica Nicolai, Dan Radu Ruşanu); una voiculesciană la categoria onoare (medicii Irinel Popescu şi Ioan Pop de Popa, specialişti reputaţi, cu singura problemă că SH nu are facultate de medicină umană, ci doar veterinară); şi o conexiune cu zona mâloasă apărare-servicii, asigurată de generalul în rezervă Vasile-Ozunu, din organizaţia PDL sector 6, fost şef al Colegiului Naţional de Apărare în perioada când treceau pe acolo să-şi ia diploma dl Cocoş şi dna Udrea.

Odată realizată această abilă triangulare politică, mai departe schema în paşi succesivi e simplă: (1) şcolarizezi repede şi fără jenă sute de mii de studenţi, în special în sistemul apă-deploaie numit învăţământ la distanţă; (2) mergi pe burtă câţiva ani, până apucă ei să intre în profesii, inclusiv în guvern, administraţie publică, practică judiciară sau învăţământ; (3) când apare scandalul, te piteşti în spatele acestei mase cointeresate să le fie lăsate diplomele în pace. Dat fiind numărul celor vizaţi, nu putem, nu-i aşa, să tăiem cu toporul, trebuie “să se găsească o soluţie”. Cu alte cuvinte, rahatul devine bici care pocneşte dacă ai avut grijă să-l faci destul de mare.

În esenţă, asta a declarat ieri purtătorul de cuvânt al PSD, dl Duvăz, la intrarea în şedinţa de coaliţie: că trebuie găsită “o soluţie politică” în cazul „Spiru Haret”, fără să lovim prea tare în bieţii absolvenţi, care sunt doar nişte victime. E de discutat dacă-i chiar aşa, şi dacă nişte adulţi care se vor jurişti sau economişti n-au relizat nicio clipă că nu-i normal ca o universitate să funcţioneze ca o tiparniţă cu fise: bagi banul, iese diploma. Dar hai să zicem că-i aşa, iar ei sunt victimele. Întrebarea e: victimele cui? Păi, victimele colegilor de partid, de parlament şi de stat ai dlui Duvăz, persoane care ţin umbrela acestui Caritas de diplome şi încasează bani grei de pe urma sa, împăunându-se cu titluri universitare pe care nu le merită. Ei, iar nu studenţii-cotizanţi, sunt primii interesaţi să le fie lăsată în pace jucărica.

Uluitorul, neverosimilul domn Geoană!

iulie 26th, 2009

Ceea ce şochează la liderul PSD, Mircea Geoană, este faptul că se potriveşte ca nuca în perete în orice context s-ar situa ori l-ai situa, că e complet nepotrivit în orice situaţie, un fel de inadecvare globală fiind principala, dacă nu singura, însuşire a acestui om fără însuşiri.

Adus pe fondul crizei ce a urmat pierderii alegerilor din 2004 pe post de reformator al partidului, de bună seamă că n-a reformat nimic, mai mult, toţi dinozaurii şi corupţii s-au reîntors ca să prospere sub actuala guvernare. Nu doar că n-a reformat, ci a restaurat, dar, din poziţia de candidat al partidului, reuşeşte şi performanţa de a se situa cu 10-15% sub scorul PSD, cu o consecvenţă remarcabilă. Dacă te întrebi de ce l-a adus partidul în frunte, de ce l-a desemnat candidat la Preşedinţie, mă tem că răspunsul nu poate fi decât unul inspirat dintr-un banc de pe vremuri – ca să-l facă de râs!

Din păcate pentru PSD, dacă de el însuşi nu pare să-i pese şi nu înţelege că ar trebui să-i pese, dl Geoană se dovedeşte „zi de zi şi ceas de ceas, în proporţie de masă“, ca să evoc o formulă leninistă, pentru a fi în ton cu tricourile cheguevariste arborate monden de tineretul pesedist, deci dl Geoană se dovedeşte un adevărat prinţ al gafelor, gafeurul prin excelenţă într-o lume politică în care orice altă formă de excelenţă poate fi căutată precum acul în carul cu fân.

Iată, a făcut şi Ecaterina Andronescu, ministrul educației, o talentată regină a gafelor de asemenea, pe drept poreclită Abramburica încă din primul mandat, o faptă bună, poate chiar două – anularea diplomelor ilegale la „Spiru Haret“ şi somarea grupării ilegale de la „Petre Andrei“ de a intra în legalitate sub ameninţarea desfiinţării -, iar dlui Geoană, conform logicii aristotelice care îi diriguieşte viaţa, i-a sărit imediat ţandăra şi s-a zborşit la biata fiinţă a Domnului – d-na Andronescu a decis singură, nu s-a consultat cu partidul când a luat măsurile! Măi, să fie, cum observa un comentator inteligent pe un forum, asta înseamnă că dna ministru s-o fi consultat cu partidul când a încurcat subiectele la examenele naţionale, când le-a rătăcit pe cele pentru Bac, când a propus scoaterea şi chiar a scos discipline vitale pentru formarea culturii elevilor şi exersarea capacităţilor lor de gândire, discriminare, evaluare, spirit critic etc.

Când a făcut boroboaţe, s-a consultat cu partidul, când a nimerit măsuri de simplă igienă a educaţiei, nu s-a mai consultat şi e ameninţată cu demiterea ori retragerea sprijinului politic, ceea ce e acelaşi lucru. Când scriu, PSD e în fierbere. În acest caz, nu e recomandabil să evite cât poate consultarea cu partidul, să se ferească de aşa ceva ca dracul de tămâie?

Sigur, dl Geoană se întrece pe sine însuşi în gafe, e un maestru inegalabil în declaraţii făcute aşa, cam de-a-n boulea! Dar care o fi acum motivul?

I-o fi teamă să nu rămână singur pe podium? Să fie liniştit. Nu l-a văzut pe dl Năstase explicând la televizor cum trebuie procedat în cazul „Ridzi“, după ce s-a ascuns după fustele mătuşii şi ale colegilor în propriul caz? Nu l-a văzut pe preşedinte descoperind vinovăţia presei în acelaşi caz „Ridzi“? De la Cotroceni la ultima primărie comunală e plin de gafeuri. Nici unul de talia sa, dar e loc de competiţie!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Basescu si maghiarii. Traian Basescu si politicienii. Traian si mogulii (1)

iulie 26th, 2009

„Oricine ar câștiga (alegerile prezidentiale din toamna), nu pot să nu repet avertismentul din trecut: stimați alegători, nu mai așteptați un Mesia pe cal alb ca să vă salveze, că n-o să vină.

E greu de cerut unui președinte al României să se comporte precum Horst Kohler, șeful de stat al Germaniei, dar putem avea pretenții de la el să nu atragă comparații cu de-alde Hugo Chavez, Mahmoud Ahmadinedjad sau, mai nou, Vladimir Voronin.”

Am citat concluzia excelentului editorial scris de fostul meu coleg de la BBC, Petru Clej, pe site-ul publicatiei electronice ACUM. As putea sa construiesc un exercitiu complex de structuri argumentative, asa cum am mai facut si in alte dati.

Nostalgia dialogului socratic

In ultimele zile insa ma incearca nostalgia unui dialog rational, rece, lucid, bazat pe logica implacabila a dialogurilor socratice, in care cei doi insi care poarta dialogul isi accepta reciproc argumentele, atunci cand sunt valide, asa cum accepta si faptul ca acestea, in alte cazuri, nu sunt valide.

Voi mima aici un astfel de dialog cavaleresc, bazat pe o discutie pe care am avut-o de curand cu un prieten, caruia ii multumesc aici pentru faptul ca s-a „luptat” cu mine timp de peste doua ore, cu maxima civilitate.

Scopul este studiul de caz al situatiei lui Traian Basescu, azi, in Romania preelectorala si, in acelasi timp, post electorala. Azi, mi-am propus sa preiau elemente constitutive din structura de argumentatie a adversarilor lui Basescu si sa dezbat pornind de la aceasta.

O strategie extrem de inteligenta

Parerea mea este ca, in spatele celor spuse de catre Basescu la Tusnad, a existat o strategie extrem de inteligenta. Efectul ei a fost ca mass-media s-a aflat in imposibilitatea de a nu mediatiza cele intamplate, iar cele doua televiziuni de stiri angajate intr-o febrila si continua campanie anti-Basescu, Realitatea TV si Antena 3, indiferent de ceea ce au intentionat sa transmita telespectatorilor, au reusit sa le fixeze acestora in capete ca Basescu este un aparator al unitatii statului national roman.

Lovitura de maciuca politica data de Basescu este pur si simplu naucitoare.

Din pacate, dar exact cum ma asteptam, televiziunile, in primul rand cele doua pomenite anterior, nu au prezentat corect cele intamplate, fiindca l-au pus pe Traian Basescu intr-o lumina negativa. In mod normal, ar fi trebuit sa prezinte lucrurile exact asa cum s-au petrecut, apoi sa ii lase pe comentatori sa despice firul in 72.

Comentatorii trebuiau alesi, in functie de viziunile lor politice consacrate, astfel incat discutia sa fie una echilibrata, pe argumente-contraargumente, nu cronicile unor executii tv anuntate. Dar este normal. Asa vor face pana la alegeri. Omul a spus ceva corect, dar televiziunile i-au modificat mesajul.

„Basescu huiduit”. De catre cine? In ce context? Unde? Una e ca Basescu sa fie huiduit la Timisoara, Bucuresti sau Cluj, alta este sa se intample aceasta in alta locatie. La Tusnad, de exemplu, de catre separatistii maghiari, cu pancarte pe care scria „Autonomia”. Era foarte simplu sa faca stirea ca lumea:

„Basescu a fost huiduit, in cea mai mare parte, de catre cetatenii de etnie maghiara cu tendinte separatiste”.

Aceasta conduita este incorecta, pentru ca ea desemneaza, cred eu, o alterare a mesajului unui om politic, pe fondul unei vendete mass-media – Basescu.

Nu am vazut nici macar un analist pe tv care sa spuna: „Basescu a procedat corect si a avut dreptate” si sa argumenteze de ce anume lucrurile stau astfel, in opinia sa. Oarecum s-a exprimat, pe tema aceasta, Hrebenciuc, care a scos in evidenta cel mai mic rau dintre cele exprimate de toate televiziunile: ca Basescu a provocat huiduielile din calcul politic. Culmea, Viorel Hrebenciuc, membru marcant PSD, partener in coalitia de guvernare, a spus acest lucru exact din calcul politic.

Cineva trebuie sa le spuna

Pe de alta parte, nimeni nu vorbeste despre faptul ca maghiarilor care au viziuni separatiste trebuie sa le spuna cineva, din cand in cand, aceste lucruri pe care le-au auzit acum cateva zile de la Basescu, si nu numai acum cateva zile.

Si depre faptul ca nici Iliescu, nici Constantinescu nu au facut acest lucru astfel. Exista mai multe momente, in perioada interbelica, in care ungurii au cerut autonomie, in diferite registre, pe diferite paliere, in diferite nise sociale si pe diferite registre vocale, iar reprezentantii Casei Regale si cei ai guvernelor liberale le-au repetat raspicat, ferm si civilizat, cu maxima politete si urbanism, ca Romania este stat national unitar.

Cine este de vina?

Este limpede ca s-a stricat ceva in relatia foarte prietenoasa dintre Basescu si o parte din mass media.

Traian Basescu a fost sustinut de Realitatea TV pana dupa alegerile prezidentiale de la finalul anului 2004. A urmat o perioada ambigua de doi ani, iar de la inceputul anului 2007, odata cu episodul biletelului lui Calin Popescu-Tariceanu, ambiguitatea a devenit tot mai transparenta, prin ea vazandu-se ironiile si zeflemelile tot mai groase la adresa lui Traian Basescu. Apoi acuzele.

De prin toamna anului trecut sau chiar mai inainte, a inceput agresiunea tot mai fatisa anti-Basescu, care, din punctul meu de vedere, nu are absolut nici o legatura cu deontologia jurnalistica:

*intrebari-editorial care sugereaza raspunsul anti-Basescu, gata de livrare moderatorului; *false mini-studii de caz, in care Basescu este comparat cu dictatorii odiosi ai planetei;

*titrari caricaturale, care directioneaza si deformeaza discutia de la bun inceput;

*dezbateri aparent obiective despre coruptie, despotism, clientelism, in care trei sferturi si mai bine dintre exemplele date sunt despre Basescu si familia sa.

Traian Basescu a fost sustinut punctual de catre Trustul Intact, in timpul campaniei pentru alegerile locale din Capitala din vara anului 2004, cand a obtinut al doilea mandat de primar general. In rest, trustul lui Dan Voiculescu a desfasurat o intensa campanie anti-Basescu.

Cine a fost de vina pentru aceasta? De la cine a inceput? De la cine a provenit ruptura? Pentru a nu mai discuta pana maine alte 100.000 de caractere cu spatii: s-au schimbat interesele celor care detin organe de presa. Acestia au inceput sa-l atace, pentru ca nu pactiza cu ei.

In prezent, se sapa tanseele pentru un macel sangeros de vorbe, false si adevarate anchete si investigatii, in care diverse servicii private si falange din serviciile statului vor pactiza cu unele sau altele dintre factiunile mass-media, prin care vom fi anuntati ca s-au petrecut, ori se petrec tot felul de grozavii, unele fa! lse, altele reale.

Dar Basescu are inteligenta sa realizeze ca sansele lui pentru un nou mandat sunt mai scazute, in contextul in care nu are sprijinul nici unui trust media important. Norocul sau, asa cum spune Petru Clej in acelasi text, este ca are contracandidati foarte slabi.

Tactica si strategie. Argumente si contraargumente

Traian Basescu da impresia ca sustine cu ambele maini actualul guvern. Dar este un guvern pe care l-a facut scrasnind din dinti, pentru ca nu avea alta solutie. Insa omul de rand nu analizeaza asa. El vede ca Basescu il sustine pe Boc, cu al sau forfetar. Al sau? Nu stim in momentul acesta exact cine anume a avut ideea forfetarului, una complet eronata, dupa parerea mea.

Exista contrargumentul ca, daca in fostul guvern liberal ar fi existat un ministru care sa provoace un scandal de amploarea si factura Ridzigate, reactia Presedintelui ar fi fost mult mai rapida si acida. In acelasi tip de contextualizar! e, daca forfetarul ar fi fost impus de Tariceanu, ori de al sa! u minist ru de finante, cum ar fi reactionat Basescu? Raspuns: l-ar fi facut praf.

Concluzia ar fi, pe aceasta structura argumentativa, ca i-a „perforat” pe cei din PNL, dar cand a venit vorba de oamenii din PDL, a tacut „destul de” mālc. Este clar ca momentul ales pentru schimbarea Monicai Ridzi, ca si schimbarea ei ex-abrupto cu madame Placinta (Luminita-n timpul liber) a fost un gest coordonat politic, astfel incat sa minimizeze pagubele politice pentru PD-L.

Iar daca nu ar fi procedat astfel, criticii sai ar fi spus ca „Basescu distruge tot in cale, facandu-le rau si celor care il sustin”. Asa cum au si afirmat, in timpul negocierilor de formare a actualului guvern, in contextul discutiilor PSD – PD-L. Si atunci PD-L a cazut din lac in put? Si cum trebuia sa procedeze Basescu?

„Sa fie cel putin la fel de taios ca si in cazul fostului ministru al Apararii liberal, Theodor Athanasiu”, vor spune unii. Contraargumentul meu este: Ce sa faca Bas! escu cu forfetarul? Sa intervina in politica guvernului? Nu de asta a fost acuzat pe vremea lui Tariceanu, ca intervine in politica Eecutivului? Nu de asta este acuzat si in cazul Cabinetului Boc? Si in aceasta varianta comportamentala, tot ar fi fost criticat. De catre aceiasi oameni.

Tara e in criza din alte motive, nu din cauza forfetarului. Este in criza din cauza lui Basescu? Ce fel de guvern trebuia sa faca el? PD-L fara PSD? Nu avea sustinere parlamentara si era calul de bataie al unei opozitii extrem de puternice, formate din PSD si PNL. PSD? Isi zapacea electoratul, iar PSD singur ar fi avut un cabinet la fel de labil in lupta cu opozitia ca si PD-L.

Un Cabinet PNL-Tariceanu? Imposibil, liberalii lui Tariceanu aveau o sustinere parlamentara insuficienta pentru a guverna, in pofida celor afirmate public de catre Calin Popescu-Tariceanu.

Dar ce sa fi facut Traian Basescu in relatia cu „mogulii”? Este clar ca Basescu nu putea sa-i la! se in pace pe moguli sa faca ce vor, de capul lor. Daca se va ! demonstr a ca lucrurile stau astfel cum afirma preedintele ca stau. Singura solutie pentru Basescu era sa stea la Cotroceni ca mumia si sa nu faca nimic, sa-l laude toata lumea ce sef de stat bun este, cum s-au petrecut lucrurile cu Iliescu si cu Constantinescu.

Dar daca ar fi pastrat o minima distanta fata de PD-L in lunile recente ar fi fost mai castigat? Adica sa critice PD-L-ul cu impozitul forfetar, de exemplu, apoi sa o dea jos pe Ridzi cat ai zice „peste”? Ar fi fost inutil.

Imediat ar fi aparut „tonomatele” si ar fi spus ca forfetarul e bun, ca nu merge din cauza lui Basescu si ar fi victimizat-o pe Ridzi, explicand ca Basescu incearca sa se spele pe maini de ea.

Orice ar face Basescu, el va fi criticat. Daca nu se ducea la Tusnad, ar fi fost criticat pentru nu s-a dus sa le spuna secuilor ca Romania este stat national unitar.

Repet: ar fi trebuit sa nu se duca nicaieri, ca astfel nu l-ar fi criticat nimeni. Ar fi trebuit sa ste! a inchis la Cotroceni, sa nu stea de vorba cu nimeni si sa nu deranjeze pe nimeni cu nimic. Ar fi fost presedintele ideal.

Concluzia mea este ca Traian Basescu are dreptate si procedeaza corect. Si, mai ales, vorba lui Petru Clej: „nu mai așteptați un Mesia pe cal alb să vă salveze, că n-o să vină”.

Vicepreşedintele Dacia, Constantin Stroe : „Africa va fi în prim-plan”

iulie 26th, 2009

Guvernele de la Paris şi Berlin au decis că nu mai este necesar să subvenţioneze achiziţia de maşini noi, avand în vedere că cei mai avantajaţi în această afacere sunt producătorii auto sud-coreeni Hyndai ,Kia şi constructorul roman Dacia.

\”Oprirea programelor de înnoire a parcului auto din Germania şi Franţa ne va afecta, cu siguranţă, ne aşteptăm ca la un moment dat, acest lucru să se întample, însă suntem pregătiţi să atenuam şocul , îndreptandu-ne exporturile către alte destinaţii, iar Africa va fi in prim-plan\”, a precizat dl. Stroe.

În prezent Dacia îşi vinde maşinile în Nigeria, Maroc sub marca proprie, iar în Africa de Sud sub marca Renault. În Africa de Sud , Dacia vinde Logan Pick-up sub marca Nissan, NP 200. Renault are reprezentanţe în Senegal, Kenya, Reunion, iar pană acum modele Logan sau Sandero nu au ajuns acolo…

În luna iunie Sandero şi-a făcut apariţia pe piaţa din Maroc, unde deţine locul doi în clasamentul vanzărilor, după Renault, vînzandu-se în 48.000 de exemplare pană în prezent.

O altă piaţă cu potenţial Golful Persic. În prezent Dacia îşi exportă maşinile, pe patru continente- în şaizeci de ţări, iar în 2010 se intenţionează extinderea la 70 destinaţii la export.

Dacia îşi va adapta producţia în funcţie de cerea pe piaţă şi este pregătită pentru orice , va continua să-şi promoveze vanzările prin intermediul Programului Rabla, mai cu seama că, de la 1 septembrie, în program vor fi incluse şi societăţile comerciale.

În luna august Dacia a decis să trimită toţi angajaţii în concediu de odihnă pentru a efectua lucrări de mentenanţă şi de ameliorare a procesului de fabricaţie. Comenzile nu vor fi afectate, pentru că din luna mai şi pană la sfarşitul lunii iulie s-a lucrat la fiecare sfarşit de săptamană, în două schimburi , iar stocul creat acoperă cererea timp de o lună.

În 2008, Dacia a produs 242.385 de vehicule, dintre care 172.886 au mers la export.În anul 2008 Grupul Dacia a înregistrat o cifră de afaceri 7,633 miliarde lei (2,073 miliarde euro), în creştere cu 10%, iar profitul net s-a ridicat la 213 milioane lei (58 mil. euro), reprezentand o marjă de 2,8%.

În acest an , Dacia şi-a propus să producă, 300.000 de vehicule la uzina de la Mioveni marind cadenţa de producţie de la 1.200 la 1.340 unităţi pe zi, în special ca urmare a cererii de la export.

În Europa înmatriculările Dacia au crescut cu 28,6% în S1

În Uniunea Europeană (UE) , Isanda, Norvegia, Elveţia numărul de autoturisme Dacia înmatriculate au urcat , în primul semestru la 117.131 de unităţi, marca romanească înregistrand cel mai puternic avans în cadrul Grupului Renault- potrivit datelor prezentate de ACEA.

Pe poziţiile trei, patru şi cinci s-au clasat grupurile Ford, General Motors şi Fiat, iar Renault, acţionarul majoritar al Dacia, s-a clasat pe locul şase , cu 644.171 de autoturisme noi inregistrate în perioada ianuarie-iunie, în scădere cu 13%. Şi înmatriculările grupului Renault au urcat în luna iunie, cu 3,4%, la aproape 142.000 de unităţi.

Directorul RTR, Philippe Prevel a precizat că pană în septembrie se vor semna documentele pentru obţinerea de finanţare de la BERD şi BEI pentru centrul de testări Renault Technologie Roumanie ( RTR) de la Titu.

RTR va contracta cu garanţia statului un împrumut de 83 milioane euro de la Banca Europeană de Investiţii (BEI) şi , astfel, banca va deţine o participaţie de 49% din capitalul companiei.
.

Riscurile tehnologiei

iulie 26th, 2009

Dintr-o corespondenta internetistica, numele autorului fiind pastrat confidential:

Am asistat ieri la sustinerea unei teze de doctorat la noi in Clinica de Medicina Muncii din Cluj si ce mi-au auzit urechile m-au speriat rau de tot!!!

Studiul s-a facut utilizind tehnica de virf (determinarea chemoluminiscentei si a lipoperoxizilor) la nivel mondial si nu doar romanesc !

Despre ce este vorba? S-au studiat efectele cimpurilor electromagnetice (CEM) asupra corpului uman, in special cele produse de telefonia mobila, cuptoarele cu microunde, antenele de telefonie mobila si retelele de inalta tensiune. TOATE acestea produc cancer, imbatrinire precoce, sterilitate la ambele sexe, nevroze, tulburari de somn, decalcificari osoase, cresterea coagularii,cataracta, tulburari endocrinologice etc.

ATENTIE !!! Convorbirile pe telefonul mobil cu cit mai mult, cu atit mai rau, dar mai ales la start, cind tentez apelul, \”bipul\” cu telefonul la ureche. Autorii studiului propuneau descurajarea pe orice cale a detinerii+utilizarii telefoniei mobile sub virsta de 14 ani! De departe cea mai periculoasa retea este Cosmote care genereaza impulsurile cele mai puternice, 75% din astea genereaza Zapp-ul, 33% din forta Cosmote-ului genereaza Vodafone si Orange si cel mai jos este Digimobil-ul. S-a vorbit despre cum vibratiile respective avind telefonul la ureche produc la trecerea prin medii cu densitati diferite,concentrari si reflexii in anumite zone, mai ales craniene. Calota craniana (culmea!) poate functiona drept… antena parabolica (!?!) cu concavitatea in jos, concentrind o buna parte dintre unde spre baza creierului, afectind hipofiza si tiroida, cit si cristalinul (risc de cataracta). Cica PC-urile datorita faptului ca emit unde slabe + ecranarea suferita datorita carcaselor riscurile sint minime, chiar daca procesoarele sint de 3 GHz.
Eu te-am informat, mai departe actionarea in consecinta Daca consideri necesar, transmite mesajul acesta si prietenilor tai din lista, fireste daca tii cu adevarat la vreunul !

… si ce raspunde Horia Tudosie, inginer, absolvent al Facultatii de Automatica din Bucuresti:

De prin 80′ incoace lucrez – ca si tine – in fata unui monitor de calculator cam 8-10 ore pe zi.
Ca fapt divers, in ultimii 2-4 ani, monitoartele s-au schimbat – ecran plat, tehnologii fara raze catodice, cristale lichide cu matrice fixa etc…
Cu toate astea inca imi raman in amintire vreo 25 de ani de lucru cu radiatia drept in ochi, ca sa nu mai vorbim de ecranele originale fara protectie si cu imagine unduitoare alb-negru… Ba inca la un moment dat, pt mai bine de un an, am lucrat cu 16 calculatoare in jurul meu pe o raza mai mica de 2 metri!!!

Si cu toate astea, nici nu mi-au cazut dintii, nici n-am chelit mai mult decat in facultate cand foloseam sapun de casa romanesc sau sampoane si pasta de dinti de la Brasov, nici nu m-am unplut de cancer si nici macar de riduri.

De curand m-au intrebat la servici (aici varsta este un tabu intre anjagati si sefi) daca am trecut de 40 de ani!

Isac Asimov avea un eseu grozav despre neajunsurile tehnologiei – esenta este ca smantana care nu se strica are gust de gata stricata, masina polueaza, fabricile fac zgomot, apele sunt mai poluate, dar una peste alta nu mai tremuram in copaci cand ploua si fulgera si nu mai murim de foame cand nu se fac bananele sau corcodusele. Realitatea e ca de cand folosim tehnologie (din circa 430.000 de ani poate numai de 200!) traim mai bine.

Sigur ca unii inca mai mor de cancer sau calcati de masina, dar speranta de viata a sarit de la 20 de ani la peste 80! Si suntem peste 8 miliarde (am pierdut numarul) in loc de numai cateva mii.

Este un risc calculat sau nu, dar mai mult decat acceptabil!
Condoleantele mele celor care civilizatia le-a provocat neajunsuri oricat de mici, dar in numele celor ce traiesc bine militez pentru tot inainte! Si poate tehnologiile noastre vor ajunge in viitor si la cei ramsi in urma care in nestiinta lor, din laturile strazilor lor mizarabile si toride sau din locuintele lacustre privesc cu jind si ura la noi ca la niste zei…

Si alternativa la studiul asta care e? – din nou bezna nestiintei si a resemnarii!?
Multumesc – nu! Halal savanti ai antiprogresului si ai inchizitiei!

N-am citit pana la cap – dar inteleg din primul rand ca s-a intamplat la Cluj, in Romania. Nu ma surprinde, dar imi pare rau…

Blogverbe

iulie 26th, 2009

-cine nu are blog nu are parte

-spune-mi prin ce bloguri umbli ca sa-ti spun cine esti

-daca baba-avea un blog era ministru de sontorog ( n-am gasit altceva)

-blogul, daca nu-i fudul nu e blog destul

-blogul dulce mult aduce

-cine se bloguieste de dimineata in top 100 departe ajunge

-nu da blogul din mina pe forumul de pe gard

-blogul face pe om

-nu blogui miine ce poti sa bloguiesti azi

-prost sa fii blog sa ai

-bate blogul cit e cald

-blogul pozitia 1 in zelist viseaza

-decit codas la zelist mai bine fruntas la WordPress

-cine sapa blogul altuia cade singur in el

-la omul sarac nici blogurile nu trag

-nu mor forumurile cind vor blogurile

-cine s-a fript cu un forum sufla si-n blog

-blogul care latra nu musca

-fa-ti vara blog si iarna forum

-apa trece blogurile ramin

-bun e chatul nu-i ca blogul dar nici forumul ca Jurnalul National

-nu te amesteca unde nu-ti fierbe blogul

-cu un blog nu se face primblogavara

-cine fura azi un blog miine fura un ziar pe internet

etc..etc..etc…:-)

Sunt

iulie 26th, 2009

Fost-am Adam la inceput…
Apoi,gresind,
Pacatuind,
Si aruncat
Din raiul tau,
Am fost plebeu
Pan-am ajuns
Sa fiu Orfeu.
Fost-am apoi,
in lanturi,
Prometeu,
Trecand prin ere
Ca Semizeu.
Cazand asa,mereu,
Mereu,
Ajuns-am fructul
Secolului meu.
Azi vreau sa fiu
Un simplu-ti fiu.
Ma lupt sa urc
Si urc cu greu,
ca sa ajung,
Sa fiu iar EU.
Visez si lupt.

Republica Moldova la răscruce: alegerile ultimei șanse

iulie 22nd, 2009

Electoratul din Republica Moldova votează miercuri 29 iulie pentru a doua oară în acest an în alegeri parlamentare, menite să ofere țării o guvernare după opt ani de supremație absolută a Partidului Comuniștilor (PCRM).

Scrutinul repetat a fost convocat ca urmare a eșecului Parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor în fruntea statului liderului PCRM, Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate de președinte, limită maximă prevăzută de Constituție.

Cele trei partide de opoziție intrate în Parlament: Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) au boicotat ambele tururi de scrutin, iar PCRM, care deținea 60 din cele 101 mandate de deputat, a eșuat cu un singur vot în tentativa de o alege pe Zinaida Grecianîi, premier interimar, în funcția de președinte.

În intervalul scurs de la eșecul alegerii președintelui au avut loc câteva schimbări importante pe scena politică, în primul rând demisia fostului președinte al Parlamentului, Marian Lupu, din PCRM și cooptarea sa pe prima poziția pe lista Partidului Democrat (PDM), care nu reușise să treacă pragul electoral la 5 aprilie.

Ca urmare, PDM a devenit un aspirant major la ocuparea de locuri în Parlament și în condițiile în care pragul electoral a fost redus de la 6 la 5%.

Două recente sondaje de opinie arătau o scădere dramatică a intențiilor de vot pentru PCRM până către 30% (de la aproape 50% în alegerile din 5 aprilie), precum și câștigul de voturi pentru PDM în dauna PLDM și mai ales AMN. Singurul partid care pare să se mențină la același nivel – 13% – este PL, condus de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă. Ambele sondaje indică un echilibru relativ între PCRM, pe de o parte, și cele trei sau chiar patru partide de opoziție cu șanse de a depăși pragul electoral.

Marian Lupu este de altfel singurul candidat declarat la președinția Republicii Moldova și are un avantaj față de potențialii săi contracandidați din opoziție – Mihai Ghimpu (PL – Dorin Chirtoacă nu are vârsta de 40 de ani necesară candidaturii la președinție), Vladimir Filat (PLDM) și Serafim Urecheanu (AMN) în faptul că a ocupat deja cea de-a doua poziție în stat.

Dezavantajul său constă însă în faptul că este privit de foștii săi colegi din PRCM ca un “trădător” și cum sunt toate șansele ca Partidul Comuniștilor să obțină mai mult decât cele 41 de mandate care permit blocarea alegerii președintelui, s-ar putea ca o candidatură Marian Lupu să nu fie acceptabilă partidului condus de Vladimir Voronin.

Deputatul PCRM Grigori Petrenco declara agenției IMEDIA că partidul său nu va provoca o criză constituțională de tipul cei din mai, când Parlamentul a eșuat în tentativa de alegere a unui nou președinte, reluând acuzația că opoziția este responsabilă de convocarea repetată la urne a populației.

Opoziția invocă la rândul ei acuzațiile de fraudă la urne pe 5 aprilie și provocarea tulburărilor de stradă ce au urmat pe 7 – 8 aprilie. Marian Lupu, la acea dată proaspăt ales deputat PCRM, aruncă acum responsabilitatea acelor tulburări asupra partidului condus de Voronin.

E mai puțin probabilă repetarea neregulilor semnalate la 5 aprilie, mai ales că acum organizațiile occidentale, precum Uniunea Europeană și Consiliului Europei au fost alertate și vor fi mult mai vigilente.

Perpective sumbre

PCRM joacă acum cartea pe care a jucat-o în debutul guvernării sale în 2001 – 2002: cea pro-rusească, moldovenistă și românofobă. Voronin cel declarat pro-european al anilor 2003 – 2006 a dispărut și a reluat atacurile agresive la adresa a tot ceea ce este pro-românesc în Republica Moldova, acuzând chiar România de incitarea tulburărilor de la 7 – 8 aprilie.

Această propagandă este repetată cu obediență de mass media publică și privată aflată la remorca partidului de guvernământ, numai că ghinionul PCRM constă în faptul că unii dintre votanții săi s-au deșteptat între timp, iar alegerile au loc în plină criză economică care lovește Republica Moldova cu o forța nemaiîntâlnită de la începutul anilor ’90.

Ar fi însă prea devreme ca opoziția să jubileze. Chiar în cazul în care cele trei sau patru partide cu șanse de a depăși pragul electoral vor reuși alegerea noului președinte și formarea unui guvern, liderii lor se antipatizează între ei la fel de mult cât îi disprețuiesc pe comuniști.

Spectrul întoarcerii la anul 1998 și guvernarea de coaliție a Alianței pentru Democrație și Reforme nu este unul de bun augur, dar s-ar putea dovedi cel mai mic dintre două rele.

PCRM în frunte cu liderul său, Vladimir Voronin, s-au uzat la guvernare și în ultimele luni după alegerile din 5 aprilie au intrat într-o degringoladă fără precedent în ultimii opt ani.

Republica Moldova a revenit aproape total în orbita politică a Moscovei, generând neîncredere în ochii organizațiilor occidentale, de aceea o nouă victorie a PCRM în scrutinul din 29 iulie, chiar fără cele 61 de mandate necesare alegerii noului președinte, ar fi o grea lovitură dată perspectivelor, și așa firave, de integrare europeană.

Victoria opoziției, cu toate neunoscutele sale, ar păstra însă o șansă, minimă ce-i drept, repunerii Republicii Moldova pe o linie pro-europeană. Dar să nu uităm că sunt puține șanse ca PCRM să dispară de pe scena politică, iar influența Rusiei nici atât.

În orice caz, în climatul actual, în care lărgirea UE a devenit o temă complet secundară în Europa, corectitudinea alegerilor din 29 iulie este obligatorie, dacă Republica Moldova vrea să mai păstreze un licăr de speranță de integrare.

Nu uitați să vă exprimați opțiunea în sondajul nostru:

Pentru ce partid veți vota pe 29 iulie?

http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Comuniștii de la Chișinău îl scot de la naftalină (temporar) pe Lenin

iulie 21st, 2009
Liderul PCRM, Vladimir Voronin, la monumentul lui Lenin din ChișinăuLiderul PCRM, Vladimir Voronin, la monumentul lui Lenin din Chișinău

Vizitând pagina revistei Comunistul, organul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova, am dat peste acest text:

LENIN GENIUL SEC. XX

Chiar şi mulţi ideologi burghezi au apreciat înalt activitatea lui Lenin şi a guvernului condus de el, aveau o profundă stimă faţă de el. Astfel, unul din diplomaţii SUA, V. Bullit, care a vizitat Rusia din însărcinarea preşedintelui SUA, Willson, îi scria aceluia în raportul său: “Întreaga energie a guvernului Rusiei este îndreptată spre munca făuritoare… În timp de un an şi jumătate el a făcut mai mult decît a făcut ţarismul pe parcursul a 50 de ani”.

Aceeaşi situaţie s-a stabilit acum şi în Moldova. În timp de şapte ani, partidul de guvernămînt a scos Moldova din mlaştina în care unioniştii o scufundaseră în anii de diriguire a lor. Şi afirmaţiile scriitorului englez Herbert Wells despre bolşevici în anul 1920 de asemenea amintesc despre realitatea de astăzi din republica noastră: “În acele timpuri era doar o singură organizaţie, care avea un program unic de acţiuni, o voinţă unică, îşi împărtăşea el părerile, — partidul comunsit. Acest partid poseda o superioritate morală incontestabilă asupra tuturor adversarilor săi”. Se spune că istoria nu se repetă. Ba încă cum se repetă! Noi ne convingem de aceasta din exeperienţa proprie.

Anume leniniştii fideli, întruniţi în componenţa PCRM, din anul 2001 încoace salvează Moldova de haos, de anrahie şi de desrămare. Are absolută dreptate A.M.Gorki, care a afirmat că măreaţa minte a lui V.I. Lenin lucrează nu numai pentru noi, ci şi pentru întreaga omenire.

Numai un geniu a putut să pregătească şi să organizeze minunat o răscoală armată aproape fără vărsare de sînge, un marş triumfal al Puterii Svietice, o stabilire rapidă şi bine pusă la punct a controlului asupra unei colosale ţări. Numai un geniu a putut să mobilizeze resursele la apărarea Patriei. Numai unui geniu i-a putut fi în puteri să demonstreze lumii un nou model de dezvoltare a societăţii.

În ultimul timp noi am devenit martori ai unei ponegriri şi defăimări răutăcioase a numelui lui V.I. Lenin. Cine sînt aceşti critici? Anume din cauza acestor ipocriţi s-a destrămat URSS, socialismul a suferit o înfrîngere. Dar aceasta este o înfrîngere temporară. Partidele de stînga din Europa, din lume prind puteri.

Astăzi în Moldova, acest lucru este recunoscut în multe ţări, cel mai puternic, cel mai organizat şi cel mai popular partid este Partidul Comuniştilor. Majoritatea oamenilor din rîndurile lui sînt aşa cum cerea Lenin. Iar el spunea următoarele: “El selectează oamenii care să ştie ce cale noi trebuie să mai urmăm, peste ce obstacole noi trebuie să trecem. El nu face promisiuni, pe care să nu le poată îndeplini”.

Gheorghe VASILIEV,
membru al PCRM, or. Chişinău

Articolul l-am descoperit la:

http://www.comunist.md/index.php?idPaper=51&class=Articles&action=getDetail&id=626

și am început să-l trimit și altora. La scurt timp am primit răspuns că linkul nu se mai deschide și am putut constata că articolul dispăruse de pe pagina revistei Comunistul.

Până și ideologii PCRM și-au dat seama ce gafă făcuseră. Poate un astfel de text agramat să aibă succes la câteva mii de militanți de vârsta a patra – a cincea, dar altfel nu poate aduce decât deservicii în campanie electorală partidului care a păstrat denumirea de comunist și ca simbol secera și ciocanul.

Mă întreb a cui idee a fost postarea, chiar și temporară a acestui material? Poate mă ajută cu un răspuns ideologul PCRM, Marc Tcaciuc…

CÂRMACIU’ ŞI DIBACIU’ (I)

iulie 21st, 2009
Foto: @INTACT IMAGES/Jurnalul Național/Dragoș StoicaFoto: @INTACT IMAGES/Jurnalul Național/Dragoș Stoica

Există ori nu ”intelectualii lui Băsescu”?

Există, sigur că există. Aşa cum au existat şi intelectualii lui de Gaulle ori Stalin; şi intelectualii lui Mario Suares ori Perón; şi intelectualii lui Ion Iliescu ori Emil Constantinescu. Aşa cum există şi intelectualii lui Berlusconi ori Castro.

Partizantele au fost, sunt şi vor rămâne cum le ştim cu toţi – lovite de orbire la slăbiciunile alor noştri, năpădite de vigilenţă maximă faţă de ăilalţi.

E foarte adevărat ce citesc referitor la colegii de mălai politic ai unui manechin pe care, în orele de birou, partidu’ pune o salopetă (Hugo Boss, vă rog!) de primar, iar în timpul liber îi dă dreptul omului să se relaxeze într-o uniformă de ofiţer al Wehrmacht-ului (Giorgio Armani, dacă se poate!):

“Dar aşa, cu mazăre se merge pe burtă!”

Dar la fel de adevărat este că şi cu lenuş (Băsescu, pardon de expresie!) s-a mers și se merge pe burtă. Ba chiar şi în genunchi, în patru labe şi în tot felul de alte poziţii în care continuă să se perfecţioneze intelectuali loviţi de identităţi multiple ba chiar şi simultane – monitori năpraznici ai adversarilor şi yoghini super-flexibili, când e vorba de ascunsul propriului gunoi sub preş.

Citez încă o dată şi subscriu cu entuziasm:

“Imaginaţi-vă că gestul de a îmbrăca uniformă nazistă l-ar fi făcut un primar PDL. Cam ce am fi văzut, acum, pe televiziuni?“

Răspuns: exact ce am fi văzut prin multe mijloace de informare în masă, dacă dl Adrian Năstase ar fi fost preşedintele României iar PSD-PC ar fi pus la dispoziţia uneia din beizadelele Năstase logistica, propaganda şi — în esenţă – voturile pentru a intra în Parlamentul European așa cum PDL a donat, fără să crâcnească, sânge euro-parlamentar domnişoarei Elena Băsescu.

Deocamdată, singura diferenţă – nici ea esenţială, dar, totuşi, diferenţă, nu? – rămâne că unul din matrapazlâcuri s-a şi întâmplat, în vreme ce matrapazlâcul celălalt ar putea să se întâmple.

Să nu disperăm, căci nu întotdeauna şi în orice situaţie intelectualii cuiva se dovedesc toţi o apă şi-un pământ. Reîntorcându-ne la “intelectulii lui Băsescu”, salut gestul dnei Alina Mungiu-Pippidi de a-și asuma și exercita dreptul la diferență. Jos pălăria!

Riscurile unui asemenea gest? Ştiu şi eu? De cele mai multe ori, politica tribalizată este al dracului de punitivă. Dar, în absenţa unor asemenea riscuri, cine, cu excepţia păpuşarilor, şi de ce ar mai fi interesat de ce spun intelectualii, când fac ce fac?

Vizitati si http://dorintudoran.wordpress.com/

Petiție împotriva incitării la ură împotriva romilor din Harghita

iulie 21st, 2009

Dacă sunteţi de acord cu textul de mai jos şi doriţi să vă alăturaţi semnatarilor lui, vă rog să accesaţi adresa

http://www.petitieonline.ro/petitie-p32104038.html

Destinatar: Prefectura și primării ale județului Harghita, UDMR și alte partide politice, Guvernul României

Fiind martorii evenimentelor anti-rome din judeţul Harghita din ultimele luni, indiferent de apartenenţa noastră etnică, luăm atitudine împotriva violenței hrănite din incitarea la ura etnică, precum și împotriva transformării problemelor economice în tensiuni interetnice.

Ne exprimăm dezacordul față de practica care îi pedepsește pe semenii noștri (dorind să-i alunge din sate și orașe) din cauză că ei nu sunt în stare să schimbe condiția lor materială. Și față de etichetarea negativă a identității lor etnice pe această bază. Precum și față de starea în care indivizi și colectivități percepuți prin identitatea lor etnică devin nu doar victime ale oprimării economice, umilirii culturale și manipulării politice, ci și ale violenței fizice.

Să ne amintim de faptul că ei se confruntă cu greutăți materiale asupra cărora nu le stă în putere să acționeze. Pentru că nu posedă mijloacele necesare, pentru că în ultimă instanță schimbările social-economice i-au dezavantajat și modalitățile de până acum de a instaura dreptatea socială i-au defavorizat în accesul la resursele necesare unui trai demn, astfel situându-i dintotdeauna în poziția străinului nedorit.

În opoziția dintre români, maghiari și romi nici de data aceasta nu regăsim întrebarea referitoare la responsabilitatea noastră a tuturor față de faptul că unii ajung să trăiască în getourile sărăciei etichetate drept „țigănești”. Din contra, putem observa că – dincolo de atitudinile anti-rome comune – relația româno-maghiară locală folosește partea terță drept mijloc prin care se poziționează una față de cealaltă.

Ultimul capitol al evenimentelor, protocolul de la Sâncrăieni mai degrabă este pașaportul alungării definitive a romilor, decât garanția conviețuirii pașnice între ei și majoritarii locali maghiari. Înțelegerea conține poruncile cu termene temporale stricte formulate de cei din urmă (de genul „romii să nu țină cai dacă nu au terenuri „), niște imperative în care este înscrisă însăși imposibilitatea transpunerii lor în viață.

Prin luarea noastră de poziție milităm pentru crearea unor condiții în care în locul urii etnice, oamenii, indiferent de apartența lor etnică – bazându-se pe mijloacele statului de drept –, colaborează între ei cu scopul ca toți să aibă șanse egale de a contribui la și de a beneficia de o viață marcată de pace, dreptate socială, bunăstare materială și demnitate umană. Și prin această cale dorim să ne alăturăm organizațiilor din România, printre altele demersurilor Romani Criss, dar și mișcării Demnitate Pentru Toți din Ungaria și altor inițiative europene și internaționale pentru apărarea drepturilor omului și combaterea rasismului anti-țigănesc.

Pe această bază ne exprimăm speranța că primăriile și comunitățile locale din județul Harghita, precum și organizațiile politice și civice și autoritățile de stat responsabile vor conlucra la combaterea manifestărilor extremiste îndreptate împotriva romilor, și vor implementa strategii care vor duce la stabilirea păcii inter-etnice prin eradicarea situației sociale dezavantajate a romilor.

Declaratie fatalista sau o realitate ingrijoratoare?

iulie 21st, 2009

\”Ne aflam undeva foarte jos. O ratare a calificarii la Cupa Mondiala , pentru mine, este catastrofala. Daca ratam aceasta calificare intram intr-un colaps total.\”

Alin Petrache, presedinte al Federatiei Romane de Rugby la postul GSP TV

Consider aceasta declaratie (sa-i zicem dura, dar lucida), venita de la omul numarul unu al rugbyului romanesc, un semnal de alarma ce ar trebui sa trezeasca adanca reflectie si totala mobilizare a lumii acestuia. De asemenea, cateva repere clarificatoare se impun, astfel:

In primul rand, este de apreciat modul fara echivoc cu care presedintele frr evidentiaza realitatea grava a rugbyului nostru. Dumnealui relationeaza aceasta situatie cu ipoteza necalificarii la CM. Un observator si analist atent al fenomenului rugbystic, sau chiar un simpatizant al acestui joc, poate spune ca nu trebuie sa asteptam primavara viitoare traind spaima catastrofei. Si asta pentru ca multe elemente ne arata ca de ani buni, si mai ales acum, activitatea de fond parcurge o situatie extrem de precara, subclasarea internationala fiind doar un simptom al acesteia. Asa, chiar daca obtinem calificarea la competitia suprema, aceasta situatie, cum este si cum se profileaza in viitor, nu este deloc incurajatoare.

Este deajuns sa constati fragilitatea organizatorica si materiala a cluburilor (nu fac exceptie nici Dinamo, Steaua sau Farul) – majoritatea „stand intr-un fir de ata”, sau sa observi caderea competitiva a jocului nostru – consecinta unui sistem depasit de instruire;

Este suficient sa vezi penuria de echipe de copii si juniori, slaba dotare fizica a tinerilor jucatori si raritatea celor de perspectiva, sau numarul redus si nivelul scazut profesional al majoritatii tehnicienilor nostri;

Este evidenta o desconsiderare si nefunctionalitate a sistemului nostru competitional, nestimulant pentru progres si prejudiciant pentru sectii; si multe altele.

Se stie, de ani buni nu s-a facut nimic concret si serios pentru indreptarea situatiei.

Ne-am mintit pe toate fronturile (chiar si in cifrele oficiale) ca nu suntem pe fundul prapastiei; au abundat actiuni de fatada, ineficiente dar costisitoare; supraevaluam performantele tinerelor echipe nationale, stiind ca suntem la imensa distanta valorica de primul esalon.

Fara proiecte si strategii nu s-a ales nimic din finantarea de milioane de euro special acordata de IRB pentru dezvoltare; in acelasi timp, pe langa reprezentativa, corpul oficial federal (persoane in functii de ani de zile si care nu s-au identificat cu nici un aport concret) si-a taiat felie grasa din bugetul federatiei pentru voiaje indelungate si total nejustificate.

Si pentru ca tot se asteapta atata de la o calificare, chiar calificarea si participarea la ultima editie a CM, se stie, a fost un grav fiasco sportiv si etic, ne schimband cu inmic imaginea si caderea rugbyului nostru. Ba din contra, i-a mai dat acestuia un branci spre prapastie.

Asa ca, precum am spus, nu trebuie sa asteptam primavara viitoare ca sa vedem cat de catrastofica este situatia rugbyului nostru. Chiar daca se va miza, ca si pana acum, doar pe calificare (si speram din tot sufletul ca aceasta sa se realizeze, asteptand asocierea ambitiilor si capacitatilor internationalilor nostri la efortul evident al presedintelui in acest sens), sperand in atragerea subventiilor de la IRB, aceasta nu va schimba cu nimic realitatea trista din rugbyul nostru.

In al doilea rand, aprecierea realista a presedintelui asupra domeniului pe care il reprezinta si conduce, cum si curajul in a evidentia realitatea ultra critica pe care o parcurge activitatea, ar putea fi elemente de maxima importanta pentru demararea programelor de revigorare a rugbyului nostru. Si aceasta pentru ca sta in responsabilitatea ce si-a asumat, ca prin structura federala ce conduce si strategiile operationale promovate, sa limiteze si apoi sa inlature colapsul pe care insusi il reclama.

Dar iata, chiar si in aceasta situatie gravisima, se detaseaza clar aceiasi pasivitate a forului central similara celei din decada anilor´90 (reamintiti- va presedintii de federatie ai acelei perioade); atunci a disparut mai mult de jumatate din activitate, cu grave pierderi umane si materiale din zestrea rugbyului nostru, fara nici-o interventie, cat de mica, a forului diriguitor pentru limitarea fenomenului. Se mizeaza si acum, in asa zisele actiuni de dezvoltare, pe initiative particulare fara nici-un ecou, de ani de zile activitatea diminuandu-se continuu, sau la modernizarea procesului de instruire pe solutii deja ratate etc.

Dupa mai bine de trei luni de la investirea noii conduceri federale (in afara de eforturile evidente pentru reorganizarea echipei reprezentative) , nimic nu releva orientarile eficace, strategiile radicale si investitiile necesare spre singurul sector ce poate da sperante la schimbarea in bine a rugbyului nostru: activitatea de baza, din cluburi si sectii (neglijata din totdeauna).

Unde este schimbarea radicala pentru revigorare, promisa in campania electorala? Unde sunt orientarile, strategiile si investitiile care din ziua urmatoare scrutinului ar fi trebuit sa intervina in forta? Ce fac atatia membrii ai biroului federal, responsabilizati, formal, cu diferite sarcini? Cum s-au activat comisiile federale la importantele obiective ce le stau in fata? De ce deziderate fundamentale propuse in repetate randuri (reorganizarea structurala si functionala a cluburilor; dezvoltarea activitatii de copii si juniori; largirea si specializarea corespunzatoare a corpului de tehnicieni) sunt lasate pentru altii sau pentru alte vremuri?

Sunt intrebari la nefunctionalitati carora chiar presedintele ar trebui sa le dea imboldul in activarea tuturor capacitatilor si resurselor rugbyului romanesc in vederea redresarii situatiei catastrofice, de care insusi dumnealui vorbeste.

Cristiana Dragoş Premiul I la Salerno

iulie 20th, 2009

CLuj-Napoca, 18 Iulie 2009 – Cristiana Dragoş-Roman, elevă în clasa I la Şcoala Elf din Cluj-Napoca, a participat în perioada 7-12 iulie 2009 la Concursul Internaţional de Pian ‘Giuseppe Terracciano’, organizat în Giffoni Sei Casali de către Academia Internaţională pentru Muzică şi Arte din Salerno, Italia. Pregătită de doamna profesoară Maria Jidav, micuţa de numai 7 ani a cucerit juriul prin pasiunea, graţia şi acurateţea cu care şi-a interpretat repertoriul, obţinând Premiul I la Categoria A de vârstă (sub 10 ani).

Cu un palmares deja bogat pentru vârsta ei, obţinând patru premii I şi trei premii speciale în cadrul a patru concursuri naţionale şi internaţionale din România, Cristiana Dragoş-Roman, 7 ani, s-a prezentant în 7 iulie 2009 la primul ei concurs de pian organizat în afara ţării. Probele concursului s-au desfăşurat în Catedrala San Martino din Capitignano, lângă Giffoni Sei Casal, în provincia Salerno din Italia. Cristiana a interpretat “Ţăranul vesel” de Schumann, 6 variaţiuni de Chulau şi a încântat apoi juriul cu o piesă românească compusă de Sabin Drăgoi, “Fa, Mariţo!”. Aceasta a fost dealtfel şi piesa pe care Directorul Artistic al concursului, domnul Achille Giordano, i-a cerut Cristianei să o interpreteze la Gala Laureaţilor din 12 iulie 2009, unde au fost invitaţi să cânte toţi câştigătorii Premiului I de la fiecare categorie.

“Cristiana are un auz interior în permanentă evoluţie şi este în plus conştientă de importanţa auzului de control, ceea ce a ajutat-o să îşi formeze un tuşeu cu o paletă coloristică deosebită, pentru care este remarcată de juriu la fiecare concurs”, ne spune doamna profesoară Maria Jidav, care lucrează cu Cristina de doi ani. “Studiul consecvent, grefat pe un talent viguros, împreună cu sprijinul consistent din partea părinţilor săi, care o învaţă să muncească mult pentru a-şi realiza idealul, sunt cauzele determinante ale succeselor sale de până acum”, explică profesoara fetiţei.

Pasiunea Cristianei pentru pian s-a născut în urmă cu trei ani, atunci când sora ei mai mare, Sidonia, a obţinut bursă pentru studiu de instrument în urma testărilor anuale organizate de catedra de muzică a Şcolii “Elf” cu elevii clasei I. Lipită de pian tot timpul în care surioara mai mare îşi făcea exerciţiile zilnice, Cristiana şi-a convins părinţii să o înscrie şi pe ea la cursuri de pian, astfel că a început să studieze pianul încă de când era în grupa pregătitoare la Grădiniţa “Ţăndărică” din Cluj-Napoca.

Doamna profesoară Maria Jidav, dascăl cu har şi experienţă îndelungată, prin mânile căreia au trecut nenumăraţi laureaţi ai concursurilor de profil, nu a avut nevoie de mult timp pentru a descoperi talentul acestei fetiţe care făcea progrese cu o viteză uimitoare. A invitat-o deci să cânte în deschiderea Concertului de Crăciun al Şcolii Elf organizat la Casa Radio în decembrie 2007, prezentând-o drept “reprezentanta Grădiniţelor Ţăndărică şi viitoarea speranţă a Şcolii Elf. “Pe noi ne-a amuzat modul în care a prezentat-o doamna profesoară la acel prim concert”, îşi amintesc Daniela şi Cristian Dragoş-Roman. “Sincer, am crezut că era doar maniera dânsei de a o încuraja şi de a o răsplăti pentru munca depusă, nici nu ne-am imaginat că vorbea de fapt foarte serios. Totuşi, când doamna profesoară ne-a sugerat să o înscriem pe Cristiana la concursul internaţional “Viva la Musica” de la Zalău din mai 2008, când era încă la grădiniţă, am acceptat imediat.” “Aşa e, iar rezultatul nu s-a lăsat aşteptat,” completează dna Jidav cu satisfacţie, “Cristiana a obţinut la acea ediţie Premiul I la categoria preşcolari şi Premiul Special al Juriului pentru acurateţea interpretării. Apoi, la câteva zile după concurs, am fost sunată de unul din membrii juriului care dorea în mod special să ne transmită felicitări pentru talentul Cristianei şi pentru excelenta ei pregătire.”

Pe parcursul clasei I, Cristiana Dragoş-Roman a participat la o serie de concursuri şi festivaluri de interpretare, cu rezultate excelente de fiecare dată: Premiul I şi Premiul Special pentru cea mai bună interpretare a unei piese româneşti la “Prietenii muzicii-PRO PIANO-ROMANIA” din Cluj-Napoca, ianuarie 2009; Premiul I şi Premiul Special pentru cel mai tânăr interpret la Festivalul J.S. Bach din Cluj-Napoca, mai 2009; Premiul I la Festivalul-concurs internaţional “Viva la Musica” din Zalău, mai 2009. Aceste rezultate deosebite, obţinute de un copil de 7 ani într-un singur an şcolar au determinat-o pe doamna profesoară să recomande părinţilor înscrierea la un concurs internaţional organizat în afara ţării, iar rezultatul acestei propuneri se află acum la loc de cinste pe raftul din camera Cristianei: cupa şi diploma obţinute la ediţia a 5-a a Concursului Internaţional de Pian ‘Giuseppe Terracciano’ din Salerno, Italia.

Calităţile acestui copil minunat nu se reflectă însă numai în pasiunea sa pentru pian şi muzică, ci în tot ceea ce face, după spusele doamnei profesoare Marinela Scripcariu de la Şcoala ‘Elf’, institutor la clasa Cristianei: “Am urmărit-o pe Cristiana cântând, cu toată fiinţa ei mică şi gingaşă, absorbită de muzica pe care o interpreta, fără să mai ţină seama de absolut nimic din ceea ce se petrecea în jurul ei. Are o capacitate de concentrare uimitoare. Aşa este şi în clasă, e absorbită de anumite subiecte sau probleme care o atrag şi este perseverentă atunci când trebuie să-şi ducă la bun sfârşit sarcinile de lucru. Are încredere în ea, este foarte inteligentă, lucrează ordonat şi e sensibilă la tot ce este frumos.”

Şi totuşi, Cristiana Dragoş-Roman nu este singurul elev din Şcoala Elf cu un talent deosebit pentru muzică, sau pentru orice alt domeniu. În cei 10 ani de activitate a şcolii, foarte mulţi elevi au avut rezultate excelente la concursuri de limba română, matematică, limbi străine, ştiinţe, istorie, educaţie civică, chitară, vioară, percuţie, şi multe alte domenii. Şi asta pentru că viziunea din care se inspiră eforturile zilnice ale echipei de dascăli ce îi educă pe cei 160 de elevi ai primei şcoli particulare cu clasele I-VIII din Cluj-Napoca se bazează pe principiul conform căruia fiecare copil este important şi trebuie ajutat să îşi descopere şi dezvolte propriile aptitudini şi înclinaţii, astfel încât să îşi formeze o personalitate completă, echilibrată.

Yigru Zeltil sau farmecul insuportabil al avangardei. Un (pseudo)interviu.

iulie 20th, 2009

..şi v-am acoperit cu pătura de cal
şi-am plâns de mila melcilor din deal
ciudat rosteai, cu vocea-ţi clară:
\”Câtă tristeţe mov
într-un pahar cu apă chioară\” ..
(două stanţe dadaiste)

Pe Yigru Zeltil îl întâlnim pretudindeni. Si măcar dacă am ştii cine e. Este aici şi dincolo, ascuns după norii poeziei. El se hrăneşte cu ambrozia avangardei, este o vietate multipodă ce scurmă biblioteci şi colecţii, un constructor şi un traducător de texte, ar fi putut fi desenat de Brauner pe canvasul abstractului ca un general al hărţoagelor descompuse de eoni şi de praful uitării. La numai 17 ani YZ este deja un expert, un analist, un vraci al vorbelor şi un improvizator de geniu. L-am cunoscut în timp de război, stând amândoi pe gardul unui labirint, nepoţi ai întâmplării, angoasele mele se potriveau bine cu versul său ce se cerea înghiţit, digerat, rescris, metamorfic regurgitat dintr-un alt cotlon al minţii. Iată un prim contact, un mirabil joc de şah pe o tablă fără limite, fără durată :

fără durată

ochiul tău e o imensă portavoce
ochiul tău va şopti avioanelor şi ele vor rămâne în aer
vulcanii îşi vor opri neliniştea îndată ce tu le vei spune
şi păsările plutesc fără să dea din aripi
fără durată imensele patefoane ale florilor se vor opri
munţii uită de riduri şi se apucă de balet
respiraţia ta va concentra toate necazurile lumii ca o trezorerie (YZ)

Profeţii de razboi, pe o temă fără durată

Ochiul soldatului e un imens megafon
comandantul strigă avioanelor să ramână în aer
femeile vor opri lactaţia în clipa în care li se va cere
păsările vor survola graniţa cu aripile închise
patefoanele vor scârţăi în gol de 33 de ori pe minut
balerine stresate de plieuri se vor întinde ca vela în vânt
respiraţia noastră va şuiera prin necazurile lumii
cu inconvenienţa unei nunţi amânate
Jesus va muri fără glorie, pe o canapea.. (R)

Energia şi prolificul lui YZ electrizează. Apare o inevitabilă nevoie de intâlnire, iată fragmente dintr-un mesaj netrimes lui YZ:

Această afecţiune a dumneavoastra pentru avangardă m-a transformat (dupa cum se simte) într-un obiect, în timp ce eu mă realizez ca subiect visceral
ce capătă forma subtilă a unei epistole care se naşte miraculos, singură:
\”Dragă YZ, trebuie să ne întâlnim la Constanţa sau la Tel Aviv, în scopul unui interviu despre activitatea ta fenomenală. Timpul e scurt, eliptic de insuficient,
dar vom transfigura realul în discuţie metafizică, pe care o fixăm neapărat într-o locaţie care să dea spre una din mări, mai ales clipocit de valuri. \” (R)

YZ răspunde:

\”ebonett în demi-furtun\”

apele culorilor merg oare cu liftul
ciupercilor roz care vin să se cazeze în păr le spun că nu-i hotel
şi pe frânghie stă la înălţime îngerul relaxat ce suge cu paiul
covorul grădinărit al unui vierme de apă
şi lichidul din pahar rezonează cu orchestra din copac
(10 iunie 2009)

Rameau:
Care este motivul pentru care îţi place avangarda? Şi altii ca tine au descoperit-o in diverse perioade. Zicea Nicolae Tzone: \”Traducând pe Tzara (Vingt cent poèmes-1918) am fost fascinat de libertatea versului, efectele miraculoase prin simplele schimbări de frazare, ori prin absenţa oricărui semn de punctuaţie. Textul exploda pur şi simplu printr-o rocadă bizară a cuvintelor\” . Care este lista ta de preferinţe, YZ?

Yigru Zeltil:
Mai bine spus, motivul pentru care mă obsedează avangarda, pentru că \”obsesie\” e cuvântul potrivit. Obsesia asta a mea a început abia toamna trecută, dar a luat repede amploare. Înainte de asta, m-am hotărât să-mi diversific lecturile şi, astfel, am citit multe versuri simboliste (Baudelaire, Rimbaud, Mallarme, dar şi Macedonski, Minulescu, Bacovia…), iar pe la sfârşitul verii deja încercasem Ion Vinea şi Gellu Naum. A mai fost nevoie de câteva luni până să pun mâna pe cărţi de Stephan Roll sau Virgil Teodorescu, dar, încetul cu încetul, mi s-a dezvoltat apetitul pentru avangardă într-atât de mult încât m-am hotărât prin decembrie, cred, să fac un site dedicat exclusiv avangardei.
Până acum, am strâns foarte multe informaţii pe acel site, dar niciodată nu m-am gândit serios de ce să fac asta. Găsesc cumva plăcere în activitatea în sine de inventariere (nu mi-am putut explica acest lucru), dar, oricum, motivul principal este faptul că îmi plac avangardiştii. Scrierile lor par să nu-şi piardă nicicând farmecul lor \”convulsiv\”, prospeţimea aceea a unei viziuni a noului, au un soi de halou în jurul lor.
Par a fi milioane de ani-lumină distanţă între searbăda literatură de la şcoală (ce-i drept, acum pot spune că îmi plac unele poezii de Blaga, de Ion Barbu, de Nichita, dar încă nu pot suferi romanele acelea \”halzaciene\”, cum prefer să le spun) şi literatura avangardistă, care, ce-i drept, rămâne literatură, dar în sfera aceea a literaturii care îmi place, plină de poezie şi teribilisme. Iar să spun autorii mei preferaţi din sfera avangardei, nici n-aş putea: aş putea totuşi să menţionez că printre cei mai nepreferaţi se numără Bogza sau veşnic prefăcutul Virgil Teodorescu…

Oh, şi am uitat să menţionez că, dintre pictorii avangardişti, am o slăbiciune pentru Joan Miró. Îmi plac mulţi dintre ei, inclusiv Picasso, Arp sau chiar şi Dali, deşi am sentimente mixte în ceea ce priveşte Dali… Deşi poate n-are la fel de multe tablouri memorabile ca Dali, Victor Brauner e şi el demn de apreciat. Ar mai fi şi alţi pictori români foarte talentaţi precum Jacques Herold, Jean David, Hedda Sterne, Michonze sau Paul Păun şi Dolfi Trost care sunt şi scriitori… În afară de suprarealişti, îmi mai plac Yves Klein, puţin Andy Warhol, dar nu îmi prea place Jackson Pollock… Ar mai fi Matisse, plus câţiva pictori din Congo pe care i-am descoperit recent şi care au nişte picturi foarte frumoase, colorate strident…

Rameau:
În lumea digitală, crezi că mai e nevoie de poezie? Mallarme ne-a învăţat că lumea există ca să sfârşească într-o carte. Dar cartea de tip Guttemberg dispare, se dizolvă.
Cine mai citeşte şi de ce?

YZ:
De ce nu ar fi nevoie? În curând, cred că va fi o reîntoarcere masivă la poezie. Chiar dacă se spune că tinerii nu mai bagă în seamă literatura, tot tinerii sunt baza. Ei au mult timp liber, ştiu să se descurce cu tehnologiile digitale şi, câteodată, le mai place
să citească un Nichita Stănescu sau un Cărtărescu sau un Păunescu…
Scuze pentru răspunsurile astea de 0,5 lei, nu mă cuprind stările poetice întotdeauna…

Rameau:
şi totuşi am un exemplu al inspiraţiei tale imediate, un rondo dadaist metro-nostalgic pe care îl găsim frunzărind netul…

poemul (III)

\”plictiseala tăia copacii
în mod evident aşteptam câinii să ne facă felul
dar eu şi cu mătuşa mea gonflabilă
eram deasupra lor
şi oricum degeaba încearcă ei
să se atingă de aura mea albastră mecanică
după amurg când gândul ne duce iar la tristan tzara
şi la traducerea pe care n-o vom găsi niciodată într-o bibliotecă
dar în pahar sirenele în pioneze
încercau
doar încercau
să ne desprindă de atmosfera mlaştinilor potabile
de lângă blocurile nou construite
în care bunica tânără este nevoită să leviteze
fiindcă podeaua apartamentului deja a căzut
şi oricum avea nevoie de un miros de peşte
aşa că ne-am dus la plaja de ciment
unde valurile făceau în faţa cerşetorilor mâncaţi de fericire
un spectacol grotesc \”

Apoi ne-a delectat cu traduceri, vitale încercări de mirare. Curgeau la grămadă, poeţi francezi care mai de care, texte cu un iz suprarealist. Am ales câteva exemple pe care YZ le comenta cu fervoarea unui Alladin modern:

<< Iată o poezie de Blaise Cendrars, un scriitor francez care pe de o parte a influenţat Zona lui Apollinaire (!!!), şi pe de altă parte a scris nişte proze autobiografice în care sunt multe detalii (posibil) fictive... >>

\”Perforări\”

Evadate pe mare
Căderi de apă
Arbori păroşi înspumaţi
Frunze grele lucioase de cauciuc
Lustruială a soarelui
Strălucire
N-am ascultat dialogul aprins dintre prietenii mei care îşi
împărtăşesc ştirile mai mult decât ce am adus din Paris
Pe cele două faţete ale apropiatului tren
sau atunci pe cealaltă parte a văii izolate
Pădurea este aici şi mă priveşte şi mă nelinişteşte şi mă îmbracă
precum masca unei mumii
Eu nu privesc
Umbra unui ochi

<< Iată un text de celebrul André Breton, din păcate atât de ignorat de traducătorii noştri românaşi. N-oi fi eu traducătorul peştelui regal, dar cred că această traducere aproximativă merge... Am ales să traduc titlul drept Ochi de purpură, dar revin la alegerea mea, deoarece, în original, titlul este Ochi de zinzolină, deşi puţini cunosc cuvântul zinzolină care este numele unei culori apropiate, dar nu identice, de purpură... A, şi vă provoc să ghiciţi de ce am ales să traduc tocmai această poezie... >>

Ochi de zinzolină

Prea albă micuţa babiloniană ochii ei de zinzolină
Ombilicul ei prins cu o piatră de aceeaşi culoare
Când ca o fereastră cu canaturi peste o grădină nocturnă deschide
Mâna lui Jacqueline X
Ce pernicioasă eşti la capătul acelei mâini
Ochi de dincolo de timp veşnicie jilavă
Floare ce ar putea fi numită reticenţa profetului
Ce este făcută din prezentul trecutului viitorului
Eu cânt unica lumină a coincidenţei
Bucuria de a fi gârbovit de fabricantul superior de îngheţată deasupra marii rozacee
Minunatele infiltraţii ce le-ai remarcat într-o bună zi că au făcut podeaua în formă de con
Importanţa unor incidente stranii dar insignifiante la prima vedere
Şi darul lor de vertiginoasă apropiere finală de sine
Eu cânt orizontul tău fatal
Tu care tresari imperceptibil în mâna iubirii mele
Între perdelele vieţii
Şi cortina inimii
Ochi de zinzolină
YZ

E momentul să ne tragem sufletul, să căutăm o cafea , este o zi cu plin soare, poetul invită cu bonomie spre falezele gândului:

diurnă

orele lucidităţii zac moarte pe farfurie ornate cu frişcă
spiritele cântă la neon
vânzătoarele au freon de frigider la spate
în linguriţa mea fac baie suedeză
în pahar privesc ca în marea adâncă
şopteşte cineva din pahar vino mai aproape

Rameau:
serile fierbinţi declanşează elan dionisiac cititorului, sedus de lectură, ecoul răspunde cu sonorul cuibărit în baia de cuvinte:

\”Bunica ta, această Erendiră a caravanelor tactile..
vegetal ascunsă în baia de cuvinte, declamând verbale victorii
asupra unui nepot dezlanţuit, devorat de plecări recursive
cruciade solubile, cu cafeaua pripită în geantă,
despletit de dorinţa de a etala fractalul şi papionul de miere,
amintind galant clark gable primăvară pe plantaţia de varză
kub translucid, apa trasă de neîntâmplări
apoi, revenind la balul mascat cu frenezie în păr
după dansuri subverse, frivole, vă auzeam
sub duş improvizând rime hipnotice
mimând tropot de bivoli latenţi..\”

(Rameau – un comentariu pentru Yigru peReţeaua literară )

Rameau:
Am o întrebare de duzină care pe mine m-ar enerva. Ce cărţi ai lua pe o insulă pustie? Cum vezi literatura română peste 20 de ani?

YZ:
Gellu Naum – \”Despre identic şi felurit\”, Tristan Tzara – \”Douăzeci şi cinci de poeme\”, Ilarie Voronca – \”Ulise. Brăţara nopţilor\”, Stephan Roll – \”Ospăţul de aur\” şi poate şi Arthur Rimbaud – orice ediţie care conţin \”Iluminaţiile\”.
Peste 20 de ani, poate că scena va fi plină de nume cu stiluri foarte diferite, de o diversitate şi mai mare decât azi, dar, cel mai probabil, va reveni în forţă poezia metafizică… Aşa simt eu, că o să se sature unii şi alţii de poezia această urbană, stradală care este astăzi la fel de răspândită sau chiar mai răspândită decât a fost pastorala acum o sută de ani…

Rameau:
E timpul să ne luăm rămas bun. Despre evoluţie şi proiecte de viitor vom discuta cu proxima ocazie. Acum te rog să improvizezi \”instinctiv\” un scurt mesaj către cititori…

YZ:
Le-aş recomanda cititorilor să se încarce tot mai mult cu energie pozitivă şi să se încreadă în puterea poeziei de a fi transcendentală, cu toată tentaţia de a spune că viaţa e o continuă elegie, cu toată tentaţia perfidă de a pune mai presus o mizeră poetică de
spleen neîntrerupt decât un cocktail în mijlocul soarelui de jazz tropical.
Să nu ocolim ceea ce ne dă voie bună pentru că aşa ne spune un critic care apreciază doar bocetele unui suflet sinucigaş! Intuiţia e primul cuvânt…
Multă iubire şi spontaneitate! \”

x x x

iulie 20th, 2009

cercul zilei
desfundând noroiul
dâra de lumină
pe asfaltul străveziu
unde tu
asemenea sfinxului
aştepţi lăsarea serii
în umbre rotunde
farurile stacojii flacăra
stinsă în pumni
turnul tău
e peste drum
şi nimeni nu-ţi cunoaşte liniştea
curba rituală a vieţii
slalomul
în care urletele au aţipit
în umbre bizare
ca sperietorile

unde-i omenia?!

iulie 20th, 2009

ne cerne viaţa printr-un exerciţiu de matematică
care are o singură necunoscută
omenia
muribundă trăieşte printre ticăloşii şcoliţi
cu nasul pe sus ce nu-l mai ajunge prăjina
cocoşată
e cărarea dezbrăcată de idealuri învinse
ruşinate de exilul unor fapte
ce vorbesc
ne închipuim unul din rezumatele de literatură
care descriu esenţa unei picături de sânge
albastru
e speranţa îmbrăcată în metafora cuvintelor
dintr-o meditaţie nocturnă a poetului
ce contemplă…

unde-i omenia?!

Cămaşa de noapte (Din ciclul Sanatoriul de Nevroze)

iulie 20th, 2009

Nu pot umbla prin spital cu fesul,
În cămaşă de noapte.
O să creadă lumea că sunt nebun,
Şi n-o să te mai pot vedea niciodată.
Când ies în curte, dragostea mea,
Te caut cu privirea chiar şi dincolo de gardul din plasă.
Nu înţeleg de ce nu te găsesc.
Ştiu că eşti acolo, pe undeva.
Încerc să adun nisip cu pumnii, să-ţi fac statuie.
Mi-o dărâmă cu sandalele profesorul Istrate.
Nu i-am dat aseară la cină porţia mea de iaurt.
Am vrut să-i dau o gutuie,
Dar nu a vrut.
Mi-a zis: Nu se poate!
O să îmbrac costumul negru cu şliţ,
De l-am purtat la ultima festivitate.
Fesul o să meargă la costum,
Mai bine decât la cămaşa de noapte.

Dan David, Los Angeles, martie-29-2007.

haita

iulie 20th, 2009

HAITA

O sală spaţioasă. Poate fi şi o sală de şedinţe. Dar şi mai bine sala unui restaurant. La mese, spectatorii. În mijlocul sălii, câteva mese rezervate. Pe ele, două-trei telefoane, dintre care un fax, trei-patru P.C.-uri – vagi indicii că ne aflăm în redacţia unui ziar. Pe parcurs vom afla că el se numeşte “MOMENTUL”.

Personajele (staff-ul redacţiei):

Gabriel JOANDREA, zis Gabi, directorul ziarului
Robert ZAPOROJAN, zis Berţi, redactorul şef
Dorin PETRESCU, tehnoredactorul
Vlad DRAGOMIR, redactor-şef adjunct
CARMINA Stoica, şefa departamentului economic
Adrian COSMOC, şeful departamentului sport
Puiana CHEBAC, şefa departamentului de politică internă
Victor ZANKA, zis şi Auto-Zanka, reporter special
Horaţiu MĂRGINEAN, zis Horia, secretar de redacţie
ELENA – secretara

Al doilea tablou

În scurtul moment de respiro, decorul este completat, în centrul încăperii, cu un birou masiv, impresionant, cu un scaun rotativ ; în faţa biroului o canapea modernă ; de o parte şi de alta a ei, două fotolii, astfel încât să se formeze un careu. În mijloc, o măsuţă joasă, doldora de reviste şi ziare, pe care tronează câteva scrumiere.
La birou se aşază Robert Zaporojan. Pe fotoliul din dreapta lui se tolăneşte Gabriel Joandrea. Pe celălalt, Dorin Petrescu. El va sta aici, absent, fumând în tăcere. Pe canapea, picior peste picior, etalându-şi “sticks”-urile, Carmina Stoica, între Vlad Dragomir şi Adrian Cosmoc. Aşezat doar cu o fesă pe birou, pe latura din dreapta lui Zaporojan, bălăbănindu-şi piciorul – Horaţiu Mărgineanu. Pe cealaltă latură a biroului, rezemată de el, Puiana Chebac. Toţi, în afară de Horaţiu, fumează. Fiecare e cu ceaşca de cafea la îndemână.
Alte câteva mese în jur sunt ocupate de redactorii care scriu, vorbesc la telefon, intră şi ies, aflându-se în treabă ; de fetele care introduc textele în memoria computerelor; de cele două secretare care dau informaţii, răspund la telefoane, fac cafea etc.

Se sting luminile. Centrul sălii, în careul cu biroul, canapeaua şi fotolile este luminat de proiectoare. Mesele redactorilor şi secretarelor sunt luminate de veioze.

JOANDREA : Şi ce dacă, Berţi, doar nimeni nu-i perfect…

Robert Zaporojan are ceaşca de cafea într-o mână şi ţigara în cealaltă. La replica lui Joandrea dă să răspundă, se răzgândeşte, priveşte spre Carmina Stoica, Adrian Cosmoc şi Vlad Dragomir, care discută zgomotos, se hlizesc, neatenţi. Sună telefonul. Zaporojan ridică receptorul cu mâna în care ţine ţigara.

ZAPOROJAN : Da. “MOMENTUL”. Da. Zaporojan, redactorul şef,… da,… un moment, să notez,… da,… trimit imediat pe cineva… da,…. mulţumesc…. Bună ziua.
JOANDREA : Ceva important ?
ZAPOROJAN : Da. A fost jefuită “Transilvania”.
JOANDREA : Nu ţi-e bine, Berţi ? Ce jaf, ce Transilvanie ?
DRAGOMIR : Cine, unde, când ?
MĂRGINEANU : Câţi ?
DRAGOMIR : Ce câţi ?
JOANDREA : Au ieşit ungurii la drumu’ mare ?
ZAPOROJAN : Casa de schimb valutar “Transilvania”…
Carmina STOICA (discutând cu Adi Cosmoc, nu a prins decât finalul schimbului de replici) :
Ce-i cu Transilvania ?
MĂRGINEANU : A fost jefuită.
CARMINA : Când ?
ZAPOROJAN : Azi dimineaţă, imediat după ora deschiderii.
JOANDREA : Şi ?
ZAPOROJAN : Şi ăsta-i lozul cel mare. Acum e momentul să arătăm de ce suntem în stare. Carmina, câţi oameni poţi să-mi dai ?
CARMINA : De ce ?
ZAPOROJAN : Am nevoie de cel puţin cinci “zburători”.
JOANDREA : Eşti bolnav ? Ce să faci cu cinci oameni ?
ZAPOROJAN : Îmi pun în aplicare tactica… Vor acţiona în haită : unu’ merge la “Transilvania”, unu’ la poliţie, altu’ la bancă, altu’ îi descoase pe vecini, iar ultimu’, rezerva, e omu’ de legătură.
JOANDREA : O.K. Vă dau o pagină. Da’ vreau să am materialele în cel mult două ore !
ZAPOROJAN : Trei.
JOANDREA : Am spus două.
ZAPOROJAN : Uite cum facem: peste o oră, ai materialu’ pentru o casetă pe-a-ntâia. Cu trimitere în pagina “Evenimente”. Iar celelalte,… le ai în două ore jumate.
JOANDREA : Două ore. Atât.
ZAPOROJAN : Am nevoie de-o juma’ de oră ca să pun cap la cap datele din teren şi să le sintetizez.
JOANDREA : Bine. Ia câţi oameni îţi trebuie. (Zaporojan trece în redacţie) Apropo, am nevoie de cineva care… (priveşte în jur şi-l arată cu degetul pe un spectator din apropiere) Tu. Cum te cheamă ? Bine. Uite banii ăştia. Te duci şi cumperi un pachet de cafea, “Dallmayer”, desigur, şi un pachet de “Lucky Strike” sau de “Pall Mall”. (accentuează) Fără filtru. (la protestele spectatorului, Joandrea se răsteşte la el :) Cum, comentezi ? Afară cu tine ! După ce că te îngădui în redacţie, mai faci şi fiţe ? (către staff-ul redacţional :) Cine l-a adus pe indolentu’ ăsta ?
MĂRGINEANU (jenat) : Lasă-l, Gabi, e un spectator !
JOANDREA : Şi ce dacă? Ei să n-aibă nici o responsabilitate ?
MĂRGINEANU : Mă duc eu, Gabi…
JOANDREA : Ba nu te duci nicăieri ! Am nevoie de tine la şedinţa colegiului redacţional.

Apare Gelu Oprescu, radios.

OPRESCU : Gabi, eşti bun de cinste !
JOANDREA : Dar pentru care fapte ?
OPRESCU : Ţi-am aranjat, în direct, un interviu la Radio IMPACT.

Revine Zaporojan, care prinde doar sfârşitul frazei.

ZAPOROJAN : V-am spus eu ? Totul e să ştii cum să-ţi aranjezi ploile !
JOANDREA (flegmatic) : Când facem interviul ?
OPRESCU : Deseară, la un sfert de oră după serialu’ de pe TVX. Am obţinut, aşa cum v-am promis, zece minute de transmisie, în direct, la o oră de maximă audienţă. Iniţial, cei de la radio mi-au oferit doar trei minute, la ora 12. Am insistat, i-am rugat, i-am vrăjit, i-am ameninţat, i-am înduioşat, le-am spus că la ora aia nu ascultă radioul decât pensionarii. După parlamentări interminabile am obţinut cinci, apoi şapte şi, în final, zece minute, puţin după ora 21.
JOANDREA : Mai bine era dimineaţa, pe la 10, între două reprize de muzică.
ZAPOROJAN : Nu-i rău nici aşa. Problema e : cine face interviul ?
OPRESCU : Consuela.

Se aude o cacofonie de înjurături şi proteste.

Adrian COSMOC : Sunteţi nebuni !? Strâmba aia…
ZAPOROJAN : La radio nu se vede că-i strâmbă.
COSMOC : Da, mă dăşteptule, da’ se aude că-i fonfăită !
OPRESCU : N-am avut încotro. Doar Consuela a fost de acord să formulăm întrebările împreună, dinainte. Întrebări scurte, precise, percutante. În total, prezentarea şi întrebările durează ceva mai mult de un minut jumate. Iar pentru răspunsurile noastre rămân opt minute pline.
JOANDREA : Răspunsurile noastre ? Cine suntem aceşti “noi” ?
ZAPOROJAN : “Consuelea s-a gândit”… Cu ce ? Vezi, de-aia suntem noi, românii, în budă : că-şi permit toţi dezechilibraţii să se gândească pre sine !
JOANDREA : Take it easy, Bertzi ! (către Gelu Oprescu, insinuant :) Ia spune, la cine s-a “gândit” Consuela?
OPRESCU : La cine altul decât la directorul publicaţiei, pe care-l admiră foarte, foarte-foarte mult şi căruia îi propune să-şi prezinte ziarul mâine dimineaţă, la “Revista presei”…
JOANDREA : Mâine nu pot. Am o întrevedere cu directorul Băncii “Delta”.
OPRESCU : Nici o problemă. Ziua ţi-o alegi tu.
JOANDREA : Da’ de când are Consuela atâta … IMPACT încât să hotărască cine intră în emisie şi la ce oră ?
OPRESCU : Are fler, drept urmare, patronu’ ţine cont de propunerile ei.
JOANDREA : O.K. Da’ ia spune-mi la cine s-a mai “gândit” Consuela ?
OPRESCU : Nu înţeleg.
JOANDREA : Cine dintre cei din redacţie să mă însoţească la radio,… să dăm interviul ?
OPRESCU : A, da… Nu s-a gândit la cineva anume. Spunea…

Sună telefonul. Răspunde Zaporojan.

ZAPOROJAN : Da. “MOMENTUL”. Cine ? Un moment (către Mărgineanu :) Horia, fă-i semn lu’ Elena să înregistreze convorbirea. (către Joandrea : ) E Zanka. Transmite informaţiile despre jaful de la “Transilvania”.

Secretara face semn că a început înregistrarea.

ZAPOROJAN (la telefon) : Poţi să-i dai drumul, Dane. După ce ai terminat, trap la poliţie. Nu ştiu ce face Miklos acolo, că n-a dat nici un semn… Salut. (închide)
JOANDREA : Ce zicea ?
ZAPOROJAN : A fost jaf cu mână armată. Chiar la ora deschiderii au intrat patru tipi mascaţi. Au scos pistoalele, le-au dat câteva damfuri cu spray-uri paralizante bodyguard-ului, directorului şi casierei, au “fentat” sistemul de alarmă şi au încărcat toată valuta într-un sac. Totu’ a durat circa două minute.
JOANDREA : Poliţia ce zice ?
ZAPOROJAN : Nu ştiu. Aştept un telefon de la Miklos. I-am spus lui Auto-Zanka să treacă pe la Poliţie, să vadă ce…
JOANDREA : De ce l-ai trimis pe Miklos la Poliţie ? Ştii prea bine că-i vorbă lungă şi că-i place să se dea mare. O să le înşire ălora tot soiul de baliverne, şi…
ZAPOROJAN : Tocmai, o să-i zăpăcească de n-or să mai ştie nici cum îi cheamă şi poate le scapă mai mult decât au voie să dezvăluie. N-ar fi prima oară când face o asemenea figură. Îmi cunosc marfa, Gabi !
JOANDREA : Bine-bine. (către Dragomir) Vladi, diseară mergem noi doi la radio.
DRAGOMIR : N-ar fi mai bine să-l iei cu tine pe Berţi ? E psiholog, are şi dicţia mai bună decât a mea…
JOANDREA : Nu. Berţi e responsabil de număr.
DRAGOMIR : Şi cine încheie ziaru’ ?
JOANDREA : Berţi, cine altu’… E responsabil de număr, o să facă tot el şi prima pagină.
Cu Doru Petrescu, bine’nţeles.

Între timp, Mărgineanu se ridică de pe birou, se întinde, îşi trozneşte încheieturile, îşi ia ochelarii de pe nas, îşi masează ochii, merge la chiuvetă, îşi dă cu apă pe faţă. Se întoarce, cu apa strălucindu-i pe faţă, la birou, ia ceaşca de cafea, merge la filtrul de cafea. Secretara ridică din umeri, a părere de rău. Dezamăgit, dezorientat, Horia Mărgineanu dă să iasă din încăpere. S-a răsgândit. A rămas în spatele lui Berţi, căutând ceva cu privirea.

JOANDREA (care l-a privit cu atenţie) : Ce-i Horică, iar nu te mai suporţi ?

Mărgineanu zâmbeşte, obosit. Îşi ia jacheta din cuier.

MĂRGINEANU : Merg la “Croco” să beau o cafea.
JOANDREA : Ţi-ai luat şi ţigările ?
MĂRGINEANU : Altă dată. (iese, lăsând uşa larg deschisă)
ZAPOROJAN : Închide uşa, Horică !
MĂRGINEANU (de afară) : Lăsaţi-o deschisă, măcar cinci minute, să se mai aerisească…
DORU PETRESCU : Nuuu, că iese fumu’!
ZAPOROJAN : Eşti neserios, Horică ! După ce că ne-am chinuit, atâţia oameni, timp de câteva ore, să facem atâta fum, tu vrei să-l risipeşti în cinci minute…
PETRESCU : Nu-i fair-play…
MĂRGINEANU (din uşă) : E o crimă ce faceţi voi ! E o…
CEILALŢI (în cor) : … adevărată sinucidere !

Horia dă din mână a lehamite şi pleacă.

JOANDREA (cu afecţiune) : Mă, amărăştene…
DRAGOMIR : Ce caută ăsta în gazetărie ?
JOANDREA : Îl îngădui, ce să fac ? Nu pot să-l las pe drumuri. Eu l-am adus la ziar.
ZAPOROJAN : E prietenu’ nostru.
DRAGOMIR : Cu oameni ca el, ca Sergiu Rotaru, ca Virgil Hădărean, ziarul va deveni un cimitir al elefanţilor.
JOANDREA : Nu-i chiar aşa.
DRAGOMIR : E drept. Cel puţin Horică e conştiincios. Face ce-i spui şi, mai ales, îmi aduce paginile la timp. Pot conta pe el…

(Pauză)

Ani de scoala intr-un liceu evreiesc din Bucuresti (1940-1944)

iulie 19th, 2009

De anii petrecuti la liceul evreiesc „Cultura B” imi amin­tesc ca de o perioada intunecata din copilaria mea, dar luminata ici si colo de intamplari nastrusnice ca ale oricarei copilarii.
Fusesem dati afara din scolile publice, scoala noas­tra abia luase nastere, nu avea un local potrivit si cla­se­le erau adapostite in diferite case mici, imprastiate in­tr-un intreg cartier.
Intai ne-am adapostit intr-o cladire din strada Mir­cea Voda in care mai incapeau cateva clase. Apoi am fost nevoiti sa ne mutam si clasa noastra a fost de fapt un coridor al casei in care se afla sala de gimnastica a so­cietatii „Aurora”, de pe strada Aurora, aproape de Calea Vacaresti. In acest coridor incapea un singur rand de banci pe langa care ramanea un mic spatiu prin care se putea ajunge la tabla. Lumina electrica ar­dea toata ziua pentru ca nu exista decat o singura fe­restruica, aproape de tavan. I-am avut acolo profesori pe matematicianul Kreindler, pe domnisoara Façon care ne preda istoria si pe o profesoara de romana al ca­rei nume nu l-am retinut, o blonda tanara si fru­moa­sa. Pe cand corecta ceva in caietul unuia dintre baieti, aplecata peste banca lui, unul dintre colegi i-a bagat mana sub fusta, fara sa o atinga. Cand s-a ridi­cat pe neasteptate si a realizat ce s-a intamplat in ho­ho­tele de ras ale clasei, l-a mangaiat pe obraz pe „rau­fa­cator”, care se rosise ca o sfecla, i-a spus „Sa nu mai faci” si cred ca baiatul n-a mai facut-o pana la majorat (care pe vremea aceea era la 21 de ani). Mare lucru e sa fii un bun pedagog!
Pe strada Sfantul Ion Nou exista o impunatoare cla­dire nelocuita, imbatranita de ani, in mijlocul unei curti care trebuie sa fi fost pe vremuri o gradina in­­flo­ri­toare. Casa apartinea unui evreu bogat care traia intr-o tara a carei cetatenie ii conferea protectie impotriva le­gilor rasiale de la noi. El a cedat o parte din cladire spre folosinta scolii noastre si atunci clasele im­­pras­tiate dupa cum am mai spus in multe locuri, intre care profesorii alergau de multe ori intre ore ca sa-si poata tine cursurile, s-au adunat laolalta. Parterul si partea din spate a cladirii erau pustii si doar un mic apar­ta­ment era locuit de administrator. Noi am primit etajul, care cuprindea toate clasele si cancelaria.
Cladirea in care eram adapostiti fusese o somp­tuoa­sa locuinta. De la peronul de la intrare, unde pro­ba­bil pe vremuri opreau trasuri elegante, se urca la etaj pe o scara larga, in capul careia era o imensa oglin­da de la care se desfasura, spre dreapta si spre stanga, un balcon interior care inconjura intregul hol. Lumina zilei venea printr-un luminator din tavan, de­co­rat ca un vitraliu cu sticle colorate, iar incaperile care inconjurau holul aveau toate usi duble frumos de­co­rate ce dadeau pe balconul interior. Ele pastrau ur­mele bogatiei trecute, unele aveau lambriuri din lem­ne rare si tapete fanate care altadata fusesera stralu­ci­toa­re. Acum devenisera salile noastre de clasa.
Intr-una dintre incaperile ce inconjurau holul am in­­­vatat un an. Acolo l-am avut profesor de romana pe Mi­hail Sebastian si tot acolo, in mijlocul unei ore, usa cla­sei noastre s-a deschis si directorul scolii, insotit de cati­va profesori de la alte clase, ne-a anuntat ca trei dintre colegii nostri mai mari fusesera impuscati ca ur­mare a unui proces si a unei perioade de detentie in celu­la condamnatilor la moarte, perioada in care cei apro­piati lor facusera tot ce le fusese cu putinta ca sa-i sca­pe de pedeapsa capitala. Directorul ne-a cerut un mo­ment de reculegere, dar tacerea care s-a asternut in clasa a ramas stapana pe incapere toata dimineata.
Tot acolo am primit primele lectii de educatie se­xua­la. Directorul scolii avea un frate medic si a intro­dus aceste ore la clasa celor de varsta noastra (aveam 14 ani) si, probabil, si la cei mai mari, ore in care din cand in cand ni se facea si un „control periodic”. Clasa se golea, noi ieseam pe balconul interior si eram stri­gati in ordine alfabetica sa intram unul cate unul in cla­sa goala, unde, asezat pe o banca si fumand o pipa pe care o sprijinea cu stanga, statea medicul asteptand cu dreapta intinsa sa-i prezentam „nevolnicul ma­du­lar” pentru ca sa constate daca nu am contactat vreo boa­la venerica. Dupa ce toti treceam de aceasta etapa pe­nibila, ne reasezam in banci si medicul ne explica cu ar­gumente din cele mai convingatoare ca materia se­mi­nala are o compozitie la fel de nobila ca cea a cre­ie­ru­lui, ca e pacat s-o risipim, sa avem rabdare, sa mai as­teptam. Profesorul nostru era medic generalist.
Directorul scolii fiind schimbat, am primit un nou profesor la orele de educatie sexuala. Era un medic de „der­mato-venerice” cu cabinet, care ne spunea ca stiin­ta ne-a pus la indemana mijloacele de a lupta impotriva bolilor venerice care pot fi toate vindecate si, in con­se­cinta, ne sfatuia „sa ne vedem de treaba”. Pe cine sa crezi?
In drumul meu spre scoala, la coltul strazii Ma­mu­lari cu Sfantul Ion Nou, se afla o mica scoala primara des­tinata copiilor evrei, o cladire scunda cu o curte lun­ga despartita de trotuar printr-un gard inalt de scan­duri cu largi spatii intre ele. De obicei, la ora cand tre­ceam pe acolo, curtea era goala. Intr-o dimineata, am gasit-o plina de oameni mari, barbati si femei care as­teptau, asezati pe tot felul de bagaje, intr-o tacere sum­bra. Am aflat mai tarziu ca erau evrei din Bu­cu­resti care fusesera adunati acolo inainte de a fi de­por­tati in Transnistria.
In anii care au urmat, am invatat in alta clasa, de fapt fosta bucatarie a casei. Incaperea avea doua fe­res­tre mari intre care era fixata tabla si o imensa soba de ga­tit mare, care nu era folosita pentru ca ar fi inghitit o imensa cantitate de lemne. Ne incalzeam cu un godin pla­sat in mijlocul clasei, godin al carui burlan traversa cla­sa la inaltime.
In aceasta bucatarie a avut loc o revolta a elevilor cla­sei noastre impotriva unui tanar profesor de geo­gra­fie care reusise sa-si atraga antipatia tuturor. Inaintea uneia dintre orele sale am aruncat in godin ma­cu­la­toa­re­le noastre, care au luat imediat foc, si am desfacut bur­lanul un pic, atat cat sa umplem de fum toata cla­sa. Am anuntat cancelaria ca s-a intamplat un acci­dent, ora nu s-a mai tinut, profesorul a inteles mesajul si a cerut sa fie schimbat la alta clasa si noi am fost pe­dep­siti cu raderea parului de pe cap. Din fericire, la var­sta aceea parul creste repede.
Dupa cum am mai spus, restul cladirii, inaccesibil noua, era pustiu. La un momend dat, am aflat ca acolo va fi gazduit un camin de fete al „Patronajului”. Pro­gra­mul fusese astfel alcatuit incat nu ne-am intalnit niciodata cu tinerele pensionare, accesul lor in cladire fiind in alta parte si rareori am vazut, prin fereastra unei clase, cate una dintre ele traversand o parte a cur­tii din spatele cladirii, unde noi nu aveam acces.
Ca orice cladire veche si parasita multa vreme, cla­di­rea noastra avea misterele ei. Pe coridorul la capatul caruia se afla clasa, bucataria in care invatam, am ob­ser­vat in perete o „usa secreta” cum am mai vazut si in alte locuinte din acele vremuri. Era o usa de dimensiuni mici, fara toc si fara clanta, acoperita cu hartie sau panza, zugravita la fel cu restul peretilor, si care avea o mica gaura pentru cheie. Nu stiu cine a reusit sa ga­seas­ca o cheie potrivita si intr-o recreatie am asistat la deschiderea usii dincolo de care, intr-o incapere, niste ti­nere de varsta noastra, imbracate in port national, lu­crau la razboaie de tesut din lemn. S-a produs pa­ni­ca, fetele au fugit de la razboaiele lor, iar noi ne-am spe­riat si am inchis usa la loc. Pe vremea aceea scolile mix­te erau un lucru la care nimeni nu ar fi indraznit sa se gandeasca!
Nu am fost pedepsiti si usa a fost blocata, ca urmare a unei intelegeri intre cei care conduceau caminul si cei care conduceau scoala noastra.
La sfarsitul razboiului ne-am intors in localul din stra­da Mircea Voda, singura cladire ramasa in picioare din toate cele prin care scoala noastra s-a perindat. Cand s-a construit artera botezata „Victoria Socia­lis­mu­lui”, ea a devenit birou de santier si asta a salvat-o de la demolare. Acum are cateva etaje, dar pe vremea noas­tra avea doar unul, adaugat dupa razboi prin stra­duinta directorului nostru de atunci si a noastra, care am contribuit cu totii la strangerea banilor pentru con­struc­tie.
Mihail Sebastian murise in mai 1945 si directorul li­ceului a hotarat ca scoala in care fusese profesor sa-i poarte numele.
Dar n-a durat mult si, odata cu noua reforma a in­­va­tamantului, de dupa 23 august, scoala a fost des­fiin­ta­ta.
Dar nu si amintirea ei!

Graficianul Max Emanuel (BURSCHI) GRUDER, s-a nascut la data de 16 mai 1928, din parinti originari din Bucovina. Este cunoscut ca un ilustrator de carti pentru copii inca din 1946, cand, student fiind la Politehnica din Bucuresti sectia mecanica, a inceput sa colaboreze la revista « Tineretea ».
Din anul 1949, cand s-au infíintat publicatiile pentru copii, Burschi Gruder a colaborat permanent la toate revistele care apareau in Bucuresti, saptamanale sau lunare, sub semnatura de Burschi.
Pana in 1989 a fost ilustrator permanent la “Pionierul”, “Scanteia Pionierului”, « Cravata Rosie”, “Arici Pogonici”, “Luminita”, “Soimii Patriei”, iar dupa 1989 la “Clopotel”, “Licurici” si “Universul Copiilor”, pana ce acestea si-au incetat aparitia.
A continuat sa ilustreze cu predilectie reviste pentru copii iar printre colaboratorii si prietenii sai de-o viata o amintim pe cunoscuta graficiana de origine romana, Lise Marin, cel mai longeviv ilustrator-autor de carti pentru copii de la editura Nathan din Paris.
De-a lungul timpului, unele din desenele sale aparute in periodicele din Romania au fost reproduse in reviste pentru copii din Polonia, Jugoslavia, fosta RDG, fosta URSS, Moldova s.a.m.d. fiind citate pozitiv in presa culturala a vremii (Gazeta literara, Contemporanul etc).
Burschi Gruder a realizat nenumarate coperti la reviste si carti, a inventat povestiri in imagini, a inovat stilul BD din Romania, a ilustrat cartile lui Marin Sorescu, Tudor Opris, Ion Vlasiu, Iosif Sava, Dumitru Prunaru, Al. Mironov, Eduard Jurist, Alexandru Sen, Apostolescu Stelian, Leonid Petrescu, Radu Nor, Gabriel Cheroiu, Adriana Iliescu, Galia Gruder s.a. precum si propriile carti, a creat personaje care au ramas in memoria cititorilor si parintilor lor, azi bunici.
In anul 1956 a ilustrat prima sa carte „Alarma in subterana” care s-a bucurat de succes, fiind citata in presa si editata apoi si in limba engleza, apoi a fost solicitat sa ilustreze si alte carti, reusind astfel sa publice peste 120 de titluri pentru editurile Tineretului, Ion Creanga, Didactica, Stiintifíca, Coresi, Ali, Hasefer.
In prezent, Burschi Gruder isi continua activitatea de grafician ilustrator la Bucuresti, unde in acest an a publicat la editura Hasefer “Aventurile carligului de rufe Uf” (versuri Galia Gruder, sotia sa) si colaboreaza constant la „Pipo” si „Luceafarul copiilor”.
(MN)

Ars Culinaria

iulie 19th, 2009

Somon cu migdale

Ingrediente pentru 4 portii:
3-4 linguri ulei de masline
1 lingura unt
100 gr migdale efilate
3 catei de usturoi
½ lingurita de boia ardei iute(cayenne)
500 gr somon taiat in 4 portii
2 linguri suc de lamaie
1 lingura patrunjel proaspat taiat marunt
(se poate adauga si marar proaspat)
Sare, piper
Metoda de preprare
Incalziti uleiul si untul intr-o tigae de teflon. Adaugati migdalele, usturoiul maruntit f fin si prajiti amestecul 3-4 minute.
Dispuneti somonul intr-un vas de Jena si il lasati in cuptorul incins 20 minute.
Daca nu e rumenit indeajuns il mai lasati cateva minute.
Il scoateti din cuptor si presarati peste somon amestecul de migdale, usturoi din tigae, apoi sucul de lamaie, sarea si boiaua, piperul si mai lasati tava in cuptor alte 5 minute.
Inainte de servire adaugati verdeata taiata marunt.
(250-300 calorii)

Piuree de conopida

Ingrediente pentru 4 portii
1 conopida mijlocie desfacuta in buchete
150 – 200 ml de lapte batut
4 linguri ulei de masline
1 lingura de unt
Sare, piper, un varf de cutit de nucsoara pisata
Metoda de preparare
Puneti conopida in apa clocotita timp de 15 minute.
Scoateti conopida si o strecurati bine de apa ca apoi sa o treceti cateva minute in unt incins cu usturoiul, intr-o tigae.
Dupa ce conopida se rumeneste putin o treceti cateva minute intr-un mixer impreuna cu laptele batut, sarea, piperul si nucsoara.
Turnati laptele cate putin cate putin, evitand ca piureul sa nu fie prea lichid.
Inainte de servire decorati garnitura cu cateva fire de ceapa verde taiata foarte fin.
(calorii 110)

PS Retetele de mai sus sunt o continuare la articolul din editia trecuta a publicatiei Acum si urmeaza o directie dietetica adaptata unei alimentatii cat mai sanatoase cu putinta.
Retetele sunt si o dedicatie pentru Andrea cu speranta unei colaborari si de punere in seriale televizate cateva retete.

ACUM este un gest politic

iulie 19th, 2009

ACUM este mai mult decât o publicaţie – şi trebuie să scriu despre asta, pentru cei care nu au observat pâna în prezent acest detaliu, altfel foarte semnificativ. ACUM este un gest politic.

Suntem la originea unui gest politic tocmai pentru că nu avem o agendă politică afiliată, iar întreaga activitate care duce la apariţia neîntreruptă, săptămână de săptămână a publicaţiei electronice, este voluntară.

Suntem la originea unui gest politic pentru că suntem sătui de cei care „s-au săturat de România”, erijându-se în critici acizi şi consumăndu-şi energiile în pamflete şi producţii suburbane. Palmele pe care aceştia le administrează cu nesaţ chipului şi aşa plin de vânătăi al patriei nu sunt cu nimic mai deosebite decât limbile păunisto-vadimiste-epigoniste ale amanţilor ei de acum douăzeci de ani. Şi unele şi celelalte nu reprezintă decât nişte monumente ale neputinţei despre care aş spune că frizează maladiile psihice, dacă n-aş avea mai mult respect pentru acestea din urmă.

Suntem la originea unui gest politic pentru că alegem să spunem adevărul şi să încurajăm societatea civilă românească s-o facă cu curaj prin intermediul paginilor noastre, garantând lipsa de ingerinţe şi scriind în clar despre cine suntem, ce vrem, principiile care ne călăuzesc, ce iubim şi ce detestăm.

Venind vorba despre ce iubim, dintre toate valorile la care aderăm, una dintre cele mai importante este competitivitatea. O competitivitate în care concursul se desfăşoară deschis, sub ochii spectatorului (cititorul) şi din care sunt eliminate cu maximă bună credinţă loviturile sub centură sau avantajarea unui sportiv (autor) în dauna altuia. O competitivitate care, aşa cum scrie şi Petru Clej într-un excelent comentariu la Turul Franţei, vizează victoria echipei indiferent chiar şi de prieteniile din interiorul ei.

Prin consecinţă, meritele autorilor care semnează în ACUM nu se măsoară în socluri imuabile cladite undeva unde există locuri de veci rezervate, ci în respectul, admiraţia, dragostea pe care fiecare autor le dobândeşte prin efort propriu în memoria cititorilor. Pentru această memorie suntem în dublă competiţie: o dată cu noi înşine, încercând să scriem cat mai bine şi cât mai în linie cu exigenţele jurnalistice cărora ne supunem şi a doua oară între noi, pentru a ne ajuta să greşim cât mai puţin.

Tot prin consecinţă, nu vom promova autori despre care nu simţim că se alătură gestului nostru politic, oricât de apreciaţi ar fi de publicul vorbitor de limba română sau oricât de mare ar fi ego-ul lor. Dorim ca autorii publicaţi în ACUM să joace după cât mai multe dintre regulile pe care le respectăm şi noi: să fie membri în portal, postându-şi singuri materialele (înscriindu-le deci în competiţie), să aplice singuri corectura sintactică şi semantică, netransformând deci echipa administrativă, ea însăşi alcatuită din autori, în editori de serviciu, să răspundă ecourilor la articolele lor. Vrem ca autorii să aibă încredere în buna noastră credinţă şi în mecanismele transparente de selecţie în vederea publicării. Până şi criticile care ni se supun atenţiei, dacă ne parvin prin intermediul unui limbaj arţăgos sau ţâfnos sau sub orice altă formă de obrăznicie, sunt ignorate. Contrar acestei atitudini, acceptăm inclusiv înjurături dacă este nevoie, de la cineva care munceşte efectiv pentru victoria echipei – a publicaţiei.

Nu mai departe de săptămana aceasta, am vrut să scriu un editorial cu titlul „M-am săturat de cei care s-au săturat de România”. Dar coincidenţa a făcut ca Ovidiu Ivancu să propună un articol care conţine cel puţin o jumătate dintre ideile despre care doream să vă invit, la rândul meu, la reflecţie. Mă dau cu un pas înapoi în acest caz şi spun: „Mulţumesc, Ovidiu!”

Deci, dacă mai era nevoie, iată, am mai relevat o dată starea de spirit care ne animă la ACUM. Din cauza asta ştiu că drumul nostru va fi lung şi va constitui, fără falsă modestie, un exemplu cucerind tot mai mult nu bani, nu putere, nu contracte publicitare, ci respectul, dragostea şi admiraţia unor cititori educaţi, care gândesc şi simt asemănător cu noi.

ACUM este una dintre supapele prin care România subterană despre care scrie Ovidiu in editorial, poate ieşi la suprafaţă.

Axa Washington – Londra – Bucureşti

iulie 19th, 2009

Semne bune referendumul aduce: lumea politică românească e dispusă să dialogheze şi găsească soluţii amiabile la chestiunile litigioase. Şi să renunţe la formulele contondente, dincolo de retorica patetic-spumoasă, uneori cu excesele de rigoare, pusă la bătaie. Polemica nu înseamnă doar dat “la gioale” şi “dat în gât”, ostilitaţile se pot rezolva şi prin negocieri directe şi prin găsirea unor soluţii constructive de compromis. Care să satisfacă cerinţele prioritare ale naţiunii, ale poporului atât de des invocat, dar şi interesele/orgoliile/ vanităţile de tot felul. “On the People Side”, de partea poporului, era una dintre cele mai des pomenite formule de către Gordon Brown, viitorul Prim Ministru al Marii Britanii, succesorul lui Tony Blair şi ani în şir un colaborator apropiat al lui. Aşa că putem considera că des pomenitul cuvânt “Popor” şi apelul la virtuţile lui nu este apanajul exclusiv al politicienilor noştri de ultimă generaţie, ci a fost utilizat peste tot şi din totdeauna. Faimosul german “ Wir sind das Volk !“, noi suntem poporul a dat jos nu doar ruşinosul “Zid” al Berlinului, ci a oferit Europei o şansă pentru reunificarea Germaniei. Şi a Europei. Din care facem parte şi noi. Românii.

Românii care astăzi se fudulesc cu Cristian Mungiu şi Nemescu, aceiaşi români care umpleau sălile la filmele lui Sergiu Nicolaescu. Aştia suntem, cu ăştia defilăm: Unitate şi Solidaritate şi mai puţină gâlceavă poate n-ar strica. Mintea românului cea de pe urmă ar putea funcţiona şi în acest caz. Dacă putem face ca lucrurile să meargă bine, ar fi o prostie să facem astfel ca să se aleagă praful de tot ce întreprindem. De multe ori cele mai complicate lucruri sunt cele simple: să nu ne pierdem speranţa.

Şi ca să încheiem pe un ton politologic optimist şi constructiv să amintim de o glumă ce circulă prin Statele Unite.
Preşedintele Bush se întâlneşte cu Regina Angliei. Şi o întreabă, curios şi nedumerit, cum de are Anglia o guvernare atât de eficientă, solicitându-i o sugestie. Regina îi surâde condescendent şi-i spune că cel mai important lucru este să fii înconjurat de oameni inteligenţi. Bush vrea să afle cum ştii dacă oamenii din preajmă sunt realmente inteligenţi. După ce mai ia o sorbitură de ceai Regina răspune suveran: “ Oh, este foarte simplu, îi pui să răspundă la dilemă inteligentă. “. Apasă pe buton şi solicită să vină Tony Blair. Apare Primul Ministru şi regina, surâzând, îl pune să răspundă la următoarea întrebare: “ Spune, Tony, mama ta şi fratele tău au un copil. Nu este nici fratele tău, nici sora ta. Cine este atunci?”Fără să ezite Blair răspunde concis: “Acela nu poate fi decât eu !”. “ Da, foarte bine, răspunde regina mândră de Primul ei Ministru.

Bush pleacă acasă şi-l întreabă pe Dick Cheney, vicepreşedintele său, acelaşi lucru. “ Dick, mama ta şi tatăl tău au un copil. Nu este nici fratele tău, nici sora ta. Cine este el ?”.“Nu sunt sigur, răspunde vicepreşedintele SUA, lasă-mă să aflu”. Şi pleacă să se consulte cu consilierii lui, dar nici unul nu-i oferă o soluţie. Intr-un târziu, recunoaşte pantofii Dnei Rice la toaleta bărbaţilor în compartimentul vecin şi o abordează cu aceeaşi nedumerire: Condy, spune-mi, mama ta şi tatăl tău au un copil. Nu e nici fratele tău, nici sora ta, cine e el ?” Şefa de la Departamentul de Stat surîde blajin şi-i răspunde cu graţie lui Dick Cheney: E simplu, eu sunt!”

Vicele mulţumeşte şi se duce glonţ la Preşedintele Bush. E binedispus şi raportează: “ Am făcut cercetări şi am găsit răspunsul: este Condy Rice !”La care Bush se ridică, se opreşte furios în faţa lui Cheney şi-i spune în faţă: “ Nu, eşti un idiot! Este Tony Blair!”

Umorul şi ironia pot salva iarăşi România. Nu doar SUA şi UK.

Articolul a apărut inițial în Ziua ziua.ro

Conferinta cu tema „NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO”

iulie 19th, 2009

Asociatia Inginerilor Audio/ Sectiunea AES – România organizeaza la sediul din Bucuresti al Societatii Romane de Radiodifuziune, str. Gen. Berthelot 60-64, Centrul de Presa, lânga Sala de Concerte \”Mihail Jora\” conferinta cu tema: \”NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO\”, sustinuta de catre domnul Dan POPESCU, din Danemarca.

Aceasta actiune se va desfasura, marti, 21.07.2009, intre orele 11.00-14.30.
Pentru a afla din timp ce amenajari sunt necesare, va rugam sa confirmati participarea prin e-mail.

NOUA SALA DE CONCERTE DANMARKS RADIO

Noua sala de concerte a radioului danez, ultima faza a proiectului Casa Multimedia Danmarks Radio, a fost inaugurata într-un cadru festiv în ziua de 17 Ianuarie 2009.

Sala de concerte cu o capacitate de 1800 de locuri, în conceptia cunoscutului arhitect francez Jean Nouvel, este din punct de vedere
arhitectural o realizare cu totul iesita din comun, apreciata unanim ca fiind o adevarata perla arhitecturala.

Din punct de vedere acustic, membrii orchestrei simfonice radio considera noile conditii acustice pe podiumul orchestrei ca fiind ideale.

Semne de întrebare sunt legate însa de auditia pentru locurile din spatele podiumului orchestrei, solutie caracteristica salilor sub forma de amfiteatru cât si privind timpul de reverberatie, mai scazut decât cel
prevazut în caietul de sarcini.

Prezentarea se încheie cu o analiza a celor doua solutii pentru sali de concerte, forma de amfiteatru versus sali clasice sub forma de \”shoe box\”.

sursa:OAR

Uitarea fascismului – Cioran, Eliade, Ionesco (I)

iulie 19th, 2009

“Cioran, Eliade, Ionesco : Uitarea fascismului. Trei intelectuali români în vâltoarea secolului”, de Alexandra Laignel-Lavastine

Editura EST-Samuel Tastet Éditeur, 2004
Traducere din limba franceză de Irina Mavrodin

Moto: « Mă întreb cum de n-am evocat, acolo, în sala din fund a cafenelei, unde ne refugiasem să fim singuri – acel Paris fabulos din primii ani de după război, când eram toţi trei săraci, necunoscuţi şi, deşi fără prea multe iluzii, hotărâţi, fiecare pentru alte motive, să rămânem ce-am fost în ţară : scriitori”. (Mircea Eliade)

Despre ambiţiile şi conceptele politice ale perioadei interbelice ale intelectualilor români de seamă s-a scris puţin până şi după debarcarea coşmarului comunist, dar şi atunci cu teamă şi cu o protecţie peste măsură a imaginii acestora. Pe de o parte, avem critici şi scriitori, care îi apără până în pânzele albe de petele negre ale biografiei lor, considerând că acestea nu există şi documentele apărute sunt „fabricate” şi, prin urmare, false. Pe de altă parte, altă categorie de adepţi adoptă mişcarea construită cu mult fast în perioada comunistă şi anume trecerea sub tăcere sau ocolirea acestui subiect, considerând că gândirea politică şi aservirea unor intelectuali la o mişcare politică într-un anumit moment al carierei nu au nicio influenţă asupra operei.
Nu suntem de acord cu aceste păreri şi spunem că putem aprecia un autor sau altul doar după opera sa, însă dacă vrem să îl cunoaştem cu adevărat, dacă vrem să aflăm toate implicaţiile literaturii sale, trebuie să intrăm în amănuntele care l-au determinat să scrie o opera sau alta, să aflăm resorturile personale şi profesionale care l-au făcut să redacteze articole partizane unei anumite mişcări politice sau care l-au decăzut într-un extremist excesiv. Din aceste cauze, implicarea unei părţi a Generaţiei tinere interbelice în mişcarea legionară este cu atât mai interesantă de urmărit.

Când vorbim de intelectuali români tineri care s-au distins în perioada interbelică în cultura românească şi nu numai, vorbim în principal de artizanii generaţiei Criterion, care se dezvoltă începând cu anul 1927, respectiv Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Constantin Noica si Mihail Sebastian, în jurul cărora s-a învârtit o adevărată pleiadă de oameni tineri de valoare, absolvenţi ai unor universităţi de prestigiu din Europa. Dintre aceştia, primii trei au căpătat, după exilul lor în străinătate şi publicarea unor opere de valoare, o recunoaştere mondială binemeritată, în condiţiile în care lumea culturală internaţională nu cunoşteau (şi în mare parte continuă să nu cunoască) cadrul naţional românesc din care plecaseră.

Deşi au apărut lucrări de specialitate care să redimensioneze perioada română a existenţei celor trei mari scriitori, revine meritul autoarei franceze Alexandra Laignel-Lavastine , printr-o carte extrem de bine documentată, apărută mai întâi în Franţa în 2002 şi intitulată sugestiv „Uitarea fascismului” (din păcate, total neavenit pentru Ionescu, dar şi asta face parte dintr-o strategie de promovare a cărţii). De ce acolo si de ce o autoare franceză? Pentru că această ţară este patria care i-a primit pe Eliade, Cioran si Ionescu, este locul unde cei trei au cunoscut succesul şi au relansat cariera, ţara care i-a adoptat şi care acum îi revendică, deşi de multe ori pe nedrept.

Încă de la început trebuie să încercăm să îi privim într-un registru diferit pe cei trei: în vreme ce Mircea Eliade şi Emil Cioran au avut atitudini în perioada interbelică vădit legionare, parţial antisemite şi profasciste, Eugen Ionescu a stat întotdeauna în antiteză cu atitudinea partinică a prietenilor săi, chiar dacă autoarea încearcă să îl învinovăţească şi pe el din cel puţin două puncte de vedere: în primul rând pentru perioada pe care a petrecut-o în calitate de ataşat cultural la Vichy, în timpul celui de-al doilea război mondial, trimis de guvernul Antonescu; în al doilea rând, pentru “vinovăţia” de a nu-I fi demascat pe Eliade şi Cioran în Occident, după marele război, pentru trecutul lor politic.

Această atitudine de “turnător” nu îi este caracteristică lui Ionesco, partizanatul său din perioada interbelică pentru comunismul incipient, ca variantă a fascismului nefăcându-l membru al Securităţii şi nefăcându-l să îşi trădeze prietenii. Cu toate acestea, articolele şi gândurile sale post-război sunt clar împotriva nazismului şi formei acestuia-legionarismul- din România. “Maladia nazistă, sămănătorismele, specificul etnic, ura împotriva universalului – trebuiau suprimate din rădăcini”, îi scrie el din Paris, la 19 septembrie 1945, filosofului Tudor Vianu. Sau, în acelaşi an, spune că, în ochii lui Eliade „totul e pierdut de vreme ce a învins comunismul. Ăsta e un mare vinovat. Şi el, şi Cioran, şi imbecilul de Noica, şi grasul de Vulcănescu, şi atâţia alţii (Haig Acterian!, Mihail Polihroniade) sunt victimile odiosului defunct Nae Ionescu”.

Principala vină pe care Alexandra Laignel-Lavastine o găseşte lui Eliade şi Cioran este, se pare, aceea că, după plecarea în străinătate şi după reuşita lor profesională, nu şi-au cerut niciodată scuze pentru comportarea lor interbelică, pentru angajamentul lor fascist şi legionar, nu au găsit necesar să se explice în această privinţă şi să răspundă în faţa contemporanilor lor. De aceea, consideră autoarea, eludarea în orice ocazie a oricărei referiri cu privire la partea dubioasă a trecutului lor îndreptăţeşte o formă de judecată post-mortem la care avem senzaţia că asistăm.

Cartea este structurată în 10 capitole principale, urmând traseul biografiei lor, punând totuşi destul de puţin accent pe reuşita lor profesională de după cel de-al doilea război mondial, pe opera lor literară de succes, cu excepţia paginilor în care se încearcă a se dezvălui urmele concepţiilor prolegionare ale lui Eliade şi Cioran ca izvor al marilor opere, concluzii care par puţin forţate, autoarea dorind culpabilizarea celor doi din toate punctele de vedere.

Capitolul I – Bucureştiul la sfârşitul anilor 1920: naşterea Tinerei Generaţii – încearcă să facă lumină asupra unei perioade de înflorire culturală a vieţii româneşti prin apariţia unor tineri intelectuali de seamă, grupaţi în jurul lui Mircea Eliade şi sub numele de Generaţia Criterion. Certificatul de naştere a acestei grupări este considerată apariţia ciclului de douăsprezece foiletoane intitulat Itinerariu spiritual, semnat de Mircea Eliade, urmat apoi de Scrisori către un provincial, toate apărute în anul 1927 în revista „Cuvântul”, condusă de mentorul său spiritual Nae Ionescu. Autorul face aici primul său manifest pentru ridicarea unei generaţii superioare, care, ca şi el, copii sau adolescenţi în timpul războiului, au acum 20-25 de ani şi pot fi mai importanţi, mai puternici spiritual, pot aduce o politică care o poate întrece pe cea a generaţiei anterioare, cea a părinţilor.

Care va fi această politică? Deşi unii dintre ei, puţini ce-i drept, vor trece în partea internaţionalismului socialist şi comunist (mişcare care, de altfel, este repede interzisă în România), iar alţii vor ramâne fideli social-democraţiei, cum ar fi Mihail Sebastian sau chiar Eugen Ionescu, majoritatea îl vor urma aproape orbeşte pe Mircea Eliade, începând cu anul 1933, în aderarea sa neoficială, dar ideologică, la Mişcarea legionară (Garda de fier). Cu toate că articolele din acea perioadă, apărute în mai multe publicaţii, din care cea mai importantă este Cuvântul, nu sunt profund politice, ci răspund mai curând unei informări despre propriile concepţii post-adolescenţă şi o primă recunoaştere a „geniului literar” care tocmai se iveşte, totuşi primele semne ale unei ideologii proprii a Generaţiei Criterion şi a lui Eliade apar: cultul vieţii şi al tinereţii, antiparlamentarism, apeluri la eroism, impulsuri mistice, interes major pentru cultura populară şi folclor. Oare nu recunoaştem aici unele teme uzitate mai târziu de Mişcarea legionară şi de naţionalişti, în general?
Primele conflicte dintre Eliade şi Cioran apar încă din această perioadă a începutului, concepţiile celor doi diferind aproape total: în vreme ce Eliade este un autohtonist convins, care se orientează spre căutarea „românităţii” pierdute, considerată a fi autentică şi originară, Cioran marşează deja spre „regretul de a fi român, în a pune îndoială existenţa unui specific naţional şi chiar posibilitatea inteligenţei creatoare a elementului românesc”. Eliade chiar concluzionează, aproape de jignire, despre Cioran şi alţii ca el: „tinerii ăştia n-au înţeles nimic din geniul acestui popor românesc”. Privite astfel din perspectiva începutului, concepţiile lor par antinomice, Cioran manifestându-se în contradicţie totală cu principiile Mişcării legionare de mai târziu, cum ar fi românismul şi naţionalismul exacerbat.

Capitolul II – Anii 1930: anatomia unui angajament – tratează pe larg subiectul legionarismului român, modul în care această mişcare s-a născut, dar şi precursorul ideologic al acesteia, filosoful Nae Ionescu (1890-1940). Autoarea consideră, pe drept cuvânt, că „bascularea părţii celei mai strălucite a intelectualităţii române din anii 1930 către o mişcare în mod expres întemeiată pe o mistică a crimei şi a sângelui constituie una dintre aventurile cele mai fascinante ale istoriei intelectuale a secolului XX”.

Este momentul în care drumurile intelectualilor se despart tocmai din cauza politizării excesive. Grupul Criterion, fondat iniţial ca un loc de întâlnirea cultural şi intelectual, se desfiinţează în anul 1934, iar Eliade şi Cioran devin simpatizanţi declaraţi ai Mişcării legionare, care era într-o ascensiune sigură, mai cu seamă în rândul populaţiei. Deşi pe poziţii adverse faţă de regele Carol al II-lea, Garda de fier cucerea mai ales prin charisma conducătorului său, Căpitanul Corneliu Zelea-Codreanu şi prin discursul naţionalist-ortodox, antisemitismul şi antibolşevismul virulent, refuzul ordinii liberale şi al mişcării proeuropene. Tipic pentru un partid extremist (şi avem şi acum destule exemple în viaţa politică), este faptul că gândirea este doar ideologică, fără a fi susţinută şi de aplicarea ei în practică, fără a exista o platformă economică sustenabilă şi clar definită. Mai curând, platforma în care ei au crezut era mistica crimei, pe care au promovat-o în toată perioada interbelică, dar care nu face obiectul acestei cărţi, ci oamenii de mare valoare culturală care au sprijinit, sub o formă sau alta, mişcarea. Să îi luăm pe rând.
Emil Cioran este analizat din prisma aderării sale la legionarism şi al articolelor sale publicate în perioada interbelică în România în capitolul III – Emil Cioran, revoluţionar-conservator şi antisemit din convingere -, cu toate că niciodată organizaţia nu a izbutit să-l recruteze printre membri săi, dar nici printre ideologii săi oficiali. Totuşi Laignel-Lavastine, analizând majoritatea documentelor epocii, îl consideră pro-legionar, începând de la sfârşitul anului 1933 şi până în toamna anului 1940, când filosoful va omagia profunzimea Căpitanului Zelea-Codreanu (ucis încă din 1938) şi capacitatea sa de a fi „dat românului un rost”.

Lucruri pe care nu le neagă, dar nici nu le explică întrutotul după Marele război, mai exact în anii 1950, când declară într-o scrisoare (dar, cum vom vedea, nici mai târziu, când va fi din ce în ce mai reţinut în declaraţii): „Eram departe de-a fi împlinit treizeci de ani, când s-a întâmplat să fac o pasiune pentru ţara mea; o pasiune disperată, agresivă, din care nu există scăpare şi care m-a hărţuit ani de-a rândul. […] Pe atunci s-a născut un soi de mişcare, care voia să reformeze totul, până şi trecutul. N-am crezut sincer în ea nici măcar un singur moment. Însă această mişcare era singurul indiciu că ţara noastră putea fi altceva decât o ficţiune.”
Sunt anii în care Cioran scrie cele mai importante opere ale sale în limba română – Pe culmile disperării, Cartea amăgirilor, Schimbarea la faţă a României, Lacrimi şi sfinţi, Amurgul gândurilor. Dintre acestea, Schimbarea la faţă a României este cea mai reprezentativă din punctul de vedere al apropierii de ideologia legionară, fiind străbătută de o idee fixă: ţara noastră trebuie smulsă din indolenţa ei colectivă şi din dispreţul faţă de sine pentru a face din ea „o naţiune înzestrată cu un dinamism, o istoricitate şi o capacitate de afirmare care să nu aibă de ce să invidieze marile naţiuni europene”. Visul lui Cioran: „O Românie cu populaţia Chinei şi destinul Franţei”.

Ar fi astfel o atitudine definitorie pentru un naţionalist, care îşi doreşte ca propria ţară să fie cea mai puternică, cea mai mare şi epurată de etniile venite de aiurea pe propriul teritoriu. Cu toate acestea, el este mai mult patriot decât naţionalist, pe care îl neagă şi îşi defineşte propriile păreri în 1935: „Deosebirea dintre mine şi naţionaliştii noştri este aşa de mare, încât activitatea mea nu i-ar putea decât zăpăci. Eu n-am comun cu naţionaliştii decât interesul pentru România. Cum îţi poţi închipui că se poate schimba o mentalitate reacţionară?”. Şi, într-adevăr, ideile lui Cioran se deosebesc de cele ale Gărzii de fier prin tot ceea ce înrudeşte Mişcarea legionară cu o mişcare tradiţionalistă clasică, respectiv ortodoxism, mistică ţărănească, antibolşevism delirant, integrism „moral”, lucruri pe care filosoful le evită şi, uneori, chiar le urăşte.

Cu toate aceste, el rămâne apropiat mişcării, cu precădere după anii petrecuţi chiar în inima Reich-ului (1933-1935), unde a luat cunoştinţă cu fascismul european şi cu trăsăturile lui principale, împrumutate şi de legionari – antisemitismul, antiparlamentarismul, cultul conducătorului, aplecarea spre rezolvarea situaţiilor problematice prin violenţă. Chiar dacă este conştient de lipsa ideologiei revoluţionare sau a concepţiilor teoretice, care ar face din Garda de fier un adevărat motor al renaşterii româneşti, „Iron Guard, pe care la început o detestasem, a devenit pentru mine din fobie, obsesie” (Emil Cioran, Caiete, 1965).

În privinţa antisemitismului filosofului român, autoarea ajunge la o concluzie alarmantă: „Tânărul Cioran trebuie clasificat în categoria antisemiţilor din convingere, în contrast cu antisemiţii prin adaptare sau acomodare”, preluând o afirmaţie a lui P.-A. Taguieff, din lucrarea L’Antisémitisme de plume (1940-1944), Études et documents (Paris, 1999). El a fost cel care şi-a construit întreaga teorie antievreiască din punct de vedere militant-raţional, dezvoltând în acest sens tezele mentorului Generaţiei, Nae Ionescu, şi nu pe punctul de vedere sentimental, al majoritaţii colegilor de generaţie. Această teorie preciza, în esenţă, că evreii s-ar caracteriza printr-o absenţă de simţ istoric şi printr-o incapacitate de a se împlini pe plan politic. Ceea ce, consideră Cioran, justifică epurarea etnică (nu numai evreiască, ci tot ce nu aparţine spiritului naţional autohton pur) şi scoaterea tuturor naţionalităţilor în afara corpului social.

(va urma)

Stefan Ene
http://jovimpresii.blogspot.com/

Bunica artistului

iulie 19th, 2009
Egon Marc Lövith: NudEgon Marc Lövith: Nud

Sculptorul şi graficianul Egon Marc Lövith s-a născut la Cluj, în 1923. Tatăl său, ceasornicar de meserie, ajunsese în Transilvania din Rusia, după primul război mondial şi nu avea rude în oraş. Mama provenea dintr-o familie originară din Lituania. Bunicul dinspre mamă era tehnician silvic şi fusese angajat de Baronul Jósika să-i administreze pădurile. După tulburările legionare de la mijlocul anilor 1920, când ceasornicăria tatălui a fost devastată, Egon şi părinţii săi au emigrat în Mexic. În anii 1930 Max Lövith s-a îmbolnăvit grav şi a murit astfel încât Bertha a fost nevoită să revină la Cluj împreună cu Egon şi surioara sa Irénke. S-au mutat în casa bunicii şi trăiau în condiţii destul de modeste. Egon a lucrat încă din adolescenţă ca muncitor necalificat şi curier, pentru a contribui la existenţa familiei. În această perioadă s-a ataşat de bunica sa, o femeie energică şi înţeleaptă. În 1944 a fost deportată şi a pierit la Auschwitz, împreună cu mama şi sora artistului. Odată cu trecerea anilor Egon Marc Lövith şi-o amintea tot mai des pe bunica, dar nu a desenat-o niciodată. Figura ei face parte din galeria portretelor destăinuite.

Bunica era o femeie de lume

Bunica era mărunţică şi grăsuţă. Venise din Lituania şi în tinereţe fusese poştăriţă. Era o femeie de lume. Avea mintea luminată şi citea ziarele, mai ales ziarul Jó Estét (Seara bună) pentru că ştia perfect ungureşte. Vorbea şi româneşte, ruseşte şi în lituaniană. Mie uneori mi se adresa şi în idiş, deşi eu nu pricepeam prea mult în această limbă. Bunica ne învăţa că trebuie să trăim într-un spirit iudaic, pe cât posibil. Noi eram de rit neolog, cel mai modern rit iudaic. Nu purtam nici barbă şi nici perciuni dar respectăm sărbătorile. Dacă eram angajaţi la creştini lucram şi sâmbăta, ceea ce un evreu ortodox n-ar fi făcut nici dacă ar fi murit de foame. Respectam şi caşrutul (regulile alimentaţiei rituale evreieşti), pe cât se poate. Iată o întâmplare cu caracter anecdotic care ilustrează acest fapt. Odată bunica mi-a spus într-un idiş amestecat cu maghiara: „Egonka, gib mir a bisele szalonna” (Adu-mi puţină slănină ). Eu am fost foarte uimit şi i-am zis „Dar Bunico, ştii că religia ne interzice să mâncăm aşa ceva !”. Bunica a replicat „Kein Gott!” (Nu există niciun Dumnezeu !) Atunci m-am dus şi i-am cumpărat o bucăţică de slănină afumată, deşi ştiam că bunica suferea de fiere.
Eu dormeam în aceeaşi cameră cu mama, bunica şi surioara mea, Irina. Noaptea am auzit-o pe bunica văitându-se de dureri şi cerându-i iertare lui Dumnezeu în idiş pentru că a păcătuit mâncând slănina. Apoi i-a trecut criza, a uitat-o şi peste o vreme mi-a zis: „Egonka, gib mir a bisele kolbász!” (Adu-mi puţin cârnat). „Dar bunico, nu-i permis să mâncăm aşa ceva!” „Kein Gott !” a replicat bunica

Porunca bunicii

În casa noastră, compusă din două odăi mici şi o bucătărioară, locuia şi o mătuşă
de a mea, sora mamei. În adolescenţă am început să desenez şi, atunci când mătuşa era la serviciu, intram în camera ei să pot lucra în linişte. Într-o zi am făcut cunoştinţă cu o fată foarte frumoasă, îndrăzneaţă şi lipsită de prejudecăţi, căreia i-am propus să-mi pozeze. Dar unde era s-o duc ? Pe atunci nu aveam atelier, aşa că am intrat pe fereastra camerei mătuşii mele şi am făcut câteva desene nud, despre ea. Totul a s-a desfăşurat cât se poate de firesc; am terminat desenul şi ea a plecat. În noaptea următoare m-a trezit foiala bunicii care s-a sculat din patul ei, dar nu a ieşit din cameră ci a venit şi s-a aşezat pe marginea patului meu şi mi-a spus în şoaptă „Ascultă, Egonka, de ce duci fata aceea frumoasă…” – asta a fost caracterizarea ei, nu a spus femeia aceea sau persoana aceea – ci fata aceea frumoasă. „De ce o duci prin curte şi intri cu ea pe fereastră în camera mătuşii, pe furiş ? De ce n-o inviţi în bucătărie ? Ştii că noi suntem primitori şi chiar dacă suntem mai nevoiaşi, o ceaşcă de erzaţ tot se găseşte s-o servim . Mi-ar plăcea s-o cunosc şi eu. Eu ascultam înmărmurit. A tăcut o clipă şi apoi a continuat „Egonka, ţi-am văzut desenele, sunt minunate ! Minunate ! Să continui tot aşa!” Cuvintele bunicii au fost o încurajare, dar şi o poruncă pe care nu am mai putut s-o încalc niciodată. Ea a fost primul meu critic de artă. Din păcate nu apucat să mă vadă devenind artist.

(Interviu transcris din filmul Portrete destăinuite, realizat în 2006)

Turul Franței: Contador sau Armstrong? Nu, Bruyneel

iulie 19th, 2009
Contador, Bruyneel și Armstrong - cel mai de succes trio din istoria Turului FranțeiContador, Bruyneel și Armstrong – cel mai de succes trio din istoria Turului Franței

Alberto Contador a îmbrăcat în sfârșit, după două săptămâni de cursă, tricoul galben de lider în Turul Franței la ciclism, în urma unei strălucite victorii în prima etapă de munte din Alpi, terminată cu urcușul spre Verbier, unde spaniolul și-a lăsat în urmă toți rivalii în urma unui demaraj devastator la cinci kilometri de sosire.

Printre aceștia se află și coechipierul său de la echipa Astana, americanul Lance Armstrong, cel care a câștigat de șapte ori consecutiv (1999 – 2005) cea mai prestigioasă competiție ciclistă mondială și probabil cea mai dificilă competiție din întreg sportul. Armstriong e acum pe locul doi în clasamentul general la peste 1 min 30 sec în urma sa.

Până acum, toți jurnaliștii își puneau întrebarea: cine este liderul acestei echipe sponsorizate de guvernul Kazahstanului: septuplul câștigător al Turului, care se apropie acum de 38 de ani sau mai tânărul său (27 de ani neîmpliniți) coechipier și rival Alberto Contador, câștigător al Turului Franței în 2007, dar și al Turului Italiei și Spaniei în 2008, când a absentat de la Marea Buclă.

Conferințele de presă separate ale celor doi relevau o anumită animozitate între coechipierii campioni ai Astanei, ba chiar o iritare a spaniolului la insistența jurnaliștilor care vroiau să știe care e liderul care se va bucura de sprijinul coechipierilor în acest sport prin excelență de echipă.

Faptul că Armstrong e prieten apropiat cu directorul sportiv Johan Bruyneel, care l-a ghidat la victorie de șapte ori (așa cum l-a ghidat și pe Contador în 2007) n-a făcut decât să amplifice speculațiile cu privire la pretinsul favoritism practicat de Bruyneel.

Pentru cei care nu sunt familiarizați cu ciclismul, Astana e un fel de Real Madrid, care a adunat sub culorile sale campioni de talia unor Armstrong și Contador, dar și cicliști de elită precum germanul Andreas Kloden sau americanul Levi Leipheimer, clasați în trecut pe podiumul Turului Franței.

Numai că victoria lui Contador la Verbier arată cât de mult s-au înșelat: spaniolul a arătat că e cel mai puternic – fapt recunoscut imediat după sosire de Armstrong – iar tactica – atacul său la 5 km de sosire în asecensiunea finală – poartă clar amprenta marelui maestru care este Johan Bruyneel, care a reușit să-i surprindă din nou, nu doar pe jurnaliști, ci și pe rivalii săi.

În spatele său, Armstrong și Kloden au jucat rolul echipierilor fideli, neparticipând la contra-atacurile rivalilor și contribuind astfel la victoria coechipierului și acum și liderului lor.

Mai e o săptămână de cursă, cu încă trei etape de munte și una contra-cronometru, dar Contador e de pe acum mare favorit pentru victoria finală la Paris, pe Champs Elyseees pe 27 iulie.

Și dacă va câștiga acest lucru se datorează în mare măsură aceluia care este de departe cel mai de succes director sportiv din istoria ciclismului: Johan Bruyneel, belgianul fluent în șase limbi, pentru care victoria finală a echipei e mai importantă decât orice prietenie, fie ea și cu cineva ca Lance Armstrong.

Comuniştii plătesc muzica, Opoziţia trebuie să schimbe partitura!

iulie 19th, 2009

\”O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr\”
(Paul Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist)

Campania electorală din RM oferă, deocamdată, mai multe incertitudini decât certitudini. Certe sunt doar agenda electorală şi faptul că ea a fost fixată de către comunişti. Incerte sunt răspunsurile pe care actorii electorali principali le dau în faţa acestei provocări. Comuniştii au plătit muzica, iar Opoziţia nu mai poate schimba atmosfera campaniei. Şansa ei este să cânte mai tare şi pe altă partitură.

Moscova mută… şi PCRM câştigă!

Succesul PCRM de a fixa agenda electorală este incontestabil, iar ajutorul „frăţesc de la Moscova” a fost decisiv. Totul se mişcă în jurul lui 7 aprilie şi al viziunii comuniste despre evenimentele de atunci. Mesajul e „să ne apărăm patria” şi culminează cu ideea după care, odată ajunsă la putere, Opoziţia ar pulveriza statalitatea şi independenţa RM (chestiune de-a dreptul comică:

o „statalitate” somptuoasă de 650 de ani poate fi pulverizată, iată, de o simplă schimbare de regim!). Se vorbeşte până la saţietate despre „românizaţie” şi „implicarea Bucureştiului” în treburile RM – exact despre ceea ce informau diplomaţii ruşi Europa după evenimentele tragice de la 7 aprilie!

Declaraţiile publice, filmele difuzate şi întreg spiritul de campanie al PCRM sugerează cu claritate aşa ceva. Este o strategie precisă, urmată cinic şi fără scrupule, în pofida evidenţelor. Nu există dialog politic, ci doar o sufocare a adversarului prin intensitatea mesajului şi a repetării lui obsesive. Viziunea e maniheică: „noi, cei buni” versus „ei, cei răi”. „Cei răi” sunt în interiorul statului (Opoziţia), dar mai ales în afara lui (România şi finanţa occidentală – niciodată Estul!).

Radicalizarea societăţii este evidentă în aceste condiţii şi cei care vorbesc despre ea au dreptate. Doar că, în realitate, vinovaţi pentru amplificarea acestui spirit sunt tocmai cei care au impus în societate stilul războinic şi maniheic al actualei campanii electorale. Nimic nu a fost întâmplător. Comuniştii aveau o singură şansă de a deturna discuţia de la două lucruri despre care nu vroiau cu nici un chip să se vorbească – atrocităţile din 7 aprilie şi „performanţele” socio-economice după opt ani de guvernare. Şansa s-a numit „deturnarea discursului şi radicalizarea societăţii” şi ei au apelat la ea fără să clipească.

Prima capcană: evitarea provocării

Opoziţia nu s-a dezmeticit imediat, iar riscul căderii în capcană a fost major. Pe de o parte, exista opţiunea unui răspuns de tip „rezonabil”, care să evite temele fixate obsesiv de comunişti pe agenda publică: statalitate, pericol, identitate. Un asemenea discurs ar fi fost unul de formulă „europeană”, bazat pe strategii de creştere economică, pe investiţii, pe analiza eşecurilor guvernării comuniste şi a promisiunilor neonorate. Ispita a existat la un moment dat şi nu a fost de fiecare dată eliminată, mai ales că funcţionarii europeni de la Chişinău chiar asta păreau să aştepte de la Opoziţie. În realitate, accentul masiv pe un asemenea discurs ar fi fost şi este o gravă eroare strategică. Nu poţi perora despre „sexul îngerilor” când ceilalţi scot ameninţător armele din teacă. Unei asemenea campanii de „sloganuri politice”, cu înalt grad de emoţionalitate, nu i se răspunde cu doctrine ultrasofisticate şi, în realitate, imposibil de înţeles pentru electorat.

A doua capcană: acceptarea provocării

A doua eroare posibilă a Opoziţiei ar fi fost – şi pericolul rămâne! – cea a intrării în jocul adversarului. Căci unei asemenea campanii nu se răspunde, electoral vorbind, nici prin dezvinovăţiri. A face numai asta înseamnă a intra în jocul celui care a fixat regulile şi a rămâne, de fiecare dată, în rol secund. Situaţia a fost bine ilustrată, de pildă, de ponderea în spaţiul public şi influenţa celor două filme dedicate evenimentelor din 7 aprilie, respectiv, „Atac asupra Moldovei” şi „În apărarea R. Moldova”. Primul este girat guvernamental, cel de-al doilea – de un partid de opoziţie. Este evident că impactul public al primului film este incontestabil mai mare şi nu doar din pricina instituţiilor media pe care comuniştii le au în subordine. Explicaţia principală este că: a fost primul! Cel de-al doilea este doar o reacţie, un răspuns, o scuză. Aici nu contează veridicitatea mesajului, cât haloul emoţional. Dacă primul film ar fi fost cel girat de Opoziţie, atunci impactul lui ar fi compensat cu mult deficitul de instrumente media pe care cele trei partide le au. Episodul rămâne o lecţie pentru Opoziţie.

Radicalizarea societăţii

Concluzia electorală este una singură. Unui discurs radicalizat şi emoţional nu-i răspunzi nici cu programe politice sofisticate, nici cu riposte şi reacţii imediate. Răspunzi indirect, prin mesaje pozitive, dar în acelaşi ton. Stilul şi intensitatea trebuie să fie aceleaşi, doar esenţa mesajului diferită. Ce rezultă de aici? Faptul că alegerea ţintelor electorale este crucială. O campanie bazată pe modificarea percepţiilor sau a convingerilor prin argumente raţionale este absurdă în acest caz. Fiecare parte implicată în campania politică – dacă înţelege ceva din ea – va ţinti, cu precădere, aducerea la urne a electoratului dur, pe de-o parte, şi a celui „latent”, pe de alta. „Electoratul latent” este o categorie specială a „electoratului nehotărât”. Este cel ce are opinii politice, dar căruia, pentru a se deplasa la vot şi a vota cu tine, îi lipseşte un impuls emoţional. Pe care trebuie să îl transmiţi! În niciun caz raţional, căci opţiunea există deja şi e percepută, doar că nu e suficient de coerentă şi motivantă pentru a genera votul explicit. Acest „public latent” este decisiv şi a încerca să faci campanie în altă parte este risipă de efort şi resurse. De aceea comuniştii se şi orientează masiv spre „patrioţii moldoveni” din administraţia publică, accentuând discursul „identităţii moldoveneşti”, dar şi spre minoritarii rusofoni, înlocuind discursul moldovenist (etno-identitar) cu cel „polietnic”. Iar Opoziţiei i-ar fi mult mai uşor să aducă în siajul său electoral votanţii altor partide necomuniste sau anticomuniste – „electorat latent” – decât să încerce să aducă la urne un public indecis, indiferent sau ostil ei.

Dispariţia centrului politic

O altă consecinţă a acestei atmosfere sociale este restrângerea centrului politic. Lucrurile funcţionează invers proporţional: cu cât sporeşte radicalizarea societăţii, cu atât scade ponderea acestui spaţiu – dacă „centru” numim partidele „rezonabile”, care vor pace socială, practică o campanie electorală bazată mai degrabă pe raţiune, decât pe emoţie, fără atacuri emoţionale sau radicalisme de limbaj. Un asemenea „centru” politic este victima sigură a unei atmosfere electorale precum cea din stânga Prutului. Există un asemenea „centru” în RM? Şi da, şi nu. Unii îl încearcă, dar rezultatul electoral nu va fi în niciun caz „un proiect de succes”. Alţii îl mimează. Căci PD-ul lui Marian Lupu-Dumitru Diacov nu este „centrist”, în accepţiunea dată mai sus. În realitate, sloganul „să oprim războiul politic” nu are nimic de-a face cu asta. Componenta centrală a mesajului este tot emoţională, respectiv vizează un „electorat latent”, care se află însă mai aproape de cel comunist, decât de cel anticomunist. Este un electorat exasperat de tensiunile sociale reale şi potenţiale, care însă nu a avut obiecţii majore la „regimul Voronin”, ci, eventual, la persoana din fruntea lui.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul timpul.md

Rezidenţă ICR la Veneţia

iulie 19th, 2009

05.06.2009 – 05.08.2009
Data introducerii: 04.06.2009
Organizator: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Anunţat de: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Localitatea: Veneția
Anvergura: internaţională

Odată cu debutul celei de-a 53-a ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică va fi inaugurată vineri, 5 iunie, orele 18:30, expoziţia „Globuri de sticlă (25 de case demolate)” a tânărului artist vizual Mircea Nicolae. Proiectul reprezintă, în esenţa sa, o atitudine reflexivă asupra dispariţiei unei „lumi” (imobilele de joasă înălţime construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în zona centrală a Bucureştiului) şi asupra apariţiei uneia noi (locuinţele sau sediile de firmă).

Mircea Nicolae este câştigătorul primei rezidenţe oferite de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, iniţiativă care se înscrie în strategia Institutului Cultural Român privind încurajarea tinerilor în diverse domenii de creaţie, prin acordarea de burse şi rezidenţe.

Juriul care a selectat proiectul câştigător a fost compus din nume de prestigiu precum Andreas Fogarasi, câştigătorul marelui premiu “Leul de aur” pentru cel mai bun proiect naţional la ultima ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, Erwin Kessler, critic de artă din România, Fabio Cavallucci, coordonatorul ediţiei din 2008 a Bienalei Europene de Artă Contemporană “Manifesta” şi fost director al Galeriei Civice din Trento, Saverino Simi de Burgis, critic de artă, profesor la Academia de Arte din Veneţia.

Pe durata primelor luni de rezidenţă, Mircea Nicolae va expune proiectul câştigător, urmând ca în ultima parte a rezidenţei să realizeze un work in progress intitulat „Young Romanian Art”, demers curatorial care va genera o importantă „Arhivă a Artei Tinere din România”.

Printre artiştii care au răspuns favorabil apelului lui Mircea Nicolae de a trimite lucrări reprezentative, care să fie expuse în Noua Galerie a Institutului Român de la Veneţia pe durata Bienalei de Artă, se numără Alina Andrei, Michele Bressan, Anca Benera, Vlad Nancă, Daniel Knorr, Bogdan Bodeianu, Răzvan Botiş, Tudor Bratu, Sebastian Big, Dragoş Burlacu, Simion Cernica, Claudiu Ciobanu, Elena Ciobanu, Alexandru Ciubotariu, Claudiu Cobilanschi, Cuzina, Suzana Dan, Dumitraş/Năsui/Muntean, Bogdan Gârbovan, Mihai Iepure Gorski, Teo Isfan, Cezar Lăzărescu, Benedek Levente, No Limits Missionary, Mircea Nicolae, Dragoş Platon, Tudor Prisăcariu, Lea Rasovszky, Jean-Lorin Sterian, Oana Toderică.

Rezidenţa urmăreşte atât încurajarea modalităţilor novatoare de analiză şi interpretare creativă a tematicii actualei ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, care se desfăşoară sub genericul „Making Worlds”, cât şi promovarea, în contextul celui mai important eveniment de pe scena internaţională a artelor vizuale, a potenţialului artiştilor români formaţi sau afirmaţi după 1989.

De asemenea, intenţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia este de a transforma rezidenţa într-un proiect propriu de participare la Bienala de Artă şi la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în cadrul secţiunii „Proiecte colaterale”.

Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica
Palazzo Correr – Cannaregio 2214 – 30121 Venezia
T: +39-041-5242309; F: +39-041-715331; E: istiorga@tin.it
http//:www.icr.ro/venezia

sursa: mcc

Ce au în comun Gordon Gekko și Jiji?

iulie 19th, 2009
Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor '80Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor ’80

Mai nou, la Bucureşti, constat ca toată lumea poartă cămaşa albastră cu gulerul alb, à la Gordon Gekko în filmul Wall Street (1987). Potrivit unei ţinute business formal, cămaşa albastra (cu sau fără dungi) cu gulerul alb este purtată des de bancheri sau de brokeri la bursă, mai puţin de avocaţi, contabili şi agenţi imobiliari. Este un simbol foarte puternic al curentului cultural ‘yuppie’ (de la Y.U.P.- young urban profesional) – oameni tineri şi bine şcoliţi cu un apetit fantastic pentru risc şi ore lungi de muncă, care în anii 80 au fost la modă cu telefoanele lor ‘cărămidă’ şi Porsche-urile lor roşii.

În ultima vreme, însă, stereotipul ‘yuppie’ a scăzut în popularitate în urma unei crizei economice de proporţii mondiale pe care opinia publică o atribuie ‘băieţilor cu ochi albaştrii’ din centrele financiare Wall Street şi City of London. Dar totuşi, in Bucureşti, nu se văd, în stradă, în metrou, la cafenele, decât tineri Bud Fox, sau mai degrabă mini-Gordoni (Gekko, nu Brown), purtănd camaşa-clişeu, deplasăndu-se cu acel swagger increzut des întălnit pe la Farringdon sau Liverpool Street de cei care au şansa sa se întindă la o bere şi sa privească de la o distanţă sigură fauna financiară londoneză. Sau, aproape acel swagger. Lucrurile în Romania par un pic mai forţate, mai ‘şi eu…’. Piciorul se grăbeşte să poartă acel pantof, cel de la Ferragamo. Că deh.. suntem şi noi ă fors tu bi recond wiz… Principalul exponent al camaşii albastre cu gulerul alb în Romania, este bineînţeles, latifundiarul din Pipera, Gigi Becali, Gordon Gekko al Balcanilor, ciobanul devenit speculator de terenuri, devenit patron stelist, devenit dezvoltator de biserici devenit europarlamentar încarcerat.

Problema ia amploare cănd infecţia ‘trendy-ismului’ apare la un om cu una dintre cele mai importante funcţii din stat, Ministerul Justiţiei. Aveam mare încredere în Cătălin Predoiu ca fiind un profesionist cu o prezentare impecabilă, un fel de pol opus al Noricai Nicolai. Însă, se pare că ne-a făcut de râs in faţa preşedintelui ţării care l-a produs pe Armani, cu dezastrul de mai jos. Is anyone safe?

http://windyourneckin.weblog.ro/

Comuniştii, febra electorală şi factorul românesc

iulie 19th, 2009

Pe fondul epuizării energiilor mobilizatoare de ordin intern ale partidului de guvernământ, datorate adâncirii urmărilor crizei economice internaţionale şi perseverării opoziţiei politice “unite”, comuniştii dirijează stimularea forţată a factorilor externi pentru a-şi aranja un context electoral favorabil. Similar ciclurilor electorale anterioare, Partidul Comuniștilor (PCRM) exersează rivalitatea “artificială” sau nejustificată în relaţiile cu ţara vecină pentru a ridica baricade electorale, urmărind dispersarea electoratului şi atragerea segmentului de centru stânga a eşichierului politic din RM. Or, aceasta redă caracter antagonic relaţiilor cu autorităţile statului vecin, substituind conştient relaţiile de bună-vecinătate pentru a face ultimele aranjamente electorale înainte de scrutinul din 29 iulie.

Acţiunile recente ale grupării comuniste divulgă intenţiile lor de a polariza societatea în „statalişti” şi “unionişti”, a comasa opoziţia cu scopul comprimării capacităţilor/autorităţii ei electorale şi a infiltra subtil forţe politice de factură volatilă (cum ar fi Partidul Democrat din Moldova) în spectrul de centru-dreapta al politicului moldovenesc.

Cartea „românească” şi „protectoratul” rusesc

În pofida raţionamentelor reale ale României faţă de RM, factorul românesc constituie o variabilă esenţială în „competiţia electorală” pentru alegerile parlamentare anticipate. Acest lucru se datorează retoricii „emotive” (şi “electorale”) a unor actori politici români combinată cu lipsa de liniaritate a politicii externe a României în abordarea RM. Pe de altă parte, cartea “românească” serveşte PCRM-ului în scopuri politice şi electorale, fiind folosită pentru a eclipsa deficienţele guvernării comuniste, a “parazita” pe seama simpatiilor/fobiilor geopolitice ale electoratului moldovenesc şi a incita cu anumite ocazii conversaţia cu Moscova. Din aceste considerente şi cu serviciul constant al părţii române (în special cu participarea Preşedintelui României, Traian Băsescu), menţinerea propagandei anti-româneşti are loc în dependenţă de ciclurile electorale, motivaţiile politice situaţionale ale conducerii de la Chişinău sau constrângerile externe asupra Republicii Moldova (consecinţele crizei economice globale, implicaţiile din partea Rusiei etc.).

În perioada recentă, comuniştii au decis revizuirea ofertei electorale în privinţa direcţiei de politică externă pentru Moldova. Astfel, comuniştii renunţă la ideea integrării europene depline şi necondiţionate, optând pentru negocierea unui acord cu UE care să asigure mai multe libertăţi (referindu-se în primul rând la liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni). Mai mult, liderul comuniştilor V. Voronin leagă “modernizarea europeană a RM” de necesitatea unei medieri din partea UE “privind stabilizarea relaţiilor moldo-române”, prin semnarea tratatului politic de bază şi a celui de frontieră cu Bucureşti. De fapt, asemenea demers din partea comuniştilor coincide cu logica actualei campanii electorale. Or, discreditarea opoziţiei politice de la Chişinău este îmbinată cu „demonizarea” statului român, iar cauza UE este invocată atât pentru a accentua “culpabilitatea” speculativă a autorităţilor române, cât şi în scopul convingerii electoratului de faptul existenţei unei conexiuni cu Bruxellul (cel puţin la nivel declarativ). În lumina evenimentelor post-electorale, sustenabilitatea orientării europene a PCRM a fost dezechilibrată considerabil (ca urmare a adoptării Rezoluţiilor Parlamentului European şi a Consiliului Europei, Concluziilor Consiliului European, critice la adresa actualei guvernări moldovene). De aceea, comuniştii se simt nevoiţi să demonstreze simpatizanţilor săi menţinerea cursului european al RM, chiar dacă Bruxellul exprimă rezerve politice serioase faţă de autorităţile moldoveneşti (în plan practic însă propune soluţii pentru aprofundarea integrării europene a Moldovei, inclusiv prin intermediul Parteneriatului Estic).

Discreditarea părţii române de către comunişti ar putea avea şi implicaţii de natură strategică. Politica dată permite PCRM-ului să suscite în continure neîncrederea europenilor faţă de calitatea României de “avocat al Moldovei”, minimizând prin acest intermediu oportunităţile statului român de a europeniza vecinătatea europeană. În rezultat, segmente înguste ale populaţiei RM vor putea fi antrenate în procesele reale de integrare europeană, ceea ce va asigura teren pentru disensiuni sociale interne potrivite pentru menţinerea sau eventual revenirea la putere a comuniştilor (sau a altor forţe de esenţă anti-europene). Anume din aceste considerente, autorităţile comuniste cer cu insistenţă din partea UE simplificarea şi/sau liberalizarea regimului de vize. Or, extinderea jurisdicţiei statului român asupra RM, prin intermediul dublei cetăţenii, va duce la sporirea autorităţii României în calitate de stat UE (şi NATO) şi la metamorfoze a proceselor politice moldoveneşti, inclusiv “europenizarea” lor. Aceste transformări ar putea condiţiona treptat retractarea firească a nomenclaturii comuniste din viaţa politică a RM.

Circumstanţele date sunt percepute drept ameninţări de către PCRM, care se salvează prin importul de interese ruseşti în regiune. Sub acoperirea obiectivelor geo/politice ale Moscovei, comuniştii apelează sistematic la discursuri anti-româneşti, utilizând argumente istorice (asocierea României cu regimul nazist din perioada interbelică etc.), politice (aşa numitul refuz al Bucureştiului de a semna tratatul politic de bază etc.) sau normativ-internaţionale (presupusa imixtiune în afacerile interne ale RM, politica de acordare a cetăţeniilor româneşti, suprapunerea sau neracordarea normativă în privinţa proceselor electorale etc.). „Protectoratul” oferit comuniştilor din partea Rusiei s-a evidenţiat şi îndată după 7 aprilie, când Rusia învinuia nefondat România de implicarea în evenimentele violente post-electorale şi chema UE să-şi disciplineze membrii.

Prin urmare, comuniştii ghidaţi de interese personale şi/sau de angajamente externe (asumate la cererea Moscovei) utilizează abil factorul românesc în calitate de pârghie de mobilizare socială (România – “duşman extern”), stimulent electoral şi element de sustragere a atenţiei publice locale (după cum Rusia foloseşte ţări vecine ca Ucraina sau Georgia, puteri mondiale aflate la distanţă, ca SUA, sau organizaţii internaţionale – NATO).

Agenţii comunişti şi factorul “românesc”

Obţinerea unei majorităţi absolute în viitorul Parlament este puţin probabilă pentru comunişti, mai ales în condiţiile paralizării economiei moldoveneşti de urmările nefaste ale crizei mondiale. Această conjunctură defavorabilă generează provocări electorale pentru PCRM. De aceea, lansarea în mediul politic autohton a unor “agenţi politici comunişti” deghizaţi în forţe de opoziţie (caracteristic pentru Partidul Democrat din Moldova) reflectă deplin această stratagemă politică extrem de sofisticată.

Probele care demonstrează sustenabilitatea acestei ipoteze sunt evidente:

* Comuniştii nu au prezentat publicului larg date compromiţătoare despre actualul lider PDM, M. Lupu, deşi au accesul la orice tip de informaţie, în situaţia în care fostul președinte al Parlamentului a activat timp îndelungat în echipa comuniştilor.

* PCRM a refuzat la fel să convingă electoratul de faptul că Lupu în fruntea PDM ar reprezenta un “proiect comunist”, ceea ce l-ar fi descreditat definitiv pe el (în schimb, Lupu a fost declarat de gruparea comunistă “trădător”).

* Comuniştii au incitat şi întreţin „războiul politic” cu partidele de opoziţie, iar ideea existenţei unei confruntări a fost ulterior preluată de PDM şi Lupu, care deşi a recunoscut vina comuniştilor “pentru ratarea mai multor posibilităţi” evită să le concretizeze în baza unei critici constructive şi întemeiate.

* Acţiunile şi retorica PDM (organizarea Adunării Naţionale în perioada apropiată etc.) atrag în primul rând electoratul partidelor de dreapta/liberale, ca urmare a faptului că cei dezamăgiţi de prestaţia opoziţiei în timpul evenimentelor post-electorale ar putea opta pentru “trădătărul”, Marian Lupu. Iar electoratul comuniştilor l-a susţinut preponderant pe Voronin, retorica şi comportamentul PCRM în general, decât imaginea altor lideri comunişti (printre care şi Lupu).

* De asemenea, poziţionarea centru-dreapta a PDM a fost inoculată chiar de Voronin, care a introdus PDM în lista „forţelor radicale de dreapta” (pro-româneşti) adepte ale aderării la NATO şi indiferente faţă de parteneriatul strategic cu Rusia. În cele din urmă, aceasta poate contribui la intensificarea traseismului electoral în favoarea PDM din contul opoziţiei liberale “unite”.

Chiar dacă PCRM favorizează în anumit mod ascensiunea PDM, nu este deocamdată clar care va fi comportamentul lui Lupu şi echipei lui, comparativ cu cea a membrilor autentici ai PDM (în cazul în care vor nimeri în Parlament), în condiţiile unei „coruperi” din partea comuniştilor. În acest sens, gradul de cooperare a PDM-ului şi reprezentanţilor acestuia atât cu PCRM, cât şi cu partidele de opoziţie care vor ajunge în legislativ, va depinde în mare măsură de departajarea mandatelor per partid.

Parlamentul gladiatorilor

iulie 19th, 2009

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele de vârf ale politicii moldoveneşti
continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive.

Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă
pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. Rolul de conducător
asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în
vărful elitelor.

Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că
femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta.

De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei
frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau
şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii
războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. În general, cred că dacă nu
ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa
femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să le stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu –
activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc
electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % – bărbaţi, 50% – femei, plasaţi consecutiv. Zic
„truc” pentru că topul listei actuale a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”.

Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a fmeilor în
domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi campania actuală are specificul ei şi
lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat este detrminată şi de factori de alt
ordin.

Campania electorală în derulare este în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar are specificul ei. După
7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atins punctul de fierbere. Campania
actuală pentru parlamentare este de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile
crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl
împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite
şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru
cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuie să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor
împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de
convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea
exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmă supoziţia atrocităţii
războiului din culisele politice în care de această dată sunt antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit
gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai
accesează ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizează şi
sugerează cataclisme.

În final să mai spunem că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e
minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o
democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi
nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer
siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcher întârzie să apară…

Angela Aramă a fost deputată în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009.

aarama.blogspot.com

Reinventarea politicului: Europa de Est după 1989 (I)

iulie 19th, 2009

Luni, 6 iulie, am fost invitat să susţin o prelegere la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI).

În articolul de faţă voi prezenta unele dintre punctele discutate cu ocazia acestui eveniment. Deşi prăbuşirea comunismului a avut cauze similare în ţările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării şi traiectoriile evolutive au fost influenţate în mod fundamental de condiţiile interne ale fiecăreia dintre aceste societăţi. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice şi tradiţia disidenţei, variabilă de la o ţară la alta, explică diferenţele semnificative în ceea ce priveşte natura transformărilor din 1989.

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat”. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene deoarece reprezentanţii aceasteia, preluând tezele lui Tocqueville şi Gramsci, au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii” şi construcţia unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului.

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economiei planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs paternalismul neo-socialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie.

La rândul meu, aşa cum reiese din epilogul volumului „Reinventarea Politicului”, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor nouăzeci părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene.

Aşa cum a afirmat eminentul politolog american, Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope”. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre est.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudo-moderna, a modernizării leniniste apocrife la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului 20). Totodată, dezvoltarea civilităţii, în contextul haosului economic care a urmat imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste, a trebuit să fie o contrapondere la apariţia unor noi forme de centralism, etatism şi paternalism puse în slujba intereselor elitelor succesoare. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social („social glue”) în condiţiile corupţiei generalizate ce a măcinat şi încă macină societăţile esteuropene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment” (dezvoltare greşită).

Postcomunismul a fost arena unui conflict dintre două tipuri de conceptualizare a comunităţii politice. Colectivitatea definită prin proceduri impersonale şi de egalitatea totală în faţa legii a fost contrapusă celei bazate pe o necontenită accentuare a orginilor, a tradiţiei, a religiei şi mitului. Al doilea element al ecuaţiei a degenerat în direcţia naţionalism non-liberal care a fost în mod fundamental sincretic, el cuprinzând comunişti, socialişti, neofascişti, tradiţionalişti autointitulaţi conservatori şi populişti. Pentru înţelegerea corectă a ultimilor douăzeci de ani, este necesar să percepem Europa de Est drept teatrul unor conflicte ideologice care nu sunt reductibile la o singură variabilă sau cauză. Realitatea în regiune a funcţionat în mod esenţial ca un eclectism inevitabil.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Libertate, Egalitate, Fraternitate

iulie 19th, 2009

Acum 20 de ani, Estul a aniversat bicentenarul Revoluţiei franceze prin şirul de revoluţii care l-au eliberat de comunism şi l-au integrat treptat Europei unite.

Ce ne-a adus eliberarea? Cum stăm după douăzeci de ani? Cum respectăm cadrul valoric adus de modernitate, alcătuit din cele trei valori ale devizei Revoluţiei franceze şi din Legalitatea sosită pe filiera revoluţiilor, mai degrabă „de catifea“, anglo-saxone? Deşi toţi suntem în criză, laolaltă cu Vestul şi cu întreaga lume, e limpede că nu stăm la fel. Cum nu stăteam la fel nici înainte de prăbuşirea crizei peste noi! Diferenţele nu stau doar în curajul şi în rapiditatea reformelor, ci şi în condiţiile de plecare în procesul revoluţionar şi apoi în cel reformator. S-a dovedit important că unele ţări au păstrat, în economie, mai ales în agricultură şi în comerţ, măcar rudimente ale capitalismului, precum Polonia şi Ungaria, cum s-a dovedit important că au păstrat, fie şi simulat, şchiop, oarece pluralism politic.

La fel de important s-a dovedit şi că, în unele ţări, societatea civilă nu s-a prăbuşit complet în timpul comunismului sau a început să se reconstituie în ultimul deceniu al vechiului regim. Şi parcă în ţările care au avut curajul, adesea repetat, precum în cazul Poloniei, al revoltei, lucrurile au mers mai bine şi mai repede.

Noi am plecat la drum cu economia complet etatizată, fără urme de pluralism politic, şi cu o societate civilă reprezentată, în cel mai bun caz, de câţiva disidenţi şi opozanţi izolaţi. Revoltele muncitoreşti, 1977 în Valea Jiului şi 1987 la Braşov, plus alte câteva meteorice, au fost grabnic şi brutal reprimate. Am plecat la drum din cea mai sinistră versiune de comunism european şi, poate, e firesc să fim acum pe cale să compromitem şi capitalismul. Am plecat la drum prin singura revoluţie sângeroasă a Estului şi am făcut cele mai mici progrese în reformele care trebuiau să ne îndrepte spre modernitatea politică, socială, culturală, economică, spre ceea ce se numeşte democraţia liberală. Şi merge greu. De ce? Din aceleaşi motive pentru care am ratat prima modernizare, cea iniţiată aspiraţional pe la 1821-1848 şi faptic pe la 1859-1866, încheiată pe la 1918-1923 şi prăbuşită în şirul de dictaturi inaugurate în 1938.

O sută de ani de modernizare pentru 15 ani de modernitate, nici aceea completă! Motivele? Dincolo de contextul interbelic nefavorabil, adeziunea superficială, pur formală la valorile ce fac posibilă modernitatea-Legalitatea, ca valoare-fundament, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea, ca valori-ţintă. Adeziune ce se dovedeşte la fel de superficială şi acum, în modernizarea începută în urmă cu 20 de ani. Sau are cineva impresia că aceste valori sunt funcţionale, că sunt perfect încorporate în legi, instituţii şi proceduri, că le resimţim ca fiind la fel de necesare precum aerul? Dacă aşa ar fi, economia ar funcţiona natural, nu pe bază clientelară şi a comenzilor statului, Justiţia chiar ar face dreptate, conducătorii nu s-ar bucura de privilegii demne de societăţile feudale, laicitatea ar fi o realitate, nu o dorinţă etc. Sigur, acum, contextul extern este infinit mai favorabil decât cel al primei modernizări şi modernităţi. E de-ajuns? Nu, mai este necesar şi efortul propriu.

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 2. Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

iulie 19th, 2009

Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste.

Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei.

Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană“ şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia .
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán , predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa „pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei.

Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă .

Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin – mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea – dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.

Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.

În numărul viitor: Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc

Solidaritate etnică şi spirit civic: aspecte ale revoluţiei husite

iulie 19th, 2009
Personalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehePersonalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehe

Utilizarea conceptului de revoluţie în legătură cu un episod al Evului Mediu, fie el şi unul de dimensiunile reformei religioase iniţiate de universitarii praghezi, care a generat mobilizarea de o parte sau de alta a oamenilor şi naţiunilor Europei Centrale şi de Est, poate părea exagerată în raport cu o etapă istorică percepută ca un timp al regresului cultural şi al stabilităţii raporturilor social-economice. Chiar şi autorul care a propus această abordare, istoricul Frantisek Smahel, a sfârşit prin a aprecia fenomenul husit ca pe o anomalie istorică, tocmai datorită caracterului său anticipativ şi a explicat eşecul său de ultim moment prin incompatibilitatea dintre ideile vehiculate de diversele sale curente şi realităţile concrete ale societăţii cehe medievale. Istoricii marxişti, atât de interesaţi în general să documenteze preliminarii ale luptei de clasă în fapte ale trecutului îndepărtat, s-au dovedit circumspecţi în a decela aspecte revoluţionare într-o mişcare cu origini religioase incontestabile şi care i-a mobilizat sub aceleaşi steaguri pe exploataţi şi exploatatori.

În pofida unor încercări de a căuta similitudini între inovaţiile sociale propuse de husiţii radicali şi paradigmele materialismului ştiinţific, evenimentele din anii 1419-1434 au fost analizate ca revolte medievale clasice, în seria răscoalelor ţărăneşti din Franţa şi Anglia contemporane sau a luptelor urbane din Italia şi Ţările de Jos. Dacă meritul acestei direcţii de cercetare a constat în aprofundarea problematicii economice, mult mai importante pentru restituirea evenimentelor s-au dovedit evaluările antitetice ale istoricilor romantici şi pozitivişti. Asemeni altor episoade ale istoriei popoarelor din Est, experimentul husit a generat entuziasmul cehilor şi oprobiul germanilor, în relaţie cu impactul pe care acestea din urmă l-au avut în proiecţia identitară a celor două naţiuni. Dacă pentru Frantisek Palacky, fondatorul scrisului istoric ceh modern, mişcarea husită a reprezentat expresia misiunii poporului ceh şi a aspiraţiei sale spre idealul moral creştin, autori de talia lui Theodor Momsen au considerat conduita cehilor drept expresia deplină a barbariei şi ignoranţei, care a distrus realizările câtorva secole de civilizaţie germană transplantată pe solul slav. Apartenenţa la cele două şcoli istoriografice nu a cenzurat spiritul critic şi introducerea unor nuanţe interpretative, iar ecourile pe care faptele şi mai ales discursul de legitimare le-au generat la nivelul spiritualităţii europene au lărgit spectrul de cercetare, fapt ce a condus la stabilirea de corelaţii mai aplicate contextului confesional, etnic şi politic din regiune.

Fără a da prioritate unuia din factorii catalizatori ai dinamicii evenimentelor de care şi-a legat numele Jan Hus, martirul poporului ceh, putem aprecia că geneza lor fost expresia crizei structurale care afecta lumea creştină la finele Evului Mediu. Depresiunea economică şi reculul demografic puneau în cauză funcţionalitatea structurilor sociale şi politice pretutindeni în Europa vremii, iar expresia climatului de nelinişte şi contestaţie este dată de recrudescenţa conflictelor dintre state sau a celor civile. Este momentul în care Războiul de O Sută de ani evoluează de la o ceartă a regilor la lupta dintre francezi şi englezi care a lăsat în memoria posterităţii amintirea Ioanei d’Arc. Cei doi piloni tradiţionali ai lumii medievale, Imperiul şi papalitatea, devin ţinte ale nemulţumirilor publicului instruit şi a proiectelor de reforme.. Aşa-numita robie babilonică a papilor la Avignon şi marea schismă ce a urmat au potenţat naţionalismul religios, recognoscibil în retorica magiştrilor universităţilor şi a prelaţilor întruniţi în concilii, dar şi în predicile mendicanţilor. Climatul general de instabilitate a dat sensuri noi pietăţii individuale şi colective, născută în creuzetul de temeri pentru viitorul apropiat, o trăire mai profundă a credinţei şi căutarea căilor spre mântuire în revenirea la paradigma vieţii evanghelice.

Cehia a resimţit aceste transformări în manieră proprie, din perspectiva unui exemplu de succes al integrării în cadrele civilizaţiei medievale clasice. Suveranul ei era primul dintre principii Imperiului, iar împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg a fost considerat mai curând un părinte al Boemiei decât un principe german. Dezvoltarea economică datorată dinamismului centrelor urbane şi patronajul puterii regale asupra bisericii şi culturii cehe nu s-au dovedit suficiente pentru a aplatiza vechea rivalitate dintre cehi şi germani, manifestă de acum şi pe tărâm economic şi administrativ la nivelul centrelor urbane. Generozitatea donaţiilor în favoarea bisericii a avut efecte benefice pe tărâm cultural, dar a alimentat corupţia clerului înalt, tot mai implicat în politică şi mai dezinteresat de nevoile credincioşilor. În potenţială antiteză cu această categorie şi implicit cu protectorii săi seculari, se manifestă nemulţumirea clerului parohial cu un statut material tot mai precar, a predicatorilor populari care găseau în decadenţa moravurilor prezentului semne ale apropierii Judecăţii de Apoi, dar mai ales a tinerilor universitari praghezi care realizau osmoza între idealul patriotic şi cel al reformei morale. Aceste forţe au alcătuit publicul sensibil la tezele reformiste formulate de Jan Hus, cel care pornind de la interpretările lui John Wicklife propunea o restauraţie de amploare a bisericii in caput et membris, aîn sensul revenirii la normele morale şi austeritatea materială a primelor comunităţi creştine. Mai importante însă decât inovaţiile confesionale, populare dealtfel în mediile universitare europene, au fost dimensiunile politice asumate de discursul husit. Propunându-şi reforma morală a societăţii în ansamblul ei, magistrul ajungea să conteste legitimitatea puterii suveranului, în cazul că acţiunea acestuia ar intra în contradicţie cu morala creştină. Ideea punea în cauză înseşi fundamentele fundamentele instutiţionale medievale, introducând pentru prima dată o cenzură de natură morală în raport cu actele puterii, devenită responsabilă în faţa societăţii şi deposedată implicit de infailibilitate.

Chiar dacă etica cu care adepţii lui Jan Hus au operat a cunoscut mai curând expresii religioase şi patriotice, dimensiunea sa civică s-a manifestat plenar în Boemia, în succesiunea condamnării şi execuţiei reformatorului la Konstanz. Mobilizarea unor largi categorii ale societăţii cehe împotriva suveranului legitim este expresia unei solidarităţi etnice, a încrederii în caracterul predestinat al poporului ceh de a-şi asigura mântuirea proprie şi a celorlalţi prin profesarea noii credinţe. Avem de-a face cu aşa-numita fază iacobină a naţionalismului ceh, marcată de implicarea activă a maselor, violenţă şi expansionism militar şi religios. Conducătorii militari ai rebelilor invocă în egală măsură credinţa şi ţara cehă în manifestele adresate locuitorilor. Succesele militare cehe s-au datorat mai ales aderenţei locuitorilor la mesajul patriotic şi religios, chiar dacă tactica celebră a taberelor de care a avut rolul său în contracararea celor cinci cruciade organizate împotriva Boemiei. Disensiunile dintre moderaţi şi radicali au determinat în ultimă instanţă reconcilierea celor dintâi cu împăratul şi anihilarea militară a taboriţilor, fără ca aceasta să însemne revenirea la statu quo ante. Cehia cunoştea prima alternativă teologică instituţionalizată, iar de respectarea acestui specific a depins recunoaşterea succesiunii la tron până în 1620, când o nouă catastrofă naţională avea să impună recatolicizarea Ţărilor Cehe.

În durată lungă, ideologia şi mişcarea husită încorporează o dimensiune revoluţionară, dată de solidarizarea masivă a naţiunii, a acelei comunităţi a locuitorilor pe care o definea Ieronim de Praga, diferenţieri sociale şi privilegiale. Mica naţiune central-europeană şi-a afirmat pentru prima dată dorinţa de libertate şi capacitatea de a se opune oricărei forţe de opresiune, acea cultură a rezistenţei pe care o regăsim într-o succesiune tentantă în ciuda caracterului ei anistoric, la contemporanii lui Jan Hus, la generaţia lui Thomas Massarik sau la cea a lui Vaclav Havel.

O poveste veche-nouă a Ierusalimului: ultra-ortodocși contra laici

iulie 19th, 2009
Evreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu polițiaEvreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu poliția

La Ierusalim au avut recent loc ciocniri ]ntre evreii ultra-ortodocși și poliție pe tema nerespectării Șabatului. Istoricul Lucian Herșcovici, de la Universitatea Ebraică din capitala Israelului explică substraturile acestei dispute care s-a cronicizat.

Oricine cunoaşte Ierusalimul, ştie că el este numit Oraşul Sfânt. Sfânt pentru cele trei religii monoteiste iudaismul, creştinismul şi islamul. Mai mult, la Ierusalim locuiesc oameni care aparţin diferitelor ramuri şi grupuri din cadrul fiecărei religii monoteiste. În ceea ce priveşte evreii religioşi, practicanţi, există câteva categorii. Printre ele există şi gruparea extremistă, a evreilor ultrareligioşi (numiţi Haredim în limba ebraică, în sensul de oameni care se tem de Dumnezeu şi fac totul pentru a îndeplini toate poruncile Lui, respectiv cele 613 porunci ale Torei (respectiv, poruncile menţionate în Pentateuc). Aceşti evrei ultrareligioşi, în marea lor majoritate sunt de origine aşkenază (respectiv din familii provenite în special din Polonia, Rusia, România, Ungaria), atât Hasidim (respectiv adepţi ai unui Rabin Sfânt, numit şi Ţadik, în sensul de bun evreu), cât şi oponenţi ai hasidismului (Mitnagdim). Evrei de origine sefardă li s-au alăturat numai în ultimele generaţii, în număr redus.

Aceşti evrei ultra-religioşi locuiesc în Ereţ Israel de mai multe generaţii: unii sunt urmaşii imigranţilor veniţi la începutul secolului al XVIII-lea, alţii mult mai târziu, în secolele XIX şi XX. Ei aparţineau aşa-numitului \”Işuv iaşan\” (veche comunitate evreiască din Palestina) şi nu aşezării evreieşti moderne în această ţară. Aşezarea lor în Palestina în perioada otomana se datoreşte dorinţei lor de a îndeplini porunca divină de a locui în Ţara Poporului Evreu şi de a învăţa Tora ziua şi noaptea în această ţară. Unii dintre ei nu acceptă sionismul, nici existenţa statului Israel întemeiat de oameni, aşteptând venirea lui Mesia. Dar aceştia reprezintă un grup relativ mic; mulţi dintre ei se identifică cu partidul Agudat Israel, reprezentat şi în Parlamentul Israelian, ca şi în consiliile municipale. In secolul al XX-lea li s-au alăturat mulţi evrei veniţi din Europa răsăriteană, ca şi din America. În prezent, majoritatea acestor evrei ultrareligioşi locuiesc în oraşele Ierusalim, Bnei Berak şi Safed (Ţfat), precum şi în localitatea Netivot (în care suntmulţi evrei ultrareligioşi de origine sefardă).În privinţa evreilor ultrareligioşi proveniţi din \”vechiul işuv\”, din punct de vedere istoric, trebuie să menţionăm că izolarea lor a început în anii 70 ai secolului al XIX-lea: ei au respins curentele înnoitoare, preferând să se autoînchidă în interiorul unei comunităţi izolate.

Cosecinţele acestei autoizolări s-au resimţit dealungul istoriei, începând din anii 70 ai secolului al XIX-lea până în prezent. Îmbunătăţirea situaţiei a avut loc datorită imigranţilor care li s-au alăturat, unii dintre ei supravieţuitori ai Holocaustului, veniti în Israel după întemeierea statului. Totuşi, unii dintre urmaşii evreilor aşkenazi ultrareligioşi din vechiul işuv preferă această izolare şi acum, de exemplu cei care aparţin organizaţiei \”Neturey Karta\” (Păzitorii Zidurilor, în sensul de Zidurile Ierusalimului). Unii dintre aceştia sunt urmaşi ai unor imigranţi din Ungaria şi Transilvania, care au păstrat limba maghiară de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca pe o limbă de familie vorbită, după câteva generaţii, alături de idiş şi de ebraică, pe care au trebuit să o adopte datorită situaţiei politice.

După părerea acestor oameni, orice act de neîndeplinire exactă a unei norme halahice (respectiv a codului de legi iudaice, bazat pe cele 613 porunci ale Torei) reprezintă un act de nesupunere faţă de Dumnezeu, de nerespectare a legii dată de El. Deoarece ideea lor este pe baza frazei biblice \”din cauza păcatelor noastre am fost alungaţi din ţară\”, ei caută nu numai să nu comită vreo abatere de la normele halahice, ci şi să opreasca pe alţi evrei de a face acest lucru în \”Ţara lui Israel\” (Ţara Sfântă\”). Credinţa lor este că o asemenea abatere va întârzia venirea lui Mesia. Această opoziţie este deosebit de puternică la Ierusalim, Oraşul Sfânt, ca şi oraşul în care locuiesc mulţi dintre ei.

Una dintre poruncile biblice principale este cea referitoare la respectarea zilei de sâmbătă, respectiv a zilei de odihnă. \”Aminteşte-ţi ziua de sâmbătă pentru sfinţenia ei\”, afirmă comandamentul biblic, adăugând că această sfinţenie trebuie respectată atât de omul liber, proprietar al casei, cât şi de soţia şi copiii acestuia, de robii lui şi de străinii care locuiesc în cetatea lui. Chestiunea respectării sfinţeniei sâmbetei (Zilei de Şabat) reprezintă una dintre problemele cele mai importante în cadrul echilibrului nou creat în relaţiile între evreii laici şi evreii religioşi la Ierusalim. Încă de la întemeierea statului Israel, în această problemă a fost stabilit un \”status-quo\”. Totuşi, uneori apar anumite nerespectări ale acestui \”status-quo\” din diferite motive legate de evoluţia socială, economică şi culturală.

Primarul Ierusalimului din perioada 1965-1994, Teddy Kollek, a acceptat punctul de vedere al evreilor ultrareligioşi, ajungând la un compromis, deşi el însuşi era nereligios. Totuşi, el a luat în consideraţie faptul că aceşti oameni reprezintă circa o treime (dacă nu şi mai mult) din populaţia evreiască a oraşului (în prezent, se pare că aproape o jumătate). Lider charismatic şi paternalist, Teddy Kollek a afirmat că el este \”părintele oraşului\” şi are atât \”un copil religios, cât şi un copil laic\”, trebuind să-i satisfacă pe amândoi. Cu toate acestea, conflicte asupra respectării (sau mai curând a profanării Şabatului, respectiv a zilei de sâmbătă) au avut loc şi în timpul lui. Problema era respectarea strictă a Şabatului în cartierul principal al evreilor ultrareligioşi, \”Meah Shearim\”, precum şi în cartierele adiacente. Uneori, atunci când aceşti evrei ultrareligioşi vedeau că Şabatul este profanat – respectiv ca interdicţia circulaţiei maşinilor în zona locuită de ei din oraş nu este respectată, că maşini circulă fără o justificare specială, respectiv necesităţi de apărare sau de sănătate – sau că unele magazine alimentare, restaurante sau cinematografe în proprietate evreiască sunt deschise sâmbătă, sau că au loc meciuri de fotbal în această \”zi sfântă\”, ei protestau. Protestul era sub forma unor demonstratii gălăgioase, uneori însoţite de aruncări de pietre asupra maşinilor care circulau sau asupra ferestrelor magazinului sau cinematografului deschis. Uneori, vizavi de demonstranţii ultrareligioşi, demonstrau şi evrei laici, împotriva acestor ultrareligioşi. Din păcate, în câteva rânduri s-a ajuns la violenţă fizică. Respectul reciproc dispăruse total. Totuşi, politica municipală de compromis dusă de Teddy Kollek s-a dovedit a fi potrivită: nerespectarea normelor halahice legate de respectarea Şabatului a fost permisă în cartierele nereligioase ale oraşului, respectarea acestor norme fiind obligatorie în cartierele religioase. Demonstraţiile violente au încetat. Primarii care au urmat după Teddy Kollek, respectiv Ehud Olmert şi rabinul Ury Lupoliansky au căutat să respecte acelaşi compromis, uneori reuşit, alteori nu. Dar una dintre consecinţe a fost că o parte a tineretului evreu laic a părăsit oraşul, voind o petrecere laică la sfârşit de săptămână.

Actualul primar al Ierusalimului, Nir Barkat, a fost ales ca evreu laic şi chiar antireligios, datorită promisiunilor lui ca va lua măsuri pentru dezvoltarea unei vieţi culturale complet laice în oraş, faţă de candidatul ultrareligios Meir Porush, aparţinând cercurilor legate de partidul ultrareligios Agudat Israel. Totuşi, după alegeri, a reuşit să ajungă la un compromis cu grupările religioase şi chiar ultrareligioase din Consiliul Municipal. Lucrurile au mers bine câteva luni, compromisul continuând. A apărut însă problema turismului în Ierusalim la sfârşit de săptămână, precum şi – a nu ştiu câta oară – problema respectării Şabatului în mod oficial în oraş, în cartierele ultrareligioase. Primarul a decis sa deschida parkingul primăriei la sfârşit de săptămână pentru cei interesaţi să viziteze oraşul sau pentru locuitorii săi laici care vor să ajungă în centrul oraşului, în cartierele arabe şi la locurile sfinte şi istorice. Dar parkingul deschis, deşi este într-un cartier laic, este alături de cartierele ultrareligioase centrale. A reapărut problema educaţiei copiilor ultrareligioşi, teama părinţilor că aceşti copii vor urma exemplul laic şi nu vor respecta prescripţiile religioase în viitor. Şi a reînceput conflictul. De data aceasta, conflictul nu a fost declanşat de rabini particulari dau de conducători ai unor grupuri hasidice, ci de personalităţi politice ultrareligioase, printre care fostul deputat în Parlament şi fostul ministru adjunct Menahem Porush, nonagenar, om ale cărui merite sunt recunoscute de mulţi israelieni laici, tatăl fostului candidat la funcţia de primar Meir Porush. Cererea evreilor haredim (ultrareligioşi) a fost închiderea parkingului. Deorece cererea nu le-a fost satisfăcută de primar, au început demonstraţiile in zilele de sâmbătă, de obicei la amiază, după terminarea rugăciunii în sinagogi şi a mesei de sâmbătă la prânz. Întrucâ demonstraţiile au fost violente de la început, poliţia a fost trimisă să menţină ordinea. Rezultatul a fost însă ciocnirea între demonstranţi şi poliţie, înregistrându-se răniţi de ambele părţi. Ca urmare, poliţia a operat arestări. Lucrul s- a repetat câteva sâmbete la rând. Singura sâmbătă in care a fost linişte, a fost cea în care parkingul respectiv (aflat atât în apropierea primăriei, cât şi a Porţii Jaffo a Oraşului Vechi) a fost închis, fiind deschis un parking alternativ, deşi în aceleaşi condiţii, cu plată. Dar primarul a decis să nu \”se supună şantajului ultrareligios\”, deci să nu facă un compromis şi să nu respecte un status-quo existent de câteva decenii. Se pare totuşi că numărul demonstranţilor a scăzut în ultima săptămână, aceştia fiind probabil obosiţi sau sceptici asupra reuşitei.

Sau sunt semne de compromis.

Ce va urma, nu ştiu. Oare se va reveni la un status-quo acceptat sau la un alt compromis acceptabil, sau se va dezvolta un conflict huliganic, în care lipsa de respect reciproc, precum şi lipsa de respect pentru tradiţia iudaică pe de o parte şi pentru cultura şi civilizaţia modernă pe de alta vor conduce la o criză a oraşului şi chiar la o criză a valorilor, ca şi la pierderea respectului faţă de om? Vor birui logica, omenia şi cultura iudaică şi cea universală, sau vor birui pumnul, insulta, ameninţarea şi grobianismul din cauza ambiţiei unei părţi sau alteia, a lipsei de respect a unei părţi faţă de cealaltă?

Aşteptăm şi sperăm în bine.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului (II)

iulie 19th, 2009

Una din reactiile primite la scrierea articolului precedent se refera la aratarea similaritudinilor culturale intre cele doua culturi, romana si maghiara.

Problema asemanarilor este interesanta, numai ca prezinta doua aspecte total opuse. Voi incepe cu aspectul cel mai critic: cel al asemanarilor problemelor existente. Si probabil ca unul din cele mai interesante subiecte este cel al empatiei sau lipsei de empatie care se manifesta intre culturile noastre.

Noi cei care ne-am nascut in Transilvania avem o referinta comuna in istoria noastra: faptul ca nu de mult a existat un imperiu (Austriac din 1699 si Austro-Ungar din 1867) in care au trait stramosii nostri. Vrand-nevrand ne-am ciocnit cu aceleasi probleme si unii si altii, indiferent de nationalitatea noastra. Iar unul din cele mai dureroase dintre aceste subiecte si mai putin inteles este cel al empatiei sau al lipsei ei.

1. Romanizarea secuilor: o solutie sau o problema?

Am auzit de multe ori parerea ca ar fi cu mult mai bine ca secuii sa fie „asimilati”. Aceasta parere o aud de obicei de la ultranationalistii de la „Romania Mare” sau de la unii indivizi care nu au contribuit cu nimic la crearea unei Romanii Mari, decat cu zazania si cu sentimentele negative, cum ar fi C.V. Tudor. Intr-adevar este evident ca metoda cea mai eficienta de a contracara ideea unei Romanii Mari si generoase consta tocmai in antagonizarea tuturor minoritatilor si chiar in crearea de conflicte artificiale, cum a facut de altfel grupul de la „Romania Mare”. Ungurii sunt rai, de evrei sa nu vorbim, rusii sunt si mai rai, de gagauzi nu avem nevoie, etc. Avem nevoie numai de Tudori, nu?
Judecand dintr-un punct de vedere strict umanitar, a „asimila” pe cineva inseamna a-i nega individului respectiv un drept elementar: dreptul la propria lui identitate.

Este ca si cum am adresa cuiva invitatia de a-si schimba originea, identitatea, dreptul de a fi el insusi. Este o afirmatie negativa, adica o negatie: atata vreme cat esti tu insuti, nu e bine. De aceea cred ca trebuie sa respingem asemenea intruziuni in viata altora. Ce autoritate as mai avea eu daca as milita pentru respectarea identitatii mele, dar in schimb as milita si pentru schimbarea identitatii altora? Nici una!

In opinia mea, o Romanie cu adevarat mare poate exista numai cand fiecare are dreptul de a fi el insusi, si de a fi respectat drept cine este.

2. Maghiarizarea romanilor: o solutie sau o problema?

Cu atat mai neplacut surprins am fost cand am citit cartea unui istoric maghiar de talent, care in relatarea istorica a transformarilor din Transilvania aflata sub dualismul austro-ungar, a laudat (si asta nu acum un secol, ci acum) tocmai procesul de „asimilare a romanilor” din ultima jumatate a secolului al 19-lea. Domnul Paul Lendvay, in cartea sa „1000 de ani de victorie in infrangeri”, publicata in anul 2003 in SUA (The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat by Paul Lendvai and Ann Major (Hardcover – April 1, 2003) are o apreciere foarte pozitiva a faptului ca in acea perioada „peste o suta de mii de romani au cerut si au obtinut nationalitatea ungara”. Cum au cerut-o stiu din povestirile bunicilor, nu mai trebuie sa adaug eu nimic.

Ce mesaj transmite aceasta carte (foarte interesanta de altfel si in privinta definirii spiritului ungar si altfel)? Evident ajungem aici la aceeasi lipsa de consecventa: cand e vorba de asimilarea „alor nostri”, sa spunem nu. Daca e vorba de „ai vostri”, sa spunem da.

In mod comic aceasta atitudine a fost identificata in alt domeniu cu vreo doua decenii in urma cand s-a pus problema educatiei sexuale, care dupa parerea unui psiholog consta in atitudinea: „cum sa oferim baietilor nostri fetele vecinilor”. Sau: ce-i al meu e numai al meu, dar ce-i al tau e si al meu.
Din fericire majoritatea populatiei nu are nimic in comun cu asemenea indivizi cu doctorate si diplome care mai degraba toarna gaz pe foc decat sa rezolve o problema.
Mai aduc in discutie o problema: respectivul istoric a aparut in fatza publicului american la televiziunea americana si a sustinut ca principalul rau facut prin trimiterea evreilor din Nordul Transilvaniei la Auschwitz a constat in faptul ca a schimbat compozitia etnica a Transilvaniei in favoarea romanilor”. Si eu care am crezut cu naivitate ca principalul rau a fost de natura umanitara!

3. Fascinatia culturii ungare asupra intelectualilor romani

Sa trecem peste acest subiect si sa abordam ceva mai vesel: in Romania a existat intotdeauna o adevarata fascinatie a culturii ungare. Si chiar o admiratie reciproca!
Franz Liszt de exemplu a declarat ca adora publicul romanesc. Cand a fost pentru prima oara la Bucuresti si la Iasi, se pare ca inca de la trecerea muntilor din Transilvania spre vechiul Regat a fost impresionat de veselia si aerul de sarbatoare pe care l-a avut fiecare zi petrecuta in sudul Romaniei: cu vin si mici, bere si veselie. Dupa ce el a fost huiduit la Sibiu de un public preponderent german, el a fost aplaudat intens la Bucuresti unde a interpretat pentru inceput muzica ungureasca.

Poate cele mai picante elemente de admiratie pentru cultura si traditia ungara le gasim de exemplu la Mateiu Caragiale si la George Calinescu. Ambii intelectuali aveau ceva comun: nu au fost recunoscuti de tatzii lor ca fiind copii legitimi. Si, coincidentza sau nu, ambii si-au „fabricat” cate o legenda a originii lor secrete , drept urmasi ai unor nobili maghiari!

Caragiale tatal a fost un mare scriitor, dar pe de alta parte, ca tata, nu a fost prea vrednic…Cand a auzit nazbatia inventata de Mateiu, l-a pus la punct: „mai baiete. nu ai observat ca noi astia din familia Caragiale avem o tesitura pe cap?” l-a apostrofat el pe Mateiu. „Stii de unde ni se trage? De la stramosii nostri greci care serveau pe crestet tavile cu cafea si dulceata la stapanii nostri turci!” a completat dramaturgul. Caragiale nu ietra pe nimeni; cu atat mai putin pe propriul sau fiu.

4. Ce inseamna a avea bun-simt in relatiile romano-ungare?

Probabil ca mama scriitorului roman Ioan Slavici a explicat acest lucru in modul cel mai direct si plastic: „Pe romani sa-i saluti romaneste; pe unguri, ungureste, pe nemti nemteste si pe sarbi sarbeste” -ii spunea ea fiului Ioan. Si scriitorul a inteles acest lucru. Chiar daca azi lucrurile s-au simplificat sub acest aspect, bunul simt in relatiile inter-etnice nu este un apanaj exclusiv al trecutului.

Exista foarte multe lucruri care tin de o sensibilitate comuna, dar din pacate nu prea le recunoastem in viata zilnica. Insa putem recunoaste de la caz la caz problemele si rezolvarea lor in termeni acceptabili pentru toti.

Eu nu vad solutia in totala compartimentare, dar nici intr-un amestec absolut. Mi-ar placea sa departajam numele personalitatilor, ca sa nu creada unii de exemplu ca numele de botez al lui Janos Bolyai a fost Babes sau ca numele de familie al lui Victor Babes a fost Bolyai. In acelasi timp nu as vrea sa vad redute maghiare si romanesti care sa fie in totala inamicitie una cu alta si care sa predea „stiinta romaneasca” versus „stiinta ungureasca”. Ar fi si absurd si incorect.

La fel, sper sa nu ajungem sa ne adresam unii altora exclusiv in limba engleza. Atata vreme cat avem un teren comun si o experienta comuna de viata, sper sa nu ne evitam unii pe altii. Desi mi s-ar putea spune ca ceea ce sper acum va fi gresit inteles, sunt mai degraba de parerea ca activitatea recenta a unor tineri gay din Ungaria (proveniti se pare din Romania), care consta in a adresa un salut si urari de bine tuturor tinerilor romani si unguri pe internet este de bun augur, chiar si pentru cei care nu sunt gay.

RM: Ajutorul chinezesc în schimbul drepturilor omului şi demersului UE

iulie 19th, 2009

Aplicarea unei abordări selective în privinţa politicii externe europene de către guvernarea comunistă continuă să aibă loc. De această dată conducerea comunistă a evitat să se solidarizeze cu poziţia europeană vizavi de situaţia critică din China, unde autorităţile centrale au reprimat cu agresivitate protestele organizate de minoritatea de etnie uigură, din regiunea chineză Xinjiang. În urma operaţiunilor de restabilire şi menţinere a ordinii publice desfăşurate de forţele speciale chinezeşti au decedat peste 150 de persoane civile, fiind restricţionate sau încălcate flagrant drepturile omului, printre care libertatea exprimării şi dreptul la libera asociere. Chiar dacă partea moldoveană s-a angajat să colaboreze cu UE în sfera politicii externe, aceasta beneficiază în plină măsură de caracterul optativ al acestei prevederi pentru a se eschiva.

Reticenţa oficialilor moldoveni faţă de derapajale anti-sociale din China are la bază variate raţionamente:

• Prevalarea interesului economic. Guvernarea comunistă se confruntă cu un deficit bugetar considerabil, cauzat pe de o parte de efectele penetrante ale crizei financiare şi economice mondiale, iar pe de altă parte de conflictul politic întreţinut de forţele politice locale. Deşi, antagonismele politice au un impact puternic de tip imediat, consecinţele pe termen lung pot fi catastrofale pentru sustenabilitatea economică fragilă şi vulnerabilă a RM. În corelaţie cu consecinţele declinului economic mondial (care afectează nu numai balanţa comercială, dar şi fluctuaţiile de remitenţe aflate în continuă scădere comparativ cu ceilalţi ani), conjunctura socio-economică moldovenească devine şi mai alarmantă pentru guvernare comunistă. De aceea, PCRM mizează pe aşa ţări ca Rusia sau China, pentru a multiplica cât mai multe “ferestre de oportunităţi” capabile să furnizeze beneficii materiale sau de orice altă natură vitale pentru păstrarea senzaţiei de “stabilitate relativă” în rândul populaţiei. Interesul faţă de China se conturează în condiţiile unui context electoral tensionat, a unor ajutoare financiare improbabile sau condiţionate din partea Rusiei (În pofida faptului că, Duma de Stat a FR a adoptat recent un act legislativ care prevede avansarea procedurii de acordare a unui sprijin financiar în valoare de 500 mn. dolari pentru RM, dificultăţile economice parcurse de aceasta pot conduce la deturnarea unor asemenea planuri.), dar şi a retragerii temporare motivate politic a anumitor instituţii financiare internaţionale (de exemplu: FMI). Nu în mod obligatoriu, dar cu certitudine poate fi evidenţiat faptul că rezervele guvernării comuniste faţă de apelul UE în susţinerea drepturilor omului din China a fost apreciată de ultima (Vezi Declaraţia Preşedinţiei suedeze a UE, www.se2009.eu). Or, autorităţile chineze urmează să ofere RM/PCRM un ajutor financiar nerambursabil în valoare de 732 mii dolari. Chiar dacă acest ajutor va fi convertit în rechizite de birou destinare Preşedinţiei şi Parlamentului, guvenarea comunistă va folosi această acţiune pentru a obţine puncte electorale. La rândul său, Beijingul demonstrează prin această iniţiativă că ar putea fi dispus să intervină în vecinătatea europeană în orice moment, dacă UE va forţa nota pe marginea problemelor ce ţin de afacerile interne ale Chinei (în acest caz, nici măcar Rusia nu va reproşa, deoarece beneficiază pe larg de împrumuturile autorităţilor chineze).

• Interes geo/politic. Odată cu instaurarea guvernării comuniste au fost intensificate şi relaţiile cu China. Dialogul politic, insesizabil la prima vedere, dintre partidele de guvernământ ale celor două ţări şi-a găsit reflectare în mare parte şi în comportamentul autorităţilor moldoveneşti (aceeaşi formulă este valabilă şi în cazul relaţiilor RM cu alte regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, cum ar fi cele din Rusia, Belarus etc.). Acţiuni violente de reprimare a protestelor paşnice răspândite pe larg în China au prins rădăcini şi în RM, degradând până la nivelul evenimentelor post-electorale de după 5 aprilie curent. Pentru a nu compromite relaţiile cu statul asiatic emergent, PCRM renunţă intenţionat şi dezaprobator la angajamentele faţă de Uniunea Europeană (în sfera coordonării politicii externe). Asemenea politică se datoreză, în primul rând, condiţionalităţii reduse sau ineficiente a UE în raport cu vecinii săi estici, ceea ce produce iresponsabilitate sau indiferenţă politică din partea unor guverne similare celui din RM. În al doilea rând, acţiunile comuniştilor moldoveni pot rezulta din calcule strategice legate de potenţialul Chinei şi rolul pe care îl va juca ea în sistemul internaţional după consumarea crizei mondiale. Prin urmare, PCRM tinde să consolideze relaţiile cu China, inclusiv prin intermediul disocierii de UE pe plan extern.

• Raţionament politic intern. În pofida faptului că a fost acuzată în repetate rânduri de faptul că a agresat protestatarii paşnici (în perioada 7 -15 aprilie), îngrădind şi încălcând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (Parlamentul European, Consiliul Europei etc.), guvernarea comunistă evită să îşi perieze imaginea în ochii UE prin susţinerea demersurilor acesteia faţă de cazuri de reprimare a protestelor paşnice din alte ţări (cazul Chinei). După ce Rusia a sprijinit comuniştii moldoveni în faţa criticii lansate de UE (Occident), ultimii nu pot acţiona mod contrar, mai ales că, Rusia şi China sunt parteneri strategici alcătuind pilonii de bază ai Organizaţiei de cooperare de la Shanghai. De asemenea, guvernarea comunistă emite semnale politice clare Beijingului, cu scopul de a demonstra “solidaritatea” sa politică (urmărind să obţină ulterior „pomene economice” etc.), dar şi de a legitima acţiunile autorităţilor chineze, în mod special pentru oficialii europeni.

Atitudinea simplistă a guvernării comuniste faţă de violarea drepturilor şi libertăţilor omului din China, în schimbul utilajelor tehnice oferite pentru nevoile Preşedinţiei şi Parlamentului, explică suplimentar logica şi caracterul acţiunilor agresive ale autorităţilor comuniste faţă de protestele paşnice şi participanţii acestora.

R. I. F. – săpunul din piele de evreu – un mit

iulie 19th, 2009

Ce este (sau, mai curând, ce a fost) săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? Acestea sunt ccâteva întrebări, pe care mi le-au pus câţiva prieteni, recent.

Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului şi al celui de al doilea război mondial, ca şi după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor ucişi în lagărele morţii naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea ăn masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor şi folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că iniţialele R.J.F. reprezentau o confuzie a iniţialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere: Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru şi care au fost consecinţele lui ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menţionăm că toţi istoricii israelieni resping ideea verdicităţii săpunului care ar fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.

Printre istoricii israelieni şi evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit, putem cita numele unor specialişti de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universităţii din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conţine nici un fel de grăsime.

Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situaţia industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul celui de al doilea război mondial. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producţiei de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste iniţiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii din ghetouri, internaţii în lagăre sau paznicii nazişti cu scopul de a-i înfricoşa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influenţeze. Frica de moarte s-a extins, ca şi tendinşa de a nu folosi săpunul RIF.

Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, şeful SS-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele depoziţii la Tribunalul Internaţional de la Nuernberg au afirmat existenţa unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producţiei de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitaţi industriale, necesare producţiei de săpun. Totuşi, unii intelectuali şi oameni politici au crezut în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceştia menţionăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de nazişti şi scriitorul Simon Wiesenthal.

Ideea a fost acceptată şi în România, de către unii oameni politici şi intelectuali, atât evrei cât şi români. Bineinţeles, din necunoştinţă de cauză. Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraş, pentru ca acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor ucişi. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câţiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte oraşe. Îmi amintesc monumentul săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către pogromiştii legionari. Ideea era crezută şi în familia mea…
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaţioniştilor, dupa principiul reducerii la absurd. De aceea, atenţie. Problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite pastrarea unui mit in cadrul ei…

Mama crizei gunoaielor

iulie 19th, 2009

În 2006, România a finalizat negocierile pe capitolul Mediu cu promisiunea grandioasă că va închide până în 15 iulie 2009 toate gropile de gunoi neconforme cu standardele UE.

Dacă băgaţi de seamă, 15 iulie este mâine. După cum bănuiesc deja cei care ştiu maniera românească de guvernare, până acum nu s-a făcut mare lucru, totul fiind lăsat pe ultimul moment. La ora asta, România mai are aproximativ 2.300 de depozite tradiţionale, primitive, din care vreo 50 a par ţin marilor oraşe. Acestea nu au nimic de-a face cu acquis-ul comunitar: vântul zboară din ele pungi şi hârtii în toate părţile, zemuri pestilenţiale se infiltrează în apa freatică de dedesubt, deşeurile se tasează sub greutatea proprie, fermentează, produc gaz metan şi se autoaprind. Noaptea, la orizont apar focuri spontane izbucnite din aceste movile pestriţe şi rău-mirositoare, precum din Muntele Hymera în legendele antice.

Cea mai mare şi spectaculoasă este, fireşte, groapa Glina, unde sunt cărate cele 18-20 kg de reziduuri pe care le generează săptămânal fiecare familie bucureşteană. Călătorul o poate admira în toată splendoarea ei dacă vine pe prăpădita şosea de centură a Capitalei, dinspre Jilava spre Pantelimon. Groapa a ajuns deja un ecosistem în sine, cu faună patrupedă, populaţie scormonitoare în gunoaie şi stoluri uriaşe de pescăruşi care se rotesc pe deasupra. În apropiere, pentru a profita de peisajul unic – sau luând de bune planurile guvernamentale de închidere a gropii, caz în care au fost fraieri şi au luat ţeapă – nişte investitori au ridicat blocuriturn, în care să mă trăsnească dacă înţeleg cine ar vrea să locuiască. Probabil, vor intra în programul „Prima casă”.

Dacă astăzi s-ar pune problema înfiinţării de la zero a unei gropi de gunoi precum Glina, populaţia din comuna respectivă ar face revoluţie şi ar bloca proiectul. Absolut de înţeles: viaţa e greu de suportat lângă asemenea munţi de deşeuri. Asta e şi problema cu acest tip de infrastructură, problemă numită de americani NYMBY (not-in-my-backyard): e nevoie de un loc unde să fie dus gunoiul municipal, dar toată lume vrea ca locul ăsta să fie cât mai departe de casa lui. Este unul din punctele unde se rup acordurile de constituire a zonelor metropolitane, semnate cu mare pompă între municipii şi comunele limitrofe: împărţirea fondurilor şi amplasamentul gropii de gunoi.

S-au căutat în lumea civilizată tot felul de căi pentru rezolvarea problemei, dar toate sunt dificile, cer o bună coordonare a administraţiei cu populaţia, şi costă bani. Cam jumătate din gunoiul generat de o gospodărie este imediat biodegradabil, iar restul sunt materiale precum hârtie şi cartoane, sticlă, plastic, textile, metale şi altele. Pentru prima jumătate şi o parte din celelalte s-a încercat soluţia incineratoarelor, dar acestea nu mai sunt la modă acum, în era conservării energiei şi a reducerii emisiilor de carbon, fiind scumpe şi intens poluante. Aşa că s-a revenit la ideea platformelor de depozitare unde aceste materiale să se degradeze natural, însă cu protecţie contra infiltraţiilor în sol şi sisteme de captare a gazelor degajate. Acestea sunt aşanumitele “gropi ecologice”, dar şi ele sunt departe de a fi ieftine
.

Dintre materialele cu potenţial, România reciclează în momentul de faţă doar în jur de 2%, prin diverse proiecte-pilot de colectare selectivă. La asta mai trebuie adăugat probabil 1% metale adunate spontan de micii antreprenori privaţi – hai să le zicem aşa – care strigă printre blocuri, pentru că există un profit real de pe urma reciclării (deşi cât e deşeu în aceste metale şi cât este sustragere de elemente funcţionale, e greu de spus). Dificultatea e că reciclarea de hârtie şi mai ales plastic nu este totdeauna economică, deci trebuie susţinută de la buget. Cu alte cuvinte, după cum se ştie din lumea civilizată, ca să scapi de gunoaie trebuie să le sortezi, să le duci frumos la punctele de colectare, să plăteşti direct colectarea, iar apoi din taxele şi impozitele tale subvenţii suplimentare pentru operatorii care reciclează. Or, e clar că stadiul dezvoltării joacă un rol aici: pentru o bună bucată de vreme, va fi mai uşor să suporţi toate aceste costuri
în Suedia decât în România.

Până una-alta, ce se face la noi pe ultima sută de metri este că se acoperă cu panouri gropile de gunoi să nu se mai vadă din drum şi se declară închise şi intrate în conservare, ca să ne lase UE în pace. Dar oamenii şi firmele continuă să ducă acolo deşeuri menajere sau din construcţii noaptea: cine o să păzească 2.200 de platforme din zona rurală? După cum declara recent un oficial român, mizăm pe faptul că procedurile de infringement şi amendare a României durează mult, ca şi în cazul altor state. Aşa că deocamdată mergem pe burtă şi admirăm focurile de la Glina pe înserat, iar dacă se prinde la un moment dat Comisia UE şi ne dă în judecată, declanşăm atunci de un heirup tradiţional, cât se lălăie procesul doi-trei ani la Curtea Europeană de Justiţie, în încercarea de a evita o mamă a crizei a gunoaielor, pe lângă care cea de la Napoli este un adevărat mizilic.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce impact vor avea alegerile prezidențiale asupra economiei?

iulie 19th, 2009

1) Ce impact probabil vor avea campania electorală și rezultatul alegerilor prezidențiale asupra economiei?

Impactele vor fi multiple:

a) blocajul la nivelul guvernării se va accentua în mod dramatic, pe măsură ce partenerii de coaliție PD-L – PSD vor spera în victorie și nu vor avea nevoie de celălalt pentru a-și pune în practică agenda.

b) alegerile vor distrage atenția de de la concentrarea politică atât de necesară pentru elaborarea strategiilor și luarea deciziile necesare pentru a contracara sau atenua efectele recesiunii.

c) este probabil ca actualul guvern să facă tot ce-i stă în putință să amâne orice acțiuni sau informații neplăcute până după alegeri, exacerbând în acest fel efectul lor.

d) în termen de rezultate, este imporbabil ca scrutinul din toamnă să rezolve haosul politic și să dea unui partid majoritatea necesară pentru a g8verna singur.

2) Care este starea de spirit printre economiști și oameni de afaceri în preajma declanșării campaniei electorale?

Nu cred că se așteaptă cineva ca aceste alegeri să rezolve problemele endemice ale clasei politice din România. De asemenea, nu cred că vor crea premisele unei strategii coerente anti-recesiune. Cel mai probabil scenariu este continuarea status-quo-ului, într-o formă sau alta.

3) Cel mai bogat om din România, omul de afaceri Dinu Patriciu, duce o campanie înverșunată împotriva lui Traian Băsescu. Poate influența acest lucru rezultatul alegerilor din toamnă?

Desigur, un om cu ambițiile și resursele sale nu ar trebui ignorat. El are capacitatea, timpul și resursele financiare pentru a-și putea pune amprenta pe aceste alegeri, dar și pe cele din viitor.

CEDO în spatele muntelui de dosare din România

iulie 19th, 2009
Curtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din RomâniaCurtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din România

O avalansa de dosare privitoare la cauze de incalcare a dreptului de proprietate in Romania tind sa se prabuseasca peste Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) instanta care risca sa se blocheze daca numarul de cerere de revendicare continua.

Practic, statul roman a gasit solutia si anume blocarea CEDO sub gretatea muntelui de dosare. Specialistii in domeniu continua sa faca recomandari statului sa emita poteze de corelare legislativa si alte solutii miraculoase.
Daca privim legislatia actuala intelegem cit de ingradit este dreptul de a revendica bunul deposedat si chiar acela de a petitiona garantat de constitutie.

In ciuda emiterii de catre CEDO a unui numar mare de decizii care condamna statul roman, legislatia nu a tinut cont de CEDO CA SI CUM NU AR EXISTA si mai mult a urmat un curs opus si snume de interzicere a retrocedarii.
Aparent pare absurd dar este practic pentru clasa conducatoare.

Cui ii pasa de CEDO?

Ultima scuza oficiala este citarea unei decizii CEDO din anii 60 prin care se ingradeste accesul la justitie.
In fapt vechiul slogan ia vezi cine ne face morala astia ! este reluat si arata cu degetul spre CEDO.

Omul simplu din Roamnia vede cum a ramas singur cu visele de libertate democratie si stat de drept.

Cercuri din Bucuresti mizeaza o dorinta primului-ministru de a indrepta legislatia in dorinta de a nu se face tara de ris. Aceste cercuri sunt foarte bine informate la fel ca cei care in anii 45-49 credeau la o debarcare anglo-americana in balcanii de nord. Dezamagirea lasa locul sperantelor nejustificate iar romanul se agata de orice veste care ar parea pozitiva.

Realitatea este ca CEDO si Europa merg intr-o directie iar Bucurestiul in cea opusa. De 20 de ani asteptam CEDO. Daca venea pe jos ar fi ajuns pina acum.

Epopeea inimii

iulie 19th, 2009

Un muşchi sau o casă a sentimentelor, un organ ori o mare a trăirilor, un motor, o scânteie…este inima. Este acea bătaie care transformă piatra în fiinţă, acea energie vitală viului. Nu ştiu ce divinitate stă picurată în această „bucată de carne macră” , dar gândul că fiecare poartă semnul vieţii – adică are inimă – mă uimeşte: cum este posibil ? Caut febril răspunsul! Da, este posibil! Unii dintre noi au muşchiul perfect din punct de vedere anatomic, două ventricule, două atrii care pun sângele in mişcare, dar umanitatea lipseşte…nişte paiaţe! Alţii au cordul slăbit medical, însă omenia locuieşte aici…nişte personalităţi! Nu-i fascinant?

Echilibrul e o mare calitate, se spune. Dar cum tocmai magnifica natură poate naşte oameni paiaţe – oameni personalităţi şi oameni personalităţi – oameni paiaţe? Ce anume ne modifică în bine sau în rău ? Cum se propagă educaţia în bolile trupeşti la care suntem sortiţi? Ce se intamplă când învinge anihilarea voinţei de a fi senini?

Dar „mă trezesc din beţia de asemenea idei”…o sirenă de ambulanţă. Retrăiesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o încercare de analiză lingvistică a cuvântului inimă : inimă – cardiologie, inimă – om bun la inimă.

Trebuie să mă opresc, dar albul paginii mă cheamă ademenitor să mai las pe ea câteva parole…bunicul meu a murit de atac de cord şi ce om minunat era ! Totuşi este viu în inima mea…iar în urechi am ritmul muzicii lui Michael!

Cred într-o Românie subterană

iulie 19th, 2009

Nu am aşteptat niciodată prea mult de la ţara mea pentru simplul motiv că am aflat de ceva vreme că suntem cam tineri prin istoria asta, tineri în termenii continuităţii. Oricât de curajoşi vor fi fost tracii sau dacii, oricât de bravi vor fi fost domnitorii Evului Mediu românesc, oricât de rezistenţi vor fi fost corifeii Şcolii Ardelene în faţa presiunilor imperiale, oricâtă viziune vor fi avut paşoptiştii sau junimiştii români, cu greu se poate vorbi despre o continuitate neîntreruptă între toţi aceştia şi România de azi.

Cu toate astea, sunt realmente optimist în legătură cu viitorul. Şi optimismul meu vine tocmai din multitudinea de momente în care elita noastră politică a condus haotic, optimismul meu e generat tocmai de zecile de ani în care am fost conduşi fără viziune. Dacă în ciuda tuturor acestor lucruri eu şi alţii ca mine mai putem sta în faţa unui laptop, scriindu-ne articolele, mai putem respira într-un climat în mare parte normal, înseamnă că societatea românească are mecanisme sociale care funcţionează indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei.

Dacă în ciuda tuturor amatorismelor care respiră prin toţi porii televiziunilor noastre naţionale sau locale, a ziarelor sau radiourilor noastre, încă mai există lucruri care funcţionează în ţara asta (şi există), înseamnă că vorbim de cel puţin două paliere, două nivele de comandă: unul oficial, cu ministere arborescente, cu trocuri politice şi compromisuri, cu oameni mici ajunşi dintr-o dată mari şi un al doilea nivel, al micilor întreprinzători care cer statului doar să nu-i încurce, al indivizilor anonimi care contribuie însă decisiv la funcţionarea mecanismului numit România. Dacă atunci când vorbesc de ministere, funcţionari publici de rang înalt, ambasadori sau consuli aproape că sunt tentat să renunţ la political correctness şi să îmi manifest o nemulţumire vecină cu furia câteodată, calmul îmi revine brusc atunci când mă gândesc la nu ştiu ce medici anonimi, la nu ştiu ce dascăli anonimi, la nu ştiu ce mici patroni de fabrici (anonimi şi ei)… oameni care, în micul lor univers, funcţionează în parametri calitativi rezonabili. Există, deci, o dată în plus, un hiatus între elitele care conduc şi masa critică a indivizilor care se lasă conduşi din lipsă de alternative.

Da… există două Românii. Nu însă o Românie care votează într-un fel şi o Românie care votează în alt fel, ci o Românie a oamenilor mici ce poartă haine de oameni mari şi alta a oamenilor care evoluează debranşaţi de multe dintre angrenajele puse în mişcare de statul român de azi. Dacă sunt optimist în legătură cu ţara în care trăiesc, optimismul meu vine, deci, tocmai din zona oamenilor care nu interacţionează cu statul decât la nivel minimal. Nu promovez anarhismul: statul e necesar cel puţin pană la apariţia unor forme de organizare dovedit superioare (dacă vor apărea vreodată); şi, în definitiv nu conceptul de „stat” e de vină că noi nu ştim sau nu putem să îl umplem cum se cuvine. Plata impozitelor, sistemul de educaţie, sistemul juridic, toate sunt componente statale de neevitat, însă a doua Românie despre care vorbesc e România care alege să ignore statul atunci când această atitudine este posibilă.

Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva. Dan Puric, de exemplu, vorbeşte aproape în fiecare apariţie publică despre această realitate alternativă; el o cunoaşte în mod direct, dincolo de ecranele televizoarelor sau de coloanele ziarelor.

Mă veţi acuza de naivitate şi apoi mă veţi întreba, cu un abia disimulat aer de superioritate: dacă există această a doua Românie, responsabilă şi profund morală, unde se ascunde ea? România despre care vă vorbesc nu se ascunde nicăieri, doar că, până în momentul în care îşi va găsi liderul care să o reprezinte, ea stă într-o pasivitate de înţeles, de recomandat chiar. Îşi conservă energiile asemenea magmei; îşi duce existenţa într-un anonimat tradus chiar şi prin absenteismul de la vot. Ar fi inutil să procedeze altfel, pentru că, asemenea magmei, forţa colectivă a acestei Românii constă în acumularea ei şi în erupţia bruscă, atunci când scoarţa terestră (în cazul nostru elita politică şi nu numai) va putea fi penetrată substanţial. Pentru istoricii culturii, e o banalitate faptul că revoluţiile culturale au o oarecare ciclicitate. Prin revoluţie nu înţeleg aici proteste stradale, revendicări sindicale sau marşuri. Toate acestea se desfăşoară în gamă minoră.

Argumentul meu e unul pragmatic: dacă această întreagă ţară ar arăta aşa cum o vedem pe la televizor, n-am mai exista pe harta Europei. Atât de iresponsabili am putut fi câteodată încât este inexplicabilă însăşi existenţa acestei ţări. Totul capătă sens doar dacă vedem că dincolo de apariţiile publice ale nevertebratelor politice o masă critică de indivizi pe care nu îi vom vedea pe ecran, care nu ţipă în piaţa publică ci îşi fac onest treaba zi de zi. Ei reprezintă România subterană… restul e simplu zgomot de fond.

O zi la curse pentru Voronin

iulie 18th, 2009

Președintele interimar al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, și-a început vizita în Federația Rusă pe Hipodromul Central din Moscova, unde asistă alături de ceilalți șefi de state din Comunitatea Statelor Independente la cursa dotată cu Cupa Preşedintelui Federaţiei Ruse, la invitația președintelui Dmitrii Medvedev.

Șefii de state CSI vor purta discuții neoficiale în incinta hipodromului.

Vizita președintelui Voronin survine cu doar 10 zile înintea alegerilor parlamentare repetate din 29 iulie, unde conduce lista Partidului Comuniștilor.

Bucureşti – Cartier de vară

iulie 17th, 2009

Începînd cu sfirşitul de săptămînă din 17 iulie şi pînă în 20 septembrie anul curent, parcurile Bazilescu, Naţional, Titan şi Sebastian, se vor transforma în adevărate teatre şi săli de spectacole, menite să dea viaţă Bucureştiului şi să ofere o vară plină de surprize locuitorilor şi vizitatorilor săi!
Organizat la iniţiativa Comisiei pentru Cultură a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale şi direcţiile specializate, în parteneriat cu Primăriile Sectoarelor 1, 2, 3 şi 5, acest proiect denumit „Bucureşti – Cartier de vară”, transformă capitala într-o scenă care va prezenta publicului, spectacole pentru copii, comedia dell’arte, teatru de magie, piese clasice şi concerte de muzică, în fiecare vineri, sîmbătă şi duminică, la orele 10:00 am şi 8:00 pm. Vor participa actori ai teatrelor Bulandra, Nottara, Mic, Evreiesc, Ion Creangă, Excelsior, Ţăndărică, Opera Comică, Constantin Tănase, Masca şi Metropolis, trupe de teatru independente: D’Aya, Spiriduşii Poveştilor, Teatrul de Magie Andrei Tească, Pur Anima, precum şi studenţii UNATC şi elevii Şcolii de Artă Bucureşti. Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, va prezenta proiectul KARTIER. Acesta are ca scop promovarea culturii urbane, sub toate formele ei, fie că este vorba de muzică, dans sau sporturi în aer liber.
În serile fără teatru, actorilor le vor lua locul interpreţii de muzică. Publicul va fi delectat cu muzică de jazz în interpretarea lui A.G. Weinberger, Silviu Biriş va prezenta cîntecele Bucureştiului de altă dată, soprana Anca Pârlog va fi prezentă cu partituri de operă, iar muzica medievală va fi interpretată de grupul Truverii.
Pentru programul in detaliu al celor zece sfîrşituri de săptămînă pline de muzică, dans, teatru şi voie bună, mergeţi la adresa: www.arcub.ro.

Record de participare la concursul internaţional „George Enescu”

iulie 15th, 2009

La cea de-a XIX-a ediţie a Concursului Internaţional „George Enescu” înscrierile depăşesc cu mult cifrele din ediţia trecută: 77 de concurenţi la „Vioară”, 84 la „Pian”, 180 de lucrări înregistrate pentru secţiunea „Compoziţie” (107 camerale şi 73 simfonice).

Anul acesta, concursul internaţional „George Enescu” se va desfăşura între 30 august şi 5 septembrie, la Bucureşti, urmând ca pe 6 septembrie să aibă loc decernarea premiilor în cadrul Galei laureaţilor, ce va fi transmisă ulterior de postul de televiziune internaţional Mezzo.

În afară de cei din România, vor veni concurenţi din 39 de ţări (4 continente): Albania, Armenia, Belarus, Belgia, Bulgaria, Coreea, Coreea de Sud, Canada, Cehia, Chile, China, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kazakstan, Lituania, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Oşeţia de Nord, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovenia, Spania, S.U.A., Suedia, Taiwan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam.
Din juriu vor face parte: la secţiunea „Vioară” – Nam-Yun Kim (Coreea), Krzysztof Wegrzyn (Polonia), Mihaela Martin (Romania), Florin Croitoru (România), Sergey Kravchenko (Rusia), Werner Scholz (Germania), Igor Petrushevsky (Marea Britanie), Pevel Berman (Italia), Daniel Podlovschi (Romania); la secţiunea „Pian” – Rolf-Dieter Arens (Germania), Karin Lechner (Argentina), Alan Weiss (SUA), Akiko Ebi (Japonia), Wolfgang Manz (Germania), Valentin Gheorghiu (România), Dan Grigore (România), Therese Dussaut (Franta), Elisabeth Eschwe (Austria); la „Compoziţie” – Octavian Nemescu (România), Szigmund Krause (Polonia), Hubert Stuppner (Elveţia), Cornel Ţăranu (România), Dan Dediu (România), Costin Miereanu (Franţa).
Valoarea premiilor pentru secţiunile de interpretare (Pian şi Vioară) sunt după cum urmează: Premiul I – 15.000 euro, Premiul II -10.000 euro, Premiul III – 5.000 euro.
Secţiunea de vioară este susţinută de BCR.
Pentru secţiunea „Compozitie”, premiile sunt: lucrări simfonice – 10.000 euro, camerale – 7.000 euro. Alte premii care vor fi acordate: fundaţia culturală „Erbiceanu” va oferi premiul “Constanta Erbiceanu” de 2500 euro celui mai bine clasat concurent român la concursul tinerilor pianişti; la secţiunea de pian a concursului va fi acordat un premiu de 6.000 Euro, pentru cea mai bună interpretare a uneia din Sonatele pentru pian nr. 1 sau nr. 3 de George Enescu; la secţiunea de vioară a concursului, un premiu în valoare de 6.000 euro pentru cea mai buna interpretare a Sonatei pentru vioară şi pian nr. 3 de George Enescu sau a Suitei pentru vioară şi pian “Impresii din copilarie”. Se vor mai acorda: un premiu de 3000 de euro pentru cel mai bun acompaniator strain al Sonatelor pentru vioară si pian de “George Enescu”, premiul “Ion Voicu”, pentru vioară, atribuit de fundaţia cu acelaşi nume şi un premiu special pentru secţiunea compoziţie, oferit de Editura Salabert.

De asemenea, sponsorii vor avea libertatea de a-şi acorda propriile premii, după cum ne informează biroul de presă al concursului şi festivalului.

Analfabeţii de pe strada Dsida

iulie 13th, 2009
Numele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabețiNumele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabeți

Pe data de 8 iulie 2009, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a schimbat numele strazii Dsida Jenő (se pronunta Gida Ieneu) pe motiv ca numele de familie al poetului seamana cu acronimul romanesc al bolii AIDS – SIDA. O întamplare luată parca dintr-un grotesc, o satiră a societăţii româneşti. Cu toate că a trăit la Cluj, a tradus în maghiară Eminescu şi Arghezi, oferind astfel un pod important în cunoaşterea culturii româneşti de către maghiari, meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei.

Cine a fost Dsida Jenő?

Dsida Jenő (n. 1907 la Satu-Mare, m. 1938 la Cluj) este unul dintre cei mai buni nu doar poeţi, ci şi traducători din marea poezie europeană, inclusiv românească: Eminescu, Arghezi, Georg Trakl, F. Schiller, Goethe, Baudelaire.

A trăit într-o perioadă zbuciumată, marcata de evenimentele tragice ale primului război mondial, însa în operele sale nu s-a lasat influenţat de natura inumanp, demonică a războiului:

“Cred in frica de dumnezeu, in curaj, in frumusetea eterna a vietii independenta de context. Cred in puterea fara limite a zambetului.”

Are între cele 20 de poeme traduse o adevărată perlă în limba română:

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp, pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta
şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult; în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporîndu-se, edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vîrfuri.”

(Elysium, p. 130)

“Poeziile lui Dsida Jenő sînt printre cele mai inspirat traduse din toată antologia lui. Ţinînd cont şi de perioada în care a trăit şi a scris, nu-i găsesc poetului maghiar nicio similitudine în poezia română contemporană lui. Dsida Jenö pare mai sincron european, mai emancipat liric, mai modern decît majoritatea poeţilor români ardeleni congeneri lui.”

(Vasile Dan: Poeţi maghiari din Transilvania – http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=289)

Pentru detalii despre cele întâmplate citiţi aici:

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=27511

Considerăm o ruşine cele întâmplate, o imbecilitate şi incultură tristă a celor care au votat această decizie.

Articolul a fost preluat de pe blogul Limba Cailor http://limbacailor.wordpress.com

Aromele Israelului

iulie 13th, 2009

Pentru mine, Israelul este asociat, pe de o parte, cu mirosul portocalilor in floare. Nu mirosul de portocale cum il stiam din Romania, nu mirosul fructelor considerate atunci exotice, ci al florilor de portocali, inimaginabil inainte. Simtindu-l, simt ca simt Israelul.

Pe de alta parte, mirosul care m-a uluit in Israel, inca din primele zile ale primei mele veri fierbinti aici (de alergatura pe la diferite ministere, pentru recunoasterea diplomelor, pentru asigurari sociale si altele, cu doi copii mici dupa mine), a fost… cel din autobuze. Autobuze aglomerate, cu tineri, batrani, soldati in permisie cu arma pe umar, liceene galagioase in drum spre plaja, copii mici cu mamici plictisite sau bunici grase, toate si toti… miroseau frumos. A ceva curat, a deodorant, a ceva ce nu intalnisem pana atunci in transportul in comun, a ceva ce nu credeam ca se poate. Probabil era si influenta aerului conditionat, nu neg.

Si nu pot uita asta, prima mea intalnire cu mirosurile din Israel…

O româncă cere despăgubiri de 40 de milioane de lire firmei PricewaterhouseCoopers

iulie 13th, 2009
Mihaela Popa susține că a fost făcută Mihaela Popa susține că a fost făcută „prostituată” de colegi

An accountant who claims she was made to feel “like a prostitute” by her bosses is suing a City firm for £40million in a record race discrimination claim.

Romanian Mihaela Popa says she suffered a string of racist and sexual jibes while being bullied at accountancy giant PricewaterhouseCoopers.

Miss Popa, 31, says that a colleague told her “Eastern Europeans are whores” and referred to her as “Mihaela and porn”. She says she was accused of only being in London to “live it up” and quizzed about returning to Romania, given menial tasks to perform and ignored for promotion.

When she asked one manager why she was given mundane work, he allegedly said that “someone was needed to mop up the s**t”.

During a discussion about bird flu, a male colleague allegedly pointed at her and said “this Romanian bird will have a slow death”. Some of her workmates even believed she was a Communist spy for the Romanian secret police, she alleges.

Miss Popa, of Hampstead, earned £41,000 a year as a forensic accountant. She claims that the discrimination prevented her becoming a PwC partner earning at least £500,000 a year plus bonuses.

She is demanding £40 million in compensation for loss of earnings and hurt feelings — believed to be the highest amount ever claimed in a race discrimination dispute. She claims that the jibe about Eastern European women being whores “summarises the way I was perceived and the treatment I experienced”.

PwC strenuously denies her allegations and is vigorously defending her tribunal action.

Miss Popa studied for an MBA in the US and started her career at PwC’s office in Bucharest in 2000. She says she suffered sexual harassment and race discrimination within months of moving to the firm’s Chicago branch before transferring to London in September 2004.

She claims the treatment became “progressively unbearable” until she felt she had no choice but to resign in November 2006 after being off sick for several months with depression and anxiety. Speaking outside court, she said: “They said that they thought I could be a future partner but then they never gave me the opportunity.”

Miss Popa lost a previous employment tribunal claim for race discrimination against PwC but claims to have more detailed evidence for this claim at Central London employment tribunal.

A PwC spokesman said: “We will be vigorously defending the most recent claims.”

Articolul a apărut în cotidianul londonez Evening Standard http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-23718653-details/Accountant+treated+like+a+prostitute+sues+City+firm+for+%C2%A340million/article.do

Festivalul Studențesc ISWinT – Timșoara: 21-27 iulie 2009

iulie 13th, 2009

Timisoara, 13 Iulie 2009 – Timisoara – 21-27 iulie 2009 – organizatorii celui mai insemnat festival studentesc din Sud-Estul Europei, International Student Week in Timisoara, anunta ca mai sunt doar cateva zile pana cand cei aproximativ 200 de participanti straini vor sosi la Timisoara, pentru o saptamana plina de aventura.

Organizat de Liga Studentilor din Facultatea de Automatica si Calculatoare a Universitatii “Politehnica” din Timisoara si afiliat SOrCE (Students Organizing Conventions Everywhere), acesta imbina saisprezece ani de traditie, munca si devotament. Pentru toti cei care i-au trecut pragul, ISWinT este un eveniment cu bataie lunga, multe dintre amicitiile legate aici reprezentand bazele solide ale unor frumoase prietenii, iar atelierele de lucru i-au ajutat pe tineri sa isi dezvolte noi deprinderi, oferindu-le multiple perspective pentru viitor.

Editia din acest an reuneste sub motoul “It’s a new trend: EQUILIBRIUM!”, in jur de 250 de studenti din 46 de tari. Acestia vor participa la 10 ateliere de lucru si alte activitati, ce au ca principal scop informarea, dezvoltarea presonala, autocunoasterea. Saisprezece generatii de organizatori au cladit cu multa daruire ceea ce noi numim astazi ISWinT, pornind de la un vis: acela de a introduce Romania in circuitul european, cu un Congres studentesc. Multe lucruri s-au schimbat de atunci, dar bucuria participantilor de a veni la ISWinT este la fel de mare in fiecare an, perceptia lor asupra tarii noastre este una nemaipomenita, lucrurile pe care le invata aici le deschid noi orizonturi, iar multe dintre prieteniile care se tes in timpul festivalului sunt pentru o viata.

In completarea atelierelor de lucru cu care ii intampinam pe tineri, exista in cadrul festivalului si numeroase alte activitati, cinci dintre acestea fiind deschise publicului larg. Va invitam sa participati alaturi de noi la evenimentele deschise, pentru a gusta din savoarea ISWinT:

1. Deschiderea oficiala a festivalului, ce va avea loc in Parcul Rozelor, in data de 21 iulie, intre orele 11-13
2. Mall Rally, care se va desfasura in incinta complexului comercial Iulius Mall, in data de 22 iulie, intre orele 11-14
3. ISWinT Parade, avand traseul: Complexul Studentesc-Bld. Vasile Parvan-Piata Victoriei-Piata Unirii, in data de 22 iulie, incepand cu ora 22
4. Workshow – expozitie cu spectacol in cadrul Iulius Mall, in data de 27 iulie, intre orele 17 si 19
5. Ceremonia de inchidere, care se va derula in data de 27 iulie, incepand cu ora 22

Pentru mai multe detalii, va rugam sa ne vizitati pe site-ul www.iswint.ro sau www.iswint.ro/blog

Posibil decalog nutriționist

iulie 12th, 2009

Sedentarismul si alimentatia necorespunzatoare sunt cauzele bolilor de inima.
In SUA accidentele cardiovasculare s-au redus in ultimii zece ani cu peste 30% datorita reorientarii populatiei catre noi perspective dietetice.
Optiunea pentru un meniu sanatos se impune in mentinerea greutatii ideale si a conditiei fizice.

1.AFINELE sunt bogate in betacarotina, luteina, calciu, magneziu, potasiu si fibre. Pe langa rolul de antioxidant, ca si celelalte fructe inrudite (zmeura, murele, capsunile sa) au un continut redus in zahar.
2. NUCILE contin Omega 3, vitamina E, magneziu si fibre. Din cauza continutului caloric ridicat se recomanda prudenta la cantitatea consumata .
3. CIOCOLATA NEAGRA cu o concentratie de 70% cacao reduce riscul accidentelor cardiovasculare. O bucatica de ciocolata neagra consumata zilnic (cca 50 gr) actioneaza asemenenea aspirinei. (Institutul de medicina Johns Hopkins, SUA).
4. OVAZUL s-a impus in ultimele doua decenii ca un aliment miraculos, recunoscut pentru calitatile de diminuare a colesterolului si a presiunii arteriale.
Ovazul contine calciu, potasiu, magneziu, fibre.
In amestec cu scortisoara stimuleaza metabolismul.
5. FASOLEA BOABE (in particular cea rosie si cea neagra) contribuie la reducerea coagularii sanguine.
6. VINUL ROSU se dovedeste a fi un antioxidant si un anticancerigen datorita resveratrolului. Procentul glicemic din alcool atentioneaza asupra cantitatii de vin consumat.
7. SOMONUL contine Omega 3, acid ce previne si diminueaza riscul accidentelor cardiovasculare, reduce cresterea trigliceridelor si optimizeaza circulatia arteriala ;
ca si macroul, pastravul de lac, sardelele, tonul – fortifica sistemul imunitar.
8.SEMINTELE DE IN contin Omega 3 si devine un ingredient des folosit in gastronomie pentru efectele sale benefice.
9.TOFU (extract din boabele de soia) suplineste cu succes carnea devenind o sursa de proteine vegetale.
10.MIGDALELE sunt bogate in fibre si fitosterol ce reduce colesterolul.

In editiile urmatoare voi reveni cu cateva retete culinare avand ca ingrediente elementele de mai sus, proprii unui regim alimentar cat mai sanatos cu putinta.

«Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville & «The Eiffel Tower»

iulie 12th, 2009

Între 7 mai – 29 august 2009 are loc la Hôtel de Ville din Paris o expoziţie aniversară (implinirea a 120 de ani de la Expoziţia Universală din 1889) dedicată celui mai cunoscut inginer din lume, Gustave Eiffel, marele magician al fierului.
Gustave Eiffel (1832-1923), absolvent al renumitei Ecole centrale din Paris, este cunoscut pentru construcţiile sale, de la Turnul care îi poartă numele la structura Statuii Libertăţii precum şi viaductul Maria Pia pe Douro din Portugalia, viaductul de la Gabarit, podul peste Szeged, gara din Budapesta, Ungaria, cupola Observatorului din Nisa, şarpantele metalice ale Bon Marché şi Credit Lyonnais din Paris s.a.m.d.
Este mai puţin cunoscut faptul că inginerul Gustave Eiffel a fost în România, la invitaţia prietenului şi colegului său inginerul Gheorghe Pănculescu şi este proiectantul hotelului Traian Grand Hotel din Iaşi, construit în 1882. Inginerul român Gheorghe Pănculescu, absolvent al Politehnicii din Zürich, a lucrat până în 1878 în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea scriitorului şi diplomatului Vasile Alecsandri. Detaliile legate privind metoda tehnologică de realizare a turnului Eiffel sunt după tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal, contribuţie de altfel amintită în lucrarea “Communication sur les travaux de la tour de 300 m” publicată în 1887 de către celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel.

In 1889, an marcat de centenarul Revoluţiei franceze, se organizează la Paris pentru Exposition Universelle un concurs pentru construirea unui turn metalic de 300 de metri pe o suprafaţă pătrată cu latura de 125 m.
Ales dintre 107 de proiecte, câştigătorul va fi proiectul prezentat de Gustave Eiffel, antreprenor, Maurice Koechlin şi Emile Nouguier, ingineri şi Stephen Sauvestre, arhitect.
Celebra Doamna de fier cum mai este numit turnul, iniţial cu o înălţime de 300 m, actualmente 324 m (fiind incluse antenele), are fundaţii de până la 15 m şi o greutate de 10 100 tone din care greutatea şarpantelor metalice este de 7300 tone. Are trei platforme din care prima la înălţimea de 57 m, a doua la 115 m şi a treia la 276 m. Viteza ascensoarelor este de 2 m/s. Este revopsit o dată la 7 ani.
Site-ul oficial de pe care puteţi afla mai multe amănunte este http://www.tour-eiffel.fr.

Expoziţia de la Hôtel de Ville (Primăria Parisului) prezintă majoritatea proiectelor şi machetelor originale ale inginerului Gustave Eiffel, o serie de tablouri, fotografii, scrisori, manuscrise despre viaţa de familie a acestuia, şi chiar proiecţia unui film documentar legat de turnul Eiffel. In expoziţie sunt prezentate şi câteva tablouri, gravuri, desene etc. celebre ale unor mari artişti clasici şi contemporani.
Această expoziţie este gratuită şi accesibilă în fiecare zi, mai puţin duminica.

Expoziţia are şi un stand de cărţi despre viaţa şi creaţia celebrului Gustave Eiffel din care vă recomand o carte deosebită, apărută în ediţie limitată, «The Eiffel Tower» publicată de « Taschen » în 8 limbi de circulaţie internaţională cu un text de Bertrand Lemoine, cunoscut expert în istoria construcţiilor şi arhitecturii secolelor XIX şi XX.

Photobucket

29.6 x 42 cm (11.7 x 16.5 in.),
ISBN: 978-3-8365-0903-9
160 pagini
€ 29.99

«The Eiffel Tower» este reeditarea a două volume in-folio apărute în data de 1 iunie 1900 la Imprimeriile Lemercier din Paris în 500 de exemplare numerotate, numite «La tour de trois-cents mètres». Aceste volume erau alcătuite din 8 părţi : partea întâi tratează originile turnului şi principiile de execuţie ; partea a doua prezintă calculul şi descrierea structurii în detaliu, a treia parte, execuţia lucrărilor la fundaţiile şi părţile metalice; a patra este dedicată «organelor mecanice» respectiv ascensoarelor; a cincea oferă cifre tehnice legate de lucrările complementare; a şasea descrie în detaliu aplicaţiile ştiintifice necesare rezistenţei turnului la factorii externi; a şaptea povesteşte istoria turnului în perioada Expoziţiei Universale din 1889, iar a opta parte descrie modificările pe care le-a adus în vederea expoziţiei din 1900, utilizarea ascensoarelor Five-Lille şi modificările survenite la etajele-platforme.
Fiecare planşă prezentată este la scara de 1/200 pentru planurile de ansamblu şi 1/50, 1/20 şi 1/10 pentru fiecare detaliu.
In «The Eiffel Tower» sunt prezentate un număr de 53 de planşe duble, care, cu ajutorul a 4300 de desene tehnice, relevă întregul proces de elaborare al turnului Eiffel, însoţit de 33 fotografii din epoca realizării acestuia.
O carte-document cu o valoare remarcabilă, demnă de studiat şi admirat.
Chiar dacă se adresează specialiştilor în primul rând, «The Eiffel Tower» rămâne expresia unei epoci trecute în care geniul uman şi-a lăsat amprenta, şi din care romanele de anticipaţie ale lui Jules Verne au devenit treptat, realitate.
In ciuda Protestului artiştilor publicat în «Le Temps», 1887 – «Protestation des artistes contre la Tour de M. Eiffel», Turnul este şi va fi o realizare cu totul excepţională, cu un succes la public enorm, rămânând peste secole simbolul Parisului.

Expoziţia aniversară «Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville este un eveniment de excepţie însoţit de minunatele cărţi oferite cu acest prilej şi pe care vă invit, în măsura posibilităţilor dumneavoastră, să nu-l rataţi.

Amintiri din alta lume

iulie 12th, 2009

Motto: Omenirea se desparte cu voiosie de trecutul ei.

Karl Marx

(din Introducere la Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului)

Trecusera cativa ani buni de cand ilustratiile mele apareau in publicatiile pentru copii si tineret din Bucuresti, dar nu primisem nici o propunere sa ilustrez o carte.

Intr-o buna zi minunea s-a intamplat. Am fost chemat la Editura Tineretului si mi s-a inmanat textul unei culegeri de povestiri despre intamplarile hazlii ale unor copii, comentate de un arici. Textul apartinea Soniei Larian, numele ariciului l-am uitat. Am fost rugat sa aduc, ca proba, desene cu ariciul comentator, asa cum il vedeam eu.

Dupa cateva zile m-am prezentat cu desenele la editura si le-am predat redactoarei de carte. Le-a analizat un timp si, dupa o lunga tacere, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, ati umanizat ariciul prea mult. Seamana cu un porc!

Nu am mai primit lucrarea. Se spune ca orice minune nu tine decat trei zile. Minunea aceasta a tinut o saptamana.

Pana la urma mi-a fost dat totusi sa ilustrez o carte, prima din cariera mea. Era o poveste cu cartofi scrisa de Eduard Jurist. Fusese publicata cu ilustratiile mele in revista adresata celor mai mici cititori, se bucurase de succes si editura se hotarase s-o publice sub forma de carte.

Am machetat cartea, am refacut desenele, am facut copertile, am predat lucrarea editurii si, dupa un timp, mi s-a comunicat ca a intrat la tipar.

intr-o zi, pe cand lucram la planseta, sotia mea, care ne pregatea masa la bucatarie, mi-a adus un cartof ce semana cu unul dintre eroii mei, motiv pentru care ii fusese mila sa-l cojeasca. L-am primit cu recunostinta, i-am pictat doi ochi si o gura, i-am infipt un surub in crestet si l-am agatat de aplica ce ne servea ca lampa de noapte, deasupra patului.

Dupa un timp, am primit un telefon sa ma prezint urgent la editura. Unul dintre directori dorea sa vorbeasca neaparat cu mine. Plin de emotii, m-am imbracat „corespunzator”, adica mi-am pus costum si cravata, si, inainte de a parasi camera noastra, in pragul usii stand, mi-am aruncat privirea inapoi si am vazut cartoful agatat in perete. M-am intors, l-am scos de pe aplica si l-am bagat in buzunar.

La editura am fost lasat sa astept multa vreme pana ce directorul care ma chemase m-a invitat in biroul sau. A inceput cu multe ocolosuri pana ce a ajuns acolo unde dorea sa ajunga:

– … ca, „sa vedeti, tovarase Burschi, cartofii dumneavoastra nu seamana a cartofi! Ar trebui sa refaceti ilustratiile.”

I-am raspuns ca, daca asa vede el lucrurile, nu am nimic de spus, ca o sa ma gandesc (de fapt nu-mi trecea prin cap nici un raspuns) si, intorcandu-ma sa plec, am simtit cartoful din buzunarul hainei si l-am scos, aratandu-l directorului.

A ramas nemiscat, cu gura deschisa si, dupa cateva clipe de stupoare, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, va rog sa ma scuzati, nu stiam ca i-ati facut dupa natura.

Ce ti-era si cu realismul asta socialist!

Cartea a aparut, a avut succes, a fost tradusa si in engleza si chiar „trimisa la export”.

Ilustrasem cateva carti ai caror eroi, Tica si Rica, isi castigasera simpatia publicului cititor si radioascultator, pentru ca autorul lor ii plimbase la inceput pe la radio. Terminasem de ilustrat ultima carte cu intamplarile lor, cartea era la tipar, cand am aflat ca autorul, plecat in strainatate cu sotia in vacanta, nu s-a mai intors in tara. Dupa o vreme, mama mea, aflandu-se in oras, a vazut cartea in vitrina Librariei „Eminescu” si, ca sa-mi faca o surpriza, mi-a cumparat doua exemplare si mi le-a adus, cu bonul de casa cu tot.

Bucuros de noutate, am telefonat la editura sa aflu cand se vor face formele de plata. Mi s-a raspuns sec:

– „Cartea nu a aparut!”

Am dat sfoara in tara catorva prieteni sa cumpere din exemplarele pe care le vor vedea in librarii. Unii au mai gasit cateva, cei mai multi nu. Pana dupa pranz cartea a fost retrasa din toate librariile.

A durat ceva vreme si am avut nenumarate discutii pana ce editura mi-a achitat drepturile.

Ce vina aveau Tica, Rica si cu mine ca autorul „alesese libertatea” nu stiu.

Am fost anuntat de la Editura „Ion Creanga” ca mi s-a repartizat la ilustrat o culegere de ghicitori ale maestrului Ion Vlasiu. Am primit manuscrisul, am facut doua pagini de proba, dupa cum era obiceiul, si le-am predat editurii care urma sa le expedieze autorului la Bistra pe Mures, unde sculptorul isi petrecea o parte din an pana ce frigul il gonea de acolo.

Emotiile mele erau imense. Era pentru prima data cand urma sa ilustrez scrierile unui plastician si, cum era de la sine inteles ca un plastician are o viziune proprie a ceea ce scrie, ma tot intrebam ce sanse am ca viziunea mea sa se apropie de cea a autorului.

Dupa un timp, am fost chemat la editura sa mi se comunice raspunsul maestrului. M-am prezentat la redactorul artistic care, cu scrisoarea autorului in maini, mi-a comunicat ca acesta nu e de acord cu ilustratiile mele.

Ar fi fost firesc sa fiu foarte necajit, dar n-a fost asa. Ceva ma facea sa cred ca nu mi se spune adevarul si, ca si atunci cand mi se comunicase ca dragii mei cartofi nu seamana a cartofi, am raspuns ca nu mai nimic de zis. In clipa aceea redactorul a fost chemat urgent la directoarea editurii si, dupa ce si-a cerut scuze, a parasit incaperea in care mai lucrau si alti colegi, lasandu-ma in tovarasia lor si a scrisorii ramase pe birou.

Am intins mana, am luat scrisoarea, am deschis-o si am citit-o urmarit de zambetele colegilor de camera. Maestrul scria ca e de acord cu ilustratiile mele, dar are o singura rugaminte: eu plasasem textul ghicitorilor si ilustratia pe aceeasi pagina, el dorea ca textul ghicitorii sa fie in centrul unei pagini si ilustratia mea, singura-singurica, pe pagina opusa. Asa m-a gasit redactorul, intors de la directoare. Vadit incurcat, mi-a spus ca a fost o neintelegere (a cui?, a lui?, a mea?) si mi-a dat manuscrisul la ilustrat.

Acum, pentru mine incepea alt chin. Chiar daca fusese de acord cu probele mele la doua din ghicitori, ele, ghicitorile, erau multe si nu doream sa mai trec prin emotiile de la inceput, asa incat am hotarat sa fac in asa fel incat autorul sa vada toate ilustratiile odata, cand lucrarea va fi gata. Alesesem o tehnica laborioasa, ilustratiile se nasteau incet, mai aveam o alta lucrare pentru Editura „Albatros”, lucram si pentru reviste, si, asa, lunile au trecut si a venit iarna.

intors in Bucuresti, maestrul Vlasiu dorea sa vada ilustratiile la ghicitorile sale, editura imi telefona, eu inventam diferite pretexte ca sa trag de timp, pana ce, intr-o dimineata cenusie si geroasa, mama a aparut in atelierul meu, din aceeasi cladire in care locuiam, spunandu-mi: „Te cauta un batran”.

Trebuie sa precizez ca nu il intalnisem niciodata pe maestru si nu stiam cum arata. M-am grabit spre intrare, unde un domn mai varstnic decat mine, in palton si cu o palarie sport din lana tricotata, ma astepta. „Sunt Ion Vlasiu”, mi-a spus. Mi-am cerut mii de scuze ca il lasasem sa astepte ilustratiile, l-am invitat in atelier, unde lucrarea era aproape-aproape gata, l-am rugat sa se dezbrace si sa ia loc, i-am aratat bucata cu bucata ilustratiile si am ramas impreuna pana la pranz. A fost o dimineata pe care n-am uitat-o si n-am s-o uit.

L-am intrebat cum a ajuns la mine. Mi-a spus ca luase adresa de la editura si venise cu un taxi.

L-am condus la atelierul lui din Pangrati cu masina mea si acolo mi-a oferit o carte scrisa de el, pe care mi-a dat o dedicatie numindu-ma „prietenul” sau. De atunci mi-a fost foarte apropiat, pana ce ne-a parasit.

Am spus la inceputul acestor amintiri ca eram un colaborator al publicatiilor pentru copii si tineret din Bucuresti. De multe ori aveam rubrici permanente cu eroi creati de mine, care apareau fie lunar, fie saptamanal.

Cand eram plecat din Bucuresti trebuia sa gasesc un mijloc de a-mi trimite desenele la redactie si curierii mei au fost, la sfatul celor de la reviste, fie mecanicii de locomotiva, fie soferii de autobuz de la RATA, care circulau spre capitala.

in perioada studiilor, pe cand imi faceam stagiul de practica la Brasov (practica dura o luna, in timpul verii), chiuleam o zi pe saptamana de la practica, faceam desenele si le duceam in gara, unde le dadeam mecanicului de locomotica de la un tren anume, care era asteptat in Gara de Nord de cineva din redactie. Pe vremea aceea locomotivele erau cu aburi.

Mai tarziu, le dadeam soferilor de la RATA, care la intrarea in Bucuresti aveau statie in Piata Scanteii (azi Piata Presei Libere), unde isi aveau sediul majoritatea revistelor. Cum orarul autobuzelor era in general respectat, telefonam la redactie de la oficiul telefonic din localitate si cineva cobora la ora cuvenita in statie, sa ia materialul trimis de mine.

Unele dintre „serialele” mele de atunci erau insotite de versurile unor scriitori precum Eduard Jurist, Marin Sirbulescu, Ion Hobana si multi altii. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, altii au apucat pe alte carari ale literaturii si ma tem ca nu-si mai amintesc cu placere de modestele catrene care insoteau desenele mele. Eu mi le amintesc cu o neasemuita duiosie.

Intr-o vara, aflandu-ma in concediu la Busteni, urma sa desenez Aventurile lui Truta si Fanuta pentru numarul din octombrie. Daca numele eroilor mei nu va plac, va aduc la cunostinta ca nu eu i-am botezat, ci redactia, iar cititorii i-au adoptat cu drag, asa incat au ramas pe coperta a patra a revistei, multi, multi ani. Versurile urma sa le scrie Ion Hobana, care in acea perioada se afla la o casa a scriitorilor din Breaza, casa a carei adresa si denumire exacta nu o cunosteam si pe care el urma sa mi-o comunice prin posta. Cum nu am primit nici o veste, lucrurile au intarziat, pana ce, intr-o buna zi, ne-am pomenit la usa cu secretarul de redactie al revistei, venit de la Bucuresti sa lamureasca treburile. Cum nici el nu cunostea adresa buclucasa, am hotarat ca la intoarcerea spre Bucuresti sa faca o escala la Breaza, s-o afle si sa mi-o comunice telegrafic a doua zi. Atunci mi-am amintit ca mai avusesem dificultati cu primirea corespondentei si, coborand in oras (locuiam pe platoul din jurul cabanei „Caminul Alpin”), am trecut pe la dirigintele postei. Acesta imi spusese ca factorita care impartea corespondenta in zona unde locuiam era o batranica in pragul pensiei. Ca sa-si economiseasca urcusul pana pe platou, aceasta lasa corespondenta sa se adune mai multe zile la rand, dupa care facea un singur drum ca s-o distribuie.

„Nu-i nimic, ma descurc eu”, mi-a raspuns secretarul de redactie si a plecat la gara.

in dimineata urmatoare, trezit devreme, am coborat in bucataria casei in care locuiam, unde l-am intalnit pe proprietar care, cu o figura trista, mi-a spus compatimitor: „Aveti pe cineva Truta in familie?”. Cum, dupa o scurta ezitare, i-am raspuns afirmativ, mi-a intins o telegrama in care scria: „Truta mort. Stop…” si urma adresa lui Hobana. La asa un continut, postarita nu-si mai putuse permite sa intarzie cu distributia corespondentei.

Astazi, cand caut pe cineva din Bucuresti la telefonul mobil si imi raspunde ca se afla in Italia, intamplarile acestea din secolul trecut par niste povesti. Va asigur ca sunt adevarate.

Odata, am primit un telefon de la un membru al redactiei uneia dintre revistele la care colaboram. Acesta mi-a spus, in soapta, ca redactia primise o directiva de la sectia de presa a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, prin care i se indica sa nu mai colaboreze cu mine.

Timp de cateva zile am derulat in minte tot ce desenasem in ultima vreme pentru acea revista (daca nu-i pomenesc numele e numai din cauza ca si-a schimbat denumirea de mai multe ori si nu mai stiu ce titlu purta atunci) si nu am putut ajunge la nici o concluzie cu ce desen i-as fi putut supara pe cei de la sectia de presa. Atunci mi-a incoltit in minte un alt motiv. M-am imbracat frumos, am insfacat servieta mea diplomat (putin mai tarziu aveam sa constat ca era goala), m-am urcat in masina si am pornit urgent spre redactie, unde am cerut sa-l vad pe redactorul sef. Trebuie sa precizez ca, in acea perioada, postul era ocupat de Alecu Ivan Ghilia, om bun si bland, despre care nu cred ca ar fi putut face vreun rau cuiva si care, mai tarziu, s-a apucat si de pictura. Cu toate ca mi s-a spus ca e ocupat „cu doi tovarasi”, am intrat in biroul sau, unde m-a primit surprins, dar binevoitor si, la intrebarea sa despre ce ma aduce la dansul, i-am raspuns ca am aflat despre interdictia care ma viza si ca, dupa o atenta analiza a activitatii mele pentru redactie, nu am putut ajunge la alta concluzie decat ca e o masura antisemita.

Pe chipul lui s-a asternut o mare surprindere si, inainte de a-mi putea raspunde, mi-am luat ramas bun si dus am fost.

Peste doua zile, aceeasi voce binevoitoare din redactie mi-a comunicat telefonic si tot in soapta ca sectia de presa imi ridicase interdictia.

Dupa cativa ani, aflandu-ma cu sotia intr-un intarziat concediu la Cumpatu, era in octombrie, am intalnit acolo pe un fost membru al sectiei de presa a CC al UTC, care acum era el redactor al revistei la care eu colaboram in continuare. Cu toate ca in concediu oamenii se apropie mai usor, si cu atat mai mult intr-un Cumpatu aproape pustiu, n-am putut afla de la el mecanismul acestei intamplari.

Dar intamplari ca aceasta si altele mult mai rele se petreceau frecvent in acea vreme.

sursa: Bucurestiul cultural 22/2006

Câinii roșii și Dumnezeu pe post de Mama Omida

iulie 12th, 2009

Coltul satiric

Rareori am citit un articol mai distractiv decat acesta despre stirile de la pro tv.

Ziaristii (nesemnati) isi dau parerea ca echipa de fotbal a „cainilor”, tratata cu „aghiasma” de preotul Diaconescu de la Caldarusani, a pierdut campionatul pentru ca acest preot s-a culcat „sub cearsaf” cu un tanar.
Daca nu s-ar fi culcat cu acel tanar, cu siguranta ca acei „caini” de la Dinamo luau campionatul. Ca Domnul Dumnezeu i-ar fi favorizat cu siguranta, ca sa-i taie de pe lista pe stelistii care nu s-au culcat cu el ci cu altcineva!

„Asadar, parintele, filmat sub cearsaf cu un tanar, era cel care media comunicarea dintre fotbalisti si Dumnezeu”. Am citat din „articol.”

Intre noi fie vorba, nu numai acest tanar a stat sub cearsaf cu un duhovnic. In evanghelia noua a lui Marcu, chiar „apostolul” marturiseste despre in tanar caruia Isus-Yehoshua i-a explicat -gol fiind – o noapte intreaga cum este cu „imparatia cerurilor”. Va rog sa verificati ca spun adevarul.

Mai departe: „Cainii mergeau la el de pe vremea cand ii antrena Cornel Dinu, insa ultimul care i-a dus la manastire a fost Mircea Rednic, in martie. Unii s-au rugat sa ia titlul ca sa auda si ei imnul Champions League, altii sa se inzdraveneasca Ianis Zicu – pe atunci accidentat.

Acum, actionarul majoritar Vasile Turcu se declara dezgustat de duhovnicul fotbalistilor pe care-l invinovateste ca nu i-a ajutat spiritual.

Comisia trimisa de Arhiepiscopia Bucurestiului la Caldarusani ar putea anunta care este concluzia in aceasta ancheta cu subiect rusinos”

Articolul acesta chiar ca m-a pus pe ganduri, pentru ca nu inteleg prea bine ce este mai rusinos.

Sa fie rusinos oare faptul ca un ziarist roman oficial gandeste ca o cisma? Sau oare sa fie rusinos faptul ca credinciosii il folosesc pe „dumnezeu” pe post de Mama Omida, ca sa influenteze cine bate la fotbal? Sau sa fie oare rusinos nivelul intelectual al slehtei de ziaristi-fotbalisti-proprietarri impreuna cu „intelectualii lor”?

Dar iata si unele comentarii: „Din ce a auzit la spovedaniile cainilor,parintelui i-au venit idei,deci ghinionul a fost a preotului nu al cainilor. ”

Si unul mai corect: ” Nu este o crima a avea sentimente sau a simti o atractie pentru cineva. Ma deranjeaza insa ipocrizia, viata duplicitara a acestor oameni, agresivitatea pe care o manifesta vizavi de oamenii cu inclinatii homosexuale si toleranta cu care isi accepta propriile naravuri.”

As considera tot acest spanac o comedie, daca nu ar avea si urmari tragice: datorita acestei mentalitati, acum cateva zile, un baiat homosexual foarte dotat si cinstit a decis sa dea examen la Curtea de Arges pentru a deveni preot. Sa se mantuiasca de scarbavnicele ganduri. La urma urmelor, preotul de la Caldarusani trebuie inlocuit, nu?

Minciuna naste minciuna!

A se vedea si „originalul”: http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/cainii-rosii-se-spovedeau-la-preotul-surprins-cu-un-barbat-in-pat.html

Activismul social este o crimă??!

iulie 12th, 2009

Numele meu este Ghenadie Brega, născut la Sîngerei, Pepeni, am 34 de ani, cetăţean al Republicii Moldova şi al României (din 2007).

Sunt ex-preşedinte al Asociaţiei Hyde Park din R.Moldova (am fost lider al acestei asociaţii în perioada aprilie 2006 – mai 2008).

Sunt de asemenea:

* observator naţional (din partea Institutului pentru Drepturile Omului) acreditat de CEC pentru alegerile din 29 iulie 2009;
* monitor al întrunirilor publice, în cadrul unui proiect al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului;
* membru-fondator al asociaţiei Pro-România, pe care autorităţile refuză nejustificat s-o înregistreze.

Sunt junalist free-lancer, antrenat în proiectul internaţional VJmovement.com
Sunt artist liber, expert/magistru în comunicare şi relaţii publice şi promovez libertatea cuvântului, dreptul la informare şi exprimare, alte libertăţi fundamentale.

La data de 10 iulie 2009, în privinţa mea a fost emisă o ordonanţă de începere a urmăririi penale (dosar nr. 2009270220) pe faptul unei pretinse agresări şi a jafului unui cetăţean, care ar fi avut loc la data de 04 noiembrie 2007 în zona comunei Zorile, r-nul Orhei.
În ordonanţă mai este pomenit numele lui Anatol Mătăsaru, care a fost deja reţinut la data de 10 iulie 2009 şi care până în prezent se află la în custodia poliţiei din Orhei.

Anterior, am fost cercetat într-un alt dosar, în care am figurat în calitate de bănuit pe faptul organizării “dezordinelor de masă”, care se pretinde că au avut loc pe 6 – 7 aprilie 2009 în mun. Chişinău.

Totodată, 10 iulie 2009 era data limită până la care, conform legii, putea fi înaintată învinuirea sau cererea de prelungire a calităţii de bănuit „pentru organizarea dezordinilor de masă” din data de 06 aprilie 2009. La moment calitatea mea de bănuit pe dosarul din 06 aprilie 2009, a expirat de drept. Până la această dată, mie nu mi s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui demers al procurului cu privire la prelungirea termenului pentru a-mi fi păstrată această calitate.

Declar hotărît că aceste dosare sunt fabricate şi că eu n-am nicio vină, atît în ce s-a întîmplat la Chişinău pe 7 aprilie 2009, cît şi în jaful de la Orhei, în toamna lui 2007.

Pe 7 aprilie 2009 nici nu eram în Chişinău, ultima dată am fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale în ajun, pe 6 aprilie, cînd am organizat protestul paşnic împotriva fraudării alegerilor.

În noiembrie 2007 eram angajat la Euro TV în calitate de cameraman, lucram aproape fără întrerupere şi nu aveam de ce să ajung la Zorile, unde n-am fost nicio dată şi nu cunosc pe nimeni. Mai mult decît atît, la acea dată nu îl cunoşteam pe Anatol Mătăsaru şi nu aveam cum să întreprind ceva împreună cu el. De cînd am monitorizat şi filmat protestele lui paşnice cu măgarul sau cu masca de porc, am început să-i urmăresc activitatea şi consider că arestarea lui repetată este o manifestare de cenzură pentru opiniile sale exprimate, o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Declar că şi o eventuală reţinere, arestare sau condamnare a noastră va însemna doar răfuirea autorităţilor pentru activitatea noastră civică, de promovare a libertăţii cuvîntului.

Vă rog să monitorizaţi activitatea poliţiei şi a procuraturii, deoarece consider că dosarele penale în care suntem urmăriţi sunt fabricate la comandă, iar probele şi mărturiile care au fost sau vor fi prezentate sunt false şi colectate cu rea-credinţă.

Asociaţia Hyde Park, al cărei membru sunt, are ca misiune apărarea dreptului la liberă exprimare, accesul la informaţie şi alte drepturi conexe; are 16 dosare expediate la CEDO, dintre care 4 deja au fost câştigate. Membrii organizaţiei sunt persecutaţi inclusiv din acest motiv.

În aprilie 2009, autorităţile centrale au dispus percheziţia sediului Asociaţiei Hyde Park şi sechestrarea bunurilor acesteia. În momentul de faţă, bunurile asociaţiei se află la procuratura generală de mai bine de trei luni.

Telefonul lui Ghenadie Brega este +37369801212

ILUSTRARTE 2009 IV Biennial International Exhibition of Children’s Book Illustration Lisbon Portugal

iulie 12th, 2009

A competition, a biennial exhibition ILUSTRARTE is an opportunity to bring together, every two years, children’s books illustrators, originals, editors, collectors and readers of all ages.

Thanks to a massive participation of illustrators from all over the world, almost 1500 candidates from 60 countries, ILUSTRARTE 2007 has clearly reached its purposes:
– to promote illustration of children’s books as a form of art.
– to create a space and an opportunity to see and discuss the world’s best illustration.
– to establish Portugal as one of the world’s leading centres, promoting children’s books illustration.

The members of the jury, Anthony Browne (ENGLISH, ILLUSTRATOR), Christian Bruel (FRENCH, PUBLISHER), Barbara Scharioth (GERMAN, FORMER DIRECTOR OF IYL), João Vaz de Carvalho (PORTUGUESE, WINNER OF ILUSTRARTE 2005) and Ju Godinho (PORTUGUESE, CURATOR OF ILUSTRARTE), awarded the Ilustrarte 2007 Grand Prix to Susanne Janssen (GERMANY) and 3 special mentions to Martin Jarrie (FRANCE), Isabelle Vandenabeelle (BELGIUM) and Chiara Carrer (ITALY).
50 illustrators were selected to the exhibition, from November 2007 to January 2008.

We are looking forward to receive your participation for ILUSTRARTE 2009.

Deadline:31st of October, 2009

source: http://www.ilustrarte.net/EN/ilustrarte09.htm

 
54.196.175.173