Loading

Primăvara Barocă

mai 25th, 2009

Jerusalem Baroque Orchestra şi-a încheiat stagiunea Tel-Aviviană cu un concert “Tastes of France & Italy”.

Ne-am bucurat de atmosfera primăverii în sunetele clavecinului, viorilor, violei , cotrabasului, violoncelului, flauturilor.

Un minut de reculegere a fost acordat Maesrtului, Dirijorului, Dascălului, OMULUI Mandi Rodan , născut la Iaşi în urmă cu 80 de ani.

Am fost răsfăţaţi cu Ouverture Suite No 2 si Cantata – Non sa che sia dolore – Johann Sebastian Bach, Concerto for Strings and Basso Continuo – Antonio Vivaldi, Suite from le Bourgeois Gentilhomme – Jean Baptiste Lully , Le Sauvages, Concerto Comique – Michel Corrette.

Cu prima ploaie de petale ale primăverii Tel-Aviviene cei din Jerusalem ne-au părăsit, lăsîndu-ne speranţa reîntilnirii în toamnă.

Ars Doloris

mai 25th, 2009

Creta cea luminata de mare si de rascrucea brizelor infloreste prin cele doua cantece compuse in perioada razboiului civil din Grecia (1967-1974) ce aveau sa calauzeasca drumul grecilor catre libertate :
O KAIMOS –in traducere, mahnire si multe lacrimi sub dictatura coloneilor se incarneaza in muzica lui Teodorakis ca o flacara nestinsa.

http://www.youtube.com/watch?v=Q7DvajNmK7A ;
ENA TO XELIDONI simbolizeaza “vrabia” ca zbor si lupta a grecilor incatusati, dar nicicand supusi, avand ca ideal eliberarea. Textul acestui cantec apartine lui Odysseas Elytis, laureat al Premiului Nobel in 1979 . “Eu consider arta poetica o sursa plina de forte revolutionare. Este misiunea mea sa dirijez aceste forte impotriva lumii pe care constiinta mea nu poate sa le accepte, mai bine precizat, sa aduc aceasta lume intr-o continua metamorfoza, cu precadere in armonie cu visurile mele. “(Odysseas Elytis)

Oare de ce romanii nu invata din experienta fratilor din Balcani ?

Am scris de atatea ori cu admiratie despre spiritul fratern, de imbratisarea celor ce se revad sau se despart cu inima deschisa intru acelasi refren : intrajutorarea si uniunea, ca o conditie a reusitei. Rar vezi dezbinare la evrei, greci, italieni ori rromi. In loc sa ne lungim gatul de pomana peste gardul vecinilor cautand dupa circumstante atenuante sa deprindem ceva civism de la vecini, sa facem multa curatenie in propria ograda.
Ma refer la demagogii noii epoci, la cate beneficii aduc ei romanilor…

Multora le place sa se autointituleze patrioti, insa doar cu o panglica a clopoteilor pisicii perfide.

Oare cat de adanca trebuie sa fie durerea sa renasca o alta viata ? Un tarm la mare unde experienta solara a dansului pastrat din timpul lui Dionisios isi striga bucuria .
Lectia grecului din finalul filmului Alexis Zorba nu are nevoie de enunturi sofisticate, de demagogii neintrerupte in exprimarea victoriei celui ce trece peste infrangere si o ia de la capat.

http://www.youtube.com/watch?v=cXNApZ2ALiQ

Rencontre dans le royaume de rêve inventé par LIDIA

mai 25th, 2009
Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004

La peinture de Lidia Ureche nous fait découvrir un monde imaginaire situe entre les éléments de la vie moderne et des motifs fantastique ou magique. Elle réussit dans un nouveau domaine de la décoration intérieure ou les éléments recomposent un monde
unique et féerique.
Lidia Ureche, artiste d’origine roumaine (Transylvanie) a quitté Paris ou avait vécu de bonnes années en étudiant les arts plastiques, en se spécialisant et qu’après qu’elle choisisse Le Nouveau Monde, la province de Québec.
Elle est maintenant un nom reconnu parmi les artistes canadiens et nous rappelle parfois dans son ouvrage artistique les liens avec les vrais motifs de sa région natale de la Roumanie.
J’aurais aimé vous présenter un dialogue sur sa vie ou ses réalisations… Modeste comme la plupart des grandes artistes refusent l’idée d’une interview conventionnelle et en échange m’avait envoyé la manière qu’elle envisage son art décoratif :

« Comme étudiante en arts textiles je faisais un passionné travail de recherche en utilisant tous les matériaux que je pouvais trouver dans l’environnement de l’université et à la maison. Mais j’étais toujours mécontente de résultats que j’obtenais parce qu’ils n’avaient rien à faire avec la tapisserie. Mon but était de remplacer le fil textile pour créer des tapisseries des grandes dimensions et ne pas dépendre du métier qui me fatiguait bien les yeux.
Un jour, en rentrant en autobus à la maison, la pensée branchée sur mes projets, je roulais inconsciemment le billet entre mes doigts. C’était un geste que je faisais toujours en autobus. Au moment où j’ai pris conscience de mon geste l’idée m’est venue comme un éclair. Arrivée à la maison j’ai ramassé tous les journaux, revues, vieux livres de téléphone et j’ai commencé à expérimenter. Au départ je froissais le papier au long de sa fibre et je le tordais comme un fil. Ensuite j’ai fait de tresses de 4, 6, 8 et 10 fils sans me soucier de la régularité du tressage. J’ai obtenue des formes intéressantes pouvant me servir aux compositions des plus insolites. J’attachais les tresses par des fils de journaux en laissant un certain espace entre elles, dont le fil faisait un dessin irrégulier en zigzag.
En final j’avais une tapisserie de papier de 2×3,5 m. Je l’ai installée à la verticale, sur un mur de la cuisine qui était grande et haute de 3,80m. Là je pouvais la contempler, faire des dessins et concevoir nouveaux projets. Avec cette première tapisserie de papier je n’avais pas fait un projet. Je travaillais à l’hasard guidé seulement par le plaisir de ma découverte.
Ensuite j’ai fait un travail plus méticuleux. Je coupais les journaux en bandes de 10cm et je les roulais sur un crayon, à partir d’un coin en angle de approximatif 30 dégrées. Au départ ça marchait lentement mais j’étais tenace. Je voulais d’abord remplir toutes les chaudières de la maison avec mes tubes. Pendant ce temps mon esprit voyageait à remplir d’idées son panier. Je gardais un cahier à côté de moi et je notais tout ce qui me passait d’intéressant par l’esprit. Parfois j’arrêtais de rouler des tubes pour faire un croquis à l’encre et à la plume de bois, confectionnée par moi même.
J’ignore d’où me venait toute l’énergie. À l’époque mon programme était très chargé. Le matin j’allais à l’université aux ateliers jusqu’à midi. Je mangeais rapidement avec ma fille et j’allais à mon atelier ou j’avais tas de commandes d’aquarelles et peinture à l’huile. Je travaillais jusqu’à 17h quand je devais aller aux cours. Ma fille m’accompagnait partout. Aux ses 4-5 ans elle était la plus jeune étudiante assistante. Elle brillait et tout le monde l’adorait.

Lorsque j’avais atteint mon objectif de remplir les chaudières (durant des semaines) j’avais suffisamment matériel pour débuter un nouveau projet. D’abord j’ai expérimenté \”la fibre\”. Je pressais le tube à un bout, entre deux doigts en passant l’autre main, pour presser en croix, par dessus et je continuais jusqu’à l’autre bout. J’obtenais un fil ondulé qui je ne savais pas encore comment j’allais l’utiliser. Je pouvais les tisser tout simplement en utilisant un apprêt pour fixer les joints mais c’était trop long et j’obtenais une \”toile\” très fragile. Finalement ils m’ont servi pour représenter l’eau dans un des projets « Le moulin »
Enfant, j’aimais jouer avec des tiges tubulaires végétales. Je tressais trois fils ou je pliais deux fils. On appelait ce pliage \”l’accordéon\”. Avec 4 fils on pouvait obtenir un bâton à section carrée. Les tubes de papier pouvaient être travaillés de même façon. J’ai débuté par la méthode \”accordéon\”. Le fil obtenu pouvait bien servir mon but mais il n’était pas assez résistent pour ce que je voulais faire et les possibilités de l’assemblage ne me satisfaisaient pas.
La méthode \”bâton\” était trop rigide. Je devais trouver une autre façon de plier les tubes. Si je pliais en angle de 30 dégrées j’obtiendrais une section hexagonale et le fil serait une spirale. Deux spirales tordues me donnaient une ficelle résistante que je pouvais utiliser de plusieurs façons.
Avec ce fil je pouvais faire des rosettes ayant l’aspect de sculpture en bois ainsi les ornements des portes de Maramures (Roumanie). Je pouvais aussi faire des grands dessins sur un mur en suspendant la ficelle sur un fil de nylon (« Le coq fantastique») ou je pouvais tout simplement les suspendre dans le cadre d’une composition spatiale.
Une autre méthode d’utiliser les tubes est de les coudre sur 2 fils de coton assez résistent ou de nylon. Ainsi j’ai fait des toiles longues aux profils droites, ondulés ou en zigzag qui m’ont servi pour obtenir des grandes surfaces spiralées ou des compositions dans les quelles les espaces vides en losange ou cercle formaient une colonne. Cela rappelait aussi les portes et les clôtures de Maramures avec leurs planches découpées pour but ornemental (La porte au carrefour »
C’est beaucoup d’ouvrage qui exige patience et persévérance mais aussi de créativité.

À Marly le Roi j’ai expérimenté pour la première fois le papier de soie et le papier d’emballage des chaussures (« Source »). Durant mes séjours j’avais fait des centaines d’aquarelles et des dizaines de peintures sur toile. Ça faisait trois ans que j’avais abandonné le papier et j’avais le goût de recommencer. La qualité du papier de publicité avec ses couleurs m’incitait. Quand j’allais à Paris je rentrais toujours avec 10 formulaires de même revue qu’on distribuait gratuitement dans les gares des trains et stations de métro. En utilisant huit revues à la fois je pouvais faire des tresses avec des plages de couleurs, surprenantes.
Le catalogue de Gerstaecker s’est transformé en grosses ficelles que j’ai employées pour installer un « Arbre ».

L’année dernière j’ai trouvé une boîte où j’avais ramassé tous les papiers d’emballages des cadeaux de Noël. Après avoir fait plusieurs petites « exercices » de tressage plus fin que ce que j’avais fait à date, j’ai crée des dentelles sur le principe de dentelle aux canettes. J’ai acheté le papier de soie des toutes les couleurs que j’ai trouvées et avec ça, mon imagination a pris des nouvelles ailes. »

http://picasaweb.google.com/florin.predescu/AlbumLidia#

Pages rédigées par Florin PREDESCU

Moldova și triangulația cu UE și România

mai 25th, 2009
Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)

Insuficienţa voturilor pentru candidatul comunist la funcţia de Preşedinte al RM sporeşte atracţia factorului extern în jocul politic moldovenesc. UE şi Rusia, mai puţin SUA, au făcut mai multe demersuri în favoarea actualului partid de guvernământ. Pragmatismul occidentalilor, în paralel cu interesul Rusiei, reprezintă deocamdată cele mai puternice atuuri ale guvernării comuniste în contracarea opoziţiei liberale, inclusiv în cazul unor alegeri anticipate.

UE – factor de stabilitate politică

Uniunea continuă să adopte o poziţie moderată faţă de PCRM, chiar dacă este conştient de faptul că acest partid poartă vina pentru declanşarea evenimentelor post-electorale din RM (argumente aduse de Comitetul Parlamentului European, Consiliul Europei etc.). Mesajul constant propagat de structurile europene referitor la necesitatea unui dialog politic şi indentificarea unei soluţii politice comune pentru depăşirea crizei avantajează multidimensional guvernarea comunistă. Pe de o parte, comuniştii demonstrează europenilor şi electoratului moldovean incapacitatea opoziţiei de a ajunge la un consens naţional. Din alt punct de vedere, aceştia pregătesc alegătorii RM (majoritatea lor) pentru alegeri anticipate.

În situaţia unei poziţii fragile ale opoziţiei (lipsa în continuare a libertăţii mass-media; confuzia electoratului vizavi de revoltele post-electorale; coagularea electoratului vorbitor de limba rusă împotriva liberalilor pro-români; sezonul estival nefavorabil pentru opoziţie; intensificarea propagandei anti-româneşti şi asocierea opoziţiei la aceasta; neutralitatea sau subiectivismul european faţă de guvernarea comunistă; susţinerea PCRM-ului de către Moscova pe plan politico-diplimatic, dar şi prin constrângerile economice etc.) poate fi prognozat un randament negativ în cadrul alegerilor parlamentare anticipate.

Imposibilitatea curentă de a înlătura în mod eficace comuniştii de la putere pe cale democratică face europenii să se rezume la tactica „paşilor mici” încorporată în strategia generală de europenizare a RM prin intermediul mecanismelor Parteneriatului Estic (Acord de asociere; instrument de amplificarea a capacităţilor instituţionale; crearea de platforme multilaterale de atingere a unor obiective pe filiera democraţie, buna guvernanţă şi stabilitate etc.).

Dividende comuniste via UE

Calea evolutivă aleasă de UE pentru RM intră însă în contradicţie cu viziunea opoziţiei locale, care este vizibilă la nivel european prin România. Or, în cadrul recentei vizite în Franţa a preşedintelui român Traian Băsescu, acesta a vehiculat faptul că este nemulţumit de de modul în care a reacţionat Comisia Europeană în legătură cu situaţia post-electorală din RM, salutând pe de altă parte retorica dură şi tranşantă a Parlamentului European. Cu certitudine, aceste declaraţii pot fi atribuite în primul rând fazei prelectorale din România, dar ele răspund demersurilor opoziţiei moldoveneşti. Din acelaşi ordin de acţiuni fac parte facilitarea “prezidenţială” (procedura a fost iniţiată la cererea lui T. Băsescu) a procesului de redobândire a cetăţeniei româneşti pentru moldoveni şi refuzul “politic” de a semna Tratatul de frontieră cu RM.

Contextul electoral românesc, împreună cu convergenţa pro-românească a unor reprezentanţi ai opoziţiei (Partidul Liberal) sunt în prezent percepute şi folosite de PCRM drept oportunităţi electorale sigure. În lumina evenimentelor din 7 aprilie şi a faptului pretinsei implicări a României în derularea lor, promovate inclusiv cu susţinerea politico-mediatică rusească, comuniştii intenţionează să-şi construiască strategia pentru eventualul scrutin anticipat. Totodată, aceştia vor contrapune falsul factor românesc de factură “neoimperialistă”, celui rusesc mai valoros, folosind în acest sens aşa argument ca ridicarea recentă a restricţiilor la transportul internaţional din RM, drept semn de solidaritate a Rusiei cu moldovenii loviţi de criza economică. De fapt, această decizie a Moscovei în legătură cu sectorul transportului din RM poate fi calificată drept avertizare pentru UE, pentru ca aceasta să faciliteze în continuare menţinerea comuniştilor la putere etc.

Cazul României dornice de a acorda în regim facilitat cetăţenia română populaţiei RM furnizează posibilităţi indirecte PCRM-ului. Astfel, Rusia ridică această întrebare în dialogul cu UE, invocând problema „necetăţenilor” ruşi din Ţările Baltice şi respectiv a existenţei unor duble standarde în oferirea cetăţeniilor pe teritoriul european (afirmaţia aparţine reprezentantului rus pe lângă UE, V. Cijov, www.mid.ru, 18.05.09). În baza acestui demers, precum şi a declaraţiilor unioniste difuzate de preşedintele român (caracterizate prin refuzul părţii române de a semna tratatul de frontieră cu RM, care ar legitimiza Pactul Ribentrop-Molotov ce a condus la anexarea Basarabiei de către URSS), Moscova ar putea loba cauza comuniştilor statalişti în dialogul cu Bruxellul. Obiectivul se va rezuma la inocularea unor ameninţări noi la adresa securităţii şi stabilităţii europene, dacă UE va miza pe opoziţia “pro-română şi unionistă”.

Declaraţia anti-românească formulată recent (20 mai curent) de Guvernul în exerciţiu al RM şi adresată UE elucidează odată în plus încercarea PCRM de a-şi asigura dividende complexe nu numai în vederea obţinerii unei susţineri europene pentru propulsarea unui Preşedinte comunist, dar şi pentru pregătirea unei piste favorabile pentru PCRM în cazul alegerilor anticipate tot mai reale (aluzie în acest sens a fost deja exprimată de persoana apropiată lui Voronin/PCRM-lui, Mark Tkaciuc).

Beat de atâta primăvară

mai 25th, 2009

Primăvara îmi mângâie obrazul
Cu degete delicate, din vânt.
Nu mai ascult nicio lecţie de bună purtare!
Braţele ei din flori de cais
Îmi cuprind umerii, mă scot din pământ.
Seve călâi îmi inundă capilarele anchilozate de iarnă.
Mă trezesc privind cerul;
Fereastră mâzgălită cu lapte şi cu cerneală,
Cu ochii lui Picasso din aventura albastră.
Chiui beat de atâta primăvară,
Ca după un chef cu pălincă veche de pară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-26-2007.

Labirintul singurătăţii

mai 25th, 2009

Voi…
ce ştiţi să opriţi
căderea clipei
în cupa gândului
deschis ca o floare de mai…
nu vă fie teamă
de rătăcirea
prin labirintul singurătăţii…

Voi sunteţi măsura
sublimei cutezanţe
şi mărturia „ a toate” –
voi…
ce năzuiţi a săpa fântâni
spre a găsi izvorul
celei mai pure
creaţii…

Voi…
ce ştiţi a smulge
stâncii
aurul cuvintelor…
cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri
cu teamă… strălucirea…
luaţi aminte la călăuze
ce vă surâd
cu chip de înger…

… drumul ce v-arată
e pavat cu vorbe goale
şi mânjit
cu sângele nevinovat
al florilor deschise delicat
pe marginea abisului
ce-şi caută martirii…

Voi…
ce ştiţi să opriţi
curgerea timpului
cu puterea cuvântului…
ridicat ca un zid în faţa neantului…

… nu vă fie teamă
de măreţia creaţiei
ce-o veţi lăsa mărturie
celor – ce nu vor cunoaşte poate…
labirintul singurătăţii
devenit mormânt al pierzaniei
ochiului stins al regelui Oedip
ce-a căutat cu patos adevărul
adevărul…

din ciclul (poeme becartiene)

TĂCERE DE SALCIE

mai 25th, 2009

repede, o femeie! repede, un hamburger! repede, o cafea! ca şi cum viaţa ar fi un film ce se derulează pe increase speed. şi, în efervescenţa asta, eşti în stare să ceri şi moartea… tot repede! să suni la taxi… şi în bagaje să pui: o femeie, un hamburger şi o cafea!
cine ne schimbă, uneori? cine ne păcăleşte cu scenarii repetente? e uşor să pierzi normalul, şi e uşor să negi paranormalul! e uşor să îţi faci aure din funcţii, şi e uşor să negi minunile! să crezi că mâine vei avea timp să iubeşti cum vrei… fară grabă! să amâni iubirea!
după ce ai căutat, o viaţă întreagă, iubirea, atunci când ea vine… nu mai ştii să iubeşti! trebuie să răspunzi la telefon, nu să prelungeşti un sărut! trebuie să accelerezi victoriile, să colecţionezi titlurile! să nu îţi ieşi din mână! şi, în acelaşi timp, să studiezi partenerul! ia, rezistă? e supus?
da, iubire, voi fi minutul tău, alteori… secunda! asta e menirea femeii! să se ofere, să ocrotească. ea nu trebuie să facă filozofie. ea trebuie să fie tăcere de salcie. şi voi fi! pentru că te iubesc… aşa nebun, febril şi răzvrătit! pentru că te iubesc… aşa lucid, dulce şi copil!

26 martie 2009, 00:03

esenţa unui mers

mai 25th, 2009

… merg în picioare
şi-n măduva zilelor
fiicele mele sunt şuvoiul de lumină
şi muzica Soarelui
dintr-un răsărit
sunt starea de veghe în vara sufletească
a unui interior
însăşi aerul hrană
o trăire fluidă la pieptul aşezat
cu râs încremenit în existenţă
pe poteca unui drum
ce n-a rămas un primitiv
pe străbătutul cuib din fire de ursite
şi-n şoptitul împletit
se despletesc de hăţişuri peste timp
dintr-un apus
cu verdele ecou în parcul vieţii
stau pe o bancă din poteca albă
ce va rămâne întru timp
pentru mine fiicele mele
şi esenţa unui mers
în picioare.

inimi-sirene

mai 25th, 2009

femei fără nume
veneau dimineaţa în golf
să numere inimile amanetate
în schimbul unui sărut
sau al unei îmbrăţişări

în fiecare vară
pe plaja părăsirii
inimile continuau
să pulseze o vreme
în aşteptarea stăpânilor
apoi
resemnate
se întorceau anonime
în mare

doar câteva
cele mai norocoase
deveneau mai târziu sirene
urmărind marinarii
fără noroc

de la fereastra mea
cu privire spre eternitate
număram odată cu ele
cu femeile crescute
din nisip
ultimile bătăi
ale acelor inimi

însă
azi
nu mai pot

inima mea
a devenit
şi ea
o sirenă

Teoria conspiraţiei, un ochi pe faţă, un ochi pe dos

mai 25th, 2009

Deşi primesc mereu mesaje de alertă prin e mail despre pericolele nenumărate prin care trec, laolaltă cu întreaga lume, din pricina conspiraţiilor mai mici, mai mari, cînd nu de-a dreptul globale, mărturisesc că, la început, cînd colegul Petru Clej mi-a propus tema aceasta spre tratare, nu am fost foarte entuziasmat. Pur şi simplu, nu-mi imaginam că pot fi prea multe persoane care să ia asemenea elucubraţii în serios. Oricum, nu credeam că pot fi foarte multe dintre cele care au acces la informaţii, care citesc cărţi, ziare, urmăresc emisiuni ştiinţifice, au acces la internet, sînt deci, măcar în principiu, active şi critice în raport cu informaţiile cu care au de-a face.

Rezultatele de la ancheta tip „Vox Populi” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt dedicată însă teoriei conspiraţiei, în această publicaţie, mi-au tulburat însă convingerea legată de scepticismul metodologic cartezian pe care îl intuiam situat la temelia capacităţilor de cunoaştere ale fiinţelor înzestrate cu raţiune, distribuit printre acestea, credeam, cu aceeaşi generozitate pe care acelaşi Descartes o bănuia în ce priveşte „bunul simţ”. Desigur, nu este vorba despre o cercetare sociologică aplicată unui eşantion construit după criteriile ştiinţifice ale reprezentativităţii. Este vorba despre o „populaţie selectată”, însă fiind selectată după un criteriu referitor la capacitatea de informare şi accesul la informaţie – pentru că o asemenea popuţie constituie publicul revistei noastre electronice! – îngrijorarea mea este cu atît mai mare, pentru că proporţiile sînt pur şi simplu bulversante. Pe scurt, de la instalarea anchetei şi pînă în momentul în care scriu acest articol, duminică dimineaţa, 1036 de persoane au accesat-o şi cam un sfert, mai precis 224 au răspuns întrebării. Dintre aceştia, 98, adică 44% , cred că teoria conspiraţiei „explică mai tot ce se întîmplă în lume”, 59, deci 26%, socotesc că aceasta „are o aplicare limitată”, 50, circa 22% , sînt de părere că teoria „e o inepţie şi un simptom al paranoiei”, în vreme ce doar 17 persoane, adică 8% răspund pur şi simplu cu „nu ştiu”. Prin urmare, aproape jumătate din cei care au avut amabilitatea să răspundă anchetei pînă în momentul în care scriu eu articolul cred că „teoria conspiraţiei explică mai tot ce se petrece în lume”. Şi este vorba despre persoane, în principiu, informate! Nu cred că proporţiile se vor schimba foarte mult pînă la sfîrşitul anchetei, pentru că aproximativ aceleaşi proporţii, la un număr mai mic de repondenţi, înregistrasem şi joi la prînz. Ca să nu existe ambiguităţi, mărturisesc pe loc că am optat încă de la instalarea anchetei pe site pentru cel de-al treilea răspuns posibil, deci socotesc teoria conspiraţiei „o inepţie şi un simptom al paranoiei”.

Mai cred însă că această formulă are nevoie de nişte precizări. Prima pleacă de la constatarea că aceast tip de teorii, ca oricare altele, au nevoie de autori şi de public. Dacă autorii trebuie să fie neapărat structuri paranoice, ori măcar paranoide, pentru public, iniţial, sînt suficiente inepţia, credulitatea sau, cu o vorbă veche, „sărăcia cu duhul”, care ulterior, pe măsura creşterii convingerii, care determină transformarea din simplu consumator în autor sau măcar în transmiţător fervent al „adevărului”, poate evolua spre paranoidie. Sau doar spre prostie cronică, care este, vorba lui D. I. Suchianu, „o psihoză normală”!

În fond, teoria conspiraţiei este o teorie de tip omnibus, care îşi selectează elementele de peste tot şi care ambiţionează să explice totul, ţesută pe sistemul „un ochi pe faţă, un ochi pe dos”. Deci amestecă adevărurile şi chiar evidenţele cu ipoteze declarate drept evidenţe şi cu neadevăruri grosolane, totul după o logică de tip paranoic, specificul acesteia este că procedează foarte riguros în argumentaţie plecînd de la premise false. Pe aceasta îşi şi fundamentează succesul – atent la argumentaţie, publicul nu mai este atent la premise.

“Bine vs rău?”

Ceea ce ajută succesul este puternica dimensiune morală a acestei teorii – întotdeauna autorul a aflat un uriaş secret malefic, care pune în pericol viaţa întregii umanităţi şi pe care îl denunţă cu vehemenţă solicitînd sprijinul tuturor în acest uriaş denuţ. Cine nu este, în adîncul său, laolaltă cu binele şi împotriva răului? Cine nu vrea să se salveze şi să salveze întreaga umanitate de „răii acestei lumi”? Iată, în spatele teorii conspiraţiei, poate fi sesizată şi o dimensiune gnostică, chiar dacă naivă şi malformată – e vorba de „lupta fiilor luminii împotriva fiilor întunericului”! Şi mai este ceva, fascinaţia exercitată asupra noastră de operele de ficţiune construite prin apelul la teoria conspiraţiei. „Inamicul statului” cu Mel Gibson este un film palpitant, la fel o mulţime de alte thriller-uri cinematografice sau literare. Şi, adesea, se poate întîmpla ca din pricina forţei artistice ale acestora să treci pe nebăgate de seamă graniţa dintre ficţiunea fermecătoarea şi realitatea noastră cea de toate zilele şi e chiar reconfortant să pui neputinţele tale, lenea ta pe seama intenţiilor malefice şi a complotului altora. Şi cu cît aceşti alţii sînt mai misterioşi, mai oculţi, cu atît prestigiul înfrîngerii tale este mai mare, nu?

În ultima versiune de teorie a conspiraţiei pe care am primit-o prin e mail, inclusiv de la Petru Clej, însă doar ca material didactic, „Noua ordine mondială”, asociere malefică de organizaţii, instituţii, indivizi, societăţi secrete şi tot neamul lor, conspiră, mai ales prin mijloace bio-chimice, pentru a reduce umanitatea la 1 miliard de persoane şi pentru a o supune controlului total! Sînt date şi cîteva exemple de cercetători care au pus în evidenţă pericolele pentru sănătate ale unora din substanţele ce intră în compoziţia hranei noastre, unele dintre exemple sînt reale, altele inventate, după principiul „un ochi pe faţă, altul pe dos”.

Rămîn cîteva mici mistere. De ce numai un miliard de oameni, cînd o populaţie mai mare înseamnă piaţă mai mare şi profituri mai mari? Şi, pînă la urmă, ai alte satisfacţii cînd transformi în sclavi mai mulţi oameni! Dacă tot sînt amintite efectele nocive ale edulcoranţilor, nedovedite încă ştiinţific!, de ce nu se spune nimic despre efectele toxice ale zahărului rafinat şi ale glutenului, produse naturale!, care în cazul diabeticilor, primul, şi al celor care suferă de celeachie, al doilea, pot fi chiar fatale? Dar aş putea da contra-exemple măcar pe măsura exemplelor din „teorie”! Însă nu aşa poate fi ea combătută eficient, ci aplicîndu-i propria logică! Devreme ce conduce, pe de o parte, la aneantizarea capacităţilor de cunoaştere şi a spiritului critic ale „consumatorilor” săi, iar pe de alta, la demobilizare, în ciuda faptului că pretinde că mobilizează, de ce nu aş crede că teoria conspiraţiei este tot o conspiraţie?

Adrian Grauenfels – Scriitorul lunii iunie – 2009

mai 24th, 2009

Din nou, Războiul.

din nou sub bombe, căutam victorii
nu ştim că ne-au înfrânt, e prea devreme
stăm pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverenţe

adevărul e făcut din lumină şi fum
petalele unui vişin japonez nici nu există
decât în imaginile cumpărate iarna
când mamele concep vlăstare
soldaţii viitorului război

discutând cu generalul acestor vremuri tulburi
îţi dă prin cap să-i smulgi şiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare şi onctuoasă sărutare
îţi iei rămas bun de la materie
ca de la un adevăr ce se stinge
ca o ruină fumegândă
peste care răzleţe cadavre
aşteaptă implozia
etalând în aerul palid
câştigate cu sânge medalii ..

Ecouri
Colaj mixt, desene Ion Danu, ceramica: Marga Grauenfels

Tu pui colierului de mărgean
ţipătul cormoran al văilor uscate
pe stânca de spumă beată
lasciv avidul, firava crustă

onirez aventuri improbabile
timpul, încolţit de ferigi jugulare
ca un viraj fără efect
în palmă strângi trădari şi culpe

algoritmul tricotajului bizar
de clopot romb topit între fresce
cu rege trist, covor pe marile artere
în spaţiul euclid abandonat speranţă
nici patefonul nu rondează
nici ochiul tău nu stă închis de veghe..

Lacrimosa
sonoră

(nevoia de a inventa)

lacrimosa preciosa
delirium serum de furnal
cămila conturnată în acustic mal
în boarea serilor de cox
prin fiorul scris pe pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştia de golire goală
te sun vocal, esti un şofar cu dalbă voală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri, destupată bere
cântam flămânzi, cadeau din ceruri pere..

Stilamancie

Colaj cu Yigru Zeltil

meci revigorant în celulă de ciocolată pentru că am văzut caracatiţa
ruginie mâncându-şi unghiile
am văzut pe strada plină de topoare înflorite oameni cu limbile
strigând în culori cât de sexy este michael jackson
avea ţâţele cam mari cine laptele nu nu răzvan nu mi-a dat nimic am
băut vin din aer nu ţâţele dau lapte ci laptele are ţâţe dar ar ieşi o
poezie pornografică
un dinte care ardea cu flacără pe cer hei florine vino să vezi parcă e
un z care face purici sau semnul euro ba nu alpha
dar de ce trebuie să ne conformăm căci avem o mămăligă elveţiană ca mamă

am sărutat o mămăligă
care făcea o cucurigă

dediţei cu lapte dediţei cu lapte indigo indigo indigo

cristina pop
avea aseară o aură galbenă de ziceai că-i wafă
balanţă cu eşarfă îngerii de la fiecare segment care ne învaţă să ne
ferim de florile ventilatoare care cască gura la noi parcă ar vrea să
fie napolitană sau acele bomboane zi şi tu mami e foarte clar că nişte
bomboane radiază acolo
laptele s-a lipit de om hei şi mai zici de felinare că sunt acadele pe
băţ nu eu sunt adică zic convins că sunt jumătăţi de acadele cu
pălărie
restul e cancan al unor flăcări de aragaz cu degete autobuz
la celălat capăt al reveriei începuse un război inept
meduze tetrapolare contra literatură corupţională
se auzea clar plânsul militarilor
clinchetul marşurilor în cizme de piele de om
duceam la piept acest copil
care se transfigura spre bărbat
apoi în om matur
îmi îmbătrânea în braţe cu fiecare filă de carte
muream amândoi arşi pe tancurile cu motoare rug 75HP
era bine
se făcu linişte
cineva din enciclopedie a închis aragazul..

1924, seara

mă prosternez în faţa lacului
struţ pinguin de vechi rulment
mă duci de gheb în desfătare
ce picură din ochiul meu dement

mă chemi să ascult sublingual
ce dacă sunt un stetoscop de lemn
ca o smochină ţine-mă la piept
cu dat în leagan brânci absurd
un clenci de vată mult mai surd

mă mângăi când nu mor în sepia
mă pui între covoare moi
gând fard de mizerabil dulce
de multe ori mă trestie-n nori ..

Arta întâmplării

-colaj-de Luminiţa Petcu & Adrian Grauenfels

Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale
deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei
ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare
pîndind vorbe goale în ochiul pădurii
răul acela de care îmi aduc aminte
mereu la trecerea unei păpădii mari
cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl
numai fantomelor tale lăuntrice
le sînt de ajuns zilele gîndului ilicit
în care rîdeam perceptiv, înfrunzind în noi
iedera crispată pe cumpăna unui panou diptic
din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie
semnale de alarmă strivite fără motiv
sub flecurile pantofilor de antilopă
autohtoni desigur altor timpuri

închid ochii
aşa de frig îmi e cîteodată
prin orele morţii

[LP]

nu m-am îndoit vreo clipă
susura un robinet prost închis
vizualizam întâlnirea noastră în holul unui hotel
o stradă lăturalnică huruită de trăsuri
foşnetul crinolinelor mai aminteau
de epoca în care îţi scriam incunabile
apoi presăram piper si şofran
ţineam la piept amintiri îmbibate de parfumuri,
sunete şi ecouri deosebit de luminoase
ca un pod pe care treci spre neant
într-o armonie deplină, ca un pocal cu vin
şi la capătul zilei
zăcea aşteptarea
cu hamuri şi cai despletiţi
cu toate pensulele şi culorile
ba chiar un coş cu struguri şi o liră ptolemeică
toate gândite cu o strategie mult mai subtilă
doar batista aceia plină de lacrimi trăda
iarba călcată, durerea
în plutire peste întâmplări…
[AG]

Plecari ,

daca asa stau lucrurile
cu nostalgia plecarilor
clipotul cizmelor in gara odessa
soldatii obositi pe trepte
vand arme uzate la frontiera
si note acordorului de piane

priveste tu ce oblic obelisc
strapunge noaptea peste Pisa
lacul cu pestii adormiti
gura ta sorbind desfatare
geniul cautand alinare
gradini pustii fara copii

si eu departe, intr-un alt razboi
iti scriu intr-un ragaz din moarte
pe aici e vant si flori pe camp
cazute victime, contorsionate soarte

mai stiu ca o sa te urci pe-un munte
si flori de gheata ai sa cerni
pe trupul meu ranit de-un trandafir
sa pui pe rana-i elexir
de vorbe..

astept sa te gasesc dupa perdele
s-apari mereu in visul meu
sa-mi torni in vene noi trairi
sa trag din viata amintiri
cu ultima lulea..

Ciresele toamnei noastre ,

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Amintirile unui Sfinx ,

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

coji de portocal ,

uneori dupa o vizita prelungita
gasesc picioare uitate
talpi urme pe covorul in care ascultam rulati flamenco
aerul plin de memorie palpitand a femeie
un fel de dor prelins pe peretii de creta
caldura trupului tau uitata in baie
o ocheada in oglinda aburita
totul e semn si melancolie
caut paharul din care ai baut
picatura de gin
ultima carte necitita
rochia ta pe covor
coaja de portocala
culoarea ochilor
nu uit.

foto: Jan Saudek

Simbioza ,

gresesti Doamna..
eu eram tu
purtam aceleasi haine si aceleasi sutiene
ma fardam cu trestia de bambus
te imitam la mers, la ras, la plans
iti furam iubitii
aveam vocea ta si parul tau
si gustul tau in cerul gurii
traiam in acelasi pat, mansarda, lift
ne pipaiam pe ascuns cunoscandu-ne
in oglinda, in cioburile de statui romane
ne ofeream taceri
si pozele noastre simultan voalate
nu mai stiam nici cum ne cheama
faceam fotosinteza
imbratisati
dupa acelasi pom singular
cu radacini
impletite strans…

Amintirile unui Sfinx

mai 24th, 2009

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

Ciresele toamnei noastre

mai 24th, 2009

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Printul de Țara Galilor, Charles, la Palatul Cotroceni

mai 23rd, 2009

Moştenitorul coroanei Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, s-a întâlnit cu Preşedintele Traian Băsescu. În cadrul întâlnirii au fost abordate teme precum actuala criza economică şi financiară, agricultura ecologică şi dezvoltarea durabilă, cu accent pe dezvoltarea regiunilor rurale.

Preşedintele Traian Băsescu a mulţumit pentru sprijinul constant şi atenţia pe care o acordă ţării noastre şi pentru numeroasele acţiuni în care Prinţul de Wales este implicat în România.

A fost evocat, în acest sens, proiectul de înfiinţare a unui secretariat pentru dezvoltarea regiunii carpatice, care să faciliteze afirmarea unei contribuţii românesti semnificative in cadrul Convenţiei Carpatice.

Preşedintele Băsescu a remarcat şi apreciat rezultatele acţiunilor promovate cu susţinerea prinţului de Wales privind convervarea cetăţilor medievale şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială pentru copii orfani.

Prinţul Charles manifestă un deosebit interes pentru România, de care spune că este îndrăgostit.

Prin Fundaţia Mihai Eminescu din Londra, Charles se implică în păstrarea patrimoniului cultural românesc. Charles şi-a cumpărsat o casă în România în satul Viscri.

De asemenea este foarte interesat şi de Ortodoxia românească , anual retrăgându-se la maăstirile din România.

Regele Mihai -Doctor Honoris Cauza

mai 23rd, 2009

Titlul i-a fost atribuit de către Universitatea de Vest Timişoara, cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la înfiinţare, prin Decret Regal.

Fondarea instituţiei academice bănăţene a avut loc prin decretul Majestăţii Sale, Regele Mihasi I, în data de 30 decembrie 1944.Potrivit Decretului, Academia Teologică din Oradea, care funcţiona provizoriu la Timişoara pe durata razboiului, urma să se transforme în Facultatea de Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara.

Universitatea de Vest din Timişoara este o instituţie publică de stat, unde invaţă peste 25.000 de studenţi, in cele 11 facultăţi cu 80 de specializări şi un departament de pregatire a personalului didactic.

Universitatea are in derulare programe impreună cu peste 200 de universităţi din întreaga lume. studenţi şi cadre didactice parcurg stagii de pregătire, urmează cursuri de masterat, pregătesc doctoratul şi participă la programe postdoctorale in străinatate. Activitatea desfasurată are şi o cuprinzătoare recunoaştere internaţională, concretizată în peste 90 de acorduri bilaterale incheiate cu mari universiăţi din: Franta, Belgia, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Serbia, Grecia, Spania, Republica Moldova, etc.

Consiliul Local Timisoara i-a conferit fostului suveran al Romaniei titlul de Cetatean de Onoare al orasului.

Fundaţia Lagardère oferă burse în valoare de peste 150 000 €

mai 22nd, 2009

Atribuite de către un juriu prestigios, bursele sunt din următoarele 10 categorii:
Tânăr scriitor: 25.000 €
Jurnalist de presă scrisă: 10.000 €
Scenarist TV: 20.000 €
Producător cinema: 50.000 €
Muzician: 25.000 €
Fotograf: 25.000 €
Dosarele de candidatură se pot descărca de pe site-ul www.fondation-jeanluclagardere.com/bourses2009/index.html şi trebuiesc trimise până cel târziu 12 iunie 2009.

sursa: ICR Paris

Marșuri rivale pro- și anti-homosexualitate la București

mai 20th, 2009

Am primit de la Asociația ACCEPT următorul comunicat de presă:

Asociaţia ACCEPT, organizaţie neguvernamentală care apără şi promovează drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender) ca drepturi ale omului, lansează Cea de-a Şasea Ediţie a GayFest 2009.

Festivalul se desfăşoară în perioada 18 – 24 mai 2009 şi cuprinde: conferinţă de presă, dezbatere pe tema principiilor de drept internaţional Yogakarta, workshop-uri, serile filmului gay, expoziţii de fotografie şi petreceri.

Tema prioritară a GayFest- ului ‘09 este PARTENERIATUL CIVIL.
„În România persoanele LGBT continuă să fie discriminate, hărţuite şi considerate cetăţeni de rangul doi, iar acest lucru este inacceptabil într-o ţară europeană care susţine că respectă drepturile omului. Atâta vreme cât persoanele LGBT nu vor avea drepturi egale vom continua organizarea unor astfel de evenimente pentru a semnala că ignorarea noastră nu este o opţiune.” a declarat Florentina Bocioc, directoare executivă a Asociaţiei ACCEPT.

Ca în fiecare an, în ultima zi a GayFest (sâmbătă 23 mai, ora 16:45) va avea loc MARŞUL GAY FEST 2009.

Invitaţi speciali la acest marş sunt trei reprezentanţi ai Parlamentului European: Michael Cashman (Marea Britanie, membru în Comitetul Executiv al Partidului Laburist), Hélène Goudin (Suedia), Michel Teychenne (Franţa, Partidul Socialist).

De asemenea, au mai confirmat participarea la marş, Excelenţa Sa, Ambasadorul Ţărilor de Jos la Bucureşti Jaap L. Verner, Prim Secretar al Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, doamna Sarah Cullum, Directorul Institutului Polonez, domnul Jaroslaw Godun, Directoarea Institutului Goethe Bukarest, doamna Beate Kohler.

Marşul începe la ora 17:00 şi se încheia la ora 19:00.

Traseul marşului este: PLECARE: Bd. Unirii – Piaţa Regina Maria (după Piaţa Unirii, către Piaţa Constituţiei aproape de staţia de metrou Piaţa Unirii – Magistrala 1), CĂTRE: Piaţa Constituţiei, SOSIRE: Piaţa Izvor (lângă parcul Izvor, aproape de staţia de metrou Izvor).

Dacă doriţi mai multe informaţii în legătură cu acest subiect, vă rugăm contactaţi Departamentul de PR&Servicii, la telefon 0721 84 85 66 sau e-mail la bogdan_i@accept-mail.ro. Persoană de contact Bogdan Istrate. Altă persoană de contact: Florentina Bocioc – Directoare Executivă (0744 384 631).

În replică, organizația Noua Dreaptă organizează un marș \”Pentru normalitate\”:

Pentru a răspunde anumitor simpatizanţi şi reprezentanţi mass media care au înţeles în mod eronat că Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă şi-a schimbat data şi ora, facem următoarele precizări:

1. marşul de vineri 22 mai nu este organizat de Noua Dreaptă însă ne bucurăm că exemplul nostru militant a fost urmat şi de alte persoane si asociaţii creştine din România;

2. Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă va avea loc, aşa cum am anunţat încă de săptămâna trecută, sâmbătă 23 mai începând cu ora 11:00 cu plecare din faţa Ateneului Român.

Ii aşteptăm alături de noi pe toţi românii care doresc să trăiască şi să-şi crească copiii într-o ţară normală! România nu e Sodoma!

Concurs european de pian 2009

mai 20th, 2009

Concursul European de Pian se adreseaza pianistilor cu varste cuprinse intre 18 si 30 de ani, de nationalitatea uneia dintre cele 27 de tari ale Uniunii Europene, ca si pianistilor de alte nationalitati cu rezidenta de peste 2 ani in una din cele 27 de tari. Candidatii trebuie sa trimita, inainte de 1 iunie 2009, un dosar de candidatura insotit de un CD-R, pe adresa:
CEPOR
29 rue des dunes
14150 OUISTREHAM
France

Pentru mai multe informatii:
Tél : 00 33 674 40 92 33
y.drobert@wanadoo.fr

http://www.piano-competition.eu/fr/web/nav/article.php?id=87&rub=2&rub2=30

sursa: ICR Paris

Tentativă eșuată de alegere a președintelui Republicii Moldova

mai 19th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova a eșuat în prima sa tentativă de a alege un succesor lui Vladimir Voronin în funcția de președinte în condițiile boicotării de către opoziție a scrutinului.

Candidata principala a Partidului Comuniștilor (PCRM), premierul în exercițiu, Zinaida Grecianîi a obținut toate cele 60 de voturi ale deputaților PCRM care au participat la votare, față de niciun vot cât a obținut medicul neurochirug Stanislav Groppa (Groapă), candidatul de complezență înaintat de 15 deputați pentru a se întruni condiția de minimum doi candidați.

Toți de 41 de deputați ai celor trei partide de opoziție, Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) au refuzat să participe la vot.

Întrucât niciun candidat nu a obținut 3/5 din totalul de 101 deputați, urmează să se organizeze al doilea tur de scrutin pe data de 28 mai.

Constituția prevede că dacă nu se reușește alegerea din primul tur atunci alegerile se organizează un nou tur de scrutin. În cazul în care în primul tur sunt trei candidați sau mai mulți și nu se reușește alegerea atunci se dizolvă parlamentul după al treilea tur de scrutin și se organizează alegeri parlamentare repetate. În cazul de față, fiind doar doi candidați în cursă, e nevoie de doar două tururi de scrutin nereușite pentru dizolvare.

În 2005 PCRM avea 56 de deputați, dar atunci a primit sprijin din partea PD, PPCD și PSL pentru alegerea lui Voronin în sprijinul unor promisiuni de reforme democratice.

Acum, opoziția care acuză fraude masive în scrutinul parlamentar din 5 aprilie, a promis să nu participe deloc la vot.

Rusia și homosexualitatea

mai 18th, 2009

De la inceput pot spune ca acest subiect este complicat, intortocheat si derutant…

E greu de spus cu ce ar trebui sa incep. Sa incep cu ipocrizia tarului Petru Intai?

1. Primele scandaluri

Cand acesta a ajuns la Paris, el a declansat un scandal diplomatic prin faptul ca l-a luat in brate pe “baiatul de pe tron”
Petru Intaiul este cunoscut pentru cateva performante fizice si…de alta natura. Era un urias, dupa normele de azi: avea 2m si 8 cm. Falca lui inferioara arata execrabil, cu toate incercarile contemporanilor lui de a face corectii in picturi. Cat despre marimea pantofilor pe care ii purta…erau pantofi de copil! Folosea mai multe randuri de pantofi pentru a nu parea caraghios!

El a fost primul tar care a interzis relatiile homoerotice in cadrul armatei Rusiei (dar nu si pentru restul populatiei, pentru care relatiile homoerotice au fost interzise abia in anul 1835!), in timp ce avea o droaie de iubiti, bine cunoscuti de catre istorici.
Trebuie spus ca pana la el Rusia a avut o traditie liberala in aceasta privinta in ciuda bisericii crestine.

Este la fel de adevarat ca Petru nu a scos in afara legii…sexul oral (din motive ramase necunoscute). Se cunoaste insa foarte bine misoginismul lui. De fapt la Petrodvoretz am putut vedea ilustrata distractia lui preferata: sa gaseasca mereu alte modalitati de a umili femeile, cu ajutorul unor furtune de apa “bine plasate” in parc…

Trebuie spus ca dupa domnia lui, boierii rusi au adoptat un sistem de evaluare a tzarilor lor foarte simplu: daca nu le placea de vreun tzar, il acuzau ca a fost homosexual!
Procedeu pe care l-a preluat si cetateanul Ion Coja, seful “Vetrei romanesti”: daca lui nu i-a placut actul de la 23 August 1944, in mintea lui toti care au participat la acest act au fost “homosexuali”. Curat cultura ruseasca! Cum stimabile Coja, nici chiar regele Mihai nu a fost heterosexual?
Ca sa folosesc o expresie ardeleneasca despre dl Coja, i-as spune: “stimabile, aici vorbeste gura fara dumneata!”. Si ce alternativa ar fi existat atunci, cu exceptia acceptarii distrugerii totale a tarii? Dar acesta e alt subiect!

2. Homosexuali retroactivi: Ivan cel Groaznic si altii

Ce-i drept, nici unui contemporan al lui Ivan cel Groaznic nu i-ar fi trecut prin cap sa-l acuze de ceva pe acesta, pentru ca numitul tzar avea un tic nervos: sa reteze capetele adversarilor pentru cel mai mic fleac. Retroactiv insa istoriografia rusa a inventat acest mod de departajare intre “tzarii buni” si cei “rai”: departajarea dupa prejudecati. Unii tzari au fost ucisi in plina strada, tarandu-i de organele genitale pe ei si pe presupusii lor iubiti, cum a fost cazul tzarului Dmitri si al iubitului sau. Mai ales clerul rus este la originea unor asemenea operatii de PR.

Perioada tzarista a fost un timp extrem de represiv. Insa in ciuda acestui fapt, o serie intreaga de scriitori si artisti rusi au iesit la iveala ca fiind homosexuali. Aici nu ma refer numai la Gogol, Dostoievski, Diaghilev, Nijinski, Michail Kuzmin, etc etc, ci si la nume la fel de consacrate, daca nu si mai cunoscute!

De curand am citit un Lexicon rusesc tradus in engleza, intitulat “Out of the blue”, care da citate inedite din jurnalele personale ale unor scriitori rusi de prima mana!
Pot spune ca textele traduse direct din jurnalele lui Gogol, Puskin si mai ales din Lev Tolstoi vor determina multe ridicari de sprancene!

Astfel, Lev Tolstoi isi facuse (cand era un scriitor tanar) o lista cu familiile nobiliare din Moscova si Sankt Peterburg, care au baieti sau adolescenti frumosi!
Puskin, “cantaretul femeilor frumoase” vine si el cu marturisirea ca in vizita lui la Chisinau nu i-a placut fizic de nici o femeie, in schimb trei baieti l-au cucerit!
Ce putem spune, ca baietii moldoveni l-au avut pe “vino’ncoa” pentru Puskin? Se pare ca acesta ar putea fi motivul pentru care chisinovienii nu vor nici in ruptul capului sa inlocuiasca statuia lui Puskin cu cea a unui scriitor mai autohton, ca Rebreanu!(presupun:))

3 “Comunizmu” Liberator

In conditiile in care “marele Lenin” nu avea o orientare sexuala acceptata de societate, ar fi fost de asteptat ca tocmai comunismul sa elibereze oamenii de prejudecati, ceea ce nu s-a intamplat decat pentru un timp foarte scurt, la incepiutul revolutiei-putch a lui Lenin. Care este motivul?

Exista mai multe motive care au concurat, dar primul motiv discutat in literatura istorica gay din Occident este faptul ca unul dintre cei trei corifei traditionali ai comunismului, Friederick Engels era fiul unui rabin extrem de habotnic. Ca urmare Engels era un adversar inversunat al homosexualilor! Apoi Stalin, punand mana pe puterea absoluta, a taiat orice drepturi posibile pentru homosexuali, desi el cunostea foarte bine problema. Ilya Eisenstein, care era homosexual, a supravietuit bine sub Stalin atata vreme cat se prefacea ca e indragostit de o persoana de sex opus si il lauda la maximum pe dictator. E greu de crezut ca Stalin nu stia toate amanuntele despre el, dar impostura era ceva natural pe atunci, mai ales in perioada cand Stalin avea nevoie de evrei si alte minoritati ca sa controleze societatea. Mai tarziu, evident, Stalin a inceput campania anti-semita, cum era de asteptat de altfel. Dictatura comunista a simtit tot timpul nevoia de a utiliza minoritatile, pe care de altfel le folosea, rand pe rand, in scopuri politice.

4. Prezentul glorios

Daca voi cita alianta stabilita in anul 2006 intre trei bigoti reprezentativi ai Rusiei: Un Rabin habotnic (Chief Rabbi Berl Lazar), un musulman habotnic, (Grand Mufti Talgat Tadzhuddin) si Gennady Raikov, reprezentantul auto-numit al Rusiei Crestine, de fapt un politician sustinator devotat al lui Putin, vom intelege ca in timp ce in restul lumii extremistii iudei si musulmani nu se inteleg perfect, in momentul cand apare posibiliatea de a-i blama pe homosexuali pentru orice, acesti habotnici gasesc totusi un limbaj comun. Curios insa ca Biserica Ortodoxa a Rusiei inca nu s-a manjit sa cada in alianta cu fanaticii iudeo-islamisti din Rusia!

Insusi Putin a cuvantat in legatura cu acest subiect, vorbind “cu ambele parti ale gurii sale” (cum s-ar exprima americanii). Mai precis, el a spus ca este preocupat de natalitatea scazuta a Rusiei (cu alte cuvinte homosexualii ar fi vinovati de asta, si nu conditiile materiale) iar pe de alta parte este pentru respectarea drepturilor omului (adica cum vine duplicitatea asta?).

5. Viitorul si mai luminos

Evident ca in absenta cadrului juridic adecvat, care sa reglementeze din punct de vedere legal situatia, chiar si putinele progrese facute de homosexualii rusi se pot evapora oricand.
Si totusi exista astazi si un curent pozitiv “de facto”. Se inregistreaza in unele segmente ale populatiei o scadere a nivelului prejudecatilor si o evolutie – lenta ce-i drept – spre o societate mai buna. Aproape 12 % din rusi sunt de acord cu “gay marriage”, adica probabil toti homosexualii rusi, sau nici macar ei. Insa, chiar astazi, 17 mai 2009, a avut loc o incercare de organizare a unei parade gay in Moscova, care a esuat, deoarece toti participantii au fost inchisi de politie. De remarcat aceleasi “contramanifestatii” ale extremei drepte sovine religioase rusesti ca la Bucuresti: manifestatia cu icoane, patentata pentru prima data la noi in tara. Curat protocronism al cozii! Putem sa fim “mandri” ca rusii ne iau exemplul!

As vrea sa contrapun acest text cu niste “stiri pozitive” despre homosexualitatea in Rusia, in care nici cei care le lanseaza nu par a crede.

Da, e grozav ca tanarul X de 21 de ani a spus ceva pozitiv la un interviu al unei agentii de stiri europene. Insa cu o floare nu se face primavara!

Tatonări între Casa Albă și Kremlin

mai 18th, 2009

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, ca si in discursul sau de la inaugurare, Barak Obama a afirmat ca intentioneaza sa restabileasca relatii detensionate in strainatate, sa ofere fostilor adversari „toleranta”, „dialog constructiv” si „cooperare” si sa incurajeze tratative personale intre liderii tarilor importante pentru asigurarea ordinei mondiale.

Criza economico-financiara din 2008-2009, doua razboaie de lunga durata in Irak si Afganistan si datoriile uriase acumulate de guvernul de la Washington au debilitat economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor nationale in afara tarii si au diminuat statura internationala a Americii. In aceste conditii, exista riscul ca ofertele lui Obama de a initia noi tatonari, tratative si compromisuri cu lideri care au interese nationale divergente sa fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceeace ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economica si financiara, avand o extindere globala, a provocat daune majore si in statele care au interese adverse si care detesta hegemonia Statelor Unite.

Noua administratie de la Washington a afirmat consistent ca reabilitarea relatiilor SUA cu Rusia este imperativa. Consilierii lui Obama si Secretarul de Stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicatii si corespondenta secreta cu cei de la Kremlin. Presedntele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri straini care l-au felicitat pe noul presedinte american. In mod febril, s-au facut aranjamente pentru o intalnire directa Medvedev si Obama in aprilie 2009, la Londra, in cadrul summitului economic al „celor 20” si la Strasbourg, la summitul NATO. Receptiv, Medvedev a raspuns efuziv la mesajele primite de la Casa Alba. El i-a comunicat lui Obama ca se asteapta la o colaborare constuctiva intre „cei doi presedinti tineri” si ca este dispus sa discute deschis nu numai despre situatiile in care interesele nationale ale celor doua tari sunt convergente dar si cele in care exista dispute. Cu toate amabilitatile diplomatice si ofertele de reconciliere, divergentele politice si de securitate care au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre SUA si Rusia au ramas nealterate.

CRIZA ECONOMICA IN RUSIA

Rusia a fost vatamata mai crunt decat SUA si UE de criza economica globala. Rubla si-a pierdut 30% din valoare, capitalul strain si autohton a contiunat sa fuga in strainatate, inflatia s-a agravat, somajul a crescut si bursa de actiuni s-a devalorizat vertiginos. In ianuarie 2009, productia industriala a Rusiei a scazut cu 20%. Sute de mii de angajati nu au primit salariile la timp.

Inital, autoritatile de la Moscova au blamat America pentru declansarea crizei, au interzis massmedia sa expuna realitatea precara si au asigurat populatia ca Rusia nu va fi afectata de criza economica. Declinul pretului la petrolul exportat a fortat guvernul de la Moscova sa consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde USD au fost alocate ca sa previna devalorizarea monedei nationale la un nivel derizoriu. In aceste conditii, Medvedev isi da seama ca nu este avantajos sa mentii o postura agresiva, sa fii arogant si sa-ti faci dusmani.

REABILITAREA RELATIILOR RUSO-AMERICANE

Relatiile dintre Putin si fostul presedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv in decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate fatisa in timpul agresiunii militare a Rusiei in Georgia. Alegerea noilor presedinti la Moscova si la Washington a oferit o sansa de ameliorare in relatiile bilaterale.

In martie 2009, o delegatie americana compusa din patru fosti Secretari de Stat condusa de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova si s-a intalnit cu Medvedev. Kissinger s-a intretinut separat si cu Vladimir Putin. Multi analisti considera ca Medvedev este inca un subordonat neoficial al fostului sau patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, cand era presedinte, a demonstrat in tratativele cu SUA ca este inflexibil, abraziv si intransigent, oficialii americani prefera sa dezvolte o relatie speciala cu noul presedinte.

Putin a avut si inca are mare influenta in definirea „intereselor nationale” ale Rusiei. El a decis ca Rusia trebuie sa faca orice ca sa-si recapete statutul de mare putere, sa redevina un actor principal in toate deciziile internationale importante si sa forteze occidentalii sa recunoasca „interesele speciale” ale Rusiei in statele din fosta URSS si din Europa Rasariteana. El a amenintat ca, in cazul in care SUA, NATO sau UE incearca sa ia decizii politice, economice si de securitate fara sa se consulte in prealabil cu cei de la Kremlin, organizatiile respective se pot astepta la reactii obstructioniste din partea Rusiei.

De exemplu, ca sa oblige occidentalii sa se adreseze Moscovei in orice activitate in Asia Centrala, guvernantii rusi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca sa sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv si cu constrangeri diplomatice, cei de la Kremlin au fortat Kargastanul sa interzica militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavand alte traseuri „sigure” pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost fortate sa apeleze la Moscova.

In tratative preliminare cu Medvedev, Obama a oferit sa reactiveze discutiile pentru reducerea armamentelor strategice in ambele tari, sa revitalizeze Consiliul NATO-Rusia si sa reconsidere amplasarea sistemelor de aparare anti-racheta in Polonia si Cehia.

Demonstrand o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economica, o colaborare in efotrurile de neproliferare a amelor de distrugere in masa si un parteneriat strategic intre SUA si Rusia in schimbul carora Moscova sa ajute America sa-si ralizeze obiectivele in Irak, Iran si Afganistan. Americanii insista ca pacificarea si secularizarea Afganistanului sunt in interesul national al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist isalmic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrala si din Federatia Rusa.

PROBLEMA IRANIANA

Moscova are interese comericale si strategice majore in Iran. Rusia a vandut Teheranului armament modern, a ajutat iranienii sa construiasca un reactor nuclear la Busher si a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de imbogatire iraniene. Americanii incearca sa-i convinga pe liderii de la Moscova ca denuclearizarea Iranului este vitala pentru mentinerea stabilitatii in Orientul Mijlociu si ca Rusia, in mod rational, nu are cum sa beneficieze prin acordare de asistenta tehnica si militara unui stat islamic teocrat cu ambitii nucleare situat la granitele Feredatiei Ruse.

In februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceeace a demonstrat cau iranienii pot produce rachete putrenice, capabile sa actioneze la distante mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt ingrijorate de ambitiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat sa vanda Iranului un sistem sofisticat de aparare antiaeriana dotat cu rachete sol-aer de tip S-300. Cand ministrul adjunct al apararii de la Teheran Mohamed Najar a sosit recent la Moscova ca sa definitiveze detaliile livrarii, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzactia. Desi producatorii de armament si industria nucleara din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare ca guvernantii ar fi dispusi sa contramandeze proiectul in cazul in care SUA renunta la amplasarea instalatiilor anti-racheta de tip Patriot in Cehia si Polonia.

Tandemul Putin-Medvedev pretinde ca nu poate sa renunte la parteneriatul strategic si economic cu Iranul, decat daca SUA acorda Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, desi suspiciosi fata de intentiile Washingtonului, au semnalat ca ar fi dispusi sa explore un „aranjament” discret cu guvernantii americani prin care sa accepte sanctiuni mai severe contra Teheranului ca sa-i preseze pe iranieni sa renunte la programul nuclear.

PERICOLUL UNEI „MARI INVOIELI”

In America si in Europa Occidentala exista formatiuni influente care recomanda insistent o „mare intelegere diplomatica” intre SUA si Rusia prin care cele doua guverne sa-si respecte aspiratiile politice, economice si de securitate si sa-si acorde „avantaje” reciproce. De exemplu, America ar putea obtine cooperarea Moscovei in exersarea presiunilor asupra Iranului ca sa sisteze programul de imbogatire a uraniului in schimbul unor concesii in favoarea intereselor de securitate ale Rusiei in tarile vecine. Doritori de relatii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-centrala, aliatii SUA din „vechea Europa” si mai ales Germania, incurajeaza guvernantii americani sa-si tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de catre armata rusa, sa accepte pretentiile de „respect” ale celor de la Kremlin si sa amane indefinit aderarea Ucrainei si a Georgiei la NATO.

Anumite declaratii publice ale oficialilor rusi reflecta pozitiile Kremlinului in tatonarile discrete dintre SUA si Rusia. In martie 2009, Medvedev a declarat ca nu vede cum Rusia ar putea sa-si modifice atitudinea fata de Iran daca americanii insista sa plaseze interceptoare de rachete in Polonia si instalatii de radar in Cehia. Ceeace sugereaza ca, Moscova ar fi dispusa sa accepte sanctiuni mai severe impotriva Teheranului daca SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete in Europa Centrala. Desi Obama si diplomatii americani au semnalat ca SUA ar dori sincer sa remedieze relatiile cu Rusia, declaratiile publice ale multor oficiali de la Moscova au ramas ostile.

La Bruxelles in 2009, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reiterat ca, in trecut, occidentalii au inselat Rusia, ca NATO ar trebui desfiintat si inlocuit cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OCSE) si ca Alianta Atlantica a fost si ramane un pericol pentru Federatia Rusa. In privinta Iranului, el a declarat ca nu exista nici o dovada ca guvernul de la Teheran intentioneaza sa confectioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomatii rusi au respins cu indignare sugestiile unor delelgati ca Ucraina si Georgia au solicitat admitere in NATO deoarece ele sunt convinse ca Rusia le ameninta independenta nationala. Intr-o alta initiativa ostila fata de SUA, Rusia si China insista ca, in tranzactiile internationale, dolarul american trebuie sa fie inlocuit cu o noua valuta „independenta” care sa fie emisa de Fondul Monetar Interantional.

Tatonarile dintre Kremlin si Casa Alba sunt in continua derulare. Presedintii de la Moscova si de la Washington inteleg foarte bine care sunt aspiratiile celor doua state. Rusia prefera ca America sa renunte la plasamentul instalatiilor antiracheta din Europa Centrala, sa sisteze permanent expansiunea NATO spre est, sa nu participe la reinarmarea Georgiei si sa nu incerce sa stavileasca ambitiile Moscovei in tarile vecine.

America ar prefera ca Rusia sa-si tempereze propaganda anti-americana, sa nu preseze pentru dominanta in tarile vecine, sa renunte oficial al reconstituirea fostului imperiu sovietic, sa nu sustina regimuirle autocrate din tari precum Belarus, „stanurile” din Asia Centrala, Iran, Venezuela si Cuba si sa respecte drepturile umane in Rusia. Washingtonul spera ca, in viitor, regimul de la Moscova va renunta la autocratie, va permite participarea publicului la viata politica si va acorda independenta pentru massmedia si justitie.

Experienta istorica a demonstrat ca „mari invoieli” opace intre state puternice afecteaza soarta altor tari fara sa tina cont de aspiratiile populatiilor din tarile respective. Guvernantii, massmedia si liderii politici din natiunile care pot fi lezate de ambitiile marilor puteri trebiue sa insiste ca tatonarile, negocierile si acordurile preliminare intre statele puternice sa fie transparente si sa devina decizionale numai dupa consultari prealabile cu liderii tarilor care ar putea fi afectate. In secolul 21, nu mai este acceptabil ca marii protagonisti sa-si promoveze interesele proprii in detrimentul natiunilor dezavantajate.

Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni

mai 18th, 2009

Aşa s-a întâmplat, că nu prea mult timp după destrămarea URSS, în calitate de preşedinte al PSDM de pe atunci, am fost invitat în Suedia în cadrul unui program al Fundaţiiei Olof Palme . După sosire în Stokholm, am fost aduşi cu toţii în oficiul acestei instituţii. Şi eu, proaspăt scăpat de realităţile sovietice m-am simţit puţin jenat când am văzut în interior, pe pereţi, nişte tablouri care semănau leit cu operele „realismului socialist” – pe ele erau pictate masele negre ale proletariatului, drapelele roşii, de culoarea sângelui proletar etc..

Ulterior, mai citind câite ceve din istorira social-democraţiei suedeze, am înţeles că degeaba m-am lamentat în legătură cu similitudinile dintre realismul socialist şi tablourile de pe pereţii Fundaţiei Olof Palme. Deoarece, din istoria apariţiei Social Democrat din Suedia rezultă, că acest partid a apărut în urma luptei conştiente ai proletarilor pentru drepturile lor. Cu alte cuvinte în Suedia, Partidul Social Democrat, laolaltă cu celelelte partide, au fost create „de jos în sus”. Fiece segment al societăţii suedeze, pornind de la propriile interese şi-a creat unealta politică, partidul, pentru a le apăra. Drept consecinţă, în Suedia, urmărind dezbaterile televizate în campania electorală este foarte uşor să-ţi dai seamana din numele cărui partid vorbeşte unul sau altul. În dezbateri se recurge la argumente raţionale, care, de regulă, se exprimă în cifre. Cei de „dreapta” vorbesc despre reducerea poverii fiscale şi despre respobsabilitatea individuala a cetăţeanului, pe când cei de „stânga” vorbesc despre „solidaritate” şi despre faptul, cum vor fi utilizate defalcările în buget pentru crearea unui număr concret de locuri de muncă, sau unui număr concret de locuri în spitale etc. Cu alte cuvinte, numărul partidelor în Suedia corespunde cu numărul diferitor segmente din societate cu interese distincte, şi în campaniile electorale din Suedia nimeni nu se indignează de numărul partidelor, din care cetăţeanul are de ales. Tot pentru Suedia este caracteristic implicarea activă a unui număr mare de cetăţeni în activitatea politică, şi fiece cetăţean este ferm convins că de efortul lui personal depinde atât viaţa lui personală, precum şi situaţia în ţară.

Să trecem la realităţile nostre. Deja în 1990, în Republica Moldova a început să apară partide politice noi. Norma de pe atunci presupunea un număr minim de 300 membri pentru partidul nou creat şi numărul partidelor, create pe asfaltul de la Chişinău, creştea în ritm de avalanşă. „Ciupercile apar după ploaie, iar partidele – înainte de alegeri”, aşa ironiza lumea la acest subiect.

Or, câţiva ani în urmă, în 2002, dacă nu greşesc, am propus pentru chestionarul Barometrului de Opinii Publice (BOP), realizat de Institutul de Politici Publice (IPP), o întrebare – „de câite partide politice are nevoie Republica Moldova?” Mai multă lume a rămas tablou, când a văzut răspunsurile cetăţenilor moldoveni – doar circa 17% au declarat că în Moldova trebuie să fie „mai mult decât un partid”, pe când circa 50% erau ferm convinşi, că este suficient „un singur partid”! Ceilalţi, circa 30% nu au fost în stare să dea nici un răspuns. Din aceste cifre concrete rezultă o constatare univocă – cetăţeanul moldovean de rând nu înţelege rostul partidelor politice şi, în mare parte, nu-şi dă seama ce face, când aplica ştamila în buletinul electoral. Pe când în societate în ansamblu nu există legături directe între diferite partide politice şi segmente sociale. Fireşte că sunt şi excepţii, legate, în special, de trecut. În memoria societăţii trecutul se identifică cu două realităţi – URSS (comunismul), şi aflarea în componenţa României (unionismul). Drept urmare, acelaşi BOP, din an în an, demonstrează că partidele politice sunt cele mai dispreţuite instituţii publice. În plus, nici 0,1% din alegătorii moldoveni nu percep partidele politice prin doctrinele lor anunţate, ci în exclusivitate prin persoanele liderilor. Totul se reduce la întrebarea – „Tu cu şini eşti?” Prin urmare, doctrina politică anunţată (cu excepţia „comuniştilor”), de regulă, nu are nici o valoare electorală.

Multiplele întâlniri cu alegătorii moldoveni în 2009 mi-au demonstrat că nu s-a schimbat nimic în relaţiile dintre partide şi alegători. În continuare alegătorii percep partidele prin persoanele liderilor („Tu cu şini eşti? Cu Diacov?”). În continuare, în cadrul absolut (!) fiecărei întâlniri erau formulate două întrebări – „Cui îi treb atâtea partide?” şi „De ce nu v-aţi unit?”.

Astăzi societatea este bulversată de dilema între alegerea unui nou şef de stat, şi desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate. De fapt, dilema este mult mai dură – între instaurarea definitivă a unui regim autoritar şi şansa de a mai avea o speranţa la normalitate în ţara aceasta. Liderii celor trei partide de opoziţie fac declaraţii categorice şi promit alegeri anticipate. Or, deocamdată cel puţin, nu se simte că scenariul alegerilor anticipate este luat în serios de însăşi protagoniştii lui. Deoarece, înainte de 5 aprilie, invocând diferite argumente, se mai putea (nu toţi au reuşit) justifica în faţa alegătorului existenţa mai multor concurenţi electorali. Unii se prezentau „social democraţi”, alţii îi dădeau zor cu „liberalismul” etc. Or, ziua de 7 aprilie a schimbat radical perceperea spectrului politic! Societatea s-a polarizat în două tabere incompatibile – în susţinătorii PCRM în frunte cu Voronin, şi în anticomunişti.

Această polarizare alb-negru, îmbinată cu perceperea moldovenească a partidelor politice de cetăţeanul de rând, impune un singur scenariu de desfăşurare a alegerilor anticipate, ce oferă şansa opoziţiei – alegătorul trebuie să obţină la mână buletinul de vot, în care vor fi doar doi concurenţi electorali – PCRM şi anticomuniştii, uniţi pe o singură listă.

Să nu uităm, că PCRM oricum azi este cel mai puternic partid, chiar dacă cele 49, 48% anunţate nu chiar corespund adevărului. Ceea ce înseamnă că PCRM poate fi învins numai în cazul când alegătorul „anti” şi „ne” comunist va fi mobilizat, dacă el se va pătrunde de gravitatea situaţiei de azi şi va ieşi mult mai masiv la alegerile anticipate, decât la 5 aprilie.

Pentru ca aceasta să se întâmple, politicienii, care se declară oponenţi ai PCRM, trebuie să dea un semnal foarte clar alegătorului, demonstrând că pericolul instaurării definitive a unui regim autoritar este atât de grav, încât ei au depăşit „rânza basarabeană” şi s-au unit! Exact aşa, cum doreşte alegătorul moldovean. Numai în asemena caz opoziţia anticomunistă va obţine dreptul moral de a-i chema pe alegători la mobilizare. Deoarece nimeni n-o să le dea crezare, nu se va pătrunde de gravitatea situaţiei dacă în campania electorală iarăşi se vor aventuara o duzină de partide „anti-comuniste”!

În plus, între noi fie vorba, campania electorală într-un asemenea format este mai puţin costisitoare, în situaţia când nimeni nu este încântat de perspectiva de a mai cheltui nişte bani grei pentru acelaşi mandat. În legătură cu aceasta revin la ideea din comentariul „Un scenariu idealsit pentru o ţară fălită” – cei 41 deja aleşi trebuie să se alinieze primii pe listă, în baza rezultatului din 5 aprilie. Tot ei trebuie să-şi asume iniţiativa şi să completeze restul listei cu persoane cât de cât utile pentru cauza comună din restul partidelor politice, ce nu au trecut pragul electoral. Personal, nu m-aş simţi jenat chiar dacă mi s-ar oferi locul 101 pe o asemenea listă. Numai un asemenea comportament al opoziţiei unite ar putea să-i ofere credibilitate şi şansa de a-i învinge pe „voronişti” în confruntarea electorală. Sclavul agresiv trebuie pus la punct, prin alegeri libere şi corecte! Putem reuşi, dacă vom demonstra că merităm, unindu-ne pentru această cauză comună. Dacă în câteva zile nu ne vom alege cu un Preşedinte nou, scos din buzunarul lui Voronin . De, speranţa moare ultima. Rămâne de văzut.

O conferinţă interesantă cu final… neaşteptat

mai 18th, 2009

Zilele Culturii Evreieşti, organizate de Centrul Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti, au început în 8 mai cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, prezentat de Teatrul de cameră din Arad şi Gruparea Hetek, din Seghedin . În zilele de 10, 11 şi 12 mai au fost proiectate filme cu tematică evreiască: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel, Un om liber – viaţa lui Ernő Fisch, Plutaşii, ( regia Elek Judit, Ungaria), Cântecele lui Rózsa (regia Szilágyi Andor, Ungaria) şi Moştenirea lui Goldfaden. De la Iaşi la New York (regia Radu Gabrea). Miercuri, 13 mai, a fost vernisată expoziţia de fotografii Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti, semnată de Paraszkay György, în aceeaşi seară având loc un concert de muzică evreiască susţinut formaţia Ruach, din Ungaria.

Ziua de joi, 14 mai, s-a desfăşurat sub genericul Holocaust evreiesc în Transilvania de Nord. Conferinţa aflată sub patronajul doamnei Katalin Bogyai, subsecretar de Stat în Ministerul Culturii din Ungaria, a fost deschisă de Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti. În program au figurat expuneri susţinute de personalităţi marcante ale cercetării din domeniu precum Mária Ormos, membru al Academiei Ungare, (Holocaust, motivaţiile şi interpretările “Soluţiei finale” nationalist), dr. Lya Benjamin, cercetător la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, (Particularitatea Holocaustului în context românesc), dr. Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist (Evreu de nevoie, evreu închipuit, evreu neevreu sau neevreu evreu? ), dar şi ale altor invitaţi precum Péter Feldmayer, lider al Comunităţii Evreieşti din Budapesta şi Nicolae Décsei, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Satu Mare.
După amiaza a avut loc o masă rotundă moderată de Márton László Salamon, senior editor la cotidianul Új Magyar Szó. Dezbaterea care a pus în discuţie subiecte interesante a dat naştere şi la controverse. Intervenţia lui Teşu Solomovici, care a conţinut unele „picanterii” din domeniul istoriei romanţate, a stârnit obiecţii din partea lui ZoltánTibori Szabó şi a lui Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”. Cei doi au scos în evidenţă inexactităţile, lipsa de documentare ştiinţifică şi concluziile tendenţioase din discursul lui Teşu Solomovici. Stângăcia moderatorului a avut ca efect degenerarea discuţiilor care au căpătat accente personale şi un iz…dâmboviţean. Traducerea n-a mai putut ţine pasul cu naveta microfonului între părţile atacate şi cele lezate, spre deruta invitaţilor din Ungaria. Masa rotundă s-a prelungit mult peste ora programată renunţându-se, în final, la vizionarea scurt-metrajelor din arhiva TVR Cluj care prezentau poveşti de viaţă din perioada Holocaustului din Transilvania de Nord, relatate de supravieţuitori. E regretabil că alegerea neinspirată a participanţilor la masa rotundă a produs un final… neaşteptat, pentru conferinţa care a avut o tematică interesantă şi a fost onorată de prezenţa unor specialişti prestigioşi.

Zilele Culturii Evreieşti se vor încheia în 21 şi 22 mai, la Piatra Neamţ şi Sfântu Gheorghe, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, cu Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Ungariei la Bucureşti, are în plan o dezbatere despre antisemitismul actual în Ungaria şi România şi organizarea unui festival al culturii rome.

Zece argumente împotriva alegerilor repetate (II)

mai 18th, 2009

\”Depinde de cum bate vântul. Dacă e puternic, (opoziţional) se mai clatină. Dar principalul e să reziste\”.

(Mihai Ghimpu, preşedintele PL)

\”O să se găsească. Noi nu căutăm. Va veni el\”. (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM)

Scriam în numărul trecut că cele trei partide de opoziţie se află în faţa unei decizii cruciale, iar opţiunea pentru alegeri repetate (prin necedarea „votului de aur”) pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Am inventariat atunci argumentele posibile pentru alegeri repetate. Să încercăm acum să le trecem în revistă pe cele ZECE care ar înclina balanţa spre menţinerea ierarhiilor politice consemnate la 5 aprilie.

1. Argumentul semnalelor externe.

După un debut timorat, instanţele internaţionale au reacţionat tot mai dur la adresa prestaţiei postelectorale a regimului Voronin, culminând cu Rezoluţia Parlamentului European, catalogată prompt de către un proaspăt ales vicepreşedinte al Parlamentului drept „o insultă la adresa poporului moldovean”. Totuşi, niciunde nu pare a se încuraja repetarea alegerilor, documentul considerând „că singura cale pentru a depăşi actuala situaţie din R. Moldova o reprezintă un dialog constructiv cu partidele din opoziţie, cu societatea civilă şi cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale”.

2. Argumentul etichetelor postelectorale

În discursul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Parlamentului, decanul de vârstă al deputaţilor a reluat linşajul la adresa Opoziţiei, vorbind – pe urmele acuzelor deja lansate de către Vladimir Voronin – despre „puci” şi „minciuna falsificării alegerilor”, „duşmanii interni şi externi” care „luptă împotriva statalităţii RM” şi pregătesc „diferite variante de lovitură de stat, având ca scop… distrugerea statalităţii Moldovei şi anexarea ei la altă ţară”. După 5 aprilie, Opoziţia mai are acum de înfruntat şi puzderia de acuze – nedovedite! – care au căzut asupra ei, fără să poată evalua, deocamdată, efectul acestora în electoratul R. Moldova.

3. Argumentul blocajului mediatic

Situaţia postelectorală a confirmat cine e „stăpânul televiziunilor” în R. Moldova. Controlul asupra mass-media nu numai că nu s-a diminuat, dar s-a întărit. Situaţia este azi mai dificilă decât înainte de 5 aprilie: acuzele Puterii se înteţesc direct proporţional cu controlul spaţiului mediatic de către comunişti. Opoziţia a făcut faţă cu greu contextului de blocaj preelectoral. Ce ar putea face acum, în contextul alegerilor repetate?

4. Argumentul listelor de alegători

În condiţiile în care listele de alegători vor rămâne neschimbate, fraudarea alegerilor va fi, iarăşi, aproape o certitudine. Iar din moment ce principalele argumente pentru incorectitudinea alegerilor au fost legate de problema listelor, ce sens mai are repetarea alegerilor în aceleaşi condiţii administrative?

5. Argumentul guvernului care organizează alegerile

Nu doar listele electorale vor fi identice, dar şi orientarea politică a celor care vor organiza alegerile repetate. Spicherul Vladimir Voronin a declarat deja că noul guvern va fi format, indiferent dacă vor fi sau nu anunţate alegeri repetate. Opoziţia se va confrunta de data asta cu aceleaşi feţe, dar pe alte scaune, plus un guvern comunist şi mai agresiv şi lipsit de scrupule, dată fiind miza electorală mult amplificată de evenimentele recente.

6. Argumentul resurselor materiale precare

În ciuda unor declaraţii relativ optimiste, declanşarea unor noi alegeri va pune la grea încercare resursele fizice şi morale pe care Opoziţia le mai are. De fiecare dată, guvernarea este avantajată, pentru că are la dispoziţie cel puţin resursele statului. Mai mult, în actualele condiţii de control strict din R. Moldova, orice ajutoare pentru Opoziţie, de orice fel şi de oriunde ar veni ele, vor fi suspecte şi riscante.

7. Argumentul contextului economic nefavorabil alegerilor

Deşi criza economică va lovi republica, momentul actual nu este cel mai propice pentru anunţarea alegerilor repetate. Conform ultimelor date ale Biroului Naţional de Statistică (BNS), preţurile de consum au scăzut în primele patru luni. Apare fenomenul deflaţiei, respectiv scăderea preţurilor, ceea ce, pe termen scurt, este în avantajul incontestabil al consumatorului. Pe termen lung, însă, deflaţia generează venituri mai mici la buget (taxe şi impozite diminuate) şi poate pune o economie pe butuci, pentru că, în realitate, producătorii vând sistematic în pierdere, obligaţi de o piaţă care a devenit, de fapt, nefuncţională. Dar, în acest moment, percepţia publică este alta – apare iluzia că guvernarea începe să înfrângă criza.

8. Argumentului „vacanţei de vară”

Alegerile repetare se vor desfăşura în plină vară. Asta înseamnă perioadă de concedii, ceea ce se traduce prin demobilizările politice obişnuite. Vacanţa studenţilor şi a cadrelor didactice nu este nici ea un semn foarte bun pentru Opoziţie, căci creşte nivelul de dispersie al electoratului său, cel puţin potenţial. Vacanţă va fi şi în Europa, iar instituţiile europene vor fi şi mai greu de urnit în eventualitatea unor evenimente electorale grave. Iar pe timp de vară toată lumea vrea altceva decât agitaţie electorală…

9. Argumentul gestionării crizei economice

Chiar dacă, pe termen scurt, criza nu a „muşcat” încă decisiv, semnele devin tot mai evidente şi palpabile (scăderea salariilor, de exemplu). Este clar că dificultăţile vor fi majore în a doua jumătate a anului şi nu numai. Opoziţia trebuie să se gândească de două ori înainte de a-şi asuma eventuala guvernare în condiţii de criză economică severă şi fără garanţii internaţionale. În plus, fără acces la mass-media cu acoperire naţională, cel puţin în prima fază, va fi o pradă sigură pentru comuniştii, care vor acredita pe televiziunile controlate (încă) de ei scenariul crizei de la finele anilor ‘90.

10. Argumentul lipsei de patriotism în problematica trasnistreană

Fraza cea mai importantă pe care a rostit-o noul preşedinte al Parlamentului este aceasta: „Nu vom bate pasul pe loc. Pentru a ne putea integra în UE, urmează să soluţionăm problema unificării ţării”. Idee crucială. Voronin a fixat jaloanele politice ale republicii şi a indicat primul pas. Orice blocaj perceput din partea partidelor liberale, inclusiv repetarea alegerilor, va fi taxat ca trădare a intereselor naţionale şi lipsă de patriotism. Opoziţia va fi forţată să explice de ce se opune unei „soluţionări” a chestiunii transnistrene, care ar putea să fie, eventual, agreată şi de unele instanţe internaţionale (cazul „federalizării” de la începutul anilor 2000).

Morală versus pragmatism

Alegeri repetate sau status-quo? Iată întrebarea. După înşiruirea celor 20 de argumente pro şi contra, un lucru se conturează cu acuitate. Argumentele pro pivotează mai ales în jurul unei opţiuni morale, pe când cele contra – cu precădere în jurul uneia pragmatice. Ce criterii va alege Opoziţia?

Vom vedea. Una dintre slăbiciunile ei evidente este lipsa de omogenitate, indiferent de unanimitatea clamată public. Însă majoritatea politicienilor Opoziţiei sunt tineri şi/sau aflaţi la începutul carierei politice. Ghinionul lor enorm – sau şansa lor! – este că tocmai acum sunt puşi în faţa unei dileme – morală versus pragmatism -, care le va marca, ulterior, toată cariera politică, atâta câtă va mai fi.

Aceasta este o miză care nu trebuie ignorată. Repetarea sau nu a alegerilor devine astăzi testul major al unei noi generaţii de politicieni în stânga Prutului. Iar unii dintre ei riscă să moară politic chiar înainte de a se naşte…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul

De ce ne tatuăm ?

mai 18th, 2009

Am aflat ca recent la Sibiu a avut loc o intalnire dedicata tatuajului cu participarea masiva a peste 35 artisti in domeniu, din intreaga lume.

Tineretul roman pare-se ca e foarte receptiv la noile tichii de margaritar venite din afara. Sunt un partizan a tot ce inseamna progres, al intelegerii nonconformismului din viata tinerilor.

Termenul (tattaow, tattow,Polinezia -Tahitiana, Samoana, Tongana, preluare din Wikipedia) este mentionat de catre James Cook in jurnalul sau din 1768 si cunoaste o raspandire rapida in lumea contemporana inca din anii ’70 prin revolutia pop.

Practica s-a evidentiat in ritualurile magice, religioase din lumea tribala africana, polineziana si chiar nipona. Marinarii, detinutii, soldatii se mai tatuau incercand sa surprinda cateceva din momentele de singuratate, de departare de casa.

Tatuajul ramane alteori si un insemn de recunoastere in cadrul organizatiilor criminale (yakuza, latino kings etc.) si este asociat body piercing-ului, un gen de automutilare a carei motivare as pune-o pur si simplu pe seama exhibitionismului, manifestare cumva deviata de la normalitatea comportamentala in cadrul social. Amintesc gustul pentru tatuarea corporala pe parti mai putin expuse vederii (sani, coapse, abdomen, zonele genitale sa) insotite de prezenta a tot felul de cercei si chiar clopotei .

Extravaganta ia proportiile unui fenomen de masa al personalitatilor labile, de voita autoexpunere si autoimpunere prin limbajul diferit de o pregatire intelectuala fortissime.

In SUA asa zisii artisti ai body painting-ului nu au nevoie de o autorizatie speciala, pe cand coafezele, frizerii, maseurii nu au dreptul de practica a meseriei lor decat in posesia unui permis obtinut cu bani grei si cu examene de specialitate.

Riscul infectarii cu virusul Hepatitei de tip B si C, al tuberculozei si a SIDA-ei este foarte ridicat.
Mai tinerii mei colegi de munca(americani), au cate un tatuaj ori chiar mai multe.

Insemnarea primului tattoo devine un eveniment sarbatoresc, poate mai important decat o aniversare. Primul tattoo e poate ca primul sarut pentru ei. Ii intreb de ce o fac.

Dau din umeri nedumeriti, fara niciun argument, explicatie. Just like this, Nur so, Seulement comme ca….
In romaneste ar suna: De aia !

Dacia Sandero la numărul 100.000..

mai 18th, 2009

Uzina Dacia a produs pe 13 mai Sandero cu numărul 100.000.

Destinat pieţei din România, este un vehicul de culoare roşie.

Elementele de design prezentate pe Sandero fac din acesta un vehicul complet nou şi seducător. Forma blocurilor optice este perfect integrată în ansamblul caroseriei, la fel ca şi ansamblul format din bara de protecţie şi calandru, ceea ce îi oferă vehiculului o imagine dinamică şi robustă.

La interior, Sandero afişează un spaţiu deosebit de generos> spaţiul pentru picioare atinge 1409 mm în partea din spate, suficient pentru trei adulţi sau pentru trei scaune pentru copii.

Postul de conducere răspunde exigenţelor celor mai ridicate: direcţie asistată, scaune reglabile pe înălţime şi multe altele.

Dacia Sandero reia motorizările pe benzină : 1,4I 8 v 75 C.P. şi 1,6 I 8v 90 C.P.; deja consacrate pe numeroase modele din gama Renault.

Cu Dacia Sandero , poţi evita denivelările de teren, poţi accelera orcând fără probleme, sfidând astfel drumurile cele mai accidentate. Sandero dispune de agilitatea de care are nevoie pentru a merge oriunde.

Dacia Sandero beneficiază de experienţa Renault în domeniul siguranţei; elemente de siguranţă activă şi pasivă care şi+au dovedit deja eficienţa, reprezintă o garanţie pentru acest model.

Postul de conducere nu este cu nimic mai prejos decât acela al altor vehicule din acelaş segment. Soluţiile ingenioase care au fost aplicate în acest sens şi ergonomia spaţiului interior dau un caracter modern habitaclului

Primul lucru pe care îl veţi remarca în interior este spaţiul generos de care se bucură acest model.

Nu veţi întâmpina nicio problemă dacă doriţi să transportaţi sau să mutaţi obiecte lungi. Dacia Sandero are calităţile unui vehiculde dimensiuni mari în termeni de spaţiu şi modularitate.

Preţul le include pe toate: portbagaj încăpător; spaţiu interior record; consum redus; calitate ireproşabilă şi garanţie 3 ani.

Modelul Sandero a fost lansat în iunie 2008 şi în prezent este vândut în 38 de ţări, în cinci variante de motorizare, trei pe benzină.

De curând , pentru Italia, Franţa şi alte câteva pieţe externe este disponibilă o versiune pe GPL.

Zilnic, uzina produce 610 unităţi din gama Sandero, care va fi completată în cursul acestui an cu noua versiune Stepway, prezentată la Salonul Auto de la Barcelona, zilele trecute.

Neo-totalitarismul de la Chişinău

mai 18th, 2009

Explozia socială din Republica Moldova a fost iminentă: regimul Voronin, clientelar, cinic, kleptocratic, a reuşit să antagonizeze mase largi, mai ales în rândul tinerilor.

Articolul de faţă conţine idei dintr-un interviu cu scriitorii basarabeni Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, care urmează să fie publicat în revista „Contrafort”, la Chişinău.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Republica Moldova? În primul rând, s-a ajuns la o limită: o retorică găunoasă şi inconsistentă, combinând un naţionalism „moldovenist” apocrif cu leninismul rezidual, a creat o stare de nemulţumire generală. Este vorba despre un conglomerat ideologic menit să deconcerteze, să buimăcească, să năucească, să legitimeze travestiurile cele mai penibile.

Sentimentul că alegerile au fost măsluite a exacerbat această insatisfacţie. Revolta de la Chişinău este, de fapt, preludiul unei revoluţii anticomuniste autentice. Într-un fel, ea se aseamănă cu cea de la Braşov în noiembrie 1987: spontană, antitotalitară, expresie a unei resurecţii a spiritului civic.

Pe de altă parte, Manifestul Frontului Anticomunist creat de tinerii de la Chişinău leagă momentul revoluţionar de la Chişinău din primăvara lui 2009 de elanul formidabil al anului 1989: „Suntem puri şi transparenţi, nu suntem sclavii vreunei ideologii”. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă.

La Chişinău a renăscut spiritul revoluţiilor din 1989: non-ideologice, non-eschatologice, non-teleologice, pe scurt non-utopice. Cel mai important mi se pare să nu se rateze acest moment de speranţă, mobilizarea civică, faptul că tinerii basarabeni au decis să trăiască în adevăr, să nu mai accepte moştenirea paralizantă, abjectă a lui „Homo Sovieticus”.

Partidele din opoziţie ar trebui să-şi calibreze discursurile în funcţie de noul prag de aşteptare creat după demonstraţii şi reprimarea lor sângeroasă.

Regimul Voronin este similar celui din România anilor 1990-1991. Ambele pot fi definite, utilizând conceptul filosofului politic Jacob Talmon, drept democraţii totalitare. Dar poate că nici aceeastă categorie nu surprinde natura poliţienească a regimului neo-comunist de la Chişinău, întrucât noţiunea lui Talmon presupune entuziasmul de masă în favoarea dictaturii.

Leninismul este un set de tehnici şi strategii menite să asigure perpetuarea unor regimuri dictatoriale bazate pe monopolul puterii de către o „avangardă” cu pretenţii izbăvitoare. Alternativa intolerantă „care pe care” rămâne în centrul imaginarului exclusivist al neocomuniştilor. Pasiunea revoluţionară s-a stins de mult, dar propensiunea pentru putere, viziunile manicheiste care împart spaţiul politic în „prieteni” şi „duşmani”, sunt în continuare substanţa esenţială a mentalului de tip bolşevic.

La două decenii de la revoluţiile din 1989, clica oligarhic-stalinoidă a probat că nu se teme să meargă pe urmele lui Ceauşescu. Ostateci ai teoriilor conspiraţiei, specifice formelor de gândire totalitară, Voronin şi partizanii săi au născocit comploturi externe spre a evita orice explicaţie endogenă a crizei. Fixaţia pe inamicul extern care controlează calul troian intern ţine de forma mentală totalitară.

Nu cred că propaganda neo-bolşevică va ajunge mult mai departe pe acest teren al isteriei abil intreţinute. Poate sunt eu excesiv de optimist, dar consider că presiunile occidentale îi vor constrânge pe comuniştii din Moldova să nu meargă până la capăt în direcţia dictaturii de tip Lukaşenko, cea pe care Adam Michnik a diagnosticat-o drept „bonapartism cu chip colhoznic”.

Regimul Voronin este rezultatul amneziei colective, sistematic intreţinute, faţă de trecut. A condamna comunismul presupune un veritabil „travail de deuil”, o asumare/explicare/ identificare a complicităţilor, dar mai ales o demontare a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Când un filosof precum Slavoj Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior.

Aşa cum ne demonstrează atât neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident, stafia comunismului va mai bântui. Dar, în contextul documentaţiei irefutabile privind crimele acestei ideologii, bolşevismul mi se pare de-a pururi şi definitiv compromis.

În locul acelor „lendemains qui chantent” celebrate de autoproclamaţii intelectuali „progresişti”, milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatelor statale pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor consideraţi drept „duşmani ai poporului”. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delaţiunii şi ne-ruşinării etice.

A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credinţa celor până acum convinşi că au de partea lor Istoria Universală. Conştiinţa europeană trebuie să condamne ororile petrecute în veacul trecut. Acesta este şi scopul Declaraţiei de la Praga al cărei text consider că reprezintă o condamnare neechivocă a valorilor, politicii şi tradiţiei pe care se fundamentează regimul neo-totalitar de la Chişinău.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

Unde aţi dori să trăiţi, în Israel sau în Iran?

mai 18th, 2009
Președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniștiPreședintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniști

Luna trecută, o cântăreaţă din Peshawar, Pakistan, pe nume Ayman Udas, mamă a doi copii, a fost ucisă de cei doi fraţi ai ei, pentru că “păcătuise” apărând frecvent la televiziune. Crima a “spălat ruşinea familiei”. “Onoarea” ei a fost salvată. Cercurile artistice din oraş precumn şi mulţi pakistanezi au fost evident şocaţi, alţii însă au considerat crima justificată, parte a campaniei din ce în ce mai violente a fundamentaliştior islamici împotriva emanicpării femeilor şi a libertăţii culturale de orice fel.

Tot pentru “spălarea ruşinii” de a fi fost respins de o fată, prietenii şi rudele unui tânăr pretendent din satul Bilge, din sud estul Turciei, regiune predominant kurdă, au descins, mascaţi şi înarmaţi la petrecerea de logodnă a fetei cu un alt tânăr unde i-au ucis pe amândoi împreună cu alţi 42 de membri ai celor două familii, inclusiv şase copii.

Sunt doar ultimele două incidente de acest gen de care auzim deoarece li s-a făcut mare publicitate în presa occidentală. Parlamentul Turciei, întrunit în sesiune de urgenţă a dezbătut masacrul de la Bilge iar primul ministru Erdogan a declarat că nici o datină nu justifică uciderea unor copii şi a unor oameni nevinovaţi). În acelaşi timp însă, în regiunile musulmane de pe glob unde este în vigoare legea fundamentalistă,”sharia”, femeile acuzate de adulter sunt în continuare ucise cu pietre, hoţilor li se ciopârţeşte o mână, homosexualii sunt torturaţi şi ucişi.

Cuvintele îmi lipsesc ca să exprim exact ce simt când citesc despre aseemea fapte. Structura mea mentală este probabil prea simplă ca să-mi permită să înţeleg modul de gândire al autorilor lor. Eu aş fi încântat dacă sora mea ar avea succes şi ar cânta la televiziune. Tot aşa, deşi ego-ul meu a suferit când am fost respins de fetele cărora le făceam curte în tinereţe, nu mi-a venit nici o clipă în minte să iau o armă şi să le “pedepsesc” pe ele şi pe preferaţii lor. Şi ca mine gândesc miliarde de alţi oameni de pe glob, marea majoritate a celor care trăiesc guvernaşi de legea “bunului simţ” şi a respectului pentru aproapele lor. Aceştia sutem “noi”. “Ei” sunt ceilalţi, printre care şi fundamentaliştii pe care “liberalii” occidentali îi descriu drept “o minoritate care refuză să respecte drepturile omului, interpretând în mod greşit preceptele religioase”.

Cum se face atunci că această “minoritate” câştigă teren peste tot în lumea musulmană? În Afganistan, Egipt, Somalia, Sudan, în Pakistan (unde armata a declarat acum război “militanţilor”) şi în alte ţări? Dacă sunt în minoritate de ce nu se revoltă populaţia împotriva lor? De ce preşedintele Afganistanului Hamid Karzai a oferit acum posturi ministeriale organizaţiei Hezbi-Islami, care luptă cot la cot cu talibanii împotriva trupelor NATO din ţară şi al cărei lider Gulbudin Hekmatyar, figurează pe lista americană a teroriştilor urmăriţi? De ce a aprobat recent o lege care practic permite bărbaţilor afgani să-şi violeze soţiile? De ce nu reacţionează “majoritatea” afgană? Nu cumva cine tace se complace? O altă explicaţie simplă este frica. Marea majoritatea a oamenilor trăiesc permanent într-o stare dr frică. Frica de a dozua zi, de terorişti, de vecini violenţi, de şeful de la servici, etc.

Cred însă că la baza întregii chestiuni se află un alt aspect.şi anume ce alegem din celebra frază a lui Andre Malraux: “Une vie ne vaut rient mais rien ne vaut une vie”. Cei care au distrus The World Trade Centre din New York cu 3000 de oameni înăuntru considerau evident că o viaţă, inclusiv a lor, nu valorează nimic. Noi, ceilalţi ne conducem după principiul că nimic nu valorează cât o viaţă. Ei învaţă în madrasele din Pakistan arta sinuciderii şi a asasinatului în grup, noi învăţăm că cine salvează o viaţă salvează un întreg univers.

Să fiu bine înţeles. Nu-i consider “ei” numai pe musulmani. Printre “ei” s-au numărat Hitler, Mengele, Eichman, Stalin, Beria, Pot Pot, Mao, lista este nesfârşită. Dar în Occident s-a mers înainte, chiar China și Cambogia nu mai sunt ceea ce au fost, în timp ce în ţările musulmane se merge parcă înapoi.

Ajungem aici la chestiunea care ar putea explica ceea ce mulţi cred că este ineficacitatea (dacă nu chiar nesăbuinţa) acţiunilor oricărei forţe expediţionare occidentale în zonele cultural religioase în care trăiesc oameni care printre oameni care “nu sunt ca noi”.

In istoria recentă doar două ţări s-au transformat radical în urma unui război, trecând de la dictatură la democraţie, Germania şi Japonia. Dar, Germania fusese “ca noi” înainte de aberaţia “Reichului millenar” iar Japonia era aproape ca noi, o ţară destul de industrializată şi modernă. Este adevărat că ambele au fost întâi distruse, (Japonia suferind şi efectele a două bombe atomice) şi apoi ocupate de forţele aliate timp de aproape 20 de ani dar elementul cel mai important a fost dorinţa lor de a se schimba.

Intervenţiile militare occidentale din Irak şi Afganistan par să aibă însă exact efectul opus. Când susţin că “situaţia s-a ameliorat dramatic” în Irak, guvernele occidentale se referă la faptul că astăzi nu mai au loc zeci de atentate şi atacuri sinucigaşe săptămânal ci doar câteva. Nu mai sunt ucişi sute de locuitori ci numai câteva zeci. Forţele britanice şi-au încheiat recent misiunile de luptă în zona Basra şi se pregătesc de plecare. Vor mai sta americanii 15 ani? Şi ce se va întîmpla după ce vor pleca totuşi? Se vor împăca până atunci suniţii, şiiţii şi kurzii? Cât va dura democraţia irakiană fără prezenţa trupleor americane? Dar dacă situaţia este atât de complexă în Irak, în Afganistan e de-a dreptul insolubilă, cu talibanii, cu nenumăratele clanuri şi triburi cu limbi şi obiceiuri diferite, cu vendete vechi, cu lealităţi schimbătoare şi cu un relief care nu favorizează stabilirea unui stat unitar, omogen.

De peste 100 de ani se încearcă “pacificarea” Afganistanului. Au încercat englezii, apoi ruşii iar acum americanii. Toţi au suferit pierderi grele, inacceptabile opiniei publice din ţările lor. Rezultatul pe teren? Afganii şi-au continuat ocupaţia lor seculară de bază, de a se ucide unii pe alţii. Singura diferenţă este că astăzi au arme mai bune.

Ce caută atunic occidentalii în Irak şi Afganistan? Pentru ce mor soldaţii lor? Pentru a încerca să aplaneze tot felul de conflicte sectare izvorând din diverse interpretări ale aceleiaşi religii? (Sau chiar mai crede cineva că în spatele acestor războaie se află “fabricanţii imperialişti de armament” în frac şi cu trabucul în gură?) Răspunsul oficial este “legitima apărare”. Dacă nu mergem să-i eliminăm pe terorişti în bîrlogul lor, vin ei la noi, aşa cum au venit la New York, Washington, Londra, Madrid, etc. Dar i-am eliminat? Sau i-am ajutat să-şi îngroaşe rândurile?

Se spune că jumătăţile de măsură nu dau niciodată rezultate. Ori faci orice până la capăt, ori nu faci nimic. Dar astăzi nimeni nu se gândeşte în occident la ocuparea totală a Irakului sau la bombardarea Afganistanului cu arme nucleare. Şi atunci? Să nu facem nimic când suntem atacaţi la noi acasă? Cum ne putem apăra totuşi de plaga monstruoasă a terorismului internaţional?

Din nefericire nu există prea multe soluţii. Dar taberele şi cuiburile de terorişti pot fi bombardate de la mare distanţă, “militanţii”pot fi urmăriţi şi eliminaşi peste tot în lume, guvernele care îi găzduiesc pot fi penalizate şi, poate cel mai important, cei care li se opun trebuie încurajaţi şi ajutaţi moral şi material pe cât posibil. Pentru că în ultimă instanţă, cred că schimbarea va veni tocmai de la oamenii în mijlocul cărora trăiesc aceşti terorişti şi care suferă de pe urma acţiunilor acestora. Răsturnarea comunismului în Europa a demonstrat că se poate.

Dar nu mă contrazic? Dacă “ei nu sunt ca noi”, nu se vor revolta, poate Sharia şi modul lor de viaţă “tradiţional” sunt în definitiv ceea ce îşi doresc. Dacă alegerile din Fâşia Gaza au fost într-adevăr libere şi palestinienii de acolo au votat pentru Hamas din convingere şi nu de frică, atunci ştim care este atitudinea majorităţii din teritoriu faţă de Israel. Dacă după toate declaraţiile sale din ultimii ani preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad va fi reales din convingere şi nu de frică, atunci vom şti ce crede majoritatea populaţiei iraniene despre Israel, despre SUA şi despre restul lumii neislamice. Vom şti exact unde stăm şi poate atunci vor amuţi şi “oamenii de bine” liberali care îi acuză pe anglo-americani de toate relele din lume, de “înăbuşirea culturilor diferite” şi care pledează în favoarea unui dialog cu “talibanii moderaţi”. (Ce este însă în acest context un “moderat”? Un taliban care nu filmează decapitarea unui reporetr american răpit şi pune filmul pe Internet? Care care nu bea sângele duşmanului prins, torturat şi ucis? Distincţia îmi scapă.)

Un astfel de “liberal” din România mi-a înşirat acum câţiva ani “crimele” comise de americani şi de israelieni. “Sunt, domnule, americanii ăştia ceva de nedescris şi israelienii îşi fac şi ei de cap ştiind că americanii le ţin partea”, spunea el. Am fost de acord cu el că nici americanii şi nici israelienii nu sunt uşă de biserică dar l-am întrebat apoi “dacă aţi fi obligat să trăiţi într-una din următoarele două ţări, SUA sau Rusia, pe care aţi alege-o?” “SUA” veni răspunsul după o oarecare ezitare. “Israel sau Iran”? am continuat. “Israel”, veni răspunsul, mai prompt de data aceasta. Discuţia s-a terminat aici.

Tatonari intre Casa Alba si Kremlin

mai 17th, 2009

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, ca si in discursul sau de la inaugurare, Barak Obama a afirmat ca intentioneaza sa restabileasca relatii detensionate in strainatate, sa ofere fostilor adversari „toleranta”, „dialog constructiv” si „cooperare” si sa incurajeze tratative personale intre liderii tarilor importante pentru asigurarea ordinei mondiale.

Criza economico-financiara din 2008-2009, doua razboaie de lunga durata in Irak si Afganistan si datoriile uriase acumulate de guvernul de la Washington au debilitat economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor nationale in afara tarii si au diminuat statura internationala a Americii. In aceste conditii, exista riscul ca ofertele lui Obama de a initia noi tatonari, tratative si compromisuri cu lideri care au interese nationale divergente sa fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceeace ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economica si financiara, avand o extindere globala, a provocat daune majore si in statele care au interese adverse si care detesta hegemonia Statelor Unite.

Noua administratie de la Washington a afirmat consistent ca reabilitarea relatiilor SUA cu Rusia este imperativa. Consilierii lui Obama si Secretarul de Stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicatii si corespondenta secreta cu cei de la Kremlin. Presedntele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri straini care l-au felicitat pe noul presedinte american. In mod febril, s-au facut aranjamente pentru o intalnire directa Medvedev si Obama in aprilie 2009, la Londra, in cadrul summitului economic al „celor 20” si la Strasbourg, la summitul NATO. Receptiv, Medvedev a raspuns efuziv la mesajele primite de la Casa Alba. El i-a comunicat lui Obama ca se asteapta la o colaborare constuctiva intre „cei doi presedinti tineri” si ca este dispus sa discute deschis nu numai despre situatiile in care interesele nationale ale celor doua tari sunt convergente dar si cele in care exista dispute. Cu toate amabilitatile diplomatice si ofertele de reconciliere, divergentele politice si de securitate care au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre SUA si Rusia au ramas nealterate.

CRIZA ECONOMICA IN RUSIA

Rusia a fost vatamata mai crunt decat SUA si UE de criza economica globala. Rubla si-a pierdut 30% din valoare, capitalul strain si autohton a contiunat sa fuga in strainatate, inflatia s-a agravat, somajul a crescut si bursa de actiuni s-a devalorizat vertiginos. In ianuarie 2009, productia industriala a Rusiei a scazut cu 20%. Sute de mii de angajati nu au primit salariile la timp.

Inital, autoritatile de la Moscova au blamat America pentru declansarea crizei, au interzis massmedia sa expuna realitatea precara si au asigurat populatia ca Rusia nu va fi afectata de criza economica. Declinul pretului la petrolul exportat a fortat guvernul de la Moscova sa consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde USD au fost alocate ca sa previna devalorizarea monedei nationale la un nivel derizoriu. In aceste conditii, Medvedev isi da seama ca nu este avantajos sa mentii o postura agresiva, sa fii arogant si sa-ti faci dusmani.

REABILITAREA RELATIILOR RUSO-AMERICANE

Relatiile dintre Putin si fostul presedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv in decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate fatisa in timpul agresiunii militare a Rusiei in Georgia. Alegerea noilor presedinti la Moscova si la Washington a oferit o sansa de ameliorare in relatiile bilaterale.

In martie 2009, o delegatie americana compusa din patru fosti Secretari de Stat condusa de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova si s-a intalnit cu Medvedev. Kissinger s-a intretinut separat si cu Vladimir Putin. Multi analisti considera ca Medvedev este inca un subordonat neoficial al fostului sau patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, cand era presedinte, a demonstrat in tratativele cu SUA ca este inflexibil, abraziv si intransigent, oficialii americani prefera sa dezvolte o relatie speciala cu noul presedinte.

Putin a avut si inca are mare influenta in definirea „intereselor nationale” ale Rusiei. El a decis ca Rusia trebuie sa faca orice ca sa-si recapete statutul de mare putere, sa redevina un actor principal in toate deciziile internationale importante si sa forteze occidentalii sa recunoasca „interesele speciale” ale Rusiei in statele din fosta URSS si din Europa Rasariteana. El a amenintat ca, in cazul in care SUA, NATO sau UE incearca sa ia decizii politice, economice si de securitate fara sa se consulte in prealabil cu cei de la Kremlin, organizatiile respective se pot astepta la reactii obstructioniste din partea Rusiei.

De exemplu, ca sa oblige occidentalii sa se adreseze Moscovei in orice activitate in Asia Centrala, guvernantii rusi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca sa sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv si cu constrangeri diplomatice, cei de la Kremlin au fortat Kargastanul sa interzica militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavand alte traseuri „sigure” pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost fortate sa apeleze la Moscova.

In tratative preliminare cu Medvedev, Obama a oferit sa reactiveze discutiile pentru reducerea armamentelor strategice in ambele tari, sa revitalizeze Consiliul NATO-Rusia si sa reconsidere amplasarea sistemelor de aparare anti-racheta in Polonia si Cehia.

Demonstrand o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economica, o colaborare in efotrurile de neproliferare a amelor de distrugere in masa si un parteneriat strategic intre SUA si Rusia in schimbul carora Moscova sa ajute America sa-si ralizeze obiectivele in Irak, Iran si Afganistan. Americanii insista ca pacificarea si secularizarea Afganistanului sunt in interesul national al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist isalmic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrala si din Federatia Rusa.

PROBLEMA IRANIANA

Moscova are interese comericale si strategice majore in Iran. Rusia a vandut Teheranului armament modern, a ajutat iranienii sa construiasca un reactor nuclear la Busher si a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de imbogatire iraniene. Americanii incearca sa-i convinga pe liderii de la Moscova ca denuclearizarea Iranului este vitala pentru mentinerea stabilitatii in Orientul Mijlociu si ca Rusia, in mod rational, nu are cum sa beneficieze prin acordare de asistenta tehnica si militara unui stat islamic teocrat cu ambitii nucleare situat la granitele Feredatiei Ruse.

In februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceeace a demonstrat cau iranienii pot produce rachete putrenice, capabile sa actioneze la distante mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt ingrijorate de ambitiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat sa vanda Iranului un sistem sofisticat de aparare antiaeriana dotat cu rachete sol-aer de tip S-300. Cand ministrul adjunct al apararii de la Teheran Mohamed Najar a sosit recent la Moscova ca sa definitiveze detaliile livrarii, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzactia. Desi producatorii de armament si industria nucleara din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare ca guvernantii ar fi dispusi sa contramandeze proiectul in cazul in care SUA renunta la amplasarea instalatiilor anti-racheta de tip Patriot in Cehia si Polonia.

Tandemul Putin-Medvedev pretinde ca nu poate sa renunte la parteneriatul strategic si economic cu Iranul, decat daca SUA acorda Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, desi suspiciosi fata de intentiile Washingtonului, au semnalat ca ar fi dispusi sa explore un „aranjament” discret cu guvernantii americani prin care sa accepte sanctiuni mai severe contra Teheranului ca sa-i preseze pe iranieni sa renunte la programul nuclear.

PERICOLUL UNEI „MARI INVOIELI”

In America si in Europa Occidentala exista formatiuni influente care recomanda insistent o „mare intelegere diplomatica” intre SUA si Rusia prin care cele doua guverne sa-si respecte aspiratiile politice, economice si de securitate si sa-si acorde „avantaje” reciproce. De exemplu, America ar putea obtine cooperarea Moscovei in exersarea presiunilor asupra Iranului ca sa sisteze programul de imbogatire a uraniului in schimbul unor concesii in favoarea intereselor de securitate ale Rusiei in tarile vecine. Doritori de relatii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-centrala, aliatii SUA din „vechea Europa” si mai ales Germania, incurajeaza guvernantii americani sa-si tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de catre armata rusa, sa accepte pretentiile de „respect” ale celor de la Kremlin si sa amane indefinit aderarea Ucrainei si a Georgiei la NATO.

Anumite declaratii publice ale oficialilor rusi reflecta pozitiile Kremlinului in tatonarile discrete dintre SUA si Rusia. In martie 2009, Medvedev a declarat ca nu vede cum Rusia ar putea sa-si modifice atitudinea fata de Iran daca americanii insista sa plaseze interceptoare de rachete in Polonia si instalatii de radar in Cehia. Ceeace sugereaza ca, Moscova ar fi dispusa sa accepte sanctiuni mai severe impotriva Teheranului daca SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete in Europa Centrala. Desi Obama si diplomatii americani au semnalat ca SUA ar dori sincer sa remedieze relatiile cu Rusia, declaratiile publice ale multor oficiali de la Moscova au ramas ostile.

La Bruxelles in 2009, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reiterat ca, in trecut, occidentalii au inselat Rusia, ca NATO ar trebui desfiintat si inlocuit cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OCSE) si ca Alianta Atlantica a fost si ramane un pericol pentru Federatia Rusa. In privinta Iranului, el a declarat ca nu exista nici o dovada ca guvernul de la Teheran intentioneaza sa confectioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomatii rusi au respins cu indignare sugestiile unor delelgati ca Ucraina si Georgia au solicitat admitere in NATO deoarece ele sunt convinse ca Rusia le ameninta independenta nationala. Intr-o alta initiativa ostila fata de SUA, Rusia si China insista ca, in tranzactiile internationale, dolarul american trebuie sa fie inlocuit cu o noua valuta „independenta” care sa fie emisa de Fondul Monetar Interantional.

Tatonarile dintre Kremlin si Casa Alba sunt in continua derulare. Presedintii de la Moscova si de la Washington inteleg foarte bine care sunt aspiratiile celor doua state. Rusia prefera ca America sa renunte la plasamentul instalatiilor antiracheta din Europa Centrala, sa sisteze permanent expansiunea NATO spre est, sa nu participe la reinarmarea Georgiei si sa nu incerce sa stavileasca ambitiile Moscovei in tarile vecine.

America ar prefera ca Rusia sa-si tempereze propaganda anti-americana, sa nu preseze pentru dominanta in tarile vecine, sa renunte oficial al reconstituirea fostului imperiu sovietic, sa nu sustina regimuirle autocrate din tari precum Belarus, „stanurile” din Asia Centrala, Iran, Venezuela si Cuba si sa respecte drepturile umane in Rusia. Washingtonul spera ca, in viitor, regimul de la Moscova va renunta la autocratie, va permite participarea publicului la viata politica si va acorda independenta pentru massmedia si justitie.

Experienta istorica a demonstrat ca „mari invoieli” opace intre state puternice afecteaza soarta altor tari fara sa tina cont de aspiratiile populatiilor din tarile respective. Guvernantii, massmedia si liderii politici din natiunile care pot fi lezate de ambitiile marilor puteri trebiue sa insiste ca tatonarile, negocierile si acordurile preliminare intre statele puternice sa fie transparente si sa devina decizionale numai dupa consultari prealabile cu liderii tarilor care ar putea fi afectate. In secolul 21, nu mai este acceptabil ca marii protagonisti sa-si promoveze interesele proprii in detrimentul natiunilor dezavantajate.

Ioan Vişan & Starea de muţenie controlată, un articol de Ioana Geacăr

mai 17th, 2009

Absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi membră a Uniunii Scriitorilor din România, scriitoarea Ioana Geacăr din Târgovişte a frecventat cenaclul lui Cezar Ivănescu. A publicat în 2009, la Editura Libra, Bucureşti “DICTATURA AUCTORIALÃ (Eseu despe proza experimentală a lui Mircea Nedelciu).

Ioan Vişan, „Cuşca elastică”, ediţia a II-a, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008

Aşa defineşte prozatorul Ioan Vişan trăirea noastră cenuşie dinainte de 89 în romanul său de debut, „Cuşca elastică”.

Ceea ce m-a atras de la început a fost tonul detaşat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.

Faptele relatate sunt autobiografice în mare parte, realismul lor e infuzat uneori de emoţii romantice, de trăiri poetice inteligent construite. Naraţiunea la persoana I se compune simfonic, pe două voci, una aparţinînd femeii, Ea, şi cealaltă bărbatului, El, într-un timp discontinuu, subiectiv. Este o poveste de dragoste neîmplinită, începută forţat, cu un mariaj convenţional. Femeia primeşte un nume abia pe la pagina 60, Adriana, element important în arhitectura romanului, prin care prozatorul aminteşte de absenţa identităţii într-un stat concentraţionar, egalizarea din lumea comunistă. Autorul îi dă un nume abia în lumea de dincoace, postdecembristă, a romanului. Dincolo, era purtătoarea emblematicului eu care fuge de tirania timpului prezent, evadînd într-o trăire metafizică, ignorînd socialul: „să uit că stările lumii ţin de stările mele, sau invers…să ignor cozile…şi să nu citesc prima pagină a ziarelor.”

Bărbatul cu nume imperial, medic de profesie, ca şi ea, îi propune să lase lumea cenuşie a oraşului şi să-l urmeze la Pădurea.

El fiind „de pe acolo” obţine repede repartiţia, ea numai acceptînd o căsătorie de convenienţă. Ajunşi în localitatea cu nume simbolic (o „Citadela”, o lume originară, Edenul?), cei doi trebuie să locuiască sub acelaşi acoperiş, aflîndu-se permanent într-o situaţie chinuitoare, pîndindu-se, analizîndu-se. Alexandru o iubeşte la modul ideal, zidind-o în visul său, ca pe o zeitate.

Femeia refuză, (gestul e mitic!) acest joc în care se simte complexată, „Ba chiar încearcă să gîndească el pentru mine” (Ei reproduc la scară mică obiceiul regimului totalitar, acapararea celuilalt/celorlalţi sub aceeaşi lozincă de viaţă, cu aceleaşi gînduri/clişee pentru folosul tuturor), preferîndu-l pe Z, un tip comun, cu care pleacă din Pădurea.

După două incidente care-i aduc oprobriul public, Alexandru se retrage, la rîndul său în orăşelul T, lasă trecutul în urmă şi, pentru a redeveni, se apucă de pictură. Participă la Revoluţie, este bătut în cap de mineri în Piaţa Universităţii şi, cîteva luni, în spital, refuză comunicarea.Vorbeşte doar în prezenţa Adrianei, care, plină de remuşcări, îl caută, gîndindu-se la împăcare.

Reproşul ei tardiv amplifică mai mult distanţa dintre ei: „N-ai crezut niciodată în fericire, ai căutat întotdeauna absolutul ei, nu te-ai coborît la ceea ce e omeneşte posibil.”

Sfîrşitul romanului e simbolic, fiecare se întoarce la Pădurea, „locul tuturor începuturilor, al tuturor sfîrşiturilor” pentru desăvîrşire în dragoste, sau în moarte. Pentru evadarea dintr-o „cuşcă ai cărei pereţi elastici îţi dau impresia libertăţii unui pas în plus.” Pădurea e un spaţiu unificator mitic, o matrice reunind (oare?) femeia, atrasă de începuturi şi bărbatul aflat sub povara simbolică a sfîrşiturilor.

Singurul spaţiu care-i uneşte este cel artistic, femeia intră îmblînzită în tablou, se lasă recreată: „Iau o pînză, mă concentrez şi încerc s-o pictez pe Adriana. Încep să-i reconstitui articulaţiile delicate ale piciorului, cu genunchiul dezvelit pe jumătate. Renunţ şi-ncep cu ochii mari, albaştri, priviri întinse, pierdute-n spaţiu. O rază de lumină strecurată printre ramurile copacului trebuie să sporească strălucirea irişilor. Degetele mele construiesc o fiinţă. Iat-o, apare. O mînă i se odihneşte în poală ; cealaltă, aruncată gingaş în pletele răvăşite de aripa uşoară a vîntului, i se opreşte la tîmplă, îi conferă un aer gînditor. În ochi i se zbat imagini confuze.”
Interesant e că vocile, aparţinînd naratorului, poartă amprenta lui ideologică, sentimentală, se completează, dar şi creează psihologii distincte în confesiunea, lirică uneori, a romanului.

Realitatea lumii comuniste e un zid translucid, care separă fiinţele şi face imposibilă comunicarea dintre ele. Fiecare are o pătrăţică, o cuşcă a lui, de sticlă, elastică, apărînd în coşmarul comun, prin acoperişul căreia, însă, se văd stelele. Mişcarea se face pe verticală la personajul feminin, în sus, căutînd lumina şi libertatea spiritului pur, iar la cel masculin în jos, în întuneric, în atîtea nopţi fără cer, prin galerii, simulînd viaţa terorizată, de şoarece captiv.

Într-o astfel de lume, gîndul şi sentimentul sunt interzise: „Sunt admonestat că nu încerc să renunţ la orice gînd : Un sentiment nu se afişează ca o lozincă”. Adriana trăieşte metafizic, Alexandru simte absurdul şi tragismul existenţei. Împreună construiesc cele două ipostaze ale omului, prizonier în realitate, liber doar în vis, în faţa cerului înstelat, în artă, sau în moarte.

Cuvintele viciază, fiecare suspectează şi e suspectat. După 89, Adriana constată retrospectiv: „îmi fuge gîndul la bucuriile fireşti pe care le-aş fi putut gusta cîndva aici, dacă aş fi reuşit să trec peste acel amestec neînţeles de libertăţi şi convenienţe, aşezat în faţa ideilor mele particulare despre viaţă”. Dar legăturile nu mai pot fi refăcute într-o lume deja contaminată prin fiecare ins:

„ lumea din noi este de fapt haosul”. Zidul dintre oameni a dispărut, dar s-a înălţat în psihologia colectivă.

Transcendentul dispare, aglomeraţia, graba, senzaţia lipsei de oxigen înstrăinează, înaintarea se face pe orizontală nu către celălalt, ci către sinele ideal.

Oamenii sunt măşti, sunt incompatibili, cu priviri reci, constatative, sau o gloată mînată doar de dorinţa tiranică: „trebuie să-ţi faci loc prin aer cu coatele”

Sugestia prozatorului Ioan Vişan e necruţătoare, rinocerizarea s-a produs demult, ştiam, trăim într-o lume flagelată, „iar măştile au crescut organic pe chipuri”. Într-adevăr „ Dumnezeu însă prea mult s-a odihnit…şi lumea fără el a ajuns o zdreanţă”.

În romanul său de debut, Ioan Vişan este un creator de atmosferă, de viaţă reală, de psihologii diferite, se mută cu uşurinţă dintr-o perspectivă feminină în cea masculină fără să exagereze, fără să depăşească măsurile, nuanţele, sinuozităţile memoriei fiecărui gen.

Mi se pare că meritul său deosebit este că a reuşit să scrie un roman despre istoria recentă, despre revoluţie şi viaţa sub comunism şi, de asemenea, despre dragoste fără patetism, fără cinism, fără nicio exagerare, doar cu tandreţea reptilină a lentilei.

Articolul Ioanei Geacăr a fost publicat în “Revista Nouă” din România.

Principele Radu: “Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar”

mai 17th, 2009

Sâmbata, 16 mai, Principele Radu al României, prima persoană care și-a anunțat intenția de a candida la alegerile prezidenţiale din toamna acestui an, s-a aflat la Piteşti.

În această zi superbă clienţii unei terase l-au recunoscut pe potențialul candidat şi l-au apaludat frenetic, acesta trebuind să se oprească pentru autografe şi discuţii. O mare parte dintre aceştia l-au asigurat de sprijinul lor.

L-am abordat pe Principele Radu, care trebuind sa-şi respecte agenda de lucru se desprinsese din mijlocul admiratorilor. M-am prezentat ca fiind corespondenta la Pitești a revistei on line acum.tv.

Alteţa Sa a zâmbit spunând ca este la curent cu activitatea publicaţiei “încă din faşă”. L-am rugat să comenteze rezultatele sondajului nostru de opinie http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536 privind intenţiile de vot la prezidenţiale, în care 50% din voturi (circa 1000) erau pentru Principele Radu.

Alteţa Sa a exclamat: “este incredibil, e un început promiţător dar mai este încă foarte mult de lucru. Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar ”

Principele Radu a declarat presei că are de gând să lanseze la Piteşti ultima sa carte intitulată “Altfel.” Volumul va avea 400 de pagini şi va apărea la editura Polirom. “ Este un volum de dialoguri între mine şi un tânăr intelectual Nicolae Drăguşin.Citind această carte, oamenii vor putea înţelege de ce un membru al Familiei Regale , din generaţia noastră, decide să facă pasul către candidatura la preşedinţie. Nu vreau să politizăm Casa Regală, ci să depolitizăm instituţia statului român”,

A dorit sa vadă centrul oraşului remarcând schimbările survenite în perioada când venea în turneu cu Teatrul din Iaşi la Piteşti, apreciind că piteştenii trăiesc într-un oraş european, şi remarcând în treacăt fântâna arteziană cântătoare. Printre cei care îl opreau la fiecare câţiva paşi s-au alfat doi soţi timizi în jurul vârstei de 40 de ani, care au solicitat autograf şi au mulţumit cu multă emoţie după primirea lui.

Ajuns la Biblioteca Judeţeană, Alteţa Sa a asistat la decernarea premiilor la Concursul de Oratorie, sponsorizat de Clubul Rotary. Alteta Sa a venit la Pitesti invitat de Clubul Rotary, pentru a acorda un premiu special, din partea Casei Regale, câștigatorului concursului de oratorie.

În finalul reuniunii a felicitat-o pe câştigătoarea concursului dra Flavia Soare şi a adresat tuturor încurajări . Discursul lui a provocat lacrimi şi zîmbete de speranţă pe feţele multora din auditoriu.
Flavia are 17 ani si este eleva la Colegiul Mihai Viteazul din Bucuresti. Oratoria este una dintre pasiunile sale, alaturi de alpinism. Dupa terminarea colegiului, Flavia isi intenţionează sa urmeze Facultatea de Drept.

Prezenta la eveniment face parte din seria actiunilor prin care Principele Radu stimuleaza participarea tinerilor la viata publica, dezvoltarea responsabilitatii civice si a spiritului de initiativa in randul acestora.

N.Red. Sondajul de opinie din revista ACUM, fiind unul de presă, nu este reprezentativ, ca unul sociologic, care reprezintă structura pe ansamblu a populației cu drept de vot. Într-un astfel de sondaj realizat recent, Principele Radu întrunea 10% din intențiile de vot.

Revista ACUM nu susține niciun candidat în alegerile prezidențiale.

NATIONALISM si PATRIOTISM la INCEPUT de SECOL

mai 17th, 2009

Despre patriotism se vorbeste putin in acesti ani, deoarece multi considera ca este un termen caduc in epoca mondializarii si a integrarii europene. Dar exista si o cauza obiectiva care a subminat valoarea pe care patriotismul a avut-o in secolul trecut : este vorba de economia de piata.

Angajate intr-o cursa pentru sporirea produsului intern brut pe locuitor, statele se compara acum in functie de performantele economice. In tot mai redusa masura cresterea economica depinde acum de stat, fapt care determina ca valorile cristalizate in ideea de patrie sa-si piarda din importanta. Iar cand politica este subordonata economicului, consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii – mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor colective, virtutea patriotica este estompata. Reformele economice si sociale care se lasa asteptate, nu sunt suficiente pentru exaltarea sentimentelor de mandrie cu privire la locul pe care tara il ocupa in lume , pentru sporirea increderii in calitatile natiunii.

Nu se poate trece totusi cu vederea ca, pe glob, lumea este tot mai interconectata, natiunile tot mai legate unele de altele, politica lor tot mai dependenta de cea a vecinilor si tarilor continentului. Romania nu este o tara mare ( in aceasta categorie intrand statele cu peste 100 milioane de locuitori) si nici macar mijlocie ( adica avand intre 30 si 100 milioane de locuitori). Cuvantul sau nu poate deci avea prea multa greutate in rezolvarea problemelor europene sau mondiale. Oricine nu intelege acest lucru sau creaza intentionat falsa iluzie a unei superioritati romanesti asupra altor popoare, este fie naiv , fie demagog. O politica situata in raspar cu mersul lumii duce la neputinta, cu repercursiuni economice dificil de suportat de populatie.

O cauza a crizei patriotismului o constituie insusi nationalismul. In mod corect cred, sfertul de secol ceausist a fost numit „national-comunism“. Proslavirea uneori pana la ridicol a virtutilor romanului , succesele – reale sau imaginare – ale conducerii tarii in politica interna si externa, aveau trasaturile oricarei propagande nationaliste care se practica in lume, bineinteles innecata in terminologie socialista. Odata cu prabusirea comunismului, si nationalismul care facea corp comun cu el a suferit o puternica lovitura. Romanul, leganat ani de zile in iluziile atentiei acordate conducatorului tarii atat de est, cat mai ales – in chip interesat – de occident, a trebuit sa constate brusc cat de mica este importanta reala a tarii pe tabla de sah mondiala si ca proslavirea identitatii nationale nu numai ca nu e apreciata, ci este privita cu suspiciune. Multi romani insa se simt umiliti ca tara lor a incetat sa mai fie in centrul atentiei lumii, cum propaganda oficiala lasa odinioara sa se creada, in timp ce acum ne intrecem cu bulgarii in ocuparea ultimului loc printre cele 27 de tari membre ale U.E.

Nationalismul se bazeaza in fond pe o judecata simpla a fiecarui individ: el isi sporeste valoarea proprie conferind superioritate natiunii careia ii apartine, superioritate deseori peste cea reala. Afirmand ca natiunea sa constituie valoarea suprema, nationalistul o aseaza in opozitie cu alte natiuni, ce prin definitie ii sunt inferioare. Superioritatea proprie nu poate – crede el – decat sa provoace invidia celorlalti, de unde suspiciunea permanenta ca acestia sunt potentiali dusmani. Iar acesti dusmani nu sunt numai in afara tarii, ci – ca in orice teorie a comploturilor – ei s-au strecurat si in sanul propriei natiuni.

Din istorie se pot invata multe, desi rareori se recurge la asta. Deseori insa istoria este interpretata, ba chiar violata, pentru a servi ca argument pentru cauze mai mult sau mai putin dubioase. Iar atunci, pe fondul nemultumirilor economice, creste planta otravita a extremismului de dreapta. Acesta a avut si are si azi drept componenta fundamentala – nationalismul, considerat deseori drept puterea nelimitata a fiecarei tari de a face ce vrea, fara a se sinchisi de restul lumii. Definitie care arata totodata de ce nationalismul este astazi este respins si combatut de comunitatea internationala.
Patriotismul in schimb are ca trasatura definitorie fidelitatea fata de istoria tarii, mandria succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul traditiilor si limbii ce justifica inradacinarea in acest teritoriu. Pentru toate aceste virtuti, ce nu trebuie privite ca fiind mai presus de ale vecinilor, patriotismul implica acceptarea de sacrificii din partea populatiei, mergand pana la sacrificiul suprem. Trasaturi care pot fi la fel de bine imbratisate si de populatii de alta nationalitate, dar care traiesc de secole impreuna pe acest pamant. Montesquieu scria in „L’esprit des lois“( vol. 4): „ Dragostea de patrie se poate defini drept cea care da preferinta continua interesului public fata de interesul personal. Este o dragoste care nu priveste decat democratiile, singurele in care guvernul este in grija fiecarui cetatean“. Patria nu este doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face ca fiecare din cei ce lupta pentru salvgardarea a ceeace le este drag, sa apere totodata si patria. Apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Mondializarea, careia actuala criza i-a scos la iveala si trasaturile pernicioase, a aratat ca forta crescanda a firmelor multinationale introduce un clivaj intre interesele lor proprii de sporire a beneficiilor si interesele tarilor in care s-au implantat.

Daca este eronata echivalarea patriotismului cu nationalismul, natiunea in schimb este unul dintre pilonii de sustinere ai patriotismului. Ernest Renan spunea : “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa dupa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii“. Plebiscitare cotidiana care – adaogam noi – se face prin pastrarea aprinsa a sentimentului patriotic, iar nu prin exaltarile nationaliste.

Cat de patrioti sunt astazi romanii ? Nu putini sunt cei care isi pun intrebarea daca mai poate exista iubire de patrie intr-o tara roasa de coruptie, in care 60% din cetateni nu iau parte la vot, in care individualismul in plin mars a anihilat inflacararea pentru cauze mari, in care interesele egoiste stimulate de spiritul unui capitalism prost inteles impiedica devotamentul si solidaritatea ? In ce masura cetateanul mai este capabil, in momente de pericol pentru tara, de sacrificiul suprem de care aminteam mai sus ? Intrebari grave pentru orice guvern, caci marea problema a secolului ce vine este cum sa se insufle – atat cetatenilor, cat si alesilor lor – pasiune, idealism si responsabilitate intr-o democratie ce nu mai poate fi decat sociala.

SEMNE ALE INCEPUTULUI REDRESARII ECONOMICE – CE MAI TREBUIE FACUT?

mai 17th, 2009

Redresarea economică nu poate fi susţinută fără diversificarea armelor anti-corupţie şi diminuarea cheltuielilor neproductive

Prognozele pentru anul 2009 au cunoscut cea mai mare volatilitate a indicatorilor macroeconomici din ultimul deceniu. Predictiile catastrofice ale unor analisti si politicieni se împiedică acum de ultimele date ale economiei care arată, pe ansamblu, o tendinţă economică sensibil încurajatoare. Impactul rămâne totuşi asimetric pe sectoarele economiei româneşti. E însă un început timid care poate fi consolidat. Urgenţele şi spaimele crizei economice globale riscă să amâne agenda de reforme a politicilor publice, a statului de drept şi a bunei guvernări.

Elementele pozitive certe arată că:

Valoarea leului a început să crească uşor, marcând o tendinţă de stabilizare. Economiile în lei ale populaţiei nu mai pierd valoare sub presiunea unui curs de schimb slab.
BNR a scazut rata dobanzii si acest semnal are toate sansele sa faciliteze accesul la creditele necesare pentru finantarea investitiilor. In aceasta situatie este de asteptat cresterea productiei si aparitia de noi locuri de munca. Ne aşteptăm în viitorul apropiat ca acest semnal să fie preluat de către băncile comerciale prin deblocarea creditării.

Ritmul de crestere a somajului a incetinit considerabil in luna aprilie, cand s-au pierdut 4000 de locuri de munca, mult mai putine decit in martie si in lunile anterioare.

Ultimele statistici spun ca pericolul inflatiei este tinut sub control cu efecte benefice asupra puterii de cumparare a populatiei. Inflatia lunara a scazut in aprilie la jumatatea nivelului inregistrat in martie. Rata anuala a inflatiei e in usoara scadere, pe fondul ieftinirii preturilor serviciilor. De asemenea, Banca Nationala a revizuit in scadere proiectia privind rata inflatiei pe 2009.

Credibilitatea externa a sistemului financiar al Romaniei s-a intarit. Pachetul de finantare stabilit impreuna cu FMI si UE a fortificat sistemul financiar al tarii si a convins pietele si principalii actori economici. Agentiile internationale de rating au acordat statutul optim pentru investitii al economiei romanesti.

Revigorarea sectorului constructiilor in luna aprilie. În primul trimestru al acestui an lucrările de construcţii au sporit cu 4,4%, faţă de acelaşi trimestru al anului trecut, ceea ce, e adevărat, se datorează proiectelor în curs de execuţie. Dar asta înseamnă că proiectele nu au fost abandonate. De asemenea, autorizaţiile de constructie eliberate pentru clădiri rezidenţiale au scăzut uşor în aceeaşi perioadă. Asta inseamna că există încă cerere de locuinţe neacoperită. In aceasta situatie, atat dezvoltatorii, cat si bancile vor fi incurajati sa finanteze proiecte de constructii.

Exporturile din luna martie au fost cu circa 500 de milioane de euro peste cele din luna februarie, in conditiile in care cursul de schimb nu s-a depreciat. Redresarea relativa a pietelor noastre de export a permis, de pilda, uzinelor Dacia sa exporte in lunile martie si aprilie de trei ori mai mult decat in aceeasi perioada a anului precedent.

Investiţiile străine directe au sporit în primele două luni ale acestui an la aproape 1,4 miliarde de Euro, faţă de 995 de milioane de Euro, cât au reprezentat în aceeaşi perioadă anului trecut. În condiţiile în care poziţia comercială a României s-a îmbunătăţit în această perioada, investiţiile străine au ajuns să acopere deficitul de cont curent în proporţie de 223%, fată de numai 40%, cât acopereau anul trecut în aceeaşi perioadă.
Accelerarea atragerii fondurilor europene. Suma primita de Romania (fonduri structurale si de coeziune) de la la inceputul anului pana la sfirsitul lui aprilie este 795 de milioane de euro (din care fondul de coeziune reprezinta 262 milioane de euro). Spre comparatie, guvernul precedent a avut la dispozitie 3 miliarde de euro din care nu a reusit sa atraga decit 170 de milioane.
Revigorarea incasarilor bugetare in luna aprilie. S-au realizat incasari mai mari in aprilie (15,3 miliarde lei) comparativ cu ianuarie (15 miliarde lei), februarie (10,9 miliarde lei), martie (12,1 miliarde lei).
Lucratorii romani din strainatate au trimis si in primele luni din acest an sume importante. In primele doua luni ale lui 2009, transferurile curente au fost chiar mai mari decat in perioada corespunzatoare a anului precedent cu 435 de milioane de euro. Se pare ca muncitorii romani din strainatate nu se grabesc sa revina in tara si ca nu isi vor diminua transferurile.

Disciplina fiscala mai severa, constructia bugetara si cadrul financiar cu FMI si UE au repus in miscare motorul economiei. Nu ne oprim aici. Multe alte reforme isi cauta drumul corect. Efortul de redresare a economiei continua, dar putem privi cu ceva mai multa incredere spre viitor. Scopul major al actualului guvern ramane protejarea veniturilor si a locurilor de munca de care depinde siguranta tuturor familiilor din Romania.

Ce mai trebuie făcut? Cel puţin încă două lucruri:

1. Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică

Reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei nu trebuie să fie neglijate din cauza necazurilor din economie. Sunt domenii unde suntem restanţieri faţă de rigorile unui stat dezvoltat şi unde nu ne-am făcut toate temele de stat membru. Luna iunie ne va cere progrese concrete pe toate cele patru obiective de monitorizare pe justiţie. Altfel, riscăm o reducere a alocărilor fondurilor comunitare şi o atitudine mult mai refractară ale europenilor la viitoarele negocieri.

Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică nu poate fi realizată fără eliminarea condiţiei \”dovezilor\” care să susţină o sesizare şi fără lărgirea sferei conflictului de interese. Or clasarea automată a unei sesizări şi neurmărirea indiciilor date de aceasta blochează multe deconspirări.
Fără tăgadă, se impune diversificarea arsenalului de arme anticorupţie folosit în România cu instrumente care şi-au dovedit eficienţa în alte state ale lumii. De pildă, în Singapore problema corupţiei a fost tranşată doar după ce nu a mai fost sancţionată darea de mită, ci doar luarea de mită.

2. Reducerea cheltuielilor publice neproductive

Costurile cheltuielilor publice neproductive pot fi exorbitante si duc la programe publice ineficiente, pe fondul tandemului deficit mare – taxe mari raportat la calitatea serviciilor publice. Cum se măsoară acestea? Prin diferenţa dintre cheltuiala publică alocată unui program şi cheltuiala corectă (mai mică) care ar aduce acelaşi beneficiu social.

Cheltuielile neproductive reprezintă baza pentru analizarea şi îmbunătăţirea politicilor publice, pentru reforma programelor sectorului pulbic. De pildă, schimbarea obiectivului programului de sănătate de la “tratare” la “prevenire” ar putea creşte productivitatea cheltuielilor publice îmbunătăţind starea de sănătate a populaţiei fără cheltuieli suplimentare.

Cauzele apariţiei cheltuielilor neproductive ţin de lipsa unui serviciu public bine antrenat, de bilanţuri de plăţi inadecvate în procesul politic şi bugetar, de cheltuielile guvernamentale care cresc mai repede decât veniturile datorită diferenţelor dintre taxare şi cheltuială, de corupţie şi alte interese politice. Subvenţiile pentru consum, chiar dacă măresc suportul politic la alegeri, reprezintă metode ineficiente de a creşte standardele de consum ale săracilor.
Pe de altă parte, reducerea greşită a cheltuielilor publice fără a creşte productivitatea lor duce la scăderea producţiei publice. De altfel, activităţile sectorului public sunt văzute ca “procese de producţie” a unor bunuri publice, precum stabilizarea economiei, servicii juridice, apărare naţională, protecţia săracilor, educaţie etc. Guvernul poate furniza un bun public, dar acolo unde productivitatea cheltuielilor publice este prea redusă este recomandabil să fie permisă intervenţia semnificativă a sectorului privat. Deoarece majoritatea creşterilor în cheltuielile publice neproductive s-au realizat în domeniul subvenţiilor şi al tranferurilor, reducerea lor ar trebui să înceapă cu acest domeniu. Pensiile, sănătatea şi asigurările sociale pot fi asigurate mai eficient de sectorul privat. În 2008 a fost introdus în România pilonul II de pensii publice administrate privat şi el ar trebui dezvoltat pentru o bază serioasă a pilonului III.

Nu în ultimul rând, un număr mare de funcţionari publici poate duce la salarii mici, lipsa motivaţiei, pierderea personalului calificat şi multă corupţie. Soluţia corectă ar cere reducerea personalului, mărirea salariilor celor rămaşi şi programe de instruire, iar rolul guvernului trebuie să se schimbe de la furnizor la supraveghetor, asumându-şi principalul atribut de a stabili regulile jocului.

Andreea VASS este Consilier Personal al Primului Ministru

Marele Premiu al Concursului privind Casa Culturii şi Artelor din Beirut, Liban

mai 17th, 2009

Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth – résultats

Le ministre de la Culture du Liban, M. Tarek Mitri lançait, lors de l’Assemblée générale de l’UIA à Turin, au mois de juillet 2008, le concours international pour la conception de la Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth. Situé dans le quartier de Ghalghoul fortement éprouvé par les conflits, le nouvel édifice dynamique et interactif, sera doté d’une vaste gamme d’espaces dédiés à la créativité, aux échanges, aux débats, à l’éducation et à la diffusion culturelle de tous les publics et de toutes les générations.

Placé sous la présidence de l’architecte turc, Suha Ozkan, le jury international s’est réuni à Beyrouth du 16 au 21 mars 2009 et a examiné 388 projets. Il était composé de Frederic Husseini, Directeur des Antiquités libanaises, Said El Barashdi, représentant le Sultanat d’Oman, et des architectes : Assem Salam, représentant l’Ordre des Ingénieurs & architectes du Liban, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypte) représentant l’UIA, Momoyo Kaijima (Japon), Izaskun Chinchilla (Espagne) et Laszlo Foldes (Hongrie) qui siégeait en tant que membre suppléant.

L’équipe Italienne d’Alberto Catalano lauréate
Le jury a apprécié l’approche subtile de l’équipe milanaise, l’idée de concevoir le bâtiment comme une place, comme un « non-bâtiment » et son intégration dans le tissu urbain qui répond à l’un des principaux objectifs du programme : associer le public à la vie de l’édifice.

Palmarès
1e prix

Alberto Catalano, Teknoarch, avec Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan,Italie)

2e prix
Beatriz Ramo López de Angulo, chef d’équipe, avec : Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, Pays-Bas)

3e prix
“Project Meganom” – Yuri Grigoryan, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yury Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscou, Russie)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athènes, Grèce)
• Polymur Ltd – Chris Yoo (Londres, Royaume-Uni)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Allemagne)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, Pays-Bas)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico, Mexique & Madrid, Espagne)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira, Manuel Ribeiro (Lisbonne, Portugal)

House of Arts and Culture in Beirut, Lebanon – results

During the UIA General Assembly in Turin, in July 2008, the Lebanese Minister for Culture, Mr. Tarek Mitri, launched the international competition for the design of the House of Arts and Culture in Beirut. Located in the Ghalghoul neighbourhood sorely affected by the conflicts, the new dynamic and interactive edifice, will offer a vast range of spaces devoted to creativity, exchange, debate, education and cultural diffusion for all publics and all generations.

The international jury met in Beirut from 16 to 21 March 2009 and examined 388 projects. Under the presidency of Turkish architect Suha Ozkan, it was composed as follows:
Frederic Husseini, Director of Lebanese Antiquities, Said El Barashdi, representing the Sultanate of Oman, Angus Gavin, representing SOLIDERE, Okwui Enwezor (Nigeria), Vice-President of the San Francisco Art Institute, and architects: Assem Salam, representing the Orders of Engineers and Architects of Lebanon, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypt) UIA representative, Momoyo Kaijima (Japan), Izaskun Chinchilla (Spain). Laszlo Foldes, architect, (Hungary) and Mozart Chahine, musicologist, (Lebanon) sat as deputy jurors.

The Italian team led by Alberto Catalano wins First Prize
The jury appreciated the sensitive approach of the Milanese team, the idea of designing the building as a public plaza, as a “non-building”, and its integration in the urban fabric thus achieving one of the important objectives of the programme: the engagement of the public realm.

Prize winners
1st prize

Alberto Catalano, team leader, with Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan, Italy)

2nd prize
Beatriz Ramo López de Angulo, team leader, with Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, The Netherlands)

3rd prize
“Project Meganom” – Yuri Grigorian, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yuri Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscow, Russia)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athens, Greece)
• Polymur Ltd- Chris Yoo (London, United Kingdom)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Germany)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, The Netherlands)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico city & Madrid, Spain)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira (Lisbon, Portugal)

Information

http://darbayrut.org/intro-results.html

press release

Ce-i lipseşte sistemului de educaţie românesc?

mai 17th, 2009

Nimic… El este, desigur, perfectibil, ca orice sistem din orice colţ al acestei planete. Ca eşafodaj teoretic, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât s-ar părea. Cu toate acestea, nivelul de performanţă coboară alarmant, şcoala românească hrănindu-se astăzi cu mituri. Nu, nu e adevărat că avem elevi bine pregătiţi, nu e adevărat că avem dascăli dedicaţi meseriei lor… Tocmai aceasta este, de altfel, şi problema. Orice sistem ar fi implementat astăzi, el este sortit iremediabil eşecului pentru că masa critică a celor care ar trebui să-l pună în practică este atinsă de o deocamdată ireparabilă mediocritate. Nu generalizez, însă tendinţele în sistemele birocratice ale statului sunt imprimate întotdeauna de voinţa unor majorităţi şi mai mereu în dauna minorităţii.

Între Chicoş Rostogan şi domnul Trandafir, primul pare a câştiga fără drept de apel. Soluţii există. Totul e să căutăm unde trebuie. Îşi închipuie unii, dascăli şi părinţi deopotrivă, că marea problemă este motivarea financiară. Nimic mai ipocrit… Îşi imaginează cineva că, în eventualitatea în care mâine salariile ar fi triplate, nivelul de conştiinţă şi pregătire s-a modifica şi el radical? Indolentul va rămâne indolent oricât ar câştiga, mediocrul nu va putea ieşi din mediocritate pentru că ea nu are legătură cu numărul de zerouri de pe fluturaşul de salariu, iar gospodina-dascăl nu va renunţa la discuţiile despre zacuscă (pe care le poartă în cancelarie în fiecare pauză şi la ore din când în când) doar pentru că ar avea mai mulţi bani pentru o haina mai bună de blană (oare mai sunt la modă astea?). Omul bine construit, oriunde ar fi el şi cu atât mai mult cel de la catedră, nu îşi dozează efortul intelectual în funcţie de salariul primit. Nici un om normal nu poate face asta… El lucrează conform propriului său nivel de conştiinţă şi atât.

Este foarte adevărat că o carte de specialitate costă, dar ce ne facem dacă (aşa cum s-a şi întâmplat de altfel în cazul celor 100 de euro acordaţi de Guvern) banii nu vor merge către cărţi, ci spre o eşarfă în culori pastelate, o fustă care să facă senzaţie în cancelarie sau o cravată care să-l facă irezistibil pe cel care-o poartă? Adevăratul pericol la adresa sistemului românesc de educaţie este confortul pe care îl asigură stabilitatea postului. Cu excepţia cazurilor grave („delirium tremens” sau diverse orgii ajunse pe you tube), unui profesor i se garantează că nu poate părăsi sistemul decât prin pensionare. Poate fi mediocru, poate să nu aibă deloc tact pedagogic, poate să fie catastrofal la nivelul capacităţilor de comunicare, odată intrat în sistem, el continuă să îl paraziteze fără ca nimeni să îl poată respinge. Şi atunci, la adăpostul unei slujbe sigure şi dominat de o lene intelectuală ce creşte permanent, ce motivaţii l-ar putea face să iasă din mediocritate?

Înţelegem în mod eronat astăzi că profesorul ar fi un depozitar universal de informaţii specializate. Dacă ar fi aşa, el ar deveni perfect dispensabil. Un computer performant poate oricând oferi informaţii complete în intervale scurte de timp. Este însă ceva ce computerul nu poate face: el nu va deveni niciodată model. Aici ajungem la o altă problemă. Mulţi dascăli au astăzi impresia că, în momentul în care au terminat programul de lucru, încetează să mai fie dascăli. Sunt „în timpul lor liber”… Odată ieşiţi pe poarta şcolii, îşi pot petrece weekendul ascultând manele în cluburi insalubre sau înjurând pe stadioane. Ei bine, tocmai luxul acesta le este interzis.

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 17th, 2009
Adrian G. SahleanAdrian G. Sahlean

Reflectii transculturale de traducator (I)

Stiindu-ma legat de Eminescu, amicii imi semnaleaza in ultima vreme diverse articole aparute in Romania despre presupusa lui asasinare politica. Ca de obicei, senzationalismul stirilor de ultima ora deplaseaza la romani o discutie mult mai necesara: dat fiind rolul sau central in cultura romaneasca, cum se face ca Eminescu continua sa fie cel mai necunoscut mare poet national?

Ce facem noi de fapt ca lumea sa-l cunoasca, si prin ce mijloace?

Nu vedem padurea din cauza copacilor?

Am urmarit cu mahnire in ultimul deceniu dezbaterile din tara legate de Eminescu. ’Liberatatea de expresie’ post-revolutionara a acoperit un spectru foarte larg: alaturi de idolatrizari ce nu accepta critica unui subiect tabu, s-au adus cu seriozitate detractari puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).

Dialogul nu s-a materializat de fapt in ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversara’ s-au adus omagii sablonarde care au dat apa la moara celor care il considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc inca in aer, poate chiar in inconstientul colectiv al romanilor, ca aburii nevazuti ai unei calomnii care persista si dupa ce acuzatiile se dovedesc false.

Vazute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au parut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizata a autoritatii. Disputele au degenerat frecvent in rafuieli personale si provincialisme irelevante, in fata unor spectatori fascinati de daramarea oricarei statui de pe soclu.

Intr-un astfel de context, nu e de mirare ca Institutul Cultural Roman, ca interfata cuturala cu strainatatea, si-a pus problema eficacitatii promovarii lui Eminescu. Am urmarit insa cu uimire la ICR NY un rationament care s-a degradat in ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tara. Eminescu a ajuns sa fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernamant al romanilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fata de cei ce frecventau Centrele Culturale ca sa-si ogoiasca dorul de casa (prezentati pe nedrept, in bloc, drept ’ca sa manance mici si sa bea bere’) a generat ideea ca Centrele (acum Institute) nu sunt menite sa fie Camine Culturale pentru romani, ci institutii / interfata pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu ma indoiesc, pentru crearea unei imagini de Romanie moderna, in pas cu lumea… moderna (?) si… rafinata (?).

Eminescu intre timp a ramas cu un fel de stampila, ca si cand valoarea literara sau importanta sa culturala pentru romani nu ar trece de nivelul ’Pe langa plopii fara sot’ si a romantelor inganate de romani pribegiti, inculti si neciopliti, pe scurt o icoana cuturala locala irelevanta pentru straini.

Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decat prin contaminare emotionala. ICR-ul are menirea constitutiva sa reprezinte cultura romana, in ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil romanesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piata!

Apare din nou intrebarea daca noi romanii nu ne dam singur in cap si ne taiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea macar exista o dezbatere serioasa in tarile cu pricina pe tema daca Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

Implicat activ in promovarea lui Eminescu in SUA (unde traiesc de 25 de ani), am avut prilejul sa observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu il are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adica cel neinfluentat de patriotisme, de prefatarile criticilor literari sau de judecatile de sus asupra culturii romanesti.

In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentari/recitaluri Eminescu in orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate in primul rand nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele de la Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene de la Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 de la New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos insa in evidenta, de fiecare data, cat de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propaganda chiar generala si, in special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuti?

Poate ca este complexul de inferioritate al unei culturi mici (in sensul de ’cultura culta’), aparuta tarziu si exprimata intr-o limba ’folclorica’, din care cauza recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind in permanenta judecate prin prisma acceptabilitatii lor de catre straini. Adica, un argument mercantil de ce se cauta, care s-a pervertit in ceea ce trebuie facut: noi, romanii, ca sa fi bagati in seama, trebuie sa compunem, sa scriem, sa cantam, ca in Occident!

De aici, aberatia promovarii unei expozitii ca cea din 2008 de la New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tara sau de aici (politizante, si degenerand in lamentabile atacuri la persoana), ci a adevaratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural romanesc! Nu asta este sau trebuie sa fie menirea constitutiva a Institutului?

Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem capata o imagine identitara! (nici macar in cazul in care imitatia are succes!) Motivatia inconstienta a romanilor din tara, (adoptata parca si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica… ’de ce sa n-avem si noi falitii nostri’?).

Prioritatea pe care ICR-ul o acorda artelor vizuale, care nu necesita intermedierea traducerilor, este de inteles. Dar este clar ca in Romania nu se intelege adevaratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintita mai sus. Arta stradala (cu mesaj intentionat socant – ponei roz cu svastica, padurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. – iconoclasm poate interesant pentru Romania actuala) nu impresioneaza pe nimeni in America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani… De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar magulitor o arta cel mult naiva, cu numai o treapta peste nivelul grafitti. Valva creata in Romania in jurul controversatei expozitii, tinand atentia mediei cateva luni, a fost absolut irelevanta pentru America. Cateva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adica, uite pentru ce s-a chemat politia!), intamplare uitata dupa cateva zile.

Si daca tot e vorba de arta naiva, de ce n-am promova mai degraba Cimitirul Vesel Sapanta? Loc intr-adevar original si unic in lume, cu specific mult mai usor identificabil cu Romania decat teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

Neintelegerea mesajului transcultural este intretinuta si de infantilismul grandios al mediei romanesti. Acum cativa ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai in Romania, vazuta de la NY un grupaj de cinci piese scurte romanesti, printre care si una intitulata FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trai’???Jucata in fata unui auditoriu minim si pierduta in oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia ca ’arta de a trai’ in Romania (?) este de-acum bine-cunoscuta lumii este un delusion of grandeur. Nici nu ma leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rand), ci de irelevanta unei astfel de oferte culturale strainatatii pentru a ne remarca intru… cultura si spiritualitate.

Reprezentabilitate si recognoscibilitate

Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea romanilor cu spiritul sau timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastra asa cum doina este indentificabila cu folclorul romanesc, si nu cel francez, german sau englez!

(Politica ICR-ului de promovare exclusiva a artei contemporane exclude de fapt si folclorul romanesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutata mai pe larg; globalizarea imbina tot mai mult cultura si turismul, cultura intr-o definitie mai larga incluzand artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibila international nu exista in prezent nici o startegie culturala. ICR-ul ar fi trebuit de mult sa fie numit ’Institutul Eminescu’, dupa modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui sau ca fiind legat de Romania. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (in americana), adica ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul romanilor’, publicul ar trebui intai sa stie ca el… exista!

Recognoscibilitatea culturala la nivel de brand national nu se face usor. Brancusi si Enescu, cu faima internationala indiscutabila, nu sunt nici acum unanim identificati cu Romania printre americani. (Prin contrast, ‚toata lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus in atentia publicului de suficiente ori devine in cele din urma cunoscut! Este nevoie de o strategie culturala la nivel de guvern care sa inteleaga importanta promovarii sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificati in final cu imaginea Romaniei.

Dar cum il facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui sa fie evident (si nu este!) ca, in contrast cu Enescu (care comunica direct, prin muzica) sau Brancusi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decat prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta in numarul urmator realitatea trista a traducerilor eminesciene in engleza.

(Va Urma – Acest articol va apare in 3 editii consecutive)


Nascut in Romania, ADRIAN GEORGE SAHLEAN detine diploma de Master’s in filologie engleza si spaniola (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). In 2002 obtine certificarea clinica de psihanalist, terminandu-si in prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie in engleza si a unor eseuri de traducere literara. Talmacirile sale in versuri din ’poetul national’ al romanilor Mihai Eminescu — ’Poetul UNESCO al Anului 2000’ — i-au adus recunoastere internationala si cateva premii printre care ’Medalia de Aur Eminescu 2000’ si marele premiu ’LiterArt XXI’ al Asociatiei Internationale a Scriitorilor si Artistilor Romani (2002).

In 2002, Fundatia culturala romana si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafarului eminescian (The Legend of the Evening Star) in recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Romane de George Enescu; in 2005 ‘The Evening Star’ a fost pus in scena intr-o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul ‘Acorn’ din New York, si reluata in 2008 la teatrul ‘Marjorie Dean Little’. Traducerile Dlui Sahlean au fost publicate in 2006 in editia bilingva ‘Eminescu – Eternul Dor, Imposibila Iubire’ (‘Eternal Longing, Impossible Love’) volum insotit de un disc audio in recitarea actorului Jeremy Geidt de la American Repertory Theatre (Boston).

Dl. Sahlean este foundator (2004) si presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), organizatie ce promoveaza activ literatura, arta si muzica romaneasca in SUA. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Societatii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducatorilor Literari din America si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici Romani.

19 mai Ziua Mondială a Hepatitei

mai 17th, 2009

Alături de celelalte ţări ale lumii, anul acesta, pe 19 mai , pentru a doua oară consecutiv România marchează Ziua Mondială a Hepatitei.

Sponsorul de platină al acestui eveniment anual este compania Bristol Myers-Squibb, care susţine Ziua Mondială a Hepatitei în întreaga lume.

Ziua Mondială a Hepatitei este organizată în fiecare an de Alianţa Mondială pentru Hepatită, o coaliţie globală cu sediul la Geneva.

Aici se reunesc grupuri reprezentative de pacienţi din Asia, Pacificul de Vest, Australia, America de Sud, Europa, zona Est Mediteraneană. Toţi aceşti pacienţi încearcă să atragă atenţia asupra pericolului răspândirii virusurilor hepatice şi de a schimba destinul oamenilor cu hepatita crocică virală.

Proiectul este dezvoltat în primul rând pentru a determina autorităţile medicale şi politice să sprijine programele de educare va populaţiei, de prevenire şi tratare a bolii.

Campania va începe cu o conferinţă de presă şi va continua în lunile următoare cu o serie de acţiuni educative pentru publicul larg şi media.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii aproximativ 2 miliarde de oameni din întreaga lume au contactat virusul hepatitei B şi în jur de 350 milioane de oameni au fost infectaţi cronic.

Alianţa Mondială pentru Hepatită informează că în lume , o persoană din 12 suferă de hepatita virală, mulţi dintre cei infectaţi nici nu ştiu acest lucru, pentru că adesea hepatita virală nu prezintă simptome caracteristice. Iar cei infectaţi sunt potenţiale surse de infecţie pentru cei din jurul lor.

Virusul hepatitei B, este de 50 până la 100 de ori mai contagios decât HIV, care determină maladia SIDA, şi poate fi transmis mult mai uşor de la o persoană la alta.

Conform estimărilor OMS, în România aproape un milion de oameni suferă de hepatita cronică B. Netratată poate provoca cancer hepatic şi….în final decesul.

Tot OMS consideră că virusul hepatic B reprezintă al doilea agent cu potenţial oncogen după tutun.

Compania Bristol Myers-Squibb pe 19 mai, în România , va încerca să tragă un semnal de alarmă pentru conştientizarea hepatitei cronice B, cel mai agresiv tip de hepatită.

IAŞI 600 + QUASAR 30, Colocviul de Fantastic, SF şi Avangardă

mai 17th, 2009

IAŞI 600 + QUASAR 30, Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
Primăria Municipiului Iaşi
Muzeul Literaturii Române Iaşi
Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi
Clubul UNESCO “Quasar”

Vă anunţăm că în anul 2009 Cenaclul de Anticipaţie / Clubul UNESCO \”QUASAR\” Iaşi /Avangarda, Fantastic, Science Fiction/, fondat de către Dan Merişca, a împlinit 30 de ani de activitate continuă – timp în care a lansat peste 20 de scriitori, numerosi artişti plastici, muzicieni, dansatori, cercetători în diverse domenii; a organizat numeroase Convenţii naţionale (cum ar fi cea din 1986, la care au participat Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mihail Şora, ori cea din 2000, în cadrul căreia binecunoscutul scriitor şi futurolog parizian Gerard Klein a devenit Preşedintele de Onoare al Clubului. Printre cei care s-au simtit legaţi de grupul de elită ieşean, să-i amintim pe o parte dintre membrii Grupului \”Divertis\”, pe Cristian Tudor Popescu, ori pe fostul Ministru de Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu. Membri ai cenaclului au dus numele şi renumele QUASAR la Convenţii europene şi mondiale, au publicat peste graniţe – ca disidenţi, înainte de 1989, ori în antologii de renume de pe ambele maluri ale Atlanticului, nominalizate la premii mondiale. Avem printre noi quasarişti care au participat la şedinţe ale cenaclului încă înainte de a se naşte… (Mina Mihai, Georgiana, Dragoş…), avem pensionari plini de energie, tineri masteranzi şi doctoranzi de valoare (Nicole Vasilcovschi, Ciprian Soptica, Radu Chialda). Preşedintele Clubului, care îşi desfăşoară actualmente activitatea la Muzeul Literaturii Române (Casa Pogor) din Iaşi, este universitarul George Ceauşu, iar membrii si foştii membri au depăşit fizic de mult graniţele ţării, putând fi întâlniţi din Alaska şi până în Japonia.
Vă invităm să fiţi alături de noi sufleteşte, off-line sau on-line, la o mare întâlnire de familie SF (şi nu numai) care se va desfăşura în Iaşi, între 5-7 iunie 2009.

Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
„Iaşi 600 + Quasar 30”,
5-7 iunie 2009

Vineri, 5 iunie 2009:
17.00 Sala de conferinţe a Casei de Cultură a Studenţilor (CCS): conferinţă de presă asupra desfăşurării manifestării (Vlad Frânghiu)
18.00 Cafeneaua-ceainărie „Sage café”: Lectură publică de fantastic şi science fiction cu scriitorii invitaţi organizată de Radu Manole şi Felicia Ceauşu
19.30 Sala de conferinţe a CCS: Cuvântul organizatorilor şi invitaţilor: Dan Jumară, Adrian Căliman, Mihai Pricop şi Marian Coman
20.00, Sala de conferinţe a CCS: Iaşul literar-artistic, ştiinţific şi religios. Sesiune de comunicări ştiinţifice. Iniţiază dezbaterea George Ceauşu şi Corneliu Grumezea
21.00-22.00 Sala de discuţieconferinţe a CCS: De la Iaşul ficţional la alte Românii şi Europe asupra unor texte şi filme SF şi fantasy coordonată de Dan Popescu şi Paul Sava.

Sâmbătă, 6 iunie 2009:
10.00, Sala “Pod-Pogor Fiul” de la Muzeul Literaturii Române: Lansare de cărţi şi reviste (I): Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” şi “Princeps Edit”. Prezintă George Lazăr, Daniel Corbu şi Mircea Boboc.
11.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lista lui Manolescu: SF-ul românesc între existenţă şi neant. Iniţiază dezbaterea Sorin Camner şi Lucian Merişca.
12.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lansare de cărţi şi reviste (II): Editurile “Bastion”, “Media-Tech” şi “Cronica”. Prezintă George Ceauşu şi Dan Doboş.
13.00-14.00 Fantastic românesc şi science fiction: prezenţe internaţionale. Iniţiază discuţia Traian Bădulescu şi Sorin Antohi.
17.00 Sala de conferinţe a CCS: Realităţi şi mituri româneşti şi europene. Iniţiază dezbaterea Cătălin Sandu şi Ana-Maria Mihai.
19.00 Sala de conferinţe a CCS: Festivaluri SF şi F. O secţiune extrasă din anii 2007 şi 2008 de “literaturi ale imaginarului” de către Casian Balabasciuc şi Nicole Vasilcovschi. Urmează acordarea diplomelor „Quasar” pentru science fiction şi genuri conexe
20.00-22.00, Sala de conferinţe a CCS: Noaptea textelor SF şi F. Cenaclu-concurs coordonat de Traian Bădulescu şi Ciprian Şoptică.

Duminică, 7 iunie 2009:
11.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: dezbatere în care “evoluează”Există o literatură pentru copii şi tineret? Vlad Frânghiu şi Mihail Grămescu
12.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: Mică antologie de ficţiune anticipativă. Comentarii concluzive în asupra manifestării plasate de Radu-Vasile Chialda, Lucian Merişca şi Adrian Bănuţă.

sursa: http://clubul-quasar.blogspot.com/

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (II)

mai 17th, 2009

Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

După fascism şi comunism, „a înţelege şi a explica trecutul nu mai este un lucru atît de simplu” . În ceea ce priveşte Banatul – asupra căruia ideologiile naţionale îşi disputaseră supremaţia şi motivaţia acesteia în funcţie de reale sau aparente identităţi etnografice -, trebuie să spun că recunoaşterea amalgamării valorilor contribuie la înţelegerea identităţii cultural-istorice. În fapt, recunoaşterea identităţilor regionale îmi pare a fi una iniţiatică, una ce premerge altor recunoaşteri sau autorecunoaşteri identitare.

Cît priveşte Banatul, rolul administraţiilor imperiale a fost acela de a fi promovat nu doar limba şi cultura germane ori colonizarea şvabilor vorbitori de limbă germană –, ci şi organizarea şi stimularea afirmării tuturor comunităţilor culturale din regiune. Doar aşa se explică emanciparea acelora de limbă română şi de limbă sîrbă, ambele ortodoxe, deci, diferite comparativ cu religia Casei de Habsburg şi acceptarea, fără exagerate restricţii, a evreilor. În genere, expresiile religioase – inclusiv acelea mozaică şi musulmană -, au beneficiat de existenţa unui sistem administrativ şi a unor norme de funcţionare şi de coabitare similare. Aşa se explică apropierea mai multor grupuri religioase, interferenţa şi împrumuturile obiceiurilor lor, numeroasele convertiri ale bănăţenilor ce au loc în perioada cuprinsă între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea. Tot astfel trebuie înţeles accentul pus pe codul civic, mult mai util convieţuirii populaţiilor urbane decît diferenţialismul comunitar-etnografic sau religios.

Fenomenul a fost asemănător în majoritatea oraşelor şi regiunilor Europei Centrale. Cu precădere în privinţa oraşelor, ele au fost mai întîi cosmopolite şi, mai apoi, exprimaseră una sau alta din opţiunile etnonaţionale. Exemplele Pragăi, Krakoviei, Bratislavei, Budapestei, Lembergului, Cernăuţiului sînt de notorietate. Timişoara a făcut şi ea parte din această categorie. Integrarea ei în România Mare a fost ceva mai lentă şi nu lipsită de dificultăţi în contextul în care conştiinţa identitară naţională s-a format pe baza conceptului restrictiv de etnic, un concept potrivit căruia cultura grupului majoritar şi nu cetăţenia, originea comună şi nu statutul juridic, istoria şi nu administraţia statală reprezentau ideea de naţiune. Abia înţelegînd cosmopolitismul bănăţean central-european moştenit de la administraţia Vienei şi diferenţialismul religios moldo-valah preluat din Balcanii Constantinopolului – acestuia din urmă asociindu-i-se conceptul prusaco-german de Volk -, vom fi în măsură să reevaluăm mai credibil istoriile regională şi naţională. Transferat în secolul al XIX-lea în culturile etnonaţionale, amalgamul ideologic dintre politică şi religie – aidoma codului ce stă la temelia administraţiei Imperiului Otoman -, e unul din factorii care au îngreunat în trecut şi îngreunează şi astăzi formarea şi occidentalizarea clasei de mijloc, respectiv, modernizarea României profunde.

Politicile naţionalist-centraliste ale regimurilor ce s-au succedat după 1918 au ţinut seama de unitate şi unicitate, nu şi de diversitatea regională, ignorînd multiculturalismul şi marginalizînd ori excluzînd concepte precum cetăţean, descentralizare, autonomie, federalizare.
Să mai reţinem că – în pofida folosirii aceleiaşi limbi germane de către administraţia habsburgică centrală şi regională -, o deosebire majoră exista între marea Austrie catolico-imperială condusă de despoţi toleranţi, contaminaţi de ideile progresiste ale secolului al XVIII-lea şi mica Prusie protestanto-regală atrasă de reforme moderne, de etica militară, precum şi de ideea de germanitate. Aşa se face că în culturile sociale, pedagogice, administrativ-teritoriale ale celor două entităţi statale au existat diferenţe notabile şi acestea erau de observat nu doar la emiţători, ci şi la receptori. Spre deosebire de Transilvania, marcată de marile discrepanţe sociale, religioase, culturale, de breslele, bisericile şi constituţiile medievale, de comunitarismul religios şi lingvistic, Banatul a avut parte mai mult de influenţa paradigmei civice imperiale. Locuitorii săi au fost în măsură să recepteze şi să multiplice mai rapid şi mai bine decît ardelenii modelul iluminist al Vienei .

Cosmopolitismul emancipator de secol al XVIII-lea a fost vizibil în Banat pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci cînd politica Habsburgilor a arătat cele dintîi semne de oboseală în faţa propagandei etno-naţionale germane a Prusiei. Schimbarea de orientare s-a oficializat prin acceptarea compromisului austro-ungar din 1867, respectiv, prin crearea Monarhiei Austro-Ungare. Compromisul va influenţa setul de valori, în sensul acceptării (controlate, pînă la un punct) şi oficializării statutului locuitorilor în temeiul originii, istoriei, limbii, religiei . Trebuie însă să observăm că în regiuni precum Banatul, ideile etnoculturală şi etnonaţională nu era dominante nici la vîrful societăţii, nici în lumea industrial-comercială şi nici în identitatea orăşenilor. Optica promovată de teoria germană a Volk-ului a fost însuşită cu întîrziere şi, doar parţial, comparativ cu alte regiuni . Ea a fost formula pedagogică prin care s-a întîmplat să fie posibilă emanciparea populaţiilor săteşti .

Dacă plurilingvismul şi buna coabitare a cultelor catolic, ortodox, greco-catolic, mozaic, reformato-calvin, luterano-evanghelic au reprezentat o reuşită în Banat, una pe care a mizat Viena şi pe care o asumaseră fără rezerve numeroase familii de burghezi, meseriaşi, muncitori, negustori şi comercianţi, tot atît de adevărat este că trecerea de la o religie la alta, multiplicarea familiilor mixte indica o formă de coexistenţă recognoscibilă în oricare din teritoriile Europei situate între două imperii, între două sau mai multe biserici, între valori de provenienţă diversă, între comunităţi cu tradiţii distincte, între naţiuni şi/sau state-naţionale diferite. Amestecul identitar – aidoma asimilismului – a fost refuzat de curentul radical etno-naţionalist. În regiuni precum Banatul – şi ea nu e un caz singular în Europa – populaţiile s-au creionat ca identităţi de graniţă, devenind transfrontaliere şi transculturale. Graţie coabitării, condiţiei social-materiale relativ apropiate şi acceptabile a majorităţii locuitorilor, precum şi a amestecului de familii – un amestec ca nicăieri în altă parte a Europei , – Timişoara şi Banatul au dejucat tendinţele etnonaţionaliste atît în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război, cît şi în deceniile totalitarismului naţional-comunist. Ambivalenţele culturale au generat o stare de civilizaţie ce a contribuit la atracţia spre invenţii tehnice, comerţ, arte, muzică şi mai puţin spre ideologii. Asemenea elemente au făcut posibilă perpetuarea particularităţilor Banatului.

Noţiunea de etnic a fost însuşită tîrziu şi doar de un segment al populaţiei regiunii. Cred că aşa se explică faptul că Banatul s-a situat la egală distanţă de Kulturnation-ul romantismului german ce făcuse carieră în a doua jumătate a secolului al secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea în multe dintre mediile intelectuale central şi sud-est europene precum acelea cehe, slovace, române, croate, sîrbe, greceşti şi bulgare 3.
În pofida presiunilor de maghiarizare din perioada 1880-1914, a unei tentative de anexare sîrbă din timpul celui dintîi război mondial şi a politicilor de românizare începute în 1919, Banatul a continuat să fie şi pe parcursul secolului al XX-lea o regiune prin excelenţă a interferenţei diversităţilor culturale. Remarcabil a fost faptul că pentru o lungă perioadă locuitorii au folosit limbile germană, română, sîrbă, maghiară, idiş, bulgară şi slovacă şi că distincţiile nu fost şi nu au devenit nicicînd definitorii.

Conştientizarea moştenirilor istorice diverse a rămas o constantă, fapt ce a făcut ca pînă şi practicile religioase să fie, prin împrumuturi, amalgamate. Românii erau de religie ortodoxă, dar şi greco-catolică; maghiarii erau romano-catolici şi reformato-calvini; germanii erau romano-catolici şi, în mică proporţie, evanghelico-luterani; evreii, ashkenazi şi sepharzi, ortodocşi şi reformişti sau neologi . Un număr important de familii aveau deopotrivă origini ortodoxe şi catolice, protestante şi mozaice. Din asemenea moşteniri s-au născut codurile multiple ale bănăţeanului, coduri ce se revendică din universul uman multi- şi intercultural, unul înclinat mai degrabă spre dezvăluirea similitudinilor şi nu spre sublinierea diferenţelor.

Săptămâna viitoare: Banatul sub administrație românească

Străinul de acasă: etnii şi confesiuni minoritare în Moldova medievală

mai 17th, 2009

Puţine dintre evenimentele şi oamenii trecutului medieval activează resorturi în conştiinţa individuală şi colectivă a contemporanilor într-o măsură comparabilă cu cele privitoare la întemeierea instituţiilor de stat sau a structurilor ecleziastice. Consemnate în scris de lapidarele mărturii contemporane, încadrate de timpuriu într-un discurs despre stat, putere, credinţă şi naţiune, născut chiar în momentul de apogeu al paradigmei integraţioniste a creştinătăţii, reevaluate cu entuziasm de istoricii şi oamenii de litere ai secolului al XIX-lea, aceste teme au refuzat limitele cercetării istorice. Educaţia de masă cu propaganda etatică aferentă, dar şi interesul obiectiv al publicului pentru originea personală şi a comunităţii proprii, au asigurat naşterea şi difuzarea unei mitologii a întemeierii şi fondatorilor, populate de personalităţi paradigmatice, victorii pe câmpul de luptă obţinute asupra duşmanilor seculari, însoţite de evenimente miraculoase, de la vânătoarea şi jertfa rituală, la implicarea divină, prin intermediul unor sfinţi locali.

Această memorie identitară s-a subsumat unor imperative politice, odată cu legitimarea politică şi juridică a principiului de naţionalitate, cu consecinţe decisive pentru destinul popoarelor central şi sud-est europene. Argumentul istoric fundamentat pe cunoaşterea antecedentelor medievale a devenit parte a tratativelor de pace de la finele primului război mondial, iar din această perspectivă problematica referitoare la întemeierea statelor şi limitele teritoriale ale acestora a deţinut primatul incontestabil. Dacă politizarea unor astfel de preocupări a avut pentru relaţiile interetnice din regiune efectele tragice pe care le cunoaştem, aprofundarea cercetărilor istorice din ultimele decenii a confirmat anumite teorii lansate în anii interbelici.

Tradiţia istorică a Moraviei Mari, mai ales a limitelor sale teritoriale, privită cu reticenţe de autorii pozitivişti datorită lipsei unor surse documentare de substanţă, a fost confirmată de cercetările arheologice, iar însemnările conţinute de Cronica moldo-rusă fac azi obiectul unor interpretări interesante din partea istoricilor români1. Dacă studiul realităţii medievale în spiritul veşnic căutatului adevăr istoric este la fel de fascinant ca şi analiza mitologiei politice şi a simbolisticii naţionale pe care o încorporează, realitatea faptelor şi proiecţia sa imagologică nu pot fi interpretate corect fără cunoaşterea istoriei comunităţilor minoritare din punct de vedere etnic şi confesional prezente pe teritoriul statelor medievale. Un astfel de interes este cu atât mai justificat pentru Europa Centru-Orientală, unde poziţia naţiunilor s-a schimbat pe durata evului mediu, iar realitatea unor falii etnice şi de credinţă între putere şi societate sau măcar anumite componente acesteia este aproape o constantă a regiunii. Statele medievale constituite în spaţiul românesc nu se diferenţiază de realităţile din proximitate din acest punct de vedere, fără ca existenţa documentată a alterităţii să pună în cauză semnificaţiile identitare ale afirmării structurilor politice de la sud şi est de Carpaţi.

Temele circumscrise studierii coexistenţei mai multor etnii într-un teritoriu comun a fost avută în vedere de medieviştii români mai ales în legătură cu Transilvania, unde fenomenul a cunoscut o dinamică specifică, ajungând la faza instituţionalizării osmozei dintre apartenenţa etnică şi privilegiile individuale sau comunitare. Ţara Românească şi mai ales Moldova au cunoscut la rândul lor prezenţa unor grupuri de străini, într-un interval cronologic anterior constituirii etatice. Fenomenul îşi are explicaţia în situaţia obiectivă a acestui spaţiu aflat sub dominaţia politică a popoarelor stepei şi la confiniile unor entităţi politice dinamice precum regatul apostolic al Ungariei sau cnezatele ruseşti afirmate pe ruinele ansamblului Kievian. Prezenţa pecenegilor, uzilor şi cumanilor mai face obiectul evaluărilor arheologice, iar influenţa lor asupra onomasticii elitei sociale a românilor a dat prilejul unor interesante speculaţii istoriografice şi filologice – 2.

Afirmarea primului proiect politic românesc, aşa-numitul Imperiu Româno-Bulgar, a beneficiat şi de aportul militar al cumanilor, iar o serie de istorici români au apreciat că invazia mongolă din 1241 a avut drept consecinţă îndepărtarea pentru moment a pericolului expansiunii statelor creştine din vecinătate. Astfel de interpretări vin în contradicţie cu imaginea negativă pe care călăreţii stepei şi-au câştigat-o în mentalul publicului apusean şi chiar în stereotipiile cu care operăm noi înşine. Din perspectiva forţelor interesate în contracararea pericolului ce venea din est, dar şi a proiectului mai vast de misiune catolică, regiunile de impact au căpătat o importanţă sporită, materializată prin edificarea şi consolidarea unor forme efective de control al regiunii. Secolul al XIII-lea este dealtfel un moment ambivalent sub aspectul relaţiilor etnie-confesiune, în sensul că pe fondul apogeului guvernării papale asupra unui univers transnaţional, definirea prin apartenenţa religioasă devine o componentă a discursului identitar.

Dacă prezenţa Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei a determinat consolidarea prezenţei oaspeţilor germani în sudul Transilvaniei şi a pus în discuţie posibile incursiuni spre sud3, cunoscuta scrisoare adresată de papă regentului Bela în 1234 ne oferă date privitoare la situaţia etnică din episcopia cumanilor,, recent fondată. Fără a insista asupra referirilor la români şi la pseudoepiscopii acestora, a căror credinţă pune în pericol fidelitatea fiilor bisericii catolice din zonă, avem o mărturie oficială în legătură cu stabilirea acestora din urmă într-un areal extracarpatic, cu probabile structuri instituţionale româneşti – 4. Cavalcada fiilor lui Ghinghiz-han oprită in extremis în câmpiile Ungariei şi la porţile burgurilor sileziene a distrus în bună parte aceste fundaţii catolice, maghiare şi saxone, adăugând nuanţe în plus caracterului volatil relaţiilor etnice şi de putere din zonă. Relevante pentru cunoaşterea limitată a realităţii este cronica lui Thomas Tuscus, care conecta anumite relaţiile dintre români şi ruteni cu luptele dintre regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Rudolf de Habsburg.

Consolidarea prezenţei unor comunităţi catolice în Moldova este legată de efortul Coroanei Ungare de a combate pericolul tătar şi implicit de a-şi consolida prezenţa politică într-un spaţiu vital pentru ambiţiile sale în lumea rusă. Unor astfel de impulsuri politice şi transferuri demografice de peste munţi, din Maramureşul în curs de transformare în paradigma feudală maghiară i se datorează dealtfel însăşi întemeierea Moldovei, iar într-o etapă ulterioară, afirmarea independenţei sale politice ca urmare a translaţiei unei revolte maramureşene. Avem de-a face cu fenomene similare ca direcţie de propagare, dar obiectiv antitetice sub aspectul finalităţii în durată lungă. Importanţa comunităţilor catolice din Moldova a crescut în contextul promovării prozelitismului intransigent asumat de regele Ludovic I d’Anjou, dar mai ales în condiţiile posibilităţii reale de intrare a Moldovei în ordinea politică şi spirituală guvernată de suveranul pontif. Tratativele iniţiate de Laţcu în acest sens nu s-au finalizat cu succes, ca dealtfel şi tentativele similare ale Ţării Româneşti, iar motivul esenţial pare să fi fost insistenţa bisericii şi suveranului ungar de a intermedia relaţia noilor fii ai bisericii romane cu papalitatea.

Această complicată combinaţie de opţiuni religioase cu dimensiune aproape exclusiv rituală, sensibilităţi etnice şi ambiţii politice va jalona permanent demersurile Sfântului Scaun în Răsărit. Mai cunoscute din acest punct de vedere sunt evoluţiile din spaţiul rus, unde ierarhia ecleziastică poloneză a susţinut în mică măsură eforturile de unificare a bisericii, chiar în condiţiile aderenţei puterii de stat. Relevantă pentru suprapunerea între apartenenţa etnică şi cea religioasă este afirmaţia marelui maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, care îi acuza pe polonezi că s-au aliat cu rutenii schismatici, împotriva unor oameni ai bisericii.

Moldova nu a cunoscut în primele secole ale existenţei sale acutizarea unor astfel de conflicte, nici chiar după consacrarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, odată cu încheierea litigiului cu patriarhia ecumenică din Constantinopol. Jurisdicţia spirituală asupra catolicilor de aici a alimentat însă un alt conflict, care i-a opus pe prelaţii maghiari şi polonezi, ultimii având câştig de cauză datorită reorientării politice a domniei sub Petru I Muşat. Contactele cu biserica romană par să fi fost extrem de profunde, devreme ce activitatea predicatorilor husiţi a găsit ecouri şi în Moldova, fapt documentat de corespondenţa unor oficiali ai diecezelor vecine5. Impactul ideilor şi practicilor husite asupra majorităţii ortodoxe a fost probabil nesemnificativ datorită obstacolelor de ordin lingvistic şi a diferenţelor rituale. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a pus problema unor influenţe husite asupra unor mişcări contestatare născute în cadrul bisericii ruse la finele secolului al XV-lea. Străinii din Moldova s-au confruntat şi cu fiscalitatea relativ aspră a puterii, politici care au determinat şi caracterul restrâns al imigraţiei cehe. Anabaptiştii persecutaţi în sudul Boemiei au sondat posibilitatea de a se stabili în Moldova lui Ştefan cel Mare, fără ca fenomenul să capete amploare notabilă. Menţinerea contactelor cu centre spirituale şi economice din Transilvania şi Polonia a asigurat şi cadrul necesar pentru difuzarea tezelor Reformei, în diferitele sale eexpresii. Încercările de a capta interesul puterii de stat pentru cauza protestantă avea să ducă la tensiuni, cu episoade violente pe durata secolului al XVI-lea.

O altă comunitate prezentă în Moldova şi care a făcut de la un moment dat obiectul unor reacţii xenofobe a fost cea a armenilor. Aflaţi mai ales în aşezări preurbane, aceştia au dispus de o serie de privilegii confirmate de domnie şi au avut un rol activ în relaţiile comerciale cu centrele din sudul Poloniei şi Lituaniei. Specificul confesiunii lor i-a făcut suspecţi în ochii majorităţii, în contextul acutizării pericolului otoman şi a propagării ideilor protestante. Convertiri forţate şi confiscări de bunuri sunt atestate de cronicile armene din Kameniţa şi, dintr-o perspectivă favorabilă, de cronica lui Macarie, în timpul domniei lui Ştefan Rareş. Un moment în care străinii au devenit obiectul ostilităţii majorităţii a fost sfârşitul domniei lui Despot, când inovaţiile religioase ale acestuia au generat revolta locuitorilor şi reprimarea celor socotiţi colaboratorii săi.

Ar fi nepotrivit să clasificăm relaţiile interetnice din Moldova medievală din perspectiva toleranţei care nu-şi câştigase dreptul de cetate în grila de valori a civilizaţiei europene sau să le privim ca pe momente de conflict permanent. De cele mai multe ori, conduita uneia sau alteia dintre comunităţi a fost determinată de interesele sale concrete şi de grija pentru păstrarea identităţii proprii, în datele sale esenţiale.

1 Pentru detalii, vezi consideraţiile lui G.I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 43 et sq şi interpretările propuse de Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 2001,passim.

2 Stelian Brezeanu şi-a propus să demonstreze faptul că aceste influenţe datează dintr-o etapă istorică precedentă migraţiei cumane, deci anterioară secolului al XIII-lea, un argument implicit în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei Dacii. Vezi Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale_: controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 234 et sq.

3 Vezi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea: între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 22-26.

4 Pentru discuţia privitoare la români şi la semnificaţiile documentului papal, vezi interpretările lui Şerban Papacostea şi obiecţiile lui Daniel Barbu, conţinute în articolul acestuia din volumul omagial dedicat lui Paul Cernovodeanu.

5 Vezi Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova, Oradea, 1996, p. 11-15.

Europarlamentare şi prezidenţiale

mai 17th, 2009

Ciudat comportament politic! Deşi până la europarlamentare mai este mai puţin de o lună, pe când prezidenţialele au de aşteptat până toamna târziu, toată lumea politică se comportă de parcă lucrurile ar sta exact invers ori ca şi cum alegerile pentru Parlamentul European ar fi lipsite de orice însemnătate.

Şi nu doar lumea politică procedează astfel, ci şi opinia publică în frunte cu vârful său de lance, presa, care, iată, a pornit deja în căutarea „preşedintelui ideal“, dar pare complet neinteresată de „europarlamentarul acceptabil“! Dacă n-ar fi existat scandalurile legate de apariţia şi dispariţia de pe listele PDL ale drei Elena Băsescu şi de trecerea, direct din arest ca să spun aşa, a dlui Gigi Becali pe lista PRM, probabil am fi trecut pe lângă alegerile europene fără să ne dăm seama că acestea au loc! E chiar de mirare că partidele s-au deranjat pe 9 mai, de Ziua Europei, să-şi lanseze oficial candidaturile.

Dar nici acest eveniment n-a rămas neatins de febra prezidenţialelor, toate partidele folosindu-l pentru a-şi anunţa oficial sau pentru a-şi reitera candidaturile. Aşa am aflat, de la reuniunea electorală PDL, că dl Băsescu va bântui ţara până toamna târziu, să vadă cum utilizează Guvernul cele 9 miliarde de euro pentru investiţii, că dl Vadim Tudor îl va desemna pe dl Becali premier din partea PRM – frumos cuplu de comici vestiţi ai ecranului! – şi că dl Crin Antonescu va rămâne şi în campanie „un romantic, nu un contabil de voturi“. Ca să nu mai spun că, aflat la Iaşi ca şi cuplul evocat mai înainte, dl Mircea Geoană deja îşi dădea aere de preşedinte! Bun, neafiliat vreunui partid ca să lanseze candidaţi la europarlamentare, n-am aflat nimic de la Principele Radu cu acest prilej, dar timpul nu e desigur pierdut! Nici UDMR n-a speculat momentul, dar uniunea încă n-a decis dacă va avea sau nu candidat la Preşedinţie.

De altfel, bravele noastre partide şi-au dovedit din plin interesul faţă de alegerile europarlamentare încă din faza alcătuirii listelor, activitate ce-a oscilat între acordarea de premii de consolare şi operaţiuni de pedepsire. Nu cred că un sfert din candidaţii partidelor sunt calificaţi pentru Bruxelles, mă refer la iniţierea în alegeri europene, cunoaşterea perfectă a câtorva limbi străine, capacitate de relaţionare civilizată şi de controversă elegantă. Şi, atunci, la ce să ne aşteptăm, în condiţiile în care până şi campania este deturnată către jocul electoral prezidenţial din toamnă? La o prezenţă la vot de sub 25% şi la o reprezentare în PE demnă mai degrabă de milă.

Argumentul că şi în celelalte ţări din UE prezenţa la vot la europarlamentare este relativ modestă nu ţine. Acolo, prezenţa medie la vot n-a scăzut sub 30 de procente, pe de o parte, iar pe de alta, pretutindeni există un corp de europarlamentari cu experienţă deja constituit, cel mai adesea cu exerciţiu parlamentar şi guvernamental intern. Cicciolina sau „fătucile“ dlui Berlusconi sunt excepţia, nu regula. Pentru că PE nu e chiar teren de joacă, ci locul în care se votează bugetul UE, cel care monitorizează şi instanţa care poate dispune sancţiuni împotriva unui stat membru. Dar pe noi nu ne interesează fleacuri din acestea!

Articolul a ap[rut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Likidia

mai 17th, 2009

(2 strofe lichid-nonstabile)

Punekla likidia cardiacă
carosabil semn giratoriu
în oraşul acela descompus, deţinut de molii
fecunde fabrici de sticlă, carosabilă mov
timpul, o valoare nulă
strigătul, o pedanterie calorică iarna
stau în pod si urlu urlete rotative
mă caută decrepirea, iconostabil marţipanul
le dau cu tifla-n praz
sunt intangibil ca un iceberg iarna
în plopi vampirii cântă ca nebunii
pe sotto voce, ultrasonic dans..

***

am băut apă ca să fiu beat
beat şi surd ca un bivol ambivalent
trag la o căruţă plină cu fecioare
le vând mai încolo pe tutun
plantez tutunul, fumez arici masculini
caut explicaţii pretudindeni, îmi trece viaţa ca o nălucă
oare Luca era grec?
oricum mă uit nu găsesc sudul
citesc la felinare umbre
mă ascund polivalent în crepuscul de minotaur
fără coarne, doar feromoni…

Aprinde luna şi o stinge iar

mai 17th, 2009

Ce dacă pomii se clatină şi frunzele cad?
Firele de nisip de pe alee
Nu simt vre-un fior pentru ele.
Sunt jos sub tălpile noastre
Cu durerile lor.
De ce taci când luna se ascunde în spatele pomilor
Ca o lampă care se stinge?
Ţi-e frică de noapte?
Uiţi atunci toate întâmplările vechi?
Te simţi singură fără ele?
Ţi-e teamă de tine, de mine?
Dar şi când luna se arată iar, tot noapte e!
Vântul se joacă în pletele tale.
Cu legănatul pomilor,
Aprinde luna şi o stinge iar.
Nimeni nu plânge după frunzele
Care cad printre umerii noştri.

Dan David, Los Angeles, Martie-30-2007.

Nisipuri Miscatoare

mai 17th, 2009

Revederea aprinde scântei de aur în ochii-ţi surăzând
Şi atingerea ta
Scurtcircuitează o undă de curent
Ce străbate nevăzută de-a lungul venelor
Către inimă.

Mulţimea străzii
Ne’nconjoară ca pe-o insulă
Şi găsesc adăpost
La chioşcul de reviste
Ocrotindu-te de lume
Ca pe-o avuţie proprie.

Îţi simt respiraţia ca pe-o briză
Cu reminiscenţa parfumată din trecut
Când puteam să-ţi sorb de pe buze licoarea
Substituind vorba cu strânsul piept la piept.

Ca şi-acum, sorocul te-a scos în cale
Să mişti dunele nisipurilor deşarte
În văi muntoase şi coborâşuri abrupte
Pe care numai cămilele dorului
Puteau naviga.
Dar mirajul s-a destrămat
Ca fata morgana
Pe fundalul întinderilor fierbinţi
Lăsând în urmă agonia visurilor neîmplinite
Şi mistuitoarea sete de adevăr.

Citesc umbra ezitării acoperindu-ţi privirea
Şi las să’ngheţe întrebarea nerostită
Ştiind că excavarea în nisipurile trecutului
Nu poate da viaţă măreţiei anticelor temple.

ODETTE

mai 17th, 2009

a nins, trist, ca şi cum ar fi ultima zăpadă. un plâns.
închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir.
am pierdut iubirea, a fugit… vinovată, pe lumina stranie a pietrelor din oraşul pierdut. şi tăcerea ei este sfâşietoare, cămaşă roşie din coajă de tamarilla. şi-am să tac şi eu, colecţie de cuţite ascuţite lunatic de mirarea unei uitări… şi-am să tac, ca şi cum ar fi prea puţină zăpadă şi prea mult sânge, de aşteptare…
nici timpul nu mai înţelege cine a schimbat actul patru din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovsky! şi-acum trebuie să înveţe mişcări de balet… şi, poate, să iubească! la uşă, îl aşteaptă… lebăda trădată!

31 ianuarie 2009, 10:36, Orphika

Asculta cerule

mai 17th, 2009

Asculta cerule! Tu vei primi mierea florii de salcam
Cu cetele nenumarate-n trupul cinei,
Ca sangele paharului plin le-a fost iertarea
Cand cerul diminetii lor aprinse ruga incercarii.

De-i vei primi, primive-i chiar si tu iertarea,
Cand de penajul ploii cu traznete
In ceasuri de vorbe cu-al lor Creator,
Cu griji ale zilei de maine le-ai intunecat privirea.

Asculta cerule! La tine se aude trambita?
Sa ne spui am vrea si noua,
Caci multi dintre noi impletim parul firii
Si scule de argint si de aur impodobesc parti din trup
De parca Hristos a fost impartit.

Asculta cerule…si spune-ne si noua,
De-i plans si jale noi vrem sa te-auzim
Ca Domnul cu talpile-I strapunse
Ti-a atins norii cu ingerii trimisi,
Sa-si i-a trupul neampartit acasa
La nunta slavita din glorii.

Asculta cerule cu urechile noastre,
Priveste cerule cu ochii nostri,
Vegheaza cerule cu candelele noastre
Si tine-ne pe toti cand vom sosi Acasa.

România nu trebuie să acorde preferențial cetățenie basarabenilor

mai 17th, 2009

…așa ar avea de câștigat și cei originari din Republica Moldova și statul român.

“Iar a scris Petru Clej un articol anti-românesc”, vor spune cei care nu se obosesc să citească mai departe de titlu. Ei bine, cu toate riscurile de a mă face și mai impopular în rândurile acestora, voi înmănunchea argumentele pe care le-am mai enunțat în câteva ecouri la alte articole.

Prin ordonanța de urgență 36/2009, guvernul României a modificat Legea cetățeniei 21/1991, ușurând în principiu procedura de redobândire a cetățeniei române de către cei care au pierdut-o din motive neimputabile lor precum și descedendenții lor până la gradul III.

Deși în principiu aici întră aproape toți cetățenii Republicii Moldova și ai regiunii Cernăuți și ai fostelor județe Izmail și Cetatea Albă din Ucraina, precum și cei cărora le-au fost retrasă abuziv cetățenia română de diverse regimuri nedemocratice în perioada 1938 – 1989, practic ne referim aici la persoanele din Republica Moldova.

Orodonanța de urgență a fost adoptată a doua zi după discursul președintelui Traian Băsescu în parlament în care se referea la recentele proteste de la Chișinău care acuzau autoritățile de măsluirea alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 5 aprilie, precum și la expulzarea ambasadorului României la Chișinău, acuzat de incitarea acestor proteste.

Procedura se simplifică, dar în text nu se specifică un termen limită al încheierii procedurii. Reamintesc că înainte de 2002 a existat o procedură accelerată, care uneori dura sub un an și prin care aproape 100000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia română.

Procedura a fost suspendată la 13 decembrie 2001 (în condițiile ridicării de Uniunea Europeană a vizelor de călătorie Schengen pentru cetățenii români la 1 ianuarie 2002 – coincidență? – vă las să dați singuri răspunsul) și de atunci mai puțin de 5000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia.

Modificarea legii a creat îngrijorare în anumite cercuri de la Bruxelles și din alte capitale europene importante, nu la nivel oficial, deoarece reglementarea acordării cetățeniei ține de guvernele naționale și nu de așa numitul acquis comunitar – legislația comună, adoptată la Bruxelles.

Dar în particular s-a exprimat temerea că România ar putea crea cetățeni români, deci ai Uniunii Europene, din Republica Moldova în ritm accelerat. Ministrul de Externe, Cristian Diaconescu a fost chiar nevoit să întreprindă un turneu în care să liniștească aceste temeri.

Alții, fără răspunderi guvernamentale, cum ar fi Nigel Farage, liderul Partidului Independenței Regatului Unit (UKIP – eurosceptic) a prins din zbor un titlu din presa românească și în plină campanie electorală a fluturat sperioatarea invaziei unui milion de români proveniți din Republica Moldova. Acum trei ani această sperietoare din presa tabloidă a funcționat, iar Marea Britanie nu a deschis piața muncii pentru cetățenii români odată cu aderarea la UE a României la 1 ianuarie 2007.

Răspunderea României

Și aici ajungem la esența problemei. Așa cum spuneam, potențial sunt nu un milion ci poate peste cinci milioane de persoane care, la limită, ar putea solicita și prin absurd chiar primi cetățenia română.

Ce vor face acești cetățeni din Republica Moldova, presupunând că România ar redeveni generoasă cu ei așa cum era înainte de 2002? Ar veni să trăiască în România? Îndoielnic. Ar rămâne în Republica Moldova? Unii da, dar mulți ar pleca în UE în căutarea unei vieți mai bune și cum piețele muncii vor fi deschise de toate țările cel mai târziu la 1 ianuarie 2014 tentația de a-și încerca norocul și de a pleca din cea mai săracă țară a Europei va fi și mai mare.

Și acum sute de mii de cetățeni ai Republicii Moldova sunt plecați la muncă în țările UE, singurul mod în care ei și statul care ființează în frontierele diabolice imaginate de Stalin în 1940 pot supraviețui. Dar dacă o fac, de ce ar avea România obligația să le ușureze migrația prin acordarea cetățeniei?

Cei mai mulți apelează, în mod pavlovian, la argumente emoționale de natură istorică: acești oameni n-au nicio vină că în 1940 și apoi în 1944 au pierdut cetățenia română în favoarea celei sovietice. Adevărat, dar nu sunt singurii, Polonia și Finlanda de pildă au suferit și ele de pe urma pactului dintre Hitler și Stalin din 1939, pierzând teritorii, dar niciuna nu oferă redobândirea cetățeniei așa cum o face (făcea și unii ar dori să o facă din nou) România.

Mi-am adus aminte că acum câțiva ani, naționaliștii din România (cei care susțineau și susțin acordarea în masă a cetățeniei române basarabenilor) erau scandalizați că Ungaria intenționa (plan abandonat) să acorde cetățenie ungară etnicilor unguri din țările vecine.

Sentimentalism și istorie

Așa cum unii pot invoca pierderea fără voie a cetățeniei române în 1940, alții tot din Basarabia au putut invoca pierderea cetățeniei Rusiei în 1918 sau a celei sovietice în 1991. Schimbările de frontieră din 1918, 1940/1944, 1991 au fost recunoscute prin tratate internaționale și odată cu ele și schimbarea de cetățenie. Ce-ar fi dacă la fiecare schimbare de frontieră din lumea asta s-ar pune problema schimbărilor de cetățenie?

Mi-aduc aminte când am fost în Transcarpatia în 1997 era un bătrân acolo care se născuse sub Imperiul Austro-Ungar, trăise apoi din 1918 în Cehoslovacia, din 1939 în Ungaria, în 1944 în URSS, iar din 1991 era cetățean al Ucrainei. E doar un exemplu.

Legea cetățeniei impune pentru redobândire și trei condiții despre care se vorbește mai puțin, menționate la art. 8 al acelei legi: b) dovedește prin comportarea și atitudinea sa loialitate față de statul și de poporul român; c) a împlinit vârsta de 18 ani; e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

Fac o paranteză. Recent am fost translator în Marea Britanie pentru trei infractori (spun infractori pentru că toți trei și-au recunoscut vinovăția, unul a fost condamnat, ceilalți doi își așteaptă sentința) din Republica Moldova. Toți aveau în comun un lucru: erau cetățeni români, adică mai pe șleau spus, veniseră cu pașaport românesc în Marea Britanie. Toți trei și-au exprimat dorința ca după ispășirea pedepsei (jumătate din lungimea pronunțată de judecător) să fie expulzați în țara de origine, adică Republica Moldova.

Sigur că atunci când au luat cetățenia (când au împlinit 18 ani, părinții lor având deja cetățenie română) nu erau infractori și nu numai cetățenii români din Republica Moldova comit delicte, ci și cei din România, dar la statistici contează ca si cetățeni români, nu ai Republicii Moldova.

Au acești oameni loialitate față de România și de poporul român? Mă îndoiesc, și aici nu mă refer la aceste excepții, care sunt infractorii, ci în general. De multe ori, cei care primeau cetățenia, veneau pentru prima oară în România când și-au depus actele. Ce loialitate pot avea acești oameni față de o țară pe care nu o cunosc? Și nu ma refer numai la numeroși ruși, ucrainieni, găgăuzi sau bulgari care au luat cetățenia română și nu știu sau nu vor să vorbească un cuvânt românește (o excepție, de pildă, este fostul meu coleg la Chișinău Sașa Cliuicov, din tată rus și mamă ucrainiană, care vorbește românește mai bine decât imensa majoritate a românofonilor din Republica Moldova)? Mă refer la numeroșii românofoni din Republica Moldova care de multe ori aflați în străinătate preferă să vorbească limba rusă și să se prezinte drept ruși.

De ce ar trebui România să aibă responsabilitate față de acești oameni când ei de fapt nu au nicio obligație față de țara care le acordă cetățenie? Ca să nu mai spun că acordarea în acest fel a cetățeniei creează niște nedreptăți enorme. Așa se face că această loterie a acordat infractorilor mai sus menționați cetățenia română, iar fostului meu coleg, marele jurnalist de la Chișinău, Alexandru Canțîr, un mare Român (cu fapta, nu cu vorba, ca atâți demagogi), a rămas fără cetățenie, fiindcă acum 15 ani n-a avut timp sau n-a vrut să se umlilească pe la ghișee prin București.

România este membră a unei uniuni politice de state și trebuie să se comporte responsabil când acțiunile sale afectează această uniune, cum ar fi creearea unui număr potențial mare de cetățeni dintr-o țară mică, cu șanse minime de aderarea la UE.

Dreptul solului, nu al sângelui

În secolul XXI, când vine vorba de cetățenie, dreptul sângelui este tot mai mult înlocuit de dreptul solului. Acordarea cetățeniei, așa cum spune și legea din România, este O RECOMPENSĂ, NU UN DREPT. O recompensă pentru aceia care au trăit pe teritoriul țării de adopțiune, dovedind atașament pentru acea țară.

Veți spune că demolez și nu pun nimic în loc. Ei bine nu și iată ce propun. România, care în pofida hanidcapului pe care-l are de recuperat față de țările dezvolatate din UE, are un deficit de forță de muncă și o populație îmbătrânită. În loc să acorde cetățenie unor moldoveni ca aceștia să se ducă să muncească (și să se stabilească) în Spania sau Italia ar trebui să încurajeze rezidența (eventual pe un sistem de puncte, în care cunoașterea limbii să fie puternic punctată) cetăețenilor din Republica Moldova care să vină să lucreze în Româania. Ulterior, după o perioadă mai scurtă – 4 ani de rezidență – să poată depună cerere de cetățenie.

Extrema dreaptă și ultranaționaliștii pe creasta valului european

mai 16th, 2009
La aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicaleLa aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicale

Criza economică și scandalurile de corupție riscă să mărească simțitor numărul de europarlamentari ai extremei drepte și ultranaționaliști în urma apropiatelor alegeri care se vor desfășura între 4 și 7 iunie în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Extremiștii de dreapta și ultranaționaliștii speră să depășească numărul de 25 de europarlamentari, ceea ce le-ar permite formarea unui grup parlamentar cu o finanțare de peste 1 milion de euro pentru fiecare din cei cinci ani ai mandatului Parlamentului European.

Sondajele de opinie arată că în șapte țări aceste partide vor depăși pragul electoral de 5% – Frontul Național din Franța, Forța Nouă din Italia, Partidul Național Britanic (BNP) în Marea Britanie, Partidul România Mare în România, Ataka în Bulgaria, Partidul Național Slovac în Slovacia și Jobbik în Ungaria.

Alături de acestea mai sunt și partidele naționaliste tradiționale – Vlaams Belang în Belgia, Partidul Libertății din Austria, Liga Nord din Italia, Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) în Marea Britanie, Partidul Popular Danez în Danemarca care au un discurs doar cu puțin mai moderat și carec au asigurată prezența în viitorul Parlament European.

Temele de predilecție ale extremei drepte și naționaliștilor radicali: opoziția față de aderarea Turciei la Uniunea Europeană, stoparea imigrației, islamofobia și antisemitimul, incitarea la ură împotriva romilor, iar uneori critica radicală a capitalismului și globalizării.

Popularitatea lor este amplificată de sporirea șomajului și scandalurile de corupție, cum ar fi cel al deconturilor parlamentarilor din Marea Britanie, la care aceste partide vin cu soluții de multe ori simpliste, dacă nu de-a dreptul fanteziste. Scorul lor ar putea fi amplificat și de absenteismul masiv ce se anunță în multe din statele membre UE.

Liderii lor – Jean Marie Le Pen, Roberto Fiore, Nick Griffin, Corneliu Vadim Tudor, George Becali, Volen Siderov, Jan Slota sau Gabor Vona sunt percepuți ca personalități destul de carismaticie în comparație cu politicienii din partidele tradiționale în Parlamentul European care sunt văzuți ca politicieni expirați pe plan național sau pur și simplu mediocri.

Temerile celor două mari partide – Partidul Popular European și Partidul Popular European sunt atât de mari, încât PPE și PSE s-au înțeles deja ca, în cazul în care va fi ales, liderul Frontului Național, Jean Marie Le Pen să nu poată prezida ca președinte de vârstă prima ședință a Parlamentului European.

La celălalt capăt al spectrului politic – extrema stângă, o singură cvasi certitudine – intrarea în Parlamentul European a Noului Partid Anticapitalist din Franța condus de fostul poștaș și de două ori candidat la președinție, troțkistul Olivier Besancenot.

Stânga clasică – foștii comuniști, are șanse rezonabilă de a-și reînnoi mandatele prin intermediul partidelor din Germania, Franța, Italia, Cehia, Finlanda și Cipru.

Președintele Băsescu critică autoritățile de la Chișinău

mai 15th, 2009
Traian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra NeamțTraian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra Neamț

COMUNICAT DE PRESĂ
(15 mai 2009)

Participarea preşedintelui României la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”

Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat, vineri, 15 mai a.c., la Piatra Neamţ, la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”.

Vă prezentăm discursul susţinut de şeful statului cu acest prilej:

„Bună ziua,

În primul rând, spun bun venit celor peste 80 de reprezentanţi ai administraţiei locale din Republica Moldova şi, în egală măsură, bun venit primarilor şi consilierilor din judeţul Neamţ şi din ţară. Doamnelor si domnilor, stimaţi invitaţi, am deosebita plăcere de a participa la primul Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova şi profit de acest prilej pentru a adresa cele mai bune urări tuturor paricipanţilor, precum şi mulţumiri organizatorilor. Mă bucur că autorităţile române au avut iniţiativa de a organiza prima ediţie a acestui forum. Organizarea acestui forum şi numărul mare al participanţilor confirmă interesul autorităţilor centrale şi locale, al organizaţiilor neguvernamentale şi al mediului privat pentru promovarea iniţiativelor locale în domeniul cooperării transfrontaliere dintre România şi Republica Moldova. Întreaga acţiune politică a României are ca fundament promovarea valorilor şi standardelor democratice care stau la baza arhitecturii instituţionale europene. Experienţa pe care am acumulat-o în ultimii 20 de ani ne demonstrează că este o misiune care nu se poate concretiza decât prin angajarea tuturor actorilor politici din mediul guvernamental, parlamentar, al autorităţilor locale şi al societăţii civile. Din punctul de vedere al României, acest forum este un moment pe care îl susţinem de la nivelul tuturor insituţiilor. Considerăm că o colaborare bună între administraţiile locale din România şi din Republica Moldova este de natură a consolida relaţiile istorice dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului.

România a devenit o democraţie autentică atunci când drepturile şi libertăţile fundamentale, libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de iniţiativă au devenit depline, iar fiecare autoritate locală, primărie, consiliu local, consiliu judeţean şi-a găsit forma şi resursele adecvate pentru a răspunde necesităţilor membrilor comunităţii. Premisa fundamentală pentru funcţionarea parteneriatelor dintre autorităţile locale din România şi Republica Moldova este voinţa politică exprimată de dumnevoastră prin contacte permanente şi durabile, formalizate prin intermediul unor proceduri şi prin intermediul unor instituţii. Determinările administrative care favorizează sau blochează cooperarea transfrontalieră pot fi depăşite prin existenţa dialogului direct între autorităţile locale, prin contacte interpersonale pe care le au cetăţenii şi comunităţile. De asemenea, cooperarea transfrontalieră trebuie să ţină cont şi de factorul economic, mai precis de existenţa unui mediu economic care să favorizează apariţia şi dezvoltarea parteneriatelor, precum şi de crearea unui sentiment de apartenenţă la un spaţiu cultural comun, ce trece dincolo de frontiere. Din perspectiva relaţiilor dintre autorităţilor locale din România şi Republica Moldova, trebuie să afirm că toate aceste criterii sunt îndeplinite. Din păcate, aceeaşi afirmaţie nu poate fi valabilă şi pentru cooparerea la nivel central.

Nu pot şi nici nu vreau să evit subiectul relaţiei dintre ţările noastre, dar am speranţa că vom depăşi acest moment dificil. La sfârşitul lunii martie, 12 aleşi locali din România, între care preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, nu au putut intra în Republica Moldova pentru a participa la reuniunea de la Făleşti, care discuta Strategia de dezvoltare a euroregiunii Siret – Prut – Nistru. Astfel de situaţii sunt păgubitoare pentru colaborarea administraţiilor locale şi subminează capacitatea noastră de implicarea în proiectele finanţate de Uniunea Europeană. Sper ca viitorul guvern al Republicii Moldova să arate mai mult pragamatism şi dorinţa de a facilita relaţiile de cooperare în beneficiul ambelor părţi şi, mai ales, în beneficiul cetăţenilor. Trei euroregiuni: Dunărea de Jos, Prutul de Sus şi Siret – Prut – Nistru, din cele 11 care există la nivel naţional, au promovat un număr important de proiecte în infrastructura de mediu şi de turism. Permiteţi-mi să felicit autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale implicate în dezvoltarea acestor proiecte. Intensificarea cooperării în cadrul euroregiunilor a condus la crearea unor legături directe între reprezentanţii unităţilor administrative dintre statele noastre, la consolidarea dialogului şi a legăturilor deja existente, precum şi la promovarea relaţiilor de bună vecinătate. Acest ultim aspect are acum o conotaţie nouă pentru cei din România şi Republica Moldova. Contactele de la om la om sunt cheia procesului de cooperare, indiferent de regiune.

Din păcate, măsura inexplicabilă şi inacceptabilă a introducerii regimului de vize pentru cetăţenii români de către Republica Moldova întârzie evoluţiile pozitive din planul cooperării bilaterale – economie, turism şi alte zone economice, dar şi în planul relaţiilor interumane. Într-un context mai larg, sunt de neînţeles reticenţele şi condiţiile puse de Guvernul de la Chişinău în problema acordului de mic trafic de frontieră cu România. Şi nu am să las această frază neexplicată, mai ales că aici sunt oameni extrem de interesaţi de acordul dintre România şi Republica Moldova cu privire la micul trafic de frontieră. Din păcate, Republica Moldova condiţionează semnarea acestui acord de semnarea Tratatului de frontieră. Şi vreau să vă spun dumneavoastră – sunteţi peste 80 de reprezentanţi ai comunităţilor locale din Republica Moldova: cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească Pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român. Aici aş vrea să fim foarte clari: România are în istoria sa recunoaşterea frontierelor fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoare a parte din această frontieră. În condiţiile acestea, considerăm inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din şeful statului român un partener al lui Ribbentrop şi al lui Molotov. Această abordare contravine inclusiv obligaţiilor asumate de statul vecin în relaţiile cu Uniunea Europeană, în cadrul dialogului privind facilitarea regimului de călătorie în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii Republicii Moldova. Aici, aş vrea să fac o nouă paranteză. Prin măsura luată de autorităţile de la Chişinău, practic, se încalcă chiar acordul existent între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Vreau să ştiţi că inclusiv în perioada de la alegerile din Republica Moldova şi până acum, România a pledat în toate instanţele Uniunii Europene pentru ca un nou acord, care să vizeze şi facilitatea vizelor pentru cetăţenii moldoveni, să fie negociat. Din păcate, prin încălcările drepturilor omului din Republica Moldova, dar şi prin poziţia faţă de România, se pare că acest nou acord nu are o perspectivă imediată. Poate puterea de la Chişinău se gândeşte, dacă nu la România, măcar la interesele cetăţenilor Republicii Moldova şi să reintre în comportamentul normal pentru o ţară care aspiră să aibă relaţii cu Uniunea Europeană. Colaborarea dintre administraţiile locale este o prefigurare a modului cum poate şi trebuie să se desfăşoare cooperarea bilaterală între două state care au atât de multe lucruri în comun. Şi iarăşi mă văd nevoit să fac o paranteză: chiar dacă prin conţinut contravine ideologiei de ultimă oră a Chişinăului, avem o istorie comună, avem o limbă comună, avem tradiţii comune şi trăim pe pământul ăsta, de la origini şi până astăzi, împreună. Chiar dacă ne desparte o frontieră, chiar dacă suntem două state independente, românii nu vor înceta să creadă că moldovenii sunt fraţii lor.

Doamnelor şi domnilor, după cum ştiţi, România a parcurs un traseu lung şi dificil în ceea ce priveşte reorganizarea administraţiei publice locale, pentru a ne adapta la standardele europene. Astăzi suntem în plin proces de descentralizare. Descentralizarea nu este numai o viziune europeană pentru a realiza reforma statului şi a instituţiilor sale, ci reprezintă chintesenţa valorilor şi principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, aceea de a pune cetăţeanul în centrul tuturor acţiunilor statului, de a aduce administraţia mai aproape de cetăţean şi de nevoile acestuia. Cred că dumneavoastră, reprezentanţii administraţiei locale din Republica Moldova, aveţi o şansă în plus de a învăţa din greşelile de parcurs ale autorităţilor româneşti în ceea ce priveşte procesul de descentralizare. România nu dă lecţii, niciodată nu a intenţionat să se erijeze în poziţia părintelui în relaţiile dintre noi. Dimpotrivă, a dorit să fie fratele care susţine acţiunile celuilalt. Mă adresez şi îi încurajez pe toţi reprezentanţii administraţiei româneşti să iniţieze şi să consolideze parteneriatele cu administraţia locală din Republica Moldova. Puteţi acorda asistenţă în domeniul legislaţiei şi armonizarea acesteia la standardele Uniunii Europene. Puteţi organiza stagii şi schimburi de experienţă între experţi şi funcţionari publici din administraţia locală, pe teme precum reforma în administraţia publică locală, atragerea finanţărilor europene, dezvoltarea de proiecte pentru comunitatea locală. Puteţi sprijini şi impulsiona colaborarea cu societatea civilă din ambele state. Mi-aş dori ca exemplul parteneriatului dintre administraţia din Republica Moldova şi cea din România să devină un exemplu.

Îmi exprim speranţa că prin acest Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova, să nu rămână o acţiune singulară, să se transforme într-o tradiţie, cel puţin anuală, să instituie un cadru permanent de dialog şi cooperare. Scopul final este realizarea unor administraţii reformate şi europene, menite să îi servească mai bine pe cetăţeni. Vă doresc mult succes în activitatea desfăşurată şi îmi doresc să ne reîntâlnim la anul. Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să deschid acest forum şi vreau să ştiţi că nu este numai bucuria unui şef de stat care vede laolaltă reprezentanţii administraţiei locale din România şi din Moldova. Am sentimentul că aceasta este modalitatea prin care românii de pe cele două maluri ale Prutului se pot cunoaşte mai bine, pot să îşi transmită mai bine ideile, pot să constate împreună care le este drumul pentru viitor. Din acest punct de vedere, nu ezit să vă spun câteva lucruri: în primul rând, acela că indiferent, repet, indiferent care este relaţia la nivel guvernamental, România nu va înceta să promoveze ideea că Republica Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Unul din obiectivele noastre majore, în ultimii ani, a fost să poziţionăm politic Republica Moldova, din perspectiva aderării la Uniunea Europeană în grupul statelor din Balcanii de Vest. Indiferent cum vor decurge relaţiile la nivelul statului, nu ne vom schimba politica, vom rămâne susţinători fără rezerve ai unui proces prin care Republica Moldova să devină parte a Uniunii Europene, pentru că Republica Moldova este o ţară europeană. Poporul acestei ţări este parte a culturii, a evoluţiilor, a necazurilor, a bucuriilor de care au avut parte europenii de-a lungul secolelor şi locul cetăţenilor Republicii Moldova este în Uniunea Europeană.

În acelaşi timp, vreau să înţelegeţi că decizia noastră de a accelera procesele de acordare a cetăţeniei române cetăţenilor şi familiilor acestora care şi-au pierdut abuziv cetăţenia română este un proces serios, un proces pe care nu îl negociem cu nimeni şi un proces care îşi va creşte viteza de la săptămână la săptămână. Doresc participanţilor la acest forum mult succes, dincolo de ceea ce veţi decide, pentru că, până la urmă, aveţi pe mână, dumneavoastră, împreună, 138 de milioane de euro, cu care să dezvoltaţi, până în 2013, proiecte care să vizeze interesele cetăţenilor dumneavoastră. Ministerul nostru care este responsabil de aceste proiecte vă asigur că are în frunte un ministru extrem de eficient, pe domnul Blaga, şi dorinţa mea ar fi ca în cel mai scurt timp să se depună proiecte pentru accesarea banilor. Aveţi nevoie de drumuri, aveţi nevoie de lucrări de mediu, aveţi nevoie de lucrări de infrastructură subterană, aveţi nevoie de îmbunătăţirea tranzitului la frontiere, aveţi nevoie de consolidarea societăţii civile, a ONG-urilor, care sunt parte a modului de viaţă într-un stat democratic. Toate acestea pot fi uşor finanţate prin programele Uniunii Europene. Apelul meu la dumneavoastră este să nu neglijaţi că aceşti bani au un termen de utilizare şi el este 2013. Cu cât faceţi proiectele mai rapid, cu atât banii vor fi utilizaţi mai rapid în favoarea cetăţenilor pe care îi reprezentaţi. Vă mulţumesc mult şi vă asigur de tot respectul meu pentru oamenii din administraţia locală şi de dragostea mea pentru oricare dintre dumneavoastră. Vă mulţumesc.”

“Zâna cea ce bună” sau marioneta lui Voronin?

mai 14th, 2009
Grecianîi, Voronin, Lupu - permutări în fruntea statului, același om cu puterea: VoroninGrecianîi, Voronin, Lupu – permutări în fruntea statului, același om cu puterea: Voronin

Va fi Zinaida “Zâna ce bună” Grecianîi singura femeie președinte din Europa? Așa s-ar părea din învestitura ei de către Partidul Comuniștilor (PCRM) pentru candidatura la președinția Republicii Moldova.

Alegerea va fi fie foarte ușoară – PCRM are nevoie de un singur vot în plus în Parlament pe lângă cele ale celor 60 de deputați ai săi pentru alegere – fie imposibilă – dacă opoziția se ține de cuvânt și boicotează scrutinul prezidențial și atunci, după trei tururi de scrutin, trebuie dizolvat parlamentul și refăcute alegerile parlamentare.

Doamna Grecianîi nu este o candidată surpriză – numele ei a fost menționat cu mai mult timp în urmă, dar ea îl detronează pe favoritul clar de până acum la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului – fostul președinte al Parlamentului, Marian Lupu.

Se pare că după alegerea sa în fruntea noului Parlament, liderul PCRM, președintele în exercițiu Voronin, preferă o persoană aparent mult mai docilă în fruntea statului, iar Zinaida Grecianîi nu a arătat până acum semne de independență.

Marian Lupu s-a distanțat de mai multe ori de mentorul său politic, prin luări de atitudine mult mai moderate și în plus are o imagine mai bună în Occident, nu în ultimul rând datorită faptului că vorbește și engleza și franceza, nu numai româna și rusa, ca majoritatea fruntașilor de la Chișinău.

Zinaida Grecianîi a avut o ascensiune politică fulminantă: multă vreme contabilă la Briceni în nordul Republicii Moldova, a fost promovată ministru al finanțelor în 2002, prim-vice prim-ministru în 2005 și numită prim ministru în martie 2008.

E o persoană cu veleități de tehnocrat care nu manifestă aceeași implicare politică precum Voronin, nu este o bună vorbitoare și nu e prea vorbăreață în public.

Am intervievat-o acum doi ani și jumătate la BBC pe când era prim-vice-premier http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/11/061130_moldova_grecianii.shtml și n-aș putea spune că m-a impresionat, făcându-mi impresia mai degrabă al unui aparatcik obedient.

Dar odată cu recentele tulburări și proteste ce au urmat alegerilor de la 5 aprilie, contestate vehement de opoziție, doamna Grecianîi și-a arătat “colții” politici.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie, după ciocnirile dintre manifestanți și forțe de ordine la Chișinău din 7 – 8 aprilie.

Acum, după ce Voronin și-a epuizat cele două mandate constituționale, asistăm la o manevră similară celei din Rusia, unde Vladinmir Putin a rămas stăpân și după instalarea protejatului său Dimitri Medvedev în fruntea statului.

Căci nimeni nu se îndoiește că Vladimir Voronin rămâne adevăratul patron al puterii, prin controlul pe care-l deține asupra PCRM și al majorității sale parlamentare.

Așa încât, dacă Zinaida Grecianîi este aleasă președinte, vom asista probabil la o parlamentarizare a regimului, așa cum prevede de fapt Constituția, riscând să rămână o figură decorativă, puterea din spatele tronului rămânând în mâinile lui Voronin, maestrul păpușar de la Chișinău.

Cel mai bine pentru Zinaida Grecianîi, dar și pentru PCRM și de fapt pentru toată lumea ar fi ca alegerile prezidențiale să eșueze și electoratul să fie convocat la urne pentru alegeri parlamentare repetate, a căror desfășurare să spulbere orice suspiciune de fraudă și să curețe mizeria politică acumulată în ultimele luni în viața politică a Republicii Moldova.

P.S. Între timp, Dalia Grybauskaite a fost aleasă prin vot direct președintă a Lituaniei, deci Zinaida Grecianîi a pierdut șansa de a fi singura femeie președinte din Europa.

Zinaida Grecianîi candidată la președinția Republicii Moldova

mai 14th, 2009

Premierul în exercițiu al Republicii Moldova, Zinaida Grecianîi, a fost desemnată de Partidul Comuniștilor (PCRM) candidată în alegerile prezidențiale menite a-i găsi un succesor președintelui Vladimir Voronin ale cărui termen a expirat și care după două mamndate în funcție nu mai poate fi reales.

Parlamentul trebuie să aleagă noul șef al statului cu o majoritate de 3/5 adică 61 de voturi din totalul din 101, în condițiile în care PCRM dispune de 60 de mandate, iar opoziția, formată din Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) a promis să boicoteze alegerea în semn de protest față de ceea ce consideră falsificarea scrutinului parlamentar din 5 aprilie.

Zinaida Grecianîi a fost propusă în detrimentul lui Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului și considerat favorit la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului, care acum ar viza funcția de prim ministru.

Actualul premier a avut o ascensiune fulminantă, fiind numită în acest post de abia la 31 martie 2008, ea ocupând în prealabil, din anul 2002 funcția de ministru al finanțelor.

De profesie contabil, desfășurându-și activitatea la Briceni în nordul Republicii Moldova, doamna Grecianîi este născută la Tomsk, în Siberia, în 1956, probabil din părinți deportați de Stalin, dar actualul premier nu a comentat niciodată în public acest lucru.

Deși a susținut întotdeauna că este doar un tehnocrat, recent doamna Grecianîi a luat o poziție extrem de dură față de protestele din 7 – 8 aporilie de la Chișinău împotriva rezultatului alegerilor.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi
foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie.

Analistul politic Oazu Nantoi consideră că această desemnare este o manevră a lui Vladimir Voronin, ales președinte al Parlamentului, de a rămâne principalul deținător al puterii.

„El şi-a rezervat funcţia de preşedinte al Parlamentului şi de lider al PCRM. În asemenea situaţie, orice persoană care are o poziţie civică mai clară şi, eventual, ar putea fi susţinută de opoziţie şi de Occident, fiind aleasă în funcţia de Preşedinte, ar prezenta pericol pentru Vladimir Voronin. Oricât de influentă ar fi fracţiunea comuniştilor în Legislativ, competenţele Preşedintelui sunt destul de mari şi, probabil, în asemenea situaţie, fără să-mi doresc să o supăr pe doamna Greceanîi, ea a fost desemnată datorită faptului că, pe parcursul mai multor ani, a demonstrate loialitate faţă de Vladimir Voronin”, a afirmat Oazu Nantoi într-un comentariu publicat de agenția Imedia de la Chișinău.

În caz că Parlamentul nu reușește alegerea noului președinte, după trei tururi de scrutin el se dizolvă și se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Dar deputatul PCRM Mark Tcaciuc a declarat că partidul deține nu numai un “vor de aur” pentru alegerea președintelor, ci două sau chiar trei din rândurile deputaților opoziției care a promis boicotarea scrutinului prezidențial.

OFERTA MUZEELOR DIN BUCUREŞTI DE NOAPTEA MUZEELOR 16-17 MAI 2009

mai 14th, 2009

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI
Calea Victoriei 49-53, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.314.81.19
Fax: 021.312.43.27
national.art@art.museum.ro , www.mnar.arts.ro
PICTOPOEZIE NOCTURNĂ
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-04.00
Cu ocazia Nopţii muzeelor, MNAR continuă demersul instituirii unui dialog între artele plastice şi alte domenii artistice. Anul acesta este rândul poeziei să completeze şi să îmbogăţească cu noi sensuri lucrările de artă din galeriile muzeului.
Tablouri care vorbesc: Câteva picturi din Galeria de Artă Românescă Modernă şi din Galeria de Artă Europeană sunt puse în relaţie cu câte o poezie sau fragment de text literar. Micro-recitalurile de poezie sunt posibile prin intermediul instalaţiilor sonore din dreptul tablourilor.
Cuvinte de lumină: Proiecţiile video transformă faţada palatului într-o imensă pagină de carte pe care se perindă textele care se regăsesc şi în galerii.
Colţul interactiv: Ca nişte dadaişti veritabili, vizitatorii sunt invitaţi să creeze propriile lor pictopoezii, suprapunând texte extrase la întâmplare dintr-un joben.
Colţul mâncăcios: Energizează-te sănătos cu gustări de la Snack Attack.
Pe marile ecrane: poezie pe portativ – Proiecţie de filme mute însoţite de muzică live. Vă propunem două versiuni cinematografice ale povestirii Prăbuşirea casei Usher a lui Edgar Allan Poe, însoţite de muzica originală creată special pentru film de ansamblul Einuiea, de inserturi din poemele lui Baudelaire sau de aranjamentele realizate de Claudiu Lobonţ pentru două chitare după filtrarea modernă a unei teme renascentiste pentru lăută. Concept: Radu Rădescu
21.30-04.00: proiecţii pe clădire, VJ Sorana Ţăruş
22.00 şi 23.00: proiecţie film The Fall of the House of Usher (SUA, 1928, 13 min), regia: Melville Webber & James Sibley Watson Jr, muzica: Benjamin Britten – Nocturnal, după o temă de John Dowland, interpreţi: Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ – chitară
00.30 şi 01.30: proiecţie film La Chute de la Maison Usher (Franţa, 1928, 66 min), părţile I şi II, regia: Jean Epstein, scenariul: Luis Buñuel, după povestirea omonimă de Edgar Allan Poe, muzica: ansamblul Einuiea, interpreţi: Călin Torsan – flaut drept sopran & tenor, clarinet, Silviu Fologea – chitară, psalterium, George Tuliu – saz, Juan-Carlos Negretti – darbuka, percuţii; poeme extrase din volumul Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire, recită actriţa Crenguţa Hariton, concept: Radu Rădescu
Program MNAR 16-18 mai:
16 mai 2009: Expoziţiile temporare: program normal de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
17 mai 2009: Galeriile permanente închise. Expoziţiile temporare deschise în intervalul obişnuit de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
18 mai 2009: Intrare liberă la Muzeul Zambaccian, cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor (11.00-19.00)
Partener: Asociaţia Prietenii Muzeului Naţional de Artă al României
Sponsor: Raiffeisen Bank
Parteneri media: Şapte Seri, Radio RFI România, Radio România Cultural, TVR Cultural

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL „REGELE FERDINAND I”
Str. Mircea Vulcănescu nr. 125 – 127, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.319.59.04, int. 108
Fax: 021.319.59.03
www.muzeulmilitar.ro
Anul acesta, când se împlinesc 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89, Muzeul Militar Naţional va aborda perioada 1965-1990. În acest sens, muzeul organizează expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965 – 1989, organizată în parteneriat cu Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti reprezentată de doamna prof. univ. dr. Unda POPP şi doamna conf. univ. dr. Doina LUCANU şi Castel Film Studios reprezentat de domnul scenograf Călin PAPURĂ.
Expoziţia îşi propune să prezinte perioada comunistă prin prisma unui bărbat de aproximativ 60 de ani care îşi rememorează viaţa. Vor fi înfăţişate \”tablouri\” de viaţă cotidiană: o clasă dintr-o şcoală, un spaţiu de recreere pentru tineri, un dormitor de militari în termen, o bucătărie dintr-un bloc muncitoresc etc. dar şi aspecte din timpul revoluţiei, încheindu-se cu o prezentare de costume din perioada post decembristă.
Program special Noaptea muzeelor: 9.00-17.00, 19.30-01.00
În timpul evenimentului, publicul va avea ocazia să viziteze expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965-1989,expoziţia Militarul în societate, expoziţia de Uniforme militare româneşti, Sala Revoluţiei şi expoziţia de Aviaţie şi echipament aeronautic.
20.00 – 20.30 Vizionarea Filmului \”Mulţumim din inimă partidului\” pus la dispoziţie de Arhiva Naţională de Filme.
20.45 – 21.15 Program artistic de dans contemporan realizat de elevii de la Liceul de Coregrafie \”Floria Capsali\”:
Remember, dansează Vlad Ardeleanu, cls. a-XII-a, coregrafia Sandra Mavhima
Preludiu de Chopin, dansează Alexandra Bertea cls. a-X-a, coregrafia Mihail Fokin
The Time, dansează Ramona Petrescu, cls. a-XI-a, coregrafia Doina Georgescu
Preyer, dansează Diana Ionita cls. a-XI-a, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Arlechiniada, dansează Raluca Dragomir, cls. a-IX-a, Raisa Radamovski şi Diana Sandu cls. a-VIII-a, coregrafia Marius Petipa
Variaţiune din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaiskovski, dansează Cristian Preda cls. a-X-a, coregrafia Grigorovici
George Enescu – Rapsodie, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Sinergie, dansează Eugenia Stoian şi Vlad Ardeleanu cls. a-XII-a, coregrafia Massimo Gerardi
Suita de dansuri populare, aranjament Iacob MACREA
21.30 – 22.00 Program artistic realizat de elevii de la Liceul \”George Enescu\”:
Mircea Dumitrescu, cls a-IV-a, vioară – prof. Olivia PAPA, prof. met. Smaranda ILEA
Bogdan Mihăilescu, cls. a-XI-a, chitară – prof. Liviu GEORGESCU
Angela Turchetta, cls. a-VIII-a, vioară – prof. Cezar MARIN, prof. met. Smaranda ILEA
22.15 – 22.45 “Cutezătorii” – Program artistic realizat de Şcoala de Teatru Q-Feel \”Lumea teatrului este în noi, în fiecare!\” regia Gabriela IONIŢĂ. Distribuţia: Andreea Ionescu, Cătălina Necşulescu, Andreea Orhean, Ilinca Radu, Ioana Radu, Bianca Valea, Dana Dulea, Oana Bacanu, Sânziana Viziteanu, Mădălina Glodea, Liliana Neacşa, Cătălina Gusavan
23.00 – 23.30 Piesa de teatru \”3 generaţii\” de Lucia Demetrius cu studenţii de la Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, coordonaţi de prof. univ. Eusebiu ŞTEFĂNESCU şi prof. asociat Rodica MANDACHE. Distribuţia: Loredana Benga, Cristina Pricop, Diana Predescu, Monica Muşat, Diana Stancu, Tatiana Lihotina.
23.35 – 24.45 “Libertate pierdută sau anomie indusă” – Program artistic realizat de actriţa Adriana BUTOI
23.45 – 24.45 Piesa de teatru \”Visul unei nopţi de vară\” de William Shakespeare regia Doina IONESCU Şcoala de Teatru Q-Feel. Distribuţia: Irina Zlotea, George Frol, Laura Olteanu, Anca Francisc, Cătălin Popa, Elena Capruciu, Roxana Sîrbu, Dan Grăunte, Mirela Stoenescu, Larisa Iordan, Dan Togea.
Sponsor: S.C. EUROM CHROM S.R.L.

MUZEUL MUNICIPIULUI BUCURESTI
Bd. I.C. Brătianu nr. 2, sector 3, Bucureşti
tel: 021.315.68.58
relatii.publice@muzeulbucurestiului.ro
www.muzeulbucurestiului.ro
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Municipiului Bucureşti adăposteşte un bogat patrimoniu cultural relevant pentru istoria, tradiţia, arhitectura şi mentalităţile care au configurat evoluţia şi specificul unui oraş.
În această noapte Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită să vizitaţi expoziţia permanentă şi expoziţiile temporare organizate cu acest prilej.
Istoria Europei şi a Americii în sigilii şi documente – expoziţie creată şi organizată cu colecţia personală a doamnei Marinela Pop – Câmpeanu, profesor, istoric/ sigilograf şi ghid-conferenţiar la Paris (Franţa), în colaborare cu Muzeul Municipiului Bucureşti (deschisă până pe 31 mai).
Salonul Carto-Flatelic Bucureşti 2009 – Expoziţia Naţională de Carto-Filatelie dedicată împlinirii a 550 de ani de atestare a Bucureştiului (deschisă până pe 20 mai).

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ CONTEMPORANĂ
Str. Izvor 2-4, Palatul Parlamentului, aripa E4 (intrare prin 13 Septembrie)Tel: 021.318.91.37
Fax: 021.318.91.38
info@mnac.ro
www.mnac.ro
Noaptea muzeelor la MNAC
20.00 – 05.00
Expo:
Disobedience – an ongoing video archive, curator Marco Scotini
The Fragility of Being, curator Margit Zuckriegl
Shedevil on tour
Spaţii culturale dispărute

Instalaţie interactivă:
Lightbox sequencer 2.0 by Jonas Vorwerk
Proiecţii:
Future Shorts festival
Party pe terasă:
Bogdan & Monici, Giuser, cos mir

MUZEUL NAŢIONAL DE GEOLOGIE
Şoseaua Kiseleff 2, Bucureşti
Tel: 021.212.89.52
Fax: 021.318.13.26

Noapte dobrogeană
18.00-02.00
Pentru reprezentarea principalelor comunităţi din spaţiul dobrogean, Muzeul Naţional de Geologie organizează acest eveniment în colaborare cu Societatea Culturală Aromână, Uniunea Democrată de Turcilor din România şi Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România.
Noaptea Muzeelor se deschide la Muzeul Naţional de Geologie cu atelierul de creativitate “Culoare, formă şi tradiţie în Dobrogea” dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 10 ani şi care se va desfăşura în intervalele orare: 18.00-18.45 si 19.00-19.45. Atelierul constă în realizarea de marionete de hârtie reprezentând principalele comunităţi din spaţiul dobrogean îmbrăcate în costume populare tradiţionale specifice fiecărei etnii. Înscrieri la telefon: 021.212.89.52. Tarif: 4 lei/persoană.
Publicul adult este aşteptat între orele 18.00-19.00 la întâlnirea cu solitarul explorator Alin Totorean care va avea plăcerea să împărtăşească publicului din peripeţiile, riscurile şi farmecul expediţiei sale în Australia în cadrul prelegerii “Învingător în lupta cu deşertul Australian”.
Tot sub semnul descoperirii se desfăşoară, în intervalul orar 19.00-19.45, conferinţa “Cetatea Halmyris” susţinută de prof. dr. Mihail Zahariade, şef al Centrului de Tracologie din cadrul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”.
Familiile care doresc să-şi încerce abilităţile de exploratori pot participa, prin înscriere prealabilă la telefon 021.212.89.52, la atelierul Explorator în Dobrogea, care va avea loc în curtea muzeului în următoarele intervale orare: 18.00-18.45 şi 19.00-19.45. Participă copii între 7 şi 14 ani, însoţiţi de părinţi. Acces liber, pe bază de programare.
Alte activităţi programate de Muzeul Naţional de Geologie pentru Noaptea Muzeelor 2009:

Expoziţie de fotografie veche organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie de costume, ţesături şi obiecte tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Domeniile Ostrov;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale lipovene organizată de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale lipovene;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Sarica Niculiţel.
O altă expoziţie deschisă de Noaptea Muzeelor este tradiţionala Expoziţie cu vânzare de podoabe şi pietre semipreţioase. Tarif: 4 lei/persoană.
Programul continuă cu următoarele evenimente:
20.00-20.30: ansamblul vocal bărbătesc Boaţea Pindului;
20.30-21.00: cântăreaţa de muzică populară Aneta Stan;
21.00-22.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
22.00-22.30: interpreta de muzică tradiţională aromâna Ianula Gheorghe;
22.30-23.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
23.00-23.30: ansamblul folcloric de dansuri traditionale aromâne Pilisterlu;
23.30-24.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika.

MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU”
Calea Victoriei nr. 141, sector 1, Bucuresti,
tel: 021.318.14.50
fax: 021.312.91.82
office@georgeenescu.ro

http://enescumuseum.blogspot.com

Program NOAPTEA MUZEELOR 16 – 17 MAI 2009
Liber acces între orele 20.00-05.00
20.00: Orchestra Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”
dirijori: Nicolae Racu, Andrei Racu
solistă: Ioana Goicea – vioară
În program lucrări de:
Wolfgang Amadeus Mozart – Mica serenadă, Suită 6 dansuri
Antonio Vivaldi – Anotimpurile
Georg Friedrich Haendel – Passacaglia
Vasile Timiş – Mica suită
22.00: Corala “Nihil sine Deo”
dirijori: Emil Matei, Liliana Bîrnat
Prelucrări folclorice româneşti, ruseşti, evreieşti
Coruri clasice: operă, operetă, vocal-simfonic
24.00: Formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann”
Grupul de muzică bizantină „Anton Pann”
02.00: George Bijacu – pian şi voce
Muzică de film, muzică de la animaţiile Disney, muzica anilor ‘80
03.00 – 04.00: Proiectare film documentar :
Enescu -în inima mea, realizator Florica Gherghescu, o producţie TVR Media, 1996

MUZEUL NAŢIONAL AL HĂRŢILOR ŞI CĂRŢII VECHI
Str. Londra nr. 38, Bucureşti
Tel: 021.230.44.68
Fax: 021.230.52.84
www.muzeulnationalalhartilor.com
muzeulhartilor@yahoo.com
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi este unic în peisajul muzeistic românesc şi se numără printre cele patru muzee cu acest profil din Europa.
Spaţiile de expunere amenajate în actuala clădire sunt dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărei palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păşi.
Întreaga colecţie ce însumează până în prezent peste 800 de piese: hărţi, gravuri, desene, litografii. Exponatele din cele 16 săli sunt dispuse tematic într-o suită ce îmbină rigoarea ştiinţifică cu principiile artistice. Vizitatorii pot urmări astfel evoluţia realizărilor cartografice pe întregul mapamond şi mai ales pe teritoriul ţării noastre.
Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a fost nominalizat recent de către Forumul European al Muzeelor pentru activitatea desfăşurată în anul 2007. Muzeul a fost apreciat pentru programele derulate, pentru inventivitatea şi atmosfera pe care design-ul interior o sugerează. De asemenea au fost preţuite frescele ce împodobesc tavanele sălilor şi vitraliile înfăţişând hărţi astrale sau vechi portulane, create de artişti plastici renumiţi, ce prelungesc şi în acest plan mesajul exponatelor aflate pe simeze.

MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI
Calea Victoriei nr. 12, Bucureşti
Tel: 021.315.82.07
Fax: 021.311.33.56
edpr@mnir.ro , www.mnir.ro
Noaptea Muzeelor – o fereastră spre trecut
La porţile istoriei, timpul se opreşte!
Program 16 / 17 mai 2009: orele 16.00 – 04.00

Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium începând cu ora 18.00): Din istoria costumului medieval; Sisteme de măsurare a timpului în evul mediu (dr. Cristina Anton-Manea – MNIR).
Atelier practic Croitoraşul cel viteaz – atelier de design vestimentar pentru păpuşi; decupaj de costume de epocă din hârtie (Cristina Anton-Manea – MNIR, Runa Petringenaru – Medieval Art Production).

Blazonul personal: Formă de recunoaştere a cavalerului în evul mediu (Raluca Velicu – MNIR)
Atelier practic Pictură heraldică (Runa Petringenaru)
Pregătirea pentru turnir: echiparea cavalerilor şi a cailor cu armuri (Roxana Licuţă – MNIR)
Participarea la ateliere se face pe bază de înscriere (în ziua respectivă). Activităţile sunt desfăşurate pe grupe de maxim 10 copii, cu vârste între 5-14 ani.
Concurs „Ţările Române între Orient şi Occident – Figuri de principi” – participă elevi de la Colegiul Naţional Jean Monet, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr şi de la Şcoala Centrală din Bucureşti (Monica Bîră, MNIR)
Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium, începând cu ora 22.00):Să ne cunoaştem istoria ca să ştim cine suntem – O paralelă între neoliticul anatolian şi cultura Cucuteni (Ayberkin Metin, colecţionar particular de antichităţi); Elemente de vestimentaţie în neolitic, pe baza reprezentărilor redate pe statuetele antropomorfe (Andreea Bîrzu, studentă – Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti)
Demostraţie practică de olărit (Medieval Art Production)

Medieval – Viaţa privată versus viaţa publică în secolele XI-XIV (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cotidianul – Prezentarea proiectului „Bragadiru 2008 – un spaţiu antic în imaginarul contemporan. Reconstituirea unei aşezări getice din Muntenia” (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cărţile medievale de rugăciuni (Dana Manole, studentă, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti).
Atelier practic de caligrafie Arată-mi cum scrii ca să-ţi spun cine eşti – iniţiere în arta caligrafică (Adriana Olaru, artist plastic).
Demonstraţii de dans şi luptă cu spada (Holul central al muzeului).
Animaţie în costume de epocă, marca Medieval Art Production, pe tot parcursul Nopţii Muzeelor. Gazdele d-voastră în prag de seară vor fi membrii ASAIR.
Expoziţii speciale dedicate Nopţii Muzeelor (Holul central al muzeului)
– Replici de echipament militar (steaguri, scuturi heraldice, suliţe, halebarde, buzdugane, arcuri, coifuri etc.).
– Obiecte realizate de participanţii la cursurile Şcolii Medievale (figurine, vitraliu, artă heraldică, icoane etc.).
Fotografii de epocă (perioada interbelică) – O clipă frumoasă. Pentru totdeauna (Irina Solomon, artist plastic şi Eugen Ciocan, fotograf – Fotocabinet), holul mare al muzeului, începând cu ora 16.00.
Dacă ţi-a plăcut noaptea la muzeu, te aşteaptă o amintire surpriză!
Parteneri: Medieval Art Production, Asociaţia Studenţilor la Arheologie şi Istorie din România (ASAIR), Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.
Coordonatori: Katia Moldoveanu, Bogdan Ciachir (MNIR), Runa Petringenaru (Medieval Art Production), senior@medievalart.ro

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE
Bdul. Dacia nr. 12, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.212.58.45
Fax: 021.212.58.46

Program special Noaptea muzeelor: 18.00-03.00
Expoziţia Centenar Eugen Ionescu – Schimbarea la faţă a teatrului lumii
Proiecţia spectacolului Teatrului Odeon CINCI PIESE SCURTE
regia Alexandru Dabija (GALERIILE MNLR, PARTER).
Nicu Ilfoveanu – Fotografie
Vlad Gherghiceanu – Instalaţie cu tema: Cultura
18.00 – 18.30 – Spectacol: Prima aventură celestă a domnului Antipirină, dupăTristan Tzara,regia Radu Băieşu, în distribuţie: Armand Calotă, Anda Saltelechi, Teodora Calagiu, Ioana Zărnescu, Lucia Popovici(ESPLANADĂ INTRARE MUZEU).
19.00 – 19.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. V- VIII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
20.00 – 20.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. IX – XII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
21.00 – 21.45 – Concert de muzică medievală: PONTICE. Interpretează: Cătălin Mirea, Viorel Păunescu, Monica Ivanov, Florentina Ciobanu, Roxana Cioran, Eduard Ionescu.
22.00 – 01.00 – Noapte de poezie şi muzică (ROTONDĂ):Poeţi în recital: Cornelia Maria Savu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Bogdan O. Popescu, Paul Vinicius, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu. JAZZ – Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Prezintă Traian T. Coşovei.
01.00 – 02.30 – Cinemateca Literaturii: Ultimul tangou la Paris, regia Bernardo Bertolucci. Prezintă Ioan Groşan (ROTONDĂ).

MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „DIMITRIE GUSTI”
Şos. Kiseleff nr. 28, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.317.91.03
Fax: 021.317.90.68
www.muzeul-satului.ro
Program special Dimineaţa Muzeului
Acces gratuit în intervalul orar 11.00-18.00
Muzeul Naţional al Satului \”Dimitrie Gusti\”, din motive de securitate a patrimoniului, în special pericolul de incendiu, nu poate prelungi programul organizat pentru Noaptea Europeană a Muzeelor după căderea întunericului.
În acest sens, Muzeul Satului organizează programul Dimineaţa Muzeului care va oferi publicului vizitator, sub genericul Descoperind tezaure activităţi interactive diverse:
Vizite ghidate – orele 11.00-17.00 (din oră în oră grupuri de 25 -30 persoane)
Ateliere de creaţie – orele 11.00-15.00: Meşteşuguri tradiţionale (olărit, ţesut, icoane), demonstraţii ale meşterilor populari – program interactiv de iniţiere în tainele meşteşugurilor populare.
Expediţie ornitologică – orele 11.00-13.00 (parteneriat cu Societatea Ornitologică Română).
Muzică pentru fiecare -Performance – orele 15.00-17.00 (folclor românesc şi european, muzică corală, chitară clasică).
Ansamblul folcloric Doruleţul, Bucureşti
Ansamblul Asteria al Uniunii Elene din România
Grupul coral al Liceului Dante Aligheri, Bucureşti
Tudor Niculescu, Bucureşti – chitară clasică
Team-building – orele 16.00-18.00: Comori în Satul de la Şosea (program interactiv de descoperire a patrimoniului muzeal)
Relaţii suplimentare: Iuliana Grumazescu, muzeulsatului_ig@yahoo.com , 021.317.91.03 / int. 143
Tot în preajma programului Noaptea Muzeelor, în cazul nostru Dimineaţa Muzeului a cărui temă este Descoperind tezaure vor mai putea fi vizitate următoarele obiective:
Târgul Olarilor 15-17 mai
Ţăranii şi comunismul – expoziţie multimedia 17 martie-30 mai

MUZEUL TEHNIC NAŢIONAL “DIMITRIE LEONIDA”
Str. Candiano Popescu nr. 2 (Parcul Carol), Bucureşti
Tel/fax: 021.336.77.77
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-02.00
În 2009 Muzeul Tehnic sărbătoreşte 100 de ani de la înfiinţare, ocazie cu care organizează o serie de evenimente speciale, printre care şi programul Noaptea muzeelor.
Fondat în 1909 de către inginerul Dimitrie Leonida (1883-1965), cel care a alcătuit şi nucleul colecţiei, muzeul este adăpostit din 1935 în actuala clădire aflată în Parcul Carol, într-o zonă plină de atracţii turistice.
Colecţia Muzeului Tehnic cuprinde peste 5.000 de piese ce ilustrează evoluţia realizărilor tehnologice. Sunt prezentate inovaţii în domeniul mecanicii sau al electricităţii, printre care cele mai spectaculoare sunt: cilindrul primei maşini cu abur folosite în industria românească (1853), primul motor de tramvai electric din Bucureşti (1894), automobilul cu formă aerodinamică Aurel Persu, primul de acest fel din lume (1923), macheta avionului Vuia care, în premieră în lume, s-a ridicat în aer la 18 martie 1906 doar cu mijloacele proprii de la bord, sau primul aparat de zbor individual realizat în 1958.
De-a lungul anilor muzeul a fost vizitat de personalităţi precum Henri Coandă, Walker Cisler, preşedintele companiei Edison, cosmonautul Eugen Cernea sau Michel Templeton, directorul Muzeului de Ştiinţă şi Tehnologie din Oregon, care au fost impresionate de bogăţia colecţiei.

Sursa : www.noapteamuzeelor.ro

Comunicat T.A.T.A.

mai 12th, 2009

Alianta T.A.T.A. cere Cabinetului Boc sa ajute ACUM familiile cu nasteri multiple

http://www.t-a-t-a.ro/2009/02/02/proiectul-de-lege-privind-sustinerea-familiilor-cu-nasteri-multiple/

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. solicita Cabinetului Boc sa transforme in ordonanta de urgenta initiativa legislativa elaborata de Alianta T.A.T.A. si sustinuta de un grup de parlamentari pro-familie. Familiile cu nasteri multiple au nevoie de sustinere astazi si nu peste 2-3 luni, cand proiectul de lege adoptat de Senatul Romaniei va primi si votul favorabil al Camerei Deputatilor si va fi promulgat de Presedintele Romaniei. Gemenii, tripletii si cvadrupletii au nevoie de hrana, imbracaminte si de tot ce-i trebuie unui bebelus inca de la nastere, astfel incat demersul firesc si responsabil al Guvernului Romaniei este aprobarea unei ordonante de urgenta pentru sustinerea familiilor cu nasteri multiple.
Plenul Senatului a hotărât luni, cu o majoritate de 89 de voturi, ca familiile cu nasteri multiple să primească, în afara indemnizaţiei obişnuite acordate pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani, câte 600 RON pentru fiecare al doilea sau al treilea nou-născut dintr-o astfel de sarcină. Taticii sau mamicile care vor intra in concediul pentru crestere copilului vor avea conditii material mai bune pentru cresterea si educarea copiilor. Senatul este prima cameră sesizată în acest caz, decizia finală aparţinând Camerei Deputaţilor.
Comisiile parlamentare sesizate si Guvernul Romaniei avizasera favorabil proiectul de lege, senatorii primind propunerea de adoptare a unui proiect normativ care elimina discriminarea familiilor cu nasteri multiple.
Propunerea legislativă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, elaborata de Alianta T.A.T.A. si de un grup de parlamentari pro-familie, stipuleaza ca in cazul nasterilor multiple se acorda indemnizatia de crestere a copilului in cuantum de 85% din veniturile realizate in ultimul an (de la 600 lei pana la 4000 lei) si câte o indemnizatie suplimentara de 600 lei pentru fiecare copil incepand cu al doilea nascut. Astfel, o familie cu tripleti, care in prezent primeste pe langa indemnizatia de baza si 3 alocatii pentru copil de cate 200 lei (600 lei), va primi inca 2 indemnizatii suplimentare de cate 600 lei pentru al doilea si al treilea copil din nasterea multipla. Venitul suplimentar al unei familii cu tripleti va fi asadar de 1200 lei lunar pe parcursul concediului pentru cresterea copilului.
Alianta T.A.T.A. a reusit sa transforme in lege acest proiect cu ajutorul parlamentarilor pro-familie, care au devenit initiatori in Parlamentul Romaniei: Frâncu Emilian Valentin – senator PNL, Amet Aledin – deputat UDTTMR (minoritãti), Dumitrescu Liana – deputat AMR (minoritãti), Giurgiu Mircia – deputat PD-L, Ibram Iusein – deputat UDTR (minoritãti), Movilă Petru – deputat PD-L.
Seful Guvernului, premierul Emil Boc, a sustinut adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a acestei propuneri legislative, considerand ca aceasta este in concordanta cu Programul de Guvernare, iar efortul bugetar este de cca 25 milioane lei anual, considerand cele 3500 nasteri gemelare inregistrate statistic.
Alianta T.A.T.A. reuseste asadar sa elimine o discriminare grava din societatea romaneasca, asigurand conditii egale de tratament pentru copiii nascuti din nasteri simple si multiple. Familiile cu nasteri multiple au primit astfel sprijinul parlamentar si guvernamental solicitat prin intermediul Aliantei T.A.T.A., printre initiatorii acestei initiative fiind si domnul Mircea Minea, primarul localitatii Doamna Chiajna, care reprezinta cea mai mare comunitate de gemeni din Romania. La Chiajna sunt inregistrate 84 de perechi de gemeni si de tripleti.
Informatii suplimentare se pot obtine la tel. 0723.568.280, 0744.148.965, tel./fax 021.345.0123, asociatiatata@gmail.com, http://www.t-a-t-a.ro/ .

PRESEDINTE,
Bogdan Draghici

Vladimir Voronin a fost ales președinte al Parlamentului Republicii Moldova

mai 12th, 2009

Liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), Vladimir Voronin, a fost ales președintele Parlamentului, în condițiile boicotării votului de către opoziție.

Vladimir Țurcanu, a fost ales prim vicepreședinte, iar Grigore Petrenco – vicepreședinte, o functie de vicepreședinte rezervată opoziției este deocamdată vacantă.

Opoziția a refuzat să participe la alegerea ocnducerii Parlamentului, și a declarat că nu va participa nici la alegerea noului președinte al țării.

PCRM dispune în urma scrutinului din 5 aprilie de 60 de mandate din 101, pentru alegerea președintelui fiind nevoie de 61 de mandate. Dacă președintele nu poate fi ales după trei tururi de scrutin, Parlamentul se dizolvă și se convoacă alegeri repetate.

Actualul șef al statului, Vladimir Voronin nu mai are dreptul să candideze după două mandate consecutive.

Opoziția a acuzat autoritățile dominate de PCRM de măsluirea alegerilor din 5 aprilie.

Pentru început, în Parlament au fost constituite fracţiunile parlamentare şi conducerea acestora. Astfel preşedinta fracţiunii Partidul Comuniştilor este Maria Postoico. Vicepreşedinţii – Vladimir Ieremciuc şi Rasia Spinovschi, iar secretara comisiei este Svetlana Rusu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal (15 deputați) este Mihai Ghimpu, vicepreşedinţii – Anatol Şalaru şi Corina Fusu, iar secretara fracţiunii este Ana Guţu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal Democrat din Moldova (15 deputați) este Vladimir Filat, vicepreşedinţii – Alexandru Tănase şi Mihai Godea, iar secretarul fracţiunii este Angel Agachi.

Preşedintele fracţiunii Alianţei „Moldova Noastră” (11 deputați) este Serafim Urecheanu, vicepreşedintele este Veaceslav Untilă, iar secretar – Leonid Bujor.

Miercuri 13 mai are loc o nouă ședință a Parlamentului.

Al doilea eveniment floricol, după Simfonia lalelelor

mai 11th, 2009

Rezervaţia Poiana cu narcise de la Negraşi este un areal de 4,1 de hectare, în lunca râului Dâmbovnic, protejată prin lege.

Narcissus stellaris, cum sunt cele de la Negraşi, reprezintă o specie de narcise care populează, în general, locurile depresionare umede. Din cauza poziţiei sudice a Negraşilor, narcisele de aici înfloresc la sfârşitul lui aprilie, menţinîndu+se în floare aproape toată luna mai.

Narcisele de la Negraşi sunt numite de localnicii de aici coprine, având tulpinile mai subţiri şi frunzele mai înguste, floarea are o coronulă cu marginile roşii şi petale de culoare alb gălbui deschisă.

Rezervaţia de la Negraşi este ocrotită pentru valoarea ştiinţifică deosebită a speciei şi pentru valoarea peisagistică a covorului de narcise.

Sărbătoarea florilor a adunat argeşenii la Negraşi. Primarul a ţinut narcisele sub pază.

Faţă de anii precedenţi, de data aceasta sărbătoarea deja celebră în Argeş şi nu numai a avut o menire deosebită: aceea de a mai descreţi frunţile oamenilor, într+o perioadă în care criza este cuvântul de ordine.

Primarul Radu Nicolae, a oferit un spectacol de muzică populară susţinut de Doina Argeşului şi de ansamblul Dorul. Micii şi berea au creat veselie.

Sărbătoarea Narciselor de la Negraşi este al doilea mare eveniment floricol simbolic pentru Argeş.

Diferenţa o reperezintă faptul că, în acea poiană, narcisele nu cresc datorită cultivării de către om, ci datorită înmulţirii lor naturale

S-a pus piatra de temelie la Necropola Regală şi Episcopală

mai 11th, 2009

Duminică, Principesa Margareta şi Princepele Radu au pus, piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale de la Curtea de Argeş înălţată la iniţiativa Episcopiei Argeşului şi Muscelului cu sprijinul Casei Regale a României.

Mai întâi Familia Regală a participat la Sfânta Liturghie oficiată de Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, după care a avut loc slujba de sfinţire a locului viitorului lăcaş de cult care va avea hramul de Sfânta Filofteia şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril urmând a fi ridicat în imediata vecinătate a Mănăstirii Argeşului.

La ceremonie au asistast câteva sute de credincioşi.

Prea Sfinţitul Calinic şi Principesa Margareta au semnat protocolul în Sala Manole a Palatului Episcopal, privind înălţarea catedralei.

Noua catedrală, conform proiectului, va avea în linii mari Arhitectura Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş , în cruce greacă înscrisă, cu plan semicircular la intrare. Va fi prevăzut un loc special amenajat, cu 12 locuri de înmormântare pentru membrii Casei Regale şi episcopii Argeşului.

Spaţiul liturgigic va fi separat de cel al mormintelor, iar cei care vor dori să viziteze doar mormintele vor putea să facă acest lucru fără să deranjeze slujba religioasă. Ioan Augustin, arhitectul acre a întocmit proiectul necropolei, a fost prezent şi însoţit de Ion Tucă directorul Casei Regale, la una dintre şedinţele legislativului municipal din Curtea de Argeş şi au prezentat aleşilor locali modul în care va arăta întreg ansamblul arhitectonic. Va fi o biserică impunătoare , cu abside frtumoase şi cu o turlă centrală.

În vechea catedrală episcopală, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea şi restaurată la sfârşitul sec. al XIX lea, sunt înmormântaţi primii doi regi ai României, respectiv Carol I şi Ferdinand.

La Curtea de Argeş au fost aduse în anul 2003, rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al doilea şi au fost depuse într_o capelă din curtea manăstirii.

Principele Radu a cocluzionat “După 20 de ani de la sacrificiul românesc din decembrie 1989 şi la 60 de ani de aşteptare a Regelui Mihai, fondarea acestei noi catedrale episcopale şi regale va reprezenta pentru România un moment de întoarcere către ea însăşi , de întoarcere la demnitate, la mândrie, la împletirea armonioasă între democraţie şi libertaţi şi continuitatea românească atât de greu încercată în ultimele decenii”.

La rândul său P.S. Calinic a completat: “Prin această construcţie, se va împlini tradiţia legăturii dintre regalitate şi Biserica Ortodoxă Română”

În momentul în care va fi gata, această construcţie va aduce la Curtea de Argeş turişti din toate colţurile lumii.

Petiția împotriva introducerii majorării mascate de taxe

mai 11th, 2009

Petiția împotriva introducerii impozitului forfetar şi a majorării mascate de taxe şi impozite poate fi semnată acum și online. La adresa www.tintapnl.ro , Partidul Național Liberal îi așteaptă pe toți cetățenii care vor să se alăture campaniei lansate miercuri, 6 mai 2009.

Liberalii cer sprijinul românilor pentru ca, împreună, să reamintească guvernanţilor că trebuie sa-și asume dezastrul pe care îl produc, căci alegătorii nu au votat FMI în noiembrie 2008.

Semnăturile românilor, reprezentând protestul lor la adresa politicilor aberante ale guvernului Boc, vor fi depuse săptămâna viitoare în Parlament, împreună cu moțiunea de cenzură ”Marea păcăleală PDL-PSD”.

Campania de strângere de semnături și moțiunea de cenzură fac parte din setul de măsuri promovat de PNL împotriva abuzurilor și incompetenței guvernanților, alături de contestarea OUG 34/2009 la Curtea Constituţională. Este vorba de sesizarea aspectelor de neconstituţionalitate referitoare la modificarea şi aplicarea imediata a prevederilor codului fiscal. Coordonatorul campaniei naționale este vicepreședintele PNL, Daniel Chițoiu, fostul președinte al ANAF.

Tulburari in centrul Atenei

mai 11th, 2009

Pe fondul crizei economice, situatia emigrantilor din Grecia divide extremele politice care incepind de sambata au organizat marsuri separate.

Demonstrantii de stinga s-au strins in jurul orei 5 PM in Piata Omonia pentru a in sprijini sitatia emigrantilor, pe cind gruparile de dreapta au avut ca obiectiv protestul impotriva valului de imigranti ilegali, din care numai anul trectu fortele de ordine au prins in jur de 150.000 din care foarte putin au fost returnati in tara de tranzit.

In acelasi timp organizatii in sprijinul emigrantilor oraganizau un centru de sprijin si acordau ajutor medical si indrumare unor imigranti, subiect care al unei confierite de presa.

Fortele de politie nu au putut impiedica incidente si intr-un caz indivizi de extrema dreapta au atacat emigranti care isi gaseau adapost in curtea si in casa veche insalubra din centrul orasului.

Extremistii au folosit sticle incendiare si au aruncat cu pietre in cladirea care adapostea imigranti ranind cinci dintre ei.

S-a organizat o contrademonstratie de catre grupari de stinga iar forte de politie au separat pe demonstrantii de stinga de cei extremistii violenti de dreapta.
Intre cele doua demonstraii opus s-au aruncat pietre si sticle incendiare.

Dupa 35 de ani de la caderea dictaturii politia elena sufera de acelasi complex al celei din tara de dupa revolutie si anume lipsa de autoritate.

Evenimente par sa aiba si o implicatie politica interna si unele forte sa obtine beneficii.

Pe fondul scaderii in sondaje a principalelor doua partide politice care au condus Grecia in aceste trei decenii se simte un gol pe car eicnearca sa-l umple alte forte politice.

La ultimile alegeri forte de dreapta au reusit sa intre in parlament. Fortele de stinga simt momentul si cer alegeri anticipate si se pregatesc ca la alegerile pentur parlamentul european sa contracareze fortele de extrema dreapta.

Burse de creaţie “Alexandru Paleologu” şi “Ars Amandi” pentru elevi şi studenţi

mai 11th, 2009

În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate (inclusiv Republica Moldova). Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

sursa: www.deltaf.org

Documentele ororii: Descoperirea planurilor originale de extindere ale lagărului de la Auschwitz la Berlin

mai 10th, 2009

In noiembrie 2008, un articol publicat în celebra publicaţie „Bild” şi difuzat de mai multe jurnale şi canale de televiziune europene şi franceze mi-a atras atenţia.
Această informaţie a declanşat nu numai o stare de oripilare şi groază, dar şi un aspect extrem de important şi discutabil referitor la condiţia arhitectului în societatea modernă, a problemelor sale deontologice.

În fapt, jurnalul „Bild” precizează că, absolut întâmplător, cu prilejul unei renovării unui apartament din Berlin, au fost găsite planurile originale ale unui important proiect de extindere a lagărului de exterminare de la Auschwitz.

Documentul descoperit astfel este alcătuit din 28 planuri îngălbenite de vreme şi este datat 23 octombrie 1941. Acesta conţine în mod special faţadele şi planurile scara 1 :100 cu interiorul unei «instalaţii de dezinsecţie», planul unei încăperi de 11,60 x 11,20 m purtând menţiunea «Gaskammer» – «cameră de gazare». Exemplarele sunt parafate de către «Direcţia construirii de Waffen-SS şi a poliţiei» şi au clar semnătura şefului SS, Heinrich Himmler.

Unul din planuri indică primul crematoriu uman, cifra cu roşu reprezintă zona a cinci pătrate ce simbolizează viitoarele cuptoare de crematoriu. Planul are notat «L.Keller» pentru «Leichenkeller», adică «pivniţă de cadavre», în care era prevăzută o lungime de 8 metri cu posibilitatea extinderii «după nevoie».

Într-un interviu oferit publicaţiei sus-amintite, Hans-Dieter Kreikamp, şeful departamentului arhivelor federale din Berlin, estimează că aceste planuri «oferă o dovada evidentă a unui proiect de genocid impotriva evreilor din Europa».

Jurnalul «Bild» publică trei facsimile din acest proiect şi precizează încă o dată că planurile constituie pentru istorici dovada indubitabilă a unui proiect industrial de exterminare a evreilor pus la punct de Nazişti.

«Aceste documente demonstrează că toţi cei care au avut ceva de obiectat cu planificarea şi construirea acestui lagăr de exterminare ştiau că oamenii trebuiau gazaţi acolo urmând o procedură industrială» scrie Bild.
Aceste documente infirmă încă o dată toate afirmaţiile după care Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc, mai adaugă jurnalul.

De asemenea, «Bild» subliniază în continuarea articolului, pentru a face încă o dată cunoscut generaţiilor actuale că peste 1,1 milioane de evrei au fost exterminaţi la Auschwitz, localitate din Polonia situată în apropierea Cracoviei.

Acest lagăr al morţii a fost construit începând cu mai 1940 într-o fostă cazarmă a armatei poloneze şi primele victime au fost executate în septembrie 1941.

O extindere intitulată Auschwitz II sau Birkenau, a fost deschisă în octombrie 1941 şi patru dormitoare de gazare au fost adăugate lagărului în ianuarie 1942.

In timpul unei conferinţe din ianuarie 1942 de la Wannsee, conducătorii nazişti au decis exterminarea totală a 11 milioane de evrei care trăiau în Europa.

În mod sigur, arhitecţii care au proiectat au avut la cunoştinţă conţinutul tematicii proiectului. Nu există, profesional vorbind, posibilitatea de a proiecta o extindere a unei construcţii existente fără a face relevee, măsurători pe teren, fotografii, fără a fi perfect conştient ce anume lucrezi.

Şi totuşi în ce constă deontologia profesiei de arhitect într-un regim totalitar? Ce monstruozităţi ajung să proiecteze, constrânşi mai mult sau mai puţin de sistem? Este o chestiune de orgoliu sau numai financiară?
De la Albert Speer (primul arhitect al Reich-ului) până la arhitecţii «epocii de aur», aceste aspecte ar trebui să ne dea enorm de gândit asupra consecinţelor acţiunilor noastre.

Surse: L’Express, RFI, France 2, Europe 1, Le Monde, Libération, Le Figaro

http://www.bild.de/

La Oradea, în primăvara păcii

mai 10th, 2009
9 mai 1945, la Oradea9 mai 1945, la Oradea

S-au împlinit 64 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. În decurs de un an, în perioada mai 1944 – mai 1945, a fost nimicită majoritatea covârşitoare a celor peste 160000 de evrei din Ardealul de Nord. Mama mea, Sara Tabák, avea doar 13 ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare, dacă nu ar fi fost adăpostită la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta, unde au mai fost salvaţi câteva sute de copii evrei. În primăvara păcii a pornit către Ardeal sperând că avea
să-şi regăsească mama şi rudele apropiate. O parte din peripeţiile întoarcerii le-a descris în cartea Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007 la Cluj, din care reproduc un fragment

Singură la Oradea
Am călătorit tot cu trenuri militare, aglomerate, care înaintau anevoie. Într-o haltă din apropiere de Oradea toţi civilii au fost daţi jos din tren. Printre aceştia era şi un grup de lăptărese vorbăreţe şi vesele care mergeau spre Oradea cu clondirele de lapte; m-am luat şi eu după ele. Ajungând în oraş s-au suit în tramvai şi eu am făcut la fel, deşi nu aveam nici un ban pentru bilet. Din fericire, taxatoarea m-a ignorat. Mă gândeam că în oraşul acesta este pace de mai multe luni de zile, copiii de vârsta mea merg la şcoală, mamele şi bunicile lor îi aşteaptă acasă cu masa pusă, iar eu nu aveam pe nimeni şi nimic. Ce să fac ? Încotro s-o iau ? Cui să mă adresez ? M-am decis să mă duc la Poliţie pentru a obţine nişte documente şi, eventual, nişte sfaturi. În faţa clădirii impozante aştepta o mulţime de lume. Familii întregi revenite din refugiu, unii cu căruţele pline de catrafuse.
M-am îndreptat cu paşi hotărâţi către poartă, unde gardianul m-a întrebat ce caut acolo, dis de dimineaţă ? Iar eu i-am povestit, de unde vin şi câte păţisem. Atunci m-a dus într-un birou bine încălzit şi a telefonat undeva. Peste o bucată de vreme au intrat în birou vreo 8 –10 bărbaţi mai tineri şi mai vârstnici, evrei reveniţi la Oradea din detaşamentele de muncă, aflaţi în aşteptarea soţiilor şi copiilor deportaţi. Veniseră să mă vadă, pentru că eram primul copil evreu care sosise în oraş, după război. Când m-au văzut au început să lăcrimeze, iar pe mine m-a podidit plânsul. Unul dintre bărbaţi a dat fuga până la cofetărie şi mi-a adus câteva felii de cozonac şi o cană de cafea cu lapte. Mă îndemnau să mănânc dar eu, deşi îmi chiorăiau maţele de foame, n-am vrut să mă ating de bunătăţile dinaintea mea, fiind preocupată unde aveam să dorm la noapte ? Fiecare mă îmbia să mă duc acasă la el, pentru că aveau casa goală, dar eu eram neîncrezătoare, pentru că lucrau la poliţie ! Atunci unul dintre ei m-a luat de mână şi m-a dus la Comunitatea evreiască din Oradea, reînfiinţată de curând, în biroul preşedintelui care se numea Oszkár Dávid. Nenea Oszkár m-a liniştit că o să găsească o familie care să mă primească, dar mai întâi m-a dus la cantina Comunităţii, fiind tocmai ora prânzului şi bănuind că o să-mi cadă bine o farfurie de supă fierbinte. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă. Sala de mese mi s-a părut, ca în basme. Pe mesele aşternute cu feţe de masă imaculate, erau aşezate coşuri cu mere mari şi roşii. Nenea Oszkár a observat cu ce jind priveam merele şi mi-a spus că pot să iau câteva şi să mi le pun în rucsac, ca să le mănânc mai târziu. Asta a fost prima ofertă orădeană pe care am acceptat-o pe loc. Cât timp am luat prânzul, au venit la masa noastră şi alţi bărbaţi evrei, spunând că pot să-mi ofere găzduire. Preşedintele dădea din cap, înţelegător, fără să ia vreo decizie. La un moment dat au venit doi fraţi Jóska şi Gyuri Bügler, care locuiau împreună cu o menajeră mai în vârstă. Nenea Oszkár a hotărât să mă găzduiască ei, mai ales că avuseseră şi o surioară de vârsta mea, care a fost deportată şi nu ştiau nimic de soarta ei. Locuiau într-o casă de pe strada Beöthy Ödön. Gyuri avea vreo 22 de ani şi lucra într-un atelier de tricotaje, iar fratele său Jóska, cu vreo 5 – 6 ani mai mare, era vânzător într-un magazin. M-au primit cu dragoste frăţească, făceau tot posibilul să mâncăm împreună, mi-au cumpărat haine şi pantofi. Am primit o fustă plisată bleumarin şi o bluziţă albă, care-mi amintea de uniforma orfelinatului pe care-l părăsisem.
Începea să se desprimăvăreze şi mulţi orădeni păreau să fi uitat grozăviile războiului sau poate nu trecuseră prin atâtea încercări ca şi mine. Îmi mergea bine, dar îmi aminteam mereu că nu părăsisem Budapesta, cu gândul de a ajunge la Oradea, ci la Gheorgheni şi că trebuia să-mi continui drumul, chiar dacă noii mei fraţi ar fi luat-o în nume de rău.
Mă gândeam tot mai des şi la fostele mele colege de la orfelinat, care flămânzeau la Budapesta. L-am rugat pe nenea Oszkár Dávid, să caute o modalitate de ajutorare a orfelinatului, trimiţându-le alimente şi medicamente. Dar Nenea Oszkár a reuşit să facă mult mai mult. Cu sprijinul primăriei orădene a adus la Oradea cincizeci de fetiţe orfane, cărora li s-a asigurat locuinţă, mâncare, şcolarizare şi chiar ore de religie. Fetiţelor li s-a amenajat un cămin în vila doctorului Vilmos Molnár, care înainte de război fusese directorul Spitalului Evreiesc din Oradea, şi prânzeau la cantina comunităţii.
Imediat după sosire, copiii au fost duşi la baie, apoi li s-au distribuit haine curate. M-am bucurat din suflet că fetiţele care avuseseră de suferit vicisitudinile războiului, răbdaseră de foame şi de frig, aveau parte de condiţii omeneşti. În acelaşi timp eram şi mândră că toate acestea s-au realizat şi prin mijlocirea mea. Revederea cu tovarăşele mele de suferinţă a fost stropită cu lacrimi de bucurie, ne-am îmbrăţişat şi am ţopăit vesele. În schimb pedagogele, Tanti Maria şi Tanti Juliska, au fost mai puţin prietenoase, fiind supărate că fugisem de la orfelinat… Dar nu avusesem încotro, pentru că dacă aş fi cerut voie, nu m-ar fi lăsat să plec. Inima îmi dăduse ghes să pornesc către casă şi, în zorii zilei de plecare, am rugat-o pe o colegă, Noemi, să o liniştească pe pedagogă că nu pornesc singură, ci cu Aliz, care era majoră.
Menajera familiei Bügler nu m-a lăsat s-o ajut la gospodărie, nici măcar să-i plimb nepoţelul cu căruciorul. Gyuri şi Jóska plecau la lucru de dimineaţa, iar mie nu-mi plăcea să lenevesc şi nici n-aveam cu cine schimba o vorbă. Din când în când mă duceam pe la comunitate, dar şi acolo mă răsfăţau şi nu mă puneau să fac nimic. Într-o zi m-am plâns fraţilor Bügler că mă plictisesc şi, drept răspuns, m-au dus la sediul Organizaţiei Tineretului Comunist din apropierea locuinţei lor şi m-au înscris. Acolo erau multe de făcut: scriam pancarte, vindeam ziare, recitam poezii şi cântam marşuri. De 1 Mai, m-am dus la defilare şi, fiind îmbrăcată în fusta bleumarin şi bluza albă, mi s-a dat să duc portretul unui bărbat impozant, cu barbă. În rând cu mine defilau încă trei tineri, cu tablouri de aceeaşi mărime, reprezentând nişte bărbaţi la fel de importanţi, probabil. Interesându-mă pe cine reprezintă mi s-a spus că erau portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Peste câteva zile pe străzile Oradiei a ieşit o mulţime de oameni entuziaşti care se îmbrăţişau, strigând „Pace! Pace ! S-a semnat pacea !” M-am bucurat tare mult pentru că în sfârşit s-a încheiat războiul lung şi distrugător. În centrul oraşului s-a organizat un mare miting, iar cei prezenţi îi sărbătoreau pe ostaşii sovietici şi români.
În zilele următoare am primit răspunsul la scrisoarea pe care o trimisesem la Gheorgheni, lui Tanti Csergő, interesându-mă de mama şi de celelalte rude. Fosta noastră vecină îmi scria că, deocamdată, la Gheorgheni nu reveniseră decât câţiva bărbaţi evrei din detaşamentele de muncă şi o parte a familiei Szmuk, care fusese exceptată de la deportare, întrucât capul familiei era veteran din primul război mondial, decorat pentru faptele sale de arme. Se întorsese la Gheorgheni şi Tanti Lili Horváth, care supravieţuise la Budapesta. Însă nimeni nu se întorsese din familiile evreieşti, adunate în primăvara lui 1944 în ghetoul de la Reghin şi deportate la Auschwitz. Tanti Csergő îmi scria să vin la Gheorgheni, pentru că oricând pot găsi la ei un adăpost şi o farfurie de supă. M-am decis să plec acasă. Jóska şi Gyuri Bügler m-au condus la gară şi mi-au spus că dacă nu se întoarce nimeni din familia mea, să revin la Oradea, pentru că mă considerau sora lor. Am plecat la Gheorgheni pentru a aştepta acolo revenirea mamei mele dragi şi a rudelor.
Timp de câteva luni am aşteptat-o pe mama, plină de speranţă, întrebând de ea pe toţi cei care reveneau din deportare. Din păcate, nimeni
n-o întâlnise. În toamnă s-a spulberat nădejdea de a-mi revedea mama, dar şi aceea de a-mi reîntâlni măcar una din celelalte rude apropiate , peste treizeci la număr. Toate au pierit în deportare.

(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Zece motive pentru care nu pot urî un alt popor

mai 10th, 2009

1- Pentru ca nu cunosc nici “un popor”, cunosc doar oameni.

2- Pentru ca ura m-ar face slab si irational, doua mari dezavantaje in lupta cu cei care, ei, ma urasc pe mine.

3- Pentru ca sunt evreu, si poporul meu a fost aproape nimicit din cauza urii; deci ea, ura, nu are ce cauta in sufletul meu.

4- Pentru ca l-am citit pe Kant, si nu-mi pot permite sa cad prada unei porniri care sa nu poata fi erijata in principiu universal al existentei omenesti.

5- Pentru ca sunt comod, imi place sa merg la mall si sa calatoresc in strainatate; intr-o lume bazata pe ura, n-as putea sa fac acestea (de pilda, de mult tanjesc sa ma plimb prin Damasc, dar nu cred sa se intample vreodata aceasta).

6- Pentru ca ura e isterica, si eu sunt un om bine-crescut.

7- Pentru ca ura e schimbatoare si parsiva, iar eu sunt un om dintr-o bucata.

8- Pentru ca ura ascunde deseori interese materiale meschine, iar eu nu sunt un om lacom si nici fatarnic nu sunt.

9- Pentru ca nu vreau sa ma urasca nici pe mine nimeni, chiar daca, fara sa stiu, sa vreau, sau sa-mi pese, ii gresesc si eu lui.

10- Pentru ca Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii.

Tensiuni între Evrei și Vatican

mai 10th, 2009
Pius XIIPius XII

Benedict XVI în luna octombrie a propus spre beatificare pe Papa Pius XII, beatificare ce a stârnit controverse în sânul anumitor comunități evreiești – fapt ce ar putea afecta relațiile ecumenice catolico-evreiești.
Benedict intenționează să viziteze Israel-ul, dar deși încearcă să-l urmeze pe predecesorul său Ioan Paul II, acesta nu este decât o umbră a celui ce a fost. Cum Rabbi Savid Rosen declară că apropierea lui Ioan Paul II față de evrei vine din prietenia strânsă a acestuia cu fii lui Abraham, prietenie de care a dat dovadă încă din tinerețile sale; Joseph Ratzinger în tinerețe era doar un tânăr hitlerist.
Diferența dinte cei doi este una ca de la cer la pământ. Ioan Paul a fost mai întâi un preot paroh, apoi Episcop în Polonia, el a trăit printre oameni dezvoltându-și abilități interpersonale, pe când Benedict asemeni lui Paul VI a fost un cleric crescut în Vatican, în birou studiind și neinteracționând cu laicii, necunoscându-le nevoile, durerile, bucuriile…și acum acționează ca atare, ca un om lipsit de sentimente care nu a învățat să relaționeze și cu cel de lângă el.

Disputa Liturghiei Tridentine

Între evrei și catolici există un mic conflict cu privire la liturghia tradițională romană care în litania Vinerii Mari conține o rugăciune „Oremus pro perfidis iudeorum…”(se cere convertirea evreilor la creștinism) pe care evreii o consideră ofensatoare deși a fost rescrisă la îndemnul lui Benedict.
Această rugăciune a fost inclusă în canonul Feri-ei Sexta in Parasceve încă din timpuri străvechi (Antichitatea târzie și începutul Evului Mediu Timpuriu) și este bazată pe îndemnul lui Șaul din Tars (ap. Paul) pentru convertirea evreilor; dar este și o reacție a creștinilor la binecuvântarea minimilor rugăciunea evreiască Shemoneh Esreh.

Pius XII și Al Doilea Război Mondial

Procesul de beatificare este unul antemergător celui de sanctificare. Beatificarea înseamnă că un om pentru meritele sale deosebite este ridicat la rangul de „Fericit” și dupa ce se presupune că există suficiente dovezi ajunge să fie sanctificat și numit astfel „Sfânt” – rang ce îl ridică la cinstea altarelor catolice (notă: în piciorul din masa altarului în toate bisericile tradiționale există relicve ale unor sfinți – obicei preluat din Biserica primară când liturghiile aveau loc deasupra mormintelor martirilor).
Pius XII posibil că putea face mai multe pentru evrei, cum spun unele voci, însă este bine și ceea ce a făcut pentru evreii din Roma, chiar dacă a făcut-o în mod secret și poate pare mult prea puțin. Posibil dacă în acea perioadă de tristă amintire ar fi pontificat un alt Papă cum ar fi Leon XIII sau Pius X, lucrurile ar fi stat puțin diferit, aceștia doi au dat dovadă mereu de curaj în mod public atacând orice lucru imoral în mod public…pe când Pius XII a fost mai rezervat…mai fricos și deși putea să se pronunțe deschis împotriva deportărilor evreilor, nu a făcut-o. O eventuală canonizare ar fi văzută de evreii italieni ca fiind „o rană greu de închis”, pe când comunitatea evreilor din Franța au o poziție mai moderată și declară despre Pius XII că „s-a comportat ca un diplomat prudent”. Anumite documente arată totuși că Pius nu a neglijat total fenomenul nazist și asta de când era Cardinal a contribuit la enciclica lui Pius XI, „Mit Brennender Sorge”, unde se interzicea exaltarea idolatră a raselor vizând aici ideologia nazistă, apoi ca Papă le instruiește pe călugărițele augustiniene din Roma să-i ajute pe evrei: „Sf Pârinte dorește să-și salveze copiii și pe Evrei”, iar mânăstirea augustiniană a adăpostit copii ai lui Israel în acele perioade tulburi.

Antisemitismul lui Williamson – Episcop ultra-tradiționalist al SSPX

Acesta aruncă o altă pată neagră pe obrazul Bisericii Catolice prin declarațiile sale malicioase la adresa Shoah-ului (Holocaustului) pe care l-a negat în mod public. (comițând aici un „păcat împotriva Duhului Sfânt” – împotrivirea față de adevăr – păcat care conform doctrinei creștine nu se iartă niciodată). Ca să reamintesc cicitorilor episcopul negaționist a declarat: „Nu cred că au fost camere de gazare. Cred că există dovezi istorice împotriva celor șase milioane de evrei care ar fi fost deliberat gazați în camere de gazare ca o politică voită a lui Adolf Hitler”. Acest interviu când a ajuns la urechile publicului l-au determinat pe Papă să-și ceară scuze în mod public, iar Williamson a fost expulzat din Argentina unde conducea seminarul tradiționalist, pedeapsa e una destul de mică, în asemenea cazuri se proceda în mod tradițional cu interdictul (pedeapsă prin care Papa cere unui cleric să nu mai predice sau să săvârșească Sacramente) sau în cel mai rău caz cu excomunicare.

tant qu’il y aura des ailes

mai 10th, 2009

enfin je connais
la face cachée de la seconde
tandis que j’étais derrière lui
quand j’ai connu la perte d’un proche
tandis qu’il y a une autre guerre
vouloir – être – ensemble

ni haine ni pardon entre nous
jamais la banalisation du mal
seulement
le temps et ses ailes

la mémoire des témoins au-dessous des dunes de sable avant l’aube
hors de l’échelle comme les porteurs d’eau dans le désert
rêvant des fleurs de la solitude d’une apprentie sans âge

tu as besoin d’un seul mot d’amour par jour pour vivre mieux
me disait-il parfois
tant qu’il y aura des ailes

În imagini: o duminică în ținutul lui Shakespeare

mai 10th, 2009

1. În această casă de pe strada Henley din localitatea Stratford-upon-Avon s-a născut la 23 aprilie 1564 William Shakespeare. Situat în comitatul Warwickshire, la 160 km nord-vest de Londra, Stratford era un prosper orășel târg. !poza50!

2. Astăzi casa în care s-a născut bardul este vizitată de turiști din toată lumea, fiind practic un loc de pelerinaj acolo unde a văzut lumina zilei unul dintre cei mai influenți mânuitori ai condeiului din istoria omenirii. !poza51!

3. Pe malul râului Avon se află biserica unde a fost botezat, s-a căsătorit și este înmormântat William Shakespeare. Lăcașul de cult este construit pe locul unde din secolul al XIII-lea a fiinșat un sanctuar pentru fugarii de pe domeniile senioriale. !poza52!

4. Această modestă piatră funerară este mormântul lui Shakespeare. El este înmormântat alături de soția, de fiica sa cea mai mare și de ginerele său, Thomas Nash. !poza53!

5.Pe acest loc s-a aflat casa în care a încetat din viață la 23 aprilie (aceeași în care s-a născut) 1616 William Shakespeare. Către sfârșitul vieții el a revenit de la Londra la Stratford. Casa a fost demolată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. !poza54!

6. Pe strada pe care se află casa memorială statui-vii delectează turiștii cu pozele lor. Stratford este azi un oraș aproape în întregime turistic, grație marelui Will. !poza55!

7. În oraș au fost prezervate numeroase case din perioada Tudor (1485 – 1603), ușor de recunoscut prin bârnele groase din lem vopsite în negru. Multe dintre ele sunt restaurante sau magazine. !poza56!

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (I)

mai 10th, 2009

Motto: “Nu există district în toată Europa în care etniile să fie atît de amestecate ca în Banat”.

R.W.Seton Watson, Europe in the Melting Pot, Londra, 1919, p.337.

Într-un articol dedicat numelui regiunii, profesorul Martyn Rady de la School of Slavonic and East European Studies, University College of London, arată că originile aşa numitului Banat de Timişoara datează de la începutul secolului al XVIII-lea, când teritoriul situat între Mureş, Tisa şi Dunăre a fost revendicat deopotrivă de Imperiile Otoman şi Habsburgic. Denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. “Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, datată ianuarie 1717. La scurt timp după aceasta, numele apare în scrisorile diplomatice ale trimişilor britanici. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale” .

Denumirea de Banat a fost contestată de stările nobiliare maghiare, deoarece păstrarea ei ar fi demonstrat că regiunea nu a fost parte a regatului Ungariei. În 1741, Maria Theresia a promis reintegrarea Banatului în Ungaria, respectiv, absorbirea acestuia în administraţia civilă a comitatelor, transferul avînd loc în 1779, cînd părţile sudice ale Banatului au fost organizate într-o graniţă militară, formă administrativă valabilă pînă la 1872. Numele de Banat nu a mai fost uzitat de administraţia ungară între 1779 şi 1849, regiunea fiind împărţită în comitatele Timiş, Caraş-Severin şi Torontal .

Comparativ cu Transilvania – independentă în interior şi autonomă în politica externă – nobilimea din Banat dispăruse o dată cu ocupaţia turcă din anii 1551-1716. Aceasta a marcat o discontinuitate în istoriile socială şi politică ale regiunii şi a făcut ca organizarea Banatului să fi fost adesea distinctă în raport cu Ungaria şi Transilvania. Aşa se explică, o dată în plus, asumarea rolului de regiune de graniţă, ceea ce devine şi mai evident în vremea Habsburgilor.

Demografie specifică

Situaţia demografică aminteşte şi ea acest lucru. Colonizat în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu populaţii de diverse origini, germană, slovacă, cehă, bulgară, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, Banatul avusese şi atunci, şi mai tîrziu, o populaţie majoritară vorbitoare de română. Potrivit statisticii funcţionarului imperial Johann Jakob Ehrler, la 1774, şvabii-germani numărau 53.000 de locuitori; sîrbii şi grecii, 100.000; maghiarii şi bulgarii, 2400 ; evreii, 340; românii, 220.000 . După Francesco Griselini, autorul celei dintîi monografii dedicate istoriei regiunii şi publicată în anul 1780, sîrbii numărau 78.780 de locuitori; bulgarii, 8683 ; ţiganii, 5272 ; coloniştii germani, italieni şi francezi 43201 ; evreii, 353 ; românii, 181.639 .

Despre condiţia geografică transfrontalieră ce va contribui la definirea statutului social şi cultural al regiunii Banat aflăm şi din istoria regimentelor grănicereşti înfiinţate de Casa de Habsburg. Şi în acest caz, a fost vorba de o populaţie multilingvă, formată din români, germani, slavi, maghiari. Unul dintre cele mai importante regimente fusese acela al populaţiei româneşti din zona montană a regiunii, cunoscut sub numele de regimentul româno-ilir. La 1783, acesta număra 99 de sate cu 11.313 grăniceri valizi şi 4.561 semi-valizi, iar la 1791, 113 sate militarizate, cu 63.007 locuitori . La 1816, populaţia întregii graniţe militare bănăţene număra 91.207 români, 83.199 slavi, 14.523 germani, 2.849 maghiari, 1.114 de altă origine . Din punct de vedere confesional, populaţia Banatului montan avea următoarea componenţă: 168.403 ortodocşi; 18.139 catolici ; 6.136 reformaţi ; 191 evrei .

Spre deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii avuseseră libertatea de a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintîi segment al burgheziei. În mediile din sudul Banatului, geneza elitelor militare în rîndul populaţiei locale a fost relevantă în ordinea emancipării ţăranilor şi modernizării unui important segment al acestora. Înnobilarea mai multor membri de vază ai familiilor macedo-române, a ofiţerilor români cu merite deosebite în armata imperială şi a mai multor evrei ce contribuiseră la dezvoltarea comerţului a readus în atenţia bănăţenilor statutul social pierdut în secolul dominaţiei turceşti.

Precizările de mai sus nu mă împiedică să recunosc cum că ideea nobiliară revenise în viaţa societăţii bănăţene începînd cu secolul al XVIII-lea (cu anul 1780) . Fenomenul a fost posibil prin cumpărarea de titluri, cîteva sute la scara regiunii şi cîteva zeci în Timişoara. Noul segment social nu beneficia însă de privilegiile unei nobilimi de sînge, nu avea forţa politică şi administrativă comparabilă cu a predecesorilor şi nici autonomia financiară a aceleia din Transilvania. Nu era succesoarea noblimii medievale. Avusese loc însă o intervenţie demnă de reţinut în statuarea normelor de convieţuire, în instituirea reperelor culturale şi civice şi în promovarea economiei moderne. În anii 1840-1918, asemenea familii nobiliare se achitaseră admirabil în rolul burgheziei, ceea ce, uneori, îndreptăţeşte folosirea expresiei burghezie aristocratică. Refacerea traseului meandrat al familiei nobiliare Niámessny, întîlnirile ei cu diverse culturi, trecerile succesive dintr-o identitate într-alta, etc., i-a prilejuit lui Borsi Kálmán Béla redescoperirea unei istorii pe cît de fascinante, pe atît de plină de surprize.

Săptămâna viitoare – Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

Nicolae Paulescu: mare om de știință, antisemit furibund

mai 10th, 2009

“Spitalul, Coranul Cahalul, Talmudul, Francmasoneria” – este titlul unei carti furibund antisemite de Nicolae Paulescu. Carte reeditata partial in anii ’90 si, se pare, o tragedie culturala. Din ce cauza? Pentru ca nu este vorba despre un om lipsit de cultura si de gandire. Este vorba despre un intelectual de clasa, a carui activitate stiintifica a condus la descoperirea unui hormon care a salvat milioane de vieti. Datorita acestui om, diabetul a fost invins. Cum a putut acest om sa emita o asemnea teorie, sa scrie o asemenea carte?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in consideratie cativa parametri. Primul este ca un intelectual nu este in mod obligatoriu si democrat. Au mai existat cazuri de intelectuali a caror reactie a fost antidemocractica, nationalista, antisemita, rasista. Au fost si intelectuali care au pactizat cu cele mai antiumane regimuri politice. De ce au facut acest lucru? Este o intrebare la care este greu de raspuns. Poate ca este vorba de cazuri individuale. Jules Verne, mare scriitor francez, autor al atator romane de anticipatie stiintifico-fantastica, romane care au influentat ulterior cercetarea stiintifica si au condus la descoperiri reale, a avut o orientare anti-dreyfussarda. La centenarul sau, un istoric literar francez se intreba care a fost cauza acestei orientari a marelui scriitor, care se manifesta ca umanist si anticolonialist. Era el antisemit? Nu pare. Poate mai curand faptul ca a trait toata viata in provincie, nu a reusit sa devina parizian si academician.

Au fost si cazuri de intelectuali care s-au lasat influentati de evenimentele contemporane lor si de lecturile pe care le aveau. Sa ne amintim ca multi intelectuali italieini (la inceput chiar si evrei italieni) s-au lasat vrajiti de promisiunile lui Mussolini in Italia. Sperau ei intr-o imbunatatire datorita unei “conduceri unice” charismatice? Nu este exclus. Cert este ca ulterior unii dintre ei au facut “mea culpa”, avand chiar curajul de a se adresa dictatorului pentru a-i spune ca au incetat sa il sustina.
In prvinta antisemitismului, sa ne amintim de scriitorul spaniol Pio Baroja, clasic al literaturii spaniole. In afara de romanele lui, care sunt gustate si astazi, a scris o carte antisemita de o vulgaritate rara. Citez titlul ei din memorie : Judios, judiadas y demas ralea. Biobibliografii lui simt o jena si in prezent, atunci cand sunt nevoiti sa citeze aceasta carte si sa mentioneze antisemitismul autorului ei. Mai ales ca aceasta carte a fost reeditata de antisemiti si negationisti in ultimele decenii ale secolului al 20-lea. Pio Baroja nu mai este in viata de mult…

Oare ce ar fi spus profesorul Nicolae Paulescu daca ar fi trait inca 15-20 de ani si ar fi vazut tragedia Holocaustului, precum si a comunismului? Mi-am pus aceasta intrebare de mai multe ori. El era un antisemit de tip vechi, influentat de cuzism. Ar fi tacut? Ar fi vorbit altfel? S-ar fi alaturat intelectualilor democrati care au afirmat intr-un memoriu catre Ion Antonescu: “Tacerea noastra ar fi o crima”?. Chiar daca unii dintre ei tacusera anterior sau vorbisera altfel…
Sa ne amintim ca unii antisemiti de tip vechi au reactionat impotriva pogromurilor si a deportarilor in Transnistria. Ei au afirmat ca au vrut distrugerea economica a evreilor, dar nu distrugerea lor fizica. Sa ne amintim ca in memoriile sale, fostul Sef Rabin Alexandru Safran a scris despre unii lideri ai Bisericii ca erau antisemiti de tip vechi, dar totusi a apelat la ei, iar ei au mers mai departe, cerand incetarea deportarilor in Transnistria. Sa ne amintim ca marele istoric Nicolae Iorga, ultranationalist, care a avut si publicatii antisemite, a cazut victima unor indivizi din Garda de Fier…

Savanti in domeniul medicinei? Din pacate, au fost si nazisti. Sa ne amintim despre groaznicele experiente ale lui Mengele. Criminale si inutile. Sau despre doctorul Babor, care injecta acid fenic detinutilor drept in inima. Sau despre altii, care s-au alaturat aparatului de represiune. Cum au putut face acest lucru? Si de ce?

Nicolae Paulescu a fost un mare om de stiinta. Din pacate, el a fost influentat de teoriile politice din timpul lui. Ca si de teoria rasista. Din fericire, el nu a pus aceste teorii in aplicare in cercetarile sale in domeniul stiintelor medicale. Produsul acestor cercetari a salvat milioane de vieti indiferent de nationalitate, rasa si religie. Dar cartea lui antisemita ramane ca o dovada trista, amara, a orientarii lui politice. El a scris despre Talmud fara ca macar sa il cunoasca, fara sa citeasca vreun tratat talmudic si fara sa citeasca o prezenatare a lui, nu numai favorabila, ci si neutra, obiectiva. Cartile antisemite despre Talmud din secolul al 19-lea, de August Rohling ai Aron Birman (evreu originar din Romania convertit la crestinism, care a scris in limba germana fara o cunoastere serioasa a Talmudului), bazate pe afirmatii mai vechi, precum cele din evul mediu european, sau ale lui Martin Luther si Johann Pfefferkorn, au avut influenta asupra unor oameni care au ales comoditatea, fara obiectivitatea care cere: “Audietur et altera pars”. Tragic este faptul ca Nicolae Paulescu s-a lasat sa cada in aceasta plasa. Dar poate originea lui – dintr-o familie saraca, in conditiile in care cultura romana avea o componenta antisemita si xenofoba puternica – l-a facut sa mearga pe acest drum. Totusi, el trebuie apreciat ca om de stiinta, cercetator in domeniul medicinei, desi respins ca sociolog si om politic. In iudaism exista traditia despartirii evreului de sambata, considerata Printesa Sabat, sambata seara. Se afirma despartirea intre sacru si profan. Poate ca ar trebui sa spunem acelasi lucru si in acest caz: unul a fost omul de stiinta Nicolae Paulescu, altul a fost sociologul si politologul cu acelasi nume. Unul ramane cu lauri in istoria stiintei si a cunoasterii umane, celalalt ocupa un loc anost in groapa istoriei.

Traian nu e Emil!

mai 10th, 2009

Câteva fapte şi un zvon. Faptele sunt legate de foarte probabila scădere a cotei de popularitate a preşedintelui, relevată şi de recentele sondaje de opinie.

Că sondajele nu se înţeleg între ele la scoruri, adesea nici la ierarhii, că au obscure tendinţe manipulative e limpede, dar am analizat acest fapt în ediţia online de vineri. Dar aşa trase de păr cum sunt, sondajele surprind totuşi nişte tendinţe, una dintre acestea fiind tocmai scăderea cotelor de popularitate şi de încredere ale dlui Traian Băsescu.

De altfel, nici nu am fi avut nevoie de vreun sondaj pentru a şti acest lucru – exercitarea puterii uzează oricum, iar asocierea cu o guvernare ciudată din start şi nimerită la volanul ţării pe fondul crizei economice nu putea ameliora situaţia. Probabil, pe acest fond a apărut şi zvonul că dl Băsescu ar avea de gând să renunţe la încercarea de a obţine în toamnă un nou mandat prezidenţial. Am citit şi câteva analize plecate de la acest zvon, unele luându-l în serios şi trasând paralele amuzante cu situaţia dlui Constantinescu din anul 2000 şi renunţarea acestuia la o nouă candidatură, altele ridiculizându-l pur şi simplu, cred eu că pe bună dreptate.

Nu ştiu dacă acest zvon a fost lansat din taberele adverse dlui Băsescu, dinspre ceilalţi candidaţi anunţaţi sau posibili, ca un fel de autoîncurajare, ori chiar din cea a dlui Băsescu, ca un balon de încercare ori un fel de încercare subtilă de descurajare a adversarilor. Dar ştiu că e un zvon complet nerealist, începând chiar cu diferenţele psihologice structurale dintre cele două persoane aduse forţat în comparaţie.

În vreme ce toată personalitatea dlui Constantinescu, oricât de supravegheată ar ieşi în general în lume şi oricâte puseuri de energie i-ar fi fost induse din exterior, e clădită pe un fond astenic-depresiv, cea a dlui Băsescu nu are nimic depresiv în ea, ba din contră, aş spune că e fundamentată pe excese de sens contrar. Dl Băsescu n-ar putea deci renunţa la o bătălie pe motivul că sondajele îl arată în scădere de formă, nici n-ar fugi din faţa unor adversari, oricare ar fi aceştia, de la opinia publică la eventualii contracandidaţi. Domnia sa are o structură, în mod esenţial, centrată pe luptă şi fundamental conflictuală. Dacă nu are adversari, şi-i caută şi chiar şi-i creează.

Cu cât situaţia este mai complicată şi mai dificilă, cu atât se mobilizează mai bine, cum deja a şi arătat-o în mai multe rânduri de alegeri în nume propriu. Ba chiar cu puterile sale a tras mult mai înainte decât şi-ar fi imaginat actorii alcătuirii politice precare precum Alianţa D.A. de acum vreo cinci ani sau PDL-ul de toamna trecută. Eu nu spun că aşa este bine, poate ar fi fost de preferat ca România să fi avut un preşedinte mai aşezat, spun doar cum stau lucrurile. Iar după cum stau acestea, deocamdată, orice ar spune sondajele şi oricare ar fi zvonurile, eu nu întrevăd un adversar care să-i pună în pericol cu adevărat şansele dacă se decide pentru o nouă candidatură. Şi, oricum, dacă vreun candidat chiar s-a decis să-l învingă pe actualul preşedinte, n-ar fi rău să ştie că nu prin zvonuri şi sondaje măsluite acest lucru ar putea deveni posibil.

Nu, Traian chiar nu e Emil!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Cetăţenia română şi problemele stringente ale Republicii Moldova

mai 10th, 2009

“După ce, pe 15 aprilie, Guvernul României a emis o ordonanţă prin care a completat şi modificat Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1991, mii de cetăţeni ai R. Moldova vin zilnic la oficiile poştale să expedieze scrisori prin care solicită redobândirea cetăţeniei române. Amintim că, în conformitate cu modificările operate, ei vor putea s-o redobândească în termen de maximum cinci luni de la data înregistrării cererii. Ieri, sediul Poştei centrale din Chişinău era ca un adevărat furnicar. În sala de la parter a oficiului poştal nr. 12 era imposibil să te deplasezi. Cu toate că un crainic anunţa că cetăţenii pot expedia cereri de programare în vederea depunerii dosarului de redobândire a cetăţeniei române şi la alte oficii poştale, lumea a preferat să facă acest lucru anume aici. Majoritatea dintre cei cu care am discutat au spus că vor să depună cereri pentru întreaga familie. „Nu mai dorim să stăm închişi în ţarcul lui Voronin. Vrem să fim cu toţii în marea familie europeană! Vrem cetăţenie română şi punctum”, ne-au declarat mulţi dintre ei.”- scria zielele trecute Nicolae Roibu în ziarul Timpul.

Este o reacţie firească a populaţiei din RM după recentul val de violenţe şi discursul românofob al autorităţilor de la Chişinău. Românii basarabeni ştiu foarte bine, din istorie (nu cea din manulele falsificate, bineînţeles, ci istoria trăită de părinţii şi bunicii lor), că dacă se dă semnalul de start, de la “conducere”, românofobia, specifică societăţii moldoveneşti, cultivată zeci de ani la rând prin politici bine dirijate, va lua amploare şi va face noi victime nevinovate. Aşa a fost şi în ‘88, şi în ’92, şi în ‘94, şi în 2002, iar tradiţia vine din perioada stalinistă.

După ce Traian Băsescu a anunţat simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române de către basarabeni, am asistat la o adevărată isterie mediatică, prilejuită de două fenomene simetrice: atacurile conjugate ale Kremlinului şi ale Chişinăului asupra României care protestează, bineînţeles, pe de o parte, şi îngrijorarea mass-media din UE în faţa unui eventual val de noi cetăţeni UE, via România, pe de alta. Ambele fobii au ocupat primele pagini ale ziarelor, primele minute ale programelor de ştiri şi ambele sunt neîntemeiate. Prima, pentru că România nu face decât să fie consecventă în politica sa, găsind un mijloc legal, democratic, de a repara parţial, pentru urmaşii românilor care au suferit după cel de-al doilea război mondial, consecinţele Pactrului Ribbentropp-Molotov. Rusia, care acordă cetăţenia sa oricărui doritor dinspaţiul fostei URSS de a deveni cetăţean rus, ar fi ultima îndreptăţită să protesteze.

Cât priveşte frica Occidentului de noii cetăţeni UE originari din RM, nu cred că ar trebui să fie îngrijorată de acest act justiţiar în sine – de faptul că descendenţii acelor români, cărora acordul dintre regimul lui Hitler si puterea sovietică le-a incălcat dreptul la cetăţenie şi identitate, li se face astăzi dreptate. Aceşti noi cetăţeni UE nu vor pleca din RM pentru că vor redobândi cetăţenia ţării la care nu au renunţat niocdată şi, cu ea, un paşaport românesc. Ei ar putea să emigreze pentru că politica românofobă şi incapacitatea de a guverna a puterii politice a RM au devenit insuportabile. Altfel, este deja bine cunoscut faptul că o mare parte din cetăţenii RM au şi ajuns în ţările UE şi lucrează acolo, deseori la negru, dovadă că şi în lipsa unui paşaport valabil ei încearcă să fugă de politica antidemocratică de acasă. Una dintre cauzele pentru care cetăţenii RM apelează la dreptul de a-şi redobândi cetăţenia română este atmosfera de incertitudine, de nesiguranţă, care domină în societatea noastră, începînd cu acel “război împotriva limbii române”, declanşat încă în ’89 de către Interfront, continuat de forţele armatei a 14-a în 1992 şi resimţit în stânga Prutului, ori de câte ori Rusia încearcă să-şi reinstaureze influenţa în fostele teritorii sovietice. Este firesc, deci, ca românii din RM să caute protecţia statului român, dar şi pe cea a statelor din UE, din care România face parte, în cazul în care se simt ameninţaţi la ei acasă.
Partidele de opoziţie, mass-media, societatea civilă şi observatorii străini au semnalat de mult prea multe ori că situaţia drepturilor omului a devenit insuportabilă în RM. Răspunsul conducerii RM a fost, de fiecare dată, de un cinism dezarmant. În aceste condiţii, este normal ca populaţia să căute sa plece cât mai degrabă şi cât mai departe din RM.

Soluţia, deci, nu este interzicerea cetăţeniei române, cum i-ar placea Kremlinului şi Chişinăului, ci instaurarea unei democraţii funcţionale în RM şi, implicit, retragerea forţelor armate ruseşti din regiunea transnistreană, unde aceste forţe constituie un factor destabilizator şi ameninţă securitatea RM şi a frontierelor UE şi NATO. Apropo de stabilitate, declarată ca un deziderat de către toată lumea, când se discută despre situaţia politică din RM. Nu cred că “stabilitate” s-ar traduce prin simpla imagine a clădirilor administrative din Chişinău cu geamurile întregi. Nu putem vorbi despre o stabilitate veridică, atunci când ea se ţine pe încălcări grave ale drepturilor omului.

S-a menţionat de multe ori că RM este o “ţară a paradoxurilor”. Unul dintre paradoxuri era faptul că moldovenii votează cu comuniştii (declaraţi sau reformaţi) şi pleacî să lucreze la… capitalişti. Poate că acest paradox se explică prin fraudarea sistematică a alegerilor? Dacă cetăţenilor moldoveni le-ar fi plăcut atât de mult “socialismul” regimului comunist, de ce ar mai fi plecat? Nu era logic să rămână acasă, dacă le place guvernarea, pe care o aleg în mod repetat, acordându-i mereu un procentaj care le asigură comuniştilor o situaţie dominantă în Parlament?

Un alt paradox e faptul că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, majoritatea protestelor din RM sunt destul de departe de temele strict economice sau sociale. Cu mici excepţii, protestele cetăţenilor RM vizau, cel puţin până în prezent, în primul rând, chestiunea identitară (de exemplu, dreptul la denumirea corectă a limbii oficiale: Limba Română; sau dreptul la studierea Istoriei Românilor) şi problema situaţiei geopolitice ( ieşirea din CSI, retragerea armatelor ruse din Transnistria, integrarea în structurile UE şi NATO, apropierea de România). Sigur, problema drepturilor omului este una de bază într-o democraţie. De aici concluzia că astea sunt problemele cele mai dureroase ale RM, cele care necesită o soluţionare urgentă.

Paradoxurile, prietenii geniului, ca să parafrazez un vers celebru. Înainte de alegeri, un tânăr expert a zis despre electoratul Republicii Moldova că e “mai inteligent decât pare” ( http://www.azi.md/ro/comment/1547 ). S-ar putea ca explicaţia să fie foarte simplă, genial de simplă, cum se întâmplă de obicei, şi, în condiţiile în care am avea la dispoziţie date corecte, nefalsificate, experţii să constate că ceea ce a fost numit de atâtea ori “paradoxul moldovenesc” nu e altceva decât o sumă de erori regretabile.

www.argribincea.wordpress.com>/i>

Conservatorismul schimbării: Către o dreaptă a secolului XXI

mai 10th, 2009

Apărută la Editura Humanitas, cartea lui Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, „Reconstrucţia dreptei” este un dar făcut culturii politice a României democratice.

Public aici un fragment din prefaţa mea la acest excepţional volum. Competenţi fără a fi pedanţi, fini cunoscători ai marilor dezbateri din politologia, economia şi sociologia zilelelor noastre, autorii sunt în acelaşi timp spirite emancipate de orice încorsetare dogmatică. Premisa de la care porneşte această carte într-adevăr deschizătoare de drumuri este că liberalismul românesc se află într-un impas teoretic. Impostura unora care perorează liberal, dar acţionează socialist, a dus la o situaţie în care marile opţiuni ale dreptei moderate nu sunt cunoscute (şi cu atât mai puţin practicate) nici măcar la nivelul elitelor. Se operează cu termeni de sorginte conservatoare, dar semnificaţiile lor autentice le sunt accesibile doar unor iniţiaţi.

Ceea ce întreprind domnii Stoica şi Aligică ţine aşadar de un demers deopotrivă explicativ şi constructiv. Urgenţa acţiunii lor intelectuale este învederată de faptul că apar tot mai mulţi „formatori de opinie” care agită spectrul anticapitalismului. Discursurile „criziste” fac ravagii. Tocmai de aceea, o lucrare de o cristalină luciditate precum aceasta mi se pare de o stringentă necesitate. Cele trei calităţi definitorii ale cărţii sunt, în opinia mea, profunzime, coerenţă şi curaj conceptual. La un ceas în care Ion Iliescu şi susţinătorii săi se străduiesc să scrie necrologul capitalismului, revenind la vechile obsesii etatist-colectiviste, cei doi gânditori insistă asupra fundamentelor morale ale economiei de piaţă.

Cartea vine să umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Ne lipsesc cărţile de substanţă privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Evident că există excepţii, dar ceea ce face demersul acesta diferit este tocmai faptul că el este susţinut de un om politic de talia lui Valeriu Stoica, jurist de înal tă clasă, şi de un politolog de anvergura lui Dragoş Paul Aligică. Valeriu Stoica este personalitatea politică românească pentru care intelectualii trebuie să devină factori activi ai conversaţiei naţionale despre viitorul ţării. O poziţie împărtăşită de Traian Băsescu. Admir la Valeriu Stoica inteligenţa întotdeauna atent-calibrată la temele cele mai actuale precum şi ce ceea ce Isaiah Berlin numea „the sense of reality”. Gânditor de mare fineţe, Valeriu Stoica este un liberal prin vocaţie.

La rândul său, Dragoş Paul Aligică este un strălucit analist al proceselor de democratizare din statele postcomuniste, cercetător la Centrul Mercatus de la George Mason University din zona metropolitană Washington DC şi autor al unor lucrări elogios recenzate pe teme de politici publice şi istoria ideilor. Graţie talentului stilistic şi demonstrativ al celor doi autori, lucrarea se citeşte pe nerăsuflate. În momentul de faţă, putem spune că dreapta românească nu mai este debusolată. Avem în acest volum acele repere doctrinare de maximă inteligibilitate pe care să se întemeieze numeroasele şi necesarele construcţii ulterioare. Lucrarea se plasează neîndoios în continuitatea liniei de gândire ilustrată de E. Lovinescu. Cartea este una programatică întrucât vrea să (re) definească un curent intelectual politic în context românesc.

Nu am găsit nici măcar un grăunte de paseism romantic în această carte. Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică sunt liberal- conservatori din familia unor Raymond Aron, Hayek, Ludwig von Mises ori N. Steinhardt. Ei susţin fără reticenţe valorile urban-burgheze, atacate şi denigrate de variile socialisme (de extremă dreapta sau stânga). Tradiţia la care se raportează este aceea a unui realism sceptic, a unui raţionalism care nu ignoră marile tensiuni ale condiţiei politice posttotalitare (şi postmoderne). Dreapta pentru care pledează cei doi gânditori este una antisalvaţionistă, antiteleologică şi antiutopică.

Cei doi parametri-cheie pe care îşi clădesc argumentaţia autorii sunt liberalismul clasic şi capitalismul. Ambiţia lor este să demonstreze „că nu putem vorbi despre o dreaptă românească modernă, pregătită să facă faţă provocărilor secolului XXI, în absenţa înţelegerii motivelor pentru care, în noul mileniu, principala sarcină a Occidentului şi, implicit, a noastră va fi apărarea şi dezvoltarea moştenirii acestor două proiecte şi a tradiţiei asociate lor. ( … ) A fi de dreapta în secolul XXI presupune drept condiţii (nu suficiente, dar totuşi necesare) îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului”. Este vorba aşdar de configurarea unui orizont specific al acestei formule de dreapta care nu se cantonează în poncife desuete aparţinând altor timpuri şi altor spaţii. Cartea apare într- un moment dominat de criza economică. E foarte important să observăm că prin principiile enunţate şi conceptele dezvoltate ea oferă o modalitate de a înţelege originile şi natura acestei crize.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

We don’t need no education…

mai 10th, 2009

Pe la sfârşitul anilor ‘70, fiind în clasa a cincea, ne duceau o dată pe săptămână la un atelier unde stăteam toată după-amiaza la traforaj şi pirogravură, sub supravegherea unui maistru-instructor cu bască şi handicap de exprimare.

Pe masă el avea de model o căruţă în miniatură, din placaj şi ornamentată rococo cu ceea ce se chemau pe atunci “motive populare”. Mergeam acolo numai băieţii. Pe fete le duceau în altă parte, într-un loc rămas până azi misterios, unde ele reproduceau aceleaşi motive populare cu acul pe etamină.

Noi eram prea mici atunci să ne dăm seama ce era în neregulă cu toată povestea asta. Nu realizam că programa şcolară oficială includea promovarea kitsch-ului şi a pierderii de vreme ca pregătire pentru viaţă. În plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el producea o plăcere aparte, pe care n-am mai regăsit-o dintr-a şasea încolo, când am intrat în epoca fierului, la pilit şi filetat vergele, date ca rebut direct la reciclare când scăpau din mâna noastră. Totul se petrecea într-un subsol sumbru care mă deprima la fel de tare ca poezia „Oltul”. (Lui Goga şi patetismului deplasat al profei de română le datorez o temporară, dar violentă reacţie de respingere faţă de literatura lirică).

Ai fi zis că toate astea ţineau de fostul sistem şi au dispărut după ‘89, odată cu cravata de pionier şi industria socialistă. Însă de când cu nesfârşitele discuţii despre salarii şi anunţata grevă a cadrelor didactice, m-am uitat puţin prin statistici şi rapoarte; am început să mă îndoiesc că s-a schimbat mare lucru. S-au scos, nu-i vorbă, materiile imediat odioase, ca socia lismul ştiinţific, şi s-au scuturat de ideologie celelalte manuale. Dar nu sunt sigur că performanţa sistemului s-a îmbunătăţit.

Se luptă azi haotic între cele două viziuni asupra educaţiei, ambele falimentare: cea veche, ceauşistă, modelată după tiparul şcolii de ucenici, care trebuia să dea uzinelor pălmaşi calificaţi pe viaţă într-o slujbă stabilă; şi cea nouă, occidentală, care pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când ele au consistenţa apei de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în clişee social-acceptabile, care diferă de vechii absolvenţi nu prin nivelul de pregătire, ci doar prin natura post-industrială a aspiraţiilor (job în comunicare, modelling, management etc).

S-a trecut la un fetiş complet deplasat al calculatorului şi internetului în şcoală, de la care, împreună cu salariile mai mari, se aşteaptă minuni educaţionale. Or, chiar în economia bazată pe cunoaştere, tehnologia e doar un instrument, precum stiloul în era birocraţiei: util, dar el singur nu te învaţă ce să scrii. Educaţia bună constă într-o combinaţie subtilă de transmitere de informaţii şi formare ca individ autonom, inteligent şi capabil să manevreze experienţa adunată de generaţiile anterioare; pe obişnuinţa disciplinei în muncă şi gândire; precum şi pe un mediu social cu modele de succes, adică unul care răspunde convingător la întrebarea “pentru ce să investesc atâta timp şi efort?”, deci oferă stimulente de participare reală copiilor (şi părinţilor). Mecanica simplistă a guvernării – apasă pe butonul X şi obţii rezultatul Y sau bagă atâţia bani ca să obţii atât – pur şi simplu nu funcţionează aici. Sigur, e bine să ai fonduri cu care să construieşti şcoli noi şi să dai salarii decente profesorilor, dar dacă asta ar fi suficient, atunci SUA ar avea cel mai bun sistem de învăţământ preuniversitar din lume, ceea ce nu e cazul.

Se înţelege unde bat: nu reinventăm noi roata, deoarece de la antici ştim că modelul educaţional corect este cel al artelor liberale, cu componentă modelatoare dată nu de studiul unei meserii sau alteia, ci al corpului canonic al civilizaţiei occidentale de care aparţinem. În anii de formare, deprinderea de a munci ordonat şi familiaritatea cu marea tradiţie culturală şi ştiinţifică a Occidentului sunt mai importante şi constituie baza pe care poţi construi singur mai târziu, când te decizi dacă vrei să fii inginer, politician sau manager.

Nu pretind că am soluţii la toate aceste probleme complexe. Sunt doar un pic dezamăgit că, în atâtea zile de telepălăvrăgeală, cât învăţământul a fost ştirea numărul unu, n-am apucat deloc să le dezbatem serios. S-a vorbit tot timpul de bani, bani, bani, dar nimeni nu m-a lămurit cum facem să-i ajutăm pe acei profesori şi învăţători, tot mai puţini, care dau copiilor noştri o educaţie top class – dar nu ajutaţi de sistem, ci mai curând în ciuda lui, ca un fel de hobby personal. Nimeni nu ne-a explicat de ce în 1990 aveam 250.000 cadre didactice la 4,9 milioane elevi, iar astăzi avem 260.000 la doar 3,9 milioane elevi. Şi de ce continuăm să visăm la modelul interbelic de liceu, care se plătea şi cuprindea 10-15% din copii, deşi el nu se poate compara cu cel de azi, generalizat.

Dezamăgirea mea vizează deopotrivă pe politicieni, care au votat în mod populist legea salariilor astă-toamnă; dar şi pe liderii de sindicat din educaţie, ce mimează un infantilism capricios de dl. Goe (mamiţo, de ce nu sunt bani, eu vreau să fie bani). Trecuţi probabil prin şcoli unde pirogravura era modelul ultim de competenţă şi gust, văd că toţi aceştia aduc tot mai mult cu maistrul meu de tâmplărie dintr-a cincea, dânduşi mâna pentru a omorî definitiv în limba română forma gramaticală “pe care”.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Presa liberă vs Regimul de la Chișinău = David vs Goliat

mai 10th, 2009

Fotografia alăturată este preluată din revista Dilema Veche şi nu ar fi putut apărea niciodată în R. Moldova, mai ales în presa afiliată puterii, deşi în alte părţi, inclusiv la Bucureşti, este un lucru normal pamfletul la adresa mai-marilor zilei. Acesta este un element care arată că libertatea presei există…

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” am comentat pentru publicaţia Acum, cu ocazia Zilelor Presei sărbătorite la Chişinău în această perioadă.

Cu aceasta ocazie, jurnaliştii şi-au exprimat nemulţumirile faţă de regimul comunist care, iată, aşa cum atestă raportul Freedom House, ne-a adus statutul de presă – neliberă. Aşa cum anunţă Radio Europa Liberă, datele luate în calcul în elaborarea studiului Freedom House sunt până la data de 31 decembrie 2008. Prin urmare, abuzurile şi intimidările asupra presei de la noi, după alegerile din 5 aprilie, nu au fost contabilizate. Aşadar, am putea spune că locul 150 este unul prea bun pentru noi!

Să ajungi în 2009 tu, R. Moldova, atât de apropiată geografic şi nu numai de UE, şi să ai un asemenea statut (!), cred că este profund dezonorant. Dacă în 1997, atunci când presa din R. Moldova a fost declarată ca fiind “parțial liberă”, cineva ar fi spus că peste un deceniu vom degrada la acest capitol, mulţi dintre noi, cel mai probabil, nu ar fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla. Dar, cum în comunism orice este posibil, la fel şi în mica “oază de comunism” – R. Moldova – nimic nu mai provoacă mirare.

Săptămâna trecută, preşedintele Vladimir Voronin a spus mai multor oficiali europeni, aflaţi la Chişinău, că integrarea europeană rămâne principalul obiectiv politic al autorităţilor comuniste de la noi. În acest context, Expertul Michael Emerson de la Centrul pentru Studiul Politicilor Europene de la Bruxelles, citat de Europa Liberă întreabă: dar cu cele întâmplate după 5 aprilie cum rămâne? “Protestele violente, abuzurile poliţiei de care se plâng protestatarii arestaţi, acuzaţiile la adresa opoziţiei şi României, procesele împotriva câtorva ziare, controalele la sediile altor câteva organizaţii neguvernamentale, unde plasează toate acestea Moldova în relaţia cu Uniunea Europeană?“

Radio Moldova: Libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”

Întrebări fără răspuns, de altfel ca şi multe altele de până acum. Personal cred că într-o ţară în care jurnaliştii sunt intimidaţi, arestaţi, bătuţi şi li se îngrădeşte accesul la exprimare şi informare, într-o ţară unde aproape toată mass – media este controlată politic şi face explicit jocul puterii, unde reprezentanţii legii umblă pe la redacţii şi cer IP-ul vizitatorilor, care comentează pe siteuri, unde Televiziunea Publică Moldova 1, singura care are acoperire naţională, este ruptă de realitate şi emite un mesaj total politizat, sau unde Postul Public Român de Televiziune TVR este scos brutal din reţeaua de cablu naţională, fără oarecare explicaţii întemeiate, doar pentru simplul fapt că este românesc, trebuie să fie ridicate semne mari, foarte mari de întrebare.

Întrebarea este însă – Cine să le ridice? Moldova 1 care, nu a avut elementarul bun simţ să ofere măcar o ştire de la ieşirea jurnaliştilor în piaţă cu ocazia Zilei Libertăţii Presei? Sau poate Radio Moldova care, amintind în treacăt despre mitingul jurnaliştilor, spune că aceştia au vorbit despre libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”.

Este evident că exceptând mâna de ziarişti ai presei de opoziţie, în rest, nu prea mai are cine să spună lucrurilor pe nume în mica şi săraca R. Moldova. Săracă, la propriu şi la figurat. După cum s-a băgat frica în oase celor care au avut puterea să se ridice pe 6-7 aprilie contra regimului comunist de la Chişinău, intuiesc că nu au mai rămas prea mulţi cei angajaţi în lupta pentru libertate şi adevăr.

„Lupta pentru libertate şi independenţa mass-media a fost pierdută”

Să luăm un alt exemplu. Recenta vizită şi discursul şefului delegaţiei Parlamentului European, Marianne Mikko (căreia îi aparţine fraza de mai sus), aflată în vizită la Chişinău. După ce delegaţia parlamentului european a criticat autorităţile moldovene şi şi-a arătat indignarea pentru încălcările grave ale drepturilor omului de după alegeri, priviţi mai jos ce informaţie oferă populaţiei televiziunea publică. Atenţie! Acea televiziune despre a cărei reformare Marianne Mikko a spus că este „o urgenţă, care trebuie să înceapă chiar acum, fiindcă cetăţenii obişnuiţi vor să se informeze şi să înţeleagă ce se întâmplă în această ţară, pentru că schimbarea denumirii Companiei în una publică nu a fost decât una cosmetică”.

Moldova 1 – surdă la orice critică – nu a cutezat şi nu a avut nici măcar minimul respect şi curaj să dea o frântură din cele afirmate de Mikko. Până şi acest reportaj l-a distorsionat. Moldova 1: “Un viitor european pentru cetăţenii Republicii Moldova poate fi oferit doar în condiţiile unei stabilităţi politice. Declaraţia îi aparţine şefului delegaţiei parlamentului European, Marianne Mikko, care s-a aflat într-o vizită în Republica Moldova, pentru investigarea situaţiei post-electorale. Mikko a apreciat colaborarea fructuoasă cu autorităţile moldovene în decursul activităţii de monitorizare din ţara noastră. În acelaşi timp, membrii delegaţiei au declarat că evenimentele din 7 aprilie nu vor influenţa dorinţa instituţiilor europene de a semna un nou Acord cu Republica Moldova ».

Moldova 1 pregăteşte terenul viitoarelor învinuiri

Aşadar, scurt, concis şi la subiect. Mai ceva ca pe vremea adevăratului comunism. Despre faptul că “Voronin a refuzat să se întâlnească cu delegaţia” sau că aceasta are dovezi serioase precum că “tinerii au fost bătuţi şi maltrataţi de către poliţie”, ori că “lupta pentru libertatea şi independenţa mass-media a fost pierdută”, Moldova 1 nu a avut măcar bunul simţ să pomenească ceva. Ba mai mult, această instituţie devenită roşie, pregăteşte, se pare, terenul ca, atunci când UE va refuza orice tratat sau acord cu RM, să aibă pe cine da vina – nimeni alţii decât protestatarii din 7 aprilie. Înspre ei va arăta degetul guvernamental şi de capul lor va sparge Moldova 1 toate oalele legate de nereuşita “luminosului viitor european” al statului moldovenesc.

Aşadar, asta va afla cetăţeanul simplu de prin satele Moldovei. În ignoranţa-i scuzabilă va spune din nou că vina este a “huliganilor” şi a “vandalilor” protestatari de la Chişinău, cei care “au compromis strălucitul viitor european al R. M.” la care au muncit “intens şi în sudoarea frunţii” ultimii opt ani de zile comuniştii. Iată asta înseamnă “informarea” populaţiei prin intermediul presei în R. Moldova.

Aşadar, Moldova 1, “nu minţi poporul cu televizorul” şi fă un gest elementar: reintrodu forumul închis după protestele din 7 aprilie 2009, dacă te pretinzi cu adevărat publică, şi mai ascultă ce spun şi cei din a căror bani exişti!

Acum revin la ideea unui jurnalist român – Republica Moldova, este undeva prin anii 1992-1993 ai României. Mai rău chiar, spun eu! Într-o ţară în care preşedintele se întâlneşte cu fraţii de idei din China “efectuând un schimb de opinii pe marginea evoluţiei evenimentelor din Republica Moldova după alegerile parlamentare din 5 aprilie curent” şi refuză să discute despre cele întâmplate cu Delegaţia Parlamentului European, spune mai mult decât oricare altă explicaţie.

Iată de ce Raportul Freedom House nu mai miră pe nimeni, iar Europa ne treateaza cum ne tratează. De altfel, asigurarea independenţiei mass-media şi a libertăţii de expresie figurează şi printre restanţele importante ale Chişinăului în îndeplinirea Planului de Acţiuni cu UE din cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Nimic nou sub soare!

Şi când te gândeşti că şi BBC-ul a plecat de aici…

Alegeri repetate? Zece argumente pro, 10 contra (I)

mai 10th, 2009

\”R. Moldova îi este recunoscătoare Rusiei pentru poziţia clară şi distinctă expusă pe fondul tentativelor de amestec în afacerile interne ale republicii\”

(Ministrul de Externe Andrei Stratan, după întrevederea la Moscova cu şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov, 5 mai 2009)

În preajma Zilei Europei, Republica Moldova se află într-un moment de cotitură din perspectiva aproprieri sau depărtării de spaţiul euroatlantic. Ceea ce este în joc acum este viitorul acestei republicii care, după aproape 20 de ani de la declararea independenţei, riscă să rămână independentă doar faţă de România şi Europa şi dependentă – cu acte în regulă de data asta – de spaţiul răsăritean şi Federaţia Rusă. În acest context, cele trei partide de opoziţie se află în faţa unui moment crucial, iar decizia de a forţa alegeri parlamentare repetate prin nevotarea preşedintelui comunist pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Ce trebuie să facă Opoziţia? Argumentele care circulă astăzi la Chişinău sunt diverse şi contradictorii. Să încercăm, deocamdată, să le trecem în revistă pe cele 10 care ar înclina balanţa spre alegeri anticipate.

1. Datoria morală. Liderii Opoziţiei au afirmat, de mai multe ori şi pe diverse tonalităţi, că este exclus orice troc cu memoria celor ucişi. „Stabilitate peste cadavrele tinerilor omorâţi este o crimă”, a spus unul dintre liderii Opoziţiei – poziţie asumată, practic, de toate partidele ce au trecut pragul electoral. Opţiunea pentru alegeri anticipate devine singura firească şi decurge dintr-o datorie morală pe care liderii Opoziţiei şi-au asumat-o necondiţionat.

2. Solidarizarea cu tinerii din piaţă. Evenimentele de după 5 aprilie au marcat o ruptură între electoratul tânăr, care a ieşit în stradă după aflarea proporţiei victoriei comuniste, şi liderii Opoziţiei, care au transmis atunci mesaje neclare, alienând o bună parte a tineretului din stradă, care s-a simţit pe moment abandonat. (Dacă a avut sau nu Opoziţia îndreptăţire pentru acest tip de atitudine, e altceva.) Rămâne însă un gust amar. Alegerile anticipate ar putea fi o solidarizare târzie – dar nu tardivă – a Opoziţiei cu protestatarii sinceri din 6 aprilie.

3. Contextul internaţional nefavorabil comuniştilor. Dacă la început opinia publică internaţională s-a grăbit, riscant şi inexplicabil, să „valideze” rezultatele alegerilor de la Chişinău, ulterior, datorită probelor livrate de mass-media şi Opoziţie, imaginea evenimentelor pre- şi postelectorale începe să fie mai clară inclusiv pentru occidentali. Chiar dacă nu îşi schimbă poziţia cu 180 de grade, ei devin mai critici faţă de prestaţia Puterii de la Chişinău. Reacţia brutală şi disproporţionată a autorităţilor plus gesturile de ultim moment ale guvernării – refuzul RM de a participa la exerciţiile NATO din Georgia sau vizita urgentă a lui Andrei Stratan la Moscova – nu fac decât să ştirbească imaginea PCRM şi credibilitatea regimului Voronin de la Chişinău la nivel internaţional.

4. Potenţialul de vot. Există circa 15% din voturile electoratului din RM care au mers la partidele necomuniste şi care, potenţial, ar putea reveni Opoziţiei într-un eventual scrutin repetat. S-a invocat şi un posibil scenariu pentru a capta aceste voturi: o listă comună în care primii să fie cei care obţinuseră mandatul în scrutinul din 5 aprilie, urmaţi de personalităţi din alte partide sau independente capabile să aducă Opoziţiei acel plus de vot necesar câştigării alegerilor repetate. Oricum s-ar petrece lucrurile, calculele arată că, potenţial, Opoziţia ar putea câştiga mai mult decât comuniştii din voturile „risipite” la 5 aprilie.

5. Experienţa de campanie. A fost deja invocat de liderii Opoziţiei. După o campaniei lungă şi dură, aceştia afirmă că o pot lua de la capăt, mai bine decât prima dată, pentru că acum au experienţă, ştiu ce au de făcut şi o vor face mai eficace: „Vom desfăşura o campanie electorală mult mai eficientă decât cea precedentă, pentru că vom ţine cont de erorile comise şi le vom corecta”.

6. Inutilitatea compromisului cu comuniştii. Compromisul cu PCRM trebuie evitat nu doar din raţiuni morale, ci şi pragmatice. Chiar presupunând că s-ar face, ar fi complet inutil. Liderii Opoziţiei afirmă că nu există nicio garanţie pentru un eventual compromis cu comuniştii: „Ar fi naiv să credem că un eventual compromis ar putea să-i schimbe cumva pe comunişti. De aceea, altă soluţie decât anticipatele nu există”. Mai mult, istoria a arătat că un asemenea gest riscă să devină, din punct de vedere politic, o veritabilă sinucidere.

7. Riscul transnistrizării. Orientarea tot mai vădită a Chişinăului spre Moscova şi redeschiderea formatului „2 plus 1” face ca transnistrizarea RM să devină tot mai plauzibilă. Opoziţia poate utiliza acest argument pentru a purcede la alegeri repetate cu scopul de a bloca asemenea iniţiative sau înţelegeri ale majorităţii comuniste, care ar anula pe termen scurt şi mediu orice acces al RM spre spaţiul euro-atlantic, consfinţind a doua victorie a Moscovei în războiul de pe Nistru.

8. Degringolada la nivelul PCRM. Explicaţia unor lideri ai Opoziţiei – şi nu numai – pentru timpul extrem de scurt alocat de către comunişti primei şedinţe a parlamentului rezultat în urma alegerilor din 5 aprilie, a fost cel după care tabăra comunistă este divergentă şi incoerentă: „În rândul lor nu există o unitate, astfel ei vor să continue negocierile”. Dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, o asemenea conjunctură ar fi ideală pentru alegeri anticipate, din perspectiva Opoziţiei anticomuniste. O tabără comunistă scindată de diverse curente sau grupuri de interese devine un adversar mai slab într-o viitoare campanie electorală.

9. Blocarea perspectivei europene. Unul dintre liderii Opoziţiei a afirmat că prestaţia partidului majoritar duce Moldova „dincolo de Europa”. Astfel, după opt ani de mandat roşu, Chişinăul a primit „invitaţie” doar într-un „club” în care mai figurează Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia şi… Belarus. Mult prea puţin! Iar perspectivele europene ale republicii devin tot mai îndepărtate, odată ce a fost plasată într-un pachet necâştigător. Doar o schimbare de viziune la Chişinău şi o reorientare coerentă şi masivă spre spaţiul euroatlantic ar mai putea salva europenitatea acestui spaţiu. Opoziţia ar putea încerca asta.

10. Îngheţarea relaţiei cu România. Perpetuarea guvernării roşii va exacerba tendinţa deja profundă de blocaj mediatic, politic, economic sau social pe Prut. Consecinţele acesteia afectează nu doar destine individuale, ci şi poziţionarea viitoare a RM în relaţia cu spaţiul euroatlantic. Bucureştiul a afirmat că sprijină apropierea RM de UE şi nu va lua măsuri care să afecteze viaţa cetăţenilor RM. Dar a vorbit apăsat şi despre condiţionări şi obligaţiile pe care Chişinăul le are faţă de valorile şi instituţiile europene. Un blocaj în relaţia cu Bucureştiul nu aduce în niciun caz Chişinăul mai aproape de Bruxelles. Dimpotrivă!

(Cele 10 argumente „contra” – în numărul viitor)

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Concurs arhitectural pentru muzeul de istorie de la Varșovia

mai 10th, 2009

ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION
The Museum of Polish History announces an international architectural competition for a design of the Museum of Polish History in Warsaw, conducted under the patronage of Mr. Bogdan Zdrojewski – Minister of Culture and National Heritage of Poland and under the auspices of the International Union of Architects UIA.

1. COMPETITION PROMOTER
The Museum of Polish History in Warsaw,entered into the register of cultural institutions, maintained by the Minister of Culture and National Heritage, the registry no. RIK 73/2006, NIP 701-00-15-596, Regon 140530761.
The Competition secretary office: 01-209 Warszawa, ul. Hrubieszowska 6a,
tel. +48 22 2119002, fax +48 22 2119033
e-mail: competition@muzhp.pl, www.muzhp.pl/competition

2. TYPE AND FORM OF THE COMPETITION
It is an international two-stage architectural competition for a concept with design elements.

3. PURPOSE OF THE COMPETIION
The purpose of the competition is to decide about the selection of an architectural concept with design elements for the
Museum of Polish History in Warsaw, hereinafter referred to as the MPH, so as to verify the initial guidelines and to set
out the direction for development and execution of the investment project.

4. TASK OF THE COMPETITION
The task of the 1st stage is to present an architectural concept for the MPH which will verify the programme and spatial
objectives of the investment project and will set out the direction for the design development in the 2nd stage of
the competition. The task of the 2nd stage is to develop, based on the first-stage concept, elements of the design of the
MPH which will accommodate standards for the investment project and will set out the direction for development of
a building design.

5. CRITERIA FOR EVALUATION OF ENTRIES
Compliance with the guidelines, aesthetics, functionality of the facility and its relation to the surrounding environment,
adjusting solutions to the nature and status of the project site and costs of execution and maintenance.

6. PRIZES
The 1st prize for the best entry after both stages of the competition is 70,000 Euro and an invitation to negotiations for a single-source procurement or negotiations without a public notice. The prize for an entry admitted into the 2nd stage is the remuneration of costs of 20,000 Euro. The number and value of other prizes and mentions shall be determined by the jury within the budget for prizes and mentions of 350,000 Euro.

7. THE COMPETITION JURY
Grzegorz Buczek, architekt TUP, Warsaw, Poland
Christine Dalnoky, architecte DPLG, Paris-Marseilles, France
Aurelio Galfetti, architetto SIA, Lugano, Switzerland
Ryszard Jurkowski, architect SARP, Katowice, Poland
Jong Soung Kimm, architect, Seoul, South Korea
Tomasz Merta, vice minister for Culture and National Heritage, Warsaw, Poland
Marek Mikos, architekt SARP, the Chief Architect of the Capital City of Warsaw, Warsaw, Poland
Rafael Moneo, arquitecto, Madrid-Harvard, Spain-the USA
Andrzej Rottermund, art historian, Warsaw, Poland
Eduardo Souto De Moura, arquitecto, Porto, Portugal

8. DEADLINES
Deadlines will be announced in the Competition Terms document. Competition Terms will be announced on 15th April 2009.

9. CONDITIONS FOR PARTICIPATION
A competition participant may be any person who is independent of the promoter or the competition jury, is not subject
to exclusion on the basis of the competition terms, will pay the registration fee and indicate in the identification card all
persons working on the competition entry as well as the scope of their cooperation. The registration fee is 50 Euros.

10. ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION AND OTHER INFORMATION
The competition shall be announced to the public on the websites of the Museum of Polish History www.muzhp.pl,
the International Union of Architects UIA www.uia-architects.org , the Association of Architects of Poland SARP
www.sarp.org.pl , the Association of Consultant Engineers SIDIR www.sidir.pl , Fundacja Twórców Architektury FTA www.fta.pl , Ronet Information Service www.ronet.pl , as well as in national issues of the dailies “Rzeczpospolita”
and “Polska”.
Complete set of competition materials and terms as well as current information and announcements from the promoter will be available to all interested parties at the website www.muzhp.pl/competition.

sources: www.muzhp.pl/competition & OAR

Un nou suflu de Pace pe Meleagurile Biblice – o vedere personală

mai 10th, 2009

Un nou suflu de Pace vine de pe alte meleaguri pe cel al Măslinilor din Gat Shemanim, măslinii milenari ai Mîntuitorului.

Papa, cu cele trei coroane puse una peste alta, vine în această primăvară să bine-cuvînteze pe Copiii lui Abraham.

Tony Blair, înhămat la Troică, a trecut şi el pe acilea, în aşteptarea Fratelui mai Mare de la Washington.

Obama, din spatele ferestrelor Camerei Prezidenţiale ale Casei Albe, Washington DC, îşi va expune în curînd modul de vedere pentru ajungerea la o Pace pe meleagurile Măslinilor Mîntuitorului.

Califii Golfului, au şi ei o vedere asupra acestei probleme.

În toată această atmosferă Globală, au rămas să discute numai partenerii – Arabii (Palestinienii) şi Israeliţii.

Şi totul se reduce la II puncte:
I.a. Declararea Jerusalemului Capitală a celor 2 State
I.b. Trecerea Anticului Jerusalem sub egida ONU, ca teritoriu internaţional

II. Dreptul de reîntoarcere a arabilor ce au părăsit teritoriul în 1948, azi Israel (graniţe pînă în 1967) la casele lor

Nici unul din cele 2 părţi NU POATE AJUNGE LA O ÎNŢELEGERE asupra acestor 2 puncte.

Ce mai face Omul Nou comunist?

mai 10th, 2009

Omul Nou nu e invenţia comunismului. Cu toate acestea, dintre toate tipologiile de Oameni Noi care umblă astăzi liberi prin societatea românească, de departe cel care parazitează exasperant existenţa noastră de zi cu zi este Omul Nou comunist.

În cartea sa, „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2005), Lucian Boia desfăşoară o convingătoare şi pertinentă argumentaţie pe această temă. Omul Nou e multilateral dezvoltat, dispreţuieşte proprietatea privată şi nu crede în intelectuali. Însă principala trăsătură care îl trădează oriunde şi în virtutea căreia se simte veşnic o victimă a celorlalţi (oricare ar fi ei) este impresia că statul e un fel se peştişor de aur a cărui singură datorie este să îi dea casă, să-i ofere o slujbă, să-i dea o primă de porc, haine sau miel şi să-l doteze eventual cu o butelie. Obişnuit să facă totul în colectivitate, Omul Nou comunist nu îşi poate asuma responsabilităţi. Singurele sale acţiuni individuale sunt cele legate de satisfacerea necesităţilor fiziologice (şi aici simte câteodată nevoia de a fi privit). Obişnuit cu fantezista idee că toţi suntem egali, Omul Nou comunist are şi câteva sloganuri care îi definesc evoluţia în postcomunism: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”. Îi întâlneşti iarna prin crâşme infecte înjurând guverne, vara în faţa porţilor sau la mari întruniri electorale unde se dă (aceasta este sintagma care-i place: „se dă”) un mic şi o bere.

Vă imaginaţi cu ce zdruncinare interioară (uneori şi exterioară) a întâmpinat Omul Nou postcomunismul. Abia creat în laboratoarele comuniste, el intra complet inadaptat într-o lume pe care n-o putea înţelege. Ierarhiile cu care fusese obişnuit riscau şi ele să fie rediscutate. Omul Nou, însă, a găsit şi soluţia: negarea absolută, negarea a tot ceea ce nu făcea parte din adn-ul ideologic din care fusese zămislit. Şi astfel, s-au născut câteva clişee discursive al căror unic scop este să confere Omului Nou confortul interior de care are nevoie. De pildă, cei bogaţi sunt obligatoriu hoţi. În subtext, ideea se traduce în felul următor: „nu eu însumi sunt vinovat pentru că nu trăiesc mai bine, de vină este onestitatea care mă defineşte, eu nu fur şi tocmai de aceea nu sunt bogat”. Sau, elitele (medici, ingineri, profesori, magistraţi etc.) sunt inutile şi corupte, ele trăiesc din sudoare clasei muncitoare. Dispreţul pentru intelectuali este aici plenar. După ce zeci de ani a depăşit planuri cincinale, Omul Nou nu înţelege de multe ori „la ce e buna cartea”. Utilitatea unui individ se traduce pentru el în numărul de şuruburi pe care le poate produce într-un interval de timp dat.

O imensă nostalgie îl animă pe Omul Nou: nostalgia cozilor la pâine, nostalgia secretarului de partid care îţi putea repartiza oricând o garsonieră, nostalgia furatului de la locul de muncă, nostalgia zilelor de 1 mai şi 23 august… O, tempora! Unidimensional şi daltonist, el caută şi astăzi o coadă la care să se aşeze, vreun şef de stat căruia să-i strecoare în podul palmei o anonimă şi (tristă realitate!) uneori reuşeşte. Înghesuit în blocuri insalubre, obişnuit să-şi asculte vecinii cu paharul lipit de ziduri sau cu alte mijloace mai sofisticate, Omul Nou este invaziv. El nu cunoaşte noţiunea de „intimitate”, te agresează cu măruntele lui invidii, cu măruntele lui comploturi, cu măruntele lui convingeri. Îşi bârfeşte nevasta în crâşmă şi îşi caută vechii prieteni ajunşi în posturi-cheie pentru a asigura odraslelor – altfel competente, nu încape vorbă! – un viitor luminos.

Dacă discuţi despre ţară, Omul Nou ştie întotdeauna ce e în neregulă (cum ar putea să nu ştie?!). În primul rând, toţi tinerii din ziua de azi sunt „neieducaţi” (şi în timp ce îţi spune asta scuipă coji de seminţe), politicienii sunt cu toţii hoţi (cu excepţia zilei în care i-au bătut la poartă şi l-au târât la vot contra câtorva lei noi), „ruşii vrea să ne ia Moldova” şi – evident – „ungurii vrea sa ne ia Ardealul” .

Recunoaşteţi tipologia? Omul Nou nu poate să dispară prin decret şi nici nu e interesat de ce s-a întâmplat în 1989. El trece senin peste toate, votează atunci când i se cere şi ar fi în stare să colecţioneze şi capace de bere daca cineva i le-ar da gratis. Cum îl puteţi recunoaşte? Eu unul le recunosc privirea opacă, mai mereu plecată în pământ, îi recunosc după modul în care ţipă atunci când sunt în colectivitate şi după şoaptele umile de sclavi atunci când discuţia se poartă faţă în faţă.

Kaizen

mai 10th, 2009

Cu ceva timp in urma discutam cu un prieten care-mi marturisea cat de greu ii este sa accepte orice fel de schimbare. Cum obisnuinta devine inevitabil, o a doua natura si cum in timp, din pura comoditate de fapt, devenim sclavii propriei noastre lipse de flexibilitate.
Si nu de putine ori, din dorinta sincera de a imbunatati ceva, de a schimba ceva, incepem o activitate noua: mersul la gym de exemplu.

In prima saptamana, cu forte proaspete si plini de entuziasm; in a doua saptamana, precis intervine ceva neprevazut (dar mult mai important!), iar dupa o luna, constatam ca mai mult n-am fost decat ar fi trebuit sa mergem.

Si cu toate ca intr-adevar dorim sa mergem la gym si realizam cat de necesar ne este exercitiul, in cele din urma si activitatea asta noua devine …… inca o obligatie! Iar o obligatie cere foarte multa disciplina; si disciplina la randul ei, cere forta, putere! Forta care, de cele mai multe ori si din diverse motive … ne lipseste!

Daca ne analizam cu atentie, constatam ca nu numai orele de gym sunt sacrificate, dar la fel se intampla si cu alte bune intentii ce se pierd pe parcurs, cum ar fi: mai multa atentie acordata prietenilor, mai mult timp oferit iubitului sau iubitei, mai multa relaxare, mai mult timp acordat eului interior.

Teoretic, dorim si ne propunem sa le indeplinim pe toate. Practic insa …. dupa scurt timp si de fiecare data, alunecam in acelasi “sablon” si continuam sa facem exact ceea ce ne propusesem sa schimbam, desi, exact lipsa asta de schimbare este de cele mai multe ori sursa sentimentului de neimplinire, cauza nefericirii noastre.

In Grecia antica, Heraclitus, afirma in Panta Rhei, ca totul este fluid, intr-o permanenta miscare, iar viata curge constant intr-un torent schimbator.
Nimic mai adevarat!

Si cu toate astea, de foarte multe ori si pentru cei mai multi dintre noi, nimic nu pare mai dificil decat a schimba, a modifica ceva in obisnuinta, robotizarea noastra cea de toate zilele, cand orice incercare de schimbare devine comparabila cu a inota intr-un rau furios de munte, impotriva curentului.

Iar de cele mai multe ori, dorim sa schimbam mult prea mult intr-un interval mult prea scurt de timp, fara a realiza cat de greu este! Avem chiar convingerea ca asta-i calea normala: “if it doesn’t hurt, it doesn’t help!”

Schimbarea nu e imposibila! Din contra!
Spre propriul nostru bine, trebuie neaparat facuta! Dar cu pasi mici, multi si siguri: KAIZEN !

In japoneza, Kaizen inseamna “schimbare spre bine”, sau, “imbunatatire constanta”. Kaizen suna ca un exercitiu practicat de calugari intr-un templu ZEN, dar, spre surprinderea tuturor, metoda isi are radacinile in mediul afacerilor, in lumea businessului, unde notiunea a fost implementata in vederea imbunatatirii calitatii si a eficientei.

Ca un exercitiu, fiecarui angajat al unei Companii, indiferent de pozitia ierarhica, i s-a cerut sa participe cu o idee care ar putea imbunatati activitatea, productia, etc.
Si ca urmare a colaborarii stransesi deschise, in locul masurilor radicale clasice, s-au gasit solutii simple, usoare, care au produs schimbari benefice si imediate.

Robert Maurer, profesor al unei Facultati de Medicina din America, a adoptat metoda pentru a o aplica persoanelor care doreau o schimbare majora in viata lor. A integrat cateva din tehnicile Kaizen in metodele sale de terapie si a observat ca…. Functioneaza!

Diferenta dintre Kaizen si alte metode este in primul rand faptul ca nu te cramponezi pe un rezultat rapid. De fapt, nu ar trebui sa ne “agatam” de absolut nimic. Rezultatul nu mai este foarte important; devine un “efect secundar”. Si nu vorbim aici de atingerea unui scop. Nu vorbim de succes, ci de a dobandi si a lucra cu placere in tot ceea ce ne-am pus in gand sa realizam.
Maurer o citeaza pe Maica Thereza, care spunea: “nu conteaza cat de mult facem, ci cata dragoste punem in ceea ce facem. Si nu conteaza cat de mult oferim ci cu cata dragoste oferim”.

Cu alte cuvinte, n-ar trebui sa ne cramponam de cat de multe trebuie sa realizam ci de dragostea, responsabilitatea pe care trebuie sa le punem in tot ceea ce intreprindem pentru a ne atinge scopul. Daca drumul parcurs nu ne face placere, destinatia devine lipsita de sens.

Exact cum spunea si scriitorul Norman Lear: “succesul sta in abilitatea de a aduna minutele importante”.
Pentru indeplinirea unui scop, consumam din timpul nostru un milion de minute, doar pentru a savura, a trai din plin momentul succesului! Clipa! Ca mai apoi, sa ne bucuram intens inca alte o mie de minute, ori de cate ori ne reamintim si retraim senzatia invingatorului.

Dar daca, in timpul celor un milion de minute care ne-au fost necesare pentru atingerea telului propus am fost total nefericiti si stressati, descoperim cu amaraciune ca cele o mie de minute de triumf …. nu prea mai au aceeasi semnificatie!

Viata asta a noastra, are valoare atata timp cat e plina de bucurii marunte: placerea de a te uita in ochii iubitului, placerea de a te bucura de o floare, de a ajuta un prieten, de a privi o cascada, un munte, un asfintit, placerea de a face o fapta buna, etc.
Fericirea este alcatuita din succese marunte; daca ne lipsim de ele, succesele mari nu vor avea niciodata, niciun sens.

Kaizen este la fel de usor aplicabil si-n iubire. Lucrurile marunte si aparent neinsemnate sunt cele care influenteaza relatia: placerea de a auzi vocea partenerului, placerea de a-i aduce prin vorbele tale putina liniste atunci cand el te suna, dorinta de a-i indeplini micile placeri, fie ele reprezentate si de un banal borcan cu zacusca de ex, etc. Dragostea de a-i fi alaturi si de a-i respecta munca, obligatiile si pasiunile, chiar daca ele nu sunt intotdeauna si ale tale; respectarea cuvantului dat, respectarea unei promisiuni, etc.

Toate lucrurile astea aparent marunte au un mare efect si o importanta deosebita in relatia de iubire dintre cei doi. Si tot ele, micile bucurii, ar trebui sa spuna mult mai multe partenerului decat vacantele exotice sau cadourile scumpe.

Iubirea dintre doi oameni evolueaza pas cu pas si sa bazeaza pe lucruri marunte. Multe si marunte; crampeie de suflet pur, oferite cu dragoste si simplitate celui de langa tine …. in mod constant!

Si cum se face ca ceva atat de banal precum Kaizen functioneaza? Simplu. Ne jucam putin cu o portiune a creierului nostru, care, din spirit de protectie, nu face altceva decat sa ne blocheze reactiile, ori de cate ori orice fel de schimbare brusca si radicala este receptionata ca o amenintare, ca o tulburare a echilibrului interior. E instinctul nostru animalic, de autoconservare, declansat automat in momentul in care schimbarea este perceputa ca o primejdie.

Kaizen, schimbarea spre bine sau imbunatatirea constanta, cu pasi multi, marunti dar siguri, nu face altceva decat sa elimine stressul si ne da posibilitatea de a ne folosi creativitatea cu inima linistita, impacata, pentru ca nu ni se poate intampla absolut nimic; niciun pericol; nu ne putem pierde de noi insine.

Si asa, strans impreuna, si minte si suflet, reusim sa mergem mai departe, pas cu pas, catre telul propus. Un pas, si un altul, si inca unul, in acelasi timp bucurandu-ne de miscare. Si cu fiecare pas ne apropiem si mai mult de ceea ce ne-am propus. Natural. Omeneste. Nimic extraordinar, nimic supranatural.

Poate, exact asta reuseste Kaizen sa faca: sa ne indrepte atentia cate noi insine; sa ne stranga din multitudinea de activitati in care ne risipisem zilnic, inutil, doar pentru a le abandona dezamagiti la un anumit moment, una cate una, rand pe rand.

A continua sa te schimbi spre bine sau a te imbunatati constant, nu este de neatins. Iar a-ti urma chemarea inimii nu este nicicand o primejdie. Kaizen exista si ne asteapta, in imediata noastra apropiere: la doar o clipire de geana, miscare sau vorba.

Trebuie doar sa-l recunoastem si impreuna sa urmam calea absolut fireasca, normala si curgatoare a schimbarii.

Magicianul cuvintelor

mai 10th, 2009

Andrei Ileni a lansat in aceasta primvara al treilea volum de poezie intitulat Portret din cuvinte (Tribuna, Sibiu, 2008).

Discipol si bun prieten al poetului Mircea Ivanescu, Andrei Ileni nu si-a dezmintit niciodata talentul unui perfectionist al cuvantului scris, al slefuirii versurilor reusind sa recreeze un imaginar diamantin, in care fiecare element are ca drept scop stralucirea, impresionarea si in ultima instanta fascinatia asemenea unei miniaturi giuvaergicale Faberge.

O poezie ermetica, pe alocuri inaccesibila unui cititor nedeprins cu traditia lui Mallarme, nu face decat sa amplifice calitatea scriiturii. Andrei Ileni a absolvit o facultate de drept si in mod paradoxal visul lui ramane acela de a contribui la destelenirea limbajului juridic, fiind constient ca literatura aparatului legislativ are multe deficiente. A avut ca tema de cercetare o carte inspirata din lucrarea sa de diploma.

S-a simtit mereu atras de activitatea jurnalistica, de poezie si de critica literara. Talentat, increzator in idealul poeziei si in nonconformismul artei intelese ca nesuburdonare la norme, la cerintele totalitariste, si nici la traseele oferite de cateva reviste si posturi de radio s-a autoexilat in targul baroc al Sibiului. Refuzul sau nu reprezinta decat un triumf al celui ce nu se pleaca si nu face concesii, de credinta netradata a poetului cetatii ce nu canta dupa placul altora.

A ocolit popularitatea si nici nu s-a zbatut sa si vada numele publicat. Se multumeste cu travaliul scrisului ca o continua penitenta, sa cizeleze versurile ca pe niste lespezi de marmora peste care noi, cititorii sa pasim cu multa placere.

Nascut in 1955 in Sibiu, fost coleg de banca si de generatie cu Emil Hurezeanu, Andrei Ileni poarta mereu cu un suspin de regret, ca nu a absolvit studiile filologice. A castigat premii de poezie, dar a si refuzat sa scrie macar un vers patriotard in perioada comunista, ingreunandu-i publicarea primei carti, care s-a produs abia tarziu dupa 1989.

Volumul ultim inventariaza amintiri personale din Sibiu, dar si recompune imaginea unui scriitor drag lui, Hemingway, excentricul iubitor de ocean, de iesirile in larg la pescuit. Hemingway devine un pretext al unui personaj masculin instabil, vazut prin dioptriile sotiilor sale. Eroul poeziei lui Ileni este corabierul batran gata sa o ia de la capat in expeditiile argonautice ce nu poate fi oprit nici de insula natala, dar nici de sotie.

Ultimele versuri sunt o iesire din excesul de incifrare caracteristic volumelor anterioare (Scutul transparent-tapiserii ; Praful dintre cuvinte) si respira o muzicalitate de poem discursiv in care abunda motive noi ca marea, tarmul, valurile. Va propun cateva versuri din ultima sa carte cu bucuria de a fi un ardent cititor al versurilor sale :

Reconstituire

Trotuarele erau puntile marinarilor in vizita
La ora refluxului in portile orasului.
O ingaduire in care se pregatea inspiratia dintr-o
Jumatate de oras. In pantecele diminetii.
s-a intamplat si a rasarit deasupra orasului
infricosator si inutil.

La sfarsit s-a inchis cetatea.
Era o masura de fidelitate fata de marinarii
Dintr-un oras fara port la inchipuire.

Propozitie pe un timbru

Se defineste o piateta de dimensiuni finite.
Neaparat fara umbra zidita.
Ca sa nu-mi persisti. Sa nu ai acces
la nicio forma de geometrica din inchipuire.

Nici umbra nu te mai acopera cu talmacirile dintr-un sertar
cu anotimpul inauntru.
Nu mai exista umbra.
Nici n-ar mai fi vorba despre dimensiunea
dintre umbre.

Calul (Autism)

mai 10th, 2009

Ca să-mi dovedesc că sunt independent, sigur de mine,
Sculptez un cal dintr-o rădăcină de nuc.
Tata curăţă curtea.
M-am ascuns în spatele casei între brusturii reci cu frunze mari, groase.
Burcuş cu prietenii lui se hârjonesc, latră.
Miroase a lături, a urină.
Mama mă priveşte nepăsătoare.
Ştiam, nu-i place că stau singur, izolat de fraţi, de prietenii de la şcoală.
S-a prefăcut că nu bagă de seamă.
Cel mai greu a fost la copite.
Erau prea mici, prea fine, iar briceagul era cam tocit.
Le-am vopsit cu cerneală roşie.
Ca atunci cu Elena în luncă, în seara când au plecat cazacii.
Dar ce, parcă ea mai ţine minte?
Vecinul Hosu trece pe uliţă; îi înjură pe şefii de la judeţ.
I-au tăiat autorizaţia la atelierul de cazane şi plite.
„Ce faci acolo măi, drace?”
„Fac un cal bade Ioane, că noi nu avem.”
„Da’ la ce-ţi trebuie, puiule?
Nu ţi-a spus taică-tău că ăştia omoară caii, să facă loc la tractoare?”
Coada nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit; era prea scurtă.
Aş fi vrut să fie o coadă lungă, stufoasă.
Smărăndiţa s-a apropiat tiptil, mi-a pus mâna pe spate.
Ce ştie ea ce este un cal?
Ea cu păpuşile, cu pisicile, cu oglinda.
A plecat fără să spună ceva; mi-a părut bine că am rămas singur.
„Mamă, bădia ciopleşte un cal.
Arată ca unul adevărat, dar are copitele roşii.
Nu vorbeşte cu mine; ciopleşte şi tace.”
Seara la culcare mi-am luat calul lângă mine în pat.
„Vedeţi să nu vă zgâriaţi cu drăcovenia aia la noapte.
Şi înveliţi-vă bine.”
„Doar noaptea asta, mamă. De mâine o să-l ţin legat la iezle în grajd.!

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.

“Funiile dragostei’ – o poveste de iubire cu valoare estetica despre demnitate, sensibilitate si idealuri generoase

mai 10th, 2009

In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry” – si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara carte a ei, “Funiile dragostei”, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care impresioneaza prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire franta inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresioneaza prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. “Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti – “De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui ? Nici macar un costum pentru o seara deosebita”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”

singurătate şi cafea

mai 10th, 2009

ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa…uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?

Alt poem de iarna

mai 10th, 2009

Se dedica printului David

Ninge,
copiii-frati isi inclina cu greu pasii,
cred ca neaua munti de zahar sunt.

Cade cel mic printre troiene,
cel mai mare il ridica:
– Asa-i iarna, mai, copile!

Si cei trei frati alearga mai departe,
razand prin ninsori,
mana in mana.

Amari ca fierea și viguroși ca buruienile sunt amanții patriei

mai 10th, 2009

Pe vremuri îi numeam „amanţi ai Patriei” pe cei care mediau, cumva într-o postura de gigolo, între haita de ipocriţi lipsiţi de talent care se instalaseră în primele rânduri ale partidul comunist şi restul lumii, adică poporul predestinat, în viziunea respectivei haite, programului de „construire a omului nou”.

Sunt cunoscute exemplele groteşti ale unui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor, dar puţini ştiu cât de mulţi oameni care ar fi trebuit să aparţină culturii au devenit activişti comunişti şi au reuşit, prin denaturarea artei, istoriei, ştiinţelor sociale, comunicării publice, să creeze un mediu închis, sufocant, care a condus în multe cazuri la o adevărată „spălare a creierelor”.

Faimosul festival „Cântarea României”, pe lângă căteva talente autentice pe care le-a racolat şi care s-ar fi afirmat în orice împrejurare, a adus la suprafaţă, prin modul programatic de „făcut dragoste cu patria” întregi cohorte de amanţi epigonici, cu un chef nebun de a-şi da poalele căt mai sus peste cap, în speranţa că din prostituţia asta se poate face o meserie bănoasă. Şi, ca în multe alte scheme piramidale, câţiva au şi reuşit.

Nu doar că după schimbarea de regim nu a dispărut nici măcar unul, şi niciunul n-a ieşit pe scena pe care cu puţin timp în urmă lingea, ca să-şi ceară scuze şi să se lepede de ditirambele ipocrite ale trecutului, dar toţi sunt astăzi bine-mersi, aranjaţi cameleonic în funcţii publice sau private şi continuă să sugă voiniceşte la ugerul patriei, una vânzănd cetăţenilor şi societăţii lor civile şi alta cumpărând pentru consumul propriu. Sunt nepieritori ca buruienile amanţii patriei!

Încercările timide („timid” este un adjectiv care trebuie înţeles „în contextul audienţei limitate”) pe care le facem in revista ACUM de a reexamina critic patriotismul într-o lume globalizată şi globalizantă se lovesc adesea de reacţii dure din partea unor cititori. Nu este de mirare că, după ce amanţii patriei le-au cântat ani şi ani de zile în urechi că românii sunt cel mai viteaz şi mai ospitalier popor, că trăiesc în cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume, că sunt cei mai inteligenţi şi (nota bene) ştiu cel mai bine să se distreze, venind acum nişte autori oneşti să le spună că lucrurile nu stau tocmai aşa, nu fac decăt să trezească suspiciune, acuzaţii de trădare şi chiar ură.

Să se fi reuşit, pe ultima sută de metri, crearea aşa-zisului Om Nou, prin insuflarea balivernelor citate mai sus în conştiinţa identitară a milioane de oameni sau totuşi această relicvă a tipurilor de conştiinţă civică se manifestă ca o excepţie?

Vă invităm la o dezbatere “cu cărţile pe masă” în care să încercăm să definim, în cuvinte proprii, raporturile noastre cu Romănia şi semnificaţia lor.

Familia Regala pune piatra de temelie a noii Catedrale Episcopale

mai 8th, 2009

Duminica, 10 mai, de Ziua Regalitatii, Altetele Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei se vor afla la Curtea de Arges pentru a pune piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale, inaltata de Episcopia Argesului si Muscelului la initiativa si cu sprijinul Casei Regale a Romaniei.

Intre orele 10.30 – 11.30, Familia Regala va participa la Sfanta Liturghie oficiata de Prea Sfintitul Calinic, Episcopul Argesului si Muscelului.

Incepand cu ora 11.30, va avea loc Slujba de sfintire a locului viitoarei Catedrale Episcopale si Regale cu hramul Sf. Filofteia si Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, care se va construi pe un teren aflat în proprietatea Episcopiei Argeşului şi Muscelului, parte a manastirii. Altetele Lor Regale si PS Calinic vor pune piatra de temelie a edificiului.

La ora 12.00, in Palatul Episcopal, PS Calinic si Principesa Mostenitoare Margareta vor semna Protocolul dintre Episcopia Argesului si Muscelului si Casa Regala a Romaniei referitor la inaltarea Catedralei.
Apoi, la invitatia Prea Sfintitului Calinic, Altetele Lor Regale vor lua parte la un pranz privat la Palatul Episcopal.

Prin initierea acestei constructii, Familia Regala a Romaniei reinnoada traditia suveranilor romani, ctitorii de lacasuri de cult. Proiectul reprezinta, de asemenea, o manifestare a legaturii istorice indisolubile dintre regalitate si Biserica Ortodoxa Romana.

Evenimentele mentionate ale vizitei sunt publice, accesul presei fiind liber. Va asiguram de intregul nostru sprijin in stabilirea declaratiilor sau a interviurilor.
Contact:

Cristina Parii, Asistenta Principelui Radu, tel 0756 087 702, cristina.parii@palatulelisabeta.ro

Ada Lungu, Coordonator PR al Casei Regale, tel 0724 222 750, birou.presa@palatulelisabeta.ro

Avantajele si dezavantajele introducerii impozitului forfetar

mai 6th, 2009

Asa-numitul impozit forfetar e, de fapt, un impozit minim. S-a spus adeseori ca este un sistem practicat si in alte state ale lumii, printre care Franta, Spania si Polonia. Temerea principala in randul oamenilor de afaceri este ca s-a introdus un nou bir care face rau mai ales micilor intreprinderi. In realitate, argumentele sunt mult mai nuantate si necesita cateva lamuriri, cu plusurile si minusurile aferente.

De ce a fost introdus mecanismul impozitului minim?

In primul rand, asa-numitul impozit forfetar nu este un impozit nou. El reprezinta, de fapt, o limita sau un prag minim de plata a impozitului, ceea ce inseamna ca firmele vor plati ca si pana acum impozitul de 3 la suta din venituri (microintreprinderile) sau de 16 la suta din profit (celalte firme), dar nimeni nu va plati mai putin de 500 de euro (plafonul minim). Daca o firma are de platit un impozit anual de 1000 de euro, ea va plati mai intai plafonul minim de 500 de euro si apoi diferenta pina la 1000 de euro. Prin urmare, plafonul de 500 de euro stabilit de impozitul forfetar nu se adauga la plata impozitului. Marele sau dezavantaj este ca sunt nevoite sa plateasca acest impozit chiar si firmele care obtin pierderi. Este cazul, de pilda, al firmelor de brokeraj care in marea lor majoritate au inchis anul 2008 pe rosu.

In al doilea rand, introducerea impozitului minim nu afecteaza start-up-urile. Adica, cei care devin activi in cursul anului 2009 nu intra sunt incidenta impozitului minim. Nu sunt afectate nici firmele care isi suspenda legal activitatea in acest an.

In al treilea rand, impozitul minim a fost introdus din argumente de echitate fata de platitorii de impozite. Angajatii platesc in general impozite de 33 la suta din salarii, adica 16 la suta impozit pe venit si 17 la suta contributii sociale. In acelasi timp, exista patroni care nu platesc nimic pentru ca au firme pe care le declara fara profit si in care transfera diferite cheltuieli personale (casa, intretinere, masina, telefon etc.). Introducerea impozitului minim va face ca orice firma sa plateasca un minimum de 500 de euro pe an, adica in jur de 180 de lei noi pe luna. Ea este egala cu suma pe care o plateste un agajat cu salariul minim pe economie la contributii sociale. Vor exista, deisgur, firme care nu au de fapt activitate si care vor fi radiate sau isi vor suspenda activitatea. Aceste firme vor disparea.

In al patrulea rand, statul se asigura de plata unei parti din impozitele pe care firma trebuie sa le plateasca oricum. Partea buna este ca vor disparea firmele-paravan sau firmele fara nici un fel de activitate. Sistemul fiscal va deveni mai corect fata de oamenii care isi platesc in mod cinstit impozitele. Reversul medaliei este ca firmele mici, de pilda cele familiale, care supraviestuiesc la actualele conditii de contractie a cererii si care au profituri mici lunare, vor gasi greu resursele necesare pentru a-si continua activitatea. Riscul major este ca acestea sa-si continue activitatea la negru, eludand complet platile darilor catre stat, inclusiv pe cele legate de contributiile sociale si impozitul pe venituri ale angajatilor.

Mai concret, este vorba de aproape 79.000 de societăţi care au înregistrat pierdere trei ani consecutiv la nivelul anului 2007 . Din acestea, aproape jumatate (adica 44%) au cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an şi au înregistrat o pierdere netă cumulată de 1,38 miliarde de lei. De asemenea, aproape 23.500 de companii au înregistrat pierderi cinci ani consecutiv la nivelul aceluiasi an, din care cam tot 44% aveau o cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an.

In al cincilea rand, ramane discutabila grila de impozitare minima a firmelor. Conform acesteia, societatile care inregistreaza o cifra de afaceri de pana la 12.000 de euro, platesc de la 1 mai 2009 un impozit anual de minimum 500 de euro. Intre 12.000 si 50.000 de euro, impozitul minim este de1.000 de euro. Intre 50.000 si 100.000 de euro se vor achita minimum 1.500 de euro. Intre 100.000 si un milion de euro se vor plati 2.000 de euro. Cei care inregistreaza cifre de afaceri intre 1 milion si 5 milioane de euro vor plati minimum 2.500 de euro. Firmele cu afaceri intre 5 milioane si 30 de milioane de euro vor achita 5.000 de euro anual. Iar peste 30 de milioane de euro se achita statului suma de 10.000 de euro.

O astfel de grila risca sa inghesuie firmele cu cifre de afaceri considerabile in partea superioara a benzilor dinaintea clasei lor, restul contractelor derulandu-se la negru. Este vorba in special de acele firme care au cifre de afaceri foarte mari, dar cu rate ale profitului mici. De pilda, este cazul comertului cu amanuntul, unde profiturile se obtin din rulaje mari, care risca sa fie expuse unui impozit mai mare decat cel echivalent cotei unice de 16%. Or avem un sanatos principiu al fiscalitatii unice care duce la plata impozitului pe profit si nu pe cifra de afaceri.

Sa dam cateva exemple concrete:

In cazul unei firme cu vanzari de 1 milion euro, daca are o rata a profitului sub 1,56% din cifra de afaceri ea va plati impozitul minim care este mai mare decat in cazul aplicarii cotei unice de 16%.
Impozitul minim in cazul unei firme cu cifra de afaceri de 100.001 euro echivaleaza unei rate a profitului de peste 12%, echivalent aplicarii cotei unice de 16%. Sub aceasta rata a profitului, firma plateste un impozit minim mai mare.

Problema majora apare in cazul microintreprinderilor cu incasari intre 12.000 si 33.400 euro anual, care vor fi nevoite sa plateasca un impozit minim de 1000 euro, mai mare decat impozitul obtinut prin respectarea principiului cotei de impunere preferentiala de 3% (intre 360 euro in cazul unei CA de 12.00 euro si 1002 euro in cazul celei cu incasari de 33.400 euro).

In cazul unei microintreprinderi cu cifra de afaceri de 10.000 euro, plata impozitului minim o obliga la o rata a profitului de minimum 166% pentru a nu fi viciat principiul cotei preferentiale de 3%.

In al saselea rand, in primele trei luni ale anului 2009 veniturile bugetului general consolidat au scazut cu 6,2% fata de primul trimestru al anului 2008, iar cheltuielile au crescut cu 14,2%. Acestea au dus la un deficit de 1,56% din PIB in primul trimestru. Cifrele nu sunt deloc incurajatoare. Se stie ca facturile grele se deconteaza cu precadere in ultimul trimestru al fiecarui an. Acordul cu FMI prevede o reducere a deficitului bugetar pana la 4,6% din PIB in anul curent, respectiv adoptarea unor masuri menite sa genereze venituri bugetare suplimentare de 0,25% din PIB. Impactul bugetar al introducerii impozitului minim prin ordonanta de urgenta este estimat de catre Ministerul Finantelor la un nivel de circa 1,3 miliarde de lei.

In al saptelea rand, Ministerul de Finante ia simultan masuri privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale. S-a inceput cu anularea sau reducerea, dupa caz, a unui numar de 179 de taxe si tarife nefiscale (din care 99 sunt taxe/tarife de autorizare în diverse domenii). Acestea reprezintă 36,61% din totalul de 489 de taxe si tarife existente în prezent. Propunerile vizeaza anularea a 36 taxe/tarife din Registrul taxelor şi tarifelor nefiscale, reducerea a 143 taxe/tarife si comasarea a 264 taxe/tarife in 121 taxe/tarife. Activitatea grupului de lucru care are sarcina elaborarii de proiecte de acte normative pentru reducerea sau comasarea unor taxe/tarife, împreună cu ministerele de resort şi instituţiile publice implicate, au ca data limita de15 iulie 2009 pentru adoptarea acestor modificari legislative .

Andreea Vass este Consilier Personal al Primului Ministru

Antisioniștii vor să candideze în alegerile europene în Franța

mai 6th, 2009
Dieudonné - un antisemit + Soral - un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionismDieudonné – un antisemit + Soral – un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionism

Autoritățile franceze examinează posibilitatea interzicerii candidaturii unei liste antisioniste în scrutinul europarlamentar din 7 iunie.

Lista ar urma să fie condusă de comicul Dieudonné, cunoscut pentru vederile sale antisemite.

Secretarul general al președinției, Claude Guéant, a declarat că autoritățile examinează posibilitățile juridice de a interzice candidatura unei astfel de liste. Decizia finală ar urma să fie luată de Consiliul de Stat, cea mai înaltă instanță administrativă a țării, dar experții în drept constituțional și-au exprimat deja scepticismul cu privire la legalitatea unei astfel de interdicții.

Deocamdată lista antisionistă nu a fost depusă, deci nu poate fi contestată, dar amicii politici ai lui Dieudonné au reacționat deja, spunând că intervenția domnului Guéant constituie mai degrabă o publicitate făcută listei.

“Statul se supune lobby-ului antisionist,” a declarat Alain Soral, fost membru al Partidului Comunist și fost membru al comitetului central al Frontului Național (FN), formațiune cunsocută pentru antisemitismul propagat în mod deschis.

“NU suntem nemulțumiți că se vorbește de noi,” a declarat domnul Soral cotidianului Le Monde.

Dieudonné M’bala M’bala, pe numele său întreg, este fiul unui tată francez și al unei mame cameruneze și a evoluat politic de la un activist anti-rasist la un antisemitism militant, asociindu-se FN condus de Jean Marie Le Pen. El urmează să fie judecat în urma invitării pe scenă a istoricului Robert Faurisson, condamnat de mai multe ori pentru negarea Holocaustului.

Pe lista antisionistă Dieudonné ar urma să ocupe primul loc, urmat pe poziția trei de Yahia Gouasmi Lider al Partidului Antisionist, Alain Soral figurând pe poziția a cincea, după Ginette Skandrani, fostă militantă a Verzilor, exclusă pe motivul colaborării la publicații negaționiste. A fost invitat să candideze și Thierry Meyssan, autorul cărții “Înspăimântătoarea impostură” (în care acuză autoritățile americane de organizarea atacurilor de la 11 septembrie 2001), dar acesta are domiciliul în Liban și c atare este ineligibil.

Este justificată o interzicere a candidaturii listei antisioniste în alegerile europarlamentare? Vă invităm să vă exprimați opinia în ecouri.

Omagiu Memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran la Geneva, Vineri 8 şi Duminică 10 mai 2009

mai 6th, 2009

In cadrul manifestărilor prevăzute cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea Sinagogii din Geneva un Omagiu excepţional va fi consacrat memoriei Marelui Rabin Alexandru SAFRAN care a păstorit comunitatea evreiască din localitate peste o jumătate de secol ( 1948-1998).
Vineri 8 mai 2009 va fi inaugurată «SALA DE FESTIVITĂŢI MARE RABIN ALEXANDRE SAFRAN», la Sinagoga principală Beit Iacov. După punerea Mezuzei şi masa festivă de Şabat, profesorul Carol Iancu, de la Universitatea din Montpellier şi Director al Şcolii de Înalte Studii Evreieşti din Franţa, va ţine conferinţa «Alexandru Safran. O viaţă de luptă, o rază de lumină», care este şi titlul recentei sale cărţi apărută în traducere română la Editura Hasefer din Bucureşti, în 2008.
Duminică seara 10 mai 2009, tot la Sinagoga Beit Iacov va conferenţia Dr. Aurel VAINER, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, membru în Parlamentul român. El va prezenta rolul jucat de Alexandru SAFRAN, fost Şef Rabin al României (1940-1947), în salvarea unei jumătăţi a iudaismului român în perioada Şoahului, subliniind ataşamentul său pentru ţara sa natală, unde i s-au acordat în 1997, după 50 de exil, cele mai mari onoruri: cetăţean de onoare al oraşului său natal Bacău, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi, membru de onoare al Academiei Române.
La aceste festivităţi vor participa numeroase personalităţi religioase, politice, universitare şi culturale, printre care: reprezentanţii municipalităţii din Geneva, Ron Aufseesser, preşedintele comunităţii israelite din Geneva, Itzhac Dayan, Mare Rabin al Genevei, Gilles Bernheim, Mare Rabin al Franţei, Martine Brunschwig Graf, membră eminentă a Parlamentului elveţian, fost ministru al Culturii, Ruth Dreifuss, fostă preşedintă a Confederaţiei elveţiene, Marinela Ciobanu, ambasadoarea României la ONU, D. Leshno-Yaar, ambasadorul Statului Israel la ONU, ambasadorul elveţian François Nordmann, Joel Hertzog, fiul fostului preşedinte al Statului Israel, şi fratele ministrului israelian pentru legături cu Diaspora evreiască, Majestatea Sa Regele Mihai et Majestatea Sa Regina Anne de Roumanie, Pierre Spierer, vice-rector al Universităţii din Geneva, Armand Azoulai, vice-preşedinte european al organizaţiei Bnai Brith, Michel Halpérin, fost preşedinte al Marelui Consiliu al Cantonului Genevei, decan al Ordinului avocaţilor, fiul şi fiica lui Alexandru Safran, profesorul Avinoam Safran de la Facultatea de Medicină din Geneva şi profesoara Esther Starobinski-Safran, de la Facultatea de Filozofie din Geneva, judecătorul Joseph Starobinski, Dr. Edith Safran, Danièle Iancu, istorică, directoare de cercetări la Centru Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa etc.

Baniciu & Kappl – in concert la Timisoara pe 9 mai 2009 de ziua Europei

mai 6th, 2009

Mircea Baniciu si Josef Kappl (ex-Phoenix) vor concerta la Timisoara cu ocazia zilei Europei, pe 9 mai 2009.

Doi prieteni buni, două dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii româneşti, doi protagonişti ai celei mai de seamă legende a rockului românesc, contribuie la renaşterea unui spirit născut în anii 70, nu din „cenuşă“, ci din energia creată de flacăra nestinsă din sufletele lor. Cei doi muzicieni au găsit un drum propriu, prielnic pentru perpetuarea acelui preţios spirit, aflat deseori în pericolul pierzaniei, numărându-se printre iniţiatorii acestuia.

Baniciu & Kappl reprezintă proiectul a doi muzicieni de mare clasă, care au lăsat, prin modul lor creativ şi interpretativ, urme adânci în memoria acelora pentru care legenda vie a rockului românesc, a însemnat şi înseamnă şi astăzi foarte mult.

O primă colaborare în acest sens a avut loc anul trecut, pe 3 decembrie, în cadrul concertului „Baniciu şi prietenii“, de la Sala Palatului din Bucureşti, unde cei doi au lansat o piesă nouă, intitulată „Pe Argeş în jos“ (compoziţie Josef (Ioji) Kappl, pe un text folcloric cules şi prelucrat de Vasile Alecsandri), piesă titulară a marelui proiect-operă rock „Meşterul Manole“. Reluarea acestui proiect a fost iniţiată de Josef (Ioji) Kappl şi Victor Cârcu, în colaborare cu Mircea Baniciu, Valeriu Sepi şi alţii.

Următorul concert al celor doi protagonişti va avea loc pe 9 mai în Piaţa Unirii din Timişoara, oraşul de baştină al legendei, cu ocazia „Zilei Europei“.

Cu această ocazie, Mircea Baniciu şi Josef (Ioji) Kappl vor să-şi exprime, alături de colegii lor de trupă – Vladi Cnejevici (clape, voce), Teo Boar (chitară electrică şi acustică) şi Cristi Iorga (tobe) – marea bucurie la revederea, după mulţi ani, cu publicul timişorean.

DESPRE MIRCEA BANICIU

Mircea Baniciu s-a remarcat in muzica romaneasca la inceputul anilor ’70 cand a devenit solistul vocal al legendarei trupe Phoenix. In acea perioada au fost lansate albumele ‘Cei ce ne-au dat nume’, ‘Mesterul Manole’, ‘Mugur de fluier’ si ‘Cantafabule’ care contin hituri care au ramas de peste 30 de ani pe buzele tuturor ‘Nunta’, ‘Fata verde’, ‘Mugur de fluier’, ‘Andrii Popa’, ‘Mica tiganiada’ ,’Negru Voda’ si multe altele.

Dupa despartirea de formatie, a inceput o cariera solo, lansand 4 albume in perioada anilor ’80 – ’90: ‘Tristeti provinciale’, ‘Ploaia’, ‘Secunda 1′ si ‘Secunda 2′. Multe dintre cantecele sale au devenit imediat hituri – ‘Vara la tara’, ‘Tristeti provinciale’, ‘Esarfa in dar’, ‘Intelegere’, ‘Pisica neagra’, ‘Canadiana’. In 1992 a fondat trupa Pasarea Colibri alaturi de Mircea Vintila, Florian Pittis si Vlady Cnejevici, cu care a cantat timp de 10 ani si a scos 5 albume: ‘In cautarea cuibului pierdut’, ‘Ciripituri’, ‘Cantece de bivuac’, ‘Inca 2000 de ani’ si ’10 ani’ (CD/DVD).

A revenit in Phoenix in 2002 cu ocazia concertului aniversar ’40 ani’, si a continuat alaturi de Phoenix timp de 5 ani, perioada in care au fost lansate CD-ul si DVD-ul ‘Baba Novak’. Dupa Stufstock 2007 Mircea Baniciu a parasit din nou grupul Phoenix. In acest moment se ocupa de cariera sa solo, iar in aceste zile finalizeaza un nou album de studio (primul in varianta solo de dupa ’90!), care va fi lansat pe piata la inceputul anului viitor.

www.mirceabaniciu.ro

O veche tradiţie comunistă: românofobia instituţionalizată

mai 6th, 2009
Vladimir Voronin a promovat constant românofobiaVladimir Voronin a promovat constant românofobia

Acum câţiva ani, Victor Stepaniuc, unul dintre liderii PCRM, se revolta, fără pic de jenă pentru fraza cu iz nazist pe care a emis-o: ”În ţara asta (P.Moldova – n.n.) sunt prea mulţi români!” În acelaşi interviu, publicat concomitent în ziarele Timpul şi Comunistul, V.Stepaniuk insista pe expresia “neutralizare juridică”, referindu-se la “minoritatea românească” din RM, expresie prezentă în unul dintre documentele cele mai contestate, elaboarate de guvernarea comunistă – Concepţia Politicii Naţionale (2003). Fiţi atenţi, pentru că a aşa a început şi Hitler, mi-a zis un coleg din străinătate, cu care discutasem despre starea de lucruri de la noi. Se vede că fraza spusă atunci de unul dintre ideologii principali ai PCRM nu era întâmplătoare, ci una programatică, fundamentală, caracteristică pentru ideologia de stat a RM – numită de promotorii acestei teorii şi “moldo-statalism”. Evenimentele postelectorale din acest an de la Chişinău demontrează că nimic nu este întâmplător în politica de la noi, iar românofobia iese mereu la suprafaţă, de câte ori discursul moldovenist (alias moldo-statalist) este folosit – în lipsă de argumente – într-o polemică, şi, ceea ce e şi mai trist, violenţa verbală nu pierde prilejul, când acesta se iveşte, de a se transforma în violenţă fizică.
Mulţi comentatori de la noi şi de peste hotare şi-au spus părerile privind natura persecuţiilor prin care trece în aceste zile societatea (şi mai ales comunitatea românească) din RM. Ura liderilor PCRM faţă de contestatarii lor (care sunt, în mod evident, de diferite etnii şi purtători nativi ai diferitelor limbi, nu doar români) ia formele unui extremism naţionalist dezgustător.
Hate speech – atitudinea adoptată de Preşedintele Voronin.

Discursul lui Vladimir Voronin este atât de vehement, încât nu mai poate fi credibil. Ura cu care miniştrii săi îi ameninţă pe părinţi că în copiii lor se va trage, dacă aceştia vor fi prinşi în stradă, protestând, ură a discursului, coroborată cu excesul de zel al Poliţiei în lupta cu “complotiştii minori contra statului moldovenesc” ar putea fi un bun subiect de comedie, dacă ea nu ar viza vieţile şi sănătatea generaţiei tinere a acestei ţări. Sub pretextul că se îngrijesc de securitatea cetăţenilor, comuniştii terorizează însuşi viitorul RM.

Şi toate acestea pentru că, fiind educat la şcoala stalinistă, Preşedintele nostru nu poate înţelege că între noţiunea de “român” şi cea de “moldovean” nu poate exista antagonism, iar relaţiile dintre etnii şi naţiuni, în mod normal, nu se construiesc pe ură. Cu atât mai puţin productiv este acest tip de discurs (”hate speech”) în consolidarea realţiilor internaţionale. Este inaccesibilă, pentru un stalinist, ideea că unionismul este o stare firească, în condiţiile în care tendinţa, în lumea modernă, este fluidizarea frontierelor, schimbul cultural şi economic intens şi cât mai liberalizat şi depăşirea situaţiei de inchistare naţională, economică şi culturală, cu care ne-a obişnuit închisoarea sovietică. Da, s-ar putea ca unii lideri politici de la noi, obişnuiţi cu trândăvia şi câştigul ilicit, să fie speriaţi de schimbările care se cer pentru a asigura o bună capacitate de integrare a RM în structurile europene. Ajutorul României, în acest sens, ar fi foarte binevenit, cel puţin pentru că, având aceeaşi limbă, nu am cheltui timp şi bani pentru traduceri şi elaborarea actelor în limba română – procedura de ajustare a legislaţiei naţionale la cea europeană fiind, în fond, aceeaşi. Or, ura care a acoperit ochii liderilor noştri românofobi este atât de mare, încât ei sunt gata să dea vina pentru eşecurile politcii lor pe oricine: pe copii, pe statele vecine (de remarcat faptul că în 2005 tot dl Voronin vorbea despre un complot rusesc la adresa statului RM şi chiar arestase un presupus complotist, în persoana lui V.Pasat – ce-i drept, nu l-a bătut şi nu l-a violat, – iar peste un timp l-a extrădat “ţării complotiste”, adică Rusiei, şi s-a (re)împrietenit cu aceasta, devenind foarte blând cu cei pe care îi numise “duşmani ai statalităţii moldoveneşti”. S-a mai menţionat, cu diverse ocazii, faptul că acţiunile şi politica PCRM sunt absolut incoerente. Nici în acest caz, se pare, liderii comunişti încă nu s-au lămurit: ori a fost un complot – şi, atunci, sunt de vină liderii opoziţiei şi ţările (una sau toate împreună) vecine ale RM, ori e vorba de nişte copii, care nu pricep nimic, sunt manipulaţi şi nici n-au ce căuta la mitinguri (deşi, probabil, sunt mult mai bine instruiţi decât întreg aparatul birocratic al dlui Preşedinte, cu dl Preşedinte inclusiv)? De fapt, ascultând cântecele acestor tineri, auzindu-i scandând: “Câte doi, câte doi, comuniştii la gunoi!” – oricine îşi poate da seama că sunt aceiaşi elevi, liceeni, care în 2001-2002 au apărat democraţia în RM şi au obţinut, prin protestele lor, atenţia organizaţiilor internaţionale şi monitorizarea conducerii comuniste de către APCE. Ulterior, conducerea comunistă a interzis accesul tineretului la mitinguri (cu excepţia celor comunsite, desigur – pentru că la noi dublele standarde sunt o normă), deşi la unele dintre acele mitinguri se discutau chiar problemele lor, destinele lor, ale tinerilor, şi, conform legilor în vigoare, au şi ei dreptul la informare corectă şi la opinie.

Ei bine, acei copii au crescut şi au revenit în PMAN. Poate că, atunci când au aruncat cu pietre, unii dintre ei, şi-au amintit cum, copii fiind, erau vânaţi, şi în 2002, ca şi acum, de Poliţia comunistă? (Spun “comunistă” şi mă desolidarizez categoric de o politie care face dovada servilismului faţă de un singur partid şi a instinctelor lui criminale, apelând la tortură şi intimitări, sfidând legea şi bătându-şi joc de demnitatea cetăţeanului, de femei şi copii).
Să fie clar, dezaprob vandalismul şi nu am nici cea mai mică simpatie faţă de cei care îl practică. Doar că mă îndoiesc că aceste acte de vandalism s-ar fi produs, dacă Puterea nu ar fi provocat mulţimea la acţiuni violente prin terorismul său guvernamental – prin acţiunile îndreptate contra libertăţilor fundamentale ale omului, începând cu dreptul la identitate şi terminând cu cel la libertatea cuvântului şi a întrunirilor. Revolta populară era inevitabilă, în condiţiile în care, ani la rând, simţim că suntem minţiţi. Un exemplu este recensământul populaţiei din 2004, în timpul căruia au existat numeroase cazuri de intimidare şi de manipulare a populaţiei, pentru ca rezulatele să fie “ajustate” la ideea partidului conducător despre ceea ce s-ar numi “componenţa etnică a RM”. Dacă ar fi adevărat că în 2004 eram doar 2% de etnici români în RM, cum se întâmplă că acum, în 2009, partidele pe care Voronin le acuză de “unionism românesc” au obţinut 40%, dacă nu mai mult? Alte exemple: sondajul de opinie “La sfat cu poporul” şi, mai recent, referendumul din Transnistria. Ştiu că acestea din urmă nu le-a gestionat PCRM, dar ideea e că în această regiune minciuna şi falsul sunt la ele acasă. Or, nu cred că populaţia RM se poate lăsa minţită la nesfârşit- orice răbdare are o limită. După cum nu cred că suportă prea bine piruetele prezidenţiale (azi cu Vestul, mâine cu Estul, poimâine, iarăşi cu Vestul). Se creează impresia că, în loc să găsească o metodă de a armoniza diferenţele care există în societatea noastră, PCRM profită de ele, adâncindu-le şi instigând diverse segmente sociale şi, mai ales, minorităţile unul contra altuia şi pe toate contra tuturor. După principiul Divide et impera!

Cine a instigat?

Faptul că, la un moment dat, mii de cetăţeni ai RM, chişinăueni, care, conform rezultatelor alegerilor, ar fi votat în mare parte şi cu inima deschisă cu PCRM, au ridicat piatra contra simbolurilor “statalităţii moldoveneşti” – clădirile Preşedinţiei şi a Parlamentului – este, totuşi, un semn că PCRM a devenit mult mai puţin popular decât pretinde. Indiferent dacă arborarea drapelului UE şi a tricolorului (care, după cum insistă guvernarea, ar fi românesc) a fost un act sincer sau o diversiune, important e altceva: faptul că mulţimea, zecile de mii de protestatari, au aclamat gestul şi s-au bucurat sincer de el. Nu încape îndoială că anume acest fapt – susţinerea ideii proeuropene de către tineri – i-a determinat pe conducătorii comunişti ai RM să declanşeze acea ruşinoasă “vânătoare de români” şi să se răzbune, uitând de promisiunea preelectorală de a construi o “Moldovă europeană”, şi pe drapelul UE, arborat, împreună cu tricolorul, pe cele două clădiri administrative din Chişinău.

Partidul de guvernământ, având un impunător aparat represiv, după cum ne-am convins, urmărind evenimentele tragice din Chişinău, ar fi putut şti, mai bine decât toate echipele de sociologi, neguvernamentale, cât de nepopular a devenit, între timp, PCRM. Poate că a şi ştiut? Şi atunci, avea tot interesul să falsifice alegerile. Şi poate că le-a şi falsificat, aşa cum a falsificat recensământul populaţiei din 2004? De aici şi presupunerea mea (dar nu numai a mea) că actele de vandalism din 7 aprilie a.c. au fost o diversiune. Numeroşi comentatori au semnalat mai multe acţiuni ale puterii care sugerau că aceasta făcea “manevre de război” (de la aroganţa cu care PCRM şi-a anuţat “victoria” înainte de rezultatele finale ale alegerilor şi până la aberantele acţiuni de închidere a frontierelor, ca pe timpul “războiului rece”, pentru cetăţenii români şi pentru studenţii basarabeni care îşi fac studiile în România. S-a şi anuţat, de la tribuna oficială, că se ştia de mai demult că se pregătea un “complot”. Dacă Puterea a ştiut despre “complot”, este vina ei că nu l-a putut contracara. Dar se pare că, în ciuda tuturor măsurilor din arsenalul stalinist, pe care le-a folosit puterea de la Chişinău, revolta, de care oficialităţile se pregăteau de câteva săptămâni, dacă nu luni, s-a întâmplat, totuşi? Poate că nu era vorba de un complot? Poate că a fost doar o revoltă de proporţii mai mari? Şi, poate că “instigatorii” nu trebuie căutaţi în România, ci în manualele comuniste, impuse în modul cel mai nedemocratic de către PCRM, de “Istorie integrată”? Poate chiar în fragmentele falsificate, unde violenţa şi terorismul sunt prezentate ca metode de “luptă sfântă revoluţionară”?

Or, cum au gestionat autorităţile din Chişinău actele de violenţă ale protestarilor? Atunci când ar fi trebuit să intervină, Poliţia a stat cu mâinile în sân, ca după aceea, să vâneze oamenii pe stradă, să bată cetăţeni asbolut nevinovaţi (că de!, se mai întâmplă să se facă şi nişte confuzii. “Vă expulzăm, pentru securitatea dumneavoastră personală: puteţi să păţiţi ceva, pentru că semănaţi cu cineva…”, îi explica un poliţist unei jurnaliste din România motivul pentru care aceasta era nevointă să-şi întrerupă serviciul în RM).

Dacă Poliţia noastră şi SIS nu au alte metode de luptă contra infractorilor, decât terorismul impotriva cetăţeanului care le plăteşte salariul, nu e de mirare că structurile de forţă ale RM sunt absolut impotente în faţa adevăratelor pericole pentru securitatea RM. Nu e de mirare că, în loc să facă ordine pe malul stăng al Nistrului (unde o armată străină îşi bate joc de acest stat şi de acelaşi cetăţean al lui, plătitor de taxe şi impozite), ele preferă să se luptă cu copiii, cu femeile, cu jurnaliştii şi cu Limba Română. Cu adevărat – luptă eroică, demnă de nişte moldo-statalişti! Şi, după toate aceste isprăvi nemaivăzute, nu cred că se mai aşteaptă cineva ca aceşti tineri să mai creadă ce scriu manualele de “Istorie integrată” – că “românii băteau”. Realitatea îi învaţă că bat destul de bine şi naţional-comuniştii moldoveni, adepţii teoriei staliniste conforn căreia românii… băteau mai tare decât staliniştii. Asta doar sună complicat. De fapt, e foarte simplu, pentru că bătaia, violenţa în general, ar putea avea, în acest caz, şi un efect pozitiv: ea clarifică ceea ce unii istorici au preferat să încurce, în loc să relateze cu detaşare ştiinţifică, fără patimă şi fără resentimente. Amară lecţie, dar memorabilă…

Cui prodest?

Chiar a doua zi după devastarea Parlamentului şi a Preşedinţiei, în timp ce Poliţia vâna oamenii pe stradă, Ministrul de Externe Stratan a alergat să ceară bani de la UE pentru restaurarea edificiilor devastate. O sumă frumuşică, după cum s-a putut constata, de care va benificia vreo firmă “răsărită peste noapte”, conform “tradiţiei locale”…
Şi încă ceva: nu vom şti niciodată câte fraude au comis comuniştii, pentru că – ciudat, nu-i aşa? – “complotiştii”, cei care, în mod logic, ar fi trebuit să fie interesaţi să pună mâna pe cât mai multe materiale care îi incriminează pe guvernaţii actuali, au nimicit toate actele importante – aşa sugerează declaraţiile oficialilor, cel puţin… Deci, ca să tragem o concluzie, ar fi bine să vedem CUI PRODEST? – cine beneficiază de pe urma “vandalismului”? Nu mai spun de pretextul, de care a profitat cu grăbire dl Voronin, de a blestema şi înjura România şi românii în genere – nu că ar fi avut nepărată nevoie, dl Preşedinte a demonstrat că se poate răsti la România şi fără vreun pretext anume… Acuma stau şi mă întreb: ce fel de complotişti anticomunişti proşi o fi plămădit un complot procomunist, care o să ne coste cât nu ne-am imaginat vreodată? Mai ales că nu ne mai cheamă nimeni în UE, după ce poliţia noastră a hăituit copii şi a terorizat studenţi, pentru că au arborat drapelului UE pe clădirea Preşedinţiei, şi jurnalişti, pentru faptul că îşi făceau meseria. Oare chiar aşa de lipsiţi de minte să fie “complotiştii anticomunişti”? Când mă gândesc la acest aspect, la consecinţele pe termen lung ale acestor evenimente, cred că dacă i-aş prinde, i-aş mai bate şi eu o dată…

P.S. Citeam deunăzi un interviu cu un parlamentar străin, care nu prea pricepea ce e cu această RM şi nici de ce ne revoltăm noi aşa de tare că suntem minţiţi. Domnul susţinea că PCRM nu e un partid comunist, ci unul social-democrat. Programul economic al PCRM (aşa carent cum este) pare unul, mai degrabă, liberal, nu social-democrat. Nici nu se putea altfel, comuniştii fiind de fapt cei mai mari capitalisti de prin părţile locului. Un capitalist nu e prost să-şi împartă averea săracilor aşa, doar de dragul teoriei marxiste. Deci, în această privinţă, a politicilor sociale, PCRM e un partid demagogic, populist, nu unul social-democrat, cum presupunea, eronat, parlamentarul respectiv. În ce priveşte cealaltă latură doctrinară a sa, PCRM este un partid naţionalist şi xenofob (promovând sloganul de tip hitlerist ”Moldova numai pentru moldoveni”, ”NU – steagului UE”, “închidem graniţele cu România”, acelaşi lucru faţă de Rusia ( în 2005), omorâm şi snopim în bătaie vreo câteva sute de români, pentru că, vorba lui Stepaniuk, oricum “sunt prea mulţi români”)… Aşa se explică faptul că, fiind de fapt un partid al îmbogăţiţilor peste noapte, PCRM îşi dezbracă haina liberală, când trebuie să facă propagandă electorală, şi iese pe piaţă cu lozinci populsite de genul: “salam de două ruble şi pâine de 16 copeici” sau îşi agresează propriii cetăţeni, vânând fantomatici complotişti, dezvăluindu-şi adevărata esenţă – extremismul rasist şi xenofob. Un fel de naţional-comunism moldovenesc.

http://argribincea.wordpress.com/2009/04/29/fata-rosie-de-ura-a-nationalismului-comunist-din-rmoldova/

Zilele Culturii Evreieşti la CCU Bucureşti

mai 5th, 2009

În perioada 8 – 17 mai Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti organizează Zilele Culturii Evreieşti. Evenimentul debutează vineri 8 mai, cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, susţinut de Teatrul de Cameră din Arad şi de Grupul Hetek din Seghedin (de la ora 19.00). Sâmbătă 9 mai, de la ora 16.00, vor rula două filme portret reaizate de Judit, Elek din Ungaria: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel şi Un om liber – Viaţa lui Fisch Ernő . Filmul documentar Plutaşii, tot în regia lui Judit Elek, care prezintă un celebru proces de omor ritual din Ungaria veacului XIX, va fi proiectat luni 11 mai, de la ora 19.00, iar Moştenirea lui Goldfaden: De la Iaşi la New York , un film despre teatrul idiş realizat de Radu Gabrea, va fi prezentat marţi 12 mai, de la ora 18.00. Miercuri 13 mai va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografii a artistului Paraszkay György sub genericul Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti şi un concert cu formaţia Ruach din Ungaria. Ziua de joi 14 mai, va fi dedicată Holocaustului din Ardealul de Nord. Vor avea loc expuneri şi mese rotunde cu participarea unor specialişti din Ungaria şi România şi va fi proiectat un grupaj de filme documentare realizate de Andrea Ghiţă, de la TVR Cluj. Zilele Culturii Evreieşti organizate de Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti se vor încheia duminică 17 mai, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, susţinut de Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Cetățenii Republicii Moldova pot candida la rezidențele de creație ale ICR Paris

mai 5th, 2009

Institutul Cultural Român a hotărât să deschidă și cetățenilor Republicii Moldova, pe lângă cei români, posibilitatea de a candida la rezidențele de creație ale ICR Paris în perioada iulie-decembrie 2009. Programul, realizat cu sprijinul ambasadei României în Franţa, se adresează artiştilor şi profesioniştilor români din domeniul ştiinţelor umaniste. Câştigătorii vor beneficia de cazare la Paris pe o perioadă de 1-2 luni şi o bursă lunară de 1500 de euro, pentru a crea și a stabili contacte cu specialiștii francezi din domeniul lor de activitate, dar și pentru a se putea implica în proiecte internaționale. Ei beneficiază de sprijinul experților din juriul independent al concursului și de cel al echipei ICR Paris.
Aflată la a cincea sesiune, competiția a avut până acum peste 30 de laureați din cele mai diverse domenii : muzică, film, arhitectură, literatură, management cultural, arte vizuale, teatru. ICR își afirmă prin această decizie, care constituie o premieră, sprijinul concret pentru conectarea artiștilor moldoveni la contextul cultural european. Dosarele și proiectul vor fi completate în limba franceză (pentru toate domeniile) sau engleză (exclusiv pentru muzică și arte vizuale, dacă aplicantul nu cunoaște limba franceză), iar cetățenii moldoveni vor susține și un interviu telefonic în limba română.
Candidaturile pot fi trimise până la data de 11 mai 2009 inclusiv. Solicitanții sunt rugați să specifice perioada preferată.
Detalii la: www.icr.ro/paris/programe-de-finantare-3/rezidente-de-creatie-la-icr-paris-1.html

sursa: ICR Paris

Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședință inaugurală

mai 4th, 2009
Clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilieClădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilie

La exact o lună după alegerile parlamentare din 5 aprilie, Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședința sa inaugurală în prezența a 98 din cei 101 deputați aleși, ședință care s-a încheiat după doar câteva minute.

Pe parcursul ultimelor 30 de zile, opoziția a contestat valabilitatea scrutinului, acuzând Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de președintele Vladimir Voronin, de fraude majore, iar în zilele de 7 – 8 aprilie au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție în fața sediului președinției și parlamentului din Chișinău, ciocniri soldate cu trei victime omenești, multe răniri, numeroase arestări și importante daune materiale.

Ședința a debutat cu un discurs al președintelui Curții Constituționale, Dumitru Pulbere, care a prezentat un raport despre validarea alegerilor.

Rezultatele finale, confirmate de Curtea Constituțională dar contesate de opoziție, dau PCRM 60 de mandate, Partidului Liberal (PL) și Partidului Liberal Democrat (PLDM) câte 15 mandate și Alianței Moldova Noastră (AMN) 11 mandate.

Pentru alegerea președintelui sunt necesare 61 de voturi, cu unul mai mult decât au Comuniștii. Partidele de opoziție au anunțat că nu vor participa la alegerea unui succesor lui Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate constituționale.

Dacă în termen de o lună nu se reușește alegerea noului șef al statului, se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Acum patru ani, când PCRM deținea 56 de mandate, președintele Vladimir Voronin a folosit situația dificilă creată de relațiile încordate cu Rusia, ca un fel de șantaj la adresa opoziției, care ar fi urmat să plătească prețul politic pentru repetarea alegerilor, ceea ce a dus la cedare din partea PPCD, PD și PSL.

Azi, situația este diferită. PCRM are mai puțin de câștigat decât opoziția de o întoarcere la urne, deoarece evenimentele din 7 – 8 aprilie au generat o mare îngrijorare pe plan intern și internațional, iar o repetare a scrutinului ar putea avea loc în condiții mai corecte, deci mai favorabile opoziției și cu o parte a votanților comuniștilor reticenți în a-și acorda din nou votul partidului condus de Vladimir Voronin.

Printre numele posibililor candidați la președinție au fost menționate cele ale lui Marian Lupu, președintele fostului Parlament, Vladimir Țurcan, președintele comisiei juridice și Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe. Aparent, favorit este Marian Lupu, care are o imagine mai bună în rândurile opoziției și în Occident.

Dar mai întâi trebuie constituit Parlamentul și ales președintele camerei legislative, post ce va fi câștigat probabil fără emoții de Vladimir Voronin, care este și președinte în exercițiu al Republicii Moldova.

Ședința inaugurală a fost prezidată de decanul de vârstă al deputaților, Ivan Calin de la PCRM, în vârstă de 74 de ani. Lucrările s-au desfășurat în Palatul Republicii, deoarece clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul tulburărilor din 7 – 8 aprilie.

Următoarea ședință, în care vor fi alese organele de conducere, va avea loc pe 12 mai.

Un scenariu idealist pentru o ţară fălită

mai 4th, 2009

Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie.

Să începem cu unele constatări cu privire la realităţile moldoveneşti. Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie. Şi aceasta se întâmplă în pofida faptului că în Constituţia ţării „uzurparea puterii” este calificată drept cea mai gravă crimă. Or, dacă să fim consecvenţi în estimările noastre, apoi în Republica Moldova nu există nici partidul de guvernare. În realiate, în Republica Moldova totul decide o singură persoană, ea fiind înconjurată de o ceată de lingăi, născuţi castraţi în ceea ce priveşte orice vlăstar de demnitate. Mai grav este că orice manual de politologie ne oferă un singur răspuns privind esenţa unui asemenea regim – autoritarismul.

Comportamentul acestui clan autoritar demonstrează cu prisosinţă că membrii lui în realitate nu au nevoie, ba chiar resping orice apropiere de UE. Deoarece, orice comunicare cu UE presupune că acest regim trebuie să mimeze existenţa statului de drept, a democraţiei politice, respectarea drepturilor omului, lupta cu corupţia etc.. Totodată, comportamentul acestui clan în ultima campanie electorală a demonstrat că membrii lui au ce pierde! Deoarece, „doctrina politică” a acestui regim se reduce la împărţirea printre „membrii familiei” a profitului obţinut în urma traficului de droguri (de ce justiţia moldovenească tace despre „accidentul” din 17 matrie 2008 cu cele 200 kg de heroină?), contrabandă, preluarea controlului asupra celor mai „mustoase” domenii ale businessului autohton, monopolizarea importului şi impunerea preţurilor „europene” la orice second hand importat, digerarea banilor publici etc. După opt ani de aflare la putere clanul s-a debarasat de orice complexe în ceea ce priveşte comunicarea cu restul lumii. Cândva, în 2001, unii dintre ei se mai fâsticeau să se declare „comunişti”. Or, în situaţia când Republica Moldova nu prezintă nici un interes pentru nimeni, nimenui nu-i pasă că un clan se menţine la putere prostind lumea cu momeala de „comunism”. Mai mult, membrii clanului au înţeles că principalul e să te menţii la putere. Restul nu contează. Oricum, restul lumii, inclusiv birocraţia europeană, va discuta şi va accepta „puterea reală”. Oare cineva cu adevărat se aştepta la modificarea componenţei comisiei create de Voronin în urma sugestiilor lui Topolanek şi Solana?

Un singur lucru perturbează acest tablou idilic pentru membrii clanului – alegerile. Mai ales după ce acest clan s-a prezentat destul de palid în alegerile locale din 2007. Şi este clar de ce – în asemenea alegeri, „icoana” lui Voronin nu totdeauna a putut compensa mediocritatea membrilor PCRM la nivel local. În schimb, în campania electorală din 2009 clanul a folosit toate pârghiile unui regim autoritar pentru a prosti şi intimida lumea şi a se menţine la putere.

Ce e de făcut? E târziu deja să strigăm despre fraudarea alegerilor, mai ales după ce opoziţia şi-a ridicat cele 41 de mandate. Trebuie să reieşim din ceea ce este. În fond, pentru a se reaşeza definitiv la putere, clanului îi lipseşte un singur vot, fără de care nu poate fi ales un nou preşedinte al ţării. Regulile nescrise ale politicii autohtone nu prea ne lasă loc pentru iluzii – mai multă lume este ferm convinsă că cei din opoziţie se vor îmbulzi pentru a se alege cu titlul onorific de „trădător”! Cert este, că dacă clanul PCRM va reuşi să impună vre-o marionetă în funcţia de preşedinte al ţării, după aceasta va urma un şir de răfuieli („zacistka”) cu tot ce poate fi numit opoziţie. Şi nici mandatul de deputat nu o să-i apere pe acei care vor mai îndrăzni să se declare în opoziţie faţă de clan.

Totuşi, declaraţiile celor din opoziţie, deocamdată cel puţin, sunt destul de categorice, atunci când ei promit că vor aduce situaţia la alegeri anticipate. Şi, atâta timp cât mai avem parte de iluzii, să căutăm soluţii. Pornim de la ipoteza, că numai alegerile anticipate ne oferă o şansă de a înlătura de la putere, pe cale paşnică, acest clan. Care sunt momentele slabe ale acestui scenariu, fără depăşirea cărora el este sortit eşecului? Ele sunt evidente.

În primul rând, pericolul principal îl reprezintă „rânza basarabeană”. Deoarece, scenariul optim de alegeri anticipate presupune că tot ce poate aduce succes trebuie să fie adunat şi aranjat într-o singură listă anti-comunistă. Numai în asemenea caz există şansa ca lista comună democratică, în pofida pagului electoral de 6%, să obină mai multe mandate decât PCRM cu „icoana” lui Vladimir Voronin în frunte. Ceea ce înseamnă că trebuie să fie date la o parte ambiţiile personale, laolaltă cu pretinsele doctrine. Omeneşte este lesne de înţeles, că nu toţi cei care s-au ales cu mandatul de deputat în urma scrutinului din 5 aprilie sunt încântaţi de perspectiva de aşi risca „vrabia din mână”, lansându-se în alegeri anticipate. Prin urmare, acestor persoane trebuie să li se ofere cele 41 primele locuri pe lista comună. Ideea este simplă – chiar în cazul repetării rezultatului din 5 aprilie, ei nu vor pierde nimic. Celelalte locuri pot fi distribuite printre reprezentanţii celorlate partide politice care vor fi gata să participe la această tentativă de salvare a democraţiei. Repet, dacă se conştientizează importanţa momentului şi se depăşesc ambiţiile, apoi este uşor de întocmit o listă comună, pornind de la rezultatele scrutinului din 5 aprilie.

Celălat moment slab al scenariului cu alegerile anticipate este situaţia cu mass media. Deoarece, nu are rost să mergi la alegeri anticipate dacă nu va fi distrus monopolul PCRM asupra mass media. Cert este, că clanul de la putere nu are de gând să renunţe la acest instrument eficient de manipulare a opiniei publice. Trebuie să recunoaştem, că evenimentele din 7 aprilie au fost prezentate de către media holdingul comunist într-un asemenea mod, încât însăşi Paul Joseph Goebbels le-ar fi pus nota 10! Ceea ce înseamnă, că acest media holding trebuie să fie adus în conformitate cu cadrul legal existent. Cum? Păi, cine poate opri pe cetăţenii care luptă (paşnic) pentru respectarea prevederilor Constituţiei (Art. 34) şi a Codului Audiovizualului? Fireşte că, în mod tradiţional, pot să ne încurce lenevia, frica, trufia etc.. Dar, nu şi demnitatea unui cetăţean, care se vrea liber într-o ţară democratică. Cu condiţia că reuşim să mai adunăm ceva la grămadă din această demnitate…

De, mai rămân careva momente. Cum, de exemplu, de mobilizat societatea şi de asigurat participarea activă la eventualul scrutin inclusiv a celora, care la 5 aprilie au plecat la frigărui, şi nu au participat la alegeri? Cum trebuie să arate acel mesaj, care să fie suficient de convingător în raport cu demagogia agresivă a clanului de la putere? Or, rândul acestor probleme va veni doar dacă se va ajunge la alegeri anticipate, şi dacă va fi întocmită lista comună. Consider, că atingerea acestor două scopuri va constitui un şoc demoralizator pentru clanul comunist, şi va oferi celor de pe lista comună dreptul moral de a se prezenta în faţa alegătorilor în calitate de o alternativă credibilă.

Cam atât. Încă un scenariu idealist pentru epava statlităţii moldoveneşti. Mai ştii?

Oazu Nantoi este analist politic și candidat la alegerile parlamentare pe lista Partidului Democrat, care nu a trecut pragul electoral. Articolul a apărut inițial pe pagina azi.md

Posturile alocate Romaniei in Comisia Europeana ocupate in proportie de 53%

mai 4th, 2009

Ce si cat se cuvine Romaniei? Pe langa cei 33 de europarlamentari romani care vor activa in Parlamentul European, oficialii europeni ne pun la dispozitie alte 10 posturi de functii de conducere de nivel superior in Comisia Europeana: un director general adjunct si noua directori (consilieri principali). Alti 42 de romani vor putea ocupa functii de conducere de nivel mediu. Inca 326 de functionari si agenti temporari romani mai pot ocupa locurile ramase disponibile dinc ele alocate Romaniei pana in 2011.

Odata cu extinderea UE, Comisia si-a fixat obiective ambitioase de recrutare a functionarilor si agentilor temporari pentru a se asigura cat mai repede posibil echilibrul geografic dupa aderare. Aceste obiective se bazeaza pe ponderea relativa a fiecarui stat membru, calculata tinand seama de trei criterii: populatia, ponderea voturilor in Consiliu si numarul de locuri in Parlament.

· Articolul 27 din Statutul functionarilor Comunitatilor Europene prevede ca „recrutarea trebuie sa vizeze asigurarea angajarii functionarilor cu cel mai inalt nivel de competenta, de eficienta si de integritate, recrutati pe o baza geografica cat mai larga dintre resortisantii statelor membre ale Comunitatilor Europene. Niciun post nu poate fi rezervat resortisantilor unui anumit stat membru.”

· Pentru a facilita recrutarea celor din noile state membre, cat mai repede cu putinta dupa aderare si pentru a constitui astfel baza geografica larga ceruta de statut, Consiliul a adoptat un regulament[1] care autorizeaza institutiile sa ocupe posturile vacante prin numirea unor resortisanti bulgari si romani, in limita posturilor prevazute in acest scop si tinand seama de deliberarile bugetare. Acest regulament face derogare de la a doua teza din articolul 27 din statut. Astfel, este asigurat temeiul juridic pentru recrutarea resortisantilor romani si bulgari pana la 31 decembrie 2011, in conditii privilegiate. De pilda nu mai este necesara publicarea interna, in prealabil, a posturilor.

Cifra indicativa pentru romani: 698 de recrutari in perioada 2007-2011

La 1 februarie 2009, cei 372 de functionari si agenti temporari de cetatenie romana, recrutati sau angajati de Comisie si in activitate la acea data[2]. Cu trei inainte de perioada tranzitorie, 53,3% din cifra indicativa de referinta pentru nationalitatea noastra reprezinta un rezultat rezonabil.

Pe de alta parte, Comisia nu si-a fixat obiective de angajare in ceea ce priveste agentii contractuali. Celelalte institutii fiind organe independente, nu se subtituie acelorasi obiectivele de recrutare cu cele ale Comsiei.

Pe ansamblu, la doi ani dupa aderarea Romaniei, romanii reprezinta aproape 2% din personalul angajat la Comisia Europeana. Adica 553 de romani, repartizati pe functii astfel[3]:

· 215 functionari,

· 157 de agenti temporari si

· 181 de agenti contractuali.

Precum toate celelalte nationalitati, romanii pot sa fie recrutati de catre institutiile UE ca functionari sau sa fie angajati sub doua tipuri de contract: agenti temporari si agenti contractuali.

· Functionarii intra sub incidenta statutului si sunt recrutati in mod permanent prin numire, deci fara contract de munca.

· Conform conditiilor prevazute de Regimul aplicabil celorlalti agenti ai Comunitatilor Europene si de politica de personal definita de fiecare institutie, durata contractului agentilor temporari si a agentilor contractuali variaza in functie de tipul de agent si de tipul de post pe care il ocupa.

· Celelalte institutii fiind organe independente, isi definesc propria politica de angajare a agentilor temporari si a agentilor contractuali.

Deciziile adoptate de Comisie in ceea ce priveste angajarea agentilor temporari si a agentilor contractuali prevad urmatoarele durate de contract:

· In cazul agentilor temporari: maximum trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 2 literele (b) si (d) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate pe posturi permanente ca inlocuitori ai unor functionari.

Aceasta durata poate fi prelungita la maximum sase ani pentru agentii temporari din aceste doua categorii, precum si pentru agentii temporari care fac obiectul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati pe posturi temporare si care au profiluri specializate, dupa ce au parcurs cu succes o procedura de selectie externa.

Contractele agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati in special in cabinetele comisarilor, sunt incheiate pe o durata nedeterminata.

· In cazul agentilor contractuali: trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 3b din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate in institutii; o posibilitate de durata nedeterminata pentru persoanele care fac obiectul articolului 3a, angajate in oficii administrative, reprezentante si delegatii ale Comisiei si in institutii, pentru a executa sarcini manuale si de suport administrativ.

In decizia sa referitoare la durata maxima pentru care se poate recurge la personal nepermanent, Comisia limiteaza, in principiu, la sase ani posibilitatea de a exercita functii in interiorul sau, sub diferite statute (agent temporar si agent contractual, dar si expert national detasat, interimar si prestator de servicii), cu exceptia agentilor contractuali care fac obiectul articolului 3a din Regimul aplicabil celorlalti agenti si a agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti. Durata contractelor pe care Comisia le poate oferi agentilor temporari si agentilor contractuali depinde deci de angajarea lor eventuala sub un alt statut.

52 locuri alocate pentru romani in personalul de conducere al CE

De asemenea, Comisia a fixat pentru fiecare nou stat membru obiective de recrutare pentru personalul de conducere de nivel mediu si superior. In cazul Romaniei, obiectivele fixate au fost de 42 de persoane pentru functii de conducere de nivel mediu si 10 persoane pentru functii de conducere de nivel superior: un director general (adjunct) si noua directori (consilieri principali).

Pana in prezent, Comisia a recrutat doar trei sefi de unitate si trei directori romani. Numarul sefilor de unitate va creste, probabil, in mod considerabil in lunile urmatoare. Primele liste de rezerva pentru sefii de unitate de cetatenie romana au fost publicate recent si sunt în prezent procesate de catre Comisie.

Salarii bune

Toate salariile de mai jos sunt in euro, pe luna, net si aproximative + sau – 10%:

I. Categoria masei largi a functionarilor de mijloc, cu studii superioare si fara atributiuni de conducere (unii dintre ei au un asistent sau secretara):

AD 5 si AD6 = 4.000- 4.400/luna – marea masa a functionarilor, definitia lor ar fi \”functionari debutanti cu studii superioare\” – majoritatea sunt economisti, juristi, translatori. Examenele EPSO sunt in general pt AD5. In cadrul Comisiei erau incadrati cam 3.000 de angajati AD5 si AD6, in 2008.

AD7 si AD8 = 5.000-5.500/luna – functionari care au promovat datorita vechimii de la AD5 si AD6 sau care au fost incadrati direct AD7 pentru ca aveau experienta mai mare, masterat, specializari de genul jurist-lingvist sau altele.

II. Categoria sefilor de unitati – head of unit – sunt fie promovati din randurile AD7 si AD8, fie numiti direct pe criterii de competenta si/sau politice.

Sefii de unitati sunt gradati in functie de vechime (in general, vechime in institutii UE) si de marimea unitatii. In cadrul Comisiei erau in 2008 incadrati 1.191 angajati AD9, 740 angajati AD10, 2.484 angajati AD11 si 2.651 angajati AD12. Pe aceleasi grade (AD9, 10, 11, 12) sunt incadrati si expertii, consilierii sperciali si inspectorii importanti (ai unor comisari, directori etc.).

AD9 si AD10 = 6.200 -7.000/luna

AD 11 si AD 12 = 7.800-8.800/luna.

Unitatile sunt un fel de \”sectii\” impartite inmai multe departamentele. Ele au un personal de vreo 10-30 de angajati fiecare.

III. Categoria directorilor

AD13 si AD14= 10.000-11.500/luna – sunt directorii simpli, adica sefii departamente dintr-o agentie sau directorat general (DG).

In cadrul Comisiei erau incadrati 346 angajati AD13 si 481 angajati AD14, in 2008.

AD15= 13.000/luna – directori si directori-general-adjuncti – cei care conduc 2-3 departamente sau asista un DG sau un comisar.

In cadrul Comisiei erau incadrati 244 angajati AD15 in 2008.

AD16= 14.000-15.000/luna – directorii-generali plini, adica sefi de DG sau agentii.

In cadrul Comisiei erau incadrati 40 angajati AD16, in 2008. De regula, directorii sunt numiti pe criterii politice si pe criterii de competenta. Repartitia numarului de directori e clar proportionala cu puterea tarii in UE. Exemple AD16: Germania 8, Franta 6, Marea Britanie 6, Italia 5, Spania 5 iar Olanda, Danemarca, Belgia, Austria cate 1.

Romania avea un total de 164 de angajati la inceputul anului 2008, astfel:

AD5= 157

AD6= 1

AD7= 2

AD8= 0

AD9= 0

AD10= 0

AD11=1

AD12=1

AD13=1

AD14=1

AD15=0

AD16=0

La nivelurile 11-14 se regasesc romanii din cabinetul comisarului V. Orban.

Spre comparatie, Ungaria avea un total de 324, adica dublu fata de Romania, dar cu o populatie la jumatatea Romaniei:

AD5= 212

AD6= 25

AD7= 42

AD8= 6

AD9= 12

AD10= 0

AD11=0

AD12=17

AD13=0

AD14=8

AD15=2

AD16=0

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1760/2006 al Consiliului din 28 noiembrie 2006 de instituire, cu ocazia aderarii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana, a unor masuri speciale si temporare privind recrutarea functionarilor Comunitatilor Europene. (L 335/5, 1.12.2006).

[2] Efectivele mentionate aici (functionarii si agentii temporari in activitate la Comisie, in oficii si in domeniul cercetarii) variaza usor fata de cele luate in considerare in rapoartele transmise autoritatii bugetare privind recrutarile din noile state membre, care includ functionarii si agentii temporari ai Comisiei si ai oficiilor (cu exceptia cercetarii) care ocupa un post (nu numai cei in activitate), recrutarile de functionari si angajarile de agenti temporari (cu scrisoare de oferta) si functionarii care au parasit Comisia.

[3] Sursa: Buletin statistic – februarie 2009 – toate bugetele: Comisia, oficiile si cercetarea.

Andreea VASS, este Consilier Personal al Primului Ministru
Lector universitar, dr.
Facultatea de Relatii Economice Internationale

www.andreeavass.ro

CÂND POPULISMUL INTÂLNESTE CRIZA

mai 3rd, 2009

România din 1989 este mult diferita de cea a anului 2009. De-a lungul a doua decenii, ne-am vazut implinite speranta de a ajunge la fel ca Vestul, dorinta de a intra in NATO si nazuinta de a adera la Uniunea Europeana. Avantajati politic, economic si militar de mersul sistemului international, drumul nostru de la stadiul României din 1989 la cel actual s-a petrecut, din pacate, mai degraba din inertie decat proactiv.

Nu am dus lipsa de talent, nici de noroc. Am dus lipsa de institutii.

In tari cu institutii si reguli, in care profesionalismul este respectat si are o greutate in societate, promisiunile neonorate sunt taxate pe loc, nu doar la alegeri, din patru in patru ani.

In România, promisiunile neonorate nu au fost sanctionate de o societate civila consolidata, pentru ca nu avem asa ceva. Avem doar individualitati, adesea stralucitoare si egoiste.

In tara noastra, cresterea economica relativa, dar constanta, si simtul umorului dezvoltat au facut ca oamenii sa ignore promisiunile politicienilor. Astfel, au luat nastere doua lumi: una in care politicienii promit si nu fac si alta in care oamenii sunt obisnuiti sa isi rezolve problemele singuri. Românii au pierdut orice speranta fata de liderii lor, intrucat rotatia politicienilor a fost completa, in ultimii doisprezece ani.

Cele doua \”lumi\”, din pacate, s-au intersectat in anul 2009. Criza economica i-a adus pe români in situatia in care trebuie sa se uite catre cineva. Cineva care sa le dea o speranta. Dupa douazeci de ani, oamenii incep sa isi dea seama cât de grava este incompetenta celor care ii conduc, in momentul in care acestia trebuie sa FACA ceva.

Inainte, românii se miscau intr-o lume care progresa, rupta de cea politica. Criza a inchis usile acelei lumi. Intorcandu-se catre cei pusi sa-i conduca, românii gasesc alta usa inchisa: inexistenta unor institutii solide, performate, respectabile.

Anul 2009 aduce un moment nefericit care, din pacate, trebuia sa vina la un moment dat. Un moment pentru care exista in limba româna zicala: \”a ajunge la fundul sacului\”. Niciodata, in epoca democratiei si a libertatilor, românii nu au fost mai putin respectati in strainatate si mai desconsiderati in propria tara.

Pentru o tara libera si democratica, nimic nu este mai devastator decât o administratie neperformanta, amatoare si egoista si o societate civila in care mediocri ori expirati cu staif fac genuflexiuni in fata celor cu bani sau cu putere. Ambele categorii sunt vulnerabile in fata populismului. Iar populismul, in astfel de circumstante, nu mai are limite sau rusine.

Dar tot acest an poate aduce punerea Romaniei pe o linie buna. Cine se afla la pamânt nu se mai teme de cadere. Acum am putea sa ne gândim, fiecare in parte si toti laolalta, la reconstructia institutiilor României. La demnitate si respect in viata publica. La vocea competenta si plina de simt de raspundere a profesionistului.

România merita sa iasa, in sfârsit, din amatorism si ambiguitate in viata publica, in sistemul institutional. Totul este ca noi, cei care intelegem acest lucru, sa fim cât mai multi. Si cât mai generosi, mai curajosi si mai increzatori.

Tocmai datorita greutatilor economice ale lumii, in anul 2009, avem o speranta pentru România. Pentru \”România altfel\”. Eu cred in aceasta, din toata inima. Dar dumneavoastra?

Principele Radu și-a anunțat recent intenția de a candida în alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an. Revista ACUM nu sprijină niciun candidat în aceste alegeri.

Ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj

mai 3rd, 2009
Evrei in drum spre ghetouEvrei in drum spre ghetou

Preambul În mai 1944 la Cluj erau peste 16.000 de evrei. După încheierea războiului, revenise circa 1500; ceilalţi au fost mistuiţi de camerele de gazare, au murit de foame şi
de boală în lagărele de concentrare sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.
Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit
statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei naţionale. Iată câteva dintre prevederile acestora:

- Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de
1500 de pengő şi verigheta.
– Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
– Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
– Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
– Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între
orele 16.00 şi 17.00.
– Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Într-un reportaj realizat în 1993 de Dr. Eva Rosenfeld, cadru didactic la Universitatea de medicină din Cluj, şi economista Catalina Markovits mi-au povestit despre ghetoul din Cluj. Au trecut şaisprezece ani de atunci şi interlocutoarele mele s-au săvârşit din viaţă. Eva Rosenfeld îşi doarme somnul de veci în cimitirul evreiesc ortodox de pe Calea Turzii, Catalina Marcovici în cimitirul neolog de pe strada Republicii. De câte ori trec prin cimitir le aşez o pietricică pe mormânt, în semn de aducere aminte.

Relatare despre perioada care a precedat ghetoizarea

Eva Rosenfeld: În martie 1944 eram în clasa a opta de liceu. După ce nemţii au ocupat Ungaria şi au intrat în Cluj, şcoala a fost închisă, dar ni s-a permis să susţinem bacalaureatul. În ultimele zile ale lui martie şi întreaga lună aprilie am fost preocupată mai ales de învăţătură şi nu mi-am dat seama ce se petrecea în
jurul meu. Toate eforturile mele se concentrau asupra bacalaureatului pe care l-am susţinut la sfârşitul lui aprilie. După ce am primit diploma de bacalaureat, prin 29 sau 30 aprilie, perspectiva ghetoului a fost o lovitură năprasnică. La sfârşitul lui aprilie
zvonurile erau contradictorii. Nu se ştia dacă se va
organiza sau nu un ghetou şi unde avea să fie amplasat.

La Fabrica Wald se cocea azima de Pesah şi evreii clujeni se pregăteau de Sărbătoarea Eliberării din Egipt. În aceeaşi perioadă
secretarul de stat Endre László făcea călătorii în teritoriu, în vederea organizării cât mai grabnice a ghetourilor pentru evrei.
S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la fabrica de cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare că se află locul cel mai potrivit pentru cei 18.000 de locuitori evrei ai oraşului şi din împrejurimi.

Relatare despre internarea în ghetou

Eva Rosenfeld: În zorii zilei de 3 mai au venit la locuinţa noastră mai mulţi jandarmi şi ne-au comunicat să împachetăm lucrurile de strictă necesitate, pentru că ne vor transporta în ghetou. Ne aşteptam la asta şi ne pregătisem cu câte un rucsac în care am împachetat câteva haine şi obiecte de uz personal săpun, perie de dinţi. Ni s-a adus la cunoştinţă că mai putem lua câte o pătură şi ceva mâncare, nu mai mult decât puteam în ambele mâini. Au sigilat casa, ne-au urcat în camion şi ne-au dus la fabrica de cărămizi.

Catalina Markovits: Locuiam pe strada Király, la numărul 30, în aceeaşi casă cu un modist în vogă, căruia i se spunea Regele pălărier.
Aici locuiau trei familii de evrei. A noastră, cea a pălărierului şi încă un bătrân văduv cu cumnatul şi cumnata sa. Din strada noastră au fost luate vreo 13 persoane, în total. Camionul a luat-o către clădirea operei, pe actuala stradă Baba Novac şi apoi a cotit-o, dar n-aş putea să vă povestesc cum am ajuns la fabrica de cărămizi, pentru că nu ştiu nici în ziua de azi unde se află fabrica asta. Nu am vrut să mai trec pe acolo niciodată. Ne duceau pe străzile oraşului iar lumea stătea pe trotuar şi se uita la noi. Unii tăceau, alţii ne înjurau cu voce tare… Am luat cu noi ceva haine, cele mai practice. Şi ceva mâncare. Ţin minte că mama a dus o oală mare cu rîntaş, o lampă cu petrol pe care am şi gătit în primele zile.

Eva Rosenberg. După ce am ajuns la fabrica de cărămizi ne-au împărţit în două grupuri. Separat bărbaţii şi separat femeile. Ni s-a comunicat că vom fi supuşi unui control sanitar. În cazul femeilor acesta a constat într-un control ginecologic efectuat de o moaşă. Scopul declarat al acestei manevre era descoperirea bijuteriilor ascunse în vagin, dar se urmărea şi umilirea noastră atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, deoarece au fost supuse acestui control până şi fetiţele.

Catalina Markovits Am ajuns în ghetou. Ce am văzut acolo era cutremurător. Totul arăta ca o tabără de nomazi. Am văzut nişte şoproane lungi compartimentate cu pături, cearşafuri şi perdele, în nişte încăperi dreptunghiulare foarte mici. Familia noastră era alcătuită din patru persoane: tata, mama, sora mea şi cu mine. Ni s-a repartizat o suprafaţă cam de 3×3 metri. De fapt era un acoperiş lung aşezat pe nişte piloni de lemn, între care fluturau cearceafurile multicolore. Până în ziua aceea locuisem într-o casă normală, cu un confort relativ. Nu cred că mai trebuie să vă descriu ce a însemnat să ajungem într-un asemenea loc, să dormim pe jos, direct pe pământ. Închipuiţi-vă că latrina era un şanţ lung de vreo 50 de metri pe care se afla o scândură, iar oamenii stăteau unul lângă altul şi-şi făceau nevoile. Se întâmpla să întâlnim acolo profesorii şi vecinii…Era atât de umilitor…

Eva Rosenfeld La început familiile şi-au pus în comun ce-şi aduseseră de mâncare şi găteau în nişte căzi mari de baie, pe care le aduseseră nu ştiu de unde. Apoi s-au terminat proviziile şi conducerea comunităţii evreieşti a făcut rost de ceva hrană. Mijloacele de igienă erau minime. Cei 18.000 de evrei aveau la dispoziţie 15 robinete montate la o singură cişmea. Evreii mai înstăriţi, bănuiţi că ar mai poseda bani sau bijuterii în case sau la vecini, erau interogaţi cu brutalitate, bătuţi şi electrocutaţi de poliţişti şi jandarmi, pentru a mărturisi unde îşi ascunseseră valorile. Eu îmi păstram cu străşnicie singura mea avuţie, diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile în urmă. Moralul nostru era la pământ şi când au apărut zvonurile că ne vor deporta, ne-am bucurat şi abia aşteptam să plecăm. Apoi Clujul a fost bombardat de ruşi, s-a creat haos şi câteva persoane au evadat din ghetou. Noi nu am îndrăznit să plecăm. Unde era să mergem, cine ne-ar fi adăpostit ? Ni se spusese că ne vor duce la lucru, în localitatea Kenyérmező, unde vom rămâne cu familiile şi vom avea de lucru.

Catalina Markovits: În timpul bombardamentelor de la Cluj s-a răspândit zvonul că evreii cu profesiuni importante pentru economia germană, medicii, inginerii şi farmaciştii vor fi duşi în Germania unde îşi vor putea exercita profesiunea. Şi pentru ca inducerea în eroare să fie totală, au sosit din Germania vederi din Waldsee cu următorul text: “Lucrez şi sunt sănătos”. Şi semnătura. În urma bombardamentelor şi a zvonurilor care circulau, foarte mulţi încercau să se salveze din ghetou. Tânărul care îmi făcea curte de la vârsta de 15 ani era farmacist. Începuseră să vină la el tot felul de persoane care-l îndemnau să se însoare cu o domnişoară sau alta, din familiile înstărite. Le-a ascultat pe toate şi apoi a spus: “Dacă tot e mă însor, am s-o iau pe Kató, pe care o curtez de vreo şase ani.” La 5 iunie 1944 ne-am cununat în ghetou sub “hupa”, adică sub baldachin. Eu eram îmbrăcată cu un costum cafeniu, de stradă, iar mamei îi curgeau şiroaiele de lacrimi, văzând că fata ei nu se mărită îmbrăcată în mireasă. În 7 iunie am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz.

Imediat după război strada pe care se afla fabrica de cărămizi se numea Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 10.000 de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

mai 3rd, 2009

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

Editions Denoël
Collection : Mediations
Genre : Histoire De L’Europe
Traduit par Laignel-Lavastine, Alexandra de Roumain
706 pages, 23.0 X 15 cm, 916 grammes
ISBN 978.2.207.26059.2
27 euro

În luna februarie 2009 a apărut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba română şi însoţit de o serie de adnotări şi prezentări precum şi de un material iconografic semnificativ, sub semnătura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist şi profesor universitar.

Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscută ca unul dintre cele mai buni specialişti în istorie intelectuală şi politică a Europei centrale şi de Est.

A debutat la 20 de ani în revista «La Nouvelle Alternative» dedicate apărării drepturilor omului şi principiilor libertăţii şi democraţiei, în aceeaşi perioadă când realizează primele sale mari reportaje consacrate Cehoslaciei şi mai ales României unde se implică în «Opération Villages Roumains», o iniţiativă independentă belgiană de susţinere de către comunele din vestul Europei a satelor româneşti ameninţate de distrugerea «sistematizării rurale» a lui Ceauşescu.

Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut doctoratul în filozofie la Universitatea Paris IV Sorbona cu teza «Nationalisme et Philosophie: le paradoxe Constantin Noïca» 1996 publicată şi în România sub titlul «Filozofie şi naţionalism: paradoxul Noica», Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

De curând a publicat în România şi volumul «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului» Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002).

Pentru studiile şi articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundaţiei elveţiene cu acelaşi nume.

Matatias Carp (1904-1953) născut la începutul secolului trecut dintr-o familie burgheză de evrei, a fost un avocat de renume în baroul bucureştean şi în acelaşi timp un pianist recunoscut în protipendada capitalei.

Fiul lui Horia Carp (1849-1945), unul din intelectualii importanţi ai României din perioada interbelică, Matatias Carp va emigra în Israel imediat după cel de-al doilea război mondial, unde se va stinge prea curând din viaţă.

La numai 36 de ani, avocatul Matatias Carp reuşeşte prin obţinerea clandestină a unor informaţii şi documente ale regimului Antonescu despre atrocităţile comise în perioada 1940-1944, asupra comunităţii evreieşti din România şi a ucrainenilor aflaţi sub juridicţia autorităţilor române, să fie un adevărat istoric şi cronicar, să le arhiveze alături de soţia sa şi să le publice în trei volume imediat după război.

Editarea lor va fi posibilă în anii 1946 la Atelierele grafice SOCEC&Co., SAR, (primul volum) şi la Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice “Dacia Traiana”, Bucureşti, 1947,1948 celelalte; sub titlul: «Cartea Neagră: fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», având o prefaţă semnată de rabinul-şef al comunităţii evreieşti din România de atunci, dr. Alexandru Şafran.

Această trilogie-document va fi pusă din păcate, imediat la index de regimul comunist instaurat după război în România.

Ca valoare istorică însă, «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» este comparabilă cu «Livre Noir sur extermination des juifs en URSS et en Pologne (1941-1945) » (două volume) de Vassili Grossman şi Ilya Ehrenbourg, (a cărei publicare a fost interzisă pe timpul lui Stalin), aşa cum se precizează şi în prezentarea cărţii, însă valoarea acestui incredibil document istoric este cu mult mai mare având în vedere condiţiile periculoase în care a fost scrisă.

Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea război mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma «nicio ţară, cu excepţia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor» (extras din articolul publicat în «Le Monde» din 09 aprilie 2009: «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Matatias Carp : la Shoah sans Allemands).

«Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944» a fost reeditată în România în 1996, Editura Diogene, Bucureşti (Volumul I: Legionarii şi rebeliunea; Volumul II. Pogromul de la Iaşi; Volumul III. Transnistria.). Deşi iniţial a existat şi un al patrulea volum în proiect referitor la Transilvania de Nord şi la atrocităţile comise şi acolo, acesta nu a mai fost însă publicat.

Există şi o traducere recentă a cărţii «Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», în limba engleză «Holocaust in Rumania: facts and documents on the annihilation of Rumania’s Jews, 1940-44» – translated by Seán Murphy (Budapest: Primor Publishing, 1994), însă cartea propusă de Editions Denoël deţine şi alte documente istorice şi iconografice importante anexate de Alexandra Laignel-Lavastine cu sprijinul United States Holocaust Memorial Museum, La Fondation pour la Mémoire de la Shoah, arhivelor muzeului Yad Vashem din Ierusalim, Centrului Simon-Wiesenthal din Los Angeles şi a doamnei Liliana Carp-Ophir.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» cuprinde cele trei volume originale: «ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST», «LE POGROM DE IASI», «LA TRANSNISTRIE». la care se adaugă comentariile explicative ale Alexandrei Laignel-Lavastine, un articol de prof. dr. Adrien Gérard Saimot, fiul sorei lui Matatitas Carp care trăieşte la Paris şi o postfaţă de istoricul Radu Ioanid, directorul departamentului internaţional al arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, autorul volumului «La Roumanie et la Shoah» éd. de la Maison des sciences de l’homme, 2002.

«ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST» cuprinde subcapitolele: I. Le régime national-légionnaire et les Juifs (6 septembre 1940-21 janvier 1941); II. La législation antisémite (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. Chronique des persécutions (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. La rébellion légionnaire et le pogrom de Bucarest (21-23 janvier 1941); Annexe: Liste nominative des Juifs assassinées pendant le pogrom de Bucarest.

«LE POGROM DE IASI» cuprinde subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Présentation de la seconde partie Alexandra Laignel-Lavastine; I. L’une des premières tueries de masse du début de l’agression contre l’URSS; II. Un massacre planifié: initiative, organisation, objectifs; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; III. Le pogrom et les «trains de la mort» ; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe I : «Ce dimanche-là…», par Israël Schleier; Annexe II (Addendum): «Le pogrom de Iasi: témoigner soixante ans après », par Isac Chiva.

«LA TRANSNISTRIE» este compus din subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Introduction; I. Les massacres de Bessarabie, de Bucovine et de la région de Dorohoi;
Précédé par une présentation des chapitres 1, 2 et 3, par Alexandra Laignel-Lavastine; II. Ghettos, camps de transit et premières vagues de déportations: Bessarabie et Bucovine; III. Les dernières déportations de l’automne 1941 et le destin des Juifs de Czernowitz; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe: «L’Histoire me jugera»: la déclaration de Traian Popovici, le maire de Czernowitz; IV. Le carnage d’Odessa et les crimes de masse des régions de Berezovka et de Golta; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; V. Les déportations en Transnistrie de l’été et de l’automne 1942; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VI. Vivre et mourir en Transnistrie; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VII. Le retour des rescapés; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; «Mon oncle, Matatias Carp», par le Pr Adrien Gérard Saimot; Postface: «La postérité de Cartea Neagra», par Radu Ioanid.

Marşurile morţii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, pogromurile din Iaşi şi Bucureşti, continuă să-şi conducă peste timp, victimele inocente la gropile colective într-un demonic convoi, terefiante imagini de coşmar ce încă sălăşuiesc în conştiinţele oamenilor.

Apariţia în limba franceză a volumului «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» reprezintă un impact informaţional de rezonanţă istorică extrem de lucid şi obiectiv pentru radiografia acestor perioade însângerate din istoria regimurilor totalitare şi mai ales ale României.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» constituie un cumul de documente inedite ce oferă o interpretare aprofundată din punct de vedere istoric ale unor evenimente tragice care nu trebuie să se mai repete niciodată şi nu doar o simplă traducere a cărţii originale. Primită cu deosebit interes, trilogia lui Matatias Carp nu este numai o carte în curs de epuizare, ci este parte integrantă din anamneza colectivă, din care trebuie să extragem Adevărul.

Chiar dacă «în faza actuală, nu există încă o disponibilitate reală de a privi istoria evreilor din România ca parte a istoriei României.» (Raportul final al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România, 2004) trebuie să învăţăm să acceptăm că «moartea inocenţilor nu poate fi nici iertată, nici îndreptată, nici uitată» chiar în propria noastră istorie.

Acest «Holocaust uitat» peste care regimurile totalitare au aşternut intenţionat tăcerea, demonstrează că oricând, oriunde poate exista pericolul unui nou masacru, prin complicitatea oficialităţii la atentat, împotriva unei minorităţi etnice, însăşi prin definiţia pogromului.

Prin publicarea volumului-document «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» Alexandra Laignel-Lavastine are meritul de a readuce în prim-plan un martor ocular redutabil al Holocaustului din România, Matatias Carp şi propria sa opera omnia despre care afirmă: «J’ai écrit ce livre de sang et de larmes avec mon sang et mes larmes» în numele Justiţiei şi Adevărului.

Freedom House: Presa din România – parțial liberă, cea din Republica Moldova – neliberă

mai 3rd, 2009

Cunoscuta organizație care monitorizează respectarea drepturilor omului în lume, Freedom House, a calificat presa din România drept “parțial liberă”, iar pe cea din Republica Moldova drept “neliberă”.

În clasamentul anual dat publicității cu ocazia Zilei Internaționale a Libertății Presei, România este plasată pe locurile 92 – 95, la egalitate cu Ecuador, Panama și Peru, iar Republica Moldova pe locurile 148 – 150, la egalitate cu Coasta de Fildeș și Irak. Este al patrulea an consecutiv când presa din Republica Moldova primește acest calificativ din partea Freedom House.

Pentru prima oară în acest clasament http://www.freedomhouse.org/uploads/fop/2009/FreedomofthePress2009_tables.pdf presa din Italia și Israel apar la categoria “parțial liberă”. Freedom House constată regresul libertății presei pretutindeni în lume în anul 2008.

“Anularea puţinelor reformelor din media, realizate la sfârşitul anilor 90’, deopotrivă cu reinstalarea unor condiţii proaste (riscante chiar!) de muncă pentru jurnaliştii din Republica Moldova, au frânat dezvoltarea şi procesul de europenizare a acestui stat, în principal prin neasigurarea unui spaţiu public unde să primeze pluralismul de opinie şi dezbaterile în contradictoriu,” a declarat revistei ACUM Liliana Viţu, expert pe ţară, Freedom House Europe

“Presa dintr-o țară reprezintă societatea în ansamblul ei. Nu poate fi mai bună decât politicienii pe care îi are. Despre Republica Moldova, ei sunt undeva prin anii 1992-1993 ai României,” a declarat jurnalistul Andrei Bădin pentru revista ACUM.

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” a comentat la rândul ei jurnalista Stela Popa de la unimedia.md.

CINE A FOST ÎN REALITATE ARTUR SILVESTRI?

mai 3rd, 2009

Cel pe care îl ştiam critic literar la revista “Luceafărul”, în ultimii ani mai puţini glorioşi de până la Revoluţie, s-a retras din viaţă în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 2008, la vârsta de 55 de ani, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Pasărea, lăsând în urma sa un mare semn de întrebare. S-a afirmat în critica literară la “Luceafărul” şi nu scria deloc rău despre tinerii debutanţi, dar şi despre poeţi de anvergura lui Cezar Ivănescu ( prefaţa volumului său de versuri de la BPT). Lucrurile au început să se tulbure iremediabil când Artur Silvestri a lansat un serial lung şi incredibil, prin virulenţa acuzaţiilor împotriva celor de la “Europa liberă”, cu informaţii şi detalii atât de uimitoare, încât pentru toată lumea avea să devină clar că ele nu pot proveni decât din arhivele fostei Securităţi comuniste. Acest serial, căruia i-a dat drumul în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, când Securitatea îşi consuma ultimele fumigene din arsenal, l-a scos practic pe criticul literar Artur Silvestri din viaţa literară, după 1989. Dar nu şi din viaţa publică. Dimpotrivă!

Răsturnările spectaculoase din destinul personajului nebulos numit Artur Silvestri (Târnăcop, pe numele său real) sunt aproape o ilustrare didactică a ideii că Securitatea lucra la toate capetele sale de caracatiţă activă, decisă să nu piardă, oricât ar fi fost de imprevizibil viitorul. Imediat după 1989, îl regăsim pe virulentul duşman al “Europei libere”, atât de bine informatul critic literar Artur Silvestri, reciclat în teologul pios care l-a însoţit pe patriarhul Teoctist în retragerea sa de trei luni la Mănăstirea Sinaia (cea cu călugărul homosexual, recompensat după liniştirea apelor cu stăreţia Mănăstirii Cernica, unde a declanşat un scandal zgomotos de presă). După reaşezarea liniştii iliesciene în ţara bulversată de evenimentele din decembrie 1989, scăpate câteva zile de sub control, duhovnicul-bodyguard al patriarhului Teoctist îşi dă un doctorat, într-o universitate obscură din Spania, şi un altul, la o universitate şi mai obscură din India, după care revine în forţă în spaţiul public ca …expert pe noua piaţă imobiliară din România. În această calitate, îşi pune pe picioare o reţea mediatică de nişă, Casa Lux, care include şi o puzderie de publicaţii utilitare, cu imens succes la gospodinele singuratice şi neconsolate. Dar în această afacere extrem de profitabilă, Artur Silvestri o va scoate în faţă pe fermecătoarea sa soţie, Mariana Brăescu, ziaristă pe vremuri la Scânteia Tineretului, în umbra căreia va lucra ani de zile la viitoarele sale proiecte financiare şi mediatice.

Artur Silvestri va ieşi din nou la vedere, în presa de mare tiraj, după mai mulţi ani, cu un look total schimbat, binecunoscuta sa mustaţă, neagră ca pana corbului, extinzându-se într-o stufoasă barbă teologală, care îi va acoperi toată faţa. Ii regăsim imaginea acestei noi identităţii ilustrând texte extinse din cotidianele Evenimentul zilei sau Libertatea, unde dă sfaturi de specialitate pentru viitorii investitori în afaceri, în calitate de coordonator al rapoartelor anuale ale Institutului de Consultanţă Imobiliară, pe care îl conduce. În paralel, îşi pune pe picioare şi extinde reţeaua Intermundus, “un întreg imperiu mediatic online”, cum spune Mariana Brăescu, cu zeci de publicaţii sub umbrela bogatei Asociaţii Române pentru Patrimoniu (ARP), care recompensează cu premii anuale inclusiv scriitori pe care nu te-ai fi aşteptat să-i regăseşti în această zonă. Considerat de emulii săi “istoric al civilizaţiilor şi promotor cultural cu activitate enciclopedică”, Artur Silvestri înfiinţează inclusiv o Asociaţie a Scriitorilor Creştini, care îi ademeneşte pe mulţi creduli, sau veleitari necompetitivi, majoritatea colaboratorilor extrem de activi ai acestui imperiu parând că provin, după modul asemănător cum scriu, din aceleaşi laboratoare care pot scoate pe bandă produse standard, cu elemente constante în profilul textual, uşor identificabile.

În tot acest timp, cât a rămas în umbră ca scriitor, nefiind menţionat nici măcar în generosul Dictionar biografic al scriitorilor români (Aurel Sasu), Artur Silvestri a publicat 14 cărţi, la propria editură, desigur, care îi conturează proiectul său mai amplu, numit România Tainică, foarte aproape ca tematică şi ideologie literară de cărţile lui Pavel Coruţ. Între aceste cărţi, vom regăsi o monografie dedicată, inevitabil, vieţii şi activităţii patriarhului Teoctist, şi o alta, intitulată Modelul “Omului Mare”, care îl are în centru pe Antonie Plămădeală, fostul mitropolit controversat al Ardealului, în perioada comunistă. Îi prefaţează cărţile, sau scriu admirativ despre ele, în publicaţii undergound, nume sonore de talia acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, sau acad. Constantin Ciopraga. Surprinzător de numeroşii colaboratorii ai lui Artur Silvestri anunţă în perspectivă proiectul a cel puţin patru voluminoase cărţi omagiale, care să strângă mărturii despre dimensiunea “enciclo¬edică” a finanţatorului lor, pe care îl consideră “fondatorul şi sufletul acestei mişcări culturale şi patriotice”, numită Reţeaua Culturală ARP.

Activitatea febrilă şi de anvergură a acestei dimensiuni subterane a literaturii române necompetitive ar putea fi, însă, un model de mobilizare solidară şi eficientă pentru partea care se consideră reprezentativă şi valoroasă a literaturii noastre de azi şi de totdeauna.

text aparut in „Viata romaneasca”, nr. 1-2/2009

Microbism politic pro- și anti-Băsescu – o plictiseală și o pierdere de vreme

mai 3rd, 2009

Recent au apărut din nou pe pagina ACUM tentative de propagandă împotriva și în favoarea lui Traian Băsescu – o pierdere de vreme favorită a multor microbiști politici din România. Ocazia: anunțul intrării în cursa prezidențială a Principelui Radu, un contracandidat aparent fără șanse al actualului șef al statului în scrutinul prezidențial din partea a doua a anului.

Am mai scris un editorial despre inutilitatea acestei dispute http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=385, demnă în cel mai bun caz de chibiți politici (mentalitate însă des adoptată în România și, din păcate, și de unii români din Diasporă).

Într-o țară în care sunt atâtea lucruri importante de făcut, în ultimii cinci ani s-au perindat la putere combinații de trei partide luate câte două (PDL, PSD, PNL) care și-au irosit majoritatea timpului raportându-se la la președintele Traian Băsescu, formând un triunghi toxic, dovedind că afilierea ideologică e doar una pe hârtie și că exercițiul puterii fără un scop anume a fost de fapt miza acestei lupte politice.

Am adoptat o atitudine de neutralitate – dovedită în campania electorală din 2008 – și am refuzat implicarea în această dezbatere sterilă și provincială la urma urmei. În revista ACUM semnează politicieni ca economista Andreea Vass (consilieră a premierului Emil Boc și tratată în mod dezgustător de PDL cu ocazia întocmirii listelor pentru alegerile europarlamentare din 7 iunie), senatorul PNL Raymond Luca (întors din Statele Unite cu prețul unor sacrificii financiare ca să servească România în parlamentul de mitici de la Casa Poporului) și tânărul Tihi Czika, strălucit jurist specializat în dreptul minorităților și neapreciat la justa sa valoare de UDMR. Cu toate eforturile noastre nu am găsit un reprezentant al PSD ca să contribuie cu articole (cu o singură excepție, deputatul Tudor Panțîru).

Rareori am văzut o dezbatere politică atât de mediocră ca cea din România, unde marile teme ale unei omeniri aflate la răspântie: viitorul capitalismului, globalizarea, încălzirea globală, migrația, epidemii/pandemii, participarea la războaiele din Irak/Afganistan, locul României în Uniunea Europeană să fie ori escamotate, ori discutate la un nivel jenant.

În schimb, se discută pe larg despre persoana președintelui Traian Băsescu (arareori despre politicile sale) și despre raportarea clasei politice la el. Ei bine, în revista ACUM și mai ales în an de alegeri prezidențiale, nu ne vom lăsa atrași în acest joc infantil. E suficient să citești articolele lui Liviu Antonesei, de o ținută și o imparțialitate fără egal în presa de limbă română, ca să vezi care va fi tonul nostru.

Cine dorește să participe la dezbatere în acești termeni este binevenit, cine are intenția de a face propagandă pro sau anti-Băsescu va fi întâmpinat așa cum se cuvine unui microbist politic.

Dacă doriți să vă exprimați opțiunea în favoarea unui candidat la președinție, o puteți face în sondajul nostru http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536

Vom avea un viitor luminos!

mai 3rd, 2009

Cred că aveam vreo nouă sau 10 ani, când bunicul meu mi-a povestit, nu mai ţin bine minte în ce context, fabula următoare:
“Trăia odată un rege puternic care se plictisea. Şi ca să se distreze, a anunţat că oferă o avere fabuloasă celui care îi va învăţa măgarul preferat să vorbească, asigurându-i şi o viaţă ăndestulată până la reuşita operaţiunii. Dacă eşua însă, i se tăia capul. Evident, nimeni nu s-a prezentat să accepte oferta. După un timp însă, la curte sosi un bărbat de vârstă mijlocie, care spuse regelui că el avea să-i înveţe măgarul să vorbească.

“Ştii ce te aşteaptă, dacă nu reuşeşti”, îl preveni regele.
“Ştiu”, răspunse supusul său, “dar pentru ca să învăţ un animal să vorbească, îmi trebuie 15 ani”. Regele acceptă iar cutezătorul dascăl luă măgarul şi îl duse la el acasă.
“Ai înnebunit?” au sărit cu gura pe el rudele şi prietenii. “O să-ţi taie capul!”
“In 15 ani, ori mor eu, ori moare regele, ori moare măgarul”, veni răspunsul.

Nu am uitat fabula şi câţiva ani mai târziu, în adolescenţă, mi-am dat seama că regimul comunist o trannsformase într-unul din principiile sale politice de bază. Comuniştii promiteau paradisul cândva în viitor. La începutul fiecărui plan cincinal se anunţau obiective măreţe, care nu mai erau menţionate la sfîrşitul planului, când erau în schimb anunţate noi obiective, pe următorii cinci ani. Şi când în sfârşit a sosit “Iepoca de Aur”, paradisul comunist din România s-a dovedit a fi o societate disfuncţională, ruinată în toate domeniile: economic, politic, social şi cultural.

Ce i-a ajutat pe cei mai mulţi să reziste atâtea decenii, a fost speranţa. Speranţa omului că ceva se va întâmpla şi că la un moment dat va fi totuşi mai bine. Ori tocmai acest sentiment a fost exploatat la maximum de către “marxismul ştiinţific”.

Mai târziu, am constatat că principiul “viitorului luminos” este aplicat în multe alte ţări. Nu aş fi crezut însă că o să ajungă să infecteze şi scena politică a celei mai vechi democraţii din lume, cea britanică. Guvernul laburist promite şi el astăzi bunăstare în viitor, pe socoteala strângerii curelei între timp. După 12 ani de guvernare laburistă cu “cea mai îndelungată perioadă de stabilitate economică şi financiară din ultimii 300 de ani”, “expansiune economică combinată cu prudenţă”, creşterea vertiginoasă e preţului locuinţelor, care i-a făcut pe mulţi cetăţeni să se simtă bogaţi, a cheltuielilor publice, etc, populaţia a descoperit recent că regele este în pielea goală. Prosperitatea galopantă din ultimul deceniu era de fapt bazată pe credit şi pe un uriaş păienjeniş de speculaţii bursiere pe care aproape nimeni nu îl mai înţelegea. Acum a venit scadenţa. In plină recesiune, cu mii de locuri de muncă pierdute săptămânal, cu un număr crescând de falimente personale şi corporatiste, cu datorii de sute de miliarde de dolari, cu o infrastructură învechită, etc, etc, ministrul de finanţe, Alistair Darling, a prezentat recent bugetul pe anul viitor, şi tabloul este mult mai sumbru decât se anticipase, avertizându-i pe contribuabilii britanici că îi aşteaptă mulţi ani de austeritate. De fapt şi pe copiii lor,

Dar pe baza unor cifre şi prognozei economice, poate la fel de sigure ca cele meteorologice, Alistair Darling se arată încrezător că peste câţiva ani, ţara va ieşi la liman. Nu-l costă nimic să prezică ce se va întâmpla în 2011, 2015 sau după, deoarece ştie foarte bine că doar printr-o intervenţie divină va mai fi ministru de finanţe la anul, după alegerile generale. Va veni atunci un alt “rege” cu alte promisiuni noi. Şi nu putem face nimic altceva, decât să sperăm că de data aceasta nu vom mai fi înşelaţi.

Speranţa este însă o armă cu două tăişuri. Aşteptând cu nerăbdare sporirea salariului, de exemplu, încheierea unei perioade mai dificile, depăşirea unei crize, etc., viaţa se scurge parcă mult mai rapid. Şi ne putem trezi într-o bună zi ca personajul lui Isaac Bashevis Singer din romanul său “Familia Moskat”, care iese în curtea casei sale din Varşovia la 1 septembrie 1939, priveşte pe cer la avioanele germane care bombardează oraşul şi spune “În sfârşit, am înţeles. Moartea este Messiah”!

 
54.196.122.247