Loading

Ioan Vişan & Starea de muţenie controlată, un articol de Ioana Geacăr

mai 17th, 2009

Absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi membră a Uniunii Scriitorilor din România, scriitoarea Ioana Geacăr din Târgovişte a frecventat cenaclul lui Cezar Ivănescu. A publicat în 2009, la Editura Libra, Bucureşti “DICTATURA AUCTORIALÃ (Eseu despe proza experimentală a lui Mircea Nedelciu).

Ioan Vişan, „Cuşca elastică”, ediţia a II-a, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008

Aşa defineşte prozatorul Ioan Vişan trăirea noastră cenuşie dinainte de 89 în romanul său de debut, „Cuşca elastică”.

Ceea ce m-a atras de la început a fost tonul detaşat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.

Faptele relatate sunt autobiografice în mare parte, realismul lor e infuzat uneori de emoţii romantice, de trăiri poetice inteligent construite. Naraţiunea la persoana I se compune simfonic, pe două voci, una aparţinînd femeii, Ea, şi cealaltă bărbatului, El, într-un timp discontinuu, subiectiv. Este o poveste de dragoste neîmplinită, începută forţat, cu un mariaj convenţional. Femeia primeşte un nume abia pe la pagina 60, Adriana, element important în arhitectura romanului, prin care prozatorul aminteşte de absenţa identităţii într-un stat concentraţionar, egalizarea din lumea comunistă. Autorul îi dă un nume abia în lumea de dincoace, postdecembristă, a romanului. Dincolo, era purtătoarea emblematicului eu care fuge de tirania timpului prezent, evadînd într-o trăire metafizică, ignorînd socialul: „să uit că stările lumii ţin de stările mele, sau invers…să ignor cozile…şi să nu citesc prima pagină a ziarelor.”

Bărbatul cu nume imperial, medic de profesie, ca şi ea, îi propune să lase lumea cenuşie a oraşului şi să-l urmeze la Pădurea.

El fiind „de pe acolo” obţine repede repartiţia, ea numai acceptînd o căsătorie de convenienţă. Ajunşi în localitatea cu nume simbolic (o „Citadela”, o lume originară, Edenul?), cei doi trebuie să locuiască sub acelaşi acoperiş, aflîndu-se permanent într-o situaţie chinuitoare, pîndindu-se, analizîndu-se. Alexandru o iubeşte la modul ideal, zidind-o în visul său, ca pe o zeitate.

Femeia refuză, (gestul e mitic!) acest joc în care se simte complexată, „Ba chiar încearcă să gîndească el pentru mine” (Ei reproduc la scară mică obiceiul regimului totalitar, acapararea celuilalt/celorlalţi sub aceeaşi lozincă de viaţă, cu aceleaşi gînduri/clişee pentru folosul tuturor), preferîndu-l pe Z, un tip comun, cu care pleacă din Pădurea.

După două incidente care-i aduc oprobriul public, Alexandru se retrage, la rîndul său în orăşelul T, lasă trecutul în urmă şi, pentru a redeveni, se apucă de pictură. Participă la Revoluţie, este bătut în cap de mineri în Piaţa Universităţii şi, cîteva luni, în spital, refuză comunicarea.Vorbeşte doar în prezenţa Adrianei, care, plină de remuşcări, îl caută, gîndindu-se la împăcare.

Reproşul ei tardiv amplifică mai mult distanţa dintre ei: „N-ai crezut niciodată în fericire, ai căutat întotdeauna absolutul ei, nu te-ai coborît la ceea ce e omeneşte posibil.”

Sfîrşitul romanului e simbolic, fiecare se întoarce la Pădurea, „locul tuturor începuturilor, al tuturor sfîrşiturilor” pentru desăvîrşire în dragoste, sau în moarte. Pentru evadarea dintr-o „cuşcă ai cărei pereţi elastici îţi dau impresia libertăţii unui pas în plus.” Pădurea e un spaţiu unificator mitic, o matrice reunind (oare?) femeia, atrasă de începuturi şi bărbatul aflat sub povara simbolică a sfîrşiturilor.

Singurul spaţiu care-i uneşte este cel artistic, femeia intră îmblînzită în tablou, se lasă recreată: „Iau o pînză, mă concentrez şi încerc s-o pictez pe Adriana. Încep să-i reconstitui articulaţiile delicate ale piciorului, cu genunchiul dezvelit pe jumătate. Renunţ şi-ncep cu ochii mari, albaştri, priviri întinse, pierdute-n spaţiu. O rază de lumină strecurată printre ramurile copacului trebuie să sporească strălucirea irişilor. Degetele mele construiesc o fiinţă. Iat-o, apare. O mînă i se odihneşte în poală ; cealaltă, aruncată gingaş în pletele răvăşite de aripa uşoară a vîntului, i se opreşte la tîmplă, îi conferă un aer gînditor. În ochi i se zbat imagini confuze.”
Interesant e că vocile, aparţinînd naratorului, poartă amprenta lui ideologică, sentimentală, se completează, dar şi creează psihologii distincte în confesiunea, lirică uneori, a romanului.

Realitatea lumii comuniste e un zid translucid, care separă fiinţele şi face imposibilă comunicarea dintre ele. Fiecare are o pătrăţică, o cuşcă a lui, de sticlă, elastică, apărînd în coşmarul comun, prin acoperişul căreia, însă, se văd stelele. Mişcarea se face pe verticală la personajul feminin, în sus, căutînd lumina şi libertatea spiritului pur, iar la cel masculin în jos, în întuneric, în atîtea nopţi fără cer, prin galerii, simulînd viaţa terorizată, de şoarece captiv.

Într-o astfel de lume, gîndul şi sentimentul sunt interzise: „Sunt admonestat că nu încerc să renunţ la orice gînd : Un sentiment nu se afişează ca o lozincă”. Adriana trăieşte metafizic, Alexandru simte absurdul şi tragismul existenţei. Împreună construiesc cele două ipostaze ale omului, prizonier în realitate, liber doar în vis, în faţa cerului înstelat, în artă, sau în moarte.

Cuvintele viciază, fiecare suspectează şi e suspectat. După 89, Adriana constată retrospectiv: „îmi fuge gîndul la bucuriile fireşti pe care le-aş fi putut gusta cîndva aici, dacă aş fi reuşit să trec peste acel amestec neînţeles de libertăţi şi convenienţe, aşezat în faţa ideilor mele particulare despre viaţă”. Dar legăturile nu mai pot fi refăcute într-o lume deja contaminată prin fiecare ins:

„ lumea din noi este de fapt haosul”. Zidul dintre oameni a dispărut, dar s-a înălţat în psihologia colectivă.

Transcendentul dispare, aglomeraţia, graba, senzaţia lipsei de oxigen înstrăinează, înaintarea se face pe orizontală nu către celălalt, ci către sinele ideal.

Oamenii sunt măşti, sunt incompatibili, cu priviri reci, constatative, sau o gloată mînată doar de dorinţa tiranică: „trebuie să-ţi faci loc prin aer cu coatele”

Sugestia prozatorului Ioan Vişan e necruţătoare, rinocerizarea s-a produs demult, ştiam, trăim într-o lume flagelată, „iar măştile au crescut organic pe chipuri”. Într-adevăr „ Dumnezeu însă prea mult s-a odihnit…şi lumea fără el a ajuns o zdreanţă”.

În romanul său de debut, Ioan Vişan este un creator de atmosferă, de viaţă reală, de psihologii diferite, se mută cu uşurinţă dintr-o perspectivă feminină în cea masculină fără să exagereze, fără să depăşească măsurile, nuanţele, sinuozităţile memoriei fiecărui gen.

Mi se pare că meritul său deosebit este că a reuşit să scrie un roman despre istoria recentă, despre revoluţie şi viaţa sub comunism şi, de asemenea, despre dragoste fără patetism, fără cinism, fără nicio exagerare, doar cu tandreţea reptilină a lentilei.

Articolul Ioanei Geacăr a fost publicat în “Revista Nouă” din România.

Principele Radu: “Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar”

mai 17th, 2009

Sâmbata, 16 mai, Principele Radu al României, prima persoană care și-a anunțat intenția de a candida la alegerile prezidenţiale din toamna acestui an, s-a aflat la Piteşti.

În această zi superbă clienţii unei terase l-au recunoscut pe potențialul candidat şi l-au apaludat frenetic, acesta trebuind să se oprească pentru autografe şi discuţii. O mare parte dintre aceştia l-au asigurat de sprijinul lor.

L-am abordat pe Principele Radu, care trebuind sa-şi respecte agenda de lucru se desprinsese din mijlocul admiratorilor. M-am prezentat ca fiind corespondenta la Pitești a revistei on line acum.tv.

Alteţa Sa a zâmbit spunând ca este la curent cu activitatea publicaţiei “încă din faşă”. L-am rugat să comenteze rezultatele sondajului nostru de opinie http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536 privind intenţiile de vot la prezidenţiale, în care 50% din voturi (circa 1000) erau pentru Principele Radu.

Alteţa Sa a exclamat: “este incredibil, e un început promiţător dar mai este încă foarte mult de lucru. Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar ”

Principele Radu a declarat presei că are de gând să lanseze la Piteşti ultima sa carte intitulată “Altfel.” Volumul va avea 400 de pagini şi va apărea la editura Polirom. “ Este un volum de dialoguri între mine şi un tânăr intelectual Nicolae Drăguşin.Citind această carte, oamenii vor putea înţelege de ce un membru al Familiei Regale , din generaţia noastră, decide să facă pasul către candidatura la preşedinţie. Nu vreau să politizăm Casa Regală, ci să depolitizăm instituţia statului român”,

A dorit sa vadă centrul oraşului remarcând schimbările survenite în perioada când venea în turneu cu Teatrul din Iaşi la Piteşti, apreciind că piteştenii trăiesc într-un oraş european, şi remarcând în treacăt fântâna arteziană cântătoare. Printre cei care îl opreau la fiecare câţiva paşi s-au alfat doi soţi timizi în jurul vârstei de 40 de ani, care au solicitat autograf şi au mulţumit cu multă emoţie după primirea lui.

Ajuns la Biblioteca Judeţeană, Alteţa Sa a asistat la decernarea premiilor la Concursul de Oratorie, sponsorizat de Clubul Rotary. Alteta Sa a venit la Pitesti invitat de Clubul Rotary, pentru a acorda un premiu special, din partea Casei Regale, câștigatorului concursului de oratorie.

În finalul reuniunii a felicitat-o pe câştigătoarea concursului dra Flavia Soare şi a adresat tuturor încurajări . Discursul lui a provocat lacrimi şi zîmbete de speranţă pe feţele multora din auditoriu.
Flavia are 17 ani si este eleva la Colegiul Mihai Viteazul din Bucuresti. Oratoria este una dintre pasiunile sale, alaturi de alpinism. Dupa terminarea colegiului, Flavia isi intenţionează sa urmeze Facultatea de Drept.

Prezenta la eveniment face parte din seria actiunilor prin care Principele Radu stimuleaza participarea tinerilor la viata publica, dezvoltarea responsabilitatii civice si a spiritului de initiativa in randul acestora.

N.Red. Sondajul de opinie din revista ACUM, fiind unul de presă, nu este reprezentativ, ca unul sociologic, care reprezintă structura pe ansamblu a populației cu drept de vot. Într-un astfel de sondaj realizat recent, Principele Radu întrunea 10% din intențiile de vot.

Revista ACUM nu susține niciun candidat în alegerile prezidențiale.

NATIONALISM si PATRIOTISM la INCEPUT de SECOL

mai 17th, 2009

Despre patriotism se vorbeste putin in acesti ani, deoarece multi considera ca este un termen caduc in epoca mondializarii si a integrarii europene. Dar exista si o cauza obiectiva care a subminat valoarea pe care patriotismul a avut-o in secolul trecut : este vorba de economia de piata.

Angajate intr-o cursa pentru sporirea produsului intern brut pe locuitor, statele se compara acum in functie de performantele economice. In tot mai redusa masura cresterea economica depinde acum de stat, fapt care determina ca valorile cristalizate in ideea de patrie sa-si piarda din importanta. Iar cand politica este subordonata economicului, consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii – mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor colective, virtutea patriotica este estompata. Reformele economice si sociale care se lasa asteptate, nu sunt suficiente pentru exaltarea sentimentelor de mandrie cu privire la locul pe care tara il ocupa in lume , pentru sporirea increderii in calitatile natiunii.

Nu se poate trece totusi cu vederea ca, pe glob, lumea este tot mai interconectata, natiunile tot mai legate unele de altele, politica lor tot mai dependenta de cea a vecinilor si tarilor continentului. Romania nu este o tara mare ( in aceasta categorie intrand statele cu peste 100 milioane de locuitori) si nici macar mijlocie ( adica avand intre 30 si 100 milioane de locuitori). Cuvantul sau nu poate deci avea prea multa greutate in rezolvarea problemelor europene sau mondiale. Oricine nu intelege acest lucru sau creaza intentionat falsa iluzie a unei superioritati romanesti asupra altor popoare, este fie naiv , fie demagog. O politica situata in raspar cu mersul lumii duce la neputinta, cu repercursiuni economice dificil de suportat de populatie.

O cauza a crizei patriotismului o constituie insusi nationalismul. In mod corect cred, sfertul de secol ceausist a fost numit „national-comunism“. Proslavirea uneori pana la ridicol a virtutilor romanului , succesele – reale sau imaginare – ale conducerii tarii in politica interna si externa, aveau trasaturile oricarei propagande nationaliste care se practica in lume, bineinteles innecata in terminologie socialista. Odata cu prabusirea comunismului, si nationalismul care facea corp comun cu el a suferit o puternica lovitura. Romanul, leganat ani de zile in iluziile atentiei acordate conducatorului tarii atat de est, cat mai ales – in chip interesat – de occident, a trebuit sa constate brusc cat de mica este importanta reala a tarii pe tabla de sah mondiala si ca proslavirea identitatii nationale nu numai ca nu e apreciata, ci este privita cu suspiciune. Multi romani insa se simt umiliti ca tara lor a incetat sa mai fie in centrul atentiei lumii, cum propaganda oficiala lasa odinioara sa se creada, in timp ce acum ne intrecem cu bulgarii in ocuparea ultimului loc printre cele 27 de tari membre ale U.E.

Nationalismul se bazeaza in fond pe o judecata simpla a fiecarui individ: el isi sporeste valoarea proprie conferind superioritate natiunii careia ii apartine, superioritate deseori peste cea reala. Afirmand ca natiunea sa constituie valoarea suprema, nationalistul o aseaza in opozitie cu alte natiuni, ce prin definitie ii sunt inferioare. Superioritatea proprie nu poate – crede el – decat sa provoace invidia celorlalti, de unde suspiciunea permanenta ca acestia sunt potentiali dusmani. Iar acesti dusmani nu sunt numai in afara tarii, ci – ca in orice teorie a comploturilor – ei s-au strecurat si in sanul propriei natiuni.

Din istorie se pot invata multe, desi rareori se recurge la asta. Deseori insa istoria este interpretata, ba chiar violata, pentru a servi ca argument pentru cauze mai mult sau mai putin dubioase. Iar atunci, pe fondul nemultumirilor economice, creste planta otravita a extremismului de dreapta. Acesta a avut si are si azi drept componenta fundamentala – nationalismul, considerat deseori drept puterea nelimitata a fiecarei tari de a face ce vrea, fara a se sinchisi de restul lumii. Definitie care arata totodata de ce nationalismul este astazi este respins si combatut de comunitatea internationala.
Patriotismul in schimb are ca trasatura definitorie fidelitatea fata de istoria tarii, mandria succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul traditiilor si limbii ce justifica inradacinarea in acest teritoriu. Pentru toate aceste virtuti, ce nu trebuie privite ca fiind mai presus de ale vecinilor, patriotismul implica acceptarea de sacrificii din partea populatiei, mergand pana la sacrificiul suprem. Trasaturi care pot fi la fel de bine imbratisate si de populatii de alta nationalitate, dar care traiesc de secole impreuna pe acest pamant. Montesquieu scria in „L’esprit des lois“( vol. 4): „ Dragostea de patrie se poate defini drept cea care da preferinta continua interesului public fata de interesul personal. Este o dragoste care nu priveste decat democratiile, singurele in care guvernul este in grija fiecarui cetatean“. Patria nu este doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face ca fiecare din cei ce lupta pentru salvgardarea a ceeace le este drag, sa apere totodata si patria. Apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Mondializarea, careia actuala criza i-a scos la iveala si trasaturile pernicioase, a aratat ca forta crescanda a firmelor multinationale introduce un clivaj intre interesele lor proprii de sporire a beneficiilor si interesele tarilor in care s-au implantat.

Daca este eronata echivalarea patriotismului cu nationalismul, natiunea in schimb este unul dintre pilonii de sustinere ai patriotismului. Ernest Renan spunea : “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa dupa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii“. Plebiscitare cotidiana care – adaogam noi – se face prin pastrarea aprinsa a sentimentului patriotic, iar nu prin exaltarile nationaliste.

Cat de patrioti sunt astazi romanii ? Nu putini sunt cei care isi pun intrebarea daca mai poate exista iubire de patrie intr-o tara roasa de coruptie, in care 60% din cetateni nu iau parte la vot, in care individualismul in plin mars a anihilat inflacararea pentru cauze mari, in care interesele egoiste stimulate de spiritul unui capitalism prost inteles impiedica devotamentul si solidaritatea ? In ce masura cetateanul mai este capabil, in momente de pericol pentru tara, de sacrificiul suprem de care aminteam mai sus ? Intrebari grave pentru orice guvern, caci marea problema a secolului ce vine este cum sa se insufle – atat cetatenilor, cat si alesilor lor – pasiune, idealism si responsabilitate intr-o democratie ce nu mai poate fi decat sociala.

SEMNE ALE INCEPUTULUI REDRESARII ECONOMICE – CE MAI TREBUIE FACUT?

mai 17th, 2009

Redresarea economică nu poate fi susţinută fără diversificarea armelor anti-corupţie şi diminuarea cheltuielilor neproductive

Prognozele pentru anul 2009 au cunoscut cea mai mare volatilitate a indicatorilor macroeconomici din ultimul deceniu. Predictiile catastrofice ale unor analisti si politicieni se împiedică acum de ultimele date ale economiei care arată, pe ansamblu, o tendinţă economică sensibil încurajatoare. Impactul rămâne totuşi asimetric pe sectoarele economiei româneşti. E însă un început timid care poate fi consolidat. Urgenţele şi spaimele crizei economice globale riscă să amâne agenda de reforme a politicilor publice, a statului de drept şi a bunei guvernări.

Elementele pozitive certe arată că:

Valoarea leului a început să crească uşor, marcând o tendinţă de stabilizare. Economiile în lei ale populaţiei nu mai pierd valoare sub presiunea unui curs de schimb slab.
BNR a scazut rata dobanzii si acest semnal are toate sansele sa faciliteze accesul la creditele necesare pentru finantarea investitiilor. In aceasta situatie este de asteptat cresterea productiei si aparitia de noi locuri de munca. Ne aşteptăm în viitorul apropiat ca acest semnal să fie preluat de către băncile comerciale prin deblocarea creditării.

Ritmul de crestere a somajului a incetinit considerabil in luna aprilie, cand s-au pierdut 4000 de locuri de munca, mult mai putine decit in martie si in lunile anterioare.

Ultimele statistici spun ca pericolul inflatiei este tinut sub control cu efecte benefice asupra puterii de cumparare a populatiei. Inflatia lunara a scazut in aprilie la jumatatea nivelului inregistrat in martie. Rata anuala a inflatiei e in usoara scadere, pe fondul ieftinirii preturilor serviciilor. De asemenea, Banca Nationala a revizuit in scadere proiectia privind rata inflatiei pe 2009.

Credibilitatea externa a sistemului financiar al Romaniei s-a intarit. Pachetul de finantare stabilit impreuna cu FMI si UE a fortificat sistemul financiar al tarii si a convins pietele si principalii actori economici. Agentiile internationale de rating au acordat statutul optim pentru investitii al economiei romanesti.

Revigorarea sectorului constructiilor in luna aprilie. În primul trimestru al acestui an lucrările de construcţii au sporit cu 4,4%, faţă de acelaşi trimestru al anului trecut, ceea ce, e adevărat, se datorează proiectelor în curs de execuţie. Dar asta înseamnă că proiectele nu au fost abandonate. De asemenea, autorizaţiile de constructie eliberate pentru clădiri rezidenţiale au scăzut uşor în aceeaşi perioadă. Asta inseamna că există încă cerere de locuinţe neacoperită. In aceasta situatie, atat dezvoltatorii, cat si bancile vor fi incurajati sa finanteze proiecte de constructii.

Exporturile din luna martie au fost cu circa 500 de milioane de euro peste cele din luna februarie, in conditiile in care cursul de schimb nu s-a depreciat. Redresarea relativa a pietelor noastre de export a permis, de pilda, uzinelor Dacia sa exporte in lunile martie si aprilie de trei ori mai mult decat in aceeasi perioada a anului precedent.

Investiţiile străine directe au sporit în primele două luni ale acestui an la aproape 1,4 miliarde de Euro, faţă de 995 de milioane de Euro, cât au reprezentat în aceeaşi perioadă anului trecut. În condiţiile în care poziţia comercială a României s-a îmbunătăţit în această perioada, investiţiile străine au ajuns să acopere deficitul de cont curent în proporţie de 223%, fată de numai 40%, cât acopereau anul trecut în aceeaşi perioadă.
Accelerarea atragerii fondurilor europene. Suma primita de Romania (fonduri structurale si de coeziune) de la la inceputul anului pana la sfirsitul lui aprilie este 795 de milioane de euro (din care fondul de coeziune reprezinta 262 milioane de euro). Spre comparatie, guvernul precedent a avut la dispozitie 3 miliarde de euro din care nu a reusit sa atraga decit 170 de milioane.
Revigorarea incasarilor bugetare in luna aprilie. S-au realizat incasari mai mari in aprilie (15,3 miliarde lei) comparativ cu ianuarie (15 miliarde lei), februarie (10,9 miliarde lei), martie (12,1 miliarde lei).
Lucratorii romani din strainatate au trimis si in primele luni din acest an sume importante. In primele doua luni ale lui 2009, transferurile curente au fost chiar mai mari decat in perioada corespunzatoare a anului precedent cu 435 de milioane de euro. Se pare ca muncitorii romani din strainatate nu se grabesc sa revina in tara si ca nu isi vor diminua transferurile.

Disciplina fiscala mai severa, constructia bugetara si cadrul financiar cu FMI si UE au repus in miscare motorul economiei. Nu ne oprim aici. Multe alte reforme isi cauta drumul corect. Efortul de redresare a economiei continua, dar putem privi cu ceva mai multa incredere spre viitor. Scopul major al actualului guvern ramane protejarea veniturilor si a locurilor de munca de care depinde siguranta tuturor familiilor din Romania.

Ce mai trebuie făcut? Cel puţin încă două lucruri:

1. Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică

Reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei nu trebuie să fie neglijate din cauza necazurilor din economie. Sunt domenii unde suntem restanţieri faţă de rigorile unui stat dezvoltat şi unde nu ne-am făcut toate temele de stat membru. Luna iunie ne va cere progrese concrete pe toate cele patru obiective de monitorizare pe justiţie. Altfel, riscăm o reducere a alocărilor fondurilor comunitare şi o atitudine mult mai refractară ale europenilor la viitoarele negocieri.

Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică nu poate fi realizată fără eliminarea condiţiei \”dovezilor\” care să susţină o sesizare şi fără lărgirea sferei conflictului de interese. Or clasarea automată a unei sesizări şi neurmărirea indiciilor date de aceasta blochează multe deconspirări.
Fără tăgadă, se impune diversificarea arsenalului de arme anticorupţie folosit în România cu instrumente care şi-au dovedit eficienţa în alte state ale lumii. De pildă, în Singapore problema corupţiei a fost tranşată doar după ce nu a mai fost sancţionată darea de mită, ci doar luarea de mită.

2. Reducerea cheltuielilor publice neproductive

Costurile cheltuielilor publice neproductive pot fi exorbitante si duc la programe publice ineficiente, pe fondul tandemului deficit mare – taxe mari raportat la calitatea serviciilor publice. Cum se măsoară acestea? Prin diferenţa dintre cheltuiala publică alocată unui program şi cheltuiala corectă (mai mică) care ar aduce acelaşi beneficiu social.

Cheltuielile neproductive reprezintă baza pentru analizarea şi îmbunătăţirea politicilor publice, pentru reforma programelor sectorului pulbic. De pildă, schimbarea obiectivului programului de sănătate de la “tratare” la “prevenire” ar putea creşte productivitatea cheltuielilor publice îmbunătăţind starea de sănătate a populaţiei fără cheltuieli suplimentare.

Cauzele apariţiei cheltuielilor neproductive ţin de lipsa unui serviciu public bine antrenat, de bilanţuri de plăţi inadecvate în procesul politic şi bugetar, de cheltuielile guvernamentale care cresc mai repede decât veniturile datorită diferenţelor dintre taxare şi cheltuială, de corupţie şi alte interese politice. Subvenţiile pentru consum, chiar dacă măresc suportul politic la alegeri, reprezintă metode ineficiente de a creşte standardele de consum ale săracilor.
Pe de altă parte, reducerea greşită a cheltuielilor publice fără a creşte productivitatea lor duce la scăderea producţiei publice. De altfel, activităţile sectorului public sunt văzute ca “procese de producţie” a unor bunuri publice, precum stabilizarea economiei, servicii juridice, apărare naţională, protecţia săracilor, educaţie etc. Guvernul poate furniza un bun public, dar acolo unde productivitatea cheltuielilor publice este prea redusă este recomandabil să fie permisă intervenţia semnificativă a sectorului privat. Deoarece majoritatea creşterilor în cheltuielile publice neproductive s-au realizat în domeniul subvenţiilor şi al tranferurilor, reducerea lor ar trebui să înceapă cu acest domeniu. Pensiile, sănătatea şi asigurările sociale pot fi asigurate mai eficient de sectorul privat. În 2008 a fost introdus în România pilonul II de pensii publice administrate privat şi el ar trebui dezvoltat pentru o bază serioasă a pilonului III.

Nu în ultimul rând, un număr mare de funcţionari publici poate duce la salarii mici, lipsa motivaţiei, pierderea personalului calificat şi multă corupţie. Soluţia corectă ar cere reducerea personalului, mărirea salariilor celor rămaşi şi programe de instruire, iar rolul guvernului trebuie să se schimbe de la furnizor la supraveghetor, asumându-şi principalul atribut de a stabili regulile jocului.

Andreea VASS este Consilier Personal al Primului Ministru

Marele Premiu al Concursului privind Casa Culturii şi Artelor din Beirut, Liban

mai 17th, 2009

Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth – résultats

Le ministre de la Culture du Liban, M. Tarek Mitri lançait, lors de l’Assemblée générale de l’UIA à Turin, au mois de juillet 2008, le concours international pour la conception de la Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth. Situé dans le quartier de Ghalghoul fortement éprouvé par les conflits, le nouvel édifice dynamique et interactif, sera doté d’une vaste gamme d’espaces dédiés à la créativité, aux échanges, aux débats, à l’éducation et à la diffusion culturelle de tous les publics et de toutes les générations.

Placé sous la présidence de l’architecte turc, Suha Ozkan, le jury international s’est réuni à Beyrouth du 16 au 21 mars 2009 et a examiné 388 projets. Il était composé de Frederic Husseini, Directeur des Antiquités libanaises, Said El Barashdi, représentant le Sultanat d’Oman, et des architectes : Assem Salam, représentant l’Ordre des Ingénieurs & architectes du Liban, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypte) représentant l’UIA, Momoyo Kaijima (Japon), Izaskun Chinchilla (Espagne) et Laszlo Foldes (Hongrie) qui siégeait en tant que membre suppléant.

L’équipe Italienne d’Alberto Catalano lauréate
Le jury a apprécié l’approche subtile de l’équipe milanaise, l’idée de concevoir le bâtiment comme une place, comme un « non-bâtiment » et son intégration dans le tissu urbain qui répond à l’un des principaux objectifs du programme : associer le public à la vie de l’édifice.

Palmarès
1e prix

Alberto Catalano, Teknoarch, avec Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan,Italie)

2e prix
Beatriz Ramo López de Angulo, chef d’équipe, avec : Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, Pays-Bas)

3e prix
“Project Meganom” – Yuri Grigoryan, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yury Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscou, Russie)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athènes, Grèce)
• Polymur Ltd – Chris Yoo (Londres, Royaume-Uni)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Allemagne)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, Pays-Bas)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico, Mexique & Madrid, Espagne)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira, Manuel Ribeiro (Lisbonne, Portugal)

House of Arts and Culture in Beirut, Lebanon – results

During the UIA General Assembly in Turin, in July 2008, the Lebanese Minister for Culture, Mr. Tarek Mitri, launched the international competition for the design of the House of Arts and Culture in Beirut. Located in the Ghalghoul neighbourhood sorely affected by the conflicts, the new dynamic and interactive edifice, will offer a vast range of spaces devoted to creativity, exchange, debate, education and cultural diffusion for all publics and all generations.

The international jury met in Beirut from 16 to 21 March 2009 and examined 388 projects. Under the presidency of Turkish architect Suha Ozkan, it was composed as follows:
Frederic Husseini, Director of Lebanese Antiquities, Said El Barashdi, representing the Sultanate of Oman, Angus Gavin, representing SOLIDERE, Okwui Enwezor (Nigeria), Vice-President of the San Francisco Art Institute, and architects: Assem Salam, representing the Orders of Engineers and Architects of Lebanon, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypt) UIA representative, Momoyo Kaijima (Japan), Izaskun Chinchilla (Spain). Laszlo Foldes, architect, (Hungary) and Mozart Chahine, musicologist, (Lebanon) sat as deputy jurors.

The Italian team led by Alberto Catalano wins First Prize
The jury appreciated the sensitive approach of the Milanese team, the idea of designing the building as a public plaza, as a “non-building”, and its integration in the urban fabric thus achieving one of the important objectives of the programme: the engagement of the public realm.

Prize winners
1st prize

Alberto Catalano, team leader, with Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan, Italy)

2nd prize
Beatriz Ramo López de Angulo, team leader, with Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, The Netherlands)

3rd prize
“Project Meganom” – Yuri Grigorian, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yuri Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscow, Russia)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athens, Greece)
• Polymur Ltd- Chris Yoo (London, United Kingdom)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Germany)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, The Netherlands)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico city & Madrid, Spain)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira (Lisbon, Portugal)

Information

http://darbayrut.org/intro-results.html

press release

Ce-i lipseşte sistemului de educaţie românesc?

mai 17th, 2009

Nimic… El este, desigur, perfectibil, ca orice sistem din orice colţ al acestei planete. Ca eşafodaj teoretic, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât s-ar părea. Cu toate acestea, nivelul de performanţă coboară alarmant, şcoala românească hrănindu-se astăzi cu mituri. Nu, nu e adevărat că avem elevi bine pregătiţi, nu e adevărat că avem dascăli dedicaţi meseriei lor… Tocmai aceasta este, de altfel, şi problema. Orice sistem ar fi implementat astăzi, el este sortit iremediabil eşecului pentru că masa critică a celor care ar trebui să-l pună în practică este atinsă de o deocamdată ireparabilă mediocritate. Nu generalizez, însă tendinţele în sistemele birocratice ale statului sunt imprimate întotdeauna de voinţa unor majorităţi şi mai mereu în dauna minorităţii.

Între Chicoş Rostogan şi domnul Trandafir, primul pare a câştiga fără drept de apel. Soluţii există. Totul e să căutăm unde trebuie. Îşi închipuie unii, dascăli şi părinţi deopotrivă, că marea problemă este motivarea financiară. Nimic mai ipocrit… Îşi imaginează cineva că, în eventualitatea în care mâine salariile ar fi triplate, nivelul de conştiinţă şi pregătire s-a modifica şi el radical? Indolentul va rămâne indolent oricât ar câştiga, mediocrul nu va putea ieşi din mediocritate pentru că ea nu are legătură cu numărul de zerouri de pe fluturaşul de salariu, iar gospodina-dascăl nu va renunţa la discuţiile despre zacuscă (pe care le poartă în cancelarie în fiecare pauză şi la ore din când în când) doar pentru că ar avea mai mulţi bani pentru o haina mai bună de blană (oare mai sunt la modă astea?). Omul bine construit, oriunde ar fi el şi cu atât mai mult cel de la catedră, nu îşi dozează efortul intelectual în funcţie de salariul primit. Nici un om normal nu poate face asta… El lucrează conform propriului său nivel de conştiinţă şi atât.

Este foarte adevărat că o carte de specialitate costă, dar ce ne facem dacă (aşa cum s-a şi întâmplat de altfel în cazul celor 100 de euro acordaţi de Guvern) banii nu vor merge către cărţi, ci spre o eşarfă în culori pastelate, o fustă care să facă senzaţie în cancelarie sau o cravată care să-l facă irezistibil pe cel care-o poartă? Adevăratul pericol la adresa sistemului românesc de educaţie este confortul pe care îl asigură stabilitatea postului. Cu excepţia cazurilor grave („delirium tremens” sau diverse orgii ajunse pe you tube), unui profesor i se garantează că nu poate părăsi sistemul decât prin pensionare. Poate fi mediocru, poate să nu aibă deloc tact pedagogic, poate să fie catastrofal la nivelul capacităţilor de comunicare, odată intrat în sistem, el continuă să îl paraziteze fără ca nimeni să îl poată respinge. Şi atunci, la adăpostul unei slujbe sigure şi dominat de o lene intelectuală ce creşte permanent, ce motivaţii l-ar putea face să iasă din mediocritate?

Înţelegem în mod eronat astăzi că profesorul ar fi un depozitar universal de informaţii specializate. Dacă ar fi aşa, el ar deveni perfect dispensabil. Un computer performant poate oricând oferi informaţii complete în intervale scurte de timp. Este însă ceva ce computerul nu poate face: el nu va deveni niciodată model. Aici ajungem la o altă problemă. Mulţi dascăli au astăzi impresia că, în momentul în care au terminat programul de lucru, încetează să mai fie dascăli. Sunt „în timpul lor liber”… Odată ieşiţi pe poarta şcolii, îşi pot petrece weekendul ascultând manele în cluburi insalubre sau înjurând pe stadioane. Ei bine, tocmai luxul acesta le este interzis.

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 17th, 2009
Adrian G. SahleanAdrian G. Sahlean

Reflectii transculturale de traducator (I)

Stiindu-ma legat de Eminescu, amicii imi semnaleaza in ultima vreme diverse articole aparute in Romania despre presupusa lui asasinare politica. Ca de obicei, senzationalismul stirilor de ultima ora deplaseaza la romani o discutie mult mai necesara: dat fiind rolul sau central in cultura romaneasca, cum se face ca Eminescu continua sa fie cel mai necunoscut mare poet national?

Ce facem noi de fapt ca lumea sa-l cunoasca, si prin ce mijloace?

Nu vedem padurea din cauza copacilor?

Am urmarit cu mahnire in ultimul deceniu dezbaterile din tara legate de Eminescu. ’Liberatatea de expresie’ post-revolutionara a acoperit un spectru foarte larg: alaturi de idolatrizari ce nu accepta critica unui subiect tabu, s-au adus cu seriozitate detractari puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).

Dialogul nu s-a materializat de fapt in ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversara’ s-au adus omagii sablonarde care au dat apa la moara celor care il considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc inca in aer, poate chiar in inconstientul colectiv al romanilor, ca aburii nevazuti ai unei calomnii care persista si dupa ce acuzatiile se dovedesc false.

Vazute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au parut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizata a autoritatii. Disputele au degenerat frecvent in rafuieli personale si provincialisme irelevante, in fata unor spectatori fascinati de daramarea oricarei statui de pe soclu.

Intr-un astfel de context, nu e de mirare ca Institutul Cultural Roman, ca interfata cuturala cu strainatatea, si-a pus problema eficacitatii promovarii lui Eminescu. Am urmarit insa cu uimire la ICR NY un rationament care s-a degradat in ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tara. Eminescu a ajuns sa fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernamant al romanilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fata de cei ce frecventau Centrele Culturale ca sa-si ogoiasca dorul de casa (prezentati pe nedrept, in bloc, drept ’ca sa manance mici si sa bea bere’) a generat ideea ca Centrele (acum Institute) nu sunt menite sa fie Camine Culturale pentru romani, ci institutii / interfata pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu ma indoiesc, pentru crearea unei imagini de Romanie moderna, in pas cu lumea… moderna (?) si… rafinata (?).

Eminescu intre timp a ramas cu un fel de stampila, ca si cand valoarea literara sau importanta sa culturala pentru romani nu ar trece de nivelul ’Pe langa plopii fara sot’ si a romantelor inganate de romani pribegiti, inculti si neciopliti, pe scurt o icoana cuturala locala irelevanta pentru straini.

Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decat prin contaminare emotionala. ICR-ul are menirea constitutiva sa reprezinte cultura romana, in ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil romanesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piata!

Apare din nou intrebarea daca noi romanii nu ne dam singur in cap si ne taiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea macar exista o dezbatere serioasa in tarile cu pricina pe tema daca Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

Implicat activ in promovarea lui Eminescu in SUA (unde traiesc de 25 de ani), am avut prilejul sa observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu il are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adica cel neinfluentat de patriotisme, de prefatarile criticilor literari sau de judecatile de sus asupra culturii romanesti.

In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentari/recitaluri Eminescu in orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate in primul rand nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele de la Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene de la Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 de la New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos insa in evidenta, de fiecare data, cat de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propaganda chiar generala si, in special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuti?

Poate ca este complexul de inferioritate al unei culturi mici (in sensul de ’cultura culta’), aparuta tarziu si exprimata intr-o limba ’folclorica’, din care cauza recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind in permanenta judecate prin prisma acceptabilitatii lor de catre straini. Adica, un argument mercantil de ce se cauta, care s-a pervertit in ceea ce trebuie facut: noi, romanii, ca sa fi bagati in seama, trebuie sa compunem, sa scriem, sa cantam, ca in Occident!

De aici, aberatia promovarii unei expozitii ca cea din 2008 de la New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tara sau de aici (politizante, si degenerand in lamentabile atacuri la persoana), ci a adevaratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural romanesc! Nu asta este sau trebuie sa fie menirea constitutiva a Institutului?

Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem capata o imagine identitara! (nici macar in cazul in care imitatia are succes!) Motivatia inconstienta a romanilor din tara, (adoptata parca si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica… ’de ce sa n-avem si noi falitii nostri’?).

Prioritatea pe care ICR-ul o acorda artelor vizuale, care nu necesita intermedierea traducerilor, este de inteles. Dar este clar ca in Romania nu se intelege adevaratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintita mai sus. Arta stradala (cu mesaj intentionat socant – ponei roz cu svastica, padurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. – iconoclasm poate interesant pentru Romania actuala) nu impresioneaza pe nimeni in America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani… De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar magulitor o arta cel mult naiva, cu numai o treapta peste nivelul grafitti. Valva creata in Romania in jurul controversatei expozitii, tinand atentia mediei cateva luni, a fost absolut irelevanta pentru America. Cateva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adica, uite pentru ce s-a chemat politia!), intamplare uitata dupa cateva zile.

Si daca tot e vorba de arta naiva, de ce n-am promova mai degraba Cimitirul Vesel Sapanta? Loc intr-adevar original si unic in lume, cu specific mult mai usor identificabil cu Romania decat teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

Neintelegerea mesajului transcultural este intretinuta si de infantilismul grandios al mediei romanesti. Acum cativa ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai in Romania, vazuta de la NY un grupaj de cinci piese scurte romanesti, printre care si una intitulata FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trai’???Jucata in fata unui auditoriu minim si pierduta in oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia ca ’arta de a trai’ in Romania (?) este de-acum bine-cunoscuta lumii este un delusion of grandeur. Nici nu ma leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rand), ci de irelevanta unei astfel de oferte culturale strainatatii pentru a ne remarca intru… cultura si spiritualitate.

Reprezentabilitate si recognoscibilitate

Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea romanilor cu spiritul sau timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastra asa cum doina este indentificabila cu folclorul romanesc, si nu cel francez, german sau englez!

(Politica ICR-ului de promovare exclusiva a artei contemporane exclude de fapt si folclorul romanesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutata mai pe larg; globalizarea imbina tot mai mult cultura si turismul, cultura intr-o definitie mai larga incluzand artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibila international nu exista in prezent nici o startegie culturala. ICR-ul ar fi trebuit de mult sa fie numit ’Institutul Eminescu’, dupa modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui sau ca fiind legat de Romania. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (in americana), adica ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul romanilor’, publicul ar trebui intai sa stie ca el… exista!

Recognoscibilitatea culturala la nivel de brand national nu se face usor. Brancusi si Enescu, cu faima internationala indiscutabila, nu sunt nici acum unanim identificati cu Romania printre americani. (Prin contrast, ‚toata lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus in atentia publicului de suficiente ori devine in cele din urma cunoscut! Este nevoie de o strategie culturala la nivel de guvern care sa inteleaga importanta promovarii sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificati in final cu imaginea Romaniei.

Dar cum il facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui sa fie evident (si nu este!) ca, in contrast cu Enescu (care comunica direct, prin muzica) sau Brancusi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decat prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta in numarul urmator realitatea trista a traducerilor eminesciene in engleza.

(Va Urma – Acest articol va apare in 3 editii consecutive)


Nascut in Romania, ADRIAN GEORGE SAHLEAN detine diploma de Master’s in filologie engleza si spaniola (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). In 2002 obtine certificarea clinica de psihanalist, terminandu-si in prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie in engleza si a unor eseuri de traducere literara. Talmacirile sale in versuri din ’poetul national’ al romanilor Mihai Eminescu — ’Poetul UNESCO al Anului 2000’ — i-au adus recunoastere internationala si cateva premii printre care ’Medalia de Aur Eminescu 2000’ si marele premiu ’LiterArt XXI’ al Asociatiei Internationale a Scriitorilor si Artistilor Romani (2002).

In 2002, Fundatia culturala romana si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafarului eminescian (The Legend of the Evening Star) in recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Romane de George Enescu; in 2005 ‘The Evening Star’ a fost pus in scena intr-o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul ‘Acorn’ din New York, si reluata in 2008 la teatrul ‘Marjorie Dean Little’. Traducerile Dlui Sahlean au fost publicate in 2006 in editia bilingva ‘Eminescu – Eternul Dor, Imposibila Iubire’ (‘Eternal Longing, Impossible Love’) volum insotit de un disc audio in recitarea actorului Jeremy Geidt de la American Repertory Theatre (Boston).

Dl. Sahlean este foundator (2004) si presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), organizatie ce promoveaza activ literatura, arta si muzica romaneasca in SUA. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Societatii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducatorilor Literari din America si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici Romani.

19 mai Ziua Mondială a Hepatitei

mai 17th, 2009

Alături de celelalte ţări ale lumii, anul acesta, pe 19 mai , pentru a doua oară consecutiv România marchează Ziua Mondială a Hepatitei.

Sponsorul de platină al acestui eveniment anual este compania Bristol Myers-Squibb, care susţine Ziua Mondială a Hepatitei în întreaga lume.

Ziua Mondială a Hepatitei este organizată în fiecare an de Alianţa Mondială pentru Hepatită, o coaliţie globală cu sediul la Geneva.

Aici se reunesc grupuri reprezentative de pacienţi din Asia, Pacificul de Vest, Australia, America de Sud, Europa, zona Est Mediteraneană. Toţi aceşti pacienţi încearcă să atragă atenţia asupra pericolului răspândirii virusurilor hepatice şi de a schimba destinul oamenilor cu hepatita crocică virală.

Proiectul este dezvoltat în primul rând pentru a determina autorităţile medicale şi politice să sprijine programele de educare va populaţiei, de prevenire şi tratare a bolii.

Campania va începe cu o conferinţă de presă şi va continua în lunile următoare cu o serie de acţiuni educative pentru publicul larg şi media.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii aproximativ 2 miliarde de oameni din întreaga lume au contactat virusul hepatitei B şi în jur de 350 milioane de oameni au fost infectaţi cronic.

Alianţa Mondială pentru Hepatită informează că în lume , o persoană din 12 suferă de hepatita virală, mulţi dintre cei infectaţi nici nu ştiu acest lucru, pentru că adesea hepatita virală nu prezintă simptome caracteristice. Iar cei infectaţi sunt potenţiale surse de infecţie pentru cei din jurul lor.

Virusul hepatitei B, este de 50 până la 100 de ori mai contagios decât HIV, care determină maladia SIDA, şi poate fi transmis mult mai uşor de la o persoană la alta.

Conform estimărilor OMS, în România aproape un milion de oameni suferă de hepatita cronică B. Netratată poate provoca cancer hepatic şi….în final decesul.

Tot OMS consideră că virusul hepatic B reprezintă al doilea agent cu potenţial oncogen după tutun.

Compania Bristol Myers-Squibb pe 19 mai, în România , va încerca să tragă un semnal de alarmă pentru conştientizarea hepatitei cronice B, cel mai agresiv tip de hepatită.

IAŞI 600 + QUASAR 30, Colocviul de Fantastic, SF şi Avangardă

mai 17th, 2009

IAŞI 600 + QUASAR 30, Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
Primăria Municipiului Iaşi
Muzeul Literaturii Române Iaşi
Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi
Clubul UNESCO “Quasar”

Vă anunţăm că în anul 2009 Cenaclul de Anticipaţie / Clubul UNESCO \”QUASAR\” Iaşi /Avangarda, Fantastic, Science Fiction/, fondat de către Dan Merişca, a împlinit 30 de ani de activitate continuă – timp în care a lansat peste 20 de scriitori, numerosi artişti plastici, muzicieni, dansatori, cercetători în diverse domenii; a organizat numeroase Convenţii naţionale (cum ar fi cea din 1986, la care au participat Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mihail Şora, ori cea din 2000, în cadrul căreia binecunoscutul scriitor şi futurolog parizian Gerard Klein a devenit Preşedintele de Onoare al Clubului. Printre cei care s-au simtit legaţi de grupul de elită ieşean, să-i amintim pe o parte dintre membrii Grupului \”Divertis\”, pe Cristian Tudor Popescu, ori pe fostul Ministru de Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu. Membri ai cenaclului au dus numele şi renumele QUASAR la Convenţii europene şi mondiale, au publicat peste graniţe – ca disidenţi, înainte de 1989, ori în antologii de renume de pe ambele maluri ale Atlanticului, nominalizate la premii mondiale. Avem printre noi quasarişti care au participat la şedinţe ale cenaclului încă înainte de a se naşte… (Mina Mihai, Georgiana, Dragoş…), avem pensionari plini de energie, tineri masteranzi şi doctoranzi de valoare (Nicole Vasilcovschi, Ciprian Soptica, Radu Chialda). Preşedintele Clubului, care îşi desfăşoară actualmente activitatea la Muzeul Literaturii Române (Casa Pogor) din Iaşi, este universitarul George Ceauşu, iar membrii si foştii membri au depăşit fizic de mult graniţele ţării, putând fi întâlniţi din Alaska şi până în Japonia.
Vă invităm să fiţi alături de noi sufleteşte, off-line sau on-line, la o mare întâlnire de familie SF (şi nu numai) care se va desfăşura în Iaşi, între 5-7 iunie 2009.

Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
„Iaşi 600 + Quasar 30”,
5-7 iunie 2009

Vineri, 5 iunie 2009:
17.00 Sala de conferinţe a Casei de Cultură a Studenţilor (CCS): conferinţă de presă asupra desfăşurării manifestării (Vlad Frânghiu)
18.00 Cafeneaua-ceainărie „Sage café”: Lectură publică de fantastic şi science fiction cu scriitorii invitaţi organizată de Radu Manole şi Felicia Ceauşu
19.30 Sala de conferinţe a CCS: Cuvântul organizatorilor şi invitaţilor: Dan Jumară, Adrian Căliman, Mihai Pricop şi Marian Coman
20.00, Sala de conferinţe a CCS: Iaşul literar-artistic, ştiinţific şi religios. Sesiune de comunicări ştiinţifice. Iniţiază dezbaterea George Ceauşu şi Corneliu Grumezea
21.00-22.00 Sala de discuţieconferinţe a CCS: De la Iaşul ficţional la alte Românii şi Europe asupra unor texte şi filme SF şi fantasy coordonată de Dan Popescu şi Paul Sava.

Sâmbătă, 6 iunie 2009:
10.00, Sala “Pod-Pogor Fiul” de la Muzeul Literaturii Române: Lansare de cărţi şi reviste (I): Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” şi “Princeps Edit”. Prezintă George Lazăr, Daniel Corbu şi Mircea Boboc.
11.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lista lui Manolescu: SF-ul românesc între existenţă şi neant. Iniţiază dezbaterea Sorin Camner şi Lucian Merişca.
12.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lansare de cărţi şi reviste (II): Editurile “Bastion”, “Media-Tech” şi “Cronica”. Prezintă George Ceauşu şi Dan Doboş.
13.00-14.00 Fantastic românesc şi science fiction: prezenţe internaţionale. Iniţiază discuţia Traian Bădulescu şi Sorin Antohi.
17.00 Sala de conferinţe a CCS: Realităţi şi mituri româneşti şi europene. Iniţiază dezbaterea Cătălin Sandu şi Ana-Maria Mihai.
19.00 Sala de conferinţe a CCS: Festivaluri SF şi F. O secţiune extrasă din anii 2007 şi 2008 de “literaturi ale imaginarului” de către Casian Balabasciuc şi Nicole Vasilcovschi. Urmează acordarea diplomelor „Quasar” pentru science fiction şi genuri conexe
20.00-22.00, Sala de conferinţe a CCS: Noaptea textelor SF şi F. Cenaclu-concurs coordonat de Traian Bădulescu şi Ciprian Şoptică.

Duminică, 7 iunie 2009:
11.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: dezbatere în care “evoluează”Există o literatură pentru copii şi tineret? Vlad Frânghiu şi Mihail Grămescu
12.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: Mică antologie de ficţiune anticipativă. Comentarii concluzive în asupra manifestării plasate de Radu-Vasile Chialda, Lucian Merişca şi Adrian Bănuţă.

sursa: http://clubul-quasar.blogspot.com/

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (II)

mai 17th, 2009

Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

După fascism şi comunism, „a înţelege şi a explica trecutul nu mai este un lucru atît de simplu” . În ceea ce priveşte Banatul – asupra căruia ideologiile naţionale îşi disputaseră supremaţia şi motivaţia acesteia în funcţie de reale sau aparente identităţi etnografice -, trebuie să spun că recunoaşterea amalgamării valorilor contribuie la înţelegerea identităţii cultural-istorice. În fapt, recunoaşterea identităţilor regionale îmi pare a fi una iniţiatică, una ce premerge altor recunoaşteri sau autorecunoaşteri identitare.

Cît priveşte Banatul, rolul administraţiilor imperiale a fost acela de a fi promovat nu doar limba şi cultura germane ori colonizarea şvabilor vorbitori de limbă germană –, ci şi organizarea şi stimularea afirmării tuturor comunităţilor culturale din regiune. Doar aşa se explică emanciparea acelora de limbă română şi de limbă sîrbă, ambele ortodoxe, deci, diferite comparativ cu religia Casei de Habsburg şi acceptarea, fără exagerate restricţii, a evreilor. În genere, expresiile religioase – inclusiv acelea mozaică şi musulmană -, au beneficiat de existenţa unui sistem administrativ şi a unor norme de funcţionare şi de coabitare similare. Aşa se explică apropierea mai multor grupuri religioase, interferenţa şi împrumuturile obiceiurilor lor, numeroasele convertiri ale bănăţenilor ce au loc în perioada cuprinsă între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea. Tot astfel trebuie înţeles accentul pus pe codul civic, mult mai util convieţuirii populaţiilor urbane decît diferenţialismul comunitar-etnografic sau religios.

Fenomenul a fost asemănător în majoritatea oraşelor şi regiunilor Europei Centrale. Cu precădere în privinţa oraşelor, ele au fost mai întîi cosmopolite şi, mai apoi, exprimaseră una sau alta din opţiunile etnonaţionale. Exemplele Pragăi, Krakoviei, Bratislavei, Budapestei, Lembergului, Cernăuţiului sînt de notorietate. Timişoara a făcut şi ea parte din această categorie. Integrarea ei în România Mare a fost ceva mai lentă şi nu lipsită de dificultăţi în contextul în care conştiinţa identitară naţională s-a format pe baza conceptului restrictiv de etnic, un concept potrivit căruia cultura grupului majoritar şi nu cetăţenia, originea comună şi nu statutul juridic, istoria şi nu administraţia statală reprezentau ideea de naţiune. Abia înţelegînd cosmopolitismul bănăţean central-european moştenit de la administraţia Vienei şi diferenţialismul religios moldo-valah preluat din Balcanii Constantinopolului – acestuia din urmă asociindu-i-se conceptul prusaco-german de Volk -, vom fi în măsură să reevaluăm mai credibil istoriile regională şi naţională. Transferat în secolul al XIX-lea în culturile etnonaţionale, amalgamul ideologic dintre politică şi religie – aidoma codului ce stă la temelia administraţiei Imperiului Otoman -, e unul din factorii care au îngreunat în trecut şi îngreunează şi astăzi formarea şi occidentalizarea clasei de mijloc, respectiv, modernizarea României profunde.

Politicile naţionalist-centraliste ale regimurilor ce s-au succedat după 1918 au ţinut seama de unitate şi unicitate, nu şi de diversitatea regională, ignorînd multiculturalismul şi marginalizînd ori excluzînd concepte precum cetăţean, descentralizare, autonomie, federalizare.
Să mai reţinem că – în pofida folosirii aceleiaşi limbi germane de către administraţia habsburgică centrală şi regională -, o deosebire majoră exista între marea Austrie catolico-imperială condusă de despoţi toleranţi, contaminaţi de ideile progresiste ale secolului al XVIII-lea şi mica Prusie protestanto-regală atrasă de reforme moderne, de etica militară, precum şi de ideea de germanitate. Aşa se face că în culturile sociale, pedagogice, administrativ-teritoriale ale celor două entităţi statale au existat diferenţe notabile şi acestea erau de observat nu doar la emiţători, ci şi la receptori. Spre deosebire de Transilvania, marcată de marile discrepanţe sociale, religioase, culturale, de breslele, bisericile şi constituţiile medievale, de comunitarismul religios şi lingvistic, Banatul a avut parte mai mult de influenţa paradigmei civice imperiale. Locuitorii săi au fost în măsură să recepteze şi să multiplice mai rapid şi mai bine decît ardelenii modelul iluminist al Vienei .

Cosmopolitismul emancipator de secol al XVIII-lea a fost vizibil în Banat pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci cînd politica Habsburgilor a arătat cele dintîi semne de oboseală în faţa propagandei etno-naţionale germane a Prusiei. Schimbarea de orientare s-a oficializat prin acceptarea compromisului austro-ungar din 1867, respectiv, prin crearea Monarhiei Austro-Ungare. Compromisul va influenţa setul de valori, în sensul acceptării (controlate, pînă la un punct) şi oficializării statutului locuitorilor în temeiul originii, istoriei, limbii, religiei . Trebuie însă să observăm că în regiuni precum Banatul, ideile etnoculturală şi etnonaţională nu era dominante nici la vîrful societăţii, nici în lumea industrial-comercială şi nici în identitatea orăşenilor. Optica promovată de teoria germană a Volk-ului a fost însuşită cu întîrziere şi, doar parţial, comparativ cu alte regiuni . Ea a fost formula pedagogică prin care s-a întîmplat să fie posibilă emanciparea populaţiilor săteşti .

Dacă plurilingvismul şi buna coabitare a cultelor catolic, ortodox, greco-catolic, mozaic, reformato-calvin, luterano-evanghelic au reprezentat o reuşită în Banat, una pe care a mizat Viena şi pe care o asumaseră fără rezerve numeroase familii de burghezi, meseriaşi, muncitori, negustori şi comercianţi, tot atît de adevărat este că trecerea de la o religie la alta, multiplicarea familiilor mixte indica o formă de coexistenţă recognoscibilă în oricare din teritoriile Europei situate între două imperii, între două sau mai multe biserici, între valori de provenienţă diversă, între comunităţi cu tradiţii distincte, între naţiuni şi/sau state-naţionale diferite. Amestecul identitar – aidoma asimilismului – a fost refuzat de curentul radical etno-naţionalist. În regiuni precum Banatul – şi ea nu e un caz singular în Europa – populaţiile s-au creionat ca identităţi de graniţă, devenind transfrontaliere şi transculturale. Graţie coabitării, condiţiei social-materiale relativ apropiate şi acceptabile a majorităţii locuitorilor, precum şi a amestecului de familii – un amestec ca nicăieri în altă parte a Europei , – Timişoara şi Banatul au dejucat tendinţele etnonaţionaliste atît în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război, cît şi în deceniile totalitarismului naţional-comunist. Ambivalenţele culturale au generat o stare de civilizaţie ce a contribuit la atracţia spre invenţii tehnice, comerţ, arte, muzică şi mai puţin spre ideologii. Asemenea elemente au făcut posibilă perpetuarea particularităţilor Banatului.

Noţiunea de etnic a fost însuşită tîrziu şi doar de un segment al populaţiei regiunii. Cred că aşa se explică faptul că Banatul s-a situat la egală distanţă de Kulturnation-ul romantismului german ce făcuse carieră în a doua jumătate a secolului al secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea în multe dintre mediile intelectuale central şi sud-est europene precum acelea cehe, slovace, române, croate, sîrbe, greceşti şi bulgare 3.
În pofida presiunilor de maghiarizare din perioada 1880-1914, a unei tentative de anexare sîrbă din timpul celui dintîi război mondial şi a politicilor de românizare începute în 1919, Banatul a continuat să fie şi pe parcursul secolului al XX-lea o regiune prin excelenţă a interferenţei diversităţilor culturale. Remarcabil a fost faptul că pentru o lungă perioadă locuitorii au folosit limbile germană, română, sîrbă, maghiară, idiş, bulgară şi slovacă şi că distincţiile nu fost şi nu au devenit nicicînd definitorii.

Conştientizarea moştenirilor istorice diverse a rămas o constantă, fapt ce a făcut ca pînă şi practicile religioase să fie, prin împrumuturi, amalgamate. Românii erau de religie ortodoxă, dar şi greco-catolică; maghiarii erau romano-catolici şi reformato-calvini; germanii erau romano-catolici şi, în mică proporţie, evanghelico-luterani; evreii, ashkenazi şi sepharzi, ortodocşi şi reformişti sau neologi . Un număr important de familii aveau deopotrivă origini ortodoxe şi catolice, protestante şi mozaice. Din asemenea moşteniri s-au născut codurile multiple ale bănăţeanului, coduri ce se revendică din universul uman multi- şi intercultural, unul înclinat mai degrabă spre dezvăluirea similitudinilor şi nu spre sublinierea diferenţelor.

Săptămâna viitoare: Banatul sub administrație românească

Străinul de acasă: etnii şi confesiuni minoritare în Moldova medievală

mai 17th, 2009

Puţine dintre evenimentele şi oamenii trecutului medieval activează resorturi în conştiinţa individuală şi colectivă a contemporanilor într-o măsură comparabilă cu cele privitoare la întemeierea instituţiilor de stat sau a structurilor ecleziastice. Consemnate în scris de lapidarele mărturii contemporane, încadrate de timpuriu într-un discurs despre stat, putere, credinţă şi naţiune, născut chiar în momentul de apogeu al paradigmei integraţioniste a creştinătăţii, reevaluate cu entuziasm de istoricii şi oamenii de litere ai secolului al XIX-lea, aceste teme au refuzat limitele cercetării istorice. Educaţia de masă cu propaganda etatică aferentă, dar şi interesul obiectiv al publicului pentru originea personală şi a comunităţii proprii, au asigurat naşterea şi difuzarea unei mitologii a întemeierii şi fondatorilor, populate de personalităţi paradigmatice, victorii pe câmpul de luptă obţinute asupra duşmanilor seculari, însoţite de evenimente miraculoase, de la vânătoarea şi jertfa rituală, la implicarea divină, prin intermediul unor sfinţi locali.

Această memorie identitară s-a subsumat unor imperative politice, odată cu legitimarea politică şi juridică a principiului de naţionalitate, cu consecinţe decisive pentru destinul popoarelor central şi sud-est europene. Argumentul istoric fundamentat pe cunoaşterea antecedentelor medievale a devenit parte a tratativelor de pace de la finele primului război mondial, iar din această perspectivă problematica referitoare la întemeierea statelor şi limitele teritoriale ale acestora a deţinut primatul incontestabil. Dacă politizarea unor astfel de preocupări a avut pentru relaţiile interetnice din regiune efectele tragice pe care le cunoaştem, aprofundarea cercetărilor istorice din ultimele decenii a confirmat anumite teorii lansate în anii interbelici.

Tradiţia istorică a Moraviei Mari, mai ales a limitelor sale teritoriale, privită cu reticenţe de autorii pozitivişti datorită lipsei unor surse documentare de substanţă, a fost confirmată de cercetările arheologice, iar însemnările conţinute de Cronica moldo-rusă fac azi obiectul unor interpretări interesante din partea istoricilor români1. Dacă studiul realităţii medievale în spiritul veşnic căutatului adevăr istoric este la fel de fascinant ca şi analiza mitologiei politice şi a simbolisticii naţionale pe care o încorporează, realitatea faptelor şi proiecţia sa imagologică nu pot fi interpretate corect fără cunoaşterea istoriei comunităţilor minoritare din punct de vedere etnic şi confesional prezente pe teritoriul statelor medievale. Un astfel de interes este cu atât mai justificat pentru Europa Centru-Orientală, unde poziţia naţiunilor s-a schimbat pe durata evului mediu, iar realitatea unor falii etnice şi de credinţă între putere şi societate sau măcar anumite componente acesteia este aproape o constantă a regiunii. Statele medievale constituite în spaţiul românesc nu se diferenţiază de realităţile din proximitate din acest punct de vedere, fără ca existenţa documentată a alterităţii să pună în cauză semnificaţiile identitare ale afirmării structurilor politice de la sud şi est de Carpaţi.

Temele circumscrise studierii coexistenţei mai multor etnii într-un teritoriu comun a fost avută în vedere de medieviştii români mai ales în legătură cu Transilvania, unde fenomenul a cunoscut o dinamică specifică, ajungând la faza instituţionalizării osmozei dintre apartenenţa etnică şi privilegiile individuale sau comunitare. Ţara Românească şi mai ales Moldova au cunoscut la rândul lor prezenţa unor grupuri de străini, într-un interval cronologic anterior constituirii etatice. Fenomenul îşi are explicaţia în situaţia obiectivă a acestui spaţiu aflat sub dominaţia politică a popoarelor stepei şi la confiniile unor entităţi politice dinamice precum regatul apostolic al Ungariei sau cnezatele ruseşti afirmate pe ruinele ansamblului Kievian. Prezenţa pecenegilor, uzilor şi cumanilor mai face obiectul evaluărilor arheologice, iar influenţa lor asupra onomasticii elitei sociale a românilor a dat prilejul unor interesante speculaţii istoriografice şi filologice – 2.

Afirmarea primului proiect politic românesc, aşa-numitul Imperiu Româno-Bulgar, a beneficiat şi de aportul militar al cumanilor, iar o serie de istorici români au apreciat că invazia mongolă din 1241 a avut drept consecinţă îndepărtarea pentru moment a pericolului expansiunii statelor creştine din vecinătate. Astfel de interpretări vin în contradicţie cu imaginea negativă pe care călăreţii stepei şi-au câştigat-o în mentalul publicului apusean şi chiar în stereotipiile cu care operăm noi înşine. Din perspectiva forţelor interesate în contracararea pericolului ce venea din est, dar şi a proiectului mai vast de misiune catolică, regiunile de impact au căpătat o importanţă sporită, materializată prin edificarea şi consolidarea unor forme efective de control al regiunii. Secolul al XIII-lea este dealtfel un moment ambivalent sub aspectul relaţiilor etnie-confesiune, în sensul că pe fondul apogeului guvernării papale asupra unui univers transnaţional, definirea prin apartenenţa religioasă devine o componentă a discursului identitar.

Dacă prezenţa Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei a determinat consolidarea prezenţei oaspeţilor germani în sudul Transilvaniei şi a pus în discuţie posibile incursiuni spre sud3, cunoscuta scrisoare adresată de papă regentului Bela în 1234 ne oferă date privitoare la situaţia etnică din episcopia cumanilor,, recent fondată. Fără a insista asupra referirilor la români şi la pseudoepiscopii acestora, a căror credinţă pune în pericol fidelitatea fiilor bisericii catolice din zonă, avem o mărturie oficială în legătură cu stabilirea acestora din urmă într-un areal extracarpatic, cu probabile structuri instituţionale româneşti – 4. Cavalcada fiilor lui Ghinghiz-han oprită in extremis în câmpiile Ungariei şi la porţile burgurilor sileziene a distrus în bună parte aceste fundaţii catolice, maghiare şi saxone, adăugând nuanţe în plus caracterului volatil relaţiilor etnice şi de putere din zonă. Relevante pentru cunoaşterea limitată a realităţii este cronica lui Thomas Tuscus, care conecta anumite relaţiile dintre români şi ruteni cu luptele dintre regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Rudolf de Habsburg.

Consolidarea prezenţei unor comunităţi catolice în Moldova este legată de efortul Coroanei Ungare de a combate pericolul tătar şi implicit de a-şi consolida prezenţa politică într-un spaţiu vital pentru ambiţiile sale în lumea rusă. Unor astfel de impulsuri politice şi transferuri demografice de peste munţi, din Maramureşul în curs de transformare în paradigma feudală maghiară i se datorează dealtfel însăşi întemeierea Moldovei, iar într-o etapă ulterioară, afirmarea independenţei sale politice ca urmare a translaţiei unei revolte maramureşene. Avem de-a face cu fenomene similare ca direcţie de propagare, dar obiectiv antitetice sub aspectul finalităţii în durată lungă. Importanţa comunităţilor catolice din Moldova a crescut în contextul promovării prozelitismului intransigent asumat de regele Ludovic I d’Anjou, dar mai ales în condiţiile posibilităţii reale de intrare a Moldovei în ordinea politică şi spirituală guvernată de suveranul pontif. Tratativele iniţiate de Laţcu în acest sens nu s-au finalizat cu succes, ca dealtfel şi tentativele similare ale Ţării Româneşti, iar motivul esenţial pare să fi fost insistenţa bisericii şi suveranului ungar de a intermedia relaţia noilor fii ai bisericii romane cu papalitatea.

Această complicată combinaţie de opţiuni religioase cu dimensiune aproape exclusiv rituală, sensibilităţi etnice şi ambiţii politice va jalona permanent demersurile Sfântului Scaun în Răsărit. Mai cunoscute din acest punct de vedere sunt evoluţiile din spaţiul rus, unde ierarhia ecleziastică poloneză a susţinut în mică măsură eforturile de unificare a bisericii, chiar în condiţiile aderenţei puterii de stat. Relevantă pentru suprapunerea între apartenenţa etnică şi cea religioasă este afirmaţia marelui maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, care îi acuza pe polonezi că s-au aliat cu rutenii schismatici, împotriva unor oameni ai bisericii.

Moldova nu a cunoscut în primele secole ale existenţei sale acutizarea unor astfel de conflicte, nici chiar după consacrarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, odată cu încheierea litigiului cu patriarhia ecumenică din Constantinopol. Jurisdicţia spirituală asupra catolicilor de aici a alimentat însă un alt conflict, care i-a opus pe prelaţii maghiari şi polonezi, ultimii având câştig de cauză datorită reorientării politice a domniei sub Petru I Muşat. Contactele cu biserica romană par să fi fost extrem de profunde, devreme ce activitatea predicatorilor husiţi a găsit ecouri şi în Moldova, fapt documentat de corespondenţa unor oficiali ai diecezelor vecine5. Impactul ideilor şi practicilor husite asupra majorităţii ortodoxe a fost probabil nesemnificativ datorită obstacolelor de ordin lingvistic şi a diferenţelor rituale. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a pus problema unor influenţe husite asupra unor mişcări contestatare născute în cadrul bisericii ruse la finele secolului al XV-lea. Străinii din Moldova s-au confruntat şi cu fiscalitatea relativ aspră a puterii, politici care au determinat şi caracterul restrâns al imigraţiei cehe. Anabaptiştii persecutaţi în sudul Boemiei au sondat posibilitatea de a se stabili în Moldova lui Ştefan cel Mare, fără ca fenomenul să capete amploare notabilă. Menţinerea contactelor cu centre spirituale şi economice din Transilvania şi Polonia a asigurat şi cadrul necesar pentru difuzarea tezelor Reformei, în diferitele sale eexpresii. Încercările de a capta interesul puterii de stat pentru cauza protestantă avea să ducă la tensiuni, cu episoade violente pe durata secolului al XVI-lea.

O altă comunitate prezentă în Moldova şi care a făcut de la un moment dat obiectul unor reacţii xenofobe a fost cea a armenilor. Aflaţi mai ales în aşezări preurbane, aceştia au dispus de o serie de privilegii confirmate de domnie şi au avut un rol activ în relaţiile comerciale cu centrele din sudul Poloniei şi Lituaniei. Specificul confesiunii lor i-a făcut suspecţi în ochii majorităţii, în contextul acutizării pericolului otoman şi a propagării ideilor protestante. Convertiri forţate şi confiscări de bunuri sunt atestate de cronicile armene din Kameniţa şi, dintr-o perspectivă favorabilă, de cronica lui Macarie, în timpul domniei lui Ştefan Rareş. Un moment în care străinii au devenit obiectul ostilităţii majorităţii a fost sfârşitul domniei lui Despot, când inovaţiile religioase ale acestuia au generat revolta locuitorilor şi reprimarea celor socotiţi colaboratorii săi.

Ar fi nepotrivit să clasificăm relaţiile interetnice din Moldova medievală din perspectiva toleranţei care nu-şi câştigase dreptul de cetate în grila de valori a civilizaţiei europene sau să le privim ca pe momente de conflict permanent. De cele mai multe ori, conduita uneia sau alteia dintre comunităţi a fost determinată de interesele sale concrete şi de grija pentru păstrarea identităţii proprii, în datele sale esenţiale.

1 Pentru detalii, vezi consideraţiile lui G.I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 43 et sq şi interpretările propuse de Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 2001,passim.

2 Stelian Brezeanu şi-a propus să demonstreze faptul că aceste influenţe datează dintr-o etapă istorică precedentă migraţiei cumane, deci anterioară secolului al XIII-lea, un argument implicit în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei Dacii. Vezi Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale_: controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 234 et sq.

3 Vezi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea: între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 22-26.

4 Pentru discuţia privitoare la români şi la semnificaţiile documentului papal, vezi interpretările lui Şerban Papacostea şi obiecţiile lui Daniel Barbu, conţinute în articolul acestuia din volumul omagial dedicat lui Paul Cernovodeanu.

5 Vezi Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova, Oradea, 1996, p. 11-15.

Europarlamentare şi prezidenţiale

mai 17th, 2009

Ciudat comportament politic! Deşi până la europarlamentare mai este mai puţin de o lună, pe când prezidenţialele au de aşteptat până toamna târziu, toată lumea politică se comportă de parcă lucrurile ar sta exact invers ori ca şi cum alegerile pentru Parlamentul European ar fi lipsite de orice însemnătate.

Şi nu doar lumea politică procedează astfel, ci şi opinia publică în frunte cu vârful său de lance, presa, care, iată, a pornit deja în căutarea „preşedintelui ideal“, dar pare complet neinteresată de „europarlamentarul acceptabil“! Dacă n-ar fi existat scandalurile legate de apariţia şi dispariţia de pe listele PDL ale drei Elena Băsescu şi de trecerea, direct din arest ca să spun aşa, a dlui Gigi Becali pe lista PRM, probabil am fi trecut pe lângă alegerile europene fără să ne dăm seama că acestea au loc! E chiar de mirare că partidele s-au deranjat pe 9 mai, de Ziua Europei, să-şi lanseze oficial candidaturile.

Dar nici acest eveniment n-a rămas neatins de febra prezidenţialelor, toate partidele folosindu-l pentru a-şi anunţa oficial sau pentru a-şi reitera candidaturile. Aşa am aflat, de la reuniunea electorală PDL, că dl Băsescu va bântui ţara până toamna târziu, să vadă cum utilizează Guvernul cele 9 miliarde de euro pentru investiţii, că dl Vadim Tudor îl va desemna pe dl Becali premier din partea PRM – frumos cuplu de comici vestiţi ai ecranului! – şi că dl Crin Antonescu va rămâne şi în campanie „un romantic, nu un contabil de voturi“. Ca să nu mai spun că, aflat la Iaşi ca şi cuplul evocat mai înainte, dl Mircea Geoană deja îşi dădea aere de preşedinte! Bun, neafiliat vreunui partid ca să lanseze candidaţi la europarlamentare, n-am aflat nimic de la Principele Radu cu acest prilej, dar timpul nu e desigur pierdut! Nici UDMR n-a speculat momentul, dar uniunea încă n-a decis dacă va avea sau nu candidat la Preşedinţie.

De altfel, bravele noastre partide şi-au dovedit din plin interesul faţă de alegerile europarlamentare încă din faza alcătuirii listelor, activitate ce-a oscilat între acordarea de premii de consolare şi operaţiuni de pedepsire. Nu cred că un sfert din candidaţii partidelor sunt calificaţi pentru Bruxelles, mă refer la iniţierea în alegeri europene, cunoaşterea perfectă a câtorva limbi străine, capacitate de relaţionare civilizată şi de controversă elegantă. Şi, atunci, la ce să ne aşteptăm, în condiţiile în care până şi campania este deturnată către jocul electoral prezidenţial din toamnă? La o prezenţă la vot de sub 25% şi la o reprezentare în PE demnă mai degrabă de milă.

Argumentul că şi în celelalte ţări din UE prezenţa la vot la europarlamentare este relativ modestă nu ţine. Acolo, prezenţa medie la vot n-a scăzut sub 30 de procente, pe de o parte, iar pe de alta, pretutindeni există un corp de europarlamentari cu experienţă deja constituit, cel mai adesea cu exerciţiu parlamentar şi guvernamental intern. Cicciolina sau „fătucile“ dlui Berlusconi sunt excepţia, nu regula. Pentru că PE nu e chiar teren de joacă, ci locul în care se votează bugetul UE, cel care monitorizează şi instanţa care poate dispune sancţiuni împotriva unui stat membru. Dar pe noi nu ne interesează fleacuri din acestea!

Articolul a ap[rut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Likidia

mai 17th, 2009

(2 strofe lichid-nonstabile)

Punekla likidia cardiacă
carosabil semn giratoriu
în oraşul acela descompus, deţinut de molii
fecunde fabrici de sticlă, carosabilă mov
timpul, o valoare nulă
strigătul, o pedanterie calorică iarna
stau în pod si urlu urlete rotative
mă caută decrepirea, iconostabil marţipanul
le dau cu tifla-n praz
sunt intangibil ca un iceberg iarna
în plopi vampirii cântă ca nebunii
pe sotto voce, ultrasonic dans..

***

am băut apă ca să fiu beat
beat şi surd ca un bivol ambivalent
trag la o căruţă plină cu fecioare
le vând mai încolo pe tutun
plantez tutunul, fumez arici masculini
caut explicaţii pretudindeni, îmi trece viaţa ca o nălucă
oare Luca era grec?
oricum mă uit nu găsesc sudul
citesc la felinare umbre
mă ascund polivalent în crepuscul de minotaur
fără coarne, doar feromoni…

Aprinde luna şi o stinge iar

mai 17th, 2009

Ce dacă pomii se clatină şi frunzele cad?
Firele de nisip de pe alee
Nu simt vre-un fior pentru ele.
Sunt jos sub tălpile noastre
Cu durerile lor.
De ce taci când luna se ascunde în spatele pomilor
Ca o lampă care se stinge?
Ţi-e frică de noapte?
Uiţi atunci toate întâmplările vechi?
Te simţi singură fără ele?
Ţi-e teamă de tine, de mine?
Dar şi când luna se arată iar, tot noapte e!
Vântul se joacă în pletele tale.
Cu legănatul pomilor,
Aprinde luna şi o stinge iar.
Nimeni nu plânge după frunzele
Care cad printre umerii noştri.

Dan David, Los Angeles, Martie-30-2007.

Nisipuri Miscatoare

mai 17th, 2009

Revederea aprinde scântei de aur în ochii-ţi surăzând
Şi atingerea ta
Scurtcircuitează o undă de curent
Ce străbate nevăzută de-a lungul venelor
Către inimă.

Mulţimea străzii
Ne’nconjoară ca pe-o insulă
Şi găsesc adăpost
La chioşcul de reviste
Ocrotindu-te de lume
Ca pe-o avuţie proprie.

Îţi simt respiraţia ca pe-o briză
Cu reminiscenţa parfumată din trecut
Când puteam să-ţi sorb de pe buze licoarea
Substituind vorba cu strânsul piept la piept.

Ca şi-acum, sorocul te-a scos în cale
Să mişti dunele nisipurilor deşarte
În văi muntoase şi coborâşuri abrupte
Pe care numai cămilele dorului
Puteau naviga.
Dar mirajul s-a destrămat
Ca fata morgana
Pe fundalul întinderilor fierbinţi
Lăsând în urmă agonia visurilor neîmplinite
Şi mistuitoarea sete de adevăr.

Citesc umbra ezitării acoperindu-ţi privirea
Şi las să’ngheţe întrebarea nerostită
Ştiind că excavarea în nisipurile trecutului
Nu poate da viaţă măreţiei anticelor temple.

ODETTE

mai 17th, 2009

a nins, trist, ca şi cum ar fi ultima zăpadă. un plâns.
închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir.
am pierdut iubirea, a fugit… vinovată, pe lumina stranie a pietrelor din oraşul pierdut. şi tăcerea ei este sfâşietoare, cămaşă roşie din coajă de tamarilla. şi-am să tac şi eu, colecţie de cuţite ascuţite lunatic de mirarea unei uitări… şi-am să tac, ca şi cum ar fi prea puţină zăpadă şi prea mult sânge, de aşteptare…
nici timpul nu mai înţelege cine a schimbat actul patru din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovsky! şi-acum trebuie să înveţe mişcări de balet… şi, poate, să iubească! la uşă, îl aşteaptă… lebăda trădată!

31 ianuarie 2009, 10:36, Orphika

Asculta cerule

mai 17th, 2009

Asculta cerule! Tu vei primi mierea florii de salcam
Cu cetele nenumarate-n trupul cinei,
Ca sangele paharului plin le-a fost iertarea
Cand cerul diminetii lor aprinse ruga incercarii.

De-i vei primi, primive-i chiar si tu iertarea,
Cand de penajul ploii cu traznete
In ceasuri de vorbe cu-al lor Creator,
Cu griji ale zilei de maine le-ai intunecat privirea.

Asculta cerule! La tine se aude trambita?
Sa ne spui am vrea si noua,
Caci multi dintre noi impletim parul firii
Si scule de argint si de aur impodobesc parti din trup
De parca Hristos a fost impartit.

Asculta cerule…si spune-ne si noua,
De-i plans si jale noi vrem sa te-auzim
Ca Domnul cu talpile-I strapunse
Ti-a atins norii cu ingerii trimisi,
Sa-si i-a trupul neampartit acasa
La nunta slavita din glorii.

Asculta cerule cu urechile noastre,
Priveste cerule cu ochii nostri,
Vegheaza cerule cu candelele noastre
Si tine-ne pe toti cand vom sosi Acasa.

România nu trebuie să acorde preferențial cetățenie basarabenilor

mai 17th, 2009

…așa ar avea de câștigat și cei originari din Republica Moldova și statul român.

“Iar a scris Petru Clej un articol anti-românesc”, vor spune cei care nu se obosesc să citească mai departe de titlu. Ei bine, cu toate riscurile de a mă face și mai impopular în rândurile acestora, voi înmănunchea argumentele pe care le-am mai enunțat în câteva ecouri la alte articole.

Prin ordonanța de urgență 36/2009, guvernul României a modificat Legea cetățeniei 21/1991, ușurând în principiu procedura de redobândire a cetățeniei române de către cei care au pierdut-o din motive neimputabile lor precum și descedendenții lor până la gradul III.

Deși în principiu aici întră aproape toți cetățenii Republicii Moldova și ai regiunii Cernăuți și ai fostelor județe Izmail și Cetatea Albă din Ucraina, precum și cei cărora le-au fost retrasă abuziv cetățenia română de diverse regimuri nedemocratice în perioada 1938 – 1989, practic ne referim aici la persoanele din Republica Moldova.

Orodonanța de urgență a fost adoptată a doua zi după discursul președintelui Traian Băsescu în parlament în care se referea la recentele proteste de la Chișinău care acuzau autoritățile de măsluirea alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 5 aprilie, precum și la expulzarea ambasadorului României la Chișinău, acuzat de incitarea acestor proteste.

Procedura se simplifică, dar în text nu se specifică un termen limită al încheierii procedurii. Reamintesc că înainte de 2002 a existat o procedură accelerată, care uneori dura sub un an și prin care aproape 100000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia română.

Procedura a fost suspendată la 13 decembrie 2001 (în condițiile ridicării de Uniunea Europeană a vizelor de călătorie Schengen pentru cetățenii români la 1 ianuarie 2002 – coincidență? – vă las să dați singuri răspunsul) și de atunci mai puțin de 5000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia.

Modificarea legii a creat îngrijorare în anumite cercuri de la Bruxelles și din alte capitale europene importante, nu la nivel oficial, deoarece reglementarea acordării cetățeniei ține de guvernele naționale și nu de așa numitul acquis comunitar – legislația comună, adoptată la Bruxelles.

Dar în particular s-a exprimat temerea că România ar putea crea cetățeni români, deci ai Uniunii Europene, din Republica Moldova în ritm accelerat. Ministrul de Externe, Cristian Diaconescu a fost chiar nevoit să întreprindă un turneu în care să liniștească aceste temeri.

Alții, fără răspunderi guvernamentale, cum ar fi Nigel Farage, liderul Partidului Independenței Regatului Unit (UKIP – eurosceptic) a prins din zbor un titlu din presa românească și în plină campanie electorală a fluturat sperioatarea invaziei unui milion de români proveniți din Republica Moldova. Acum trei ani această sperietoare din presa tabloidă a funcționat, iar Marea Britanie nu a deschis piața muncii pentru cetățenii români odată cu aderarea la UE a României la 1 ianuarie 2007.

Răspunderea României

Și aici ajungem la esența problemei. Așa cum spuneam, potențial sunt nu un milion ci poate peste cinci milioane de persoane care, la limită, ar putea solicita și prin absurd chiar primi cetățenia română.

Ce vor face acești cetățeni din Republica Moldova, presupunând că România ar redeveni generoasă cu ei așa cum era înainte de 2002? Ar veni să trăiască în România? Îndoielnic. Ar rămâne în Republica Moldova? Unii da, dar mulți ar pleca în UE în căutarea unei vieți mai bune și cum piețele muncii vor fi deschise de toate țările cel mai târziu la 1 ianuarie 2014 tentația de a-și încerca norocul și de a pleca din cea mai săracă țară a Europei va fi și mai mare.

Și acum sute de mii de cetățeni ai Republicii Moldova sunt plecați la muncă în țările UE, singurul mod în care ei și statul care ființează în frontierele diabolice imaginate de Stalin în 1940 pot supraviețui. Dar dacă o fac, de ce ar avea România obligația să le ușureze migrația prin acordarea cetățeniei?

Cei mai mulți apelează, în mod pavlovian, la argumente emoționale de natură istorică: acești oameni n-au nicio vină că în 1940 și apoi în 1944 au pierdut cetățenia română în favoarea celei sovietice. Adevărat, dar nu sunt singurii, Polonia și Finlanda de pildă au suferit și ele de pe urma pactului dintre Hitler și Stalin din 1939, pierzând teritorii, dar niciuna nu oferă redobândirea cetățeniei așa cum o face (făcea și unii ar dori să o facă din nou) România.

Mi-am adus aminte că acum câțiva ani, naționaliștii din România (cei care susțineau și susțin acordarea în masă a cetățeniei române basarabenilor) erau scandalizați că Ungaria intenționa (plan abandonat) să acorde cetățenie ungară etnicilor unguri din țările vecine.

Sentimentalism și istorie

Așa cum unii pot invoca pierderea fără voie a cetățeniei române în 1940, alții tot din Basarabia au putut invoca pierderea cetățeniei Rusiei în 1918 sau a celei sovietice în 1991. Schimbările de frontieră din 1918, 1940/1944, 1991 au fost recunoscute prin tratate internaționale și odată cu ele și schimbarea de cetățenie. Ce-ar fi dacă la fiecare schimbare de frontieră din lumea asta s-ar pune problema schimbărilor de cetățenie?

Mi-aduc aminte când am fost în Transcarpatia în 1997 era un bătrân acolo care se născuse sub Imperiul Austro-Ungar, trăise apoi din 1918 în Cehoslovacia, din 1939 în Ungaria, în 1944 în URSS, iar din 1991 era cetățean al Ucrainei. E doar un exemplu.

Legea cetățeniei impune pentru redobândire și trei condiții despre care se vorbește mai puțin, menționate la art. 8 al acelei legi: b) dovedește prin comportarea și atitudinea sa loialitate față de statul și de poporul român; c) a împlinit vârsta de 18 ani; e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

Fac o paranteză. Recent am fost translator în Marea Britanie pentru trei infractori (spun infractori pentru că toți trei și-au recunoscut vinovăția, unul a fost condamnat, ceilalți doi își așteaptă sentința) din Republica Moldova. Toți aveau în comun un lucru: erau cetățeni români, adică mai pe șleau spus, veniseră cu pașaport românesc în Marea Britanie. Toți trei și-au exprimat dorința ca după ispășirea pedepsei (jumătate din lungimea pronunțată de judecător) să fie expulzați în țara de origine, adică Republica Moldova.

Sigur că atunci când au luat cetățenia (când au împlinit 18 ani, părinții lor având deja cetățenie română) nu erau infractori și nu numai cetățenii români din Republica Moldova comit delicte, ci și cei din România, dar la statistici contează ca si cetățeni români, nu ai Republicii Moldova.

Au acești oameni loialitate față de România și de poporul român? Mă îndoiesc, și aici nu mă refer la aceste excepții, care sunt infractorii, ci în general. De multe ori, cei care primeau cetățenia, veneau pentru prima oară în România când și-au depus actele. Ce loialitate pot avea acești oameni față de o țară pe care nu o cunosc? Și nu ma refer numai la numeroși ruși, ucrainieni, găgăuzi sau bulgari care au luat cetățenia română și nu știu sau nu vor să vorbească un cuvânt românește (o excepție, de pildă, este fostul meu coleg la Chișinău Sașa Cliuicov, din tată rus și mamă ucrainiană, care vorbește românește mai bine decât imensa majoritate a românofonilor din Republica Moldova)? Mă refer la numeroșii românofoni din Republica Moldova care de multe ori aflați în străinătate preferă să vorbească limba rusă și să se prezinte drept ruși.

De ce ar trebui România să aibă responsabilitate față de acești oameni când ei de fapt nu au nicio obligație față de țara care le acordă cetățenie? Ca să nu mai spun că acordarea în acest fel a cetățeniei creează niște nedreptăți enorme. Așa se face că această loterie a acordat infractorilor mai sus menționați cetățenia română, iar fostului meu coleg, marele jurnalist de la Chișinău, Alexandru Canțîr, un mare Român (cu fapta, nu cu vorba, ca atâți demagogi), a rămas fără cetățenie, fiindcă acum 15 ani n-a avut timp sau n-a vrut să se umlilească pe la ghișee prin București.

România este membră a unei uniuni politice de state și trebuie să se comporte responsabil când acțiunile sale afectează această uniune, cum ar fi creearea unui număr potențial mare de cetățeni dintr-o țară mică, cu șanse minime de aderarea la UE.

Dreptul solului, nu al sângelui

În secolul XXI, când vine vorba de cetățenie, dreptul sângelui este tot mai mult înlocuit de dreptul solului. Acordarea cetățeniei, așa cum spune și legea din România, este O RECOMPENSĂ, NU UN DREPT. O recompensă pentru aceia care au trăit pe teritoriul țării de adopțiune, dovedind atașament pentru acea țară.

Veți spune că demolez și nu pun nimic în loc. Ei bine nu și iată ce propun. România, care în pofida hanidcapului pe care-l are de recuperat față de țările dezvolatate din UE, are un deficit de forță de muncă și o populație îmbătrânită. În loc să acorde cetățenie unor moldoveni ca aceștia să se ducă să muncească (și să se stabilească) în Spania sau Italia ar trebui să încurajeze rezidența (eventual pe un sistem de puncte, în care cunoașterea limbii să fie puternic punctată) cetăețenilor din Republica Moldova care să vină să lucreze în Româania. Ulterior, după o perioadă mai scurtă – 4 ani de rezidență – să poată depună cerere de cetățenie.

Extrema dreaptă și ultranaționaliștii pe creasta valului european

mai 16th, 2009
La aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicaleLa aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicale

Criza economică și scandalurile de corupție riscă să mărească simțitor numărul de europarlamentari ai extremei drepte și ultranaționaliști în urma apropiatelor alegeri care se vor desfășura între 4 și 7 iunie în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Extremiștii de dreapta și ultranaționaliștii speră să depășească numărul de 25 de europarlamentari, ceea ce le-ar permite formarea unui grup parlamentar cu o finanțare de peste 1 milion de euro pentru fiecare din cei cinci ani ai mandatului Parlamentului European.

Sondajele de opinie arată că în șapte țări aceste partide vor depăși pragul electoral de 5% – Frontul Național din Franța, Forța Nouă din Italia, Partidul Național Britanic (BNP) în Marea Britanie, Partidul România Mare în România, Ataka în Bulgaria, Partidul Național Slovac în Slovacia și Jobbik în Ungaria.

Alături de acestea mai sunt și partidele naționaliste tradiționale – Vlaams Belang în Belgia, Partidul Libertății din Austria, Liga Nord din Italia, Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) în Marea Britanie, Partidul Popular Danez în Danemarca care au un discurs doar cu puțin mai moderat și carec au asigurată prezența în viitorul Parlament European.

Temele de predilecție ale extremei drepte și naționaliștilor radicali: opoziția față de aderarea Turciei la Uniunea Europeană, stoparea imigrației, islamofobia și antisemitimul, incitarea la ură împotriva romilor, iar uneori critica radicală a capitalismului și globalizării.

Popularitatea lor este amplificată de sporirea șomajului și scandalurile de corupție, cum ar fi cel al deconturilor parlamentarilor din Marea Britanie, la care aceste partide vin cu soluții de multe ori simpliste, dacă nu de-a dreptul fanteziste. Scorul lor ar putea fi amplificat și de absenteismul masiv ce se anunță în multe din statele membre UE.

Liderii lor – Jean Marie Le Pen, Roberto Fiore, Nick Griffin, Corneliu Vadim Tudor, George Becali, Volen Siderov, Jan Slota sau Gabor Vona sunt percepuți ca personalități destul de carismaticie în comparație cu politicienii din partidele tradiționale în Parlamentul European care sunt văzuți ca politicieni expirați pe plan național sau pur și simplu mediocri.

Temerile celor două mari partide – Partidul Popular European și Partidul Popular European sunt atât de mari, încât PPE și PSE s-au înțeles deja ca, în cazul în care va fi ales, liderul Frontului Național, Jean Marie Le Pen să nu poată prezida ca președinte de vârstă prima ședință a Parlamentului European.

La celălalt capăt al spectrului politic – extrema stângă, o singură cvasi certitudine – intrarea în Parlamentul European a Noului Partid Anticapitalist din Franța condus de fostul poștaș și de două ori candidat la președinție, troțkistul Olivier Besancenot.

Stânga clasică – foștii comuniști, are șanse rezonabilă de a-și reînnoi mandatele prin intermediul partidelor din Germania, Franța, Italia, Cehia, Finlanda și Cipru.

Președintele Băsescu critică autoritățile de la Chișinău

mai 15th, 2009
Traian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra NeamțTraian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra Neamț

COMUNICAT DE PRESĂ
(15 mai 2009)

Participarea preşedintelui României la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”

Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat, vineri, 15 mai a.c., la Piatra Neamţ, la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”.

Vă prezentăm discursul susţinut de şeful statului cu acest prilej:

„Bună ziua,

În primul rând, spun bun venit celor peste 80 de reprezentanţi ai administraţiei locale din Republica Moldova şi, în egală măsură, bun venit primarilor şi consilierilor din judeţul Neamţ şi din ţară. Doamnelor si domnilor, stimaţi invitaţi, am deosebita plăcere de a participa la primul Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova şi profit de acest prilej pentru a adresa cele mai bune urări tuturor paricipanţilor, precum şi mulţumiri organizatorilor. Mă bucur că autorităţile române au avut iniţiativa de a organiza prima ediţie a acestui forum. Organizarea acestui forum şi numărul mare al participanţilor confirmă interesul autorităţilor centrale şi locale, al organizaţiilor neguvernamentale şi al mediului privat pentru promovarea iniţiativelor locale în domeniul cooperării transfrontaliere dintre România şi Republica Moldova. Întreaga acţiune politică a României are ca fundament promovarea valorilor şi standardelor democratice care stau la baza arhitecturii instituţionale europene. Experienţa pe care am acumulat-o în ultimii 20 de ani ne demonstrează că este o misiune care nu se poate concretiza decât prin angajarea tuturor actorilor politici din mediul guvernamental, parlamentar, al autorităţilor locale şi al societăţii civile. Din punctul de vedere al României, acest forum este un moment pe care îl susţinem de la nivelul tuturor insituţiilor. Considerăm că o colaborare bună între administraţiile locale din România şi din Republica Moldova este de natură a consolida relaţiile istorice dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului.

România a devenit o democraţie autentică atunci când drepturile şi libertăţile fundamentale, libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de iniţiativă au devenit depline, iar fiecare autoritate locală, primărie, consiliu local, consiliu judeţean şi-a găsit forma şi resursele adecvate pentru a răspunde necesităţilor membrilor comunităţii. Premisa fundamentală pentru funcţionarea parteneriatelor dintre autorităţile locale din România şi Republica Moldova este voinţa politică exprimată de dumnevoastră prin contacte permanente şi durabile, formalizate prin intermediul unor proceduri şi prin intermediul unor instituţii. Determinările administrative care favorizează sau blochează cooperarea transfrontalieră pot fi depăşite prin existenţa dialogului direct între autorităţile locale, prin contacte interpersonale pe care le au cetăţenii şi comunităţile. De asemenea, cooperarea transfrontalieră trebuie să ţină cont şi de factorul economic, mai precis de existenţa unui mediu economic care să favorizează apariţia şi dezvoltarea parteneriatelor, precum şi de crearea unui sentiment de apartenenţă la un spaţiu cultural comun, ce trece dincolo de frontiere. Din perspectiva relaţiilor dintre autorităţilor locale din România şi Republica Moldova, trebuie să afirm că toate aceste criterii sunt îndeplinite. Din păcate, aceeaşi afirmaţie nu poate fi valabilă şi pentru cooparerea la nivel central.

Nu pot şi nici nu vreau să evit subiectul relaţiei dintre ţările noastre, dar am speranţa că vom depăşi acest moment dificil. La sfârşitul lunii martie, 12 aleşi locali din România, între care preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, nu au putut intra în Republica Moldova pentru a participa la reuniunea de la Făleşti, care discuta Strategia de dezvoltare a euroregiunii Siret – Prut – Nistru. Astfel de situaţii sunt păgubitoare pentru colaborarea administraţiilor locale şi subminează capacitatea noastră de implicarea în proiectele finanţate de Uniunea Europeană. Sper ca viitorul guvern al Republicii Moldova să arate mai mult pragamatism şi dorinţa de a facilita relaţiile de cooperare în beneficiul ambelor părţi şi, mai ales, în beneficiul cetăţenilor. Trei euroregiuni: Dunărea de Jos, Prutul de Sus şi Siret – Prut – Nistru, din cele 11 care există la nivel naţional, au promovat un număr important de proiecte în infrastructura de mediu şi de turism. Permiteţi-mi să felicit autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale implicate în dezvoltarea acestor proiecte. Intensificarea cooperării în cadrul euroregiunilor a condus la crearea unor legături directe între reprezentanţii unităţilor administrative dintre statele noastre, la consolidarea dialogului şi a legăturilor deja existente, precum şi la promovarea relaţiilor de bună vecinătate. Acest ultim aspect are acum o conotaţie nouă pentru cei din România şi Republica Moldova. Contactele de la om la om sunt cheia procesului de cooperare, indiferent de regiune.

Din păcate, măsura inexplicabilă şi inacceptabilă a introducerii regimului de vize pentru cetăţenii români de către Republica Moldova întârzie evoluţiile pozitive din planul cooperării bilaterale – economie, turism şi alte zone economice, dar şi în planul relaţiilor interumane. Într-un context mai larg, sunt de neînţeles reticenţele şi condiţiile puse de Guvernul de la Chişinău în problema acordului de mic trafic de frontieră cu România. Şi nu am să las această frază neexplicată, mai ales că aici sunt oameni extrem de interesaţi de acordul dintre România şi Republica Moldova cu privire la micul trafic de frontieră. Din păcate, Republica Moldova condiţionează semnarea acestui acord de semnarea Tratatului de frontieră. Şi vreau să vă spun dumneavoastră – sunteţi peste 80 de reprezentanţi ai comunităţilor locale din Republica Moldova: cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească Pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român. Aici aş vrea să fim foarte clari: România are în istoria sa recunoaşterea frontierelor fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoare a parte din această frontieră. În condiţiile acestea, considerăm inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din şeful statului român un partener al lui Ribbentrop şi al lui Molotov. Această abordare contravine inclusiv obligaţiilor asumate de statul vecin în relaţiile cu Uniunea Europeană, în cadrul dialogului privind facilitarea regimului de călătorie în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii Republicii Moldova. Aici, aş vrea să fac o nouă paranteză. Prin măsura luată de autorităţile de la Chişinău, practic, se încalcă chiar acordul existent între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Vreau să ştiţi că inclusiv în perioada de la alegerile din Republica Moldova şi până acum, România a pledat în toate instanţele Uniunii Europene pentru ca un nou acord, care să vizeze şi facilitatea vizelor pentru cetăţenii moldoveni, să fie negociat. Din păcate, prin încălcările drepturilor omului din Republica Moldova, dar şi prin poziţia faţă de România, se pare că acest nou acord nu are o perspectivă imediată. Poate puterea de la Chişinău se gândeşte, dacă nu la România, măcar la interesele cetăţenilor Republicii Moldova şi să reintre în comportamentul normal pentru o ţară care aspiră să aibă relaţii cu Uniunea Europeană. Colaborarea dintre administraţiile locale este o prefigurare a modului cum poate şi trebuie să se desfăşoare cooperarea bilaterală între două state care au atât de multe lucruri în comun. Şi iarăşi mă văd nevoit să fac o paranteză: chiar dacă prin conţinut contravine ideologiei de ultimă oră a Chişinăului, avem o istorie comună, avem o limbă comună, avem tradiţii comune şi trăim pe pământul ăsta, de la origini şi până astăzi, împreună. Chiar dacă ne desparte o frontieră, chiar dacă suntem două state independente, românii nu vor înceta să creadă că moldovenii sunt fraţii lor.

Doamnelor şi domnilor, după cum ştiţi, România a parcurs un traseu lung şi dificil în ceea ce priveşte reorganizarea administraţiei publice locale, pentru a ne adapta la standardele europene. Astăzi suntem în plin proces de descentralizare. Descentralizarea nu este numai o viziune europeană pentru a realiza reforma statului şi a instituţiilor sale, ci reprezintă chintesenţa valorilor şi principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, aceea de a pune cetăţeanul în centrul tuturor acţiunilor statului, de a aduce administraţia mai aproape de cetăţean şi de nevoile acestuia. Cred că dumneavoastră, reprezentanţii administraţiei locale din Republica Moldova, aveţi o şansă în plus de a învăţa din greşelile de parcurs ale autorităţilor româneşti în ceea ce priveşte procesul de descentralizare. România nu dă lecţii, niciodată nu a intenţionat să se erijeze în poziţia părintelui în relaţiile dintre noi. Dimpotrivă, a dorit să fie fratele care susţine acţiunile celuilalt. Mă adresez şi îi încurajez pe toţi reprezentanţii administraţiei româneşti să iniţieze şi să consolideze parteneriatele cu administraţia locală din Republica Moldova. Puteţi acorda asistenţă în domeniul legislaţiei şi armonizarea acesteia la standardele Uniunii Europene. Puteţi organiza stagii şi schimburi de experienţă între experţi şi funcţionari publici din administraţia locală, pe teme precum reforma în administraţia publică locală, atragerea finanţărilor europene, dezvoltarea de proiecte pentru comunitatea locală. Puteţi sprijini şi impulsiona colaborarea cu societatea civilă din ambele state. Mi-aş dori ca exemplul parteneriatului dintre administraţia din Republica Moldova şi cea din România să devină un exemplu.

Îmi exprim speranţa că prin acest Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova, să nu rămână o acţiune singulară, să se transforme într-o tradiţie, cel puţin anuală, să instituie un cadru permanent de dialog şi cooperare. Scopul final este realizarea unor administraţii reformate şi europene, menite să îi servească mai bine pe cetăţeni. Vă doresc mult succes în activitatea desfăşurată şi îmi doresc să ne reîntâlnim la anul. Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să deschid acest forum şi vreau să ştiţi că nu este numai bucuria unui şef de stat care vede laolaltă reprezentanţii administraţiei locale din România şi din Moldova. Am sentimentul că aceasta este modalitatea prin care românii de pe cele două maluri ale Prutului se pot cunoaşte mai bine, pot să îşi transmită mai bine ideile, pot să constate împreună care le este drumul pentru viitor. Din acest punct de vedere, nu ezit să vă spun câteva lucruri: în primul rând, acela că indiferent, repet, indiferent care este relaţia la nivel guvernamental, România nu va înceta să promoveze ideea că Republica Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Unul din obiectivele noastre majore, în ultimii ani, a fost să poziţionăm politic Republica Moldova, din perspectiva aderării la Uniunea Europeană în grupul statelor din Balcanii de Vest. Indiferent cum vor decurge relaţiile la nivelul statului, nu ne vom schimba politica, vom rămâne susţinători fără rezerve ai unui proces prin care Republica Moldova să devină parte a Uniunii Europene, pentru că Republica Moldova este o ţară europeană. Poporul acestei ţări este parte a culturii, a evoluţiilor, a necazurilor, a bucuriilor de care au avut parte europenii de-a lungul secolelor şi locul cetăţenilor Republicii Moldova este în Uniunea Europeană.

În acelaşi timp, vreau să înţelegeţi că decizia noastră de a accelera procesele de acordare a cetăţeniei române cetăţenilor şi familiilor acestora care şi-au pierdut abuziv cetăţenia română este un proces serios, un proces pe care nu îl negociem cu nimeni şi un proces care îşi va creşte viteza de la săptămână la săptămână. Doresc participanţilor la acest forum mult succes, dincolo de ceea ce veţi decide, pentru că, până la urmă, aveţi pe mână, dumneavoastră, împreună, 138 de milioane de euro, cu care să dezvoltaţi, până în 2013, proiecte care să vizeze interesele cetăţenilor dumneavoastră. Ministerul nostru care este responsabil de aceste proiecte vă asigur că are în frunte un ministru extrem de eficient, pe domnul Blaga, şi dorinţa mea ar fi ca în cel mai scurt timp să se depună proiecte pentru accesarea banilor. Aveţi nevoie de drumuri, aveţi nevoie de lucrări de mediu, aveţi nevoie de lucrări de infrastructură subterană, aveţi nevoie de îmbunătăţirea tranzitului la frontiere, aveţi nevoie de consolidarea societăţii civile, a ONG-urilor, care sunt parte a modului de viaţă într-un stat democratic. Toate acestea pot fi uşor finanţate prin programele Uniunii Europene. Apelul meu la dumneavoastră este să nu neglijaţi că aceşti bani au un termen de utilizare şi el este 2013. Cu cât faceţi proiectele mai rapid, cu atât banii vor fi utilizaţi mai rapid în favoarea cetăţenilor pe care îi reprezentaţi. Vă mulţumesc mult şi vă asigur de tot respectul meu pentru oamenii din administraţia locală şi de dragostea mea pentru oricare dintre dumneavoastră. Vă mulţumesc.”

“Zâna cea ce bună” sau marioneta lui Voronin?

mai 14th, 2009
Grecianîi, Voronin, Lupu - permutări în fruntea statului, același om cu puterea: VoroninGrecianîi, Voronin, Lupu – permutări în fruntea statului, același om cu puterea: Voronin

Va fi Zinaida “Zâna ce bună” Grecianîi singura femeie președinte din Europa? Așa s-ar părea din învestitura ei de către Partidul Comuniștilor (PCRM) pentru candidatura la președinția Republicii Moldova.

Alegerea va fi fie foarte ușoară – PCRM are nevoie de un singur vot în plus în Parlament pe lângă cele ale celor 60 de deputați ai săi pentru alegere – fie imposibilă – dacă opoziția se ține de cuvânt și boicotează scrutinul prezidențial și atunci, după trei tururi de scrutin, trebuie dizolvat parlamentul și refăcute alegerile parlamentare.

Doamna Grecianîi nu este o candidată surpriză – numele ei a fost menționat cu mai mult timp în urmă, dar ea îl detronează pe favoritul clar de până acum la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului – fostul președinte al Parlamentului, Marian Lupu.

Se pare că după alegerea sa în fruntea noului Parlament, liderul PCRM, președintele în exercițiu Voronin, preferă o persoană aparent mult mai docilă în fruntea statului, iar Zinaida Grecianîi nu a arătat până acum semne de independență.

Marian Lupu s-a distanțat de mai multe ori de mentorul său politic, prin luări de atitudine mult mai moderate și în plus are o imagine mai bună în Occident, nu în ultimul rând datorită faptului că vorbește și engleza și franceza, nu numai româna și rusa, ca majoritatea fruntașilor de la Chișinău.

Zinaida Grecianîi a avut o ascensiune politică fulminantă: multă vreme contabilă la Briceni în nordul Republicii Moldova, a fost promovată ministru al finanțelor în 2002, prim-vice prim-ministru în 2005 și numită prim ministru în martie 2008.

E o persoană cu veleități de tehnocrat care nu manifestă aceeași implicare politică precum Voronin, nu este o bună vorbitoare și nu e prea vorbăreață în public.

Am intervievat-o acum doi ani și jumătate la BBC pe când era prim-vice-premier http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/11/061130_moldova_grecianii.shtml și n-aș putea spune că m-a impresionat, făcându-mi impresia mai degrabă al unui aparatcik obedient.

Dar odată cu recentele tulburări și proteste ce au urmat alegerilor de la 5 aprilie, contestate vehement de opoziție, doamna Grecianîi și-a arătat “colții” politici.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie, după ciocnirile dintre manifestanți și forțe de ordine la Chișinău din 7 – 8 aprilie.

Acum, după ce Voronin și-a epuizat cele două mandate constituționale, asistăm la o manevră similară celei din Rusia, unde Vladinmir Putin a rămas stăpân și după instalarea protejatului său Dimitri Medvedev în fruntea statului.

Căci nimeni nu se îndoiește că Vladimir Voronin rămâne adevăratul patron al puterii, prin controlul pe care-l deține asupra PCRM și al majorității sale parlamentare.

Așa încât, dacă Zinaida Grecianîi este aleasă președinte, vom asista probabil la o parlamentarizare a regimului, așa cum prevede de fapt Constituția, riscând să rămână o figură decorativă, puterea din spatele tronului rămânând în mâinile lui Voronin, maestrul păpușar de la Chișinău.

Cel mai bine pentru Zinaida Grecianîi, dar și pentru PCRM și de fapt pentru toată lumea ar fi ca alegerile prezidențiale să eșueze și electoratul să fie convocat la urne pentru alegeri parlamentare repetate, a căror desfășurare să spulbere orice suspiciune de fraudă și să curețe mizeria politică acumulată în ultimele luni în viața politică a Republicii Moldova.

P.S. Între timp, Dalia Grybauskaite a fost aleasă prin vot direct președintă a Lituaniei, deci Zinaida Grecianîi a pierdut șansa de a fi singura femeie președinte din Europa.

Zinaida Grecianîi candidată la președinția Republicii Moldova

mai 14th, 2009

Premierul în exercițiu al Republicii Moldova, Zinaida Grecianîi, a fost desemnată de Partidul Comuniștilor (PCRM) candidată în alegerile prezidențiale menite a-i găsi un succesor președintelui Vladimir Voronin ale cărui termen a expirat și care după două mamndate în funcție nu mai poate fi reales.

Parlamentul trebuie să aleagă noul șef al statului cu o majoritate de 3/5 adică 61 de voturi din totalul din 101, în condițiile în care PCRM dispune de 60 de mandate, iar opoziția, formată din Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) a promis să boicoteze alegerea în semn de protest față de ceea ce consideră falsificarea scrutinului parlamentar din 5 aprilie.

Zinaida Grecianîi a fost propusă în detrimentul lui Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului și considerat favorit la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului, care acum ar viza funcția de prim ministru.

Actualul premier a avut o ascensiune fulminantă, fiind numită în acest post de abia la 31 martie 2008, ea ocupând în prealabil, din anul 2002 funcția de ministru al finanțelor.

De profesie contabil, desfășurându-și activitatea la Briceni în nordul Republicii Moldova, doamna Grecianîi este născută la Tomsk, în Siberia, în 1956, probabil din părinți deportați de Stalin, dar actualul premier nu a comentat niciodată în public acest lucru.

Deși a susținut întotdeauna că este doar un tehnocrat, recent doamna Grecianîi a luat o poziție extrem de dură față de protestele din 7 – 8 aporilie de la Chișinău împotriva rezultatului alegerilor.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi
foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie.

Analistul politic Oazu Nantoi consideră că această desemnare este o manevră a lui Vladimir Voronin, ales președinte al Parlamentului, de a rămâne principalul deținător al puterii.

„El şi-a rezervat funcţia de preşedinte al Parlamentului şi de lider al PCRM. În asemenea situaţie, orice persoană care are o poziţie civică mai clară şi, eventual, ar putea fi susţinută de opoziţie şi de Occident, fiind aleasă în funcţia de Preşedinte, ar prezenta pericol pentru Vladimir Voronin. Oricât de influentă ar fi fracţiunea comuniştilor în Legislativ, competenţele Preşedintelui sunt destul de mari şi, probabil, în asemenea situaţie, fără să-mi doresc să o supăr pe doamna Greceanîi, ea a fost desemnată datorită faptului că, pe parcursul mai multor ani, a demonstrate loialitate faţă de Vladimir Voronin”, a afirmat Oazu Nantoi într-un comentariu publicat de agenția Imedia de la Chișinău.

În caz că Parlamentul nu reușește alegerea noului președinte, după trei tururi de scrutin el se dizolvă și se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Dar deputatul PCRM Mark Tcaciuc a declarat că partidul deține nu numai un “vor de aur” pentru alegerea președintelor, ci două sau chiar trei din rândurile deputaților opoziției care a promis boicotarea scrutinului prezidențial.

OFERTA MUZEELOR DIN BUCUREŞTI DE NOAPTEA MUZEELOR 16-17 MAI 2009

mai 14th, 2009

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI
Calea Victoriei 49-53, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.314.81.19
Fax: 021.312.43.27
national.art@art.museum.ro , www.mnar.arts.ro
PICTOPOEZIE NOCTURNĂ
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-04.00
Cu ocazia Nopţii muzeelor, MNAR continuă demersul instituirii unui dialog între artele plastice şi alte domenii artistice. Anul acesta este rândul poeziei să completeze şi să îmbogăţească cu noi sensuri lucrările de artă din galeriile muzeului.
Tablouri care vorbesc: Câteva picturi din Galeria de Artă Românescă Modernă şi din Galeria de Artă Europeană sunt puse în relaţie cu câte o poezie sau fragment de text literar. Micro-recitalurile de poezie sunt posibile prin intermediul instalaţiilor sonore din dreptul tablourilor.
Cuvinte de lumină: Proiecţiile video transformă faţada palatului într-o imensă pagină de carte pe care se perindă textele care se regăsesc şi în galerii.
Colţul interactiv: Ca nişte dadaişti veritabili, vizitatorii sunt invitaţi să creeze propriile lor pictopoezii, suprapunând texte extrase la întâmplare dintr-un joben.
Colţul mâncăcios: Energizează-te sănătos cu gustări de la Snack Attack.
Pe marile ecrane: poezie pe portativ – Proiecţie de filme mute însoţite de muzică live. Vă propunem două versiuni cinematografice ale povestirii Prăbuşirea casei Usher a lui Edgar Allan Poe, însoţite de muzica originală creată special pentru film de ansamblul Einuiea, de inserturi din poemele lui Baudelaire sau de aranjamentele realizate de Claudiu Lobonţ pentru două chitare după filtrarea modernă a unei teme renascentiste pentru lăută. Concept: Radu Rădescu
21.30-04.00: proiecţii pe clădire, VJ Sorana Ţăruş
22.00 şi 23.00: proiecţie film The Fall of the House of Usher (SUA, 1928, 13 min), regia: Melville Webber & James Sibley Watson Jr, muzica: Benjamin Britten – Nocturnal, după o temă de John Dowland, interpreţi: Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ – chitară
00.30 şi 01.30: proiecţie film La Chute de la Maison Usher (Franţa, 1928, 66 min), părţile I şi II, regia: Jean Epstein, scenariul: Luis Buñuel, după povestirea omonimă de Edgar Allan Poe, muzica: ansamblul Einuiea, interpreţi: Călin Torsan – flaut drept sopran & tenor, clarinet, Silviu Fologea – chitară, psalterium, George Tuliu – saz, Juan-Carlos Negretti – darbuka, percuţii; poeme extrase din volumul Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire, recită actriţa Crenguţa Hariton, concept: Radu Rădescu
Program MNAR 16-18 mai:
16 mai 2009: Expoziţiile temporare: program normal de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
17 mai 2009: Galeriile permanente închise. Expoziţiile temporare deschise în intervalul obişnuit de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
18 mai 2009: Intrare liberă la Muzeul Zambaccian, cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor (11.00-19.00)
Partener: Asociaţia Prietenii Muzeului Naţional de Artă al României
Sponsor: Raiffeisen Bank
Parteneri media: Şapte Seri, Radio RFI România, Radio România Cultural, TVR Cultural

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL „REGELE FERDINAND I”
Str. Mircea Vulcănescu nr. 125 – 127, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.319.59.04, int. 108
Fax: 021.319.59.03
www.muzeulmilitar.ro
Anul acesta, când se împlinesc 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89, Muzeul Militar Naţional va aborda perioada 1965-1990. În acest sens, muzeul organizează expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965 – 1989, organizată în parteneriat cu Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti reprezentată de doamna prof. univ. dr. Unda POPP şi doamna conf. univ. dr. Doina LUCANU şi Castel Film Studios reprezentat de domnul scenograf Călin PAPURĂ.
Expoziţia îşi propune să prezinte perioada comunistă prin prisma unui bărbat de aproximativ 60 de ani care îşi rememorează viaţa. Vor fi înfăţişate \”tablouri\” de viaţă cotidiană: o clasă dintr-o şcoală, un spaţiu de recreere pentru tineri, un dormitor de militari în termen, o bucătărie dintr-un bloc muncitoresc etc. dar şi aspecte din timpul revoluţiei, încheindu-se cu o prezentare de costume din perioada post decembristă.
Program special Noaptea muzeelor: 9.00-17.00, 19.30-01.00
În timpul evenimentului, publicul va avea ocazia să viziteze expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965-1989,expoziţia Militarul în societate, expoziţia de Uniforme militare româneşti, Sala Revoluţiei şi expoziţia de Aviaţie şi echipament aeronautic.
20.00 – 20.30 Vizionarea Filmului \”Mulţumim din inimă partidului\” pus la dispoziţie de Arhiva Naţională de Filme.
20.45 – 21.15 Program artistic de dans contemporan realizat de elevii de la Liceul de Coregrafie \”Floria Capsali\”:
Remember, dansează Vlad Ardeleanu, cls. a-XII-a, coregrafia Sandra Mavhima
Preludiu de Chopin, dansează Alexandra Bertea cls. a-X-a, coregrafia Mihail Fokin
The Time, dansează Ramona Petrescu, cls. a-XI-a, coregrafia Doina Georgescu
Preyer, dansează Diana Ionita cls. a-XI-a, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Arlechiniada, dansează Raluca Dragomir, cls. a-IX-a, Raisa Radamovski şi Diana Sandu cls. a-VIII-a, coregrafia Marius Petipa
Variaţiune din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaiskovski, dansează Cristian Preda cls. a-X-a, coregrafia Grigorovici
George Enescu – Rapsodie, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Sinergie, dansează Eugenia Stoian şi Vlad Ardeleanu cls. a-XII-a, coregrafia Massimo Gerardi
Suita de dansuri populare, aranjament Iacob MACREA
21.30 – 22.00 Program artistic realizat de elevii de la Liceul \”George Enescu\”:
Mircea Dumitrescu, cls a-IV-a, vioară – prof. Olivia PAPA, prof. met. Smaranda ILEA
Bogdan Mihăilescu, cls. a-XI-a, chitară – prof. Liviu GEORGESCU
Angela Turchetta, cls. a-VIII-a, vioară – prof. Cezar MARIN, prof. met. Smaranda ILEA
22.15 – 22.45 “Cutezătorii” – Program artistic realizat de Şcoala de Teatru Q-Feel \”Lumea teatrului este în noi, în fiecare!\” regia Gabriela IONIŢĂ. Distribuţia: Andreea Ionescu, Cătălina Necşulescu, Andreea Orhean, Ilinca Radu, Ioana Radu, Bianca Valea, Dana Dulea, Oana Bacanu, Sânziana Viziteanu, Mădălina Glodea, Liliana Neacşa, Cătălina Gusavan
23.00 – 23.30 Piesa de teatru \”3 generaţii\” de Lucia Demetrius cu studenţii de la Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, coordonaţi de prof. univ. Eusebiu ŞTEFĂNESCU şi prof. asociat Rodica MANDACHE. Distribuţia: Loredana Benga, Cristina Pricop, Diana Predescu, Monica Muşat, Diana Stancu, Tatiana Lihotina.
23.35 – 24.45 “Libertate pierdută sau anomie indusă” – Program artistic realizat de actriţa Adriana BUTOI
23.45 – 24.45 Piesa de teatru \”Visul unei nopţi de vară\” de William Shakespeare regia Doina IONESCU Şcoala de Teatru Q-Feel. Distribuţia: Irina Zlotea, George Frol, Laura Olteanu, Anca Francisc, Cătălin Popa, Elena Capruciu, Roxana Sîrbu, Dan Grăunte, Mirela Stoenescu, Larisa Iordan, Dan Togea.
Sponsor: S.C. EUROM CHROM S.R.L.

MUZEUL MUNICIPIULUI BUCURESTI
Bd. I.C. Brătianu nr. 2, sector 3, Bucureşti
tel: 021.315.68.58
relatii.publice@muzeulbucurestiului.ro
www.muzeulbucurestiului.ro
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Municipiului Bucureşti adăposteşte un bogat patrimoniu cultural relevant pentru istoria, tradiţia, arhitectura şi mentalităţile care au configurat evoluţia şi specificul unui oraş.
În această noapte Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită să vizitaţi expoziţia permanentă şi expoziţiile temporare organizate cu acest prilej.
Istoria Europei şi a Americii în sigilii şi documente – expoziţie creată şi organizată cu colecţia personală a doamnei Marinela Pop – Câmpeanu, profesor, istoric/ sigilograf şi ghid-conferenţiar la Paris (Franţa), în colaborare cu Muzeul Municipiului Bucureşti (deschisă până pe 31 mai).
Salonul Carto-Flatelic Bucureşti 2009 – Expoziţia Naţională de Carto-Filatelie dedicată împlinirii a 550 de ani de atestare a Bucureştiului (deschisă până pe 20 mai).

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ CONTEMPORANĂ
Str. Izvor 2-4, Palatul Parlamentului, aripa E4 (intrare prin 13 Septembrie)Tel: 021.318.91.37
Fax: 021.318.91.38
info@mnac.ro
www.mnac.ro
Noaptea muzeelor la MNAC
20.00 – 05.00
Expo:
Disobedience – an ongoing video archive, curator Marco Scotini
The Fragility of Being, curator Margit Zuckriegl
Shedevil on tour
Spaţii culturale dispărute

Instalaţie interactivă:
Lightbox sequencer 2.0 by Jonas Vorwerk
Proiecţii:
Future Shorts festival
Party pe terasă:
Bogdan & Monici, Giuser, cos mir

MUZEUL NAŢIONAL DE GEOLOGIE
Şoseaua Kiseleff 2, Bucureşti
Tel: 021.212.89.52
Fax: 021.318.13.26

Noapte dobrogeană
18.00-02.00
Pentru reprezentarea principalelor comunităţi din spaţiul dobrogean, Muzeul Naţional de Geologie organizează acest eveniment în colaborare cu Societatea Culturală Aromână, Uniunea Democrată de Turcilor din România şi Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România.
Noaptea Muzeelor se deschide la Muzeul Naţional de Geologie cu atelierul de creativitate “Culoare, formă şi tradiţie în Dobrogea” dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 10 ani şi care se va desfăşura în intervalele orare: 18.00-18.45 si 19.00-19.45. Atelierul constă în realizarea de marionete de hârtie reprezentând principalele comunităţi din spaţiul dobrogean îmbrăcate în costume populare tradiţionale specifice fiecărei etnii. Înscrieri la telefon: 021.212.89.52. Tarif: 4 lei/persoană.
Publicul adult este aşteptat între orele 18.00-19.00 la întâlnirea cu solitarul explorator Alin Totorean care va avea plăcerea să împărtăşească publicului din peripeţiile, riscurile şi farmecul expediţiei sale în Australia în cadrul prelegerii “Învingător în lupta cu deşertul Australian”.
Tot sub semnul descoperirii se desfăşoară, în intervalul orar 19.00-19.45, conferinţa “Cetatea Halmyris” susţinută de prof. dr. Mihail Zahariade, şef al Centrului de Tracologie din cadrul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”.
Familiile care doresc să-şi încerce abilităţile de exploratori pot participa, prin înscriere prealabilă la telefon 021.212.89.52, la atelierul Explorator în Dobrogea, care va avea loc în curtea muzeului în următoarele intervale orare: 18.00-18.45 şi 19.00-19.45. Participă copii între 7 şi 14 ani, însoţiţi de părinţi. Acces liber, pe bază de programare.
Alte activităţi programate de Muzeul Naţional de Geologie pentru Noaptea Muzeelor 2009:

Expoziţie de fotografie veche organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie de costume, ţesături şi obiecte tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Domeniile Ostrov;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale lipovene organizată de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale lipovene;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Sarica Niculiţel.
O altă expoziţie deschisă de Noaptea Muzeelor este tradiţionala Expoziţie cu vânzare de podoabe şi pietre semipreţioase. Tarif: 4 lei/persoană.
Programul continuă cu următoarele evenimente:
20.00-20.30: ansamblul vocal bărbătesc Boaţea Pindului;
20.30-21.00: cântăreaţa de muzică populară Aneta Stan;
21.00-22.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
22.00-22.30: interpreta de muzică tradiţională aromâna Ianula Gheorghe;
22.30-23.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
23.00-23.30: ansamblul folcloric de dansuri traditionale aromâne Pilisterlu;
23.30-24.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika.

MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU”
Calea Victoriei nr. 141, sector 1, Bucuresti,
tel: 021.318.14.50
fax: 021.312.91.82
office@georgeenescu.ro

http://enescumuseum.blogspot.com

Program NOAPTEA MUZEELOR 16 – 17 MAI 2009
Liber acces între orele 20.00-05.00
20.00: Orchestra Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”
dirijori: Nicolae Racu, Andrei Racu
solistă: Ioana Goicea – vioară
În program lucrări de:
Wolfgang Amadeus Mozart – Mica serenadă, Suită 6 dansuri
Antonio Vivaldi – Anotimpurile
Georg Friedrich Haendel – Passacaglia
Vasile Timiş – Mica suită
22.00: Corala “Nihil sine Deo”
dirijori: Emil Matei, Liliana Bîrnat
Prelucrări folclorice româneşti, ruseşti, evreieşti
Coruri clasice: operă, operetă, vocal-simfonic
24.00: Formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann”
Grupul de muzică bizantină „Anton Pann”
02.00: George Bijacu – pian şi voce
Muzică de film, muzică de la animaţiile Disney, muzica anilor ‘80
03.00 – 04.00: Proiectare film documentar :
Enescu -în inima mea, realizator Florica Gherghescu, o producţie TVR Media, 1996

MUZEUL NAŢIONAL AL HĂRŢILOR ŞI CĂRŢII VECHI
Str. Londra nr. 38, Bucureşti
Tel: 021.230.44.68
Fax: 021.230.52.84
www.muzeulnationalalhartilor.com
muzeulhartilor@yahoo.com
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi este unic în peisajul muzeistic românesc şi se numără printre cele patru muzee cu acest profil din Europa.
Spaţiile de expunere amenajate în actuala clădire sunt dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărei palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păşi.
Întreaga colecţie ce însumează până în prezent peste 800 de piese: hărţi, gravuri, desene, litografii. Exponatele din cele 16 săli sunt dispuse tematic într-o suită ce îmbină rigoarea ştiinţifică cu principiile artistice. Vizitatorii pot urmări astfel evoluţia realizărilor cartografice pe întregul mapamond şi mai ales pe teritoriul ţării noastre.
Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a fost nominalizat recent de către Forumul European al Muzeelor pentru activitatea desfăşurată în anul 2007. Muzeul a fost apreciat pentru programele derulate, pentru inventivitatea şi atmosfera pe care design-ul interior o sugerează. De asemenea au fost preţuite frescele ce împodobesc tavanele sălilor şi vitraliile înfăţişând hărţi astrale sau vechi portulane, create de artişti plastici renumiţi, ce prelungesc şi în acest plan mesajul exponatelor aflate pe simeze.

MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI
Calea Victoriei nr. 12, Bucureşti
Tel: 021.315.82.07
Fax: 021.311.33.56
edpr@mnir.ro , www.mnir.ro
Noaptea Muzeelor – o fereastră spre trecut
La porţile istoriei, timpul se opreşte!
Program 16 / 17 mai 2009: orele 16.00 – 04.00

Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium începând cu ora 18.00): Din istoria costumului medieval; Sisteme de măsurare a timpului în evul mediu (dr. Cristina Anton-Manea – MNIR).
Atelier practic Croitoraşul cel viteaz – atelier de design vestimentar pentru păpuşi; decupaj de costume de epocă din hârtie (Cristina Anton-Manea – MNIR, Runa Petringenaru – Medieval Art Production).

Blazonul personal: Formă de recunoaştere a cavalerului în evul mediu (Raluca Velicu – MNIR)
Atelier practic Pictură heraldică (Runa Petringenaru)
Pregătirea pentru turnir: echiparea cavalerilor şi a cailor cu armuri (Roxana Licuţă – MNIR)
Participarea la ateliere se face pe bază de înscriere (în ziua respectivă). Activităţile sunt desfăşurate pe grupe de maxim 10 copii, cu vârste între 5-14 ani.
Concurs „Ţările Române între Orient şi Occident – Figuri de principi” – participă elevi de la Colegiul Naţional Jean Monet, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr şi de la Şcoala Centrală din Bucureşti (Monica Bîră, MNIR)
Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium, începând cu ora 22.00):Să ne cunoaştem istoria ca să ştim cine suntem – O paralelă între neoliticul anatolian şi cultura Cucuteni (Ayberkin Metin, colecţionar particular de antichităţi); Elemente de vestimentaţie în neolitic, pe baza reprezentărilor redate pe statuetele antropomorfe (Andreea Bîrzu, studentă – Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti)
Demostraţie practică de olărit (Medieval Art Production)

Medieval – Viaţa privată versus viaţa publică în secolele XI-XIV (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cotidianul – Prezentarea proiectului „Bragadiru 2008 – un spaţiu antic în imaginarul contemporan. Reconstituirea unei aşezări getice din Muntenia” (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cărţile medievale de rugăciuni (Dana Manole, studentă, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti).
Atelier practic de caligrafie Arată-mi cum scrii ca să-ţi spun cine eşti – iniţiere în arta caligrafică (Adriana Olaru, artist plastic).
Demonstraţii de dans şi luptă cu spada (Holul central al muzeului).
Animaţie în costume de epocă, marca Medieval Art Production, pe tot parcursul Nopţii Muzeelor. Gazdele d-voastră în prag de seară vor fi membrii ASAIR.
Expoziţii speciale dedicate Nopţii Muzeelor (Holul central al muzeului)
- Replici de echipament militar (steaguri, scuturi heraldice, suliţe, halebarde, buzdugane, arcuri, coifuri etc.).
- Obiecte realizate de participanţii la cursurile Şcolii Medievale (figurine, vitraliu, artă heraldică, icoane etc.).
Fotografii de epocă (perioada interbelică) – O clipă frumoasă. Pentru totdeauna (Irina Solomon, artist plastic şi Eugen Ciocan, fotograf – Fotocabinet), holul mare al muzeului, începând cu ora 16.00.
Dacă ţi-a plăcut noaptea la muzeu, te aşteaptă o amintire surpriză!
Parteneri: Medieval Art Production, Asociaţia Studenţilor la Arheologie şi Istorie din România (ASAIR), Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.
Coordonatori: Katia Moldoveanu, Bogdan Ciachir (MNIR), Runa Petringenaru (Medieval Art Production), senior@medievalart.ro

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE
Bdul. Dacia nr. 12, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.212.58.45
Fax: 021.212.58.46

Program special Noaptea muzeelor: 18.00-03.00
Expoziţia Centenar Eugen Ionescu – Schimbarea la faţă a teatrului lumii
Proiecţia spectacolului Teatrului Odeon CINCI PIESE SCURTE
regia Alexandru Dabija (GALERIILE MNLR, PARTER).
Nicu Ilfoveanu – Fotografie
Vlad Gherghiceanu – Instalaţie cu tema: Cultura
18.00 – 18.30 – Spectacol: Prima aventură celestă a domnului Antipirină, dupăTristan Tzara,regia Radu Băieşu, în distribuţie: Armand Calotă, Anda Saltelechi, Teodora Calagiu, Ioana Zărnescu, Lucia Popovici(ESPLANADĂ INTRARE MUZEU).
19.00 – 19.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. V- VIII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
20.00 – 20.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. IX – XII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
21.00 – 21.45 – Concert de muzică medievală: PONTICE. Interpretează: Cătălin Mirea, Viorel Păunescu, Monica Ivanov, Florentina Ciobanu, Roxana Cioran, Eduard Ionescu.
22.00 – 01.00 – Noapte de poezie şi muzică (ROTONDĂ):Poeţi în recital: Cornelia Maria Savu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Bogdan O. Popescu, Paul Vinicius, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu. JAZZ – Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Prezintă Traian T. Coşovei.
01.00 – 02.30 – Cinemateca Literaturii: Ultimul tangou la Paris, regia Bernardo Bertolucci. Prezintă Ioan Groşan (ROTONDĂ).

MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „DIMITRIE GUSTI”
Şos. Kiseleff nr. 28, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.317.91.03
Fax: 021.317.90.68
www.muzeul-satului.ro
Program special Dimineaţa Muzeului
Acces gratuit în intervalul orar 11.00-18.00
Muzeul Naţional al Satului \”Dimitrie Gusti\”, din motive de securitate a patrimoniului, în special pericolul de incendiu, nu poate prelungi programul organizat pentru Noaptea Europeană a Muzeelor după căderea întunericului.
În acest sens, Muzeul Satului organizează programul Dimineaţa Muzeului care va oferi publicului vizitator, sub genericul Descoperind tezaure activităţi interactive diverse:
Vizite ghidate – orele 11.00-17.00 (din oră în oră grupuri de 25 -30 persoane)
Ateliere de creaţie – orele 11.00-15.00: Meşteşuguri tradiţionale (olărit, ţesut, icoane), demonstraţii ale meşterilor populari – program interactiv de iniţiere în tainele meşteşugurilor populare.
Expediţie ornitologică – orele 11.00-13.00 (parteneriat cu Societatea Ornitologică Română).
Muzică pentru fiecare -Performance – orele 15.00-17.00 (folclor românesc şi european, muzică corală, chitară clasică).
Ansamblul folcloric Doruleţul, Bucureşti
Ansamblul Asteria al Uniunii Elene din România
Grupul coral al Liceului Dante Aligheri, Bucureşti
Tudor Niculescu, Bucureşti – chitară clasică
Team-building – orele 16.00-18.00: Comori în Satul de la Şosea (program interactiv de descoperire a patrimoniului muzeal)
Relaţii suplimentare: Iuliana Grumazescu, muzeulsatului_ig@yahoo.com , 021.317.91.03 / int. 143
Tot în preajma programului Noaptea Muzeelor, în cazul nostru Dimineaţa Muzeului a cărui temă este Descoperind tezaure vor mai putea fi vizitate următoarele obiective:
Târgul Olarilor 15-17 mai
Ţăranii şi comunismul – expoziţie multimedia 17 martie-30 mai

MUZEUL TEHNIC NAŢIONAL “DIMITRIE LEONIDA”
Str. Candiano Popescu nr. 2 (Parcul Carol), Bucureşti
Tel/fax: 021.336.77.77
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-02.00
În 2009 Muzeul Tehnic sărbătoreşte 100 de ani de la înfiinţare, ocazie cu care organizează o serie de evenimente speciale, printre care şi programul Noaptea muzeelor.
Fondat în 1909 de către inginerul Dimitrie Leonida (1883-1965), cel care a alcătuit şi nucleul colecţiei, muzeul este adăpostit din 1935 în actuala clădire aflată în Parcul Carol, într-o zonă plină de atracţii turistice.
Colecţia Muzeului Tehnic cuprinde peste 5.000 de piese ce ilustrează evoluţia realizărilor tehnologice. Sunt prezentate inovaţii în domeniul mecanicii sau al electricităţii, printre care cele mai spectaculoare sunt: cilindrul primei maşini cu abur folosite în industria românească (1853), primul motor de tramvai electric din Bucureşti (1894), automobilul cu formă aerodinamică Aurel Persu, primul de acest fel din lume (1923), macheta avionului Vuia care, în premieră în lume, s-a ridicat în aer la 18 martie 1906 doar cu mijloacele proprii de la bord, sau primul aparat de zbor individual realizat în 1958.
De-a lungul anilor muzeul a fost vizitat de personalităţi precum Henri Coandă, Walker Cisler, preşedintele companiei Edison, cosmonautul Eugen Cernea sau Michel Templeton, directorul Muzeului de Ştiinţă şi Tehnologie din Oregon, care au fost impresionate de bogăţia colecţiei.

Sursa : www.noapteamuzeelor.ro

Comunicat T.A.T.A.

mai 12th, 2009

Alianta T.A.T.A. cere Cabinetului Boc sa ajute ACUM familiile cu nasteri multiple

http://www.t-a-t-a.ro/2009/02/02/proiectul-de-lege-privind-sustinerea-familiilor-cu-nasteri-multiple/

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. solicita Cabinetului Boc sa transforme in ordonanta de urgenta initiativa legislativa elaborata de Alianta T.A.T.A. si sustinuta de un grup de parlamentari pro-familie. Familiile cu nasteri multiple au nevoie de sustinere astazi si nu peste 2-3 luni, cand proiectul de lege adoptat de Senatul Romaniei va primi si votul favorabil al Camerei Deputatilor si va fi promulgat de Presedintele Romaniei. Gemenii, tripletii si cvadrupletii au nevoie de hrana, imbracaminte si de tot ce-i trebuie unui bebelus inca de la nastere, astfel incat demersul firesc si responsabil al Guvernului Romaniei este aprobarea unei ordonante de urgenta pentru sustinerea familiilor cu nasteri multiple.
Plenul Senatului a hotărât luni, cu o majoritate de 89 de voturi, ca familiile cu nasteri multiple să primească, în afara indemnizaţiei obişnuite acordate pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani, câte 600 RON pentru fiecare al doilea sau al treilea nou-născut dintr-o astfel de sarcină. Taticii sau mamicile care vor intra in concediul pentru crestere copilului vor avea conditii material mai bune pentru cresterea si educarea copiilor. Senatul este prima cameră sesizată în acest caz, decizia finală aparţinând Camerei Deputaţilor.
Comisiile parlamentare sesizate si Guvernul Romaniei avizasera favorabil proiectul de lege, senatorii primind propunerea de adoptare a unui proiect normativ care elimina discriminarea familiilor cu nasteri multiple.
Propunerea legislativă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, elaborata de Alianta T.A.T.A. si de un grup de parlamentari pro-familie, stipuleaza ca in cazul nasterilor multiple se acorda indemnizatia de crestere a copilului in cuantum de 85% din veniturile realizate in ultimul an (de la 600 lei pana la 4000 lei) si câte o indemnizatie suplimentara de 600 lei pentru fiecare copil incepand cu al doilea nascut. Astfel, o familie cu tripleti, care in prezent primeste pe langa indemnizatia de baza si 3 alocatii pentru copil de cate 200 lei (600 lei), va primi inca 2 indemnizatii suplimentare de cate 600 lei pentru al doilea si al treilea copil din nasterea multipla. Venitul suplimentar al unei familii cu tripleti va fi asadar de 1200 lei lunar pe parcursul concediului pentru cresterea copilului.
Alianta T.A.T.A. a reusit sa transforme in lege acest proiect cu ajutorul parlamentarilor pro-familie, care au devenit initiatori in Parlamentul Romaniei: Frâncu Emilian Valentin – senator PNL, Amet Aledin – deputat UDTTMR (minoritãti), Dumitrescu Liana – deputat AMR (minoritãti), Giurgiu Mircia – deputat PD-L, Ibram Iusein – deputat UDTR (minoritãti), Movilă Petru – deputat PD-L.
Seful Guvernului, premierul Emil Boc, a sustinut adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a acestei propuneri legislative, considerand ca aceasta este in concordanta cu Programul de Guvernare, iar efortul bugetar este de cca 25 milioane lei anual, considerand cele 3500 nasteri gemelare inregistrate statistic.
Alianta T.A.T.A. reuseste asadar sa elimine o discriminare grava din societatea romaneasca, asigurand conditii egale de tratament pentru copiii nascuti din nasteri simple si multiple. Familiile cu nasteri multiple au primit astfel sprijinul parlamentar si guvernamental solicitat prin intermediul Aliantei T.A.T.A., printre initiatorii acestei initiative fiind si domnul Mircea Minea, primarul localitatii Doamna Chiajna, care reprezinta cea mai mare comunitate de gemeni din Romania. La Chiajna sunt inregistrate 84 de perechi de gemeni si de tripleti.
Informatii suplimentare se pot obtine la tel. 0723.568.280, 0744.148.965, tel./fax 021.345.0123, asociatiatata@gmail.com, http://www.t-a-t-a.ro/ .

PRESEDINTE,
Bogdan Draghici

Vladimir Voronin a fost ales președinte al Parlamentului Republicii Moldova

mai 12th, 2009

Liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), Vladimir Voronin, a fost ales președintele Parlamentului, în condițiile boicotării votului de către opoziție.

Vladimir Țurcanu, a fost ales prim vicepreședinte, iar Grigore Petrenco – vicepreședinte, o functie de vicepreședinte rezervată opoziției este deocamdată vacantă.

Opoziția a refuzat să participe la alegerea ocnducerii Parlamentului, și a declarat că nu va participa nici la alegerea noului președinte al țării.

PCRM dispune în urma scrutinului din 5 aprilie de 60 de mandate din 101, pentru alegerea președintelui fiind nevoie de 61 de mandate. Dacă președintele nu poate fi ales după trei tururi de scrutin, Parlamentul se dizolvă și se convoacă alegeri repetate.

Actualul șef al statului, Vladimir Voronin nu mai are dreptul să candideze după două mandate consecutive.

Opoziția a acuzat autoritățile dominate de PCRM de măsluirea alegerilor din 5 aprilie.

Pentru început, în Parlament au fost constituite fracţiunile parlamentare şi conducerea acestora. Astfel preşedinta fracţiunii Partidul Comuniştilor este Maria Postoico. Vicepreşedinţii – Vladimir Ieremciuc şi Rasia Spinovschi, iar secretara comisiei este Svetlana Rusu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal (15 deputați) este Mihai Ghimpu, vicepreşedinţii – Anatol Şalaru şi Corina Fusu, iar secretara fracţiunii este Ana Guţu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal Democrat din Moldova (15 deputați) este Vladimir Filat, vicepreşedinţii – Alexandru Tănase şi Mihai Godea, iar secretarul fracţiunii este Angel Agachi.

Preşedintele fracţiunii Alianţei „Moldova Noastră” (11 deputați) este Serafim Urecheanu, vicepreşedintele este Veaceslav Untilă, iar secretar – Leonid Bujor.

Miercuri 13 mai are loc o nouă ședință a Parlamentului.

Al doilea eveniment floricol, după Simfonia lalelelor

mai 11th, 2009

Rezervaţia Poiana cu narcise de la Negraşi este un areal de 4,1 de hectare, în lunca râului Dâmbovnic, protejată prin lege.

Narcissus stellaris, cum sunt cele de la Negraşi, reprezintă o specie de narcise care populează, în general, locurile depresionare umede. Din cauza poziţiei sudice a Negraşilor, narcisele de aici înfloresc la sfârşitul lui aprilie, menţinîndu+se în floare aproape toată luna mai.

Narcisele de la Negraşi sunt numite de localnicii de aici coprine, având tulpinile mai subţiri şi frunzele mai înguste, floarea are o coronulă cu marginile roşii şi petale de culoare alb gălbui deschisă.

Rezervaţia de la Negraşi este ocrotită pentru valoarea ştiinţifică deosebită a speciei şi pentru valoarea peisagistică a covorului de narcise.

Sărbătoarea florilor a adunat argeşenii la Negraşi. Primarul a ţinut narcisele sub pază.

Faţă de anii precedenţi, de data aceasta sărbătoarea deja celebră în Argeş şi nu numai a avut o menire deosebită: aceea de a mai descreţi frunţile oamenilor, într+o perioadă în care criza este cuvântul de ordine.

Primarul Radu Nicolae, a oferit un spectacol de muzică populară susţinut de Doina Argeşului şi de ansamblul Dorul. Micii şi berea au creat veselie.

Sărbătoarea Narciselor de la Negraşi este al doilea mare eveniment floricol simbolic pentru Argeş.

Diferenţa o reperezintă faptul că, în acea poiană, narcisele nu cresc datorită cultivării de către om, ci datorită înmulţirii lor naturale

S-a pus piatra de temelie la Necropola Regală şi Episcopală

mai 11th, 2009

Duminică, Principesa Margareta şi Princepele Radu au pus, piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale de la Curtea de Argeş înălţată la iniţiativa Episcopiei Argeşului şi Muscelului cu sprijinul Casei Regale a României.

Mai întâi Familia Regală a participat la Sfânta Liturghie oficiată de Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, după care a avut loc slujba de sfinţire a locului viitorului lăcaş de cult care va avea hramul de Sfânta Filofteia şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril urmând a fi ridicat în imediata vecinătate a Mănăstirii Argeşului.

La ceremonie au asistast câteva sute de credincioşi.

Prea Sfinţitul Calinic şi Principesa Margareta au semnat protocolul în Sala Manole a Palatului Episcopal, privind înălţarea catedralei.

Noua catedrală, conform proiectului, va avea în linii mari Arhitectura Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş , în cruce greacă înscrisă, cu plan semicircular la intrare. Va fi prevăzut un loc special amenajat, cu 12 locuri de înmormântare pentru membrii Casei Regale şi episcopii Argeşului.

Spaţiul liturgigic va fi separat de cel al mormintelor, iar cei care vor dori să viziteze doar mormintele vor putea să facă acest lucru fără să deranjeze slujba religioasă. Ioan Augustin, arhitectul acre a întocmit proiectul necropolei, a fost prezent şi însoţit de Ion Tucă directorul Casei Regale, la una dintre şedinţele legislativului municipal din Curtea de Argeş şi au prezentat aleşilor locali modul în care va arăta întreg ansamblul arhitectonic. Va fi o biserică impunătoare , cu abside frtumoase şi cu o turlă centrală.

În vechea catedrală episcopală, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea şi restaurată la sfârşitul sec. al XIX lea, sunt înmormântaţi primii doi regi ai României, respectiv Carol I şi Ferdinand.

La Curtea de Argeş au fost aduse în anul 2003, rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al doilea şi au fost depuse într_o capelă din curtea manăstirii.

Principele Radu a cocluzionat “După 20 de ani de la sacrificiul românesc din decembrie 1989 şi la 60 de ani de aşteptare a Regelui Mihai, fondarea acestei noi catedrale episcopale şi regale va reprezenta pentru România un moment de întoarcere către ea însăşi , de întoarcere la demnitate, la mândrie, la împletirea armonioasă între democraţie şi libertaţi şi continuitatea românească atât de greu încercată în ultimele decenii”.

La rândul său P.S. Calinic a completat: “Prin această construcţie, se va împlini tradiţia legăturii dintre regalitate şi Biserica Ortodoxă Română”

În momentul în care va fi gata, această construcţie va aduce la Curtea de Argeş turişti din toate colţurile lumii.

Petiția împotriva introducerii majorării mascate de taxe

mai 11th, 2009

Petiția împotriva introducerii impozitului forfetar şi a majorării mascate de taxe şi impozite poate fi semnată acum și online. La adresa www.tintapnl.ro , Partidul Național Liberal îi așteaptă pe toți cetățenii care vor să se alăture campaniei lansate miercuri, 6 mai 2009.

Liberalii cer sprijinul românilor pentru ca, împreună, să reamintească guvernanţilor că trebuie sa-și asume dezastrul pe care îl produc, căci alegătorii nu au votat FMI în noiembrie 2008.

Semnăturile românilor, reprezentând protestul lor la adresa politicilor aberante ale guvernului Boc, vor fi depuse săptămâna viitoare în Parlament, împreună cu moțiunea de cenzură ”Marea păcăleală PDL-PSD”.

Campania de strângere de semnături și moțiunea de cenzură fac parte din setul de măsuri promovat de PNL împotriva abuzurilor și incompetenței guvernanților, alături de contestarea OUG 34/2009 la Curtea Constituţională. Este vorba de sesizarea aspectelor de neconstituţionalitate referitoare la modificarea şi aplicarea imediata a prevederilor codului fiscal. Coordonatorul campaniei naționale este vicepreședintele PNL, Daniel Chițoiu, fostul președinte al ANAF.

Tulburari in centrul Atenei

mai 11th, 2009

Pe fondul crizei economice, situatia emigrantilor din Grecia divide extremele politice care incepind de sambata au organizat marsuri separate.

Demonstrantii de stinga s-au strins in jurul orei 5 PM in Piata Omonia pentru a in sprijini sitatia emigrantilor, pe cind gruparile de dreapta au avut ca obiectiv protestul impotriva valului de imigranti ilegali, din care numai anul trectu fortele de ordine au prins in jur de 150.000 din care foarte putin au fost returnati in tara de tranzit.

In acelasi timp organizatii in sprijinul emigrantilor oraganizau un centru de sprijin si acordau ajutor medical si indrumare unor imigranti, subiect care al unei confierite de presa.

Fortele de politie nu au putut impiedica incidente si intr-un caz indivizi de extrema dreapta au atacat emigranti care isi gaseau adapost in curtea si in casa veche insalubra din centrul orasului.

Extremistii au folosit sticle incendiare si au aruncat cu pietre in cladirea care adapostea imigranti ranind cinci dintre ei.

S-a organizat o contrademonstratie de catre grupari de stinga iar forte de politie au separat pe demonstrantii de stinga de cei extremistii violenti de dreapta.
Intre cele doua demonstraii opus s-au aruncat pietre si sticle incendiare.

Dupa 35 de ani de la caderea dictaturii politia elena sufera de acelasi complex al celei din tara de dupa revolutie si anume lipsa de autoritate.

Evenimente par sa aiba si o implicatie politica interna si unele forte sa obtine beneficii.

Pe fondul scaderii in sondaje a principalelor doua partide politice care au condus Grecia in aceste trei decenii se simte un gol pe car eicnearca sa-l umple alte forte politice.

La ultimile alegeri forte de dreapta au reusit sa intre in parlament. Fortele de stinga simt momentul si cer alegeri anticipate si se pregatesc ca la alegerile pentur parlamentul european sa contracareze fortele de extrema dreapta.

Burse de creaţie “Alexandru Paleologu” şi “Ars Amandi” pentru elevi şi studenţi

mai 11th, 2009

În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate (inclusiv Republica Moldova). Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

sursa: www.deltaf.org

Documentele ororii: Descoperirea planurilor originale de extindere ale lagărului de la Auschwitz la Berlin

mai 10th, 2009

In noiembrie 2008, un articol publicat în celebra publicaţie „Bild” şi difuzat de mai multe jurnale şi canale de televiziune europene şi franceze mi-a atras atenţia.
Această informaţie a declanşat nu numai o stare de oripilare şi groază, dar şi un aspect extrem de important şi discutabil referitor la condiţia arhitectului în societatea modernă, a problemelor sale deontologice.

În fapt, jurnalul „Bild” precizează că, absolut întâmplător, cu prilejul unei renovării unui apartament din Berlin, au fost găsite planurile originale ale unui important proiect de extindere a lagărului de exterminare de la Auschwitz.

Documentul descoperit astfel este alcătuit din 28 planuri îngălbenite de vreme şi este datat 23 octombrie 1941. Acesta conţine în mod special faţadele şi planurile scara 1 :100 cu interiorul unei «instalaţii de dezinsecţie», planul unei încăperi de 11,60 x 11,20 m purtând menţiunea «Gaskammer» – «cameră de gazare». Exemplarele sunt parafate de către «Direcţia construirii de Waffen-SS şi a poliţiei» şi au clar semnătura şefului SS, Heinrich Himmler.

Unul din planuri indică primul crematoriu uman, cifra cu roşu reprezintă zona a cinci pătrate ce simbolizează viitoarele cuptoare de crematoriu. Planul are notat «L.Keller» pentru «Leichenkeller», adică «pivniţă de cadavre», în care era prevăzută o lungime de 8 metri cu posibilitatea extinderii «după nevoie».

Într-un interviu oferit publicaţiei sus-amintite, Hans-Dieter Kreikamp, şeful departamentului arhivelor federale din Berlin, estimează că aceste planuri «oferă o dovada evidentă a unui proiect de genocid impotriva evreilor din Europa».

Jurnalul «Bild» publică trei facsimile din acest proiect şi precizează încă o dată că planurile constituie pentru istorici dovada indubitabilă a unui proiect industrial de exterminare a evreilor pus la punct de Nazişti.

«Aceste documente demonstrează că toţi cei care au avut ceva de obiectat cu planificarea şi construirea acestui lagăr de exterminare ştiau că oamenii trebuiau gazaţi acolo urmând o procedură industrială» scrie Bild.
Aceste documente infirmă încă o dată toate afirmaţiile după care Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc, mai adaugă jurnalul.

De asemenea, «Bild» subliniază în continuarea articolului, pentru a face încă o dată cunoscut generaţiilor actuale că peste 1,1 milioane de evrei au fost exterminaţi la Auschwitz, localitate din Polonia situată în apropierea Cracoviei.

Acest lagăr al morţii a fost construit începând cu mai 1940 într-o fostă cazarmă a armatei poloneze şi primele victime au fost executate în septembrie 1941.

O extindere intitulată Auschwitz II sau Birkenau, a fost deschisă în octombrie 1941 şi patru dormitoare de gazare au fost adăugate lagărului în ianuarie 1942.

In timpul unei conferinţe din ianuarie 1942 de la Wannsee, conducătorii nazişti au decis exterminarea totală a 11 milioane de evrei care trăiau în Europa.

În mod sigur, arhitecţii care au proiectat au avut la cunoştinţă conţinutul tematicii proiectului. Nu există, profesional vorbind, posibilitatea de a proiecta o extindere a unei construcţii existente fără a face relevee, măsurători pe teren, fotografii, fără a fi perfect conştient ce anume lucrezi.

Şi totuşi în ce constă deontologia profesiei de arhitect într-un regim totalitar? Ce monstruozităţi ajung să proiecteze, constrânşi mai mult sau mai puţin de sistem? Este o chestiune de orgoliu sau numai financiară?
De la Albert Speer (primul arhitect al Reich-ului) până la arhitecţii «epocii de aur», aceste aspecte ar trebui să ne dea enorm de gândit asupra consecinţelor acţiunilor noastre.

Surse: L’Express, RFI, France 2, Europe 1, Le Monde, Libération, Le Figaro

http://www.bild.de/

La Oradea, în primăvara păcii

mai 10th, 2009
9 mai 1945, la Oradea9 mai 1945, la Oradea

S-au împlinit 64 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. În decurs de un an, în perioada mai 1944 – mai 1945, a fost nimicită majoritatea covârşitoare a celor peste 160000 de evrei din Ardealul de Nord. Mama mea, Sara Tabák, avea doar 13 ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare, dacă nu ar fi fost adăpostită la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta, unde au mai fost salvaţi câteva sute de copii evrei. În primăvara păcii a pornit către Ardeal sperând că avea
să-şi regăsească mama şi rudele apropiate. O parte din peripeţiile întoarcerii le-a descris în cartea Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007 la Cluj, din care reproduc un fragment

Singură la Oradea
Am călătorit tot cu trenuri militare, aglomerate, care înaintau anevoie. Într-o haltă din apropiere de Oradea toţi civilii au fost daţi jos din tren. Printre aceştia era şi un grup de lăptărese vorbăreţe şi vesele care mergeau spre Oradea cu clondirele de lapte; m-am luat şi eu după ele. Ajungând în oraş s-au suit în tramvai şi eu am făcut la fel, deşi nu aveam nici un ban pentru bilet. Din fericire, taxatoarea m-a ignorat. Mă gândeam că în oraşul acesta este pace de mai multe luni de zile, copiii de vârsta mea merg la şcoală, mamele şi bunicile lor îi aşteaptă acasă cu masa pusă, iar eu nu aveam pe nimeni şi nimic. Ce să fac ? Încotro s-o iau ? Cui să mă adresez ? M-am decis să mă duc la Poliţie pentru a obţine nişte documente şi, eventual, nişte sfaturi. În faţa clădirii impozante aştepta o mulţime de lume. Familii întregi revenite din refugiu, unii cu căruţele pline de catrafuse.
M-am îndreptat cu paşi hotărâţi către poartă, unde gardianul m-a întrebat ce caut acolo, dis de dimineaţă ? Iar eu i-am povestit, de unde vin şi câte păţisem. Atunci m-a dus într-un birou bine încălzit şi a telefonat undeva. Peste o bucată de vreme au intrat în birou vreo 8 –10 bărbaţi mai tineri şi mai vârstnici, evrei reveniţi la Oradea din detaşamentele de muncă, aflaţi în aşteptarea soţiilor şi copiilor deportaţi. Veniseră să mă vadă, pentru că eram primul copil evreu care sosise în oraş, după război. Când m-au văzut au început să lăcrimeze, iar pe mine m-a podidit plânsul. Unul dintre bărbaţi a dat fuga până la cofetărie şi mi-a adus câteva felii de cozonac şi o cană de cafea cu lapte. Mă îndemnau să mănânc dar eu, deşi îmi chiorăiau maţele de foame, n-am vrut să mă ating de bunătăţile dinaintea mea, fiind preocupată unde aveam să dorm la noapte ? Fiecare mă îmbia să mă duc acasă la el, pentru că aveau casa goală, dar eu eram neîncrezătoare, pentru că lucrau la poliţie ! Atunci unul dintre ei m-a luat de mână şi m-a dus la Comunitatea evreiască din Oradea, reînfiinţată de curând, în biroul preşedintelui care se numea Oszkár Dávid. Nenea Oszkár m-a liniştit că o să găsească o familie care să mă primească, dar mai întâi m-a dus la cantina Comunităţii, fiind tocmai ora prânzului şi bănuind că o să-mi cadă bine o farfurie de supă fierbinte. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă. Sala de mese mi s-a părut, ca în basme. Pe mesele aşternute cu feţe de masă imaculate, erau aşezate coşuri cu mere mari şi roşii. Nenea Oszkár a observat cu ce jind priveam merele şi mi-a spus că pot să iau câteva şi să mi le pun în rucsac, ca să le mănânc mai târziu. Asta a fost prima ofertă orădeană pe care am acceptat-o pe loc. Cât timp am luat prânzul, au venit la masa noastră şi alţi bărbaţi evrei, spunând că pot să-mi ofere găzduire. Preşedintele dădea din cap, înţelegător, fără să ia vreo decizie. La un moment dat au venit doi fraţi Jóska şi Gyuri Bügler, care locuiau împreună cu o menajeră mai în vârstă. Nenea Oszkár a hotărât să mă găzduiască ei, mai ales că avuseseră şi o surioară de vârsta mea, care a fost deportată şi nu ştiau nimic de soarta ei. Locuiau într-o casă de pe strada Beöthy Ödön. Gyuri avea vreo 22 de ani şi lucra într-un atelier de tricotaje, iar fratele său Jóska, cu vreo 5 – 6 ani mai mare, era vânzător într-un magazin. M-au primit cu dragoste frăţească, făceau tot posibilul să mâncăm împreună, mi-au cumpărat haine şi pantofi. Am primit o fustă plisată bleumarin şi o bluziţă albă, care-mi amintea de uniforma orfelinatului pe care-l părăsisem.
Începea să se desprimăvăreze şi mulţi orădeni păreau să fi uitat grozăviile războiului sau poate nu trecuseră prin atâtea încercări ca şi mine. Îmi mergea bine, dar îmi aminteam mereu că nu părăsisem Budapesta, cu gândul de a ajunge la Oradea, ci la Gheorgheni şi că trebuia să-mi continui drumul, chiar dacă noii mei fraţi ar fi luat-o în nume de rău.
Mă gândeam tot mai des şi la fostele mele colege de la orfelinat, care flămânzeau la Budapesta. L-am rugat pe nenea Oszkár Dávid, să caute o modalitate de ajutorare a orfelinatului, trimiţându-le alimente şi medicamente. Dar Nenea Oszkár a reuşit să facă mult mai mult. Cu sprijinul primăriei orădene a adus la Oradea cincizeci de fetiţe orfane, cărora li s-a asigurat locuinţă, mâncare, şcolarizare şi chiar ore de religie. Fetiţelor li s-a amenajat un cămin în vila doctorului Vilmos Molnár, care înainte de război fusese directorul Spitalului Evreiesc din Oradea, şi prânzeau la cantina comunităţii.
Imediat după sosire, copiii au fost duşi la baie, apoi li s-au distribuit haine curate. M-am bucurat din suflet că fetiţele care avuseseră de suferit vicisitudinile războiului, răbdaseră de foame şi de frig, aveau parte de condiţii omeneşti. În acelaşi timp eram şi mândră că toate acestea s-au realizat şi prin mijlocirea mea. Revederea cu tovarăşele mele de suferinţă a fost stropită cu lacrimi de bucurie, ne-am îmbrăţişat şi am ţopăit vesele. În schimb pedagogele, Tanti Maria şi Tanti Juliska, au fost mai puţin prietenoase, fiind supărate că fugisem de la orfelinat… Dar nu avusesem încotro, pentru că dacă aş fi cerut voie, nu m-ar fi lăsat să plec. Inima îmi dăduse ghes să pornesc către casă şi, în zorii zilei de plecare, am rugat-o pe o colegă, Noemi, să o liniştească pe pedagogă că nu pornesc singură, ci cu Aliz, care era majoră.
Menajera familiei Bügler nu m-a lăsat s-o ajut la gospodărie, nici măcar să-i plimb nepoţelul cu căruciorul. Gyuri şi Jóska plecau la lucru de dimineaţa, iar mie nu-mi plăcea să lenevesc şi nici n-aveam cu cine schimba o vorbă. Din când în când mă duceam pe la comunitate, dar şi acolo mă răsfăţau şi nu mă puneau să fac nimic. Într-o zi m-am plâns fraţilor Bügler că mă plictisesc şi, drept răspuns, m-au dus la sediul Organizaţiei Tineretului Comunist din apropierea locuinţei lor şi m-au înscris. Acolo erau multe de făcut: scriam pancarte, vindeam ziare, recitam poezii şi cântam marşuri. De 1 Mai, m-am dus la defilare şi, fiind îmbrăcată în fusta bleumarin şi bluza albă, mi s-a dat să duc portretul unui bărbat impozant, cu barbă. În rând cu mine defilau încă trei tineri, cu tablouri de aceeaşi mărime, reprezentând nişte bărbaţi la fel de importanţi, probabil. Interesându-mă pe cine reprezintă mi s-a spus că erau portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Peste câteva zile pe străzile Oradiei a ieşit o mulţime de oameni entuziaşti care se îmbrăţişau, strigând „Pace! Pace ! S-a semnat pacea !” M-am bucurat tare mult pentru că în sfârşit s-a încheiat războiul lung şi distrugător. În centrul oraşului s-a organizat un mare miting, iar cei prezenţi îi sărbătoreau pe ostaşii sovietici şi români.
În zilele următoare am primit răspunsul la scrisoarea pe care o trimisesem la Gheorgheni, lui Tanti Csergő, interesându-mă de mama şi de celelalte rude. Fosta noastră vecină îmi scria că, deocamdată, la Gheorgheni nu reveniseră decât câţiva bărbaţi evrei din detaşamentele de muncă şi o parte a familiei Szmuk, care fusese exceptată de la deportare, întrucât capul familiei era veteran din primul război mondial, decorat pentru faptele sale de arme. Se întorsese la Gheorgheni şi Tanti Lili Horváth, care supravieţuise la Budapesta. Însă nimeni nu se întorsese din familiile evreieşti, adunate în primăvara lui 1944 în ghetoul de la Reghin şi deportate la Auschwitz. Tanti Csergő îmi scria să vin la Gheorgheni, pentru că oricând pot găsi la ei un adăpost şi o farfurie de supă. M-am decis să plec acasă. Jóska şi Gyuri Bügler m-au condus la gară şi mi-au spus că dacă nu se întoarce nimeni din familia mea, să revin la Oradea, pentru că mă considerau sora lor. Am plecat la Gheorgheni pentru a aştepta acolo revenirea mamei mele dragi şi a rudelor.
Timp de câteva luni am aşteptat-o pe mama, plină de speranţă, întrebând de ea pe toţi cei care reveneau din deportare. Din păcate, nimeni
n-o întâlnise. În toamnă s-a spulberat nădejdea de a-mi revedea mama, dar şi aceea de a-mi reîntâlni măcar una din celelalte rude apropiate , peste treizeci la număr. Toate au pierit în deportare.

(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Zece motive pentru care nu pot urî un alt popor

mai 10th, 2009

1- Pentru ca nu cunosc nici “un popor”, cunosc doar oameni.

2- Pentru ca ura m-ar face slab si irational, doua mari dezavantaje in lupta cu cei care, ei, ma urasc pe mine.

3- Pentru ca sunt evreu, si poporul meu a fost aproape nimicit din cauza urii; deci ea, ura, nu are ce cauta in sufletul meu.

4- Pentru ca l-am citit pe Kant, si nu-mi pot permite sa cad prada unei porniri care sa nu poata fi erijata in principiu universal al existentei omenesti.

5- Pentru ca sunt comod, imi place sa merg la mall si sa calatoresc in strainatate; intr-o lume bazata pe ura, n-as putea sa fac acestea (de pilda, de mult tanjesc sa ma plimb prin Damasc, dar nu cred sa se intample vreodata aceasta).

6- Pentru ca ura e isterica, si eu sunt un om bine-crescut.

7- Pentru ca ura e schimbatoare si parsiva, iar eu sunt un om dintr-o bucata.

8- Pentru ca ura ascunde deseori interese materiale meschine, iar eu nu sunt un om lacom si nici fatarnic nu sunt.

9- Pentru ca nu vreau sa ma urasca nici pe mine nimeni, chiar daca, fara sa stiu, sa vreau, sau sa-mi pese, ii gresesc si eu lui.

10- Pentru ca Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii.

Tensiuni între Evrei și Vatican

mai 10th, 2009
Pius XIIPius XII

Benedict XVI în luna octombrie a propus spre beatificare pe Papa Pius XII, beatificare ce a stârnit controverse în sânul anumitor comunități evreiești – fapt ce ar putea afecta relațiile ecumenice catolico-evreiești.
Benedict intenționează să viziteze Israel-ul, dar deși încearcă să-l urmeze pe predecesorul său Ioan Paul II, acesta nu este decât o umbră a celui ce a fost. Cum Rabbi Savid Rosen declară că apropierea lui Ioan Paul II față de evrei vine din prietenia strânsă a acestuia cu fii lui Abraham, prietenie de care a dat dovadă încă din tinerețile sale; Joseph Ratzinger în tinerețe era doar un tânăr hitlerist.
Diferența dinte cei doi este una ca de la cer la pământ. Ioan Paul a fost mai întâi un preot paroh, apoi Episcop în Polonia, el a trăit printre oameni dezvoltându-și abilități interpersonale, pe când Benedict asemeni lui Paul VI a fost un cleric crescut în Vatican, în birou studiind și neinteracționând cu laicii, necunoscându-le nevoile, durerile, bucuriile…și acum acționează ca atare, ca un om lipsit de sentimente care nu a învățat să relaționeze și cu cel de lângă el.

Disputa Liturghiei Tridentine

Între evrei și catolici există un mic conflict cu privire la liturghia tradițională romană care în litania Vinerii Mari conține o rugăciune „Oremus pro perfidis iudeorum…”(se cere convertirea evreilor la creștinism) pe care evreii o consideră ofensatoare deși a fost rescrisă la îndemnul lui Benedict.
Această rugăciune a fost inclusă în canonul Feri-ei Sexta in Parasceve încă din timpuri străvechi (Antichitatea târzie și începutul Evului Mediu Timpuriu) și este bazată pe îndemnul lui Șaul din Tars (ap. Paul) pentru convertirea evreilor; dar este și o reacție a creștinilor la binecuvântarea minimilor rugăciunea evreiască Shemoneh Esreh.

Pius XII și Al Doilea Război Mondial

Procesul de beatificare este unul antemergător celui de sanctificare. Beatificarea înseamnă că un om pentru meritele sale deosebite este ridicat la rangul de „Fericit” și dupa ce se presupune că există suficiente dovezi ajunge să fie sanctificat și numit astfel „Sfânt” – rang ce îl ridică la cinstea altarelor catolice (notă: în piciorul din masa altarului în toate bisericile tradiționale există relicve ale unor sfinți – obicei preluat din Biserica primară când liturghiile aveau loc deasupra mormintelor martirilor).
Pius XII posibil că putea face mai multe pentru evrei, cum spun unele voci, însă este bine și ceea ce a făcut pentru evreii din Roma, chiar dacă a făcut-o în mod secret și poate pare mult prea puțin. Posibil dacă în acea perioadă de tristă amintire ar fi pontificat un alt Papă cum ar fi Leon XIII sau Pius X, lucrurile ar fi stat puțin diferit, aceștia doi au dat dovadă mereu de curaj în mod public atacând orice lucru imoral în mod public…pe când Pius XII a fost mai rezervat…mai fricos și deși putea să se pronunțe deschis împotriva deportărilor evreilor, nu a făcut-o. O eventuală canonizare ar fi văzută de evreii italieni ca fiind „o rană greu de închis”, pe când comunitatea evreilor din Franța au o poziție mai moderată și declară despre Pius XII că „s-a comportat ca un diplomat prudent”. Anumite documente arată totuși că Pius nu a neglijat total fenomenul nazist și asta de când era Cardinal a contribuit la enciclica lui Pius XI, „Mit Brennender Sorge”, unde se interzicea exaltarea idolatră a raselor vizând aici ideologia nazistă, apoi ca Papă le instruiește pe călugărițele augustiniene din Roma să-i ajute pe evrei: „Sf Pârinte dorește să-și salveze copiii și pe Evrei”, iar mânăstirea augustiniană a adăpostit copii ai lui Israel în acele perioade tulburi.

Antisemitismul lui Williamson – Episcop ultra-tradiționalist al SSPX

Acesta aruncă o altă pată neagră pe obrazul Bisericii Catolice prin declarațiile sale malicioase la adresa Shoah-ului (Holocaustului) pe care l-a negat în mod public. (comițând aici un „păcat împotriva Duhului Sfânt” – împotrivirea față de adevăr – păcat care conform doctrinei creștine nu se iartă niciodată). Ca să reamintesc cicitorilor episcopul negaționist a declarat: „Nu cred că au fost camere de gazare. Cred că există dovezi istorice împotriva celor șase milioane de evrei care ar fi fost deliberat gazați în camere de gazare ca o politică voită a lui Adolf Hitler”. Acest interviu când a ajuns la urechile publicului l-au determinat pe Papă să-și ceară scuze în mod public, iar Williamson a fost expulzat din Argentina unde conducea seminarul tradiționalist, pedeapsa e una destul de mică, în asemenea cazuri se proceda în mod tradițional cu interdictul (pedeapsă prin care Papa cere unui cleric să nu mai predice sau să săvârșească Sacramente) sau în cel mai rău caz cu excomunicare.

tant qu’il y aura des ailes

mai 10th, 2009

enfin je connais
la face cachée de la seconde
tandis que j’étais derrière lui
quand j’ai connu la perte d’un proche
tandis qu’il y a une autre guerre
vouloir – être – ensemble

ni haine ni pardon entre nous
jamais la banalisation du mal
seulement
le temps et ses ailes

la mémoire des témoins au-dessous des dunes de sable avant l’aube
hors de l’échelle comme les porteurs d’eau dans le désert
rêvant des fleurs de la solitude d’une apprentie sans âge

tu as besoin d’un seul mot d’amour par jour pour vivre mieux
me disait-il parfois
tant qu’il y aura des ailes

În imagini: o duminică în ținutul lui Shakespeare

mai 10th, 2009

1. În această casă de pe strada Henley din localitatea Stratford-upon-Avon s-a născut la 23 aprilie 1564 William Shakespeare. Situat în comitatul Warwickshire, la 160 km nord-vest de Londra, Stratford era un prosper orășel târg. !poza50!

2. Astăzi casa în care s-a născut bardul este vizitată de turiști din toată lumea, fiind practic un loc de pelerinaj acolo unde a văzut lumina zilei unul dintre cei mai influenți mânuitori ai condeiului din istoria omenirii. !poza51!

3. Pe malul râului Avon se află biserica unde a fost botezat, s-a căsătorit și este înmormântat William Shakespeare. Lăcașul de cult este construit pe locul unde din secolul al XIII-lea a fiinșat un sanctuar pentru fugarii de pe domeniile senioriale. !poza52!

4. Această modestă piatră funerară este mormântul lui Shakespeare. El este înmormântat alături de soția, de fiica sa cea mai mare și de ginerele său, Thomas Nash. !poza53!

5.Pe acest loc s-a aflat casa în care a încetat din viață la 23 aprilie (aceeași în care s-a născut) 1616 William Shakespeare. Către sfârșitul vieții el a revenit de la Londra la Stratford. Casa a fost demolată la sfârșitul secolului al XVIII-lea. !poza54!

6. Pe strada pe care se află casa memorială statui-vii delectează turiștii cu pozele lor. Stratford este azi un oraș aproape în întregime turistic, grație marelui Will. !poza55!

7. În oraș au fost prezervate numeroase case din perioada Tudor (1485 – 1603), ușor de recunoscut prin bârnele groase din lem vopsite în negru. Multe dintre ele sunt restaurante sau magazine. !poza56!

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (I)

mai 10th, 2009

Motto: “Nu există district în toată Europa în care etniile să fie atît de amestecate ca în Banat”.

R.W.Seton Watson, Europe in the Melting Pot, Londra, 1919, p.337.

Într-un articol dedicat numelui regiunii, profesorul Martyn Rady de la School of Slavonic and East European Studies, University College of London, arată că originile aşa numitului Banat de Timişoara datează de la începutul secolului al XVIII-lea, când teritoriul situat între Mureş, Tisa şi Dunăre a fost revendicat deopotrivă de Imperiile Otoman şi Habsburgic. Denumirea „Banatul” sau, în germană, „Banat”, a fost folosită doar după cucerirea Timişoarei de către Eugeniu de Savoia în 1716. “Cea dintâi referinţă privind denumirea Banatul Timişoarei este consemnată într-o scrisoare către Hoffkammer din Viena, datată ianuarie 1717. La scurt timp după aceasta, numele apare în scrisorile diplomatice ale trimişilor britanici. În anul următor păcii de la Passarowitz, termenul a primit recunoaşterea oficială prin stabilirea organismului Banater Landesadministration (Administraţia regiunii Banat). Apoi, numele de Banat a devenit destul de comun pentru a se integra în titlurile regale şi imperiale” .

Denumirea de Banat a fost contestată de stările nobiliare maghiare, deoarece păstrarea ei ar fi demonstrat că regiunea nu a fost parte a regatului Ungariei. În 1741, Maria Theresia a promis reintegrarea Banatului în Ungaria, respectiv, absorbirea acestuia în administraţia civilă a comitatelor, transferul avînd loc în 1779, cînd părţile sudice ale Banatului au fost organizate într-o graniţă militară, formă administrativă valabilă pînă la 1872. Numele de Banat nu a mai fost uzitat de administraţia ungară între 1779 şi 1849, regiunea fiind împărţită în comitatele Timiş, Caraş-Severin şi Torontal .

Comparativ cu Transilvania – independentă în interior şi autonomă în politica externă – nobilimea din Banat dispăruse o dată cu ocupaţia turcă din anii 1551-1716. Aceasta a marcat o discontinuitate în istoriile socială şi politică ale regiunii şi a făcut ca organizarea Banatului să fi fost adesea distinctă în raport cu Ungaria şi Transilvania. Aşa se explică, o dată în plus, asumarea rolului de regiune de graniţă, ceea ce devine şi mai evident în vremea Habsburgilor.

Demografie specifică

Situaţia demografică aminteşte şi ea acest lucru. Colonizat în secolul al XVIII-lea şi în primele decenii ale secolului al XIX-lea cu populaţii de diverse origini, germană, slovacă, cehă, bulgară, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, Banatul avusese şi atunci, şi mai tîrziu, o populaţie majoritară vorbitoare de română. Potrivit statisticii funcţionarului imperial Johann Jakob Ehrler, la 1774, şvabii-germani numărau 53.000 de locuitori; sîrbii şi grecii, 100.000; maghiarii şi bulgarii, 2400 ; evreii, 340; românii, 220.000 . După Francesco Griselini, autorul celei dintîi monografii dedicate istoriei regiunii şi publicată în anul 1780, sîrbii numărau 78.780 de locuitori; bulgarii, 8683 ; ţiganii, 5272 ; coloniştii germani, italieni şi francezi 43201 ; evreii, 353 ; românii, 181.639 .

Despre condiţia geografică transfrontalieră ce va contribui la definirea statutului social şi cultural al regiunii Banat aflăm şi din istoria regimentelor grănicereşti înfiinţate de Casa de Habsburg. Şi în acest caz, a fost vorba de o populaţie multilingvă, formată din români, germani, slavi, maghiari. Unul dintre cele mai importante regimente fusese acela al populaţiei româneşti din zona montană a regiunii, cunoscut sub numele de regimentul româno-ilir. La 1783, acesta număra 99 de sate cu 11.313 grăniceri valizi şi 4.561 semi-valizi, iar la 1791, 113 sate militarizate, cu 63.007 locuitori . La 1816, populaţia întregii graniţe militare bănăţene număra 91.207 români, 83.199 slavi, 14.523 germani, 2.849 maghiari, 1.114 de altă origine . Din punct de vedere confesional, populaţia Banatului montan avea următoarea componenţă: 168.403 ortodocşi; 18.139 catolici ; 6.136 reformaţi ; 191 evrei .

Spre deosebire de Transilvania, unde aristocraţia avea pondere numerică şi o mare putere politică şi economică, în Banat, în absenţa acesteia (dispărută în timpul stăpînirii otomane a regiunii, 1551-1716), Habsburgii avuseseră libertatea de a institui propriile lor politici sociale, economice şi educaţionale, stimulînd competiţia şi reuşind mai lesne şi mai devreme formarea celui dintîi segment al burgheziei. În mediile din sudul Banatului, geneza elitelor militare în rîndul populaţiei locale a fost relevantă în ordinea emancipării ţăranilor şi modernizării unui important segment al acestora. Înnobilarea mai multor membri de vază ai familiilor macedo-române, a ofiţerilor români cu merite deosebite în armata imperială şi a mai multor evrei ce contribuiseră la dezvoltarea comerţului a readus în atenţia bănăţenilor statutul social pierdut în secolul dominaţiei turceşti.

Precizările de mai sus nu mă împiedică să recunosc cum că ideea nobiliară revenise în viaţa societăţii bănăţene începînd cu secolul al XVIII-lea (cu anul 1780) . Fenomenul a fost posibil prin cumpărarea de titluri, cîteva sute la scara regiunii şi cîteva zeci în Timişoara. Noul segment social nu beneficia însă de privilegiile unei nobilimi de sînge, nu avea forţa politică şi administrativă comparabilă cu a predecesorilor şi nici autonomia financiară a aceleia din Transilvania. Nu era succesoarea noblimii medievale. Avusese loc însă o intervenţie demnă de reţinut în statuarea normelor de convieţuire, în instituirea reperelor culturale şi civice şi în promovarea economiei moderne. În anii 1840-1918, asemenea familii nobiliare se achitaseră admirabil în rolul burgheziei, ceea ce, uneori, îndreptăţeşte folosirea expresiei burghezie aristocratică. Refacerea traseului meandrat al familiei nobiliare Niámessny, întîlnirile ei cu diverse culturi, trecerile succesive dintr-o identitate într-alta, etc., i-a prilejuit lui Borsi Kálmán Béla redescoperirea unei istorii pe cît de fascinante, pe atît de plină de surprize.

Săptămâna viitoare – Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

Nicolae Paulescu: mare om de știință, antisemit furibund

mai 10th, 2009

“Spitalul, Coranul Cahalul, Talmudul, Francmasoneria” – este titlul unei carti furibund antisemite de Nicolae Paulescu. Carte reeditata partial in anii ’90 si, se pare, o tragedie culturala. Din ce cauza? Pentru ca nu este vorba despre un om lipsit de cultura si de gandire. Este vorba despre un intelectual de clasa, a carui activitate stiintifica a condus la descoperirea unui hormon care a salvat milioane de vieti. Datorita acestui om, diabetul a fost invins. Cum a putut acest om sa emita o asemnea teorie, sa scrie o asemenea carte?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare trebuie sa luam in consideratie cativa parametri. Primul este ca un intelectual nu este in mod obligatoriu si democrat. Au mai existat cazuri de intelectuali a caror reactie a fost antidemocractica, nationalista, antisemita, rasista. Au fost si intelectuali care au pactizat cu cele mai antiumane regimuri politice. De ce au facut acest lucru? Este o intrebare la care este greu de raspuns. Poate ca este vorba de cazuri individuale. Jules Verne, mare scriitor francez, autor al atator romane de anticipatie stiintifico-fantastica, romane care au influentat ulterior cercetarea stiintifica si au condus la descoperiri reale, a avut o orientare anti-dreyfussarda. La centenarul sau, un istoric literar francez se intreba care a fost cauza acestei orientari a marelui scriitor, care se manifesta ca umanist si anticolonialist. Era el antisemit? Nu pare. Poate mai curand faptul ca a trait toata viata in provincie, nu a reusit sa devina parizian si academician.

Au fost si cazuri de intelectuali care s-au lasat influentati de evenimentele contemporane lor si de lecturile pe care le aveau. Sa ne amintim ca multi intelectuali italieini (la inceput chiar si evrei italieni) s-au lasat vrajiti de promisiunile lui Mussolini in Italia. Sperau ei intr-o imbunatatire datorita unei “conduceri unice” charismatice? Nu este exclus. Cert este ca ulterior unii dintre ei au facut “mea culpa”, avand chiar curajul de a se adresa dictatorului pentru a-i spune ca au incetat sa il sustina.
In prvinta antisemitismului, sa ne amintim de scriitorul spaniol Pio Baroja, clasic al literaturii spaniole. In afara de romanele lui, care sunt gustate si astazi, a scris o carte antisemita de o vulgaritate rara. Citez titlul ei din memorie : Judios, judiadas y demas ralea. Biobibliografii lui simt o jena si in prezent, atunci cand sunt nevoiti sa citeze aceasta carte si sa mentioneze antisemitismul autorului ei. Mai ales ca aceasta carte a fost reeditata de antisemiti si negationisti in ultimele decenii ale secolului al 20-lea. Pio Baroja nu mai este in viata de mult…

Oare ce ar fi spus profesorul Nicolae Paulescu daca ar fi trait inca 15-20 de ani si ar fi vazut tragedia Holocaustului, precum si a comunismului? Mi-am pus aceasta intrebare de mai multe ori. El era un antisemit de tip vechi, influentat de cuzism. Ar fi tacut? Ar fi vorbit altfel? S-ar fi alaturat intelectualilor democrati care au afirmat intr-un memoriu catre Ion Antonescu: “Tacerea noastra ar fi o crima”?. Chiar daca unii dintre ei tacusera anterior sau vorbisera altfel…
Sa ne amintim ca unii antisemiti de tip vechi au reactionat impotriva pogromurilor si a deportarilor in Transnistria. Ei au afirmat ca au vrut distrugerea economica a evreilor, dar nu distrugerea lor fizica. Sa ne amintim ca in memoriile sale, fostul Sef Rabin Alexandru Safran a scris despre unii lideri ai Bisericii ca erau antisemiti de tip vechi, dar totusi a apelat la ei, iar ei au mers mai departe, cerand incetarea deportarilor in Transnistria. Sa ne amintim ca marele istoric Nicolae Iorga, ultranationalist, care a avut si publicatii antisemite, a cazut victima unor indivizi din Garda de Fier…

Savanti in domeniul medicinei? Din pacate, au fost si nazisti. Sa ne amintim despre groaznicele experiente ale lui Mengele. Criminale si inutile. Sau despre doctorul Babor, care injecta acid fenic detinutilor drept in inima. Sau despre altii, care s-au alaturat aparatului de represiune. Cum au putut face acest lucru? Si de ce?

Nicolae Paulescu a fost un mare om de stiinta. Din pacate, el a fost influentat de teoriile politice din timpul lui. Ca si de teoria rasista. Din fericire, el nu a pus aceste teorii in aplicare in cercetarile sale in domeniul stiintelor medicale. Produsul acestor cercetari a salvat milioane de vieti indiferent de nationalitate, rasa si religie. Dar cartea lui antisemita ramane ca o dovada trista, amara, a orientarii lui politice. El a scris despre Talmud fara ca macar sa il cunoasca, fara sa citeasca vreun tratat talmudic si fara sa citeasca o prezenatare a lui, nu numai favorabila, ci si neutra, obiectiva. Cartile antisemite despre Talmud din secolul al 19-lea, de August Rohling ai Aron Birman (evreu originar din Romania convertit la crestinism, care a scris in limba germana fara o cunoastere serioasa a Talmudului), bazate pe afirmatii mai vechi, precum cele din evul mediu european, sau ale lui Martin Luther si Johann Pfefferkorn, au avut influenta asupra unor oameni care au ales comoditatea, fara obiectivitatea care cere: “Audietur et altera pars”. Tragic este faptul ca Nicolae Paulescu s-a lasat sa cada in aceasta plasa. Dar poate originea lui – dintr-o familie saraca, in conditiile in care cultura romana avea o componenta antisemita si xenofoba puternica – l-a facut sa mearga pe acest drum. Totusi, el trebuie apreciat ca om de stiinta, cercetator in domeniul medicinei, desi respins ca sociolog si om politic. In iudaism exista traditia despartirii evreului de sambata, considerata Printesa Sabat, sambata seara. Se afirma despartirea intre sacru si profan. Poate ca ar trebui sa spunem acelasi lucru si in acest caz: unul a fost omul de stiinta Nicolae Paulescu, altul a fost sociologul si politologul cu acelasi nume. Unul ramane cu lauri in istoria stiintei si a cunoasterii umane, celalalt ocupa un loc anost in groapa istoriei.

Traian nu e Emil!

mai 10th, 2009

Câteva fapte şi un zvon. Faptele sunt legate de foarte probabila scădere a cotei de popularitate a preşedintelui, relevată şi de recentele sondaje de opinie.

Că sondajele nu se înţeleg între ele la scoruri, adesea nici la ierarhii, că au obscure tendinţe manipulative e limpede, dar am analizat acest fapt în ediţia online de vineri. Dar aşa trase de păr cum sunt, sondajele surprind totuşi nişte tendinţe, una dintre acestea fiind tocmai scăderea cotelor de popularitate şi de încredere ale dlui Traian Băsescu.

De altfel, nici nu am fi avut nevoie de vreun sondaj pentru a şti acest lucru – exercitarea puterii uzează oricum, iar asocierea cu o guvernare ciudată din start şi nimerită la volanul ţării pe fondul crizei economice nu putea ameliora situaţia. Probabil, pe acest fond a apărut şi zvonul că dl Băsescu ar avea de gând să renunţe la încercarea de a obţine în toamnă un nou mandat prezidenţial. Am citit şi câteva analize plecate de la acest zvon, unele luându-l în serios şi trasând paralele amuzante cu situaţia dlui Constantinescu din anul 2000 şi renunţarea acestuia la o nouă candidatură, altele ridiculizându-l pur şi simplu, cred eu că pe bună dreptate.

Nu ştiu dacă acest zvon a fost lansat din taberele adverse dlui Băsescu, dinspre ceilalţi candidaţi anunţaţi sau posibili, ca un fel de autoîncurajare, ori chiar din cea a dlui Băsescu, ca un balon de încercare ori un fel de încercare subtilă de descurajare a adversarilor. Dar ştiu că e un zvon complet nerealist, începând chiar cu diferenţele psihologice structurale dintre cele două persoane aduse forţat în comparaţie.

În vreme ce toată personalitatea dlui Constantinescu, oricât de supravegheată ar ieşi în general în lume şi oricâte puseuri de energie i-ar fi fost induse din exterior, e clădită pe un fond astenic-depresiv, cea a dlui Băsescu nu are nimic depresiv în ea, ba din contră, aş spune că e fundamentată pe excese de sens contrar. Dl Băsescu n-ar putea deci renunţa la o bătălie pe motivul că sondajele îl arată în scădere de formă, nici n-ar fugi din faţa unor adversari, oricare ar fi aceştia, de la opinia publică la eventualii contracandidaţi. Domnia sa are o structură, în mod esenţial, centrată pe luptă şi fundamental conflictuală. Dacă nu are adversari, şi-i caută şi chiar şi-i creează.

Cu cât situaţia este mai complicată şi mai dificilă, cu atât se mobilizează mai bine, cum deja a şi arătat-o în mai multe rânduri de alegeri în nume propriu. Ba chiar cu puterile sale a tras mult mai înainte decât şi-ar fi imaginat actorii alcătuirii politice precare precum Alianţa D.A. de acum vreo cinci ani sau PDL-ul de toamna trecută. Eu nu spun că aşa este bine, poate ar fi fost de preferat ca România să fi avut un preşedinte mai aşezat, spun doar cum stau lucrurile. Iar după cum stau acestea, deocamdată, orice ar spune sondajele şi oricare ar fi zvonurile, eu nu întrevăd un adversar care să-i pună în pericol cu adevărat şansele dacă se decide pentru o nouă candidatură. Şi, oricum, dacă vreun candidat chiar s-a decis să-l învingă pe actualul preşedinte, n-ar fi rău să ştie că nu prin zvonuri şi sondaje măsluite acest lucru ar putea deveni posibil.

Nu, Traian chiar nu e Emil!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Cetăţenia română şi problemele stringente ale Republicii Moldova

mai 10th, 2009

“După ce, pe 15 aprilie, Guvernul României a emis o ordonanţă prin care a completat şi modificat Legea cetăţeniei române nr. 21 din 1991, mii de cetăţeni ai R. Moldova vin zilnic la oficiile poştale să expedieze scrisori prin care solicită redobândirea cetăţeniei române. Amintim că, în conformitate cu modificările operate, ei vor putea s-o redobândească în termen de maximum cinci luni de la data înregistrării cererii. Ieri, sediul Poştei centrale din Chişinău era ca un adevărat furnicar. În sala de la parter a oficiului poştal nr. 12 era imposibil să te deplasezi. Cu toate că un crainic anunţa că cetăţenii pot expedia cereri de programare în vederea depunerii dosarului de redobândire a cetăţeniei române şi la alte oficii poştale, lumea a preferat să facă acest lucru anume aici. Majoritatea dintre cei cu care am discutat au spus că vor să depună cereri pentru întreaga familie. „Nu mai dorim să stăm închişi în ţarcul lui Voronin. Vrem să fim cu toţii în marea familie europeană! Vrem cetăţenie română şi punctum”, ne-au declarat mulţi dintre ei.”- scria zielele trecute Nicolae Roibu în ziarul Timpul.

Este o reacţie firească a populaţiei din RM după recentul val de violenţe şi discursul românofob al autorităţilor de la Chişinău. Românii basarabeni ştiu foarte bine, din istorie (nu cea din manulele falsificate, bineînţeles, ci istoria trăită de părinţii şi bunicii lor), că dacă se dă semnalul de start, de la “conducere”, românofobia, specifică societăţii moldoveneşti, cultivată zeci de ani la rând prin politici bine dirijate, va lua amploare şi va face noi victime nevinovate. Aşa a fost şi în ‘88, şi în ’92, şi în ‘94, şi în 2002, iar tradiţia vine din perioada stalinistă.

După ce Traian Băsescu a anunţat simplificarea procedurii de redobândire a cetăţeniei române de către basarabeni, am asistat la o adevărată isterie mediatică, prilejuită de două fenomene simetrice: atacurile conjugate ale Kremlinului şi ale Chişinăului asupra României care protestează, bineînţeles, pe de o parte, şi îngrijorarea mass-media din UE în faţa unui eventual val de noi cetăţeni UE, via România, pe de alta. Ambele fobii au ocupat primele pagini ale ziarelor, primele minute ale programelor de ştiri şi ambele sunt neîntemeiate. Prima, pentru că România nu face decât să fie consecventă în politica sa, găsind un mijloc legal, democratic, de a repara parţial, pentru urmaşii românilor care au suferit după cel de-al doilea război mondial, consecinţele Pactrului Ribbentropp-Molotov. Rusia, care acordă cetăţenia sa oricărui doritor dinspaţiul fostei URSS de a deveni cetăţean rus, ar fi ultima îndreptăţită să protesteze.

Cât priveşte frica Occidentului de noii cetăţeni UE originari din RM, nu cred că ar trebui să fie îngrijorată de acest act justiţiar în sine – de faptul că descendenţii acelor români, cărora acordul dintre regimul lui Hitler si puterea sovietică le-a incălcat dreptul la cetăţenie şi identitate, li se face astăzi dreptate. Aceşti noi cetăţeni UE nu vor pleca din RM pentru că vor redobândi cetăţenia ţării la care nu au renunţat niocdată şi, cu ea, un paşaport românesc. Ei ar putea să emigreze pentru că politica românofobă şi incapacitatea de a guverna a puterii politice a RM au devenit insuportabile. Altfel, este deja bine cunoscut faptul că o mare parte din cetăţenii RM au şi ajuns în ţările UE şi lucrează acolo, deseori la negru, dovadă că şi în lipsa unui paşaport valabil ei încearcă să fugă de politica antidemocratică de acasă. Una dintre cauzele pentru care cetăţenii RM apelează la dreptul de a-şi redobândi cetăţenia română este atmosfera de incertitudine, de nesiguranţă, care domină în societatea noastră, începînd cu acel “război împotriva limbii române”, declanşat încă în ’89 de către Interfront, continuat de forţele armatei a 14-a în 1992 şi resimţit în stânga Prutului, ori de câte ori Rusia încearcă să-şi reinstaureze influenţa în fostele teritorii sovietice. Este firesc, deci, ca românii din RM să caute protecţia statului român, dar şi pe cea a statelor din UE, din care România face parte, în cazul în care se simt ameninţaţi la ei acasă.
Partidele de opoziţie, mass-media, societatea civilă şi observatorii străini au semnalat de mult prea multe ori că situaţia drepturilor omului a devenit insuportabilă în RM. Răspunsul conducerii RM a fost, de fiecare dată, de un cinism dezarmant. În aceste condiţii, este normal ca populaţia să căute sa plece cât mai degrabă şi cât mai departe din RM.

Soluţia, deci, nu este interzicerea cetăţeniei române, cum i-ar placea Kremlinului şi Chişinăului, ci instaurarea unei democraţii funcţionale în RM şi, implicit, retragerea forţelor armate ruseşti din regiunea transnistreană, unde aceste forţe constituie un factor destabilizator şi ameninţă securitatea RM şi a frontierelor UE şi NATO. Apropo de stabilitate, declarată ca un deziderat de către toată lumea, când se discută despre situaţia politică din RM. Nu cred că “stabilitate” s-ar traduce prin simpla imagine a clădirilor administrative din Chişinău cu geamurile întregi. Nu putem vorbi despre o stabilitate veridică, atunci când ea se ţine pe încălcări grave ale drepturilor omului.

S-a menţionat de multe ori că RM este o “ţară a paradoxurilor”. Unul dintre paradoxuri era faptul că moldovenii votează cu comuniştii (declaraţi sau reformaţi) şi pleacî să lucreze la… capitalişti. Poate că acest paradox se explică prin fraudarea sistematică a alegerilor? Dacă cetăţenilor moldoveni le-ar fi plăcut atât de mult “socialismul” regimului comunist, de ce ar mai fi plecat? Nu era logic să rămână acasă, dacă le place guvernarea, pe care o aleg în mod repetat, acordându-i mereu un procentaj care le asigură comuniştilor o situaţie dominantă în Parlament?

Un alt paradox e faptul că, deşi este cea mai săracă ţară din Europa, majoritatea protestelor din RM sunt destul de departe de temele strict economice sau sociale. Cu mici excepţii, protestele cetăţenilor RM vizau, cel puţin până în prezent, în primul rând, chestiunea identitară (de exemplu, dreptul la denumirea corectă a limbii oficiale: Limba Română; sau dreptul la studierea Istoriei Românilor) şi problema situaţiei geopolitice ( ieşirea din CSI, retragerea armatelor ruse din Transnistria, integrarea în structurile UE şi NATO, apropierea de România). Sigur, problema drepturilor omului este una de bază într-o democraţie. De aici concluzia că astea sunt problemele cele mai dureroase ale RM, cele care necesită o soluţionare urgentă.

Paradoxurile, prietenii geniului, ca să parafrazez un vers celebru. Înainte de alegeri, un tânăr expert a zis despre electoratul Republicii Moldova că e “mai inteligent decât pare” ( http://www.azi.md/ro/comment/1547 ). S-ar putea ca explicaţia să fie foarte simplă, genial de simplă, cum se întâmplă de obicei, şi, în condiţiile în care am avea la dispoziţie date corecte, nefalsificate, experţii să constate că ceea ce a fost numit de atâtea ori “paradoxul moldovenesc” nu e altceva decât o sumă de erori regretabile.

www.argribincea.wordpress.com>/i>

Conservatorismul schimbării: Către o dreaptă a secolului XXI

mai 10th, 2009

Apărută la Editura Humanitas, cartea lui Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică, „Reconstrucţia dreptei” este un dar făcut culturii politice a României democratice.

Public aici un fragment din prefaţa mea la acest excepţional volum. Competenţi fără a fi pedanţi, fini cunoscători ai marilor dezbateri din politologia, economia şi sociologia zilelelor noastre, autorii sunt în acelaşi timp spirite emancipate de orice încorsetare dogmatică. Premisa de la care porneşte această carte într-adevăr deschizătoare de drumuri este că liberalismul românesc se află într-un impas teoretic. Impostura unora care perorează liberal, dar acţionează socialist, a dus la o situaţie în care marile opţiuni ale dreptei moderate nu sunt cunoscute (şi cu atât mai puţin practicate) nici măcar la nivelul elitelor. Se operează cu termeni de sorginte conservatoare, dar semnificaţiile lor autentice le sunt accesibile doar unor iniţiaţi.

Ceea ce întreprind domnii Stoica şi Aligică ţine aşadar de un demers deopotrivă explicativ şi constructiv. Urgenţa acţiunii lor intelectuale este învederată de faptul că apar tot mai mulţi „formatori de opinie” care agită spectrul anticapitalismului. Discursurile „criziste” fac ravagii. Tocmai de aceea, o lucrare de o cristalină luciditate precum aceasta mi se pare de o stringentă necesitate. Cele trei calităţi definitorii ale cărţii sunt, în opinia mea, profunzime, coerenţă şi curaj conceptual. La un ceas în care Ion Iliescu şi susţinătorii săi se străduiesc să scrie necrologul capitalismului, revenind la vechile obsesii etatist-colectiviste, cei doi gânditori insistă asupra fundamentelor morale ale economiei de piaţă.

Cartea vine să umple un regretabil vacuum de poziţii teoretice credibile inspirate de marea tradiţie liberal-conservatoare. Ne lipsesc cărţile de substanţă privind doctrinele politice ale unei drepte care respinge deopotrivă fascismul şi comunismul. Evident că există excepţii, dar ceea ce face demersul acesta diferit este tocmai faptul că el este susţinut de un om politic de talia lui Valeriu Stoica, jurist de înal tă clasă, şi de un politolog de anvergura lui Dragoş Paul Aligică. Valeriu Stoica este personalitatea politică românească pentru care intelectualii trebuie să devină factori activi ai conversaţiei naţionale despre viitorul ţării. O poziţie împărtăşită de Traian Băsescu. Admir la Valeriu Stoica inteligenţa întotdeauna atent-calibrată la temele cele mai actuale precum şi ce ceea ce Isaiah Berlin numea „the sense of reality”. Gânditor de mare fineţe, Valeriu Stoica este un liberal prin vocaţie.

La rândul său, Dragoş Paul Aligică este un strălucit analist al proceselor de democratizare din statele postcomuniste, cercetător la Centrul Mercatus de la George Mason University din zona metropolitană Washington DC şi autor al unor lucrări elogios recenzate pe teme de politici publice şi istoria ideilor. Graţie talentului stilistic şi demonstrativ al celor doi autori, lucrarea se citeşte pe nerăsuflate. În momentul de faţă, putem spune că dreapta românească nu mai este debusolată. Avem în acest volum acele repere doctrinare de maximă inteligibilitate pe care să se întemeieze numeroasele şi necesarele construcţii ulterioare. Lucrarea se plasează neîndoios în continuitatea liniei de gândire ilustrată de E. Lovinescu. Cartea este una programatică întrucât vrea să (re) definească un curent intelectual politic în context românesc.

Nu am găsit nici măcar un grăunte de paseism romantic în această carte. Valeriu Stoica şi Dragoş Paul Aligică sunt liberal- conservatori din familia unor Raymond Aron, Hayek, Ludwig von Mises ori N. Steinhardt. Ei susţin fără reticenţe valorile urban-burgheze, atacate şi denigrate de variile socialisme (de extremă dreapta sau stânga). Tradiţia la care se raportează este aceea a unui realism sceptic, a unui raţionalism care nu ignoră marile tensiuni ale condiţiei politice posttotalitare (şi postmoderne). Dreapta pentru care pledează cei doi gânditori este una antisalvaţionistă, antiteleologică şi antiutopică.

Cei doi parametri-cheie pe care îşi clădesc argumentaţia autorii sunt liberalismul clasic şi capitalismul. Ambiţia lor este să demonstreze „că nu putem vorbi despre o dreaptă românească modernă, pregătită să facă faţă provocărilor secolului XXI, în absenţa înţelegerii motivelor pentru care, în noul mileniu, principala sarcină a Occidentului şi, implicit, a noastră va fi apărarea şi dezvoltarea moştenirii acestor două proiecte şi a tradiţiei asociate lor. ( … ) A fi de dreapta în secolul XXI presupune drept condiţii (nu suficiente, dar totuşi necesare) îmbrăţişarea principiilor liberalismului clasic şi ale ordinii sociale a capitalismului”. Este vorba aşdar de configurarea unui orizont specific al acestei formule de dreapta care nu se cantonează în poncife desuete aparţinând altor timpuri şi altor spaţii. Cartea apare într- un moment dominat de criza economică. E foarte important să observăm că prin principiile enunţate şi conceptele dezvoltate ea oferă o modalitate de a înţelege originile şi natura acestei crize.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

We don’t need no education…

mai 10th, 2009

Pe la sfârşitul anilor ‘70, fiind în clasa a cincea, ne duceau o dată pe săptămână la un atelier unde stăteam toată după-amiaza la traforaj şi pirogravură, sub supravegherea unui maistru-instructor cu bască şi handicap de exprimare.

Pe masă el avea de model o căruţă în miniatură, din placaj şi ornamentată rococo cu ceea ce se chemau pe atunci “motive populare”. Mergeam acolo numai băieţii. Pe fete le duceau în altă parte, într-un loc rămas până azi misterios, unde ele reproduceau aceleaşi motive populare cu acul pe etamină.

Noi eram prea mici atunci să ne dăm seama ce era în neregulă cu toată povestea asta. Nu realizam că programa şcolară oficială includea promovarea kitsch-ului şi a pierderii de vreme ca pregătire pentru viaţă. În plus, lemnul ars cu acul mirosea frumos, iar a ciopli în el producea o plăcere aparte, pe care n-am mai regăsit-o dintr-a şasea încolo, când am intrat în epoca fierului, la pilit şi filetat vergele, date ca rebut direct la reciclare când scăpau din mâna noastră. Totul se petrecea într-un subsol sumbru care mă deprima la fel de tare ca poezia „Oltul”. (Lui Goga şi patetismului deplasat al profei de română le datorez o temporară, dar violentă reacţie de respingere faţă de literatura lirică).

Ai fi zis că toate astea ţineau de fostul sistem şi au dispărut după ‘89, odată cu cravata de pionier şi industria socialistă. Însă de când cu nesfârşitele discuţii despre salarii şi anunţata grevă a cadrelor didactice, m-am uitat puţin prin statistici şi rapoarte; am început să mă îndoiesc că s-a schimbat mare lucru. S-au scos, nu-i vorbă, materiile imediat odioase, ca socia lismul ştiinţific, şi s-au scuturat de ideologie celelalte manuale. Dar nu sunt sigur că performanţa sistemului s-a îmbunătăţit.

Se luptă azi haotic între cele două viziuni asupra educaţiei, ambele falimentare: cea veche, ceauşistă, modelată după tiparul şcolii de ucenici, care trebuia să dea uzinelor pălmaşi calificaţi pe viaţă într-o slujbă stabilă; şi cea nouă, occidentală, care pune accentul pe individ şi cultivă exprimarea liberă a opiniilor, chiar atunci când ele au consistenţa apei de ploaie, producând adolescenţi funcţional analfabeţi şi vorbitori în clişee social-acceptabile, care diferă de vechii absolvenţi nu prin nivelul de pregătire, ci doar prin natura post-industrială a aspiraţiilor (job în comunicare, modelling, management etc).

S-a trecut la un fetiş complet deplasat al calculatorului şi internetului în şcoală, de la care, împreună cu salariile mai mari, se aşteaptă minuni educaţionale. Or, chiar în economia bazată pe cunoaştere, tehnologia e doar un instrument, precum stiloul în era birocraţiei: util, dar el singur nu te învaţă ce să scrii. Educaţia bună constă într-o combinaţie subtilă de transmitere de informaţii şi formare ca individ autonom, inteligent şi capabil să manevreze experienţa adunată de generaţiile anterioare; pe obişnuinţa disciplinei în muncă şi gândire; precum şi pe un mediu social cu modele de succes, adică unul care răspunde convingător la întrebarea “pentru ce să investesc atâta timp şi efort?”, deci oferă stimulente de participare reală copiilor (şi părinţilor). Mecanica simplistă a guvernării – apasă pe butonul X şi obţii rezultatul Y sau bagă atâţia bani ca să obţii atât – pur şi simplu nu funcţionează aici. Sigur, e bine să ai fonduri cu care să construieşti şcoli noi şi să dai salarii decente profesorilor, dar dacă asta ar fi suficient, atunci SUA ar avea cel mai bun sistem de învăţământ preuniversitar din lume, ceea ce nu e cazul.

Se înţelege unde bat: nu reinventăm noi roata, deoarece de la antici ştim că modelul educaţional corect este cel al artelor liberale, cu componentă modelatoare dată nu de studiul unei meserii sau alteia, ci al corpului canonic al civilizaţiei occidentale de care aparţinem. În anii de formare, deprinderea de a munci ordonat şi familiaritatea cu marea tradiţie culturală şi ştiinţifică a Occidentului sunt mai importante şi constituie baza pe care poţi construi singur mai târziu, când te decizi dacă vrei să fii inginer, politician sau manager.

Nu pretind că am soluţii la toate aceste probleme complexe. Sunt doar un pic dezamăgit că, în atâtea zile de telepălăvrăgeală, cât învăţământul a fost ştirea numărul unu, n-am apucat deloc să le dezbatem serios. S-a vorbit tot timpul de bani, bani, bani, dar nimeni nu m-a lămurit cum facem să-i ajutăm pe acei profesori şi învăţători, tot mai puţini, care dau copiilor noştri o educaţie top class – dar nu ajutaţi de sistem, ci mai curând în ciuda lui, ca un fel de hobby personal. Nimeni nu ne-a explicat de ce în 1990 aveam 250.000 cadre didactice la 4,9 milioane elevi, iar astăzi avem 260.000 la doar 3,9 milioane elevi. Şi de ce continuăm să visăm la modelul interbelic de liceu, care se plătea şi cuprindea 10-15% din copii, deşi el nu se poate compara cu cel de azi, generalizat.

Dezamăgirea mea vizează deopotrivă pe politicieni, care au votat în mod populist legea salariilor astă-toamnă; dar şi pe liderii de sindicat din educaţie, ce mimează un infantilism capricios de dl. Goe (mamiţo, de ce nu sunt bani, eu vreau să fie bani). Trecuţi probabil prin şcoli unde pirogravura era modelul ultim de competenţă şi gust, văd că toţi aceştia aduc tot mai mult cu maistrul meu de tâmplărie dintr-a cincea, dânduşi mâna pentru a omorî definitiv în limba română forma gramaticală “pe care”.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Presa liberă vs Regimul de la Chișinău = David vs Goliat

mai 10th, 2009

Fotografia alăturată este preluată din revista Dilema Veche şi nu ar fi putut apărea niciodată în R. Moldova, mai ales în presa afiliată puterii, deşi în alte părţi, inclusiv la Bucureşti, este un lucru normal pamfletul la adresa mai-marilor zilei. Acesta este un element care arată că libertatea presei există…

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” am comentat pentru publicaţia Acum, cu ocazia Zilelor Presei sărbătorite la Chişinău în această perioadă.

Cu aceasta ocazie, jurnaliştii şi-au exprimat nemulţumirile faţă de regimul comunist care, iată, aşa cum atestă raportul Freedom House, ne-a adus statutul de presă – neliberă. Aşa cum anunţă Radio Europa Liberă, datele luate în calcul în elaborarea studiului Freedom House sunt până la data de 31 decembrie 2008. Prin urmare, abuzurile şi intimidările asupra presei de la noi, după alegerile din 5 aprilie, nu au fost contabilizate. Aşadar, am putea spune că locul 150 este unul prea bun pentru noi!

Să ajungi în 2009 tu, R. Moldova, atât de apropiată geografic şi nu numai de UE, şi să ai un asemenea statut (!), cred că este profund dezonorant. Dacă în 1997, atunci când presa din R. Moldova a fost declarată ca fiind “parțial liberă”, cineva ar fi spus că peste un deceniu vom degrada la acest capitol, mulţi dintre noi, cel mai probabil, nu ar fi crezut că aşa ceva se poate întâmpla. Dar, cum în comunism orice este posibil, la fel şi în mica “oază de comunism” – R. Moldova – nimic nu mai provoacă mirare.

Săptămâna trecută, preşedintele Vladimir Voronin a spus mai multor oficiali europeni, aflaţi la Chişinău, că integrarea europeană rămâne principalul obiectiv politic al autorităţilor comuniste de la noi. În acest context, Expertul Michael Emerson de la Centrul pentru Studiul Politicilor Europene de la Bruxelles, citat de Europa Liberă întreabă: dar cu cele întâmplate după 5 aprilie cum rămâne? “Protestele violente, abuzurile poliţiei de care se plâng protestatarii arestaţi, acuzaţiile la adresa opoziţiei şi României, procesele împotriva câtorva ziare, controalele la sediile altor câteva organizaţii neguvernamentale, unde plasează toate acestea Moldova în relaţia cu Uniunea Europeană?“

Radio Moldova: Libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”

Întrebări fără răspuns, de altfel ca şi multe altele de până acum. Personal cred că într-o ţară în care jurnaliştii sunt intimidaţi, arestaţi, bătuţi şi li se îngrădeşte accesul la exprimare şi informare, într-o ţară unde aproape toată mass – media este controlată politic şi face explicit jocul puterii, unde reprezentanţii legii umblă pe la redacţii şi cer IP-ul vizitatorilor, care comentează pe siteuri, unde Televiziunea Publică Moldova 1, singura care are acoperire naţională, este ruptă de realitate şi emite un mesaj total politizat, sau unde Postul Public Român de Televiziune TVR este scos brutal din reţeaua de cablu naţională, fără oarecare explicaţii întemeiate, doar pentru simplul fapt că este românesc, trebuie să fie ridicate semne mari, foarte mari de întrebare.

Întrebarea este însă – Cine să le ridice? Moldova 1 care, nu a avut elementarul bun simţ să ofere măcar o ştire de la ieşirea jurnaliştilor în piaţă cu ocazia Zilei Libertăţii Presei? Sau poate Radio Moldova care, amintind în treacăt despre mitingul jurnaliştilor, spune că aceştia au vorbit despre libertatea presei din R. Moldova “din prespectiva finanţării redacţiilor” sau “din numele politicienilor”.

Este evident că exceptând mâna de ziarişti ai presei de opoziţie, în rest, nu prea mai are cine să spună lucrurilor pe nume în mica şi săraca R. Moldova. Săracă, la propriu şi la figurat. După cum s-a băgat frica în oase celor care au avut puterea să se ridice pe 6-7 aprilie contra regimului comunist de la Chişinău, intuiesc că nu au mai rămas prea mulţi cei angajaţi în lupta pentru libertate şi adevăr.

„Lupta pentru libertate şi independenţa mass-media a fost pierdută”

Să luăm un alt exemplu. Recenta vizită şi discursul şefului delegaţiei Parlamentului European, Marianne Mikko (căreia îi aparţine fraza de mai sus), aflată în vizită la Chişinău. După ce delegaţia parlamentului european a criticat autorităţile moldovene şi şi-a arătat indignarea pentru încălcările grave ale drepturilor omului de după alegeri, priviţi mai jos ce informaţie oferă populaţiei televiziunea publică. Atenţie! Acea televiziune despre a cărei reformare Marianne Mikko a spus că este „o urgenţă, care trebuie să înceapă chiar acum, fiindcă cetăţenii obişnuiţi vor să se informeze şi să înţeleagă ce se întâmplă în această ţară, pentru că schimbarea denumirii Companiei în una publică nu a fost decât una cosmetică”.

Moldova 1 – surdă la orice critică – nu a cutezat şi nu a avut nici măcar minimul respect şi curaj să dea o frântură din cele afirmate de Mikko. Până şi acest reportaj l-a distorsionat. Moldova 1: “Un viitor european pentru cetăţenii Republicii Moldova poate fi oferit doar în condiţiile unei stabilităţi politice. Declaraţia îi aparţine şefului delegaţiei parlamentului European, Marianne Mikko, care s-a aflat într-o vizită în Republica Moldova, pentru investigarea situaţiei post-electorale. Mikko a apreciat colaborarea fructuoasă cu autorităţile moldovene în decursul activităţii de monitorizare din ţara noastră. În acelaşi timp, membrii delegaţiei au declarat că evenimentele din 7 aprilie nu vor influenţa dorinţa instituţiilor europene de a semna un nou Acord cu Republica Moldova ».

Moldova 1 pregăteşte terenul viitoarelor învinuiri

Aşadar, scurt, concis şi la subiect. Mai ceva ca pe vremea adevăratului comunism. Despre faptul că “Voronin a refuzat să se întâlnească cu delegaţia” sau că aceasta are dovezi serioase precum că “tinerii au fost bătuţi şi maltrataţi de către poliţie”, ori că “lupta pentru libertatea şi independenţa mass-media a fost pierdută”, Moldova 1 nu a avut măcar bunul simţ să pomenească ceva. Ba mai mult, această instituţie devenită roşie, pregăteşte, se pare, terenul ca, atunci când UE va refuza orice tratat sau acord cu RM, să aibă pe cine da vina – nimeni alţii decât protestatarii din 7 aprilie. Înspre ei va arăta degetul guvernamental şi de capul lor va sparge Moldova 1 toate oalele legate de nereuşita “luminosului viitor european” al statului moldovenesc.

Aşadar, asta va afla cetăţeanul simplu de prin satele Moldovei. În ignoranţa-i scuzabilă va spune din nou că vina este a “huliganilor” şi a “vandalilor” protestatari de la Chişinău, cei care “au compromis strălucitul viitor european al R. M.” la care au muncit “intens şi în sudoarea frunţii” ultimii opt ani de zile comuniştii. Iată asta înseamnă “informarea” populaţiei prin intermediul presei în R. Moldova.

Aşadar, Moldova 1, “nu minţi poporul cu televizorul” şi fă un gest elementar: reintrodu forumul închis după protestele din 7 aprilie 2009, dacă te pretinzi cu adevărat publică, şi mai ascultă ce spun şi cei din a căror bani exişti!

Acum revin la ideea unui jurnalist român – Republica Moldova, este undeva prin anii 1992-1993 ai României. Mai rău chiar, spun eu! Într-o ţară în care preşedintele se întâlneşte cu fraţii de idei din China “efectuând un schimb de opinii pe marginea evoluţiei evenimentelor din Republica Moldova după alegerile parlamentare din 5 aprilie curent” şi refuză să discute despre cele întâmplate cu Delegaţia Parlamentului European, spune mai mult decât oricare altă explicaţie.

Iată de ce Raportul Freedom House nu mai miră pe nimeni, iar Europa ne treateaza cum ne tratează. De altfel, asigurarea independenţiei mass-media şi a libertăţii de expresie figurează şi printre restanţele importante ale Chişinăului în îndeplinirea Planului de Acţiuni cu UE din cadrul Politicii Europene de Vecinătate. Nimic nou sub soare!

Şi când te gândeşti că şi BBC-ul a plecat de aici…

Alegeri repetate? Zece argumente pro, 10 contra (I)

mai 10th, 2009

\”R. Moldova îi este recunoscătoare Rusiei pentru poziţia clară şi distinctă expusă pe fondul tentativelor de amestec în afacerile interne ale republicii\”

(Ministrul de Externe Andrei Stratan, după întrevederea la Moscova cu şeful diplomaţiei ruse Serghei Lavrov, 5 mai 2009)

În preajma Zilei Europei, Republica Moldova se află într-un moment de cotitură din perspectiva aproprieri sau depărtării de spaţiul euroatlantic. Ceea ce este în joc acum este viitorul acestei republicii care, după aproape 20 de ani de la declararea independenţei, riscă să rămână independentă doar faţă de România şi Europa şi dependentă – cu acte în regulă de data asta – de spaţiul răsăritean şi Federaţia Rusă. În acest context, cele trei partide de opoziţie se află în faţa unui moment crucial, iar decizia de a forţa alegeri parlamentare repetate prin nevotarea preşedintelui comunist pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Ce trebuie să facă Opoziţia? Argumentele care circulă astăzi la Chişinău sunt diverse şi contradictorii. Să încercăm, deocamdată, să le trecem în revistă pe cele 10 care ar înclina balanţa spre alegeri anticipate.

1. Datoria morală. Liderii Opoziţiei au afirmat, de mai multe ori şi pe diverse tonalităţi, că este exclus orice troc cu memoria celor ucişi. „Stabilitate peste cadavrele tinerilor omorâţi este o crimă”, a spus unul dintre liderii Opoziţiei – poziţie asumată, practic, de toate partidele ce au trecut pragul electoral. Opţiunea pentru alegeri anticipate devine singura firească şi decurge dintr-o datorie morală pe care liderii Opoziţiei şi-au asumat-o necondiţionat.

2. Solidarizarea cu tinerii din piaţă. Evenimentele de după 5 aprilie au marcat o ruptură între electoratul tânăr, care a ieşit în stradă după aflarea proporţiei victoriei comuniste, şi liderii Opoziţiei, care au transmis atunci mesaje neclare, alienând o bună parte a tineretului din stradă, care s-a simţit pe moment abandonat. (Dacă a avut sau nu Opoziţia îndreptăţire pentru acest tip de atitudine, e altceva.) Rămâne însă un gust amar. Alegerile anticipate ar putea fi o solidarizare târzie – dar nu tardivă – a Opoziţiei cu protestatarii sinceri din 6 aprilie.

3. Contextul internaţional nefavorabil comuniştilor. Dacă la început opinia publică internaţională s-a grăbit, riscant şi inexplicabil, să „valideze” rezultatele alegerilor de la Chişinău, ulterior, datorită probelor livrate de mass-media şi Opoziţie, imaginea evenimentelor pre- şi postelectorale începe să fie mai clară inclusiv pentru occidentali. Chiar dacă nu îşi schimbă poziţia cu 180 de grade, ei devin mai critici faţă de prestaţia Puterii de la Chişinău. Reacţia brutală şi disproporţionată a autorităţilor plus gesturile de ultim moment ale guvernării – refuzul RM de a participa la exerciţiile NATO din Georgia sau vizita urgentă a lui Andrei Stratan la Moscova – nu fac decât să ştirbească imaginea PCRM şi credibilitatea regimului Voronin de la Chişinău la nivel internaţional.

4. Potenţialul de vot. Există circa 15% din voturile electoratului din RM care au mers la partidele necomuniste şi care, potenţial, ar putea reveni Opoziţiei într-un eventual scrutin repetat. S-a invocat şi un posibil scenariu pentru a capta aceste voturi: o listă comună în care primii să fie cei care obţinuseră mandatul în scrutinul din 5 aprilie, urmaţi de personalităţi din alte partide sau independente capabile să aducă Opoziţiei acel plus de vot necesar câştigării alegerilor repetate. Oricum s-ar petrece lucrurile, calculele arată că, potenţial, Opoziţia ar putea câştiga mai mult decât comuniştii din voturile „risipite” la 5 aprilie.

5. Experienţa de campanie. A fost deja invocat de liderii Opoziţiei. După o campaniei lungă şi dură, aceştia afirmă că o pot lua de la capăt, mai bine decât prima dată, pentru că acum au experienţă, ştiu ce au de făcut şi o vor face mai eficace: „Vom desfăşura o campanie electorală mult mai eficientă decât cea precedentă, pentru că vom ţine cont de erorile comise şi le vom corecta”.

6. Inutilitatea compromisului cu comuniştii. Compromisul cu PCRM trebuie evitat nu doar din raţiuni morale, ci şi pragmatice. Chiar presupunând că s-ar face, ar fi complet inutil. Liderii Opoziţiei afirmă că nu există nicio garanţie pentru un eventual compromis cu comuniştii: „Ar fi naiv să credem că un eventual compromis ar putea să-i schimbe cumva pe comunişti. De aceea, altă soluţie decât anticipatele nu există”. Mai mult, istoria a arătat că un asemenea gest riscă să devină, din punct de vedere politic, o veritabilă sinucidere.

7. Riscul transnistrizării. Orientarea tot mai vădită a Chişinăului spre Moscova şi redeschiderea formatului „2 plus 1” face ca transnistrizarea RM să devină tot mai plauzibilă. Opoziţia poate utiliza acest argument pentru a purcede la alegeri repetate cu scopul de a bloca asemenea iniţiative sau înţelegeri ale majorităţii comuniste, care ar anula pe termen scurt şi mediu orice acces al RM spre spaţiul euro-atlantic, consfinţind a doua victorie a Moscovei în războiul de pe Nistru.

8. Degringolada la nivelul PCRM. Explicaţia unor lideri ai Opoziţiei – şi nu numai – pentru timpul extrem de scurt alocat de către comunişti primei şedinţe a parlamentului rezultat în urma alegerilor din 5 aprilie, a fost cel după care tabăra comunistă este divergentă şi incoerentă: „În rândul lor nu există o unitate, astfel ei vor să continue negocierile”. Dacă aşa stau lucrurile cu adevărat, o asemenea conjunctură ar fi ideală pentru alegeri anticipate, din perspectiva Opoziţiei anticomuniste. O tabără comunistă scindată de diverse curente sau grupuri de interese devine un adversar mai slab într-o viitoare campanie electorală.

9. Blocarea perspectivei europene. Unul dintre liderii Opoziţiei a afirmat că prestaţia partidului majoritar duce Moldova „dincolo de Europa”. Astfel, după opt ani de mandat roşu, Chişinăul a primit „invitaţie” doar într-un „club” în care mai figurează Ucraina, Georgia, Azerbaidjan, Armenia şi… Belarus. Mult prea puţin! Iar perspectivele europene ale republicii devin tot mai îndepărtate, odată ce a fost plasată într-un pachet necâştigător. Doar o schimbare de viziune la Chişinău şi o reorientare coerentă şi masivă spre spaţiul euroatlantic ar mai putea salva europenitatea acestui spaţiu. Opoziţia ar putea încerca asta.

10. Îngheţarea relaţiei cu România. Perpetuarea guvernării roşii va exacerba tendinţa deja profundă de blocaj mediatic, politic, economic sau social pe Prut. Consecinţele acesteia afectează nu doar destine individuale, ci şi poziţionarea viitoare a RM în relaţia cu spaţiul euroatlantic. Bucureştiul a afirmat că sprijină apropierea RM de UE şi nu va lua măsuri care să afecteze viaţa cetăţenilor RM. Dar a vorbit apăsat şi despre condiţionări şi obligaţiile pe care Chişinăul le are faţă de valorile şi instituţiile europene. Un blocaj în relaţia cu Bucureştiul nu aduce în niciun caz Chişinăul mai aproape de Bruxelles. Dimpotrivă!

(Cele 10 argumente „contra” – în numărul viitor)

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul www.timpul.md

Concurs arhitectural pentru muzeul de istorie de la Varșovia

mai 10th, 2009

ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION
The Museum of Polish History announces an international architectural competition for a design of the Museum of Polish History in Warsaw, conducted under the patronage of Mr. Bogdan Zdrojewski – Minister of Culture and National Heritage of Poland and under the auspices of the International Union of Architects UIA.

1. COMPETITION PROMOTER
The Museum of Polish History in Warsaw,entered into the register of cultural institutions, maintained by the Minister of Culture and National Heritage, the registry no. RIK 73/2006, NIP 701-00-15-596, Regon 140530761.
The Competition secretary office: 01-209 Warszawa, ul. Hrubieszowska 6a,
tel. +48 22 2119002, fax +48 22 2119033
e-mail: competition@muzhp.pl, www.muzhp.pl/competition

2. TYPE AND FORM OF THE COMPETITION
It is an international two-stage architectural competition for a concept with design elements.

3. PURPOSE OF THE COMPETIION
The purpose of the competition is to decide about the selection of an architectural concept with design elements for the
Museum of Polish History in Warsaw, hereinafter referred to as the MPH, so as to verify the initial guidelines and to set
out the direction for development and execution of the investment project.

4. TASK OF THE COMPETITION
The task of the 1st stage is to present an architectural concept for the MPH which will verify the programme and spatial
objectives of the investment project and will set out the direction for the design development in the 2nd stage of
the competition. The task of the 2nd stage is to develop, based on the first-stage concept, elements of the design of the
MPH which will accommodate standards for the investment project and will set out the direction for development of
a building design.

5. CRITERIA FOR EVALUATION OF ENTRIES
Compliance with the guidelines, aesthetics, functionality of the facility and its relation to the surrounding environment,
adjusting solutions to the nature and status of the project site and costs of execution and maintenance.

6. PRIZES
The 1st prize for the best entry after both stages of the competition is 70,000 Euro and an invitation to negotiations for a single-source procurement or negotiations without a public notice. The prize for an entry admitted into the 2nd stage is the remuneration of costs of 20,000 Euro. The number and value of other prizes and mentions shall be determined by the jury within the budget for prizes and mentions of 350,000 Euro.

7. THE COMPETITION JURY
Grzegorz Buczek, architekt TUP, Warsaw, Poland
Christine Dalnoky, architecte DPLG, Paris-Marseilles, France
Aurelio Galfetti, architetto SIA, Lugano, Switzerland
Ryszard Jurkowski, architect SARP, Katowice, Poland
Jong Soung Kimm, architect, Seoul, South Korea
Tomasz Merta, vice minister for Culture and National Heritage, Warsaw, Poland
Marek Mikos, architekt SARP, the Chief Architect of the Capital City of Warsaw, Warsaw, Poland
Rafael Moneo, arquitecto, Madrid-Harvard, Spain-the USA
Andrzej Rottermund, art historian, Warsaw, Poland
Eduardo Souto De Moura, arquitecto, Porto, Portugal

8. DEADLINES
Deadlines will be announced in the Competition Terms document. Competition Terms will be announced on 15th April 2009.

9. CONDITIONS FOR PARTICIPATION
A competition participant may be any person who is independent of the promoter or the competition jury, is not subject
to exclusion on the basis of the competition terms, will pay the registration fee and indicate in the identification card all
persons working on the competition entry as well as the scope of their cooperation. The registration fee is 50 Euros.

10. ANNOUNCEMENT OF THE COMPETITION AND OTHER INFORMATION
The competition shall be announced to the public on the websites of the Museum of Polish History www.muzhp.pl,
the International Union of Architects UIA www.uia-architects.org , the Association of Architects of Poland SARP
www.sarp.org.pl , the Association of Consultant Engineers SIDIR www.sidir.pl , Fundacja Twórców Architektury FTA www.fta.pl , Ronet Information Service www.ronet.pl , as well as in national issues of the dailies “Rzeczpospolita”
and “Polska”.
Complete set of competition materials and terms as well as current information and announcements from the promoter will be available to all interested parties at the website www.muzhp.pl/competition.

sources: www.muzhp.pl/competition & OAR

Un nou suflu de Pace pe Meleagurile Biblice – o vedere personală

mai 10th, 2009

Un nou suflu de Pace vine de pe alte meleaguri pe cel al Măslinilor din Gat Shemanim, măslinii milenari ai Mîntuitorului.

Papa, cu cele trei coroane puse una peste alta, vine în această primăvară să bine-cuvînteze pe Copiii lui Abraham.

Tony Blair, înhămat la Troică, a trecut şi el pe acilea, în aşteptarea Fratelui mai Mare de la Washington.

Obama, din spatele ferestrelor Camerei Prezidenţiale ale Casei Albe, Washington DC, îşi va expune în curînd modul de vedere pentru ajungerea la o Pace pe meleagurile Măslinilor Mîntuitorului.

Califii Golfului, au şi ei o vedere asupra acestei probleme.

În toată această atmosferă Globală, au rămas să discute numai partenerii – Arabii (Palestinienii) şi Israeliţii.

Şi totul se reduce la II puncte:
I.a. Declararea Jerusalemului Capitală a celor 2 State
I.b. Trecerea Anticului Jerusalem sub egida ONU, ca teritoriu internaţional

II. Dreptul de reîntoarcere a arabilor ce au părăsit teritoriul în 1948, azi Israel (graniţe pînă în 1967) la casele lor

Nici unul din cele 2 părţi NU POATE AJUNGE LA O ÎNŢELEGERE asupra acestor 2 puncte.

Ce mai face Omul Nou comunist?

mai 10th, 2009

Omul Nou nu e invenţia comunismului. Cu toate acestea, dintre toate tipologiile de Oameni Noi care umblă astăzi liberi prin societatea românească, de departe cel care parazitează exasperant existenţa noastră de zi cu zi este Omul Nou comunist.

În cartea sa, „Mitologia ştiinţifică a comunismului” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2005), Lucian Boia desfăşoară o convingătoare şi pertinentă argumentaţie pe această temă. Omul Nou e multilateral dezvoltat, dispreţuieşte proprietatea privată şi nu crede în intelectuali. Însă principala trăsătură care îl trădează oriunde şi în virtutea căreia se simte veşnic o victimă a celorlalţi (oricare ar fi ei) este impresia că statul e un fel se peştişor de aur a cărui singură datorie este să îi dea casă, să-i ofere o slujbă, să-i dea o primă de porc, haine sau miel şi să-l doteze eventual cu o butelie. Obişnuit să facă totul în colectivitate, Omul Nou comunist nu îşi poate asuma responsabilităţi. Singurele sale acţiuni individuale sunt cele legate de satisfacerea necesităţilor fiziologice (şi aici simte câteodată nevoia de a fi privit). Obişnuit cu fantezista idee că toţi suntem egali, Omul Nou comunist are şi câteva sloganuri care îi definesc evoluţia în postcomunism: „noi muncim, nu gândim” şi „nu ne vindem ţara”. Îi întâlneşti iarna prin crâşme infecte înjurând guverne, vara în faţa porţilor sau la mari întruniri electorale unde se dă (aceasta este sintagma care-i place: „se dă”) un mic şi o bere.

Vă imaginaţi cu ce zdruncinare interioară (uneori şi exterioară) a întâmpinat Omul Nou postcomunismul. Abia creat în laboratoarele comuniste, el intra complet inadaptat într-o lume pe care n-o putea înţelege. Ierarhiile cu care fusese obişnuit riscau şi ele să fie rediscutate. Omul Nou, însă, a găsit şi soluţia: negarea absolută, negarea a tot ceea ce nu făcea parte din adn-ul ideologic din care fusese zămislit. Şi astfel, s-au născut câteva clişee discursive al căror unic scop este să confere Omului Nou confortul interior de care are nevoie. De pildă, cei bogaţi sunt obligatoriu hoţi. În subtext, ideea se traduce în felul următor: „nu eu însumi sunt vinovat pentru că nu trăiesc mai bine, de vină este onestitatea care mă defineşte, eu nu fur şi tocmai de aceea nu sunt bogat”. Sau, elitele (medici, ingineri, profesori, magistraţi etc.) sunt inutile şi corupte, ele trăiesc din sudoare clasei muncitoare. Dispreţul pentru intelectuali este aici plenar. După ce zeci de ani a depăşit planuri cincinale, Omul Nou nu înţelege de multe ori „la ce e buna cartea”. Utilitatea unui individ se traduce pentru el în numărul de şuruburi pe care le poate produce într-un interval de timp dat.

O imensă nostalgie îl animă pe Omul Nou: nostalgia cozilor la pâine, nostalgia secretarului de partid care îţi putea repartiza oricând o garsonieră, nostalgia furatului de la locul de muncă, nostalgia zilelor de 1 mai şi 23 august… O, tempora! Unidimensional şi daltonist, el caută şi astăzi o coadă la care să se aşeze, vreun şef de stat căruia să-i strecoare în podul palmei o anonimă şi (tristă realitate!) uneori reuşeşte. Înghesuit în blocuri insalubre, obişnuit să-şi asculte vecinii cu paharul lipit de ziduri sau cu alte mijloace mai sofisticate, Omul Nou este invaziv. El nu cunoaşte noţiunea de „intimitate”, te agresează cu măruntele lui invidii, cu măruntele lui comploturi, cu măruntele lui convingeri. Îşi bârfeşte nevasta în crâşmă şi îşi caută vechii prieteni ajunşi în posturi-cheie pentru a asigura odraslelor – altfel competente, nu încape vorbă! – un viitor luminos.

Dacă discuţi despre ţară, Omul Nou ştie întotdeauna ce e în neregulă (cum ar putea să nu ştie?!). În primul rând, toţi tinerii din ziua de azi sunt „neieducaţi” (şi în timp ce îţi spune asta scuipă coji de seminţe), politicienii sunt cu toţii hoţi (cu excepţia zilei în care i-au bătut la poartă şi l-au târât la vot contra câtorva lei noi), „ruşii vrea să ne ia Moldova” şi – evident – „ungurii vrea sa ne ia Ardealul” .

Recunoaşteţi tipologia? Omul Nou nu poate să dispară prin decret şi nici nu e interesat de ce s-a întâmplat în 1989. El trece senin peste toate, votează atunci când i se cere şi ar fi în stare să colecţioneze şi capace de bere daca cineva i le-ar da gratis. Cum îl puteţi recunoaşte? Eu unul le recunosc privirea opacă, mai mereu plecată în pământ, îi recunosc după modul în care ţipă atunci când sunt în colectivitate şi după şoaptele umile de sclavi atunci când discuţia se poartă faţă în faţă.

Kaizen

mai 10th, 2009

Cu ceva timp in urma discutam cu un prieten care-mi marturisea cat de greu ii este sa accepte orice fel de schimbare. Cum obisnuinta devine inevitabil, o a doua natura si cum in timp, din pura comoditate de fapt, devenim sclavii propriei noastre lipse de flexibilitate.
Si nu de putine ori, din dorinta sincera de a imbunatati ceva, de a schimba ceva, incepem o activitate noua: mersul la gym de exemplu.

In prima saptamana, cu forte proaspete si plini de entuziasm; in a doua saptamana, precis intervine ceva neprevazut (dar mult mai important!), iar dupa o luna, constatam ca mai mult n-am fost decat ar fi trebuit sa mergem.

Si cu toate ca intr-adevar dorim sa mergem la gym si realizam cat de necesar ne este exercitiul, in cele din urma si activitatea asta noua devine …… inca o obligatie! Iar o obligatie cere foarte multa disciplina; si disciplina la randul ei, cere forta, putere! Forta care, de cele mai multe ori si din diverse motive … ne lipseste!

Daca ne analizam cu atentie, constatam ca nu numai orele de gym sunt sacrificate, dar la fel se intampla si cu alte bune intentii ce se pierd pe parcurs, cum ar fi: mai multa atentie acordata prietenilor, mai mult timp oferit iubitului sau iubitei, mai multa relaxare, mai mult timp acordat eului interior.

Teoretic, dorim si ne propunem sa le indeplinim pe toate. Practic insa …. dupa scurt timp si de fiecare data, alunecam in acelasi “sablon” si continuam sa facem exact ceea ce ne propusesem sa schimbam, desi, exact lipsa asta de schimbare este de cele mai multe ori sursa sentimentului de neimplinire, cauza nefericirii noastre.

In Grecia antica, Heraclitus, afirma in Panta Rhei, ca totul este fluid, intr-o permanenta miscare, iar viata curge constant intr-un torent schimbator.
Nimic mai adevarat!

Si cu toate astea, de foarte multe ori si pentru cei mai multi dintre noi, nimic nu pare mai dificil decat a schimba, a modifica ceva in obisnuinta, robotizarea noastra cea de toate zilele, cand orice incercare de schimbare devine comparabila cu a inota intr-un rau furios de munte, impotriva curentului.

Iar de cele mai multe ori, dorim sa schimbam mult prea mult intr-un interval mult prea scurt de timp, fara a realiza cat de greu este! Avem chiar convingerea ca asta-i calea normala: “if it doesn’t hurt, it doesn’t help!”

Schimbarea nu e imposibila! Din contra!
Spre propriul nostru bine, trebuie neaparat facuta! Dar cu pasi mici, multi si siguri: KAIZEN !

In japoneza, Kaizen inseamna “schimbare spre bine”, sau, “imbunatatire constanta”. Kaizen suna ca un exercitiu practicat de calugari intr-un templu ZEN, dar, spre surprinderea tuturor, metoda isi are radacinile in mediul afacerilor, in lumea businessului, unde notiunea a fost implementata in vederea imbunatatirii calitatii si a eficientei.

Ca un exercitiu, fiecarui angajat al unei Companii, indiferent de pozitia ierarhica, i s-a cerut sa participe cu o idee care ar putea imbunatati activitatea, productia, etc.
Si ca urmare a colaborarii stransesi deschise, in locul masurilor radicale clasice, s-au gasit solutii simple, usoare, care au produs schimbari benefice si imediate.

Robert Maurer, profesor al unei Facultati de Medicina din America, a adoptat metoda pentru a o aplica persoanelor care doreau o schimbare majora in viata lor. A integrat cateva din tehnicile Kaizen in metodele sale de terapie si a observat ca…. Functioneaza!

Diferenta dintre Kaizen si alte metode este in primul rand faptul ca nu te cramponezi pe un rezultat rapid. De fapt, nu ar trebui sa ne “agatam” de absolut nimic. Rezultatul nu mai este foarte important; devine un “efect secundar”. Si nu vorbim aici de atingerea unui scop. Nu vorbim de succes, ci de a dobandi si a lucra cu placere in tot ceea ce ne-am pus in gand sa realizam.
Maurer o citeaza pe Maica Thereza, care spunea: “nu conteaza cat de mult facem, ci cata dragoste punem in ceea ce facem. Si nu conteaza cat de mult oferim ci cu cata dragoste oferim”.

Cu alte cuvinte, n-ar trebui sa ne cramponam de cat de multe trebuie sa realizam ci de dragostea, responsabilitatea pe care trebuie sa le punem in tot ceea ce intreprindem pentru a ne atinge scopul. Daca drumul parcurs nu ne face placere, destinatia devine lipsita de sens.

Exact cum spunea si scriitorul Norman Lear: “succesul sta in abilitatea de a aduna minutele importante”.
Pentru indeplinirea unui scop, consumam din timpul nostru un milion de minute, doar pentru a savura, a trai din plin momentul succesului! Clipa! Ca mai apoi, sa ne bucuram intens inca alte o mie de minute, ori de cate ori ne reamintim si retraim senzatia invingatorului.

Dar daca, in timpul celor un milion de minute care ne-au fost necesare pentru atingerea telului propus am fost total nefericiti si stressati, descoperim cu amaraciune ca cele o mie de minute de triumf …. nu prea mai au aceeasi semnificatie!

Viata asta a noastra, are valoare atata timp cat e plina de bucurii marunte: placerea de a te uita in ochii iubitului, placerea de a te bucura de o floare, de a ajuta un prieten, de a privi o cascada, un munte, un asfintit, placerea de a face o fapta buna, etc.
Fericirea este alcatuita din succese marunte; daca ne lipsim de ele, succesele mari nu vor avea niciodata, niciun sens.

Kaizen este la fel de usor aplicabil si-n iubire. Lucrurile marunte si aparent neinsemnate sunt cele care influenteaza relatia: placerea de a auzi vocea partenerului, placerea de a-i aduce prin vorbele tale putina liniste atunci cand el te suna, dorinta de a-i indeplini micile placeri, fie ele reprezentate si de un banal borcan cu zacusca de ex, etc. Dragostea de a-i fi alaturi si de a-i respecta munca, obligatiile si pasiunile, chiar daca ele nu sunt intotdeauna si ale tale; respectarea cuvantului dat, respectarea unei promisiuni, etc.

Toate lucrurile astea aparent marunte au un mare efect si o importanta deosebita in relatia de iubire dintre cei doi. Si tot ele, micile bucurii, ar trebui sa spuna mult mai multe partenerului decat vacantele exotice sau cadourile scumpe.

Iubirea dintre doi oameni evolueaza pas cu pas si sa bazeaza pe lucruri marunte. Multe si marunte; crampeie de suflet pur, oferite cu dragoste si simplitate celui de langa tine …. in mod constant!

Si cum se face ca ceva atat de banal precum Kaizen functioneaza? Simplu. Ne jucam putin cu o portiune a creierului nostru, care, din spirit de protectie, nu face altceva decat sa ne blocheze reactiile, ori de cate ori orice fel de schimbare brusca si radicala este receptionata ca o amenintare, ca o tulburare a echilibrului interior. E instinctul nostru animalic, de autoconservare, declansat automat in momentul in care schimbarea este perceputa ca o primejdie.

Kaizen, schimbarea spre bine sau imbunatatirea constanta, cu pasi multi, marunti dar siguri, nu face altceva decat sa elimine stressul si ne da posibilitatea de a ne folosi creativitatea cu inima linistita, impacata, pentru ca nu ni se poate intampla absolut nimic; niciun pericol; nu ne putem pierde de noi insine.

Si asa, strans impreuna, si minte si suflet, reusim sa mergem mai departe, pas cu pas, catre telul propus. Un pas, si un altul, si inca unul, in acelasi timp bucurandu-ne de miscare. Si cu fiecare pas ne apropiem si mai mult de ceea ce ne-am propus. Natural. Omeneste. Nimic extraordinar, nimic supranatural.

Poate, exact asta reuseste Kaizen sa faca: sa ne indrepte atentia cate noi insine; sa ne stranga din multitudinea de activitati in care ne risipisem zilnic, inutil, doar pentru a le abandona dezamagiti la un anumit moment, una cate una, rand pe rand.

A continua sa te schimbi spre bine sau a te imbunatati constant, nu este de neatins. Iar a-ti urma chemarea inimii nu este nicicand o primejdie. Kaizen exista si ne asteapta, in imediata noastra apropiere: la doar o clipire de geana, miscare sau vorba.

Trebuie doar sa-l recunoastem si impreuna sa urmam calea absolut fireasca, normala si curgatoare a schimbarii.

Magicianul cuvintelor

mai 10th, 2009

Andrei Ileni a lansat in aceasta primvara al treilea volum de poezie intitulat Portret din cuvinte (Tribuna, Sibiu, 2008).

Discipol si bun prieten al poetului Mircea Ivanescu, Andrei Ileni nu si-a dezmintit niciodata talentul unui perfectionist al cuvantului scris, al slefuirii versurilor reusind sa recreeze un imaginar diamantin, in care fiecare element are ca drept scop stralucirea, impresionarea si in ultima instanta fascinatia asemenea unei miniaturi giuvaergicale Faberge.

O poezie ermetica, pe alocuri inaccesibila unui cititor nedeprins cu traditia lui Mallarme, nu face decat sa amplifice calitatea scriiturii. Andrei Ileni a absolvit o facultate de drept si in mod paradoxal visul lui ramane acela de a contribui la destelenirea limbajului juridic, fiind constient ca literatura aparatului legislativ are multe deficiente. A avut ca tema de cercetare o carte inspirata din lucrarea sa de diploma.

S-a simtit mereu atras de activitatea jurnalistica, de poezie si de critica literara. Talentat, increzator in idealul poeziei si in nonconformismul artei intelese ca nesuburdonare la norme, la cerintele totalitariste, si nici la traseele oferite de cateva reviste si posturi de radio s-a autoexilat in targul baroc al Sibiului. Refuzul sau nu reprezinta decat un triumf al celui ce nu se pleaca si nu face concesii, de credinta netradata a poetului cetatii ce nu canta dupa placul altora.

A ocolit popularitatea si nici nu s-a zbatut sa si vada numele publicat. Se multumeste cu travaliul scrisului ca o continua penitenta, sa cizeleze versurile ca pe niste lespezi de marmora peste care noi, cititorii sa pasim cu multa placere.

Nascut in 1955 in Sibiu, fost coleg de banca si de generatie cu Emil Hurezeanu, Andrei Ileni poarta mereu cu un suspin de regret, ca nu a absolvit studiile filologice. A castigat premii de poezie, dar a si refuzat sa scrie macar un vers patriotard in perioada comunista, ingreunandu-i publicarea primei carti, care s-a produs abia tarziu dupa 1989.

Volumul ultim inventariaza amintiri personale din Sibiu, dar si recompune imaginea unui scriitor drag lui, Hemingway, excentricul iubitor de ocean, de iesirile in larg la pescuit. Hemingway devine un pretext al unui personaj masculin instabil, vazut prin dioptriile sotiilor sale. Eroul poeziei lui Ileni este corabierul batran gata sa o ia de la capat in expeditiile argonautice ce nu poate fi oprit nici de insula natala, dar nici de sotie.

Ultimele versuri sunt o iesire din excesul de incifrare caracteristic volumelor anterioare (Scutul transparent-tapiserii ; Praful dintre cuvinte) si respira o muzicalitate de poem discursiv in care abunda motive noi ca marea, tarmul, valurile. Va propun cateva versuri din ultima sa carte cu bucuria de a fi un ardent cititor al versurilor sale :

Reconstituire

Trotuarele erau puntile marinarilor in vizita
La ora refluxului in portile orasului.
O ingaduire in care se pregatea inspiratia dintr-o
Jumatate de oras. In pantecele diminetii.
s-a intamplat si a rasarit deasupra orasului
infricosator si inutil.

La sfarsit s-a inchis cetatea.
Era o masura de fidelitate fata de marinarii
Dintr-un oras fara port la inchipuire.

Propozitie pe un timbru

Se defineste o piateta de dimensiuni finite.
Neaparat fara umbra zidita.
Ca sa nu-mi persisti. Sa nu ai acces
la nicio forma de geometrica din inchipuire.

Nici umbra nu te mai acopera cu talmacirile dintr-un sertar
cu anotimpul inauntru.
Nu mai exista umbra.
Nici n-ar mai fi vorba despre dimensiunea
dintre umbre.

Calul (Autism)

mai 10th, 2009

Ca să-mi dovedesc că sunt independent, sigur de mine,
Sculptez un cal dintr-o rădăcină de nuc.
Tata curăţă curtea.
M-am ascuns în spatele casei între brusturii reci cu frunze mari, groase.
Burcuş cu prietenii lui se hârjonesc, latră.
Miroase a lături, a urină.
Mama mă priveşte nepăsătoare.
Ştiam, nu-i place că stau singur, izolat de fraţi, de prietenii de la şcoală.
S-a prefăcut că nu bagă de seamă.
Cel mai greu a fost la copite.
Erau prea mici, prea fine, iar briceagul era cam tocit.
Le-am vopsit cu cerneală roşie.
Ca atunci cu Elena în luncă, în seara când au plecat cazacii.
Dar ce, parcă ea mai ţine minte?
Vecinul Hosu trece pe uliţă; îi înjură pe şefii de la judeţ.
I-au tăiat autorizaţia la atelierul de cazane şi plite.
„Ce faci acolo măi, drace?”
„Fac un cal bade Ioane, că noi nu avem.”
„Da’ la ce-ţi trebuie, puiule?
Nu ţi-a spus taică-tău că ăştia omoară caii, să facă loc la tractoare?”
Coada nu mi-a ieşit aşa cum aş fi dorit; era prea scurtă.
Aş fi vrut să fie o coadă lungă, stufoasă.
Smărăndiţa s-a apropiat tiptil, mi-a pus mâna pe spate.
Ce ştie ea ce este un cal?
Ea cu păpuşile, cu pisicile, cu oglinda.
A plecat fără să spună ceva; mi-a părut bine că am rămas singur.
„Mamă, bădia ciopleşte un cal.
Arată ca unul adevărat, dar are copitele roşii.
Nu vorbeşte cu mine; ciopleşte şi tace.”
Seara la culcare mi-am luat calul lângă mine în pat.
„Vedeţi să nu vă zgâriaţi cu drăcovenia aia la noapte.
Şi înveliţi-vă bine.”
„Doar noaptea asta, mamă. De mâine o să-l ţin legat la iezle în grajd.!

Dan David, Los Angeles, aprilie-15-2007.

“Funiile dragostei’ – o poveste de iubire cu valoare estetica despre demnitate, sensibilitate si idealuri generoase

mai 10th, 2009

In 1970, regizorul american Arthur Hiller castiga Oscar-ul cu un film de mare succes, intitulat simplu, “Love story”. Ecranizarea sa dupa cartea lui Erich Segal, avandu-i in rolurile principale pe Ali McGraw si Ryan O’Nael, prezinta povestea de dragoste a doi tineri, studenti, ce se casatoresc si au parte de o fericire de scurta durata (tot incercand sa aiba copii, vor descoperi ca ea sufera de o boala incurabila). Drama, lacrimi, suferinta, un tagline celebru – “love means never having to say you’re sorry” – si o coloana sonora de neuitat, aceasta ar fi in cateva cuvinte istoria filmului. Un love story oarecum similar ne propune si Ligia Seman in cea mai populara carte a ei, “Funiile dragostei”, tiparita la editura Cetate Deva, in anul 2008, care impresioneaza prin aceeasi reluare a clasicei povesti de iubire franta inainte de termen, de data aceasta din cauza unui mediu social ostil. In creatiile sale, “Funiile dragostei”, “Handicapul constiintei”, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii”, autoarea impresioneaza prin capacitatea de a ne oferi o abordare practica a vietii, ideala de altfel, daca ne gandim ca in acest mod ni se transmit adevaruri de mare actualitate. Conceputa sub forma de roman, cu foarte multe dialoguri, relatarea de fata este patrunzatoare si convingatoare, abundenta in conversatii dinamice, vii, interesante. Eroii sunt prezentati obiectiv si numai prin prisma faptelor lor, captivi ai acestora.

“Funiile dragostei” debuteaza cu un eveniment fericit, Balul bobocilor din centrul universitar din orasul T., ocazie de a-i strange laolalta pe cei de care depinde mersul lucrurilor in carte. Intriga amoroasa se contureaza chiar de la inceput, pentru ca exista un cuplu cu care facem deja cunostinta, Anca si Relu, ea studenta la filologie, el la stiinte economice, si altul despre care aflam din relatarile Ancai. Este vorba de Lia Muresan, colega de facultate si de camera cu aceasta si de Florin Plesa, politehnist, amandoi crestini. Din acest moment, curgerea evenimentelor poate fi cat de cat predictibila, pentru ca a fi crestin cu doi ani inainte de revolutia din decembrie 1989 presupune o serie de riscuri. Tocmai aceasta calitate de crestin complica lucrurile si transforma cartea Ligiei Seman dintr-o simpla drama ce s-ar fi putut incadra fara probleme in “Colectia romanul de dragoste”, intr-o pledoarie pentru viata, acceptare, iertare, promovarea valorilor autentice. Odata cu intrarea in scena a personajele negative, Mircea Gabor (“un tanar imbracat cu un costum negru, a carui haina demodata o tot aranja din mers cu o grimasa de nemultumire”) si Mihai Andreescu, nepotul sefului securitatii din orasul T., decorul se modifica, si primele note mefistofelice se fac simtite. Mircea se remarca prin dorinta de a parveni cu orice pret, materializata in colaborarea cu securitatea, Mihai prin frustrarea generata de constientizarea unei iubiri neimpartasite (despre el ni se spune ca este indragostit de Lia, aleasa Miss Boboc cu un an in urma, in prezent prietena lui Florin si marea absenta de la bal, din cauza credintei in Hristos). Asistam la trasarea in nuante de gri inchis a coordonatelor unei societati in miniatura, o societate in care la fel ca in basme, domina eterna lupta dintre bine si rau.

Actiunea romanului se invarte intre caminele de studenti din centrul universitar al orasului T., catedrala din aceeasi urbe, sediul securitatii, casa natala a Liei. Chiar a doua zi dupa Balul bobocilor, in incinta campusului universitar se produce o drama, care declanseaza actiunea propriu zisa. Are loc un accident pus la cale de securitate, in care este ucis Dani, un student crestin implicat in misiunea de transport si distribuire secreta de Biblii. Se ajunge destul de rapid deci, la momentul crucial, definitoriu, cand eroii iau decizia fie de a se aseza de partea binelui, fie de a trece in tabara celalata. Relu, unul din numerosii martori la nedreptatea comisa, alege sa nu taca, in timp ce Mircea realizeaza ca pentru el a sosit clipa cheie, ocazia mult asteptata de a se alia cu securitatea pentru a obtine bani. Drama sa, aceea a omului de rand dornic sa isi depaseasca dintr-o data conditia, renuntand la orice scrupul, il face sa piarda de la inceput simpatia cititorului, iar drumul pe care il traverseaza in carte este intunecat, sinuos, plin de meandre. Misiunea grea a lui Dani va fi preluata de Florin Plesa, un om matur, profund, constient ca odata ce si-a asumat responsabilitatea, “precautia pe de o parte, zelul, curajul pe de alta parte, trebuiau imbinate cu credinta si rugaciuni”.

Printre eroii care oscileaza si in care se lupta doua forte, una productiva, luminoasa, curata, amplificata de dragostea pentru Lia, iar alta intunecata, semanand mai degraba cu un travaliu, aducand cu sine consecintele tragice dezvaluite in finalul cartii, este Mihai. Daca initial, nostalgia iubirii sale pentru Lia ii da putere sa colaboreze cu Florin, sa nu uitam ca el il transporta pe Dani cu masina la spital dupa accident, in continuare, mediul in care se invarte, dublat de o anumita lipsa de sens, de banalitatea unei vieti din care Dumnezeu si orice preocupare spirituala lipsesc, il determina sa se apropie de Mircea, devenind partas la “sansa” de a face rau in mod gratuit si inutil.

Pe de alta parte, revelatia feminina este Anca, personajul care desi in primele pagini pare sa fie in mod categoric opusul Liei, pe parcurs se descopera ca una dintre firile dispuse sa priveasca in propriul suflet si sa inlature de acolo non-valoarea, marsavia, compromisul. In acest context, cuplul Anca-Relu se echilibreaza perfect cu cel format de Lia si Florin, iar dragostea neimplinita dintre ultimii isi gaseste adevaratul sens in cazul celor dintai. Autoarea stie sa accentueze ideea ca in ceea ce o priveste pe Anca, brusca ei convertire, altminteri neverosimila, se datoreaza in primul rand iubirii puternice pe care i-o poarta lui Relu, ajuns la inchisoare tot datorita tradarii lui Mircea, iar apoi prieteniei oferite de Lia. In final, descoperim ca avem de-a face cu un dublu love story, unul concretizat, definit prin bucuria experientei traite, Anca-Relu, celalalt amintind de tragediile antice, distrus prematur, dezumanizant, Lia-Florin.

La fel ca in romanele realiste, despre care Sthendal spunea ca sunt ca o oglinda ce reflecta in mod obiectiv starea de fapt, goana dupa lucrurile materiale il determina pe Mircea, cel ce joaca rolul lui Iuda, sa dea in vileag, exact in momentul cand Lia si Florin se pregatesc sa isi oficieze logodna, secretul legat de ei si de Bibliile ilegale. Urmeaza derularea rapida a evenimentelor, drama generata de hartuirea celor doi de catre securitate, ce culmineaza cu uciderea lor. La o abordare superficiala, am putea spune ca Ligia Seman se foloseste de Romeo si Julieta din Romania comunista doar ca pretext pentru a descrie infernul omului obisnuit, caruia i se mai pune pe deasupra si eticheta de crestin. La o citire profunda insa, vom intelege ca tot ceea ce se petrece in carte este in Numele lui Dumnezeu, iar prietenia, spiritul de sacrificiu, dragostea pentru aproapele, chiar daca ti-a gresit, iubirea pentru parinti se intretes pe acest fundal, argumentand cu realism, absurdul si abisurile promovate de un sistem absolutist si acaparator, ale carui tentacule distrug fiorul sublim al idealului tineretii.

Eroii sunt pana la urma, niste vizionari, ei actioneaza motivati de credinta, de valorile supreme pe care le stiu din Cartea Sfanta, iar forta lor nemaintalnita, in contact cu derizoriul lumii marsave in care traiesc, departe de a se slabi, castiga, in detrimentul pretentiilor omenesti care intr-un astfel de tablou se detaseaza prin ridicol. Faptul ca Mircea si Mihai ajung sa isi rateze partial tinta (“Mircea fusese pionul pe care Dumnezeu il indepartase, impiedicandu-l sa-si duca la implinire planurile prin care Cuvantul Sau ar fi putut fi calcat in picioare”) indica inca o data rolul supranaturalului, de asemenea personaj in roman. Se vorbeste foarte des in “Funiile dragostei” despre Biblie, iar versetele sunt presarate cu discretie, ici si colo, fara a supara, fara a agasa, doar pentru a puncta din cand in cand, treptele pe care trebuie sa le urcam pe calea mantuirii. Personajele se aduna in jurul Cartii, care odata cu moartea lui Dani, ii uneste pe cei ramasi in viata, ajungand sa fie pentru ei o mostenire spirituala, plina de invataturi de suflet. Fiecare percepe aceasta Carte in felul lui, pe unii, cum e cazul Ancai, ii trezeste din starea de pacat si de nestiinta, altora le vorbeste despre pocainta si despre curatire – situatia lui Mihai si a lui Mircea – iar Liei si lui Florin le aduce partasia cu Dumnezeu, unirea cu El, iubirea lucrurilor pe care El le iubeste si in cele din urma, puterea de a accepta sa faca voia Lui, indiferent daca lucrul acesta presupune despartirea si chiar moartea. Rugaciunea lui Florin ramane cat se poate de sugestiva, putand fi foarte bine un lait motiv al romanului: “Doamne, Te rog nu ma lasa sa cedez. Mai bine orice suferinte, mai bine moartea decat sa ma aplec asupra acelei hartii din fata ochilor mei si sa semnez in favoarea fericirii mele personale si in detrimentul fratilor mei, pe care as putea sa-i tradez.” La fel de dedicata si de devotata se dovedeste a fi si Lia, dispusa sa accepte planul Sau pana la capat. “Indiferent ce va fi”, spune ea, “Dumnezeu ne va intari, indiferent ce s-ar petrece, noi stim… stim ca El ne iubeste.”

La o analiza atenta este evident ca pe langa autenticitatea celor intamplate, actiunea din “Funiile dragostei” nu lancezeste nici o clipa, aceasta si datorita stilului in care este scris romanul – cursiv, pe alocuri frenetic si oarecum dramatic, plin de elan si de pasiune constructiva, insa in acelasi timp simplu, prolific si nesolicitant. Cartea se defineste ca o lectura esentiala, ce nu are nimic de-a face cu fictiunea si nu poate fi citita sub nici o forma pentru amuzament ori pentru a uita de plictiseala. Totul trebuie luat in serios, totul se adreseaza sufletului, inimii si mintii. “Funiile dragostei” se detaseaza prin actiunea extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, iar eroii traiesc pe undeva, tragismul si curatia acelor cazuri tipice de martiri, intalnite in special in perioada intemeierii crestinismului. Insasi Lia, rememorand clipele petrecute alaturi de cel ce ii fusese logodnic, ajunge la o concluzie cu valoare de verdict. “De fapt, numai pentru ca el murise ca martir, cu siguranta, in urma mortii lui, Dumnezeu va face sa straluceasca si mai mult lumina Evangheliei. In toate veacurile, in urma martirajului miilor de crestini, in arenele romane ori in timpul inchizitiei ori al altor imprejurari istorice – moartea martirilor nastea valuri mai puternice, mai inalte de alti urmasi ai lui Hristos.” Ca este un martiraj o adevereste ceea ce urmeaza. “Si toata aceasta invioarare spirituala pornise de la consacrarea deplina a lui Florin, care se rugase in noaptea aceea, inainte de a incepe misiunea de transport a acelor Biblii. “Te laud Dumnezeul meu ca alaturi de fratii mei, pot sa-ti spun fara retineri: chiar cu pretul vietii mele, salveaza aceste Biblii scumpe, prin care Tu poti sa faci sa Te cunoasca mii de oameni din acest mare oras universitar.”

Din carte nu lipsesc nici accentele filosofice, in special in ultima parte, atunci cand Lia mediteaza asupra celor intamplate si incepe sa se gandeasca din ce in ce mai mult la trecerea in nefiinta. “Asemanarea dintre persoana ta si o picatura dintr-un val care inoata cu curentul impreuna. Cat de bine era sa stie ca simplul ei gand, simplul ei pas, insemna infinit mai mult in ochii lui Dumnezeu, decat o simpla picatura purtata de curent, decat un simplu zbor de pasare in vazduh.” Desigur ca nuantele filosofice sunt general umane, de bun simt, fara a avea pretentia ca ar putea raspunde unor intrebari esentiale si existentiale. Finalul romanului este apoteotic, iar moartea Liei Gavris se transforma intr-o jertfa ce ii uneste pe fostii ei colegi, candva hulitori de Dumnezeu, acum insa discipoli ai lui Hristos, intr-un fel de confrerie secreta, cladita pe lumina Evangheliei si pe puterea pocaintei.

Ca modalitate de expunere, Ligia Seman foloseste caracterizarea directa (descrierea personajului de catre autor – Lia, “din nou cea mai frumoasa, si pentru aceasta baietii o admirau, iar fetele o invidiau”), autocaracterizarea (personajul se dezvaluie prin propriile ganduri, sentimente si stari sufletesti – “De ce sa fie tot timpul inferior? Pentru ca nu avea bani ca si Relu, ca si ceilalti cunoscuti de-ai lui ? Nici macar un costum pentru o seara deosebita”), caracterizarea indirecta (personajul se detaseaza prin modul de a vorbi, gesturi, comportament, imbracaminte, infatisare, etc.- “Si aceasta impresie se conturase nu numai la vederea costumului pe care-l purta Mihai, mai mult decat elegant, croit dintr-o stofa asemanatoare cu cea pe care Mircea o vazuse purtata doar de profesorii sai in momente festive. Ochelarii cu rame subtiri, negre, in contrast cu fata alba, prelunga, ii evidentiau parca mai mult decat altceva aerul de intelectual”), caracterizarea de catre celelalte personaje – care-si exprima opiniile, parerile, gandurile despre personajul aflat in atentia autorului (“Ajunse fata in fata cu Relu. Din nou remarca faptul ca arata bine”; “Pentru Florin, fiecare clipa traita in viata aceasta insemnase Cristos, insemnase proslavirea Lui”).

Ar mai fi de remarcat ca “Funiile dragostei” nu este scrisa intr-un stil greoi, ci intr-un stil, modern, antrenant, insa laborios, care reuseste sa-l introduca pe cititor in universul unor tineri ce lupta pentru propriul lor ideal. Usurinta in exprimare a Ligiei Seman demonstreaza autenticitate si puterea de a stapani un limbaj bine cristalizat, pe un fond liric, pe alocuri pedagogic. Indiferent ca este vorba despre dragostea agape sau cea eros, cuvantul cheie este convertire, atat in planul limbajului si al continutului, cat si in cel al metodei si al tehnicii de realizare. Avem de-a face cu o carte sentimentala, romantica, populara despre un cuplu tragic, fara a cadea insa in banalul “best seller-urilor” ce se citesc in tren sau in avion. Dragostea innobileaza si purifica totul si are puterea de a depasi complicatiile ivite. Dupa obstacolele intalnite si sacrificiile facute, el si ea au sansa de a se intalni in ceruri, asa cum isi dorise Lia, atunci cand ca o presimtire a evenimentelor ce aveau sa urmeze, a propriei morti, are o premonitie, o viziune, gandindu-se “cat de frumos ar fi fost ca impreuna, ea si Florin, tinandu-se de mana, sa paseasca amandoi in fata zambetului Mantuitorului.” Asa se si intampla, pentru ca Lia i se alatura logodnicului ei in viata de dincolo, lasand in urma iertare si impacare. Suntem martorii unor evenimente plasmuite de dragoste, astfel ca nu exista loc pentru regrete, pentru ura, pentru pareri de rau. Iar lectia pe care o invatam este una simpla si la obiect – “love means never having to say you’re sorry.”

singurătate şi cafea

mai 10th, 2009

ai vrut deodată să fii singură
în mijlocul singurătăţii
chiar dacă în casa ta
demult era doar mirosul amintirilor tale

nici nu ai avut timp să observi
că uşa inimii ţi-a rămas deschisă
că ai plecat desculţă prin ploaie

ai vrut doar să fii singură
udă şi goală
să nu mai ai întrebări
şi să nu mai aştepţi răspunsuri

de aceea în acea zi
ai fost singura femeie goală
pe terasa cafenelei mele
deschisă de atunci
numai singurătăţii tale

uşa…uşa inimii tale
pot s-o închid azi
pe dinauntru?

Alt poem de iarna

mai 10th, 2009

Se dedica printului David

Ninge,
copiii-frati isi inclina cu greu pasii,
cred ca neaua munti de zahar sunt.

Cade cel mic printre troiene,
cel mai mare il ridica:
- Asa-i iarna, mai, copile!

Si cei trei frati alearga mai departe,
razand prin ninsori,
mana in mana.

Amari ca fierea și viguroși ca buruienile sunt amanții patriei

mai 10th, 2009

Pe vremuri îi numeam „amanţi ai Patriei” pe cei care mediau, cumva într-o postura de gigolo, între haita de ipocriţi lipsiţi de talent care se instalaseră în primele rânduri ale partidul comunist şi restul lumii, adică poporul predestinat, în viziunea respectivei haite, programului de „construire a omului nou”.

Sunt cunoscute exemplele groteşti ale unui Adrian Păunescu sau Corneliu Vadim Tudor, dar puţini ştiu cât de mulţi oameni care ar fi trebuit să aparţină culturii au devenit activişti comunişti şi au reuşit, prin denaturarea artei, istoriei, ştiinţelor sociale, comunicării publice, să creeze un mediu închis, sufocant, care a condus în multe cazuri la o adevărată „spălare a creierelor”.

Faimosul festival „Cântarea României”, pe lângă căteva talente autentice pe care le-a racolat şi care s-ar fi afirmat în orice împrejurare, a adus la suprafaţă, prin modul programatic de „făcut dragoste cu patria” întregi cohorte de amanţi epigonici, cu un chef nebun de a-şi da poalele căt mai sus peste cap, în speranţa că din prostituţia asta se poate face o meserie bănoasă. Şi, ca în multe alte scheme piramidale, câţiva au şi reuşit.

Nu doar că după schimbarea de regim nu a dispărut nici măcar unul, şi niciunul n-a ieşit pe scena pe care cu puţin timp în urmă lingea, ca să-şi ceară scuze şi să se lepede de ditirambele ipocrite ale trecutului, dar toţi sunt astăzi bine-mersi, aranjaţi cameleonic în funcţii publice sau private şi continuă să sugă voiniceşte la ugerul patriei, una vânzănd cetăţenilor şi societăţii lor civile şi alta cumpărând pentru consumul propriu. Sunt nepieritori ca buruienile amanţii patriei!

Încercările timide („timid” este un adjectiv care trebuie înţeles „în contextul audienţei limitate”) pe care le facem in revista ACUM de a reexamina critic patriotismul într-o lume globalizată şi globalizantă se lovesc adesea de reacţii dure din partea unor cititori. Nu este de mirare că, după ce amanţii patriei le-au cântat ani şi ani de zile în urechi că românii sunt cel mai viteaz şi mai ospitalier popor, că trăiesc în cea mai frumoasă şi mai bogată ţară din lume, că sunt cei mai inteligenţi şi (nota bene) ştiu cel mai bine să se distreze, venind acum nişte autori oneşti să le spună că lucrurile nu stau tocmai aşa, nu fac decăt să trezească suspiciune, acuzaţii de trădare şi chiar ură.

Să se fi reuşit, pe ultima sută de metri, crearea aşa-zisului Om Nou, prin insuflarea balivernelor citate mai sus în conştiinţa identitară a milioane de oameni sau totuşi această relicvă a tipurilor de conştiinţă civică se manifestă ca o excepţie?

Vă invităm la o dezbatere “cu cărţile pe masă” în care să încercăm să definim, în cuvinte proprii, raporturile noastre cu Romănia şi semnificaţia lor.

Familia Regala pune piatra de temelie a noii Catedrale Episcopale

mai 8th, 2009

Duminica, 10 mai, de Ziua Regalitatii, Altetele Lor Regale Principesa Margareta si Principele Radu ai Romaniei se vor afla la Curtea de Arges pentru a pune piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale, inaltata de Episcopia Argesului si Muscelului la initiativa si cu sprijinul Casei Regale a Romaniei.

Intre orele 10.30 – 11.30, Familia Regala va participa la Sfanta Liturghie oficiata de Prea Sfintitul Calinic, Episcopul Argesului si Muscelului.

Incepand cu ora 11.30, va avea loc Slujba de sfintire a locului viitoarei Catedrale Episcopale si Regale cu hramul Sf. Filofteia si Sf. Arhangheli Mihail şi Gavriil, care se va construi pe un teren aflat în proprietatea Episcopiei Argeşului şi Muscelului, parte a manastirii. Altetele Lor Regale si PS Calinic vor pune piatra de temelie a edificiului.

La ora 12.00, in Palatul Episcopal, PS Calinic si Principesa Mostenitoare Margareta vor semna Protocolul dintre Episcopia Argesului si Muscelului si Casa Regala a Romaniei referitor la inaltarea Catedralei.
Apoi, la invitatia Prea Sfintitului Calinic, Altetele Lor Regale vor lua parte la un pranz privat la Palatul Episcopal.

Prin initierea acestei constructii, Familia Regala a Romaniei reinnoada traditia suveranilor romani, ctitorii de lacasuri de cult. Proiectul reprezinta, de asemenea, o manifestare a legaturii istorice indisolubile dintre regalitate si Biserica Ortodoxa Romana.

Evenimentele mentionate ale vizitei sunt publice, accesul presei fiind liber. Va asiguram de intregul nostru sprijin in stabilirea declaratiilor sau a interviurilor.
Contact:

Cristina Parii, Asistenta Principelui Radu, tel 0756 087 702, cristina.parii@palatulelisabeta.ro

Ada Lungu, Coordonator PR al Casei Regale, tel 0724 222 750, birou.presa@palatulelisabeta.ro

Avantajele si dezavantajele introducerii impozitului forfetar

mai 6th, 2009

Asa-numitul impozit forfetar e, de fapt, un impozit minim. S-a spus adeseori ca este un sistem practicat si in alte state ale lumii, printre care Franta, Spania si Polonia. Temerea principala in randul oamenilor de afaceri este ca s-a introdus un nou bir care face rau mai ales micilor intreprinderi. In realitate, argumentele sunt mult mai nuantate si necesita cateva lamuriri, cu plusurile si minusurile aferente.

De ce a fost introdus mecanismul impozitului minim?

In primul rand, asa-numitul impozit forfetar nu este un impozit nou. El reprezinta, de fapt, o limita sau un prag minim de plata a impozitului, ceea ce inseamna ca firmele vor plati ca si pana acum impozitul de 3 la suta din venituri (microintreprinderile) sau de 16 la suta din profit (celalte firme), dar nimeni nu va plati mai putin de 500 de euro (plafonul minim). Daca o firma are de platit un impozit anual de 1000 de euro, ea va plati mai intai plafonul minim de 500 de euro si apoi diferenta pina la 1000 de euro. Prin urmare, plafonul de 500 de euro stabilit de impozitul forfetar nu se adauga la plata impozitului. Marele sau dezavantaj este ca sunt nevoite sa plateasca acest impozit chiar si firmele care obtin pierderi. Este cazul, de pilda, al firmelor de brokeraj care in marea lor majoritate au inchis anul 2008 pe rosu.

In al doilea rand, introducerea impozitului minim nu afecteaza start-up-urile. Adica, cei care devin activi in cursul anului 2009 nu intra sunt incidenta impozitului minim. Nu sunt afectate nici firmele care isi suspenda legal activitatea in acest an.

In al treilea rand, impozitul minim a fost introdus din argumente de echitate fata de platitorii de impozite. Angajatii platesc in general impozite de 33 la suta din salarii, adica 16 la suta impozit pe venit si 17 la suta contributii sociale. In acelasi timp, exista patroni care nu platesc nimic pentru ca au firme pe care le declara fara profit si in care transfera diferite cheltuieli personale (casa, intretinere, masina, telefon etc.). Introducerea impozitului minim va face ca orice firma sa plateasca un minimum de 500 de euro pe an, adica in jur de 180 de lei noi pe luna. Ea este egala cu suma pe care o plateste un agajat cu salariul minim pe economie la contributii sociale. Vor exista, deisgur, firme care nu au de fapt activitate si care vor fi radiate sau isi vor suspenda activitatea. Aceste firme vor disparea.

In al patrulea rand, statul se asigura de plata unei parti din impozitele pe care firma trebuie sa le plateasca oricum. Partea buna este ca vor disparea firmele-paravan sau firmele fara nici un fel de activitate. Sistemul fiscal va deveni mai corect fata de oamenii care isi platesc in mod cinstit impozitele. Reversul medaliei este ca firmele mici, de pilda cele familiale, care supraviestuiesc la actualele conditii de contractie a cererii si care au profituri mici lunare, vor gasi greu resursele necesare pentru a-si continua activitatea. Riscul major este ca acestea sa-si continue activitatea la negru, eludand complet platile darilor catre stat, inclusiv pe cele legate de contributiile sociale si impozitul pe venituri ale angajatilor.

Mai concret, este vorba de aproape 79.000 de societăţi care au înregistrat pierdere trei ani consecutiv la nivelul anului 2007 . Din acestea, aproape jumatate (adica 44%) au cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an şi au înregistrat o pierdere netă cumulată de 1,38 miliarde de lei. De asemenea, aproape 23.500 de companii au înregistrat pierderi cinci ani consecutiv la nivelul aceluiasi an, din care cam tot 44% aveau o cifră de afaceri de până la 10.000 de lei pe an.

In al cincilea rand, ramane discutabila grila de impozitare minima a firmelor. Conform acesteia, societatile care inregistreaza o cifra de afaceri de pana la 12.000 de euro, platesc de la 1 mai 2009 un impozit anual de minimum 500 de euro. Intre 12.000 si 50.000 de euro, impozitul minim este de1.000 de euro. Intre 50.000 si 100.000 de euro se vor achita minimum 1.500 de euro. Intre 100.000 si un milion de euro se vor plati 2.000 de euro. Cei care inregistreaza cifre de afaceri intre 1 milion si 5 milioane de euro vor plati minimum 2.500 de euro. Firmele cu afaceri intre 5 milioane si 30 de milioane de euro vor achita 5.000 de euro anual. Iar peste 30 de milioane de euro se achita statului suma de 10.000 de euro.

O astfel de grila risca sa inghesuie firmele cu cifre de afaceri considerabile in partea superioara a benzilor dinaintea clasei lor, restul contractelor derulandu-se la negru. Este vorba in special de acele firme care au cifre de afaceri foarte mari, dar cu rate ale profitului mici. De pilda, este cazul comertului cu amanuntul, unde profiturile se obtin din rulaje mari, care risca sa fie expuse unui impozit mai mare decat cel echivalent cotei unice de 16%. Or avem un sanatos principiu al fiscalitatii unice care duce la plata impozitului pe profit si nu pe cifra de afaceri.

Sa dam cateva exemple concrete:

In cazul unei firme cu vanzari de 1 milion euro, daca are o rata a profitului sub 1,56% din cifra de afaceri ea va plati impozitul minim care este mai mare decat in cazul aplicarii cotei unice de 16%.
Impozitul minim in cazul unei firme cu cifra de afaceri de 100.001 euro echivaleaza unei rate a profitului de peste 12%, echivalent aplicarii cotei unice de 16%. Sub aceasta rata a profitului, firma plateste un impozit minim mai mare.

Problema majora apare in cazul microintreprinderilor cu incasari intre 12.000 si 33.400 euro anual, care vor fi nevoite sa plateasca un impozit minim de 1000 euro, mai mare decat impozitul obtinut prin respectarea principiului cotei de impunere preferentiala de 3% (intre 360 euro in cazul unei CA de 12.00 euro si 1002 euro in cazul celei cu incasari de 33.400 euro).

In cazul unei microintreprinderi cu cifra de afaceri de 10.000 euro, plata impozitului minim o obliga la o rata a profitului de minimum 166% pentru a nu fi viciat principiul cotei preferentiale de 3%.

In al saselea rand, in primele trei luni ale anului 2009 veniturile bugetului general consolidat au scazut cu 6,2% fata de primul trimestru al anului 2008, iar cheltuielile au crescut cu 14,2%. Acestea au dus la un deficit de 1,56% din PIB in primul trimestru. Cifrele nu sunt deloc incurajatoare. Se stie ca facturile grele se deconteaza cu precadere in ultimul trimestru al fiecarui an. Acordul cu FMI prevede o reducere a deficitului bugetar pana la 4,6% din PIB in anul curent, respectiv adoptarea unor masuri menite sa genereze venituri bugetare suplimentare de 0,25% din PIB. Impactul bugetar al introducerii impozitului minim prin ordonanta de urgenta este estimat de catre Ministerul Finantelor la un nivel de circa 1,3 miliarde de lei.

In al saptelea rand, Ministerul de Finante ia simultan masuri privind imbunatatirea procedurilor fiscale si diminuarea evaziunii fiscale. S-a inceput cu anularea sau reducerea, dupa caz, a unui numar de 179 de taxe si tarife nefiscale (din care 99 sunt taxe/tarife de autorizare în diverse domenii). Acestea reprezintă 36,61% din totalul de 489 de taxe si tarife existente în prezent. Propunerile vizeaza anularea a 36 taxe/tarife din Registrul taxelor şi tarifelor nefiscale, reducerea a 143 taxe/tarife si comasarea a 264 taxe/tarife in 121 taxe/tarife. Activitatea grupului de lucru care are sarcina elaborarii de proiecte de acte normative pentru reducerea sau comasarea unor taxe/tarife, împreună cu ministerele de resort şi instituţiile publice implicate, au ca data limita de15 iulie 2009 pentru adoptarea acestor modificari legislative .

Andreea Vass este Consilier Personal al Primului Ministru

Antisioniștii vor să candideze în alegerile europene în Franța

mai 6th, 2009
Dieudonné - un antisemit + Soral - un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionismDieudonné – un antisemit + Soral – un fost comunist devenit ultra-naționalist = antisionism

Autoritățile franceze examinează posibilitatea interzicerii candidaturii unei liste antisioniste în scrutinul europarlamentar din 7 iunie.

Lista ar urma să fie condusă de comicul Dieudonné, cunoscut pentru vederile sale antisemite.

Secretarul general al președinției, Claude Guéant, a declarat că autoritățile examinează posibilitățile juridice de a interzice candidatura unei astfel de liste. Decizia finală ar urma să fie luată de Consiliul de Stat, cea mai înaltă instanță administrativă a țării, dar experții în drept constituțional și-au exprimat deja scepticismul cu privire la legalitatea unei astfel de interdicții.

Deocamdată lista antisionistă nu a fost depusă, deci nu poate fi contestată, dar amicii politici ai lui Dieudonné au reacționat deja, spunând că intervenția domnului Guéant constituie mai degrabă o publicitate făcută listei.

“Statul se supune lobby-ului antisionist,” a declarat Alain Soral, fost membru al Partidului Comunist și fost membru al comitetului central al Frontului Național (FN), formațiune cunsocută pentru antisemitismul propagat în mod deschis.

“NU suntem nemulțumiți că se vorbește de noi,” a declarat domnul Soral cotidianului Le Monde.

Dieudonné M’bala M’bala, pe numele său întreg, este fiul unui tată francez și al unei mame cameruneze și a evoluat politic de la un activist anti-rasist la un antisemitism militant, asociindu-se FN condus de Jean Marie Le Pen. El urmează să fie judecat în urma invitării pe scenă a istoricului Robert Faurisson, condamnat de mai multe ori pentru negarea Holocaustului.

Pe lista antisionistă Dieudonné ar urma să ocupe primul loc, urmat pe poziția trei de Yahia Gouasmi Lider al Partidului Antisionist, Alain Soral figurând pe poziția a cincea, după Ginette Skandrani, fostă militantă a Verzilor, exclusă pe motivul colaborării la publicații negaționiste. A fost invitat să candideze și Thierry Meyssan, autorul cărții “Înspăimântătoarea impostură” (în care acuză autoritățile americane de organizarea atacurilor de la 11 septembrie 2001), dar acesta are domiciliul în Liban și c atare este ineligibil.

Este justificată o interzicere a candidaturii listei antisioniste în alegerile europarlamentare? Vă invităm să vă exprimați opinia în ecouri.

Omagiu Memoriei Marelui Rabin Alexandru Safran la Geneva, Vineri 8 şi Duminică 10 mai 2009

mai 6th, 2009

In cadrul manifestărilor prevăzute cu ocazia aniversării a 150 de ani de la fondarea Sinagogii din Geneva un Omagiu excepţional va fi consacrat memoriei Marelui Rabin Alexandru SAFRAN care a păstorit comunitatea evreiască din localitate peste o jumătate de secol ( 1948-1998).
Vineri 8 mai 2009 va fi inaugurată «SALA DE FESTIVITĂŢI MARE RABIN ALEXANDRE SAFRAN», la Sinagoga principală Beit Iacov. După punerea Mezuzei şi masa festivă de Şabat, profesorul Carol Iancu, de la Universitatea din Montpellier şi Director al Şcolii de Înalte Studii Evreieşti din Franţa, va ţine conferinţa «Alexandru Safran. O viaţă de luptă, o rază de lumină», care este şi titlul recentei sale cărţi apărută în traducere română la Editura Hasefer din Bucureşti, în 2008.
Duminică seara 10 mai 2009, tot la Sinagoga Beit Iacov va conferenţia Dr. Aurel VAINER, preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, membru în Parlamentul român. El va prezenta rolul jucat de Alexandru SAFRAN, fost Şef Rabin al României (1940-1947), în salvarea unei jumătăţi a iudaismului român în perioada Şoahului, subliniind ataşamentul său pentru ţara sa natală, unde i s-au acordat în 1997, după 50 de exil, cele mai mari onoruri: cetăţean de onoare al oraşului său natal Bacău, Doctor Honoris Causa al Universităţii din Iaşi, membru de onoare al Academiei Române.
La aceste festivităţi vor participa numeroase personalităţi religioase, politice, universitare şi culturale, printre care: reprezentanţii municipalităţii din Geneva, Ron Aufseesser, preşedintele comunităţii israelite din Geneva, Itzhac Dayan, Mare Rabin al Genevei, Gilles Bernheim, Mare Rabin al Franţei, Martine Brunschwig Graf, membră eminentă a Parlamentului elveţian, fost ministru al Culturii, Ruth Dreifuss, fostă preşedintă a Confederaţiei elveţiene, Marinela Ciobanu, ambasadoarea României la ONU, D. Leshno-Yaar, ambasadorul Statului Israel la ONU, ambasadorul elveţian François Nordmann, Joel Hertzog, fiul fostului preşedinte al Statului Israel, şi fratele ministrului israelian pentru legături cu Diaspora evreiască, Majestatea Sa Regele Mihai et Majestatea Sa Regina Anne de Roumanie, Pierre Spierer, vice-rector al Universităţii din Geneva, Armand Azoulai, vice-preşedinte european al organizaţiei Bnai Brith, Michel Halpérin, fost preşedinte al Marelui Consiliu al Cantonului Genevei, decan al Ordinului avocaţilor, fiul şi fiica lui Alexandru Safran, profesorul Avinoam Safran de la Facultatea de Medicină din Geneva şi profesoara Esther Starobinski-Safran, de la Facultatea de Filozofie din Geneva, judecătorul Joseph Starobinski, Dr. Edith Safran, Danièle Iancu, istorică, directoare de cercetări la Centru Naţional de Cercetări Ştiinţifice din Franţa etc.

Baniciu & Kappl – in concert la Timisoara pe 9 mai 2009 de ziua Europei

mai 6th, 2009

Mircea Baniciu si Josef Kappl (ex-Phoenix) vor concerta la Timisoara cu ocazia zilei Europei, pe 9 mai 2009.

Doi prieteni buni, două dintre cele mai importante personalităţi ale muzicii româneşti, doi protagonişti ai celei mai de seamă legende a rockului românesc, contribuie la renaşterea unui spirit născut în anii 70, nu din „cenuşă“, ci din energia creată de flacăra nestinsă din sufletele lor. Cei doi muzicieni au găsit un drum propriu, prielnic pentru perpetuarea acelui preţios spirit, aflat deseori în pericolul pierzaniei, numărându-se printre iniţiatorii acestuia.

Baniciu & Kappl reprezintă proiectul a doi muzicieni de mare clasă, care au lăsat, prin modul lor creativ şi interpretativ, urme adânci în memoria acelora pentru care legenda vie a rockului românesc, a însemnat şi înseamnă şi astăzi foarte mult.

O primă colaborare în acest sens a avut loc anul trecut, pe 3 decembrie, în cadrul concertului „Baniciu şi prietenii“, de la Sala Palatului din Bucureşti, unde cei doi au lansat o piesă nouă, intitulată „Pe Argeş în jos“ (compoziţie Josef (Ioji) Kappl, pe un text folcloric cules şi prelucrat de Vasile Alecsandri), piesă titulară a marelui proiect-operă rock „Meşterul Manole“. Reluarea acestui proiect a fost iniţiată de Josef (Ioji) Kappl şi Victor Cârcu, în colaborare cu Mircea Baniciu, Valeriu Sepi şi alţii.

Următorul concert al celor doi protagonişti va avea loc pe 9 mai în Piaţa Unirii din Timişoara, oraşul de baştină al legendei, cu ocazia „Zilei Europei“.

Cu această ocazie, Mircea Baniciu şi Josef (Ioji) Kappl vor să-şi exprime, alături de colegii lor de trupă – Vladi Cnejevici (clape, voce), Teo Boar (chitară electrică şi acustică) şi Cristi Iorga (tobe) – marea bucurie la revederea, după mulţi ani, cu publicul timişorean.

DESPRE MIRCEA BANICIU

Mircea Baniciu s-a remarcat in muzica romaneasca la inceputul anilor ’70 cand a devenit solistul vocal al legendarei trupe Phoenix. In acea perioada au fost lansate albumele ‘Cei ce ne-au dat nume’, ‘Mesterul Manole’, ‘Mugur de fluier’ si ‘Cantafabule’ care contin hituri care au ramas de peste 30 de ani pe buzele tuturor ‘Nunta’, ‘Fata verde’, ‘Mugur de fluier’, ‘Andrii Popa’, ‘Mica tiganiada’ ,’Negru Voda’ si multe altele.

Dupa despartirea de formatie, a inceput o cariera solo, lansand 4 albume in perioada anilor ’80 – ’90: ‘Tristeti provinciale’, ‘Ploaia’, ‘Secunda 1′ si ‘Secunda 2′. Multe dintre cantecele sale au devenit imediat hituri – ‘Vara la tara’, ‘Tristeti provinciale’, ‘Esarfa in dar’, ‘Intelegere’, ‘Pisica neagra’, ‘Canadiana’. In 1992 a fondat trupa Pasarea Colibri alaturi de Mircea Vintila, Florian Pittis si Vlady Cnejevici, cu care a cantat timp de 10 ani si a scos 5 albume: ‘In cautarea cuibului pierdut’, ‘Ciripituri’, ‘Cantece de bivuac’, ‘Inca 2000 de ani’ si ’10 ani’ (CD/DVD).

A revenit in Phoenix in 2002 cu ocazia concertului aniversar ’40 ani’, si a continuat alaturi de Phoenix timp de 5 ani, perioada in care au fost lansate CD-ul si DVD-ul ‘Baba Novak’. Dupa Stufstock 2007 Mircea Baniciu a parasit din nou grupul Phoenix. In acest moment se ocupa de cariera sa solo, iar in aceste zile finalizeaza un nou album de studio (primul in varianta solo de dupa ’90!), care va fi lansat pe piata la inceputul anului viitor.

www.mirceabaniciu.ro

O veche tradiţie comunistă: românofobia instituţionalizată

mai 6th, 2009
Vladimir Voronin a promovat constant românofobiaVladimir Voronin a promovat constant românofobia

Acum câţiva ani, Victor Stepaniuc, unul dintre liderii PCRM, se revolta, fără pic de jenă pentru fraza cu iz nazist pe care a emis-o: ”În ţara asta (P.Moldova – n.n.) sunt prea mulţi români!” În acelaşi interviu, publicat concomitent în ziarele Timpul şi Comunistul, V.Stepaniuk insista pe expresia “neutralizare juridică”, referindu-se la “minoritatea românească” din RM, expresie prezentă în unul dintre documentele cele mai contestate, elaboarate de guvernarea comunistă – Concepţia Politicii Naţionale (2003). Fiţi atenţi, pentru că a aşa a început şi Hitler, mi-a zis un coleg din străinătate, cu care discutasem despre starea de lucruri de la noi. Se vede că fraza spusă atunci de unul dintre ideologii principali ai PCRM nu era întâmplătoare, ci una programatică, fundamentală, caracteristică pentru ideologia de stat a RM – numită de promotorii acestei teorii şi “moldo-statalism”. Evenimentele postelectorale din acest an de la Chişinău demontrează că nimic nu este întâmplător în politica de la noi, iar românofobia iese mereu la suprafaţă, de câte ori discursul moldovenist (alias moldo-statalist) este folosit – în lipsă de argumente – într-o polemică, şi, ceea ce e şi mai trist, violenţa verbală nu pierde prilejul, când acesta se iveşte, de a se transforma în violenţă fizică.
Mulţi comentatori de la noi şi de peste hotare şi-au spus părerile privind natura persecuţiilor prin care trece în aceste zile societatea (şi mai ales comunitatea românească) din RM. Ura liderilor PCRM faţă de contestatarii lor (care sunt, în mod evident, de diferite etnii şi purtători nativi ai diferitelor limbi, nu doar români) ia formele unui extremism naţionalist dezgustător.
Hate speech – atitudinea adoptată de Preşedintele Voronin.

Discursul lui Vladimir Voronin este atât de vehement, încât nu mai poate fi credibil. Ura cu care miniştrii săi îi ameninţă pe părinţi că în copiii lor se va trage, dacă aceştia vor fi prinşi în stradă, protestând, ură a discursului, coroborată cu excesul de zel al Poliţiei în lupta cu “complotiştii minori contra statului moldovenesc” ar putea fi un bun subiect de comedie, dacă ea nu ar viza vieţile şi sănătatea generaţiei tinere a acestei ţări. Sub pretextul că se îngrijesc de securitatea cetăţenilor, comuniştii terorizează însuşi viitorul RM.

Şi toate acestea pentru că, fiind educat la şcoala stalinistă, Preşedintele nostru nu poate înţelege că între noţiunea de “român” şi cea de “moldovean” nu poate exista antagonism, iar relaţiile dintre etnii şi naţiuni, în mod normal, nu se construiesc pe ură. Cu atât mai puţin productiv este acest tip de discurs (”hate speech”) în consolidarea realţiilor internaţionale. Este inaccesibilă, pentru un stalinist, ideea că unionismul este o stare firească, în condiţiile în care tendinţa, în lumea modernă, este fluidizarea frontierelor, schimbul cultural şi economic intens şi cât mai liberalizat şi depăşirea situaţiei de inchistare naţională, economică şi culturală, cu care ne-a obişnuit închisoarea sovietică. Da, s-ar putea ca unii lideri politici de la noi, obişnuiţi cu trândăvia şi câştigul ilicit, să fie speriaţi de schimbările care se cer pentru a asigura o bună capacitate de integrare a RM în structurile europene. Ajutorul României, în acest sens, ar fi foarte binevenit, cel puţin pentru că, având aceeaşi limbă, nu am cheltui timp şi bani pentru traduceri şi elaborarea actelor în limba română – procedura de ajustare a legislaţiei naţionale la cea europeană fiind, în fond, aceeaşi. Or, ura care a acoperit ochii liderilor noştri românofobi este atât de mare, încât ei sunt gata să dea vina pentru eşecurile politcii lor pe oricine: pe copii, pe statele vecine (de remarcat faptul că în 2005 tot dl Voronin vorbea despre un complot rusesc la adresa statului RM şi chiar arestase un presupus complotist, în persoana lui V.Pasat – ce-i drept, nu l-a bătut şi nu l-a violat, – iar peste un timp l-a extrădat “ţării complotiste”, adică Rusiei, şi s-a (re)împrietenit cu aceasta, devenind foarte blând cu cei pe care îi numise “duşmani ai statalităţii moldoveneşti”. S-a mai menţionat, cu diverse ocazii, faptul că acţiunile şi politica PCRM sunt absolut incoerente. Nici în acest caz, se pare, liderii comunişti încă nu s-au lămurit: ori a fost un complot – şi, atunci, sunt de vină liderii opoziţiei şi ţările (una sau toate împreună) vecine ale RM, ori e vorba de nişte copii, care nu pricep nimic, sunt manipulaţi şi nici n-au ce căuta la mitinguri (deşi, probabil, sunt mult mai bine instruiţi decât întreg aparatul birocratic al dlui Preşedinte, cu dl Preşedinte inclusiv)? De fapt, ascultând cântecele acestor tineri, auzindu-i scandând: “Câte doi, câte doi, comuniştii la gunoi!” – oricine îşi poate da seama că sunt aceiaşi elevi, liceeni, care în 2001-2002 au apărat democraţia în RM şi au obţinut, prin protestele lor, atenţia organizaţiilor internaţionale şi monitorizarea conducerii comuniste de către APCE. Ulterior, conducerea comunistă a interzis accesul tineretului la mitinguri (cu excepţia celor comunsite, desigur – pentru că la noi dublele standarde sunt o normă), deşi la unele dintre acele mitinguri se discutau chiar problemele lor, destinele lor, ale tinerilor, şi, conform legilor în vigoare, au şi ei dreptul la informare corectă şi la opinie.

Ei bine, acei copii au crescut şi au revenit în PMAN. Poate că, atunci când au aruncat cu pietre, unii dintre ei, şi-au amintit cum, copii fiind, erau vânaţi, şi în 2002, ca şi acum, de Poliţia comunistă? (Spun “comunistă” şi mă desolidarizez categoric de o politie care face dovada servilismului faţă de un singur partid şi a instinctelor lui criminale, apelând la tortură şi intimitări, sfidând legea şi bătându-şi joc de demnitatea cetăţeanului, de femei şi copii).
Să fie clar, dezaprob vandalismul şi nu am nici cea mai mică simpatie faţă de cei care îl practică. Doar că mă îndoiesc că aceste acte de vandalism s-ar fi produs, dacă Puterea nu ar fi provocat mulţimea la acţiuni violente prin terorismul său guvernamental – prin acţiunile îndreptate contra libertăţilor fundamentale ale omului, începând cu dreptul la identitate şi terminând cu cel la libertatea cuvântului şi a întrunirilor. Revolta populară era inevitabilă, în condiţiile în care, ani la rând, simţim că suntem minţiţi. Un exemplu este recensământul populaţiei din 2004, în timpul căruia au existat numeroase cazuri de intimidare şi de manipulare a populaţiei, pentru ca rezulatele să fie “ajustate” la ideea partidului conducător despre ceea ce s-ar numi “componenţa etnică a RM”. Dacă ar fi adevărat că în 2004 eram doar 2% de etnici români în RM, cum se întâmplă că acum, în 2009, partidele pe care Voronin le acuză de “unionism românesc” au obţinut 40%, dacă nu mai mult? Alte exemple: sondajul de opinie “La sfat cu poporul” şi, mai recent, referendumul din Transnistria. Ştiu că acestea din urmă nu le-a gestionat PCRM, dar ideea e că în această regiune minciuna şi falsul sunt la ele acasă. Or, nu cred că populaţia RM se poate lăsa minţită la nesfârşit- orice răbdare are o limită. După cum nu cred că suportă prea bine piruetele prezidenţiale (azi cu Vestul, mâine cu Estul, poimâine, iarăşi cu Vestul). Se creează impresia că, în loc să găsească o metodă de a armoniza diferenţele care există în societatea noastră, PCRM profită de ele, adâncindu-le şi instigând diverse segmente sociale şi, mai ales, minorităţile unul contra altuia şi pe toate contra tuturor. După principiul Divide et impera!

Cine a instigat?

Faptul că, la un moment dat, mii de cetăţeni ai RM, chişinăueni, care, conform rezultatelor alegerilor, ar fi votat în mare parte şi cu inima deschisă cu PCRM, au ridicat piatra contra simbolurilor “statalităţii moldoveneşti” – clădirile Preşedinţiei şi a Parlamentului – este, totuşi, un semn că PCRM a devenit mult mai puţin popular decât pretinde. Indiferent dacă arborarea drapelului UE şi a tricolorului (care, după cum insistă guvernarea, ar fi românesc) a fost un act sincer sau o diversiune, important e altceva: faptul că mulţimea, zecile de mii de protestatari, au aclamat gestul şi s-au bucurat sincer de el. Nu încape îndoială că anume acest fapt – susţinerea ideii proeuropene de către tineri – i-a determinat pe conducătorii comunişti ai RM să declanşeze acea ruşinoasă “vânătoare de români” şi să se răzbune, uitând de promisiunea preelectorală de a construi o “Moldovă europeană”, şi pe drapelul UE, arborat, împreună cu tricolorul, pe cele două clădiri administrative din Chişinău.

Partidul de guvernământ, având un impunător aparat represiv, după cum ne-am convins, urmărind evenimentele tragice din Chişinău, ar fi putut şti, mai bine decât toate echipele de sociologi, neguvernamentale, cât de nepopular a devenit, între timp, PCRM. Poate că a şi ştiut? Şi atunci, avea tot interesul să falsifice alegerile. Şi poate că le-a şi falsificat, aşa cum a falsificat recensământul populaţiei din 2004? De aici şi presupunerea mea (dar nu numai a mea) că actele de vandalism din 7 aprilie a.c. au fost o diversiune. Numeroşi comentatori au semnalat mai multe acţiuni ale puterii care sugerau că aceasta făcea “manevre de război” (de la aroganţa cu care PCRM şi-a anuţat “victoria” înainte de rezultatele finale ale alegerilor şi până la aberantele acţiuni de închidere a frontierelor, ca pe timpul “războiului rece”, pentru cetăţenii români şi pentru studenţii basarabeni care îşi fac studiile în România. S-a şi anuţat, de la tribuna oficială, că se ştia de mai demult că se pregătea un “complot”. Dacă Puterea a ştiut despre “complot”, este vina ei că nu l-a putut contracara. Dar se pare că, în ciuda tuturor măsurilor din arsenalul stalinist, pe care le-a folosit puterea de la Chişinău, revolta, de care oficialităţile se pregăteau de câteva săptămâni, dacă nu luni, s-a întâmplat, totuşi? Poate că nu era vorba de un complot? Poate că a fost doar o revoltă de proporţii mai mari? Şi, poate că “instigatorii” nu trebuie căutaţi în România, ci în manualele comuniste, impuse în modul cel mai nedemocratic de către PCRM, de “Istorie integrată”? Poate chiar în fragmentele falsificate, unde violenţa şi terorismul sunt prezentate ca metode de “luptă sfântă revoluţionară”?

Or, cum au gestionat autorităţile din Chişinău actele de violenţă ale protestarilor? Atunci când ar fi trebuit să intervină, Poliţia a stat cu mâinile în sân, ca după aceea, să vâneze oamenii pe stradă, să bată cetăţeni asbolut nevinovaţi (că de!, se mai întâmplă să se facă şi nişte confuzii. “Vă expulzăm, pentru securitatea dumneavoastră personală: puteţi să păţiţi ceva, pentru că semănaţi cu cineva…”, îi explica un poliţist unei jurnaliste din România motivul pentru care aceasta era nevointă să-şi întrerupă serviciul în RM).

Dacă Poliţia noastră şi SIS nu au alte metode de luptă contra infractorilor, decât terorismul impotriva cetăţeanului care le plăteşte salariul, nu e de mirare că structurile de forţă ale RM sunt absolut impotente în faţa adevăratelor pericole pentru securitatea RM. Nu e de mirare că, în loc să facă ordine pe malul stăng al Nistrului (unde o armată străină îşi bate joc de acest stat şi de acelaşi cetăţean al lui, plătitor de taxe şi impozite), ele preferă să se luptă cu copiii, cu femeile, cu jurnaliştii şi cu Limba Română. Cu adevărat – luptă eroică, demnă de nişte moldo-statalişti! Şi, după toate aceste isprăvi nemaivăzute, nu cred că se mai aşteaptă cineva ca aceşti tineri să mai creadă ce scriu manualele de “Istorie integrată” – că “românii băteau”. Realitatea îi învaţă că bat destul de bine şi naţional-comuniştii moldoveni, adepţii teoriei staliniste conforn căreia românii… băteau mai tare decât staliniştii. Asta doar sună complicat. De fapt, e foarte simplu, pentru că bătaia, violenţa în general, ar putea avea, în acest caz, şi un efect pozitiv: ea clarifică ceea ce unii istorici au preferat să încurce, în loc să relateze cu detaşare ştiinţifică, fără patimă şi fără resentimente. Amară lecţie, dar memorabilă…

Cui prodest?

Chiar a doua zi după devastarea Parlamentului şi a Preşedinţiei, în timp ce Poliţia vâna oamenii pe stradă, Ministrul de Externe Stratan a alergat să ceară bani de la UE pentru restaurarea edificiilor devastate. O sumă frumuşică, după cum s-a putut constata, de care va benificia vreo firmă “răsărită peste noapte”, conform “tradiţiei locale”…
Şi încă ceva: nu vom şti niciodată câte fraude au comis comuniştii, pentru că – ciudat, nu-i aşa? – “complotiştii”, cei care, în mod logic, ar fi trebuit să fie interesaţi să pună mâna pe cât mai multe materiale care îi incriminează pe guvernaţii actuali, au nimicit toate actele importante – aşa sugerează declaraţiile oficialilor, cel puţin… Deci, ca să tragem o concluzie, ar fi bine să vedem CUI PRODEST? – cine beneficiază de pe urma “vandalismului”? Nu mai spun de pretextul, de care a profitat cu grăbire dl Voronin, de a blestema şi înjura România şi românii în genere – nu că ar fi avut nepărată nevoie, dl Preşedinte a demonstrat că se poate răsti la România şi fără vreun pretext anume… Acuma stau şi mă întreb: ce fel de complotişti anticomunişti proşi o fi plămădit un complot procomunist, care o să ne coste cât nu ne-am imaginat vreodată? Mai ales că nu ne mai cheamă nimeni în UE, după ce poliţia noastră a hăituit copii şi a terorizat studenţi, pentru că au arborat drapelului UE pe clădirea Preşedinţiei, şi jurnalişti, pentru faptul că îşi făceau meseria. Oare chiar aşa de lipsiţi de minte să fie “complotiştii anticomunişti”? Când mă gândesc la acest aspect, la consecinţele pe termen lung ale acestor evenimente, cred că dacă i-aş prinde, i-aş mai bate şi eu o dată…

P.S. Citeam deunăzi un interviu cu un parlamentar străin, care nu prea pricepea ce e cu această RM şi nici de ce ne revoltăm noi aşa de tare că suntem minţiţi. Domnul susţinea că PCRM nu e un partid comunist, ci unul social-democrat. Programul economic al PCRM (aşa carent cum este) pare unul, mai degrabă, liberal, nu social-democrat. Nici nu se putea altfel, comuniştii fiind de fapt cei mai mari capitalisti de prin părţile locului. Un capitalist nu e prost să-şi împartă averea săracilor aşa, doar de dragul teoriei marxiste. Deci, în această privinţă, a politicilor sociale, PCRM e un partid demagogic, populist, nu unul social-democrat, cum presupunea, eronat, parlamentarul respectiv. În ce priveşte cealaltă latură doctrinară a sa, PCRM este un partid naţionalist şi xenofob (promovând sloganul de tip hitlerist ”Moldova numai pentru moldoveni”, ”NU – steagului UE”, “închidem graniţele cu România”, acelaşi lucru faţă de Rusia ( în 2005), omorâm şi snopim în bătaie vreo câteva sute de români, pentru că, vorba lui Stepaniuk, oricum “sunt prea mulţi români”)… Aşa se explică faptul că, fiind de fapt un partid al îmbogăţiţilor peste noapte, PCRM îşi dezbracă haina liberală, când trebuie să facă propagandă electorală, şi iese pe piaţă cu lozinci populsite de genul: “salam de două ruble şi pâine de 16 copeici” sau îşi agresează propriii cetăţeni, vânând fantomatici complotişti, dezvăluindu-şi adevărata esenţă – extremismul rasist şi xenofob. Un fel de naţional-comunism moldovenesc.

http://argribincea.wordpress.com/2009/04/29/fata-rosie-de-ura-a-nationalismului-comunist-din-rmoldova/

Zilele Culturii Evreieşti la CCU Bucureşti

mai 5th, 2009

În perioada 8 – 17 mai Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti organizează Zilele Culturii Evreieşti. Evenimentul debutează vineri 8 mai, cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, susţinut de Teatrul de Cameră din Arad şi de Grupul Hetek din Seghedin (de la ora 19.00). Sâmbătă 9 mai, de la ora 16.00, vor rula două filme portret reaizate de Judit, Elek din Ungaria: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel şi Un om liber – Viaţa lui Fisch Ernő . Filmul documentar Plutaşii, tot în regia lui Judit Elek, care prezintă un celebru proces de omor ritual din Ungaria veacului XIX, va fi proiectat luni 11 mai, de la ora 19.00, iar Moştenirea lui Goldfaden: De la Iaşi la New York , un film despre teatrul idiş realizat de Radu Gabrea, va fi prezentat marţi 12 mai, de la ora 18.00. Miercuri 13 mai va avea loc vernisajul expoziţiei de fotografii a artistului Paraszkay György sub genericul Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti şi un concert cu formaţia Ruach din Ungaria. Ziua de joi 14 mai, va fi dedicată Holocaustului din Ardealul de Nord. Vor avea loc expuneri şi mese rotunde cu participarea unor specialişti din Ungaria şi România şi va fi proiectat un grupaj de filme documentare realizate de Andrea Ghiţă, de la TVR Cluj. Zilele Culturii Evreieşti organizate de Centrul Cultural al Ungariei la Bucureşti se vor încheia duminică 17 mai, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, susţinut de Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Cetățenii Republicii Moldova pot candida la rezidențele de creație ale ICR Paris

mai 5th, 2009

Institutul Cultural Român a hotărât să deschidă și cetățenilor Republicii Moldova, pe lângă cei români, posibilitatea de a candida la rezidențele de creație ale ICR Paris în perioada iulie-decembrie 2009. Programul, realizat cu sprijinul ambasadei României în Franţa, se adresează artiştilor şi profesioniştilor români din domeniul ştiinţelor umaniste. Câştigătorii vor beneficia de cazare la Paris pe o perioadă de 1-2 luni şi o bursă lunară de 1500 de euro, pentru a crea și a stabili contacte cu specialiștii francezi din domeniul lor de activitate, dar și pentru a se putea implica în proiecte internaționale. Ei beneficiază de sprijinul experților din juriul independent al concursului și de cel al echipei ICR Paris.
Aflată la a cincea sesiune, competiția a avut până acum peste 30 de laureați din cele mai diverse domenii : muzică, film, arhitectură, literatură, management cultural, arte vizuale, teatru. ICR își afirmă prin această decizie, care constituie o premieră, sprijinul concret pentru conectarea artiștilor moldoveni la contextul cultural european. Dosarele și proiectul vor fi completate în limba franceză (pentru toate domeniile) sau engleză (exclusiv pentru muzică și arte vizuale, dacă aplicantul nu cunoaște limba franceză), iar cetățenii moldoveni vor susține și un interviu telefonic în limba română.
Candidaturile pot fi trimise până la data de 11 mai 2009 inclusiv. Solicitanții sunt rugați să specifice perioada preferată.
Detalii la: www.icr.ro/paris/programe-de-finantare-3/rezidente-de-creatie-la-icr-paris-1.html

sursa: ICR Paris

Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședință inaugurală

mai 4th, 2009
Clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilieClădirea Parlamentului a fost avariată în timpul protestelor din aprilie

La exact o lună după alegerile parlamentare din 5 aprilie, Parlamentul Republicii Moldova a fost convocat în ședința sa inaugurală în prezența a 98 din cei 101 deputați aleși, ședință care s-a încheiat după doar câteva minute.

Pe parcursul ultimelor 30 de zile, opoziția a contestat valabilitatea scrutinului, acuzând Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de președintele Vladimir Voronin, de fraude majore, iar în zilele de 7 – 8 aprilie au avut loc ciocniri între demonstranți și poliție în fața sediului președinției și parlamentului din Chișinău, ciocniri soldate cu trei victime omenești, multe răniri, numeroase arestări și importante daune materiale.

Ședința a debutat cu un discurs al președintelui Curții Constituționale, Dumitru Pulbere, care a prezentat un raport despre validarea alegerilor.

Rezultatele finale, confirmate de Curtea Constituțională dar contesate de opoziție, dau PCRM 60 de mandate, Partidului Liberal (PL) și Partidului Liberal Democrat (PLDM) câte 15 mandate și Alianței Moldova Noastră (AMN) 11 mandate.

Pentru alegerea președintelui sunt necesare 61 de voturi, cu unul mai mult decât au Comuniștii. Partidele de opoziție au anunțat că nu vor participa la alegerea unui succesor lui Vladimir Voronin, care a epuizat cele două mandate constituționale.

Dacă în termen de o lună nu se reușește alegerea noului șef al statului, se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Acum patru ani, când PCRM deținea 56 de mandate, președintele Vladimir Voronin a folosit situația dificilă creată de relațiile încordate cu Rusia, ca un fel de șantaj la adresa opoziției, care ar fi urmat să plătească prețul politic pentru repetarea alegerilor, ceea ce a dus la cedare din partea PPCD, PD și PSL.

Azi, situația este diferită. PCRM are mai puțin de câștigat decât opoziția de o întoarcere la urne, deoarece evenimentele din 7 – 8 aprilie au generat o mare îngrijorare pe plan intern și internațional, iar o repetare a scrutinului ar putea avea loc în condiții mai corecte, deci mai favorabile opoziției și cu o parte a votanților comuniștilor reticenți în a-și acorda din nou votul partidului condus de Vladimir Voronin.

Printre numele posibililor candidați la președinție au fost menționate cele ale lui Marian Lupu, președintele fostului Parlament, Vladimir Țurcan, președintele comisiei juridice și Gheorghe Duca, președintele Academiei de Științe. Aparent, favorit este Marian Lupu, care are o imagine mai bună în rândurile opoziției și în Occident.

Dar mai întâi trebuie constituit Parlamentul și ales președintele camerei legislative, post ce va fi câștigat probabil fără emoții de Vladimir Voronin, care este și președinte în exercițiu al Republicii Moldova.

Ședința inaugurală a fost prezidată de decanul de vârstă al deputaților, Ivan Calin de la PCRM, în vârstă de 74 de ani. Lucrările s-au desfășurat în Palatul Republicii, deoarece clădirea Parlamentului a fost avariată în timpul tulburărilor din 7 – 8 aprilie.

Următoarea ședință, în care vor fi alese organele de conducere, va avea loc pe 12 mai.

Un scenariu idealist pentru o ţară fălită

mai 4th, 2009

Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie.

Să începem cu unele constatări cu privire la realităţile moldoveneşti. Trăim într-o ţară în care mass media principale sunt controlate de un singur partid, care cu aroganţă şi cinism promovează politica de „spălare a creierilor” a propriilor concetăţenii. Aceluiaşi partid sunt subordonate justiţia, poliţia şi serviciile de informaţie. Şi aceasta se întâmplă în pofida faptului că în Constituţia ţării „uzurparea puterii” este calificată drept cea mai gravă crimă. Or, dacă să fim consecvenţi în estimările noastre, apoi în Republica Moldova nu există nici partidul de guvernare. În realiate, în Republica Moldova totul decide o singură persoană, ea fiind înconjurată de o ceată de lingăi, născuţi castraţi în ceea ce priveşte orice vlăstar de demnitate. Mai grav este că orice manual de politologie ne oferă un singur răspuns privind esenţa unui asemenea regim – autoritarismul.

Comportamentul acestui clan autoritar demonstrează cu prisosinţă că membrii lui în realitate nu au nevoie, ba chiar resping orice apropiere de UE. Deoarece, orice comunicare cu UE presupune că acest regim trebuie să mimeze existenţa statului de drept, a democraţiei politice, respectarea drepturilor omului, lupta cu corupţia etc.. Totodată, comportamentul acestui clan în ultima campanie electorală a demonstrat că membrii lui au ce pierde! Deoarece, „doctrina politică” a acestui regim se reduce la împărţirea printre „membrii familiei” a profitului obţinut în urma traficului de droguri (de ce justiţia moldovenească tace despre „accidentul” din 17 matrie 2008 cu cele 200 kg de heroină?), contrabandă, preluarea controlului asupra celor mai „mustoase” domenii ale businessului autohton, monopolizarea importului şi impunerea preţurilor „europene” la orice second hand importat, digerarea banilor publici etc. După opt ani de aflare la putere clanul s-a debarasat de orice complexe în ceea ce priveşte comunicarea cu restul lumii. Cândva, în 2001, unii dintre ei se mai fâsticeau să se declare „comunişti”. Or, în situaţia când Republica Moldova nu prezintă nici un interes pentru nimeni, nimenui nu-i pasă că un clan se menţine la putere prostind lumea cu momeala de „comunism”. Mai mult, membrii clanului au înţeles că principalul e să te menţii la putere. Restul nu contează. Oricum, restul lumii, inclusiv birocraţia europeană, va discuta şi va accepta „puterea reală”. Oare cineva cu adevărat se aştepta la modificarea componenţei comisiei create de Voronin în urma sugestiilor lui Topolanek şi Solana?

Un singur lucru perturbează acest tablou idilic pentru membrii clanului – alegerile. Mai ales după ce acest clan s-a prezentat destul de palid în alegerile locale din 2007. Şi este clar de ce – în asemenea alegeri, „icoana” lui Voronin nu totdeauna a putut compensa mediocritatea membrilor PCRM la nivel local. În schimb, în campania electorală din 2009 clanul a folosit toate pârghiile unui regim autoritar pentru a prosti şi intimida lumea şi a se menţine la putere.

Ce e de făcut? E târziu deja să strigăm despre fraudarea alegerilor, mai ales după ce opoziţia şi-a ridicat cele 41 de mandate. Trebuie să reieşim din ceea ce este. În fond, pentru a se reaşeza definitiv la putere, clanului îi lipseşte un singur vot, fără de care nu poate fi ales un nou preşedinte al ţării. Regulile nescrise ale politicii autohtone nu prea ne lasă loc pentru iluzii – mai multă lume este ferm convinsă că cei din opoziţie se vor îmbulzi pentru a se alege cu titlul onorific de „trădător”! Cert este, că dacă clanul PCRM va reuşi să impună vre-o marionetă în funcţia de preşedinte al ţării, după aceasta va urma un şir de răfuieli („zacistka”) cu tot ce poate fi numit opoziţie. Şi nici mandatul de deputat nu o să-i apere pe acei care vor mai îndrăzni să se declare în opoziţie faţă de clan.

Totuşi, declaraţiile celor din opoziţie, deocamdată cel puţin, sunt destul de categorice, atunci când ei promit că vor aduce situaţia la alegeri anticipate. Şi, atâta timp cât mai avem parte de iluzii, să căutăm soluţii. Pornim de la ipoteza, că numai alegerile anticipate ne oferă o şansă de a înlătura de la putere, pe cale paşnică, acest clan. Care sunt momentele slabe ale acestui scenariu, fără depăşirea cărora el este sortit eşecului? Ele sunt evidente.

În primul rând, pericolul principal îl reprezintă „rânza basarabeană”. Deoarece, scenariul optim de alegeri anticipate presupune că tot ce poate aduce succes trebuie să fie adunat şi aranjat într-o singură listă anti-comunistă. Numai în asemenea caz există şansa ca lista comună democratică, în pofida pagului electoral de 6%, să obină mai multe mandate decât PCRM cu „icoana” lui Vladimir Voronin în frunte. Ceea ce înseamnă că trebuie să fie date la o parte ambiţiile personale, laolaltă cu pretinsele doctrine. Omeneşte este lesne de înţeles, că nu toţi cei care s-au ales cu mandatul de deputat în urma scrutinului din 5 aprilie sunt încântaţi de perspectiva de aşi risca „vrabia din mână”, lansându-se în alegeri anticipate. Prin urmare, acestor persoane trebuie să li se ofere cele 41 primele locuri pe lista comună. Ideea este simplă – chiar în cazul repetării rezultatului din 5 aprilie, ei nu vor pierde nimic. Celelalte locuri pot fi distribuite printre reprezentanţii celorlate partide politice care vor fi gata să participe la această tentativă de salvare a democraţiei. Repet, dacă se conştientizează importanţa momentului şi se depăşesc ambiţiile, apoi este uşor de întocmit o listă comună, pornind de la rezultatele scrutinului din 5 aprilie.

Celălat moment slab al scenariului cu alegerile anticipate este situaţia cu mass media. Deoarece, nu are rost să mergi la alegeri anticipate dacă nu va fi distrus monopolul PCRM asupra mass media. Cert este, că clanul de la putere nu are de gând să renunţe la acest instrument eficient de manipulare a opiniei publice. Trebuie să recunoaştem, că evenimentele din 7 aprilie au fost prezentate de către media holdingul comunist într-un asemenea mod, încât însăşi Paul Joseph Goebbels le-ar fi pus nota 10! Ceea ce înseamnă, că acest media holding trebuie să fie adus în conformitate cu cadrul legal existent. Cum? Păi, cine poate opri pe cetăţenii care luptă (paşnic) pentru respectarea prevederilor Constituţiei (Art. 34) şi a Codului Audiovizualului? Fireşte că, în mod tradiţional, pot să ne încurce lenevia, frica, trufia etc.. Dar, nu şi demnitatea unui cetăţean, care se vrea liber într-o ţară democratică. Cu condiţia că reuşim să mai adunăm ceva la grămadă din această demnitate…

De, mai rămân careva momente. Cum, de exemplu, de mobilizat societatea şi de asigurat participarea activă la eventualul scrutin inclusiv a celora, care la 5 aprilie au plecat la frigărui, şi nu au participat la alegeri? Cum trebuie să arate acel mesaj, care să fie suficient de convingător în raport cu demagogia agresivă a clanului de la putere? Or, rândul acestor probleme va veni doar dacă se va ajunge la alegeri anticipate, şi dacă va fi întocmită lista comună. Consider, că atingerea acestor două scopuri va constitui un şoc demoralizator pentru clanul comunist, şi va oferi celor de pe lista comună dreptul moral de a se prezenta în faţa alegătorilor în calitate de o alternativă credibilă.

Cam atât. Încă un scenariu idealist pentru epava statlităţii moldoveneşti. Mai ştii?

Oazu Nantoi este analist politic și candidat la alegerile parlamentare pe lista Partidului Democrat, care nu a trecut pragul electoral. Articolul a apărut inițial pe pagina azi.md

Posturile alocate Romaniei in Comisia Europeana ocupate in proportie de 53%

mai 4th, 2009

Ce si cat se cuvine Romaniei? Pe langa cei 33 de europarlamentari romani care vor activa in Parlamentul European, oficialii europeni ne pun la dispozitie alte 10 posturi de functii de conducere de nivel superior in Comisia Europeana: un director general adjunct si noua directori (consilieri principali). Alti 42 de romani vor putea ocupa functii de conducere de nivel mediu. Inca 326 de functionari si agenti temporari romani mai pot ocupa locurile ramase disponibile dinc ele alocate Romaniei pana in 2011.

Odata cu extinderea UE, Comisia si-a fixat obiective ambitioase de recrutare a functionarilor si agentilor temporari pentru a se asigura cat mai repede posibil echilibrul geografic dupa aderare. Aceste obiective se bazeaza pe ponderea relativa a fiecarui stat membru, calculata tinand seama de trei criterii: populatia, ponderea voturilor in Consiliu si numarul de locuri in Parlament.

· Articolul 27 din Statutul functionarilor Comunitatilor Europene prevede ca „recrutarea trebuie sa vizeze asigurarea angajarii functionarilor cu cel mai inalt nivel de competenta, de eficienta si de integritate, recrutati pe o baza geografica cat mai larga dintre resortisantii statelor membre ale Comunitatilor Europene. Niciun post nu poate fi rezervat resortisantilor unui anumit stat membru.”

· Pentru a facilita recrutarea celor din noile state membre, cat mai repede cu putinta dupa aderare si pentru a constitui astfel baza geografica larga ceruta de statut, Consiliul a adoptat un regulament[1] care autorizeaza institutiile sa ocupe posturile vacante prin numirea unor resortisanti bulgari si romani, in limita posturilor prevazute in acest scop si tinand seama de deliberarile bugetare. Acest regulament face derogare de la a doua teza din articolul 27 din statut. Astfel, este asigurat temeiul juridic pentru recrutarea resortisantilor romani si bulgari pana la 31 decembrie 2011, in conditii privilegiate. De pilda nu mai este necesara publicarea interna, in prealabil, a posturilor.

Cifra indicativa pentru romani: 698 de recrutari in perioada 2007-2011

La 1 februarie 2009, cei 372 de functionari si agenti temporari de cetatenie romana, recrutati sau angajati de Comisie si in activitate la acea data[2]. Cu trei inainte de perioada tranzitorie, 53,3% din cifra indicativa de referinta pentru nationalitatea noastra reprezinta un rezultat rezonabil.

Pe de alta parte, Comisia nu si-a fixat obiective de angajare in ceea ce priveste agentii contractuali. Celelalte institutii fiind organe independente, nu se subtituie acelorasi obiectivele de recrutare cu cele ale Comsiei.

Pe ansamblu, la doi ani dupa aderarea Romaniei, romanii reprezinta aproape 2% din personalul angajat la Comisia Europeana. Adica 553 de romani, repartizati pe functii astfel[3]:

· 215 functionari,

· 157 de agenti temporari si

· 181 de agenti contractuali.

Precum toate celelalte nationalitati, romanii pot sa fie recrutati de catre institutiile UE ca functionari sau sa fie angajati sub doua tipuri de contract: agenti temporari si agenti contractuali.

· Functionarii intra sub incidenta statutului si sunt recrutati in mod permanent prin numire, deci fara contract de munca.

· Conform conditiilor prevazute de Regimul aplicabil celorlalti agenti ai Comunitatilor Europene si de politica de personal definita de fiecare institutie, durata contractului agentilor temporari si a agentilor contractuali variaza in functie de tipul de agent si de tipul de post pe care il ocupa.

· Celelalte institutii fiind organe independente, isi definesc propria politica de angajare a agentilor temporari si a agentilor contractuali.

Deciziile adoptate de Comisie in ceea ce priveste angajarea agentilor temporari si a agentilor contractuali prevad urmatoarele durate de contract:

· In cazul agentilor temporari: maximum trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 2 literele (b) si (d) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate pe posturi permanente ca inlocuitori ai unor functionari.

Aceasta durata poate fi prelungita la maximum sase ani pentru agentii temporari din aceste doua categorii, precum si pentru agentii temporari care fac obiectul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati pe posturi temporare si care au profiluri specializate, dupa ce au parcurs cu succes o procedura de selectie externa.

Contractele agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajati in special in cabinetele comisarilor, sunt incheiate pe o durata nedeterminata.

· In cazul agentilor contractuali: trei ani pentru persoanele care fac obiectul articolului 3b din Regimul aplicabil celorlalti agenti, angajate in institutii; o posibilitate de durata nedeterminata pentru persoanele care fac obiectul articolului 3a, angajate in oficii administrative, reprezentante si delegatii ale Comisiei si in institutii, pentru a executa sarcini manuale si de suport administrativ.

In decizia sa referitoare la durata maxima pentru care se poate recurge la personal nepermanent, Comisia limiteaza, in principiu, la sase ani posibilitatea de a exercita functii in interiorul sau, sub diferite statute (agent temporar si agent contractual, dar si expert national detasat, interimar si prestator de servicii), cu exceptia agentilor contractuali care fac obiectul articolului 3a din Regimul aplicabil celorlalti agenti si a agentilor temporari care fac obiectul articolului 2 litera (c) din Regimul aplicabil celorlalti agenti. Durata contractelor pe care Comisia le poate oferi agentilor temporari si agentilor contractuali depinde deci de angajarea lor eventuala sub un alt statut.

52 locuri alocate pentru romani in personalul de conducere al CE

De asemenea, Comisia a fixat pentru fiecare nou stat membru obiective de recrutare pentru personalul de conducere de nivel mediu si superior. In cazul Romaniei, obiectivele fixate au fost de 42 de persoane pentru functii de conducere de nivel mediu si 10 persoane pentru functii de conducere de nivel superior: un director general (adjunct) si noua directori (consilieri principali).

Pana in prezent, Comisia a recrutat doar trei sefi de unitate si trei directori romani. Numarul sefilor de unitate va creste, probabil, in mod considerabil in lunile urmatoare. Primele liste de rezerva pentru sefii de unitate de cetatenie romana au fost publicate recent si sunt în prezent procesate de catre Comisie.

Salarii bune

Toate salariile de mai jos sunt in euro, pe luna, net si aproximative + sau – 10%:

I. Categoria masei largi a functionarilor de mijloc, cu studii superioare si fara atributiuni de conducere (unii dintre ei au un asistent sau secretara):

AD 5 si AD6 = 4.000- 4.400/luna – marea masa a functionarilor, definitia lor ar fi \”functionari debutanti cu studii superioare\” – majoritatea sunt economisti, juristi, translatori. Examenele EPSO sunt in general pt AD5. In cadrul Comisiei erau incadrati cam 3.000 de angajati AD5 si AD6, in 2008.

AD7 si AD8 = 5.000-5.500/luna – functionari care au promovat datorita vechimii de la AD5 si AD6 sau care au fost incadrati direct AD7 pentru ca aveau experienta mai mare, masterat, specializari de genul jurist-lingvist sau altele.

II. Categoria sefilor de unitati – head of unit – sunt fie promovati din randurile AD7 si AD8, fie numiti direct pe criterii de competenta si/sau politice.

Sefii de unitati sunt gradati in functie de vechime (in general, vechime in institutii UE) si de marimea unitatii. In cadrul Comisiei erau in 2008 incadrati 1.191 angajati AD9, 740 angajati AD10, 2.484 angajati AD11 si 2.651 angajati AD12. Pe aceleasi grade (AD9, 10, 11, 12) sunt incadrati si expertii, consilierii sperciali si inspectorii importanti (ai unor comisari, directori etc.).

AD9 si AD10 = 6.200 -7.000/luna

AD 11 si AD 12 = 7.800-8.800/luna.

Unitatile sunt un fel de \”sectii\” impartite inmai multe departamentele. Ele au un personal de vreo 10-30 de angajati fiecare.

III. Categoria directorilor

AD13 si AD14= 10.000-11.500/luna – sunt directorii simpli, adica sefii departamente dintr-o agentie sau directorat general (DG).

In cadrul Comisiei erau incadrati 346 angajati AD13 si 481 angajati AD14, in 2008.

AD15= 13.000/luna – directori si directori-general-adjuncti – cei care conduc 2-3 departamente sau asista un DG sau un comisar.

In cadrul Comisiei erau incadrati 244 angajati AD15 in 2008.

AD16= 14.000-15.000/luna – directorii-generali plini, adica sefi de DG sau agentii.

In cadrul Comisiei erau incadrati 40 angajati AD16, in 2008. De regula, directorii sunt numiti pe criterii politice si pe criterii de competenta. Repartitia numarului de directori e clar proportionala cu puterea tarii in UE. Exemple AD16: Germania 8, Franta 6, Marea Britanie 6, Italia 5, Spania 5 iar Olanda, Danemarca, Belgia, Austria cate 1.

Romania avea un total de 164 de angajati la inceputul anului 2008, astfel:

AD5= 157

AD6= 1

AD7= 2

AD8= 0

AD9= 0

AD10= 0

AD11=1

AD12=1

AD13=1

AD14=1

AD15=0

AD16=0

La nivelurile 11-14 se regasesc romanii din cabinetul comisarului V. Orban.

Spre comparatie, Ungaria avea un total de 324, adica dublu fata de Romania, dar cu o populatie la jumatatea Romaniei:

AD5= 212

AD6= 25

AD7= 42

AD8= 6

AD9= 12

AD10= 0

AD11=0

AD12=17

AD13=0

AD14=8

AD15=2

AD16=0

–––––––––––––––––––––––––––

[1] Regulamentul (CE, EURATOM) nr. 1760/2006 al Consiliului din 28 noiembrie 2006 de instituire, cu ocazia aderarii Bulgariei si Romaniei la Uniunea Europeana, a unor masuri speciale si temporare privind recrutarea functionarilor Comunitatilor Europene. (L 335/5, 1.12.2006).

[2] Efectivele mentionate aici (functionarii si agentii temporari in activitate la Comisie, in oficii si in domeniul cercetarii) variaza usor fata de cele luate in considerare in rapoartele transmise autoritatii bugetare privind recrutarile din noile state membre, care includ functionarii si agentii temporari ai Comisiei si ai oficiilor (cu exceptia cercetarii) care ocupa un post (nu numai cei in activitate), recrutarile de functionari si angajarile de agenti temporari (cu scrisoare de oferta) si functionarii care au parasit Comisia.

[3] Sursa: Buletin statistic – februarie 2009 – toate bugetele: Comisia, oficiile si cercetarea.

Andreea VASS, este Consilier Personal al Primului Ministru
Lector universitar, dr.
Facultatea de Relatii Economice Internationale

www.andreeavass.ro

CÂND POPULISMUL INTÂLNESTE CRIZA

mai 3rd, 2009

România din 1989 este mult diferita de cea a anului 2009. De-a lungul a doua decenii, ne-am vazut implinite speranta de a ajunge la fel ca Vestul, dorinta de a intra in NATO si nazuinta de a adera la Uniunea Europeana. Avantajati politic, economic si militar de mersul sistemului international, drumul nostru de la stadiul României din 1989 la cel actual s-a petrecut, din pacate, mai degraba din inertie decat proactiv.

Nu am dus lipsa de talent, nici de noroc. Am dus lipsa de institutii.

In tari cu institutii si reguli, in care profesionalismul este respectat si are o greutate in societate, promisiunile neonorate sunt taxate pe loc, nu doar la alegeri, din patru in patru ani.

In România, promisiunile neonorate nu au fost sanctionate de o societate civila consolidata, pentru ca nu avem asa ceva. Avem doar individualitati, adesea stralucitoare si egoiste.

In tara noastra, cresterea economica relativa, dar constanta, si simtul umorului dezvoltat au facut ca oamenii sa ignore promisiunile politicienilor. Astfel, au luat nastere doua lumi: una in care politicienii promit si nu fac si alta in care oamenii sunt obisnuiti sa isi rezolve problemele singuri. Românii au pierdut orice speranta fata de liderii lor, intrucat rotatia politicienilor a fost completa, in ultimii doisprezece ani.

Cele doua \”lumi\”, din pacate, s-au intersectat in anul 2009. Criza economica i-a adus pe români in situatia in care trebuie sa se uite catre cineva. Cineva care sa le dea o speranta. Dupa douazeci de ani, oamenii incep sa isi dea seama cât de grava este incompetenta celor care ii conduc, in momentul in care acestia trebuie sa FACA ceva.

Inainte, românii se miscau intr-o lume care progresa, rupta de cea politica. Criza a inchis usile acelei lumi. Intorcandu-se catre cei pusi sa-i conduca, românii gasesc alta usa inchisa: inexistenta unor institutii solide, performate, respectabile.

Anul 2009 aduce un moment nefericit care, din pacate, trebuia sa vina la un moment dat. Un moment pentru care exista in limba româna zicala: \”a ajunge la fundul sacului\”. Niciodata, in epoca democratiei si a libertatilor, românii nu au fost mai putin respectati in strainatate si mai desconsiderati in propria tara.

Pentru o tara libera si democratica, nimic nu este mai devastator decât o administratie neperformanta, amatoare si egoista si o societate civila in care mediocri ori expirati cu staif fac genuflexiuni in fata celor cu bani sau cu putere. Ambele categorii sunt vulnerabile in fata populismului. Iar populismul, in astfel de circumstante, nu mai are limite sau rusine.

Dar tot acest an poate aduce punerea Romaniei pe o linie buna. Cine se afla la pamânt nu se mai teme de cadere. Acum am putea sa ne gândim, fiecare in parte si toti laolalta, la reconstructia institutiilor României. La demnitate si respect in viata publica. La vocea competenta si plina de simt de raspundere a profesionistului.

România merita sa iasa, in sfârsit, din amatorism si ambiguitate in viata publica, in sistemul institutional. Totul este ca noi, cei care intelegem acest lucru, sa fim cât mai multi. Si cât mai generosi, mai curajosi si mai increzatori.

Tocmai datorita greutatilor economice ale lumii, in anul 2009, avem o speranta pentru România. Pentru \”România altfel\”. Eu cred in aceasta, din toata inima. Dar dumneavoastra?

Principele Radu și-a anunțat recent intenția de a candida în alegerile prezidențiale de la sfârșitul acestui an. Revista ACUM nu sprijină niciun candidat în aceste alegeri.

Ghetoul de la fabrica de cărămizi din Cluj

mai 3rd, 2009
Evrei in drum spre ghetouEvrei in drum spre ghetou

Preambul În mai 1944 la Cluj erau peste 16.000 de evrei. După încheierea războiului, revenise circa 1500; ceilalţi au fost mistuiţi de camerele de gazare, au murit de foame şi
de boală în lagărele de concentrare sau au fost împuşcaţi în convoaiele nesfârşite mânate pe drumurile Germaniei încolţite de aliaţi.
Calvarul evreilor clujeni a început în primăvara lui 1944. La 27 martie 1944 naziştii au ocupat Clujul. Gestapoul şi-a stabilit
statul major la hotelul New York. Au început să apară în serie ordonanţele antievreieşti. La 31 martie 1944 s-a emis un ordin potrivit căruia fiecare evreu care a depăşit vârsta de şase ani era obligat să poarte în piept o steaua galbenă în şase colţuri, cu diametru de 10 cm. Autorităţile maghiare efectuau controale pe străzi. Dacă steaua galbenă nu avea dimensiunile prevăzute sau era cusută neregulamentar, purtătorul era amendat cu 1000 de pengő. În oraş s-au afişat ordonanţele semnate de Hollósy-Kürthy, locţiitorul comandantului poliţiei naţionale. Iată câteva dintre prevederile acestora:

- Evreii sunt obligaţi să predea lista completă a averii, bani, bijuterii, covoare, neavând dreptul să posede mai mult de
1500 de pengő şi verigheta.
- Evreilor le este interzisă călătoria cu trenul.
- Evreilor le este interzis să posede aparate de radio.
- Intelectualii evrei trebuie concediaţi.
- Evreii au dreptul să iasă la cumpărături numai după amiaza între
orele 16.00 şi 17.00.
- Evreii nu-şi pot părăsi domiciliul de la ora 18.00 seara până a doua zi la ora 11.00.

Într-un reportaj realizat în 1993 de Dr. Eva Rosenfeld, cadru didactic la Universitatea de medicină din Cluj, şi economista Catalina Markovits mi-au povestit despre ghetoul din Cluj. Au trecut şaisprezece ani de atunci şi interlocutoarele mele s-au săvârşit din viaţă. Eva Rosenfeld îşi doarme somnul de veci în cimitirul evreiesc ortodox de pe Calea Turzii, Catalina Marcovici în cimitirul neolog de pe strada Republicii. De câte ori trec prin cimitir le aşez o pietricică pe mormânt, în semn de aducere aminte.

Relatare despre perioada care a precedat ghetoizarea

Eva Rosenfeld: În martie 1944 eram în clasa a opta de liceu. După ce nemţii au ocupat Ungaria şi au intrat în Cluj, şcoala a fost închisă, dar ni s-a permis să susţinem bacalaureatul. În ultimele zile ale lui martie şi întreaga lună aprilie am fost preocupată mai ales de învăţătură şi nu mi-am dat seama ce se petrecea în
jurul meu. Toate eforturile mele se concentrau asupra bacalaureatului pe care l-am susţinut la sfârşitul lui aprilie. După ce am primit diploma de bacalaureat, prin 29 sau 30 aprilie, perspectiva ghetoului a fost o lovitură năprasnică. La sfârşitul lui aprilie
zvonurile erau contradictorii. Nu se ştia dacă se va
organiza sau nu un ghetou şi unde avea să fie amplasat.

La Fabrica Wald se cocea azima de Pesah şi evreii clujeni se pregăteau de Sărbătoarea Eliberării din Egipt. În aceeaşi perioadă
secretarul de stat Endre László făcea călătorii în teritoriu, în vederea organizării cât mai grabnice a ghetourilor pentru evrei.
S-a stabilit ca ghetoul de la Cluj să fie amplasat la fabrica de cărămizi din apropierea gării. Aici au considerat autorităţile maghiare că se află locul cel mai potrivit pentru cei 18.000 de locuitori evrei ai oraşului şi din împrejurimi.

Relatare despre internarea în ghetou

Eva Rosenfeld: În zorii zilei de 3 mai au venit la locuinţa noastră mai mulţi jandarmi şi ne-au comunicat să împachetăm lucrurile de strictă necesitate, pentru că ne vor transporta în ghetou. Ne aşteptam la asta şi ne pregătisem cu câte un rucsac în care am împachetat câteva haine şi obiecte de uz personal săpun, perie de dinţi. Ni s-a adus la cunoştinţă că mai putem lua câte o pătură şi ceva mâncare, nu mai mult decât puteam în ambele mâini. Au sigilat casa, ne-au urcat în camion şi ne-au dus la fabrica de cărămizi.

Catalina Markovits: Locuiam pe strada Király, la numărul 30, în aceeaşi casă cu un modist în vogă, căruia i se spunea Regele pălărier.
Aici locuiau trei familii de evrei. A noastră, cea a pălărierului şi încă un bătrân văduv cu cumnatul şi cumnata sa. Din strada noastră au fost luate vreo 13 persoane, în total. Camionul a luat-o către clădirea operei, pe actuala stradă Baba Novac şi apoi a cotit-o, dar n-aş putea să vă povestesc cum am ajuns la fabrica de cărămizi, pentru că nu ştiu nici în ziua de azi unde se află fabrica asta. Nu am vrut să mai trec pe acolo niciodată. Ne duceau pe străzile oraşului iar lumea stătea pe trotuar şi se uita la noi. Unii tăceau, alţii ne înjurau cu voce tare… Am luat cu noi ceva haine, cele mai practice. Şi ceva mâncare. Ţin minte că mama a dus o oală mare cu rîntaş, o lampă cu petrol pe care am şi gătit în primele zile.

Eva Rosenberg. După ce am ajuns la fabrica de cărămizi ne-au împărţit în două grupuri. Separat bărbaţii şi separat femeile. Ni s-a comunicat că vom fi supuşi unui control sanitar. În cazul femeilor acesta a constat într-un control ginecologic efectuat de o moaşă. Scopul declarat al acestei manevre era descoperirea bijuteriilor ascunse în vagin, dar se urmărea şi umilirea noastră atât din punct de vedere fizic cât şi psihic, deoarece au fost supuse acestui control până şi fetiţele.

Catalina Markovits Am ajuns în ghetou. Ce am văzut acolo era cutremurător. Totul arăta ca o tabără de nomazi. Am văzut nişte şoproane lungi compartimentate cu pături, cearşafuri şi perdele, în nişte încăperi dreptunghiulare foarte mici. Familia noastră era alcătuită din patru persoane: tata, mama, sora mea şi cu mine. Ni s-a repartizat o suprafaţă cam de 3×3 metri. De fapt era un acoperiş lung aşezat pe nişte piloni de lemn, între care fluturau cearceafurile multicolore. Până în ziua aceea locuisem într-o casă normală, cu un confort relativ. Nu cred că mai trebuie să vă descriu ce a însemnat să ajungem într-un asemenea loc, să dormim pe jos, direct pe pământ. Închipuiţi-vă că latrina era un şanţ lung de vreo 50 de metri pe care se afla o scândură, iar oamenii stăteau unul lângă altul şi-şi făceau nevoile. Se întâmpla să întâlnim acolo profesorii şi vecinii…Era atât de umilitor…

Eva Rosenfeld La început familiile şi-au pus în comun ce-şi aduseseră de mâncare şi găteau în nişte căzi mari de baie, pe care le aduseseră nu ştiu de unde. Apoi s-au terminat proviziile şi conducerea comunităţii evreieşti a făcut rost de ceva hrană. Mijloacele de igienă erau minime. Cei 18.000 de evrei aveau la dispoziţie 15 robinete montate la o singură cişmea. Evreii mai înstăriţi, bănuiţi că ar mai poseda bani sau bijuterii în case sau la vecini, erau interogaţi cu brutalitate, bătuţi şi electrocutaţi de poliţişti şi jandarmi, pentru a mărturisi unde îşi ascunseseră valorile. Eu îmi păstram cu străşnicie singura mea avuţie, diploma de bacalaureat obţinută cu câteva zile în urmă. Moralul nostru era la pământ şi când au apărut zvonurile că ne vor deporta, ne-am bucurat şi abia aşteptam să plecăm. Apoi Clujul a fost bombardat de ruşi, s-a creat haos şi câteva persoane au evadat din ghetou. Noi nu am îndrăznit să plecăm. Unde era să mergem, cine ne-ar fi adăpostit ? Ni se spusese că ne vor duce la lucru, în localitatea Kenyérmező, unde vom rămâne cu familiile şi vom avea de lucru.

Catalina Markovits: În timpul bombardamentelor de la Cluj s-a răspândit zvonul că evreii cu profesiuni importante pentru economia germană, medicii, inginerii şi farmaciştii vor fi duşi în Germania unde îşi vor putea exercita profesiunea. Şi pentru ca inducerea în eroare să fie totală, au sosit din Germania vederi din Waldsee cu următorul text: “Lucrez şi sunt sănătos”. Şi semnătura. În urma bombardamentelor şi a zvonurilor care circulau, foarte mulţi încercau să se salveze din ghetou. Tânărul care îmi făcea curte de la vârsta de 15 ani era farmacist. Începuseră să vină la el tot felul de persoane care-l îndemnau să se însoare cu o domnişoară sau alta, din familiile înstărite. Le-a ascultat pe toate şi apoi a spus: “Dacă tot e mă însor, am s-o iau pe Kató, pe care o curtez de vreo şase ani.” La 5 iunie 1944 ne-am cununat în ghetou sub “hupa”, adică sub baldachin. Eu eram îmbrăcată cu un costum cafeniu, de stradă, iar mamei îi curgeau şiroaiele de lacrimi, văzând că fata ei nu se mărită îmbrăcată în mireasă. În 7 iunie am fost îmbarcaţi în vagoane de vite şi deportaţi la Auschwitz.

Imediat după război strada pe care se afla fabrica de cărămizi se numea Strada Deportaţilor Evrei. Apoi i s-a schimbat denumirea. În Cluj nu există niciun monument public menit să evoce memoria celor peste 10.000 de evrei clujeni pieriţi în Holocaust.

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

mai 3rd, 2009

Matatias Carp- «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)»

Editions Denoël
Collection : Mediations
Genre : Histoire De L’Europe
Traduit par Laignel-Lavastine, Alexandra de Roumain
706 pages, 23.0 X 15 cm, 916 grammes
ISBN 978.2.207.26059.2
27 euro

În luna februarie 2009 a apărut la Paris volumul lui Matatias Carp «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» tradus din limba română şi însoţit de o serie de adnotări şi prezentări precum şi de un material iconografic semnificativ, sub semnătura Alexandra Laignel-Lavastine, istoric, eseist, jurnalist şi profesor universitar.

Alexandra Laignel-Lavastine este recunoscută ca unul dintre cele mai buni specialişti în istorie intelectuală şi politică a Europei centrale şi de Est.

A debutat la 20 de ani în revista «La Nouvelle Alternative» dedicate apărării drepturilor omului şi principiilor libertăţii şi democraţiei, în aceeaşi perioadă când realizează primele sale mari reportaje consacrate Cehoslaciei şi mai ales României unde se implică în «Opération Villages Roumains», o iniţiativă independentă belgiană de susţinere de către comunele din vestul Europei a satelor româneşti ameninţate de distrugerea «sistematizării rurale» a lui Ceauşescu.

Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut doctoratul în filozofie la Universitatea Paris IV Sorbona cu teza «Nationalisme et Philosophie: le paradoxe Constantin Noïca» 1996 publicată şi în România sub titlul «Filozofie şi naţionalism: paradoxul Noica», Bucureşti, Editura Humanitas, 1998.

De curând a publicat în România şi volumul «Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului» Editura Est, 2004, în traducerea Irinei Mavrodin (titlul original : Cioran, Eliade, Ionesco: L’Oubli du fascisme, Paris, Presses universitaires de France (PUF), collection “Perspectives critiques”, 2002).

Pentru studiile şi articolele sale consacrate ex-Europei de Est, Alexandra Laignel-Lavastine a obţinut în 2005, Prix européen de l’essai “Charles Veillon” al fundaţiei elveţiene cu acelaşi nume.

Matatias Carp (1904-1953) născut la începutul secolului trecut dintr-o familie burgheză de evrei, a fost un avocat de renume în baroul bucureştean şi în acelaşi timp un pianist recunoscut în protipendada capitalei.

Fiul lui Horia Carp (1849-1945), unul din intelectualii importanţi ai României din perioada interbelică, Matatias Carp va emigra în Israel imediat după cel de-al doilea război mondial, unde se va stinge prea curând din viaţă.

La numai 36 de ani, avocatul Matatias Carp reuşeşte prin obţinerea clandestină a unor informaţii şi documente ale regimului Antonescu despre atrocităţile comise în perioada 1940-1944, asupra comunităţii evreieşti din România şi a ucrainenilor aflaţi sub juridicţia autorităţilor române, să fie un adevărat istoric şi cronicar, să le arhiveze alături de soţia sa şi să le publice în trei volume imediat după război.

Editarea lor va fi posibilă în anii 1946 la Atelierele grafice SOCEC&Co., SAR, (primul volum) şi la Societatea Naţională de Editură şi Arte Grafice “Dacia Traiana”, Bucureşti, 1947,1948 celelalte; sub titlul: «Cartea Neagră: fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», având o prefaţă semnată de rabinul-şef al comunităţii evreieşti din România de atunci, dr. Alexandru Şafran.

Această trilogie-document va fi pusă din păcate, imediat la index de regimul comunist instaurat după război în România.

Ca valoare istorică însă, «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» este comparabilă cu «Livre Noir sur extermination des juifs en URSS et en Pologne (1941-1945) » (două volume) de Vassili Grossman şi Ilya Ehrenbourg, (a cărei publicare a fost interzisă pe timpul lui Stalin), aşa cum se precizează şi în prezentarea cărţii, însă valoarea acestui incredibil document istoric este cu mult mai mare având în vedere condiţiile periculoase în care a fost scrisă.

Despre exterminarea celor peste 350.000 de evrei din România în timpul celui de-al doilea război mondial din România, cunoscutul istoric american Raul Hilberg, va afirma «nicio ţară, cu excepţia Germaniei, nu va participa atât de activ la masacrul evreilor» (extras din articolul publicat în «Le Monde» din 09 aprilie 2009: «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)», de Matatias Carp : la Shoah sans Allemands).

«Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944» a fost reeditată în România în 1996, Editura Diogene, Bucureşti (Volumul I: Legionarii şi rebeliunea; Volumul II. Pogromul de la Iaşi; Volumul III. Transnistria.). Deşi iniţial a existat şi un al patrulea volum în proiect referitor la Transilvania de Nord şi la atrocităţile comise şi acolo, acesta nu a mai fost însă publicat.

Există şi o traducere recentă a cărţii «Cartea Neagră : fapte şi documente. Suferinţele evreilor din România, 1940-1944», în limba engleză «Holocaust in Rumania: facts and documents on the annihilation of Rumania’s Jews, 1940-44» – translated by Seán Murphy (Budapest: Primor Publishing, 1994), însă cartea propusă de Editions Denoël deţine şi alte documente istorice şi iconografice importante anexate de Alexandra Laignel-Lavastine cu sprijinul United States Holocaust Memorial Museum, La Fondation pour la Mémoire de la Shoah, arhivelor muzeului Yad Vashem din Ierusalim, Centrului Simon-Wiesenthal din Los Angeles şi a doamnei Liliana Carp-Ophir.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» cuprinde cele trei volume originale: «ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST», «LE POGROM DE IASI», «LA TRANSNISTRIE». la care se adaugă comentariile explicative ale Alexandrei Laignel-Lavastine, un articol de prof. dr. Adrien Gérard Saimot, fiul sorei lui Matatitas Carp care trăieşte la Paris şi o postfaţă de istoricul Radu Ioanid, directorul departamentului internaţional al arhivelor Muzeului Holocaustului din Washington, autorul volumului «La Roumanie et la Shoah» éd. de la Maison des sciences de l’homme, 2002.

«ANTONESCU, LA GARDE DE FER ET LE POGROM DE BUCAREST» cuprinde subcapitolele: I. Le régime national-légionnaire et les Juifs (6 septembre 1940-21 janvier 1941); II. La législation antisémite (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. Chronique des persécutions (6 septembre 1940-21 janvier 1941); III. La rébellion légionnaire et le pogrom de Bucarest (21-23 janvier 1941); Annexe: Liste nominative des Juifs assassinées pendant le pogrom de Bucarest.

«LE POGROM DE IASI» cuprinde subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Présentation de la seconde partie Alexandra Laignel-Lavastine; I. L’une des premières tueries de masse du début de l’agression contre l’URSS; II. Un massacre planifié: initiative, organisation, objectifs; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; III. Le pogrom et les «trains de la mort» ; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe I : «Ce dimanche-là…», par Israël Schleier; Annexe II (Addendum): «Le pogrom de Iasi: témoigner soixante ans après », par Isac Chiva.

«LA TRANSNISTRIE» este compus din subcapitolele: Avertissement de l’auteur; Introduction; I. Les massacres de Bessarabie, de Bucovine et de la région de Dorohoi;
Précédé par une présentation des chapitres 1, 2 et 3, par Alexandra Laignel-Lavastine; II. Ghettos, camps de transit et premières vagues de déportations: Bessarabie et Bucovine; III. Les dernières déportations de l’automne 1941 et le destin des Juifs de Czernowitz; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; Annexe: «L’Histoire me jugera»: la déclaration de Traian Popovici, le maire de Czernowitz; IV. Le carnage d’Odessa et les crimes de masse des régions de Berezovka et de Golta; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; V. Les déportations en Transnistrie de l’été et de l’automne 1942; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VI. Vivre et mourir en Transnistrie; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; VII. Le retour des rescapés; Précédé d’une présentation par Alexandra Laignel-Lavastine; «Mon oncle, Matatias Carp», par le Pr Adrien Gérard Saimot; Postface: «La postérité de Cartea Neagra», par Radu Ioanid.

Marşurile morţii din Bucovina, Basarabia şi Transnistria, pogromurile din Iaşi şi Bucureşti, continuă să-şi conducă peste timp, victimele inocente la gropile colective într-un demonic convoi, terefiante imagini de coşmar ce încă sălăşuiesc în conştiinţele oamenilor.

Apariţia în limba franceză a volumului «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» reprezintă un impact informaţional de rezonanţă istorică extrem de lucid şi obiectiv pentru radiografia acestor perioade însângerate din istoria regimurilor totalitare şi mai ales ale României.

«Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» constituie un cumul de documente inedite ce oferă o interpretare aprofundată din punct de vedere istoric ale unor evenimente tragice care nu trebuie să se mai repete niciodată şi nu doar o simplă traducere a cărţii originale. Primită cu deosebit interes, trilogia lui Matatias Carp nu este numai o carte în curs de epuizare, ci este parte integrantă din anamneza colectivă, din care trebuie să extragem Adevărul.

Chiar dacă «în faza actuală, nu există încă o disponibilitate reală de a privi istoria evreilor din România ca parte a istoriei României.» (Raportul final al Comisiei Internaţionale privind Studierea Holocaustului în România, 2004) trebuie să învăţăm să acceptăm că «moartea inocenţilor nu poate fi nici iertată, nici îndreptată, nici uitată» chiar în propria noastră istorie.

Acest «Holocaust uitat» peste care regimurile totalitare au aşternut intenţionat tăcerea, demonstrează că oricând, oriunde poate exista pericolul unui nou masacru, prin complicitatea oficialităţii la atentat, împotriva unei minorităţi etnice, însăşi prin definiţia pogromului.

Prin publicarea volumului-document «Cartea Neagra. Le livre noir de la destruction des juifs de Roumanie (1940-1944)» Alexandra Laignel-Lavastine are meritul de a readuce în prim-plan un martor ocular redutabil al Holocaustului din România, Matatias Carp şi propria sa opera omnia despre care afirmă: «J’ai écrit ce livre de sang et de larmes avec mon sang et mes larmes» în numele Justiţiei şi Adevărului.

Freedom House: Presa din România – parțial liberă, cea din Republica Moldova – neliberă

mai 3rd, 2009

Cunoscuta organizație care monitorizează respectarea drepturilor omului în lume, Freedom House, a calificat presa din România drept “parțial liberă”, iar pe cea din Republica Moldova drept “neliberă”.

În clasamentul anual dat publicității cu ocazia Zilei Internaționale a Libertății Presei, România este plasată pe locurile 92 – 95, la egalitate cu Ecuador, Panama și Peru, iar Republica Moldova pe locurile 148 – 150, la egalitate cu Coasta de Fildeș și Irak. Este al patrulea an consecutiv când presa din Republica Moldova primește acest calificativ din partea Freedom House.

Pentru prima oară în acest clasament http://www.freedomhouse.org/uploads/fop/2009/FreedomofthePress2009_tables.pdf presa din Italia și Israel apar la categoria “parțial liberă”. Freedom House constată regresul libertății presei pretutindeni în lume în anul 2008.

“Anularea puţinelor reformelor din media, realizate la sfârşitul anilor 90’, deopotrivă cu reinstalarea unor condiţii proaste (riscante chiar!) de muncă pentru jurnaliştii din Republica Moldova, au frânat dezvoltarea şi procesul de europenizare a acestui stat, în principal prin neasigurarea unui spaţiu public unde să primeze pluralismul de opinie şi dezbaterile în contradictoriu,” a declarat revistei ACUM Liliana Viţu, expert pe ţară, Freedom House Europe

“Presa dintr-o țară reprezintă societatea în ansamblul ei. Nu poate fi mai bună decât politicienii pe care îi are. Despre Republica Moldova, ei sunt undeva prin anii 1992-1993 ai României,” a declarat jurnalistul Andrei Bădin pentru revista ACUM.

“Transparența într-o societate europeană și democrată începe în primul rând de la presă. Așa cum în Republica Moldova nu există presă liberă, nici societatea nu se bucură de mai multă libertate. Prin presiunea asupra mass – media și a întregii societăți, Voronin și aliații săi au demonstrat încă o dată că regimul de la Chișinău nu poate exista în conditiile unei prese libere, în conformitate cu standardele lumii civilizate,” a comentat la rândul ei jurnalista Stela Popa de la unimedia.md.

CINE A FOST ÎN REALITATE ARTUR SILVESTRI?

mai 3rd, 2009

Cel pe care îl ştiam critic literar la revista “Luceafărul”, în ultimii ani mai puţini glorioşi de până la Revoluţie, s-a retras din viaţă în dimineaţa zilei de 30 noiembrie 2008, la vârsta de 55 de ani, şi a fost înmormântat la Mănăstirea Pasărea, lăsând în urma sa un mare semn de întrebare. S-a afirmat în critica literară la “Luceafărul” şi nu scria deloc rău despre tinerii debutanţi, dar şi despre poeţi de anvergura lui Cezar Ivănescu ( prefaţa volumului său de versuri de la BPT). Lucrurile au început să se tulbure iremediabil când Artur Silvestri a lansat un serial lung şi incredibil, prin virulenţa acuzaţiilor împotriva celor de la “Europa liberă”, cu informaţii şi detalii atât de uimitoare, încât pentru toată lumea avea să devină clar că ele nu pot proveni decât din arhivele fostei Securităţi comuniste. Acest serial, căruia i-a dat drumul în ultimii ani ai dictaturii ceauşiste, când Securitatea îşi consuma ultimele fumigene din arsenal, l-a scos practic pe criticul literar Artur Silvestri din viaţa literară, după 1989. Dar nu şi din viaţa publică. Dimpotrivă!

Răsturnările spectaculoase din destinul personajului nebulos numit Artur Silvestri (Târnăcop, pe numele său real) sunt aproape o ilustrare didactică a ideii că Securitatea lucra la toate capetele sale de caracatiţă activă, decisă să nu piardă, oricât ar fi fost de imprevizibil viitorul. Imediat după 1989, îl regăsim pe virulentul duşman al “Europei libere”, atât de bine informatul critic literar Artur Silvestri, reciclat în teologul pios care l-a însoţit pe patriarhul Teoctist în retragerea sa de trei luni la Mănăstirea Sinaia (cea cu călugărul homosexual, recompensat după liniştirea apelor cu stăreţia Mănăstirii Cernica, unde a declanşat un scandal zgomotos de presă). După reaşezarea liniştii iliesciene în ţara bulversată de evenimentele din decembrie 1989, scăpate câteva zile de sub control, duhovnicul-bodyguard al patriarhului Teoctist îşi dă un doctorat, într-o universitate obscură din Spania, şi un altul, la o universitate şi mai obscură din India, după care revine în forţă în spaţiul public ca …expert pe noua piaţă imobiliară din România. În această calitate, îşi pune pe picioare o reţea mediatică de nişă, Casa Lux, care include şi o puzderie de publicaţii utilitare, cu imens succes la gospodinele singuratice şi neconsolate. Dar în această afacere extrem de profitabilă, Artur Silvestri o va scoate în faţă pe fermecătoarea sa soţie, Mariana Brăescu, ziaristă pe vremuri la Scânteia Tineretului, în umbra căreia va lucra ani de zile la viitoarele sale proiecte financiare şi mediatice.

Artur Silvestri va ieşi din nou la vedere, în presa de mare tiraj, după mai mulţi ani, cu un look total schimbat, binecunoscuta sa mustaţă, neagră ca pana corbului, extinzându-se într-o stufoasă barbă teologală, care îi va acoperi toată faţa. Ii regăsim imaginea acestei noi identităţii ilustrând texte extinse din cotidianele Evenimentul zilei sau Libertatea, unde dă sfaturi de specialitate pentru viitorii investitori în afaceri, în calitate de coordonator al rapoartelor anuale ale Institutului de Consultanţă Imobiliară, pe care îl conduce. În paralel, îşi pune pe picioare şi extinde reţeaua Intermundus, “un întreg imperiu mediatic online”, cum spune Mariana Brăescu, cu zeci de publicaţii sub umbrela bogatei Asociaţii Române pentru Patrimoniu (ARP), care recompensează cu premii anuale inclusiv scriitori pe care nu te-ai fi aşteptat să-i regăseşti în această zonă. Considerat de emulii săi “istoric al civilizaţiilor şi promotor cultural cu activitate enciclopedică”, Artur Silvestri înfiinţează inclusiv o Asociaţie a Scriitorilor Creştini, care îi ademeneşte pe mulţi creduli, sau veleitari necompetitivi, majoritatea colaboratorilor extrem de activi ai acestui imperiu parând că provin, după modul asemănător cum scriu, din aceleaşi laboratoare care pot scoate pe bandă produse standard, cu elemente constante în profilul textual, uşor identificabile.

În tot acest timp, cât a rămas în umbră ca scriitor, nefiind menţionat nici măcar în generosul Dictionar biografic al scriitorilor români (Aurel Sasu), Artur Silvestri a publicat 14 cărţi, la propria editură, desigur, care îi conturează proiectul său mai amplu, numit România Tainică, foarte aproape ca tematică şi ideologie literară de cărţile lui Pavel Coruţ. Între aceste cărţi, vom regăsi o monografie dedicată, inevitabil, vieţii şi activităţii patriarhului Teoctist, şi o alta, intitulată Modelul “Omului Mare”, care îl are în centru pe Antonie Plămădeală, fostul mitropolit controversat al Ardealului, în perioada comunistă. Îi prefaţează cărţile, sau scriu admirativ despre ele, în publicaţii undergound, nume sonore de talia acad. Zoe Dumitrescu-Buşulenga, sau acad. Constantin Ciopraga. Surprinzător de numeroşii colaboratorii ai lui Artur Silvestri anunţă în perspectivă proiectul a cel puţin patru voluminoase cărţi omagiale, care să strângă mărturii despre dimensiunea “enciclo¬edică” a finanţatorului lor, pe care îl consideră “fondatorul şi sufletul acestei mişcări culturale şi patriotice”, numită Reţeaua Culturală ARP.

Activitatea febrilă şi de anvergură a acestei dimensiuni subterane a literaturii române necompetitive ar putea fi, însă, un model de mobilizare solidară şi eficientă pentru partea care se consideră reprezentativă şi valoroasă a literaturii noastre de azi şi de totdeauna.

text aparut in „Viata romaneasca”, nr. 1-2/2009

Microbism politic pro- și anti-Băsescu – o plictiseală și o pierdere de vreme

mai 3rd, 2009

Recent au apărut din nou pe pagina ACUM tentative de propagandă împotriva și în favoarea lui Traian Băsescu – o pierdere de vreme favorită a multor microbiști politici din România. Ocazia: anunțul intrării în cursa prezidențială a Principelui Radu, un contracandidat aparent fără șanse al actualului șef al statului în scrutinul prezidențial din partea a doua a anului.

Am mai scris un editorial despre inutilitatea acestei dispute http://www.romanialibera.com/editorial/editorial.php?step=articol&id=385, demnă în cel mai bun caz de chibiți politici (mentalitate însă des adoptată în România și, din păcate, și de unii români din Diasporă).

Într-o țară în care sunt atâtea lucruri importante de făcut, în ultimii cinci ani s-au perindat la putere combinații de trei partide luate câte două (PDL, PSD, PNL) care și-au irosit majoritatea timpului raportându-se la la președintele Traian Băsescu, formând un triunghi toxic, dovedind că afilierea ideologică e doar una pe hârtie și că exercițiul puterii fără un scop anume a fost de fapt miza acestei lupte politice.

Am adoptat o atitudine de neutralitate – dovedită în campania electorală din 2008 – și am refuzat implicarea în această dezbatere sterilă și provincială la urma urmei. În revista ACUM semnează politicieni ca economista Andreea Vass (consilieră a premierului Emil Boc și tratată în mod dezgustător de PDL cu ocazia întocmirii listelor pentru alegerile europarlamentare din 7 iunie), senatorul PNL Raymond Luca (întors din Statele Unite cu prețul unor sacrificii financiare ca să servească România în parlamentul de mitici de la Casa Poporului) și tânărul Tihi Czika, strălucit jurist specializat în dreptul minorităților și neapreciat la justa sa valoare de UDMR. Cu toate eforturile noastre nu am găsit un reprezentant al PSD ca să contribuie cu articole (cu o singură excepție, deputatul Tudor Panțîru).

Rareori am văzut o dezbatere politică atât de mediocră ca cea din România, unde marile teme ale unei omeniri aflate la răspântie: viitorul capitalismului, globalizarea, încălzirea globală, migrația, epidemii/pandemii, participarea la războaiele din Irak/Afganistan, locul României în Uniunea Europeană să fie ori escamotate, ori discutate la un nivel jenant.

În schimb, se discută pe larg despre persoana președintelui Traian Băsescu (arareori despre politicile sale) și despre raportarea clasei politice la el. Ei bine, în revista ACUM și mai ales în an de alegeri prezidențiale, nu ne vom lăsa atrași în acest joc infantil. E suficient să citești articolele lui Liviu Antonesei, de o ținută și o imparțialitate fără egal în presa de limbă română, ca să vezi care va fi tonul nostru.

Cine dorește să participe la dezbatere în acești termeni este binevenit, cine are intenția de a face propagandă pro sau anti-Băsescu va fi întâmpinat așa cum se cuvine unui microbist politic.

Dacă doriți să vă exprimați opțiunea în favoarea unui candidat la președinție, o puteți face în sondajul nostru http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536

Vom avea un viitor luminos!

mai 3rd, 2009

Cred că aveam vreo nouă sau 10 ani, când bunicul meu mi-a povestit, nu mai ţin bine minte în ce context, fabula următoare:
“Trăia odată un rege puternic care se plictisea. Şi ca să se distreze, a anunţat că oferă o avere fabuloasă celui care îi va învăţa măgarul preferat să vorbească, asigurându-i şi o viaţă ăndestulată până la reuşita operaţiunii. Dacă eşua însă, i se tăia capul. Evident, nimeni nu s-a prezentat să accepte oferta. După un timp însă, la curte sosi un bărbat de vârstă mijlocie, care spuse regelui că el avea să-i înveţe măgarul să vorbească.

“Ştii ce te aşteaptă, dacă nu reuşeşti”, îl preveni regele.
“Ştiu”, răspunse supusul său, “dar pentru ca să învăţ un animal să vorbească, îmi trebuie 15 ani”. Regele acceptă iar cutezătorul dascăl luă măgarul şi îl duse la el acasă.
“Ai înnebunit?” au sărit cu gura pe el rudele şi prietenii. “O să-ţi taie capul!”
“In 15 ani, ori mor eu, ori moare regele, ori moare măgarul”, veni răspunsul.

Nu am uitat fabula şi câţiva ani mai târziu, în adolescenţă, mi-am dat seama că regimul comunist o trannsformase într-unul din principiile sale politice de bază. Comuniştii promiteau paradisul cândva în viitor. La începutul fiecărui plan cincinal se anunţau obiective măreţe, care nu mai erau menţionate la sfîrşitul planului, când erau în schimb anunţate noi obiective, pe următorii cinci ani. Şi când în sfârşit a sosit “Iepoca de Aur”, paradisul comunist din România s-a dovedit a fi o societate disfuncţională, ruinată în toate domeniile: economic, politic, social şi cultural.

Ce i-a ajutat pe cei mai mulţi să reziste atâtea decenii, a fost speranţa. Speranţa omului că ceva se va întâmpla şi că la un moment dat va fi totuşi mai bine. Ori tocmai acest sentiment a fost exploatat la maximum de către “marxismul ştiinţific”.

Mai târziu, am constatat că principiul “viitorului luminos” este aplicat în multe alte ţări. Nu aş fi crezut însă că o să ajungă să infecteze şi scena politică a celei mai vechi democraţii din lume, cea britanică. Guvernul laburist promite şi el astăzi bunăstare în viitor, pe socoteala strângerii curelei între timp. După 12 ani de guvernare laburistă cu “cea mai îndelungată perioadă de stabilitate economică şi financiară din ultimii 300 de ani”, “expansiune economică combinată cu prudenţă”, creşterea vertiginoasă e preţului locuinţelor, care i-a făcut pe mulţi cetăţeni să se simtă bogaţi, a cheltuielilor publice, etc, populaţia a descoperit recent că regele este în pielea goală. Prosperitatea galopantă din ultimul deceniu era de fapt bazată pe credit şi pe un uriaş păienjeniş de speculaţii bursiere pe care aproape nimeni nu îl mai înţelegea. Acum a venit scadenţa. In plină recesiune, cu mii de locuri de muncă pierdute săptămânal, cu un număr crescând de falimente personale şi corporatiste, cu datorii de sute de miliarde de dolari, cu o infrastructură învechită, etc, etc, ministrul de finanţe, Alistair Darling, a prezentat recent bugetul pe anul viitor, şi tabloul este mult mai sumbru decât se anticipase, avertizându-i pe contribuabilii britanici că îi aşteaptă mulţi ani de austeritate. De fapt şi pe copiii lor,

Dar pe baza unor cifre şi prognozei economice, poate la fel de sigure ca cele meteorologice, Alistair Darling se arată încrezător că peste câţiva ani, ţara va ieşi la liman. Nu-l costă nimic să prezică ce se va întâmpla în 2011, 2015 sau după, deoarece ştie foarte bine că doar printr-o intervenţie divină va mai fi ministru de finanţe la anul, după alegerile generale. Va veni atunci un alt “rege” cu alte promisiuni noi. Şi nu putem face nimic altceva, decât să sperăm că de data aceasta nu vom mai fi înşelaţi.

Speranţa este însă o armă cu două tăişuri. Aşteptând cu nerăbdare sporirea salariului, de exemplu, încheierea unei perioade mai dificile, depăşirea unei crize, etc., viaţa se scurge parcă mult mai rapid. Şi ne putem trezi într-o bună zi ca personajul lui Isaac Bashevis Singer din romanul său “Familia Moskat”, care iese în curtea casei sale din Varşovia la 1 septembrie 1939, priveşte pe cer la avioanele germane care bombardează oraşul şi spune “În sfârşit, am înţeles. Moartea este Messiah”!

Ce este gripa porcina si cum se manifesta ea?

mai 3rd, 2009

Gripa porcina este, asa cum si numele sugereaza, o infectie respiratorie afectand in special porcinele. Ea se poate transmite la om, fiind, in mod obisnuit, mai frecventa in randul lucratorilor din fermele zootehnice si al veterinarilor. In unele cazuri, precum prezenta pandemie (epidemie mondiala), boala poate afecta publicul larg. Gripa porcina se manifesta ca orice sindrom gripal obisnuit, cu febra, dureri de gat, dureri de cap, frisoane si oboseala generala. Uneori, se pot asocia dureri musculare sau (ca in cazul prezentei pandemii), diareea si vomismentele. Este esential de mentionat ca, in vasta majoritate a cazurilor, boala este chiar mai usoara decat un guturai obisnuit si nu necesita tratament.

De ce se acorda atata importanta unei boli care, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, este usoara?

Pandemia de gripa porcina este un bun exemplu asupra diferentei dintre prioritatile medicinei si cele ale domeniului sanatatii publice. Idea este urmatoarea: a spune ca o boala este, cel mai frecvent, foarte usoara inseamnaa a recunoaste ca, implicit, exista un numar infim de cazuri in care ea poate fi si grava sau chiar mortala. Daca discutia se poarta referitor la o boala rara, atunci majoritatea medicilor nu o vor vedea vreodata, iar numarul celor care vor avea de tratat cazuri grave este statistic nesemnificativ. Gripa, inclusiv cea porcina, este insa foarte usor transmisibila, si deci risca sa afecteze multe milioane de locuitori ai planetei. Aceasta inseamna ca, in cifre absolute, acel infim procent de cazuri grave se va traduce prin sute sau chiar mii de victime…sau si mai mult de atat. Asadar, o problema majora de sanatate publica, ce explica decizia unor guverne (de pilda, cel al SUA) de a distribui larg medicamente antivirale.

Cine este in pericol de a dezvolta forma grava a bolii si care este tratamentul preventiv?

Pesoanele imunodeprimate (pacienti oncologici, cei cu boli cronice grave, cei infectati cu virusul HIV, etc.) prezinta cel mai mare risc. Deoarece vaccinul antigripal nu este eficace contra tipului specific de virus implicat in pandemia actuala, se apeleaza la medicamentele antivirale Tamiflu (oseltamivir) sau Relenza (zanamivir), de preferat in primele doua zile dupa expunere sau de prezenta a simptomelor, care sunt astfel mult usurate. Precum am amintit, tratamentul persoanelor expuse vizeaza nu atat starea de bine a celui tratat, cat riscul ca acesta sa raspandeasca mai departe boala..

Românii şi maghiarii exportă extrema dreaptă la Bruxelles?

mai 3rd, 2009

Există o posibilitate ca la 7 iunie 2009 să intre în Parlamentul European atât extrema dreaptă română cât şi cea maghiară. După cele mai recente sondaje atât Partidul România Mare (PRM) din România, cât şi Jobbik din Ungaria sunt la limita celor 5% necesare intrării în cel mai înalt for decizional european.

Cei mai mulţi am întâmpinat cu bucurie faptul că PRM nu a intrat în noiembrie 2008 în Parlamentul României. Vadim Tudor însă se pare că nu se lasă bătut şi vrea cu toată puterea să-şi scoată partidul din gaura neagră a trecutului politic. Luându-l pe celălat şef de partid naţionalist-extremist, Gigi Becali, pe lista PRM îşi încearcă norocul probabil ultima dată cu reale şanse de reuşită. Acest cocktail naţionalist-şovin al celor doi îmbibat cu fundamentalismul religios al lui Becali este tot ce nu are nevoie România în imaginea sa externă şi aşa destul de şifonată în cadrul Uniunii Europene.

Dacă lista PRM-ului atinge 5%, amândoi intră în PE. Ne putem imagina strigătele anti-maghiare ale lui Vadim sau primitivismul politic al lui Becali sub drapelul albastru cu steluţe galbene într-un mediu modern vest-european? Poate ar trebui să începem să ne obişnuim cu gândul…

Nici Ungaria nu stă mai bine cu elementele sale de extremă dreapta. În cele mai recente sondaje, partidul Jobbik se află între 4-6%. Jobbik este un partid care s-a format din organizaţia Jobbik Magyarországért Mozgalom (Mişcarea pentru o Ungarie mai bună) şi s-a lansat ca partid în 2003. Jobbik este partidul care în 2007 a întemeiat faimoasa Garda Maghiară (Magyar Gárda). Mesajul partidului este unul puternic eurosceptic, nu lipseşte nici antisemitismul, nici idea „criminalităţii rrome”. Jobbik are în programul său politic reinstaurarea unei „constituţii bazată pe doctrina coroanei”, introducerea obligatorie a religiei în şcoli, ridicarea unei gărzi naţionale în fiecare judeţ – printre altele.
Lista de candidaţi al lui Jobbik este deschisă de Morvai Krisztina, o profesoară universitară de drept penal, fostă activistă feministă, actualmente cercetătoare a violenţei în familie. Activitatea politică al lui Morvai a avut parte de numeroase scandaluri legate de susţinerea mişcărilor palestiniene şi implicit condamnarea Israelului, de tensiuni cu jandarmii pe străzile Budapestei în cadrul marşurilor extremei drepte de zilele naţionale. Pe locul doi al listei se află profesorul universitar Balczó Zoltán care este un fost activist al MIÉP (Partidul Vieţii şi Dreptăţii Maghiare – partid de extremă dreaptă de modă veche, parlamentar între 1998-2002, în ultimii ani căzut în uitare). Actualmente vicepreşedinte al Jobbik, Balczó este mai mult ocupat de elaborarea doctrinei radicale a partidului.

Datorită numărului mai mic de euro-deputaţi ai Ungariei (22), pentru a avea doi candidaţi intraţi în PE, Jobbik are nevoie de cel puţin 8%. Poate pentru atâta nu o să aibă forţa, dar pentru a atinge pragul electoral de 5%, care îi conferă locul de europarlamentar lui Morvai sunt şanse reale.

Extrema dreaptă este în creştere pretutindeni în Europa. Criza economică, deziluzia din partidele „tradiţionale”, lipsa de cultură politică, toate ajută la întărirea acestor partide. Ce înseamnă pentru noi, români şi maghiari, intrarea în Parlamentul European a extremiştilor de dreapta din ţările noastre?

Şi aşa deputaţii europeni maghiari şi români vorbesc în paralel despre orice chestiune etnică, istorică. Dacă este vorba de problemele minorităţilor, dacă este vorba de Transilvania, cele două grupuri parcă nu vorbesc de aceaşi ţară, de acelaşi loc. Discursul naţionalist paralel va fi şi mai mult amplificat de mesajul acestor europarlamentari extremişti, spre disperarea celorlalţi eurodeputaţi deja probabil plictisiţi de trăcăneala româno-maghiară de la Bruxelles.
Mai punem deasupra şi scandalurile politice interne pe care le pot aduce unele afirmaţii făcute de aceştia, şi ajungem la concluzia foarte simplă şi gravă: exportul de extremă dreaptă în Europa este o nenorocire pentru relaţiile bilaterale româno-maghiare şi pentru cele interetnice din România. Asta şi din cauza lipsei unei condamnării generale şi repetate a unor astfel de manifestări de către majoritatea celorlalte forţe politice din amândouă ţările.

Un singur lucru îmi este însă greu să îmi imaginez: cum vor sta în acelaşi posibil grup parlamentar de extremă dreaptă naţionaliştii români şi maghiari? Deşi dacă mă gândesc bine, au şi teme comune: antisemitismul, ura faţă de rromi, anti-globalismul, fundamentalismul religios şi bineînţeles un anti-unionism european greu de digerat de către majoritatea parlamentarilor europeni.

Pledoarie pentru o hrana sanatoasa care poate fi si fast food

mai 3rd, 2009

Fast food-ul la origine inseamna o mancare gatita, servita foarte repede. Nu incerc o epuizare explicita a termenului, ci mai degraba reconsiderarea ideii ca nu orice mancare pregatita in timp scurt poate fi daunatoare. Cateva companii mamut de procesare si de servire din domeniu s-au adeverit a fi principali cauzatori ai obezitatii, ai bolilor cardiovasculare etc. Nu le pomenesc numele intrucat nu doresc sa le fac nici o reclama pe acest site.

Si in Romania s-a ajuns la o confuzie de perceptie a conceptului de fast food.

Inainte de 1989 oare chioscurile, magazinele alimentare si chiar unele cantine nu erau destul de inventive in a adauga aracet la smantana, praf de caramida la boiaua de ardei si atatea alte produse contrafacute sau prefacute ?

Pe scurt nu ideea de “Mancare Rapida” pica in abatere, ci felul in care sunt gatite alimentele, conservate. O privire la fel de grabita asupra termenului in Wikipedia va da cateva informatii utile, chiar un istoric al fast food-ului.

Friteuzele, procesarea prin microunde, semipreparatele portionate si inghetate, carnea si painea compuse din E-uri sunt cauzele.

Romania a preluat tehnica de fast food si a raspandit-o in toate colturile mioritice, tocmai pe considerentul unei optimizari a castigului patronilor.

Vina este binenteles a americanilor! Noi, romanii suntem fete mari in domeniu.

In SUA pe langa condamantul fast food, exista restaurante, mici unitati de servire rapida ce ofera mancaruri ieftine si sanatoase, naturale.
Pana in cele din urma este si vina consumatorilor ce prefera Coca Cola si alte bauturi cu continut ridicat de zahar sa, Hot Dog-urile, sandvisurile cu mezeluri, maionezele si cartofii prajiti.
Reorientarea, reprofilarea gustului consumatorului roman pot fi deturnate prin constientizarea consumatorului, prin etichetarea ingredientelor si prin controalele efectuate de catre organismele de resort.

Un prim pas ar fi reducerea consumului de paine alba, al mezelurilor, al cartofilor prajiti, al chipsurilor, al branzeturilor saturate etc.
Gasim alternativa carnurilor fara grasime la gratar, in cuptor; legumele crude si salatele; cartofii copti, fructele proaspete, variante de paine graham, pita.
Carnea de vita (sau chiar de porc fara grasime, gatita in cuptor), ca apoi prin feliere si servita rece sau incalzita( pe vapori- steamer) constituie o procesare culinara mai putin daunatoare sanatatii. (Vezi Corn Beef-ul, Roast Beef-ul ori Brisket-ul).

Salata de ton din conserva ( in apa), pieptul de pui, burger-ul vegetarian sa ar constituti alte sugestii de mici gustari sarace in calorii, colesterol.
Avem la indemana ceaiurile naturale, apa minerala, sucurile de fructe.

Sa nu uitam sa ne gandim la “painea noastra de toate zilele” cum este produsa astazi. Ca si aluatul de pizza. Drojdia proaspata va deveni o raritate fiind inlocuita cu prafurile minune- amelioratorii chimici.

Ştiaţi că?

mai 3rd, 2009

După 7 aprilie, trenul care făcea legătura între Bucureşti- Chişinău şi-a schimbat denumirea din \”Prietenia\” în \”Moldova\”.

Inscriptia cu noua denumire apare pe fiecare dintre vagoanele trenului si ea este scrisa in limba rusa, in grafie chirilica.

Serviciului de calatori al Garii feroviare, Oleg Chiriusenco, a explicat că: \”Este vorba de o eroare. Vagoanele din componenta acestui tren au fost schimbate cu cele de la trenul Chisinau-Moscova, pe care scria \”Moldova\”.

Dupa 31 mai, va circula acelasi tren care a fost si pana acum, cu denumirea \”Prietenia\” .

Dupa introducerea regimului de vize pentru cetatenii romani care intentioneaza sa vina in Republica Moldova, la 9 aprilie, numarul pasagerilor care calatoresc cu trenul s-a redus drastic, Caile Ferate ale Moldovei au modificat orarul trenului Chisinau-Bucuresti.

Acesta circula doar in zile pare, majoritatea pasagerilor fiind cetateni ai Republicii Moldova sau cu dubla cetatenie.

În capitala Suediei se va construi o biserică în stil maramureşean

mai 3rd, 2009

Primarul orasului Stockholm afirma ca acest proiect este “unic pentru Europa de Nord”, iar Centrul Intercultural din Bredäng-Stockholm va cuprinde: casa de cultură – cu săli de conferinţe, sală de teatru, sală de spectacole, ateliere mesteşugăresti ., şcoala si gradiniţa romaneasca, muzeu, foişor pentru oficierea slujbelor religioase in aer liber etc.

Noua biserică de lemn va avea hramul “Adormirea Maicii Domnului”, iar realizarea acestui locas de inchinare romanesc, este posibilă prin stradania preotului paroh Gheorghe Borca a inceput inca de acum 23 de ani, alaturandu-i-se, in urma cu 14 ani, si membrii Asociatiei Culturale “Fratia”.

În prezent Biserica de lemn se află în Maramureş , la Poienile Izei, si a fost executata de catre preotul Ion Pop, impreuna cu mesterii sai.

Întregul complex maramureşean a fost realizata de catre arhitectul Dorel Cordos, iar sculptorul artizan Viorel Mihis din localitaea Baba, Maramures, a faurit in totalitate mobilierul sfantului locas, iconostasul si decoratiunile exterioare ale bisericii, urmand ca la Stockholm sa sculpteze portile maramuresene si decoratiunile exterioare ale casei de cultură.

Slujba de punere a pietrei de temelie va fi oficiata de Mitropolitul Ardealului Laurentiu Streza, de Episcopul Europei de Nord Macarie Dragoi, alaturi de un sobor de preoti si diaconi.

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură

mai 3rd, 2009

Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură
Incepând cu data de 15 aprilie 2009, Cabinetul de Desene şi Gravuri al Muzeului Naţional de Artă al României prezintă expoziţia temporară « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură », deschisă publicului până la finele lunii octombrie în cadrul Galeriei de Artă Românească Modernă, în sălile dedicate expunerii de arte grafice. Organizatoarea expoziţiei este Elena Olariu, specialist al Muzeului Naţional de Artă al României.

Expoziţia « Ion Mincu. Desene şi proiecte de arhitectură » este o premieră absolută, întrucât treizeci şi cinci de proiecte şi desene, la care se adaugă trei carnete de schiţe ale marelui arhitect, sunt expuse pentru prima dată într-un muzeu. Lucrările fac parte dintr-o nouă colecţie dedicată desenelor de arhitectură din cadrul Cabinetului de Desene şi Gravuri, iniţiată în anul 2005. Toate schiţele şi proiectele lui Ion Mincu provin din fondul Muzeului Al. Saint-Georges.

Ion Mincu (1852-1912) este creatorul stilului neoromânesc în arhitectură. Sursele sale de inspiraţie au fost arhitectura bisericească bizantină, arhitectura vechilor conace boiereşti şi a caselor ţărăneşti, precum şi pitorescul mahalalelor bucureştene, care păstrau elemente cu influenţe orientale.

În expoziţie sunt prezentate şase foi de examen cu schiţe de proiecte pe teme date şi trei carnete însumând 85 de schiţe din perioada studiilor lui Ion Mincu la Şcoala Naţională de Belle Arte din Paris. La acestea se adaugă desene şi acuarele eu peisaje şi vestigii arheologice din timpul călătoriilor sale în Italia, precum şi trei schiţe pentru proiectul restaurantului eu specific românesc care urma să fie instalat la Expoziţia Universală de la Paris din anul 1889. Din expunere face parte şi unul dintre planurile de faţada pentru Şcoala Centrală de Fete, cel mai reprezentativ proiect arhitectonic în stil neoromânesc al lui Ion Mincu. Se mai pot vedea, de asemenea, schiţe de arhitectură funerară şi de mobilier bisericesc realizate de marele arhitect.

sursa : OAR

În ce monedă se va deconta „stabilitatea”: rublă sau euro?

mai 3rd, 2009

\”Criza ne înăduşă! Este o problemă foarte serioasă şi ne afectează la toate capitolele indicilor economici\”

Preşedintele Vladimir Voronin, 29.04.09, NIT TV

\”La cererea Bulgariei, Rusia va reexamina problema acordării unui credit în valoare de câteva miliarde de euro pentru construirea centralei de la Belene\”

Vladimir Putin, RIA Novosti, 28.04.0

Se aşterne liniştea peste Moldova. Cel puţin asta sugerează declaraţiile europene venite pe diverse canale. Cuvântul de ordine al reprezentaţilor de vârf ai Bruxellesului este „stabilitate” (în traducere, „linişte în periferie”). Ce înseamnă în mod concret asta, nu e foarte clar. Şi nici unde poate duce mult jinduita „stabilitate”. Pentru că cel mai stabil regim din acest spaţiu rămâne, totuşi, cel transnistrean…

Stabilitate aparentă

Să presupunem, de dragul demonstraţiei, că aşteptările adepţilor „consensului” şi ai „stabilităţii” se vor îndeplini şi va fi cum cer aceştia. Opoziţia intră în Parlament, preşedintele va fi ales, guvernul va intra în funcţie şi va face gestiunea crizei economice. Va garanta această evoluţie iluziile scenariului de „stabilitate” politică susţinut astăzi de actori interni sau externi? Evident, nu. În primul rând, prezenţa lui Vladimir Voronin „în tot şi-n toate” în criza post-electorală. Semnalul e limpede: singurul actor politic decisiv în republică rămâne preşedintele (proba a fost făcută şi de recenta emisiune de la postul TV oficios al comuniştilor, NIT). Aplombul arătat aceste zile nu indică în niciun caz că acesta se va mulţumi, cum declarase, cu o funcţie de „simplu deputat”.

Al doilea argument. Ţinând seama de ponderea actualului preşedinte în economia reală a Puterii, oricum s-ar constitui viitoarea echipă conducătoare – preşedinte-premier-spicher – va fi imposibil un consens eficace. Dacă PCRM merge pe varianta Marian Lupu preşedinte – bună pentru Occident -, este de aşteptat ca rolul de premier să fie preluat de o mână forte, cea care va conduce cu adevărat republica. Iar numele lui Vladimir Voronin revine vertiginos, indiferent cât de neverosimil pare „modelul Putin” în formulă moldovenească. Dacă se optează pentru Vladimir Ţurcanu la preşedinţie, semnalul politic de apropiere de Răsărit devine şi mai plauzibil, iar Voronin se poate mulţumi cu ceva mai puţin decât premier. Oricare altă formulă de putere, fără prezenţa unor „grei” din PCRM la manete, nu va avea puterea, doar o va exercita. Niciuna dintre formule nu poate însă aduce consens real şi conlucrare cu Opoziţia.

În al treilea rând, Opoziţia va rămâne cu 40 de mandate (minus potenţialul Iuda – dacă o fi doar unul! – de care e nevoie pentru a impune preşedintele). Cam câte avea şi PCRM înainte de anul 2000. Suficient ca vocea Opoziţiei să fie auzită în parlament, dacă mesajul va fi coerent şi unitar. Dar nu numai în Parlamentul RM. Intervenţia europenilor în criza de la Chişinău, atâta câtă a fost, a făcut ca, în sfârşit, instituţiile europene să descopere şi o Opoziţie la Chişinău pe care, cantonate pe regimul Voronin, au neglijat-o nepermis până la alegeri. Asta înseamnă că, de aici înainte, vocea Opoziţiei va trebui ascultată mai intens şi mai competent, inclusiv la Bruxelles. E un avantaj deloc de neglijat. În al patrulea rând, Opoziţia are un avantaj politic enorm şi pe care comuniştii nu îl aveau sau nu îl foloseau înainte de 2000: strada şi piaţa publică! S-a antrenat în campania electorală pentru asta, iar contextul postelectoral va genera nemulţumiri sociale masive. Polarizarea socială este mai puternică decât oricând, iar spiritul protestatar deşteptat. Blocată de televiziunile oficiale şi oficioase ale Puterii, Opoziţia va coborî în stradă, tot mai des, pentru a-şi face auzită vocea. Căci protestatarii vor fi pe străzi. Îi va „invita”… criza economică.

Stabilitate economică – misiune imposibilă?

Cifrele economice, fie şi numai cele publice, arată o situaţie critică în RM. Sfârşitul alegerilor a făcut să dispară basmul encomiastic şi ridicol despre Moldova-cea-neatinsă-de-criza-economică-globală. Realităţile sunt crude. FMI prevede o descreştere în anul 2009 a economiei cu 5% faţă de 2008 şi prognozează o datorie externă de peste 50% din PIB. Exporturile s-au redus cu 20%, remitenţele – cu peste 30%, iar importurile au scăzut cu aproape 30%. Economia RM se bazează masiv pe taxarea consumului, deci consecinţa va fi reducerea încasărilor bugetare. Evident, despre investiţii se vorbeşte tot mai puţin, chiar dacă guvernarea comunistă va încerca, disperată, să privatizeze ce a mai rămas de privatizat. Problema este: cine va cumpăra? Soluţia FMI e cunoscută: reducere drastică a cheltuielilor bugetare şi majorarea veniturile, inclusiv prin creşterea unor taxe şi impozite. Se vorbeşte nu numai de blocarea salariilor, ci chiar de scăderea lor (10% din salariile bugetarilor). Efectele sociale vor fi majore, în condiţiile în care debuşeul existent la sfârşitul anilor ’90 după prăbuşirea rublei, respectiv plecarea la muncă în Occident nu mai există. Din două motive: vizele şi diminuarea locurilor de muncă în Vest, dar şi în Est. Cine şi cum va reuşi să producă „stabilitate” în aceste condiţii? Şi cu ce preţ?

Soluţii à la russe

Contextul global este astăzi nelimpezit, iar cel regional ambiguu. RM rămâne un spaţiu de frontieră a cărui apartenenţă, deocamdată, nu pare decisă. Dar ezitările înaintării frontierei euroatlantice sunt „compensate” copios de activismul Rusei în regiune. Trei elemente trebuie introduse în ecuaţie: Barack Obama nu dă semne că va fi concesiv cu ruşii în măsura în care aceştia ar fi dorit să fie – cel puţin aşa percepe Kremlinul ambiguităţile de până acum (vezi şi episodul Turkmenistan); alegerile din anul acesta din Germania (care vor putea schimba relaţia Bruxelles – Moscova în cazul unei garnituri noi la Berlin); imprevizibilitatea Ucrainei (unde miza pe „independentul” Arseni Iateniuk în viitoarele alegeri este din ce în ce mai semnificativă). În aceste condiţii, Rusia trebuie să rămână activă pe teren, iar miza geopolitică a RM creşte.

În situaţia unei crize economice dure în republică, a menţinerii echipei Voronin la putere şi a unor eventuale înţelegeri preelectorale între Chişinău şi Moscova, Rusia poate deveni actorul care stabilizează economia micului vecin european. RM a primit anul trecut, prin proiecte în cadrul Planului de Acţiuni, circa 50 de mln. de euro. Destul de puţin, dacă vom compara cu cei 40 mln. USD acordaţi urgent de Rusia, în ianuarie acestui an, Transnistriei. În pofida crizei interne, Rusia găseşte resurse pentru a regla conturi geopolitice. Astfel, cei circa 400-500 mln. de euro necesare RM pentru o echilibrare economică pe termen scurt ar putea veni urgent de la Moscova. Ce va cere în schimb? Nimic din ceea ce UE cere în mod obişnuit – democratizare, reforme, modernizare. Un singur lucru: stabilitate à la russe. În aceste condiţii, spectrul unei stabilizări geopolitice de tip Transnistria la frontiera euroatlantică este mai prezent ca oricând.

Articolul a apărut inițial în www.timpul.md

Va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici

mai 3rd, 2009

Începând cu 1 septembrie a.c, va exista şi în România un registru al donatorilor onorifici de celule stem pentru bolnavii de leucemie. Premierul, Emil Boc a menţionat “de data aceasta, lucrurile vor merge până la capăt şi că împreună cu ministerul S ănătăţii vom realiza acel registru al donatorilor onorifici, Executivul va emite, in acest sens, o hotărâre de Guvern, prin care să se pună în practică registrul donatorilor onorifici.

Decizia va fi aplicată deoarece tehnologia medicală bazată pe celule stem reprezintă “terapia viitorului”, aducând o evoluţie în medicină în ceea ce priveşte tratarea unor boli apreciate a fi astăzi incurabile.

Tot primul-ministru a mai spus “Cred că în această terapie stă cheia dezvoltării medicinei în viitor.(…) Cred că avem nevoie şi de o revoluţie în mentalitatea românilor cu privire la ceea ce inseamnă inscrierea in acest registru şi că această înscriere sau donare nu reprezintă un lucru care-ţi afectează sănătatea, ci reprezintă un act de salvare a unei vieţi”

Ministrul sănătăţii, Ion Bazac, a apreciat că până al 1 iulie se va analiza şi se vor prelua integral din experienţele Italiei si Spaniei, procedurile necesare pentru implementarea registrului care vine in sprijinul bolnavilor de leucemie care nu au un donator inrudit de celule stem pentru transplant.

Acest registru este o bază de date care cuprinde o multime de proceduri necesare ca el sa fie functional, se va prelua intreaga legislatie in perioada imediat următoare, pentru ca de la 1 septembrie acesta să fie operational.

În România există trei clinici in care se face transplant medular, şi vor mai fi infiintate altele doua, la Iasi si la Bucuresti.

Conform studiului european “Eurocare 4″ care conţine date comparative privind nationalitatea, tipul de cancer si sexul persoanelor considerate vindecate de cancer din 23 de ţări din Europa de nord, Europa de vest şi de est, precum şi din Marea Britanie şi Irlanda de Nord , recent dat publicităţii arată o crestere constantă a numărului persoanelor considerate vindecate dintre cele diagnosticate cu cancer.
România nu a fost inclusa in studiu, pentru ca nu are un registru national cu situatia pacientilor afectati de aceasta maladie.

În România în anul 2006 au fost inregistrate 56.344 de cazuri de cancer de san, 30.414 de cancer pulmonar 15.383 de cazuri de cancer gastric, 37.960 de cancer de col uterin si 12.500 de cazuri de cancer de prostată.

În intervalul analizat, numarul persoanelor vindecate de cancer pulmonar a crescut de la 6% la 8%, in cazul cancerului de stomac de la 15% la 18%, respectiv de la 42% la 49% pentru cancerul colorectal.

Cea mai mică proporţie de pacienţi vindecaţi de cancer pulmonar (sub 5%) se află în Danemarca, Cehia si Polonia, în timp ce proporţia cea mai ridicată este in Franţa şi Spania (10%).

În cazul cancerului colorectal, ratele cele mai mari de vindecare (49%) se intâlnesc în Franţa , iar cele mai mici la pacienţii din Polonia, Cehia şi Slovenia (sub 30%).

Dintre pacientele diagnosticate cu cancer de sân şi considerate vindecate (73%) locuiesc în Finlanda, Franţa , Spania şi Suedia, iar cele mai scăzute rate de vindecare au fost inregistrate în Cehia, Polonia – mai puţin de 60%.

Depistarea precoce este dificila din cauza ca majoritatea pacientilor nu acuză simptome in fazele incipiente. Durata medie de supravieţuire după diagnosticare este de aproximativ 10 luni, folosind terapiile disponibile în prezent.

În întreaga lume ,anual, mor din cauza acestei boli mai mult de 700.000 de femei şi se estimează ca 8-9% din femei vor dezvolta cancer de san pe parcursul vieţii.

Sunt diagnosticate în fiecare an 250.000 de cazuri noi in Europa si aproximativ 175.000 in Statele Unite ale Americii, cu o rata anuala de deces de aproximativ 165.000 de paciente in Europa si 44.000 in Statele Unite ale Americii

Ruinuri. La Râşnov

mai 3rd, 2009

Săptămâna trecută vorbeam aici de promovarea turismului în România şi recurentul – dar irelevantul – efort de a inventa un “brand de ţară”, soluţia-minune preferată de toţi oficialii care nu prea ştiu ce e de făcut, sau de firmele de PR care speră să ia contractul.

Ca să promovezi turismul la noi trebuie început cu trei lucruri simple şi clare, care fac parte din funcţiile de bază ale statului, înainte să comanzi clipuri TV şi albume cu poze- ONT. Anume, trebuie rezolvată infrastructura de transport, ca turistul să poată ajunge în ţară şi la obiective; trebuie salvat patrimoniul istoric, în special cel construit, şi aplicate strict regulile de mediu, urbanism şi protecţia peisajului; şi trebuie ca statul să-şi ia în serios funcţia de autorizare a hotelurilor şi pensiunilor, oprind inflaţia actuală de stele şi margarete, pe care nimic din calitatea ridicolă a serviciilor nu o justifică.

Din cele trei priorităţi, ultima ar avea poate de-a face cu un Minister al Turismului, dar poate fi îndeplinită şi de o agenţie mai mică, cu funcţie exclusivă de clasificare a unităţilor de cazare. Restul funcţionarilor pot trece lejer în sectorul privat, astfel încât să-şi valorifice direct expertiza, cu importante economii la bugetul de stat. Primele două priorităţi, esenţiale, sunt sarcini complexe pe care trebuie să şi le asume guvernarea în ansamblu, cu un plan de acţiuni şi monitorizare cu indicatori. Protecţia zonelor naturale sau construite cu caracter specific trebuie de fapt pusă ca urgenţă zero, pentru că nimeni nu va veni să viziteze oraşe ale căror centre istorice s-au umplut de turnuleţe ieftine de sticlă, nici munţi erodaţi cu păduri defrişate, nici Delta Dunării în care un deputat de meserie arhitect şi-a construit un palat ţigănesc cu baluştri pe malul canalului Sulina.

Pomeneam săptămâna trecută în această rubrică şi de cetatea Râşnov, una din cele mai mari şi bine păstrate cetăţi ţărăneşti din Ardeal – şi un adevărat studiu de caz privind pericolele promovării entuziaste a turismului atunci când ai instituţii publice slabe, incapabile să aplice legea. Cum soarta Castelului Bran ca obiectiv vizitabil, retrocedat moştenitorilor, nu e clară, este de presupus că tot iarmarocul cu temă Dracula ma migra curând în vecinătate, la Râşnov, sporind şi mai mult presiunea pe un monument istoric deja vandalizat.

Pe scurt, situaţia stă aşa: în 2000, primăria Râşnov semna un contract asociere cu firma unui italian, pentru “lucrări de restaurare, consolidare, amenajare în scopul conservării ca obiectiv istoric” şi închirierea de spaţii comerciale, capitol la care cetatea este menţionată drept ,,complex turistic” (?!). Urmarea a fost că, timp de cinci-şase ani, s-au executat acolo lucrări de calitate amestecată, mare parte fără proiect, avize sau supraveghere arheologică, restaurându-se în grabă ziduri inventate (care ulterior au şi căzut, la o ploaie) şi căsuţe-butaforie, distrugându- se straturi arheologice, în ciuda unor avertismente venite din partea Ministerului Culturii sau a legii care este foarte clară în acestă privinţă.

Interesant este cum, rând pe rând, diversele niveluri ale acestui minister (structura centrală, serviciile de specialitate, direcţia judeţeană Braşov) au cedat precum piesele de domino şi au început să trimită recomandări tot mai blânduţe către operatorul privat, sugerând celebra soluţie românească: “intrarea în legalitate”, adică întocmirea unei documentaţii post-factum care să justifice orice s-a construit deja ilegal. Cea mai tare fază o reprezintă o adresă a Direcţiei Monumentelor din 2004: în loc să pună piciorul în prag, DM face acum presiuni la primăria Râşnov pentru ca aceasta să dea mai repede aviz proiectelor de restaurare ale italianului, deoarece întârzierea “dă temeiuri suplimentare investitorului să continue fără rigoarea tehnică şi controlul legal necesar diferite intervenţii” (!).

Şi mai interesant e faptul că instituţia cea mai preocupată de protejarea patrimoniului pare să fie Primăria Râşnov, care la o adică încasează bani buni din taxele de vizitare a buticurilor şi terasei-bar ridicate fără proiect în incinta monumentului. La o adică, ea şi-ar putea vedea liniştită de treabă, elibera avizele cerute şi “promova turismul”. Iar nu, curios, structurile pline de experţi ale Ministerului Culturii şi Direcţiei Monumentelor. În fine, în vara lui 2008 primăria recuperează cetatea prin sentinţă judecătorească şi solicită Ministerului comisie de anchetă pentru a se constata starea cetăţii şi caltatea lucrărilor făcute între 2000 şi 2008. Comisia n-a ajuns nici până azi la Râşnov, în schimb s-a întâmplat alt lucru spectaculos: casa de avocatură a ministrului de justiţie Predoiu a preluat cazul investitorului, declarând apel împotriva primăriei Râşnov.

Meciul se joacă, cu asociaţii ministrului contra instituţiilor statului. Iar un monument istoric de primă importanţă ameninţă să se transforme întrun bazar de obiecte pseudo-medievale şi “complex turistic”, sub patronajul unui operator privat şi blânda oblăduire a Ministerului Culturii şi a Direcţiei Patrimoniu Braşov. Se întâmplă în România, land of choice.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Bălănescu Quartet – triumf la Cracovia

mai 3rd, 2009

Am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă.

Cred că sunt vreo 15 ani, de la prima audiţie a albumului „Luminitza“, de când tânjesc după un concert live al celebrului Bălănescu Quartet. Ascultasem tot ce am putut găsi, capturasem tot ce se putea captura, dar nu văzusem fenomenul pe viu. Anul trecut, cu prilejul Festivalului filmului românesc de la Londra, ratasem totul pentru două zile – când îmi luasem biletul, nu ştiam că vor avea un concert acolo. Anul acesta, însă, mi s-a intersectat sejurul cracovian de primăvară cu cea de-a doua ediţie a Festivalului culturii româneşti organizat de ICR Varşovia, iar organizatorii au avut fericita idee să deschidă şiragul de evenimente cu un spectacol al cvartetului în plăcuta sală de concerte a Academiei de Muzică.

Dacă spun că au cântat „Maria T“, fantasticul „tribut“ pentru Maria Tănase, cei care cunosc discul pot crede că înţeleg despre ce este vorba, dar nu e chiar aşa. Muzica discului este, desigur, excepţională, însă spectacolul este altceva, ceva atât de fabulos încât sutele de participanţi la audiţie nu s-au putut opri din bisuri minute în şir, Alex Bălănescu şi colegii săi englezi (Clair Connors – violină, keyboards, Andy Parcker – violă, Nick Cooper – violoncel, plus bateristul participant la câteva piese) fiind nevoiţi să facă naveta între scenă şi culise de mai multe ori şi să reia câteva fragmente muzicale. Spectacolul este altceva nu doar prin insertele audio şi video, nu doar prin prezenţa artiştilor „în carne şi oase“ în faţa ta, nu doar prin umorul lui Alex în vorbirile dintre piese, ci mai ales prin intensitatea interpretării. Asta este de nepovestit, dar pot aminti un detaliu sugestiv – la sfârşitul concertului, când artistul oferea autografe pe CD-urile sale, făcând nişte fotografii, am observat că toată partea stângă a gâtului său era roşie, tumefiată de la contactul de circa o oră şi jumătate cu vioara! De altfel, triumful de la Cracovia îl confirmă pe cel înregistrat în noiembrie la Varşovia, despre care muzicienii şi melomanii polonezi încă discută.

După aşa debut, mă întrebam cum se va descurca festivalul românesc mai departe! În fond, ştacheta fusese ridicată foarte sus! Am avut ocazia să constat că se descurca bine – am mai văzut cele două spectacole de teatru în stradă cu teatrul Masca al dlui Mălaimare, în Piaţa Mare a Cracoviei, cu sute, poate mii de spectatori, participare de excepţie pentru un oraş cu vreo cincisprezece teatre şi mai multe festivaluri internaţionale anual. Şi, după cum arată programul – filme de Lucian Pintilie, Dan Piţa, Radu Gabrea şi Alexandru Tatos, lansarea Marelui Dicţionar Român-Polon, degustări de vinuri, concert Shukar Collective, conferinţă-dezbatere despre Noica etc. -, am toate motivele să cred că, pentru cei care rămân, cracovieni sau nu, săptămâna va fi în continuare interesantă. Cred că Dorian Branea şi tinerii săi colegi de la ICR Varşovia merită felicitări pentru modul în care au gândit această săptămână de cultură românească la Cracovia – ei au reuşit să prindă bine „ritmul“ oraşului şi, pe cale de consecinţă, să găsească mai întâi „tonul“ cel mai potrivit. Iar când acesta a fost dat aşa cum a fost dat de Bălănescu Quartet, nu prea mai era cale de întoarcere!

Articolul a apărut inițial în www.cotidianul.ro

Lideri şi istorie: Obama, Chavez, Plehanov

mai 3rd, 2009

Hugo Chavez se doreşte educatorul lui Barack Obama.

În „Washington Post” din 21 aprilie 2009, un articol de Eugene Robinson, proaspăt laureat al Premiului Pulitzer, despre gestul aiuritor al lui Chavez la întâlnirea din Trinidad cu Obama. Cu acel prilej, jucând rolul de guru intelectual autodesemnat, apostolul neo-bolivarismului histrionic i-a oferit în dar preşedintelui SUA cartea jurnalistului stângist Eduardo Galeano, „The Open Veins of Latin America”. Evident, este vorba de o sfidare cât se poate de explicită. Cartea lui Galeano (volum publicat în anii 1980 şi la Editura Politică) este un manifest al celui mai dezolant antiamericanism, o sinteză a legendelor autovictimizante ale revoluţionarismului „tercermundist”.

Pentru Galeano, ca şi pentru atâţia frenetici „izquierdistas”, Statele Unite reprezintă execratul capitalism, demonizatul „consens neoliberal”, Leviathanul absolut, o putere mercantilă, vorace şi rapace, lipsită de suflet, de compasiune, de altruism. Robinson notează faptul că Barack Obama nu a reacţionat nici la provocarea lui Chavez, nici la discursul furibund antiamerican al sandinistului impenitent Daniel Ortega. Scrie Robinson: „Chavez, Ortega şi alţi câţiva… au dat un spectacol de grosolănie. O scânteiere de mânie prezidenţială venită din partea lui Obama ar fi fost adecvată momentului”. De pildă, mă gândesc, să-i fi oferit lui Chavez o copie a „Arhipelagului Gulag” de Soljeniţân.

Mai ales că, la un moment dat, în timpul campaniei electorale, Obama l-a menţionat pe autorul „Primului cerc” printre scriitorii săi favoriţi. În săptămânalul „The New Republic”, din 1 aprilie 2009, eseistul şi istoricul mexican Enrique Krauze, editorul revistei „Letras Libres”, semnează un excepţional articol despre „The Shah of Venezuela: The Ideas that Keep Hugo Chavez in Power, and Their Disastrous Consequences”. Aflăm, între altele, că mitologia „chavistă” privind rolul demiurgic al personalităţilor presupus charismatice, al liderilor ce se visează providenţiali, provine din lectura (absurdă şi total eronată, mă grăbesc să o spun) a lucrării marxistului rus Gheorghi Plehanov (1856-1918) despre rolul personalităţii în istorie.

Departe de a justifica propensiunile bonapartiste, Plehanov, în fond un social-democrat clasic, susţinea, de pe poziţii ortodox-marxiste, ideea că masele fac istoria şi că eroii se situează, drept catalizatori, pe direcţia „marilor tendinţe ale determinismului social” (pe tema Plehanov, care a fost iniţial mentorul lui Lenin şi care a ajuns să condamne ultracentralismul bolşevic, a scris pe larg Leszek Kołakowski în al doilea volum din „Principalele curente ale marxismului”).

Tezele lui Plehanov au fost, de altfel, invocate de Nikita Hruşciov în februarie 1956 atunci când, la Congresul al XX-lea al PCUS, a denunţat „cultul personalităţii” lui Stalin. Dar nu dezbaterile dialectice îl interesează pe Chavez, ci întărirea permanentă a poziţiei sale monopolist-autocrate, după modelul totalitar al lui Fidel Castro. Spre a relua formula lui Alvaro Vargas Llosa, Hugo Chavez nu este un campion al „stângii vegetariene”, ci un partizan al unui socialism autoritar ce ţine de tradiţiile şi aspiraţiile „stângii carnivore”.

Este ceea ce relevă pe blogul său istoricul Victor Davis Hanson când scrie: „De ce ne urăşte Hugo Chavez? Este oare din cauza politicii lui Bush‚ «mort sau viu» ori «cu noi sau împotriva noastră»? Greu de crezut. Chavez urmăreşte să lichideze complet democraţia din Venezuela, să transforme ţara într-o dictatură comunistă de tip cubanez, să utilizeze profiturile obţinute din petrol pentru a instiga sentimente revoluţionare, «antigringos », pe continentul sud-american, şi să ajungă el însuşi un fel de caudillo mesianic al întregii zone devenită socialistă. Sună dement. Nu mai dement decât comunicatele zilnice ale lui Chavez. Din nou, prin diplomaţie, bună sau rea, îl putem domoli sau îndârji – dar altminteri scopurile sale sunt antitetice noţiunii de stat democratic, capitalist, având legături puternice cu democraţiile nord-americane”.

Pentru Chavez, care se închipuie reîncarnarea lui „El Libertador”, petro-dolarii sunt garanţia materială a succesului petro-delirului. Sunt acestea adevăruri elementare, dure dar implacabile, pe care, mai devreme sau mai târziu, Barack Obama va trebui să le interiorizeze. Mai ales dacă va decide să-l citească pe Plehanov care, încă din 1903, avertiza că Lenin nu este o reală personalitate istorică grandioasă, ci un nou „şah al Persiei”, „un alchimist al revoluţiei”, un demagog inveterat, un maniac al violenţei, extremismului şi intoleranţei.

În al său „Testament politic” scris în 1918, Plehanov, gânditorul căruia Chavez pretinde că îi datorează concepţia sa despre lideri, mase şi istorie, scria despre fondatorul bolşevismului: „A nu fi înţeles adevăratul scop al acestui maximalist fanatic a fost cea mai gravă eroare a mea”. Împreună cu eseistul mexican nu mă îndoiesc că social-democratul rus i-ar fi dispreţuit în egală măsura pe şahul Cubei şi pe cel al Venezuelei. Dacă tot flirtează cu idealuri şi valori social-democrate, preşedintele Obama ar câştiga reflectând la aceste esenţiale adevăruri.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

Palestina şi Israelul la a 61-a ANIVERSARE

mai 3rd, 2009

Palestine (Greek: Παλαιστίνη, Palaistinē; Latin: Palaestina; Hebrew: פלשתינה‎ Palestina; Arabic: فلسطين‎ Filasṭīn, Falasṭīn, Filisṭīn) este denumirea folosită încă de pe timpul Imperiului Roman pentru un teritoriu ce cuprindea Libanul, Siria, o parte din Irak, Jordania, Israelul, Peninsula Sinai. Astăzi Palestina dupa unii este teritoriul Israelului.

Teritoriul este populat încă din perioada paleolitică, fiind “administrat” de-a lungul istoriei de State -Cetăţi Canaanite, Triburi Israelite (Hebrew Bible Period), Imperiu Persan,Imperiul Macedonian (Helenistic Period), Hasmonean Dinasty, Imperiul Roman (Herodot Period), Imperiul Byzantine, Chalifatul Arab (cuprinzînd perioada Umayyadă, Abbasidă şi Fatimidă), Cruciaţii (Kingdom of Jerusalem), Mamluk rule, Otoman rule, Egiptian rule, New Otoman rule pînă în 1917, apoi Mandatul Franco-Britanic. Actualul teritoriu al Israelului şi Jordaniei fiind sub Mandat Britanic între 1920-1948.

La 29 Noiembrie 1947 Ansamblul General al Naţiunilor Unite votează partiţia Teritoriul Mandatoriu Britanic în două State – Statul Israel şi Statul Arab, Jerusalemul cuprinzînd Bethlehemul rămînînd sub sub Control Internaţional. Statele Arabe resping Hotărîrea.

La 14 mai 1948 Israelul se declară Stat Independent (On 14 May, the Jewish Agency declared The Independence of the state of Israel.) Din acest moment începe ISTORIA MODERNĂ a Statului Israel.

Astăzi, după 61 de ani, State Arabe şi Organizaţii Arabe încă au dubii asupra legitimităţii şi dreptului la existenţă a Statului Israel.

Din 1995 se duc discuţii cu Organizația pentru Eliberarea Palestinei (OEP) pentru întregirea Hotărîrii din 29 Noiembrie 1947 a Ansamblului General al Naţiunilor Unite, în contextul situaţiei de SITU. Ca şi atunci, şi acum o parte din OEP şi unele State şi Organizaţii Arabe confundă Palestina ca TERITORIU cu UN POPOR care n-a existat NICIODATĂ.

Serile de Poezie şi Muzică Religioasă “Sinapsa”

mai 3rd, 2009

Editura ARANIA Editura Platytera
Bucuresti
Braşov

organizează

joi, 30 aprilie , ora 17, la sediul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti, str.Calea Victoriei nr.115, Sala Oglinzilor

Serile de poezie şi muzică religioasă

“Sinapsa”

Recită poeţii: Ana Blandiana, Constanţa Buzea, Liliana Ursu, Ioan Es Pop, Gabriel Chifu, Romulus Rusan, Marian Drăghici, Paul Aretzu, Adrian Munteanu, Dan Cârlea, Daniela Şontică, Monica Patriche, Elena Dulgheru, Florin Caragiu, Aida Hancer, Cătălina Cadinoiu

Cu participarea grupului Anton Pann,
a poetului şi cantautorului Ion Zubaşcu
şi a actorului Daniel Făt

moderatori : Florin Caragiu şi Adrian Munteanu

Intrarea liberă

Rusia foloseşte problema transnistreană pentru a se face vizibilă în RM

mai 3rd, 2009

Înaltul reprezentant al Uuniunii Europene în RM Kalmen Mizsei a afirmat recent că procesul de negocieri pe marginea conflictului transnitrean ar putea fi revigorat ca urmare a formării noului guvern de la Chişinău. Totodată, Rusia face mişcări clare în vederea activizării Tiraspolului, condiţionând astfel facilitarea reluării efective a negocierilor cu privire la reglementarea transnistreană.

Manevrele Moscovei pot fi interpretate diferit. În orice caz, aceasta este obligată să întreprindă acţiuni, deoarece, în caz contrar, ar însemna o cedare a poziţiilor geopolituce pe spaţiul din vecinătatea sa estică (CSI).

Ipoteza 1. Tendinţa Rusiei de a introduce subiectul transnistrean pe agenda politică a UE face parte din planul acesteia de a modera discursul Bruxellului vizavi de guvernarea comunistă, care se face vinovată de falsificarea alegerilor, dar şi de încălcarea în masă a drepturilor fundamentale ale omului. În ciuda acestor manifestări non-democratice, Moscova a susţinut comuniştii în perioada post-electorală. De aceea, în prezent, aceasta doreşte să sublinieze rolul său benefic în RM, jucând cartea transnistreană. Această tactică îmbină atât necesitatea Rusiei de a-şi îmbunătăţi imaginea în ochii europenilor, cât şi cea de susţine gruparea comunistă faţă de care se fac presiuni majore din partea Bruxellului.

Ipoteza 2. Atenţia europenilor faţă de subiectul transnistrean, de asemenea, implică şi sporirea interesului pentru stabilitatea politică din RM şi respectiv participarea indirectă a UE la dialogul politic dintre putere şi opoziţie. Or, problema transnistreană poate devine în viitorul apropiat un „remediu” pentru legitimizarea de către comunişti a „acaparării” ilegale şi anti-democratice a puterii politice.

Din această perspectivă, Rusia îşi asigură sustenabilitatea şi fezabilitatea investiţiilor sale făcute în favoarea comuniştilor în perioada ante şi post electorală. Astfel, via dosarul transnistrean, Kremlinul evidenţiază importanţa unei stabilităţi/dialog politic în RM pentru dinamizarea procesului general de negocieri. Iar datorită amintirilor recente despre evenimentele din Georgia, europenii sunt tentaţi să o accepte, demonstrând nu numai persuasivitate, dar şi atitudine proactivă faţă de conflictele îngheţate din vecinătatea sa.

Ipoteza 3.Rusia este în criză de instrumente viabile pentru a determina prezenţa sa politică în RM. Acest lucru are loc şi din cauza sprijinului nerezervat şi necondiţionat, tacit sau expres, a acţiunilor întreprinse de comunişti. Din aceste considerente, problema transnistreană reprezintă modalitatea practic unică de a se implica şi de a influenţa procesele politice din RM. Interesul ei sporit derivă şi din faptul că UE ar putea ocupa poziţia de lider, mai ales în contextul lansării Parneriatului Estic.

Totodată, Rusia simte nevoia de a readuce în discuţie problema transnistreană pentru a justifica semnificaţia şi actualitatea noului sistem de securitate pan-europeană, propus de preşedinte rus D. Medvedev, care prevede de asemenea un mecanism nou de soluţionare a conflictelor locale, inclusiv cele îngheţate.

Orologiul din Piata Mare

mai 3rd, 2009

Stirea fu anuntata la radio, pe la orele 23.00. Cu voce calma si sigura, crainicul facu cunoscut tuturor ca a doua zi, la orele 15.30 fix, acele orologiului din piata mare a orasului se vor opri.
Vestea se raspandi cu o iuteala de necrezut. Chiar si cei ce nu aveau radio o aflara in cateva minute, astfel ca la orele 23.15 nu era locuitor al orasului care sa nu fie in picioare, preocupat de aceasta noutate. Paradoxal, toti ramasera cat se poate de lucizi. Era oarecum de asteptat. De mult timp, orologiul ramanea in urma sau o lua inainte. Cu toate stradaniile ceasornicarilor, nu putuse fi reparat. Fusesera chemati specialisti din alte orase. Nimeni nu reusea sa faca nimic, iar orologiul continua sa aiba toane. Era scandalos. La cererea intregului oras fusese schimbat primarul, se numise un nou consiliu urban, dar totul s-a vadit inutil. Noile masuri nu ajutara la nimic. Acele orologiului din piata mare continuau sa se joace cu timpul. Si asta n-ar fi fost nimic, dar, din cauza orologiului, schimburile din fabrici se faceau anapoda, notiunea de ora de munca isi pierduse sensul si, in scurt timp, economia prospera a orasului ramase doar o amintire.
Totusi, cetatenii nu-si pierdusera speranta. Oricum, erorile orologiului nu erau chiar atat de mari si, apoi, ani de zile indicase ora exacta cu o precizie care ii umplea de mandrie pe localnici. Faima orologiului ajunsese departe si, an de an, veneau turisti spre a se minuna de exactitatea acestuia.
Nimeni insa nu se asteptase la o asemenea veste. Era de necrezut.
La orele 24.00 se deschisera toate localurile. Stiau cu totii ca nu mai avea rost sa-si puna alte probleme. Era clar, la orele 15.30, acele orologiului aveau sa se opreasca. Multi tineri se dusera sa-si petreaca noapte intr-unul din cluburi. De peste tot se auzea muzica, insotita de strigate de chef si de zgomot de pahare ciocnite. La orele 24.40, studentii organizara o manifestatie de protest. Fusesera schimbate lozincile vechi, astfel ca peste tot apareau pancarte cu cuvintele “Vrem timp”, “Dati-ne inca 24 de ore “. Fusese destul de greu de gasit vopsea pentru a acoperi “Vrem libertate sexuala” sau “Dati-ne drepturi sociale”. In cele din urma, gasira vopseaua la un vanzator bolnav de ulcer, care, neavand voie sa bea, ramasese acasa. La orele 1.00 se anunta ca in intreaga tara ceasurile se vor opri la 15.30. Studentii se constituira intr-un grup unit si organizara o revolutie. Guvernul cazu si studentii preluara puterea. Luciditatea cu care fusese primita initial vestea disparu cu totul. Izbucnira certuri violente, se semnalara batai in plina strada. Grupuri-grupuri se invinuiau reciproc, acuzandu-se de iresponsabilitati si neglijente care au dus la crize cu implicatii asupra bunului mers al timpului. In cursul ciocnirilor au fost ucisi mai multi cetateni. Cei raniti fura transportati la spitale, dar medicii nu mai erau la lucru, gasind totul ilogic, de vreme ce la orele 15.30 aveau sa se opreasca toate ceasurile.
Pe la orele 2.15, locuitorii se hotarara sa-si petreaca timpul facand dragoste. Femeile erau fugarite si violate in plina strada. Peste tot puteau fi vazute perechi culcate pe asfalt, iubindu-se cu o patima nebuna. Felinarele fusesera sparte de mult, iar trupurile se imperecheau sub lumina lunii.
La 3.00 se raspandi zvonul ca ar fi fost de fapt vorba de orele 17.30; se telefona urgent la statia de radio. Nu, nu era nici o greseala : orologiul avea sa se opreasca la 15.30. La 3.30 se anunta ca pe intregul fus orar ceasurile se vor opri la aceeasi ora. Apoi se afla ca, intr-o alta tara aceasta se va intampla la 16.30. Dar, curand, veni rectificarea. Fusese o confuzie. Tara respectiva se afla in fusul orar invecinat.
Se nascura suspiciuni: ar fi insemnat ca toate ceasurile de pe glob trebuiau sa se opreasca la aceeasi ora. La 4.45, banuiala fu confirmata la radio. Partidele politice incepura o lupta fara scrupule. Aparura disensiuni chiar in sanul aceluiasi partid. Atacurile se concentrara asupra noului guvern, care se vazu nevoit sa demisioneze. La 5.15 se facu lumina, o lumina inutila, a unui soare nechemat. Totusi, la 5.25 plaja era plina de oameni care voiau sa prinda razele ultraviolete. Se inregistrara cateva cazuri de inec.
La orele 6.00, preotul ii chema pe toti cetatenii orasului la slujba bisericii. Tinu cea mai frumoasa predica din viata sa, vorbind auditorilor despre necesitatea moralei, evitarea ispitei si importanta de a-ti iubi semenul. Se ruga pentru viitor, aratand insa ca, fara munca si onestitate, nu se poate realiza nimic. Ii indemna pe toti la piosenie, promitand, in numele Celui de Sus, perspective de aur drept-credinciosilor.
La orele 7.30 se anuntara numeroase sinucideri, dupa care radioul transmise programul de dimineata: reclame si muzica de dans. Emisiunea de melodii la cerere fusese schimbata pentru orele 18.00, din cauza unei raceli contractate de redactorul respectiv. Se solicitara scuzele de rigoare, dupa care se continua cu un interviu luat ministrului comunicatiilor cu privire la recenta greva a feroviarilor. Apoi ministrul se scuza, deoarece dorea sa fie in piata mare inainte de 15.30.
Pana la 10.00, se dansa dupa muzica de la radio . La 10.30 cazu si noul guvern, in urma revoltei taranilor din nord. La 11.00 ateriza ultima nava spatiala, iar cosmonautii fura instiintati de nenorocire. La 11.15, televiziunea adauga un program special: lectia de esperanto, care fusese amanata pentru ca sotia profesorului nascuse. Cu lacrimi de bucurie, profesorul le comunica telespectatorilor, in esperanto, ca era preafericitul tata a doi micuti gemeni. Apoi traduse in esperanto prima fraza a lectiei: “La orele 15.30 se vor opri acele orologiilor din intreaga lume“.
La 12.00, ceasornicarii incercau inca sa repare orologiul din piata mare. La 12.30, radioul anunta ca, intr-o tara indepartata, fusese reparat un ceas, dar peste 15 minute se afla ca se defectase din nou. La 13.00, un tanar vantura ideea ca nimic nu poate fi sigur, deoarece orologiul din piata mare e stricat, deci e posibil ca orele 15.30 sa fie peste numai un minut. Dar curand se linistira cu totii, caci era stiut ca acele se vor opri la 15.30, deci orologiul trebuia sa indice aceasta ora.
La orele 14.00 masinile incepura sa se loveasca unele de altele, sau sa intre intentionat in ziduri. La 14.15 se anunta ca intr-o tara subdezvoltata au murit de inanitie 100.000 de oameni numai in ultimul an. Tara cerea ajutorul umanitatii. La 14.45 se trimisera semnale SOS in cosmos. Pana la orele 15.00 nu s-a primit nici un raspuns. La 15.05 toata populatia se aduna in piata mare. Multi fura striviti in inghesuiala. La 15.15 privira orologiul, se rugara cerului sa se intample o minune, apoi se gandira ca mai aveau doar 15 minute si orologiul avea sa se opreasca pentru totdeauna. Dar orologiul din piata mare a orasului era de mult defect, iar acele sale sarira brusc la 15.30. Apoi se oprira.

Tel-Aviv , 1972 (C)

Amintiri prăfuite

mai 3rd, 2009

De prin colţurile caselor în care mi-am numărat anii,
Mi-am adunat amintirile prăfuite.
Cele câteva uliţe cu colbul dormind toată vara,
Se pierd în uitare gata să se scufunde.
Se ivesc, lumânări licărind în beznă,
Trotuarele cu asfaltul crăpat,
Câinii răi mârâind în spatele gardurilor vlăguite,
Şi mama care mă chema seara la ciorbă.
Capitalele marilor puteri,
Aeronavele uriaşe zgâriind cerul oceanelor,
Automobilele scumpe,
Operaţia cu lasser pe cord,
S-au şters toate.
Se răzbună oare copilăria
Şi alungă umbrele
Care nu s-au încrustat pe suflet?
Voi afla la inventarul următor, poate.

Dan David, Los Angeles, martie-30-2007.

Colierul vieţii

mai 3rd, 2009

Mărgele de gânduri le agăţ pe un şirag, de sfoara trecutului, în cârlige de oţel, lăsând urme de zimţi pe foile de amintiri. Uneori le desfac ca să le presez, dar zimţii fioroşi se încăpăţânează să-şi lase amprenta de zig-zaguri. Astfel, strâng în pumni foile şi le mototolesc zămislind câte o mărgea şi o las să atârne pe sfoara destinului cu ardoarea de a sfârşi colierul prins de o gaică înţepenită.

LIMAN

mai 3rd, 2009

Clipă după clipă
Scursă neîncetat
Bate la poartă fără repaus
Ca un monoton, mut, staccato.

De ani şi ani
Robinetul istoriei umple neîntrerupt
Suvoiul de timp în acest
Ocean al vieţii
Pe fundul căruia, afundaţi,
Inotăm orbeşte
Căutând Limanul.

Limanul e numai un décor,
O panză însorită
Menită să atragă
Cugetele dospite în negură
Cu cântece voluptoase
Ca ale sirenelor mitologice
Urzind să farmece eroul.

Limanul văzut de unii
Arată ca o ferie
In care Edenul
I-si desface porţile oricui.
La malul lui,
Timpul se transforma în armonie,
Soarele încălzeşte blajin
Si vântul devine o muzică suavă.

Văzut de alţii
Limanul e numai
Bezna veşniciei

9-11

mai 3rd, 2009

9-11
azi o zi de doliu
cineva a apasat butonul unei erori
valorile au devenit cu totul altele
ma puteti cauta in pantofi, in cutia cu nasturi, in masina de scris
nimeni nu imi va lua libertatea
am pierdut naivitatea
candoarea
orizontul
un lift e o capcana
o scara nu stiu unde poate duce
inima pare a fi un loc periculos
copiii un bun dispozabil
cineva isi ducea nepoata in geamantan
bunicule striga fetita, am doar 4 ani
asa iti trebuie zice sistemul
te-ai nascut dupa 9-11
e numai vina ta
si a gaurii din ozon…

Madlena lui Proust. O scurtă şi deprimantă istorie a ideilor primite de-a gata

mai 3rd, 2009

Marcel Proust construieşte în ciclul său de romane “În căutarea timpului pierdut” un personaj deja celebru (Swann) care, mâncând o madlenă, îşi aduce aminte de foarte multe lucruri care aşteptaseră până atunci cuminţi undeva în cotloanele memoriei sale. Ele existau ca latenţă pentru simplul motiv că se întâmplaseră, erau fapte trăite şi depozitate, aşteptând doar să fie reactivate. Mecanismul acesta, identificabil în orice tip de cultură umană, se traduce în mentalul colectiv românesc printr-o serie de cuvinte-catalizator care trezesc invariabil aceleaşi discursuri, aceleaşi clişee de gândire şi verbalizare.

Bunăoară, mulţi dintre noi ştiu cu certitudine că în Evul Mediu i-am bătut pe turci pe unde i-am prins, că Ştefan cel Mare a apărat Europa creştină aproape de unul singur, că Mihai Viteazul îşi dorea cu tot dinadinsul unitatea naţională, că Regele Mihai a părăsit România cu nu ştiu câte trenuri doldora cu aur şi alte valori, că Ceauşescu era băiat bun (patriot de-al nostru!), dar că soţia şi restul aparatului represiv îl induceau permanent în eroare, că învăţământul românesc e unul dintre cele mai bune din Europa (avem o grămadă de olimpici doar!), că am fi ajuns departe la fotbal dacă nu ne furau arbitrii ş.a. Toate aceste certitudini se reactivează de fiecare dată când într-un fel sau altul cineva ne atrage atenţia că nu prea există naţiune cu un raport atât de prost între calităţi şi realizări concrete. Personal, m-aş aştepta la ceva mai mult de la o naţiune care a înspăimântat Europa din perioada romană şi până recent (vă reamintesc – există teorii protocroniste care ne spun ca dacii sunt întemeietorii Romei). Nimeni nu mă poate lămuri, însă, cum de pe parcursul atâtor secole, tot ceea ce putea conspira pe această planetă şi-a concentrat efortul asupra noastră.

Eu unul cred cu tărie că România e o ţară normală. Ce înseamnă asta? Că nu avem vocaţie mesianică, că nu suntem nici buni nici răi, nici înalţi nici scunzi, nici blonzi nici şateni, nici grobieni nici educaţi, nici ospitalieri nici taciturni. Nu ştiu dacă în mod serios mai poate afirma cineva în plin secol XXI că există o virtute sau un defect (oricare ar fi ele) care să poată fi extrapolate la nivelul corpului social al unei întregi naţiuni. Dacă sunt bun, înalt, blond, educat sau ospitalier sunt în virtutea calităţii mele umane şi nu pentru că toate astea ar fi un dat etnic, primit din moşi-strămoşi şi transmis cu stricteţe. Nici nu văd cu ce ar schimba lucrurile dacă aş admite că turcii ne-au mai şi bătut prin Evul Mediu, că Mihai Viteazul nu dorea unitatea naţională, ci urmărea pragmatic alte interese (deloc blamabile, de altfel), că echipa naţională de fotbal joacă prost ş.a.m.d.

Profilul moral al unei naţiuni, oricare ar fi ea, este întotdeauna suma eterogenă a profilurilor tuturor indivizilor care o compun şi nu un set de calităţi şi defecte rămas acelaşi pe parcursul secolelor. Există, desigur, şi particularităţi naţionale, dar acestea sunt cu mult mai puţine decât ne imaginăm şi nu vizează trăsături de caracter sau norme morale absolute.

Cele mai multe dintre ideile primite de-a gata au fost acumulate în anii lungi petrecuţi în şcolile comuniste, când învăţam fără niciun fel de entuziasm din manuale anoste (cu fotografii alb-negru) totul despre faptele de vitejie ale strămoşilor. De la prima filă şi până la ultima totul era victorie, triumf naţional, curaj aproape nebunesc. Am aflat în anii aceia cum îi lăuda Herodot pe traci, ni se cerea în subtext să trăim un fior de mândrie aproape mistic citindu-l pe Cantemir.

Ceea ce nimeni nu ne-a spus şi ceea ce, mai târziu, nu am avut curiozitatea de a descoperi de unii singuri este că Herodot spunea şi că “la ei, la traci, trândăvia este un lucru foarte ales, în vreme ce munca câmpului e îndeletnicirea cea mai umilitoare; a trăi de pe urma jafului este pentru ei cel mai frumos fel de viaţă”. Nici Cantemir nu lăuda întotdeauna. Acesta este, de altfel, procesul de (etno)geneză al oricărei idei primite de-a gata. Se ia un autor important, cu un nume sonor, se caută cu atenţie pasaje care, citate fragmentar, să poată fi pe gustul oricărui patriotard, de regulă se memorează pasajul pentru a putea fi invocat patetic de fiecare dată când este nevoie şi mai apoi se caută un ton potrivit (imprecaţii, vocative stridente, imperative din abundenţă).

Rolul Madlenei lui Proust mai este jucat şi de câteva cuvinte-tabu. Ele singure sunt suficiente pentru a dezlănţui reacţii violente pentru că adepţii ideilor primite de-a gata nu cred în polisemia cuvintelor. Exemple: vorbiţi despre “autonomie” (estetică, energetică sau de orice altă natură) şi veţi vedea ce urmează, procedaţi în acelaşi fel plasând în contexte diferite cuvinte inofensive precum “unitate”, “minorităţi”, “maghiar”, “musulman” ş.a. Reflexul va fi mai mereu pavlovian.

Cred, însă, că vremea ideilor primite de-a gata se apropie de sfârşit. Dispariţia lor e sinonimă cu evoluţia către normalitate a întregii societăţi româneşti.

Motiune de Cenzura

aprilie 29th, 2009

Am primit la redactie textul motiunii de cenzura care se va depune in cursul zilei de luni 4 mai:

Doamnelor și domnilor senatori și deputați,

Ordonanţa de Urgenţă nr. 34⁄2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale marchează eşecul politicii bugetar-fiscale a Guvernului PD-L / PSD. În loc să fie, aşa cum ar fi trebuit, un instrument de corecţie a erorilor flagrante conţinute în Legile bugetare adoptate la sfârşitul lunii februarie, rectificarea bugetară adaugă noi dovezi ale lipsei de realism şi de responsabilitate ale guvernării actuale.

Reperul de moralitate al oricărei guvernări îl constituie modul în care aceasta îşi îndeplineşte promisiunile din campania electorală, a căror reflectare fidelă trebuie să fie programul de guvernare. În această privinţă ne aflăm în faţa unui abandon total de la principiile morale. Guvernul Boc nu este doar vinovat de imoralitate, dar este de-a dreptul recidivist în această privinţă.

Cel dintâi gest de dispreţ la adresa alegătorilor săi l-au marcat partidele din coaliţie, PD-L şi PSD, odată cu întocmirea programului de guvernare, ce nu mai conţinea cea mai mare parte a promisiunilor anunţate cu surle şi trâmbiţe în campania electorală. Amintim dintre măsurile uitate brusc după câştigarea alegerilor: creşterea salariilor cu 50% la profesori, „imediat din prima zi de guvernare”; majorarea cu 50% a pensiilor pentru grupele I şi II de muncă; menţinerea punctului de pensie la 45% din salariul mediu brut pe economie; dublarea pensiilor agricultorilor; majorarea cu 50% a alocaţiilor familiale; acordarea celei de-a 13 pensii; creşterea salariului minim până la 1000 lei; încurajarea încadrării în muncă a pensionarilor care doresc să îşi sporească veniturile; reduceri fiscale pentru primul an de activitate profesională – 100% în primele 6 luni şi 50% în urmatoarele 6 luni; măsuri pentru reducerea fiscalităţii cum ar fi: anularea taxei de poluare, scutirea de impozit pe profitul reinvestit, reducerea TVA la 5% pentru alimentele de bază, reducerea impozitului pe veniturile salariale la 10% pentru salarii mai mici decât salariul mediu brut pe ţară, scăderea impozitului pe dividende, crearea unui „scut fiscal” prin calcularea limitei maxime de suportabilitate a taxelor si impozitelor pentru IMM-uri si aplicarea regimului diferenţiat faţa de companiile mari; alocarea a 6% din PIB pentru educaţie – construirea a peste 5000 de şcoli, creşe şi grădiniţe noi, construirea de cămine moderne cu peste 10.000 de locuri; tot 6% din PIB pentru sănătate – construirea a 8 spitale regionale ultra-moderne; eliminarea plafoanelor la medicamente din farmacii; investiţii masive în infrastructura şi modernizarea rurală şi urbană, construcţia a aproximativ 1000 km de autostrăzi, modernizarea a 1000 km de cale ferată, 8 stadioane şi centre moderne olimpice în toate regiunile de dezvoltare, construcţia a 1000 de facilităţi pentru activităţi sportive, terenuri şi săli de sport, bazine de înot; încurajarea tinerilor fermieri prin acordarea unui ajutor de instalare de 25.000 euro, subvenţionarea a 65% din costurile proiectelor de microîntreprinderi şi pensiuni turistice, acoperirea a 30% din creditele pentru producţie, program de investiţii în spaţiul rural de 13,7 mld. Euro etc.

După nici două luni, promisiunile au intrat din nou la apă, odată cu Legea bugetului de stat şi Legea bugetului asigurărilor sociale, PD-L şi PSD uitând nu doar de promisiunile electorale, ci şi de propriul program de guvernare. Astfel, bugetul alocat educaţiei a fost de numai 4,5% din PIB, faţă de promisiunea electorală de 6%; bugetul alocat sănătăţii a scăzut la 3% din PIB faţa de nivelul asumat de 6%, cu aproape 1% din PIB mai mic faţă de cel alocat efectiv în anul 2008. În domeniul transporturilor, alocările bugetare s-au redus la 3,4% din PIB în 2009, faţa de 4,2% în 2008. Pentru cercetare a fost alocată o sumă de 0,3% din PIB, faţă de 1% asumat în campania electorală şi 0,7% din PIB efectiv realizat în 2008. De asemenea, în domeniul apărării s-au prevăzut numai 1,3% din PIB, faţă de 1,7% în 2008 şi aproape la jumătate faţă de promisiunile electorale.

În cele din urmă, promisiunile s-au scufundat de-a binelea odată cu OUG nr.34 de rectificare bugetară. Prin diminuarea bugetelor de cheltuieli la Ministerul Agriculturii (2 miliarde lei – 24%), Ministerul Apărării (700 mil. lei – 9,1%), Ministerul Educaţiei (676 mil. lei – 5,6%), MAI (427 mil lei. – 4,2%), Ministerul Mediului (139 mil. lei – 5,3%), Ministerul Justiţiei (61,2 mil. lei – 3,1%), Ministerul Public (30 mil. lei – 4,63%) si Ministerul Transporturilor (203 mil. lei – 1,9%), subfinanţarea se agravează, iar reforma şi investiţiile în agricultură, educaţie, justiţie, apărare, ordine publică şi infrastructură sunt compromise. În ceea ce priveşte nivelul cheltuielilor bugetare prevăzute prin aceasta rectificare, constatăm că actualul Guvern, a tăiat sume de peste 800 de milioane de lei de la nivelul unităţilor descentralizate, respectiv de la comune, orașe, municipii, în condiţiile în care, deja, primăriile din mediul rural acuzau că nu au deloc bani pentru continuarea investiţiilor sau pentru cofinanţarea proiectelor europene, iar fondul de salarii nu le ajunge, decât pana in luna august. In schimb, fondurile alocate cu dărnicie Ministerului Turismului si Comunicaţiilor (clientele politice ale PD-L) sunt de peste 10 -12 ori mai mari faţă de bugetele alocate acestor ministere în anii anteriori.

Şi, de parcă asta nu era destul, ultima redută a demagogiei guvernamentale, cea privind menţinerea alocărilor pentru investiţii, se prăbuşeşte, la rândul ei. Nu s-a uscat bine cerneala de pe semnăturile guvernamentale pe OUG nr 34, că Preşedintele României, secondat – mai e nevoie să o spunem – de primul ministru, avertiza că e posibil ca finanţarea externă, principala sursă investiţională, să fie utilizată pentru plata pensiilor şi salariilor. Această joacă de-a promisiunile, marcată de un profund dispreţ la adresa românilor, este fără egal în ultimele decenii.

Guvernul invocă, pentru toate acestea, criza economică. Dar tocmai criza economică este cea care obligă la realism şi fermitate. Să vedem, mai întâi, despre ce realism e vorba. Legile bugetare au fost construite pornind de la premisa că în anul 2009 veniturile bugetare vor fi cu 18% mai mari decât în anul 2008. În momentul votării în Parlament a proiectelor respective era cunoscut faptul că veniturile pe luna ianuarie a.c. erau cu 20% mai mici decât cele prevăzute și nici pentru luna februarie auspiciile nu erau mai favorabile. Guvernul a ignorat complet aceste semnale evidente venite din economie. La acestea s-au adăugat erori grave în configurarea cheltuielilor bugetare, prin subfinanţarea evidentă a unor domenii, cum ar fi educaţia şi cercetarea, siguranţa şi ordinea publică, protecţia socială, armata sau agricultura. Pentru ca cifrele „să dea bine”, produsul intern brut a fost „umflat” cu zeci de miliarde de lei. La vremea respectivă, de la tribuna Parlamentului, primul ministru şi ministrul de finanţe au garantat pentru menţinerea pe anul 2009 a unui deficit al bugetului consolidat de 2% din PIB. Toate avertismentele pe care le-am adresat Guvernului potrivit cărora abaterea de la realitate e de cel puţin opt miliarde de euro au rămas fără rezultat. Iată că, după doar câteva săptămâni, de această dată în urma expertizei Fondului Monetar Internaţional, Guvernul a trebuit să se supună acestei evidenţe. Din erorile sale de previziune, Guvernul „recunoaşte” o diferenţă de peste şase miliarde de euro. Fără nici o stânjeneală, Guvernul taie cheltuielile cu 1,5 miliarde de euro şi reduce veniturile cu 4,5 miliarde de euro, majorând astfel deficitul bugetar cu peste 3 miliarde de euro. Cine e de vină pentru această uriaşă eroare, potrivit maşinăriei propagandistice a guvernului? Nu cei care au ignorat evidenţele şi au alcătuit greşit bugetul ci, fireşte, criza economică şi guvernarea liberală.

Rectificarea bugetară agravează situarea Guvernului în afara realităţii economice. Deficitul bugetului consolidat ar urma să fie de 4,6% din PIB adică 24,3 miliarde de lei. Ministerul Finanţelor Publice a ţinut sub straşnic secret rezultatele primului trimestru pentru a nu se constata cât este de aberantă această previziune. Căci deficitul bugetului consolidat după trei luni este deja, de 10 miliarde de lei, adică aproape 1,9% din PIB! Aşadar 42% din deficitul anual!!! Şi asta în condiţiile în care din cele 10 miliarde de euro investiţii promise nu a fost utilizată nici a zecea parte, iar pentru domeniile subfinanţate ar mai trebui completate cheltuielile cu cel puţin 10 miliarde de lei până la sfârşitul anului.

Lipsa de realism a guvernării este convingător ilustrată de faptul că, pentru dânşii, prioritară nu este îmbunătăţirea activităţii de colectare ci răzbunarea politică, umilirea funcţionarului public. Cifrele sunt elocvente în acest sens: conformarea voluntară la plata lunară a obligaţiilor fiscale datorate de agenţii economici a scăzut în timpul guvernării Boc cu 10 puncte procentuale, de la 83% la 73% si trendul este în scădere de la o lună la alta, probabil „dorind” sa se ajungă la nivelul anului 2004, când numai 58% din obligaţiile fiscale declarate de contribuabili se încasau lunar. Este evident ca actualele conduceri ale Ministerului Finanţelor Publice si ANAF nu deţin expertiza necesară de a se adapta noilor condiţii şi de a îmbunătăţi administrarea fiscală. Ceea ce nu înţelege guvernul PD-L – PSD este că problema realizării veniturilor bugetului nu se rezolvă fiscalizând suplimentar contribuabilii şi terorizând proprii salariaţi, ci îmbunătăţind administrarea şi colectarea impozitelor, taxelor şi contribuţiilor reglementate de actualele legi fiscale.

Pe cine vreţi să păcăliţi, stimaţi guvernanţi? În condiţiile în care trendul acesta, în ce priveşte veniturile, se păstrează, e limpede că veţi abandona proiectele investiţionale. Ceea ce înseamnă nu doar că nu veţi fi în stare să începeţi proiecte noi, dar veţi abandona şi mare parte din proiectele aflate în derulare, cu deosebire pe cele din mediul rural. Pentru că, nu-i aşa, cum bine spunea preşedintele Traian Băsescu şi-l încuviinţa cu promptitudine premierul Boc, banii abia ar putea ajunge pentru salarii şi pensii.

Aţi încercat să abateţi atenţia de la aceste realităţi, care vă pun în situaţia penibilă de a vă recunoaşte incapacitatea de a guverna resursele publice ale ţării, printr-o campanie nedemnă de defăimare a guvernării liberale. V-aţi justificat abandonul de la principiile morale prin faptul că “visteria era goală”. Această acuză vă descalifică, pentru că sugerează că nu ştiaţi că bugetul pe anul 2008 a fost aprobat de Parlament cu deficit, că un buget nu poate avea deficit şi excedent în acelaşi timp, şi fireşte, nu ştiaţi că, şi în situaţia în care s-ar fi înregistrat din execuţie un excedent, ar fi fost interzis ca excedentul respectiv să fie reportat şi utilizat în anul următor.

Aţi acuzat facturi neplătite de guvernarea liberală, dar nu aţi prezentat niciodată lista lor. Cât despre volumul acestor facturi, aţi prezentat de fiecare dată alte cifre, scăzând de la 8 miliarde de lei la mai puţin de 2 miliarde de lei şi neinformând corect opinia publică privind procedurile legate de plata facturilor şi de faptul că între emiterea unei facturi şi plata ei de către ordonatorii de credite e nevoie de un anumit timp pentru îndeplinirea acestor proceduri. Dumneavoastră, însă, aţi rezolvat în stilul care vă e caracteristic această problemă. Aţi prevăzut prin OUG de rectificare bugetară că nu plătiţi decât la sfârşitul fiecărei luni. O acuză nefondată la adresa noastră s-a transformat, în ce vă priveşte, într-un merit consacrat prin lege!

Aţi acuzat, în frunte cu Preşedintele ţării, că am majorat cu 180 mii numărul salariaţilor din administraţie şi apărare, în perioada 2005-2008, ignorând cu rea-credinţă datele Institutului Naţional de Statistică ce arată că, în aceeaşi perioadă, numărul acestora, din contră, a scăzut de la 538.000 la 470.000 de persoane.

Ne-aţi acuzat că am cheltuit fondurile din privatizare, fără să explicaţi naţiunii române că aceste sume sunt, în continuare, la dispoziţia voastră, şi că evoluţia ratei dobânzii a făcut ca, de fapt, deciziile Guvernului liberal să economisească banii ţării şi nu să-i risipească. De altfel, chiar dumneavoastră, prin acte normative şi prin declaraţii publice, ne spuneţi cum veţi cheltui banii care spuneaţi că nu mai sunt: pentru compensarea amputării fondurilor la agricultură, pentru plata unor datorii ale Autorităţii Naţionale a Drumurilor. Când e să inventaţi ţinte de carton, să defăimaţi pe alţii ca să vă ascundeţi în spatele colbului stârnit de calomnii, banii nu mai sunt. Când e să acoperiţi propriile găuri, brusc, banii reapar. Ce alchimie e asta, domnii mei, alta decât cea a minciunii?

Şi dacă tot e să comparăm guvernările, hai să recurgem la cifre. Pe primele trei luni ale anului, deficitul bugetului consolidat era anul trecut de cca. 1 miliard de lei, acum este de 10 miliarde de lei. Adică de aproape zece ori mai mare!!! Anul 2008 s-a încheiat cu un deficit al bugetului de stat de 19 miliarde de lei. Dumneavoastră asumaţi din pornire 29 miliarde de lei, adică 5,6% din PIB, cu peste 50% mai mare decât cel de anul trecut! Cât despre deficitul pe întregul an, vă propuneţi un deficit total de 4,6% în acest an, despre a cărui realism am vorbit deja. Dar nu informaţi în mod corect că deficitul pe anul trecut, raportat la cheltuielile anului respectiv, a fost în jur de 3%, restul până la 4,8% fiind reprezentat de alocarea de titluri nominative la Fondul Proprietatea foştilor proprietari, deci fără implicaţii financiare directe, de utilizarea de către primării a economiilor din anii precedenţi pentru investiţii, acestea urcând la peste 30% din totalul cheltuielilor administraţiei locale, şi din plata unor sume către funcţionari de stat, în urma unor hotărâri judecătoreşti definitive ce sancţionau erori ale guvernului din perioada 2001-2004. În bugetul guvernării liberale acest capitol, al investiţiilor a fost unul foarte important în buget. Da, este vorba de investiţii în sănătate, mediu, agricultură, educaţie, infrastructură, etc., astfel încât, practic, nu există localitate care în cei patru ani să nu fi avut o investiţie în şcoli, în grădiniţe, în drumuri, nu există un judeţ să nu fi primit bani mulţi pentru investiţii.

Toate aceste comparaţii arată că nu aveţi dreptul să daţi lecţii guvernului precedent şi că ar trebui, în loc să fiţi aşa „buni” specialişti în guvernare liberală, să vă corectaţi propriile erori, altminteri evidente. Ca să nu mai vorbim de faptul că, în ceea ce priveşte deficitele, cel puţin în perioada liberală s-au văzut şi rezultate precum o creştere economică de 6% în 2007, peste estimările specialiştilor, România fiind în 2007 anul cu cea mai mare creştere economică din Europa; o creştere a PIB de 9% pe primul semestru 2008, cea mai mare creştere economică din istoria României pentru respectiva perioadă a anului. În 2007-2008 investiţiile străine directe erau situate la un nivel dublu faţă de întreaga perioadă 1991-2006. Veniturile bugetului consolidat au fost de 2,5 ori mai mari comparate cu cele din 2004. În perioada guvernării PNL – UDMR, salariul mediu net s-a dublat, s-au creat peste jumătate de milion de locuri de muncă; iar pensiile au crescut de 2,5 ori, valoarea punctului de pensie ajungând la 697,5 lei. În schimb, deficitele dumneavoastră, mult mai mari, aduc, în mod paradoxal, nu mai multe rezultate, ci mult mai puţine.

Anii de guvernare liberală au fost cei mai buni ani, din punct de vedere economic, din întreaga istorie modernă a României, în condiţiile în care, de la jumătatea anului 2007, economiile occidentale au început să resimtă efectele crizei financiare și economice.

Da, veţi spune, dar acum e criză şi în România. De acord. Şi ce-i de făcut? Ne-aţi anunţat

acum cinci luni că faceţi o mare coaliţie, mare, mare de tot pentru a salva România de criză. Care este bilanţul acestor luni de guvernare ? O criză în faţa căreia se vede limpede că nu aveţi niciun fel de răspuns. Lipsa de viziune şi de fermitate a actualului cabinet este evidentă în această privinţă. Un şir neîntrerupt de ambiguităţi, de ezitări, de retractări care au creat panică şi confuzie printre funcţionarii publici, profesori şi medici, oameni de afaceri, pensionari. Drepturile de autor ba se impozitează, ba nu se impozitează. Cumulul pensiei cu salariul a trecut printr-o adevărată odisee, încheindu-se cu o formulă care discriminează persoanele cu grad ridicat de pregătire. Salariile ba au îngheţat, ba s-au dezgheţat, ba s-au indexat, ba nu s-au mai indexat. Punctul de pensie a devenit virgulă, creşterile fiind comparabile cam cu ce se află îndeobşte după virgulă. Veniturile de la stat mai mari decât ale preşedintelui – ce impietate! – ba s-au supraimpozitat, ba au îngheţat. Câştigurile directorilor de companii s-au micşorat şi au crescut la loc. Cât despre taxa de poluare, pe care o tot tăiaţi anul trecut prin moţiuni de cenzură, vă şade acum foarte bine cu ea dublată faţă de momentul depunerii moţiunii de cenzură.

Ceea ce este cel mai grav e faptul că încercaţi să rezolvaţi prin creşterea impozitelor problemele pe care nu le puteţi rezolva altminteri. Un prim exemplu îl constituie contribuţiile la asigurări sociale, care au crescut în acest an cu 3,5%, anulând printr-o atitudine de dispreţ la adresa mediului economic ce se câştigase în ultimii ani. Un al doilea exemplu îl constituie impozitul minim garantat, care introduce pentru prima oară în România un impozit pe existenţa firmelor. De când a avea profit e obligatoriu, stimaţi guvernanţi, mai ales în condiţiile crizei? Impozitul pe profit e doar 8% din totalul veniturilor bugetare, restul îl formează impozitul pe venit, TVA, accizele etc. De ce dumneavoastră aveţi, prin lege, dreptul de a termina exerciţiul bugetar cu deficit, iar firmele sunt obligate să aibă excedent? Ce-ar fi să dăm o lege prin care să vă obligăm şi pe dumneavoastră, guvernanţii, să veniţi cu bani de-acasă dacă bugetul se încheie cu deficit?

Guvernul Boc încearcă acum prin luarea unor măsuri administrative disperate, necorelate între ele, cu efecte de multe ori contrare scopului pentru care au fost luate, să-şi respecte propriul angajament luat în faţa FMI-ului. Acum, înţelege toată lumea de ce iniţial au fost trecute la secret condiţiile acordului cu FMI-ul. Pentru ochii lumii, Ministerul de Finanţe aruncă pe piaţă diferite idei cum ar fi acest „impozitul forfetar”, ca să aflăm acum, că în angajamentul semnat, din start era vorba de impozit minim obligatoriu, plătit anticipat.

Aţi justificat introducerea acestei măsuri prin faptul că ea există şi în Franţa. Atunci hai s-o aplicăm ca-n Franţa. Acolo firmele cu o cifră de afaceri de până la 1,5 milioane de euro sunt scutite de acest impozit, iar celelalte plătesc 1.000 de euro. În România, o frizerie sau un butic de la ţară, cu o cifră de afaceri de 7-8 mii de euro, va plăti cel puţin 500 de euro. O astfel de măsură, care loveşte mai ales în micii întreprinzători, anihilează toate teoriile guvernului Boc privind grija faţă de cei săraci. Pentru că săraci sunt şi printre cei care muncesc, nu numai printre pensionari sau printre asistații social. Realitatea este că acest tip de impozit este actualmente pe cale de eliminare atât în Franţa, unde din 2010 vor fi scutite firmele cu o cifra de afaceri sub 15 milioane de euro, iar din 2011 acest impozit va fi eliminat complet, cât şi în Ungaria, unde guvernul maghiar va elimina această taxa din 2010. În ambele state, acest tip de impozit a fost introdus în perioade de boom economic, nicidecum în perioada de criză economică, când,dimpotrivă, se lucrează la eliminarea acestui tip de impozit.

Acest tip de impozit împovărează contribuabilii, marcând, practic, sfârşitul cotei unice de impozitare, de 16%. Astfel, micul contribuabil cu o cifra de afaceri de 52.001 lei, care, în condiţiile cotei unice de 16% ar fi avut de plătit numai un impozit pe profit de 832 lei (la o rată a profitului de 10%, respectiv la un profit de 5.200lei), va fi obligat în actualele condiţii la plata “IMPOZITULUI MINIM” de 4.300 lei, (adica 82,7% din profitul său de 5.200 lei) la care se adaugă şi celelalte obligaţii fiscale (TVA, impozit pe venit şi contribuţii sociale aferente salariilor, etc.).

Atitudinea Ministrului de Finanţe de a considera toţi operatorii economici evazionişti fiscali denotă lipsa de respect faţă de contribuabili şi este o încercare disperată de a masca incapacitatea de a organiza controlul corect al colectării taxelor şi impozitelor. Mai mult, obligarea microîntreprinderilor, care oricum după fiecare factura emisă plătesc impozit de 3% (chiar dacă nu încasează contravaloarea facturii), să mai plătească impozit minim obligatoriu este dovada clară că lozinca nemajorării impozitelor nu corespunde adevărului.

Consecinţa introducerii acestui impozit va fi dezastruoasă, atât din punct de vedere al bugetului, pentru că veniturile ce ar trebui colectate din celelalte impozite si taxe datorate de aceste firme (impozit pe venit, contribuții sociale, TVA, etc.) vor scădea semnificativ, dar si pentru ca va creste considerabil si numarul somerilor in Romania, de la 400.000 in decembrie 2008, la peste 800.000 de mii someri la sfarsitul anului 2009 (practic o dublare a numarului), din care peste 90% provenind din mediul privat, așa cum preconizează Ministerul Muncii.

Se creează astfel un obstacol in calea mediului de afaceri, deoarece acest impozit nu este corelat cu capacitatea de plată a firmelor. Aplicat asupra veniturilor totale, el distorsionează activitatea economică, ceea ce va conduce, în perioada imediat următoare, la falimentarea a sute de mii de întreprinderi mici si mijlocii din comerț și servicii – cele mai afectate domenii în perioada de criză economică. În actualele condiţii de criză, dar şi de guvernare haotică, s-a înregistrat deja o creştere semnificativă, respectiv de 19% faţă de decembrie 2008, a numărului de dosare aflate pe rolul instanţelor ale societăţilor comerciale unde a fost deschisă procedura de insolvenţă de către organele fiscale; dar să ne imaginam cum va fi după împovărarea fiscală a contribuabililor mici cu noile măsuri!!!

Eliminarea deductibilităţii cheltuielilor cu carburanţi auto şi a TVA-ului aferent reprezintă tot majorări mascate de taxe şi impozite. Excepţiile formulate pe genunchi de către guvernanţi, în urma protestelor diferitelor categorii de operatori economici creează noi inechităţi. De exemplu, de ce nu sunt exceptate şi autoutilitarele şi automobilele mixte utilizate la aprovizionare, dacă cele ale agenţilor de vânzări beneficiază de această scutire? Exemplele şi întrebările ar putea continua şi cu alte categorii nenominalizate la excepţii, cum ar fi, ca să folosim un exemplu morbid, autoutilitarele din dotarea serviciilor funerare.

Citându-i pe actualii guvernanţi, trebuie reţinută următoarea exprimare: „Statul trebuie să asigure un sistem fiscal echitabil şi corect pentru toata lumea” (Expunerea de motive, cap. E, lit. A) şi să o coroborăm cu prevederile art.53 alin.(2) din Constituţie, potrivit cărora ,,Sistemul legal de impuneri trebuie să asigure aşezarea justă a sarcinilor fiscale”. Prin urmare, fiscalitatea trebuie să fie nu numai legală, ci şi “proporțională, rezonabilă, echitabilă şi să nu diferenţieze impozitele pe criteriul grupelor sau categoriilor de cetăţeni”, după cum spune o decizie a Curții Constituţionale, 3/1994. Dar despre ce corectitudine şi echitate este vorba? Este vorba de echitate atunci când un mic contribuabil, ce se încadrează în primele două categorii de venituri prevăzute de Ordonanţă, ajunge să plătească o cota de impozitare până la 80% din profitul realizat, în timp ce acei contribuabili cu o cifra de afaceri de peste 1 milion de euro sunt foarte puțin afectați de nivelul taxei? Este oare vorba, în această situaţie, de tratament egal între firme, sau economia de piaţă concurenţială dispare în România tocmai datorită acelora care ar trebui sa o reglementeze şi să vegheze asupra ei?

Tot in cap. E, lit. A, din Expunerea de motive, sunt prezentate si o serie de date complet neadevărate, pentru inducerea în eroare atât a opiniei publice, cât şi a Parlamentului României. Potrivit acestor date, „din analizele efectuate de Ministerul Finantelor Publice rezulta că, la nivelul anului 2007, din cei 617.525 de contribuabili persoane juridice, 2.000 au asigurat peste 85% dintre veniturile publice”. De fapt, realitatea este că, la nivelul anului 2007, numărul celor ce au asigurat aceste venituri a fost de peste 100 ori mai mare. Mai mult de atât, la nivelul anului 2008, 52% din veniturile publice au fost aduse de peste 10.000 contribuabili mijlocii (9.000) si mari (1.273), iar 48% din veniturile publice au fost asigurate de contribuabilii mici, cu cifra de afaceri sub 1 milion euro. Rezultă că peste 600.000 contribuabili mici contribuie cu circa 48% din veniturile bugetului general consolidat, reprezentand aproximativ jumătate din veniturile Statului.

Aşadar, constatăm lipsa de profesionalism a conducerii Ministerului Finantelor Publice în a analiza activitatea şi contribuţia celor peste 600.000 contribuabili mici la buget. Or, prin aplicarea acestui impozit minim pe profit, Guvernul nu numai că nu va înregistra venituri mai mari, dar va pune în pericol activitatea desfăşurată de aceste firme. Practic va pune in pericol jumatate din veniturile bugetului general consolidat al statului, pentru că îi va afecta în principal pe contribuabilii de bună credinţă care reprezintă peste 90% din cei 600.000 contribuabili mici.

Este regretabil faptul că, datorită incompetenţei şi lipsei unei viziuni strategice, actuala coaliţie guvernamentală pasează responsabilitatea luării măsurilor de reducere a bugetelor ministerelor precum si de creștere a fiscalităţii organismelor financiare internaţionale (FMI) şi Comisiei Europene, asa cum rezultă şi din Expunerea de motive a OUG cu privire la rectificarea bugetară. Reamintim guvernului că alegătorii au votat în campania electorală PSD şi PD-L şi nu FMI, astfel încât responsabilitatea guvernării vă aparţine integral.

După guvernarea PNL-UDMR, care a consemnat cea mai spectaculoasă creştere economică din istoria României, românii retrăiesc experienţa tristă a anilor 1990: nesiguranţa zilei de mâine, spaima de sărăcie, de statul atotputernic şi lacom. Guvernarea de stânga a coaliţiei PDL-PSD, populistă şi demagogică, a dat, în numai patru luni, măsura incompetenţei şi a relei-credinţe care caracterizează cele două partide-surori. PD-L şi PSD au dovedit că interesul lor pentru revigorarea economiei româneşti, prin stimularea muncii şi a creativităţii românilor, este egal cu zero. În actul guvernării, singura preocupare reală a celor două partide „cununate” politic de preşedintele Traian Băsescu, o reprezintă adunarea cu orice preţ a resursei bugetare, indispensabilă hrănirii clientelei politice.

În acelaşi timp, firmele private trag obloanele, iar nivelul investiţiilor scade dramatic, ca şi nivelul de trai al românilor. Sub guvernarea stângii populiste a lui Traian Băsescu, România înregistrează creşteri doar la birurile impuse celor mai active şi productive segmente ale societăţii, la numărul de şomeri şi la datoria externă a ţării. Cea mai spectaculoasă creştere reală o găsim la capitolul minciuni şi promisiuni neonorate ale guvernanţilor faţă de cetăţeni. Ajunse la guvernare, PD-L şi PSD au acţionat în buna tradiţie a moştenitorilor partidului comunist, ignorându-şi propriile angajamente şi înşelând încrederea românilor. Au preferat să se spele pe mâini şi să ridice din umeri, invocând o criză economică din care nu ştiu şi nu pot să scoată România. Au ales să guverneze prin spectacole mediatice menite să-i înşele pe cetăţeni, dar al căror efect este slăbirea încrederii cetăţenilor în instituţiile statului.

Stimați colegi, senatori și deputați,

În Monitorul Oficial numărul 264 din data de 22.04.2009 a fost publicată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 privind unele măsuri de îmbunătăţire a activităţii administraţiei publice. Un titlu frumos, am putea spune, chiar pompos, dar care ascunde măsuri cu consecinţe deosebit de grave atât asupra evoluţiei şi tendinţelor din ultimii ani din administraţia publică cât şi asupra a ceea ce trebuie să fie până la urmă o administraţie publică aflată în slujba cetăţeanului.

Prin aplicarea OUG 37 se anulează întregul proces de reformă pe care l-a făcut România, începând cu 1999, în privinţa modernizării administraţiei, a constituirii corpului funcţionarilor publici, a depolitizării corpului funcţionarilor şi a administraţiei publice.

Această ordonanţă reprezintă un atentat grav împotriva democraţiei în România şi riscă să scoată statul român din cadrul european în ceea ce priveşte reforma în domeniul administraţiei publice.

De fapt, prin acest act normativ nu se prevede altceva decât politizarea tuturor serviciilor deconcentrate. Ceea ce nu a putut obţine coaliţia majoritară în Parlament – prin promovarea şi adoptarea unui proiect de lege cu acelaşi conţinut – a făcut executivul dintr-un şut, prin adoptarea acestui act normativ. Sigur, ştim cu toţii că există posibilitatea ca legea aprobată în Parlament să fie declarată neconstituţională de Curtea Constituţională şi atunci Executivul, fără a aştepta decizia Curții, deşi aşa era logic şi conform principiilor de drept, a rezolvat problema prin adoptarea acestui act normativ.

Că este imorală o asemenea procedura este evident, problema e însă că e şi contrar spiritului Constituţiei şi a funcţionării democratice a instituţiilor de drept din România. Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 este emisă cu încălcarea prevederilor art. 115 alin (6) din Constituţia României, republicată, potrivit cărora, „Ordonanţele de Urgenţă nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie…” În context trebuie subliniat că prin acest act normativ sunt afectate drepturi fundamentale, precum dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivel de trai decent, aşa cum sunt consfinţite în prevederile constituţionale ale art.41 şi art. 47 alin. (1).

Or, aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009 are ca efect imediat încetarea raporturilor de serviciu ale celor vizaţi (potrivit art. III alin. 11), cu pierderea tuturor drepturilor salariale aferente. În acest sens, trebuie amintit că, potrivit celor statuate de Curtea Constituţională, în Decizia nr. 1.189/2008, sensul juridic al verbului „a afecta” cuprinde mai multe nuanţe, precum pe cel de „ a suprima”, „ a aduce atingere”, „a prejudicia”, „a vătăma”, „a leza” sau „a antrena consecinţe negative”. Or, potrivit acestor conotaţii, prin aplicarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 37/22 aprilie 2009, s-ar suprima veniturile obţinute de actualii ocupanţi ai funcţiilor vizate, ceea ce, potrivit practicii constante a Curţii Constituţionale, reprezintă o afectare a dreptului la muncă, în însăşi substanţa lui, drept care, prin conţinutul lui, este un drept complex care include şi dreptul la salariu şi dreptul la condiţii rezonabile de viaţă, care să asigure un trai civilizat şi decent cetăţenilor.

Prin prisma aceleiaşi critici, privind încălcarea dreptului la muncă, considerăm ca este încălcat şi art. 20 din Constituţie prin raportare la prevederile art. 6 pct. 1 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale, care recunoaşte şi garantează dreptul la muncă.

Întrucât Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 37/2009 nu satisface exigenţele constituţionale ale art. 61 alin. (1) şi art. 115 alin. (6), rezultă că aceasta este viciata de neconstituţionalitate. Nerespectarea acestor norme constituţionale atrage şi înfrângerea prevederilor constituţionale ale art. 1 alin.(5), potrivit cărora „În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie”. În aceste condiţii, motivele de ordin financiar invocate de Guvern că ar fi stat la baza emiterii ordonanţei nu pot justifica încălcarea dispoziţiilor constituţionale menţionate.

Ordonanţa de Urgenţa a Guvernului nr. 37/2009 are şi prevederi cel puţin bizare care permit Guvernului ca, prin interpretarea sistematică a Statutului Funcţionarilor Publici şi fără a recurge la reglementări subsecvente, să poată transforma din nou funcţiile contractuale de director coordonator şi de adjunct al acestuia in funcţii publice, după o anumită perioadă, potrivit intereselor sale din acel moment.

Dar ce să facem când cele două săptămâni erau considerate prea lungi pentru nerăbdarea clientelei politice PD-L – PSDdin teritoriu care şi-a împărţit posturile mult râvnite.

În anexa acestui act normativ în cauză sunt enumerate nu mai puţin de 40 de servicii deconcentrate din subordinea a 11 ministere (Ministerul Sănătăţii, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, Ministerul Întreprinderilor Mici şi Mijlocii, Comerţului şi Mediului de Afaceri, Ministerului Tineretului şi Sporturilor, Ministerul Finanţelor Publice, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, Ministerul Mediului, Secretariatul General al Guvernului, Ministerul Economiei şi Ministerul Comunicaţiilor şi Societăţii Informaţionale) cărora li se aplică măsura desfiinţării funcţiilor de conducere.

Practic, tot ceea ce este în subordinea acestor ministere se politizează. Câteva exemple, până unde va coborî valul de schimbări din funcţie, pe lângă cele consacrate de: direcţii de sănătate publică, de cultură, de muncă, inspectorate teritoriale de muncă, case de pensii, direcţii de finanţe, secţii ale Gărzii Financiare, direcţii pentru agricultură, direcţii silvice, direcţii de statistică, inspectorate teritoriale de stat in construcţii – până la altele, înţelegem, „foarte importante pentru îmbunătăţirea actului managerial în administraţia publică”, aşa cum justifică executivul măsura: case de cultură ale studenţilor, oficii de studii pedologice şi agrochimice judeţene, inspectorate teritoriale pentru calitatea seminţelor şi a materialului săditor sau cluburi sportive municipale sau orăşeneşti. Am dat doar câteva exemple până la ce nivel va coborî politizarea administraţiei publice din România.

Se pare că există o meteahnă a guvernanţilor – în relaţia aparent diametral opusă: descentralizare versus politizarea funcţiilor – şi anume că, una cântăm şi alta dansăm pe melodie.

Consecinţele adoptării acestui act normativ sunt previzibile: vor fi schimbaţi toţi conducătorii serviciilor publice deconcentrate, vor fi numiţi oameni politici şi se va crea o relaţie inedită între conducători din administraţia publică centrală şi locală – o struţo-cămilă românească în administraţia publică, prin care prefectul, înalt funcţionar public, va coordona serviciile publice deconcentrate conduse de oameni politici, care nu mai sunt funcţionari publici.

O consecinţă însă şi mai gravă este că se cam termină astfel, înainte de a începe, mult trâmbiţata descentralizare. Exact serviciile deconcentrate care trebuia transferate autorităţilor administraţiei publice locale (consiliilor judeţene si consiliilor locale) vor fi superpolitizate şi nu va mai exista nici un interes de supunere a acestora autorităţilor locale. Deşi executivul susţine sus şi tare că va descentraliza, cu această măsură a politizat şi a centralizat tot ce se putea în administraţia publică.

Doamnelor și domnilor parlamentari,

Eşecul politicii fiscal-bugetare al Guvernului Boc nu este singular. El se încadrează într-un context mai larg, marcat de incapacitate strategică şi managerială, de ezitări şi de lipsă de voinţă politică, de populism şi dispreţ faţă de valorile democratice. Eşecul politicii fiscal-bugetare este însoţit de scăderea nivelului de trai, de creşterea şomajului la nivele comparabile cu cele de acum un deceniu, când PIB-ul României era la nici un sfert faţă de cel de-acum. El prefigurează eşecul proiectului investiţional, lipsit de resurse financiare şi afectat de clientelism. Nivelul infracţionalităţii şi gravitatea faptelor infracţionale sunt fără precedent, însoţite de o adevărată debandadă în structurile instituţionale de ordine publică. Administraţia locală este agresată prin politizare şi subfinanţare, prin tot felul de acte normative care încalcă principiul autonomiei locale. Atacurile sistematice la adresa unor largi categorii profesionale, împotriva justiţiei clatină statul de drept.

Eficienţa guvernării se reflectă în eficienţa politicilor sale publice. Şi, fireşte, prin resursele financiare mobilizate pentru derularea acestor politici. Ceea ce înseamnă că, dacă politicile publice sunt bazate pe o viziune strategică adecvată, cu cât banii sunt mai mulţi, cu atât şansele ca ele să fie eficiente sunt mai mari. Ce constatăm, însă? Exact pe dos. Cu bani mai mulţi, bugetul domnului Boc este mai sărac!!! Cheltuielile efective ale guvernarii PNL-UDMR, în ce priveşte bugetul de stat al anului 2008, au fost de 80 miliarde de lei, cu un deficit de 3,8% din PIB. Cheltuielile bugetului de stat pe anul 2009 sunt de 92 de miliarde de lei, corespunzător unui deficit de 5,6% din PIB. Cum de guvernarea noastră, cu un nivel al cheltuielilor de 80 miliarde de lei a putut să asigure la timp drepturile salariale și pensiile și să le crească neîncetat, să asigure din resurse proprii peste 5 miliarde de euro investiţii, iar guvernul Boc, cu un nivel al cheltuielilor de 92 miliarde de lei nu reuşeşte nici măcar să menţină veniturile bugetarilor la nivelele de anul trecut şi nu poate asigura din resurse bugetare investiţii de măcar 2 miliarde de euro? Răspunsul la această întrebare este unul singur: actualul guvern este incapabil să realizeze o construcţie bugetară solidă, să-şi stabilească în mod corect priorităţile, nicidecum să le gestioneze.

Se tot dă vina pe criza economică. Să încetăm cu această justificare. Cea mai mare parte din observaţiile cuprinse în prezenta moţiune de cenzură nu au drept cauză criza economică, ci modul în care o guvernare defectuoasă naşte noi surse de criză. România are nevoie de un guvern care să depăşească efectele crizei, nu de un guvern care să-şi justifice eşecurile prin criză.

România este în criză economică, dar actualul Guvern PSD-PDL este un factor de agravare a crizei. Motiv pentru care, ca o primă măsură eficientă de luptă împotriva crizei ecocnomice, propunem demiterea actualului Guvern.

La Cluj s-a comemorat genocidul armenilor

aprilie 29th, 2009

Şirul de masacre şi deportări soldat cu un milion şi jumătate de victime a început în 24 aprilie 1915, când guvernul Junilor Turci a strâns şi executat câteva sute de intelectuali şi lideri religioşi armeni. Până în 1923 guvernul turc de la acea vreme omorâse peste jumătate din populaţia armeană şi deportase alte câteva sute de mii. Deşi faptele au fost cunoscute încă din aprilie 1915, marile puteri de atunci au ezitat să intervină, iar conjunctura politică internaţională ulterioară a făcut ca genocidul armenilor să fie ignorat decenii la rândul. Nici astăzi, după 94 de ani, Turcia nu recunoaşte că uciderea unui milion şi jumătate de armeni a fost un genocid.

Comemorarea organizată de Uniunea Armenilor din Cluj, la care a participat şi ambasadorului Armeniei la Bucureşti Yeghishe Sargsyan, a avut loc marţi 28 aprilie, în sala mare a casei de cultură municipale, în prezenţa unui public numeros. „Dacă uciderea în masă şi deportările armenilor ar fi stârnit reacţia şi intervenţia comunităţii internaţionale, probabil că nici Holocaustul nu ar mai fi avut loc.” a spus pictoriţa Azaduhi Varduca, preşedinta uniunii armenilor clujeni, descendenta unei familii refugiate în România, în timpul masacrelor din 1915. Cristina Popa s-a îmbrăcat în costum tradiţional armenesc şi a interpretat un cântec de jale despre uciderea armenilor din Adanah. Tânăra s-a străduit să înveţe limba armeană, pe care prea puţini dintre descendenţii armenilor transilvăneni o mai vorbesc astăzi. Centrul Cultural Italian din Cluj a susţinut evenimentul, punând la dispoziţia organizatorilor o copie a filmului Ferma Ciocârliilor, ecranizarea romanului scriitoarei italiene Antonia Arslan. Ambasadorul Armeniei şi-a exprimat speranţa în reconcilierea dintre Armenia şi Turcia, concretizată prin recunoaşterea genocidului şi deschiderea graniţelor dintre cele două ţări.

Armenii, stabiliţi în Transilvania în veacul al XVII-lea şi trecuţi sub jurisdicţia religioasă a Romei, au contribuit la înflorirea comerţului şi prosperitatea oraşelor Gheorgheni, Târgu Mureş şi Dumbrăveni. La Gherla întemeiată de armeni sub numele de Armenopolis, se află o maiestuoasă catedrală armeano-catolică în stil baroc.

Majoritatea armenilor ardeleni au emigrat risipindu-se prin lume. Puţinii rămaşi fac diligenţe pentru retrocedarea patrimoniului armenesc şi restaurarea edificiilor monument aparţinând acestei minorităţi spoliate în timpul regimului comunist.

Ministerul Justiției ignoră interpelarea cu privire la negaționistul Ion Coja

aprilie 28th, 2009

Intr-o corespondenta adresata lui Catalin Predoiu, ministrul justitiei, senatorul Raymond Luca considera neserios raspunsul Ministerului Justitiei la interpelarea facuta in legatura cu lipsa autosesizarii institutiei Procurorului General la repetatele negari ale Holocaustului de catre Ion Coja.

Repetatele aparitii media si in diverse alte scrieri ale lui Ion Coja prin care acesta neaga insasi existenta Holocaustului sunt amestecate cu o pologhie de fel de fel de actiuni, care toate se incheie prin NUP!

“Una am interpelat eu si alta mi se raspunde” – conchide senatorul. Domnul Luca promite ca acest raspuns (il puteti gasi atasat, in format PDF) va ajunge acolo unde trebuie si va fi urmat de alta interventie.

Cernobîl: Comemorând… un simbol al comunismului

aprilie 27th, 2009

Catastrofa de la Cernobîl este probabil unul dintre acele simboluri monstruoase ale comunismului, alături de Gulag, NKVD, Komintern, noţiunea de “duşman al poporului”, vânătoarea de “duşmani ai poporului”, foametea organizată etc., care ne poate face să ne dăm seama de adevăratele dimensiuni ale pericolului pe care comunismul îl prezintă. De ce o tragedie, datorată, în fond imperfecţiunii umane, devine simbolul vinovăţiei unui sistem întreg? Simplu, pentru că, acel sistem, dominat de ideologia comunistă, care tindea să controleze până şi ultima celulă a creierului cetăţeanului sovietic, s-a substituit întregului mecanism de protecţie socială, s-a autoproclamat stăpân peste vieţile omeneşti şi a admis o catastrofă cu milioane de victime (de fapt, tot din vina sistemului comunist, a secretomaniei care devenise o regulă în societatea sovietică, nu putem şti cifra reală a victimelor), care, într-o societate normală, netotalitaristă, ar fi putut fi evitate sau salvate.

O explozie a reactorului 4 al Centralei Atomice de la Cernobîl, în noaptea de 26 aprilie 1986, în apropierea oraşului ucrainean Pripiati, urmată de contaminarea radioactivă a regiunii, afectând suprafeţe întnse din Ucraina, Bielarus, Rusia, dar şi Europa şi America de Nord. Populaţia a fost informată, superficial, abia la 28 aprilie, la două zile după catastrofă, iar despre adevăratele dimensiuni ale dezastrului s-a spus mult mai târziu, după ce tările vecine au dat alarma, sesizând nivelul ridicat al radioactivităţii. În acele zile în care radioactivitatea atinsese cote maxime, inadmisibile, “poporul sovietic” era “instructat” cum să defileze cât mai fericit şi mai convingător, la “parada de 1 Mai”, în faţa conducătorilor “partidului iubit”, partid care ştia despre dimensiunile reale ale dezastrului, dar ne zâmbea perfid şi ne făcea cu mâna de la tribunele îmbrăcate în roşu. Copii şi adolescenţi, cei mai vulnerabili în asemenea cazuri, erau scoşi să facă exerciţii în spaţii deschise, aflate în calea norilor radioactvi – urma Parada, şi Parada era mai importantă decât vieţile şi sănătatea lor. Copiii Cernobylului, victimele cinismului comunist, aveau să devină, mai târziu, simbolul acestui regim – incapabil să guverneze sau să producă ceva valoros, capabil doar să distrugă şi să paraziteze…

Ciudat este faptul că nici după ce am aflat despre această crimă a ”iubitului partid” nu am ieşit în stradă să ne arătăm indignarea, să cerem o schimbare. Partidul, care venise la putere printr-o lovitură de stat, pe care a numit-o impropriu “revoluţie”, avusese grijă să ne sădească adânc în suflete şi în creiere frica şi obedienţa, un fel de nonreacţie, o apatie autodistructivă. Homo sovieticus este acela care nu ştie să se revolte, nu reacţionează nici atunci când îi este pusă în pericol însăşi exitenţa.

Unii sovietologi spun că explozia de la Cernobîl a generat implozia de mai târziu a URSS şi apoi a întregului sistem socialist. Se mai spune că în “partid” s-au căutat vinovaţii pentru acea crimă şi chiar au fost pedepsiţi nişte responsabili anonimi. N-a păţit însă nimic niciun şef de partid de la vârf, niciunul dintre cei responsabili de tăcerea criminală a presei sovietice, aservită partidului. Într-o societate normală deciziile se iau nu de politruci, care, se ştie, nu au nicio pregătire, decât indoctrinarea cu o teorie utopică, ci de specialişti, în cadrul unor dezbateri transparente, în faţa întregii societăţi. De pildă, contaminarea cu iod radioactiv putea fi uşor prevenită, dacă deciziile nu le-ar fi luat nişte cadre de partid ignorante, ci medici cu studii. Sau dacă, cel puţin, problema s-ar fi discutat în presă şi medicii ar fi fost lăsaţi să-şi spună cuvântul.

Nu ştiu ce pedeapsă ar fi meritat omul sau oamenii care au greşit, fiind angajaţi ai centralei atomice. A greşi este omeneşte şi nimeni nu este scutit de greşeală. S-ar putea ca vinovatul direct nici să nu fi supravieţuit catastrofei. Dar sistemul şi ideologia care permit asemenea crime merită, cu siguranţă, pedeapsa capitală: merită să fie scoase în afara legii.

Comemorarea zilei de 26 aprilie, simbol al comunismului, nu este sinceră şi nu are niciun rost, dacă nu ne propunem să nu mai lăsăm ideologia comunistă să ne afecteze vreodată conştiinţa civică.

http://argribincea.wordpress.com/

Autonomiile „neexistente” ale Europei

aprilie 27th, 2009

Controversa autonomiei pe criterii etnice durează în România de ani buni. Unul dintre cele mai populare argumente contra este următorul: “Europa nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice”. În alte variante se mai poate auzi şi “UE nu sprijină autonomia teritorială pe criterii entice” sau “În ţările europene/UE nu există autonomii teritoriale pe criterii etnice”.

În primul rând să clarificăm ce înseamnă autonomie teritorială pe criterii etnice. Autonomia teritorială pe criterii etnice presupune un teritoriu clar definit al unei ţări în care o etnie, alta dacât cea majoritară, este în majoritate, un teritoriu cu un ridicat nivel de autoguvernare care presupune pe lângă o autonomie administrativă, politică, etc. lărgită (depinde de caz) şi drepturi speciale lingvistice, culturale, educaţionale care au menirea de a conserva şi de a dezvolta cultura, identitatea minorităţii protejate prin această construcţie juridică.

Din start trebuie să ştim că nu există o reţetă unitară pentru autonomii teritoriale pe criterii etnice. Din definiţia de mai sus reiese că este o caracteristică comună, o cerinţă minimă în cazul unei astfel de autonomii existenţa unui teritoriu clar definit, a unei forme speciale de autoguvernare şi a unor drepturi lingvistice, culturale, educaţionale speciale acordate acestui teritoriu. Însă în cazul altor domenii ca: administraţie, justiţie, poliţie, transporturi, comunicaţii, protecţia mediului, economie, fiscalitate sau chiar politică externă proprie, drepturile conferite de statutul (constituţia) acestor regiuni diferă de la caz la caz.

Există în Europa teritorii autonome cu politică externă proprie (Insulele Aland), cu politică fiscală proprie (Ţara Bascilor) sau cu politică proprie în materie de transporturi şi comunicaţii (Catalunia). În general teritoriile autonome au parlament şi guvern propriu, care au puterea de a legifera şi în alte domenii decât cele importante din punct de vedere etnic. Drepturile conferite cum am spus diferă însă de la caz la caz. Puterea juridică a unei autoguvernări autonome are legătură de obicei cu circumstanţele politice în care s-au format, cu sistemul constituţional al statului în care se află şi cu puterea mişcării politice autonomiste.

Poziția UE față de autonomie

Întorcându-ne la enununţurile politice pompoase de la care am pornit: în primul rând, UE nici nu sprijină, nici nu este împotriva creării, existenţei unor autonomii teritoriale pe criterii etnice. Uniunea Europeană pur şi simplu nu are nimic de zis în acest sens, nici politic, nici prin aquis-ul comunitar (corpul legislativ comun al statelor membre). Din punctul de vedere al UE acordarea sau neacordarea unor autonomii teritoriale pe criterii etnice ţine de prerogativa exclusivă a statelor membre. UE recunoaşte întotdeauna fără rezerve existenţa acestor autonomii, în caz că ele s-au creat într-un stat comunitar. Exemple în acest sens sunt cele 16 autonomii de acest fel existente în ziua de azi pe teritoriul UE. Unele dintre ele au chiar acorduri proprii în unele domenii cu UE.

În al doilea rând, trebuie de asemenea clarificat faptul că nu există în UE şi nici în toată Europa o politică comună cu privire la chestiunea autonomiei, teritorială sau culturală, a minorităţilor. Deci nu există practic acele „standarde europene” în materie de autonomie invocate de fiecare parte, nici pro, nici contra. Standardele europene minime (!) în materie de protecţia minorităţilor sunt cele expuse de cele două documente adoptate în cadrul Consilului Europei (are 47 de membri, nu este organism UE): Carta Europeană pentru Limbile Regionale sau Minoritare (1992), şi Convenţia-cadru pentru Protecţia Minorităţilor Naţionale (1995). Aceste două documente, de altfel obligatorii pentru ţările care l-au ratificat (şi pentru România), discută în principal drepturi lingvistice, politice, culturale, de anti-discriminare în context de drept individual care poate fi folosit şi colectiv. Ele însă nu reglementeză dreptul la autonomii teritoriale.

Există un singur document european care discută despre posibilitatea acordării unor autonomii teritoriale pentru minorităţi. Acesta este faimoasa Recomandare 1201 a Adunarii Parlamentare a Consiliului Europei referitoare la drepturile minorităţilor, adoptată în 1993. Conceptul autonomiei cu privire la minoriăţi apare explicit în acest document în felul următor:

“În regiunile unde constituie majoritatea, persoanele aparţinând unei minorităţi nationale vor avea dreptul să dispună de administraţie locală sau autonomă corespunzătoare, sau de un statut special, conform situaţiei istorice şi teritoriale specifice şi în acord cu legislaţia naţională a statului”.

Acest document însă are numai valoarea juridică de recomandare, el nefiind obligatoriu în niciun stat membru al Consiliului Europei. Recomandarea în sine apare şi în tratatul bilateral româno-maghiar din 1996, însă cu menţiunea clară că părţile nu recunosc drepturi colective minorităţilor, menţiune inclusă la insistenţa României. Astfel acest faimos articol, deşi inclus în tratat ca anexă, nu a căpătat valoare juridică.

În Europa există state cu mare deschidere faţă de conceptul autonomiilor teritoriale etnice, de exemplu Spania, Italia, Finlanda, Belgia sau Regatul Unit şi există chiar şi state care nici măcar nu recunosc existenţa minorităţilor, de exemplu Grecia, sau până la adoptarea noi constituţii din iunie 2008, Franţa. Majoritatea statelor însă recunosc drepturi lingvistice şi culturale individuale (chiar şi folosite colectiv) ale minorităţilor, lucru care nu este discutat însă în acest articol, încercând să analizăm numai ideea autonomiei teritoriale.

Autonomii teritoriale formate pe criterii etnice, sau autonomii teritoriale care au primit şi lărgite prerogative etnice există însă în Europa în număr de 19. La acestea se pot adăuga după preferinţă şi cele 15 republici autonome formate pe criterii etnice de pe teritoriul european al Federaţiei Ruse (Adigea, Başchiria, Cecenia, Inguşetia, Ciuvaşia, Dagestan, Tatarstan, Kabardino-Balchiria, Calmâchia, Karaciai-Cerchezia, Karelia, Republica Komi, Mari El, Mordovia, Udmurtia).

Să vedem care sunt teritoriile autonome etnice ale Europei:

Belgia:

• Autonomia germanilor din Valonia. (Pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii

Danemarca:

• Insulele Feroe (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: feroezii

Finlanda:

• Insulele Aland (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: suedezii

Italia:
• Tirolul de Sud (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: germanii tirolezi

• Vallée d’Aoste (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: francezii, provansalii

• Friuli-Venezia Giulia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: friulii

Rep. Moldova:

• Găgăuzia (pentru detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: găgăuzii

Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord:

• Scoţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: scoţienii

• Ţara Galilor (Wales) (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galezii

• Irlanda de Nord (detalii vezi pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: irlandezii, Ulster Scots

• Insula Man (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: manxii

• Insula Guernsey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: guernésiais, francezii

• Insula Jersey (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: jèrriais, francezii

Serbia:
• Voivodina (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: maghiarii, românii, slovacii, coraţii, rusinii

Spania:
• Ţara Bascilor (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: bascii

• Catalunia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii

• Galiţia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: galiţienii

• Comunitatea Valencia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: catalanii valencieni

Ucraina:

• Crimeea (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea protejată: ruşii, tătarii

De asemenea în Europa există două state federale care sunt formate din etnităţi autonome formate pe baze etnice:

Belgia:

• Flandra (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: flamanzii neerlandofoni

• Valonia (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: francezii valoni

Bosnia-Herţegovina:

• Republica Srpska (detalii pe pagina Wikipedia: ) – minoritatea care constituie entitatea: sârbii

• Federaţia Bosniei şi Herţegovinei (detalii pe pagina Wikipedia: ) – - minoritatea care constituie entitatea: bosniacii musulmani, croaţii

Pe continentul European există deci 19 teritorii autonome etnice, 4 teritorii autonome etnice constituitoare de stat şi 15 republici autonome etnice ruseşti. Chiar dacă lăsăm Federaţia Rusă deoparte din cauza sistemului statal diferit, tot putem zice că în Europa există un total de 23 de autonomii teritoriale etnice, din care 17 pe teritoriul UE.

Concluzionând: autonomia teritorială pe criterii etnice nu este străină nici de continentul european, nici de Uniunea Europeană. Deşi nu există în momentul de faţă standarde europene în materie de drepturi colective, nici în aquisul comunitar nici în acorduri internaţionale continentale, există o serie de ţări, mai ales în Europa de Vest, care sprijină aceste forme de autonomie şi care astfel pot prezenta întregului continent exemple pozitive în reglementarea statutului unor minorităţi cu un număr mare şi cu un grad avansat de organizare politică şi culturală.

ANUALA DE ARHITECTURĂ BUCUREŞTI, EDIŢIA a VII-a 2009

aprilie 27th, 2009

Filiala Teritorialã Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România anunţã organizarea ANUALEI DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – ediţia a VIIa
2009. Evenimentul se va desfãşura în perioada 14-28 mai 2009 în spaţiul expoziţional Sala Dalles aflat pe Bulevardul Nicolae Bãlcescu nr. 18.
În scopul de a reflecta cât mai corect activitatea profesionalã a membrilor filialei, ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI cuprinde, ca eveniment central, o expoziţie – concurs, conþinând lucrãri finalizate pânã în luna aprilie 2009.
Toţi membrii Filialei Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România, inclusiv cei din Diaspora, sunt invitaţi sã participe la aceastã manifestare expoziţionalã la una sau mai multe secţiuni, cu una sau mai multe lucrãri reprezentative. Participanţii trebuie sã aibã cotizaţia achitatã la zi (inclusiv pe anul 2009 – se achitã pânã la 30 aprilie 2009).
La secţiunea “Proiecte de diplomã” pot participa numai absolvenţii facultãţilor de arhitecturã bucureştene din promoţia 2008 (sesiunea iulie 2008- februarie 2009).
SECŢIUNILE EXPOZIŢIEI – CONCURS
Expoziţia-concurs este organizatã pe 7 secţiuni:
1. Arhitecturã
2. Amenajãri şi design interior
3. Restaurare şi reabilitare
4. Studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã
5. Fotografie de arhitecturã
6. Carte de arhitecturã
7. Proiecte de diplomã
JURIZAREA EXPOZITIEI – CONCURS
Jurizarea proiectelor participante la expoziţia – concurs va fi fãcutã de trei jurii specializate, propuse de către Consiliul Director al Filialei. Juriul principal, compus din 5 membri, va avea ca preşedinte un arhitect strãin invitat, doi arhitecţi români activând în strãinãtate şi doi arhitecţi români activând în ţarã. Pentru ediţia 2009, componenţa juriilor este urmãtoarea:
JURIUL PENTRU SECŢIUNILE 1,2,3,4 şi 7
prof. arh. Juhani Katainen (Finlanda), Preşedinte ACE – Preşedinte juriu
arh. Alex Florin Colpacci (Olanda)
arh. Ştefan Mãnciulescu (Franta)
arh. Ştefan Paskucz (Baia Mare)
arh. Ioan Strãjan (Alba Iulia)
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 5 – Fotografie de Arhitecturã
Mihai Oroveanu – Preşedinte juriu
arh. Mihail Moldoveanu (Franţa)
Şerban Bonciocat
JURIUL PENTRU SECŢIUNEA 6 – Carte de Arhitecturã
prof. dr. arh. Mihail Caffe – Preşedinte juriu
arh. Mihaela Criticos
arh. Radu Drãgan (Franţa)
1
PREMII ACORDATE
1. Premiu secţiunea arhitecturã 1.000 Euro
2. Premiu amenajãri şi design interior 750 Euro
3. Premiu restaurare şi reabilitare 750 Euro
4. Premiu studii şi proiecte (nerealizate), concursuri de arhitecturã 750 Euro
5. Premiu fotografie de arhitecturã 500 Euro
6. Premiu carte de arhitecturã 750 Euro
7. Premiu proiecte de diplomă 500 Euro
8. Premiul preşedintelui Filialei 1.000 Euro
De asemenea, pãstrând tradiţia anilor precedenţi, se va acorda Premiul de Excelenţã, Opera Omnia, unui arhitect senior, pentru întreaga activitate
(1.000 Euro).
PARTICIPARE ŞI PREZENTARE LUCRÃRI
Înscrierea în Anualã se face numai pe bazã de Formular de Înscriere (anexa) însoţit obligatoriu de CD-ul continând materialele solicitate pentru realizarea CATALOGULUI ANUALEI 2009.
Acestea vor fi predate la sediul OAR Filiala Bucureşti – secretariat, cu menţiunea “pentru Expoziţia – concurs a Anualei de Arhitecturã Bucuresti 2009”.
Lucrãrile vor fi prezentate pe panouri din carton muss 70x100x5mm. Panourile prezentate la Anuala rãmân în custodia filialei.
Fiecare lucrare va fi prezentatã pe maxim 2 panouri, paginate vertical, cu o graficã la alegere.
Panourile vor respecta paginarea oficialã al Anualei de Arhitecturã. (paginarea constituie o cerinţã obligatorie pentru înscrierea panourilor de expoziţie; formatul oficial de paginare va putea fi descãrcat de pe site-ul Anualei de Arhitecturã Bucureşti – www.anuala.ro).
Panourile vor fi numerotate pe spate, în ordinea în care se doreşte expunerea pe simeze.
Depunerea panourilor pregãtite pentru expunere se va face la sediul OAR Filiala Bucureşti, Str. Academiei nr. 18-20.
Eventualele intrebãri vor fi adresate Comisarului Anualei, d-lui Arh. Bruno Andreşoiu, pe adresa de email a OAR Filiala Bucureşti oarbuc@rdsmail.ro
Juriul poate respinge înscrierea în concurs a lucrãrilor care nu întrunesc standardele tehnice şi calitative ale Anualei. Conducerea filialei îşi rezervã dreptul de a face o selecţie a proiectelor care vor fi expuse în funcţie de rezultatele jurizãrii şi de spaţiul expoziţional disponibil. Toate proiectele prezente în expoziţie vor fi incluse în Albumul Anuala de Arhitecturã Bucureşti 2009.
CALENDAR EXPOZIŢIE – CONCURS
20.04.2009 Termen limită adresare întrebãri
01.05.2009 Termen limitã pentru depunerea lucrãrilor pt secţiunea 6, Carte de Arhitecturã
06.05.2009 Termen limitã depunere lucrãri pt secţiunile 1,2,3,4,5,7 (formular inscriere + suport elecronic CD + panouri de expoziþie)
14.05.2009 Deschidere expozitie
21.05.2009 Festivitate decernare premii
28.05.2009 Inchidere expozitie
CATALOGUL “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI 2009”
Toate lucrãrile prezentate în expoziþie vor apãrea în Catalogul “ANUALA DE ARHITECTURÃ BUCUREŞTI – 2009”. Pentru editarea în condiţii bune a Catalogului, participanţii vor depune o datã cu panourile şi un CD conţinând imaginile lucrãrii expuse. CD-ul trebuie neapãrat sã conţinã:
1. Imagini ale proiectului – foto la 300 dpi, format TIFF sau JPEG.
2. Scurt text prezentare a lucrãrii, eventual cu date tehnice – 2500 caractere.
3. Planuri format EPS (vectoriale sau nu).
4. Scurt CV al autorului proiectului – maximum 2000 caractere.

14 aprile 2009 Comisar al Anualei de Arhitecturã
arh. Bruno Andreşoiu
2

Festivalul ‘Primăvara poeziei’ 2009

aprilie 27th, 2009

Sâmbătă şi duminică, 25-26 aprilie 2009, a avut loc la Zalău cea de-a IX-a ediţie a Festivalului ‘Primăvara poeziei’, tradiţionala întâlnire a poeţilor români şi maghiari din România şi Ungaria.

Sala cea mare a muzeului, unde a debutat manifestarea, a găzduit expoziţia de pasteluri a artistului şi arhitectului Wagner Peter vernisată cu această ocazie.

Tot acolo, a fost lansat volumul bilingv ‘Primăvara poeziei/ A kolteszet tavasza’, realizat ca supliment al revistelor ‘Caiete silvane’ şi ‘Hepehupa’ din Zalău.

Ilustraţia cărţii ii aparţine regretatului artist prof. Szabo Vilmos. Traducerea textelor din română în maghiară şi din maghiară în română aparţine poetei Simone Gyorfi.

Singur pe lume

aprilie 26th, 2009

Destinul nefericit al copiilor din Romania se alatura inrautatirilor sociale survenite in ultimii ani din cauza deteriorarii nivelului de trai.

M-am referit in cateva articole anterioare la destinul copiilor Romaniei contemporane sesizand ca saracia e principala cauza a noului sindrom al Spaniei sau al Italiei, adica al celor condamnati la privarea unei copilarii senine.
Fenomenul de migratie a muncii a apartinut intr-o prima faza la inceputul anilor ’90 doar barbatilor. Dupa cativa ani femeile au inceput sa se alature celor plecati la munca. Dupa un studiu de analiza UNICEF &AS, 2008 procentajul cel mai ridicat in randul parintilor de varsta cuprinsa intre 30-39 ani. O treime din gospodariile din Romania au cel putin un membru din familie plecat la munca in strainatate, insumand un numar 2.5 milioane de gospodarii(sondaj 2006).

In Italia si Spania migratia romana reprezinta procente de peste 15 % din suma imigrantilor.

Plecarea imigrantilor fara acte de munca legale, deci ca turisti sau chiar in clandestinitate sporeste un impact emotional, negativ asupra celor ramasi acasa, mai ales asupra copiilor.

Copiii lasati in grija bunicilor sau ai altor membri ai familiei traiesc traiesc sentimentul de claustrare, se rup de climatul social (scoala, biserica, comunitatea rurala ori de cartier) in care traiesc. Absenta parintilor ii determina sa se simta neprotejati. Nimic nu va putea inlocui dragostea si asistenta directa a parintilor. In multe din cazurile parintilor plecati la munca intervine divortul, separarea parintilor sporind si mai mult in capsorul copilului ideea ca este abandonat.

Nesupravgherea copiilor duce in mod direct la pregatirea scolara cu slabe rezultate, la indisciplina (fuga de la ore, manifestari criminale etc.) In acelasi timp li se dezvolta ideea ca oricat ar studia, nu au un viitor in Romania, ca emigrarea ramane o evadare, asigurarea unui viitor mai decent.

Controlul parental asupra a ceea ce vizioneaza la televizor si pe internet redus fiind, contribuie la deturnarea interesului specific varstei juvenile catre pornografie, filme de violenta sa. Nu mai vorbim de alimentatia proasta, inadecvata, excesul de bauturi racoritoare al caror efect nociv il stim cu totii. Deprinderea fumatului, consumul de alcool si chiar de droguri sunt la indemana elevilor.

Parintii copiilor plecati vin o data pe an sa-si vada familia ramasa, sau mai rar. Se multumesc cu trimiterea de bani si de bunuri. Majoritatea celor ce lucreaza in strainatate refuza ideea unei reveniri in tara. Conformul studiului mai sus mentionat 44% dintre cei intorsi in tara doresc sa plece din nou la munca in strainatate. Dintre acestia doar 65% vor sa lase copiii in grija bunicilor, a familiei si doar 10% intentioneaza sa ia copiii cu ei.
Starea sanatatii, a igienei copiilor ne da de gandit. Chiar daca in ultimii ani mortalitatea infantila s-a redus simtitor , procentul existent ne situeaza intr-o pozitie negativa in raport cu celelalte tari europene.
Autoritatea Nationala pentru Protectia Drepturilor Copilului( ANPDC) detine rolul de monitorizare si de privire de ansmablu asupra situatiei din intreaga tara.
S-ar cere o conlucrare a forurilor locale de protectie sociala cu cadrele didactice din scoli.

Crearea de programe, de strategii trebuie sa fie in primul rand o datorie de prima urgenta a institutiilor, dar nu numai in dezbateri, consum verbal la modul conditional-optativ ci prin acordarea fondurilor necesare suportului educational si de corectare a miilor de copii in cauza.

Chiar pe fondul crizei economice ar exista resursele necesare si prioritare generatiilor de copii abanadonati din punct de vedere social. Zecile de mii de dolari consumati in aducerea luminii sfinte cu un charter de la Ierusalem ar fi fost primite cu mai mult drag de catre Domnul Iisus in scopuri caritabile, umanitare. Nu poate obliga nimeni si nimic in afara de propria constiinta pe cei mai instariti sa fie aproape de cei mici, de cei mai expusi la relele societatii. Nu de multa vreme un om de afaceri roman a impus invitatilor la petrecerea aniversara sa cumpere cadouri pentru copiii saraci ori din orfelinate, si nimic sarbatoritului. Un gest minunat demn de mentionat, dar si de urmat.

Numarul copiilor cu un parinte sau ambii plecati in strainatate ajunge cifra ridicata(cca 400.000 in 2006-2007) . Motivarea plecarii este pusa mereu pe seama dorintei de a asigura un viitor mai bun copiilor, dar si pentru faptul ca in tara nu sunt apreciati dupa munca depusa (salarial si ca resursa umana).

Ultimul raport oferit de un organsim britanic Child Poverty Action Group (CPAG) situeaza Romania cu un procent alarmant al copiilor nefericiti. Sondajul este elaborat pe un numar de 29 tari din UE. Romania reprezinta locul 25 deasupra Bulgariei, a Letoniei, a Lituanei si a Maltei. (informatii preluate din Newsin).
In ianuarie 2008 doi copii din Judetul Iasi, frate si sora au pornit-o la drum, pe jos, prin frig si viscol sa-si vada tatal si fratiorii aflati la 50 km. Au ratacit 5 km prin zapezi si au fost gasiti inghetati si infometati. Au fost salvati doar cu interventii medicale. Copiii sunt lasati in grija unei institutii maternale. Tatal copiilor este recastaorit, iar mama asisjderea in Italia cu un italian.
Tot in urma cu un an Andreea Constantinescu, o eleva de clasa V a dintr-o scoala din Focsani ca a fost batuta, agresata si batjocorita de catre proprii-i colegi.
Fetita ramasa fara parinti si crescuta de o bunica devotata reprezinta victima parintilor plecati in Spania ori in Italia la munca. Elevii o admonesteaza cu apelativul de traseista, pe motiv ca mama ei ar fi in Spania “la produs”. Cazul a fost sesizat in presa de catre Adevarul (Editia: 5447 Vineri, 18 Ianuarie 2008) .

Alte cazuri de abuzuri sexuale, agresiuni de tot felul vin sa amplifice tragedia altor copii din Romania.
Daca Massmedia relateaza cazurile acestor copii, nu stim ce masuri eficiente sunt luate de catre autoritati. Interventia comunitatii in care traiesc acesti copii nu exista. Acesti sarmani si singuri pe lume ca micutul Remi sufera sub ochii vecinilor, ai profesorilor. Ideea ca nu e problema mea, ca nu e indicat sa te amesteci in familia altuia vine sa completeze caracterul civic al nepasatorilor.

Solidaritatea maghiară – genericul Congresului UDMR

aprilie 26th, 2009

Congresul al IX-lea al UDMR, organizat în 25 aprilie la Cluj, a reunit cele mai sonore nume ale vieţii politice din România: preşedintele Traian Băsescu, premierul Emil Boc, preşedintele Partidului Naţional Liberal Crin Antonescu, preşedinta, nou aleasă, a Partidului Socialist Ungar Ildikó Lendvai şi preşedinta Forumului Democrat Ungar Ibolya Dávid. Nici PSD şi nici FIDESZ, principalul partid de opoziţie din Ungaria, nu au fost reprezentate la nivel de preşedinte. Deşi nu au avut loc alegeri şi congresul părea fără miză, preşedintele Béla Markó l-a considerat important pentru clarificarea situaţiei UDMR, aflată actualmente în opoziţie.

În cuvântarea rostită la congres preşedintele Băsescu a spus, printre altele: “Mulţumesc UDMR pentru echilibrul adus în politică. Fără UDMR în Parlament, puteam greşi de multe ori in politica. Afirm aici, la Congresul UDMR, că sunt un susţinător fără rezerve al unui proces rapid de descentralizare”.

Către finalul discursului preşedintele a menţionat, totuşi, că: “Procesul descentralizării poate fi afectat de abordări extreme, abordări care vizează elemente ce nu figurează în Constituţia României.”

Dacă discursul preşedintelui Băsescu a fost primit cu moderaţie de delegaţii prezenţi în sală, în schimb Crin Antonescu, preşedintele PNL, a stârnit ropote de aplauze atunci când a spus: “Adesea şi eu m-am simţit şi mă simt minoritar în România şi mă tem că foarte mulţi oameni au senzaţia şi în aceste zile ca şi altă dată că încercând să fie decenţi, încercând să spună lucruri de bun simţ, să preţuiască şi competenţa şi onoarea, sunt în minoritate. Adevărul pare în minoritate uneori în România, dreptatea e cam stingheră, libertatea a început să se uite prudentă peste umăr. Din aceste motive ai uneori senzaţia că modelele oficiale ţin de cu totul altceva decât aceste valori care nu mai par a fi de actualitate şi te simţi minoritar”.

Din mesajul liderilor partidelor din Ungaria a reieşit că UDMR este apreciată pentru că a găsit calea spre solidaritatea maghiară şi nu a importat dezbinarea caracteristică vieţii politice actuale din Ungaria.
În mesajul adresat congresului László Tőkés, preşedintele Consiliului Naţional Maghiar din Transilvania (CNMT), a apreciat soluţia „solidarităţii maghiare” (concretizată în alcătuirea listei comune pentru alegerile europarlamentare) exprimându-şi speranţa într-o colaborare şi mai bună după ce maghiarii ardeleni vor fi obţinut patru locuri în Parlamentul Europei.
Congresul UDMR a adoptat proiectele listelor de modificare a statului, printre modificări figurând şi aceea ca reprezentanţii CNMT să poată candida pe listele UDMR, şi a programului uniunii care vizează economia, educaţia, biserica, sănătatea şi administraţia teritorială (cu accent pe descentralizare şi dezvoltare microregională, regională şi transfrontalieră a zonelor locuite de maghiari precum şi extinderea utilizării limbii materne în administraţia locală. De asemenea s-a adoptat şi documentul „Uniunea noastră, Europa noastră” şi au fost prezentaţi oficial candidaţii pentru alegerile europarlamentare. Pe primul loc al „Listei solidarităţii maghiare” pentru Parlamentul Europei, se află László Tőkés, preşedintele CNMT, urmat de Iuliu Winkler, actual europarlamentar al UDMR.

 
54.205.52.110