Loading

Rezultatele Premiului International Torsanlorenzo 2009

septembrie 6th, 2009

Ce prix international est destiné à mettre en évidence des réalisations paysagères et à promouvoir la qualité des espaces verts urbains ou forestiers. Il est ouvert aux architectes et aux professionnels de l’aménagement paysager inscrits dans les instances ordinales de leur pays. Ce prix annuel a reçu le soutien de l’Union internationale des Architectes (UIA). Deux prix sont décernés dans chacune des catégories suivantes :
Conceptions de paysages, espaces verts urbains, jardins et parcs privés.

Le jury international était présidé cette année par Lars Nyberg (Suède), Présidente de la Fondation européenne des architectes paysagistes. L’UIA était représentée par l’un de ses Vice-présidents Kazuo Iwamura (Japon).

Palmarès

Conceptions paysagères
• 1er Prix : Une promenade piétonnière à Manresa en Catalogne. Pere Santamaria Garcia, Mireia Palomas, Pilar Toll, architectes avec Gemma Torras, Francesc Rubi (Espagne).
• 2ème Prix : Parc du lac du lotus à Tieling en Chine. Jie Hu, Yixia Wu Architectes avec Lushan Lu, Yi Han ingénieurs (Chine)
• Mention : Aménagement dans la campagne de Lankheet. Berno Strootman, René van der Velde, architectes avec Thijs van der Zouwen, (Pays Bas)

Espaces verts urbains
• 1er Prix : “Rio Hortega” aménagement paysager de l’Hopital de Valladolid. Luis Vallejo Garcia-Maurino, Sacramento Garcia Pastor, Guaria Canon, architectes avec Javier Menendez, ingénieur (Espagne).
• 2ème Prix : Le parc de la liberté à Salvokop en Afrique du Sud. Graham Young, Anton Combrie, Annamari Combrie, Andrew Kerrin architectes avec John Barnard, Erica Van Den Berg, Marco Cianfanelli (Afrique du Sud)
• Mentions :
– Le parc de Kirckberg. Peter Latz, Aleth de Crecy, Stefanie Hackl, Christine Rupp-Stoppl, architectes, Luxembourg
– Le parc naturel de Renaca Norteau Chili. Carla Ruttimann, Cecilia Rencoret, Beatriz Majluf, architectes, Chili.

Jardins privés
• 1er Prix : Le Barroux à Carpentras en France. Anthony Paul, architecte, France
• 2ème Prix : Jardin “La campagne à la mer” à Potenza Picena en Italie. Carlotta
Montefoschi, Maria Cecilia Villanis Ziani, Niccolo Cau, architectes, Italie.

En savoir plus
Premio Internazionale Torsanlorenzo
www.premiotorsanlorenzo.it
info@premiotorsanlorenzo.it

Results of the 2009 International Torsanlorenzo Prize

This international prize was created to highlight completed landscape projects and promote quality urban and private green spaces. It is open to architects and landscape planning professionals registered with the professional body in their countries. This annual prize is approved by the International Union of Architects (UIA). Two prizes are awarded in
each of the following categories: Landscape design, urban green spaces, private
gardens and parks.

The international jury was chaired this year by Lars Nyberg (Sweden), President of the European Foundation of Landscape Architects. UIA was represented by one of its Vice Presidents, Kazuo Iwamura (Japan).

Winners

Landscape design
• 1st Prize: Urbanisation of a foot path in Manresa, Catalonia. Pere Santamaria Garcia, Mireia Palomas, Pilar Toll, architects with Gemma Torras, Francesc Rubi (Spain).
• 2nd prize: Lotus lake wetland park in Tieling, China. Jie Hu, Yixia Wu architects with Lushan Lu, Yi Han engineers (China)
• Mention: Lankheet country estate. Berno Strootman, René van der Velde, architects with Thijs van der Zouwen (The Netherlands).

Urban green spaces
• 1st prize: “Rio Hortega” Hospital garden landscaping in Valladolid. Luis Vallejo Garcia-Maurino, Sacramento Garcia Pastor, Guaria Canon, architects with Javier Menendez, engineer (Spain).
• 2nd prize: Freedom Park in Salvokop, South Africa. Graham Young, Anton Combrie, Annamari Combrie, Andrew Kerrin architects with John Barnard, Erica Van Den Berg, Marco Cianfanelli (South Africa)
• Mention:
– Kirckberg Central Park. Peter Latz, Aleth de Crecy, Stefanie Hackl, Christine Rupp-Stoppl, architects, Luxembourg
– Renaca Norte Natural Park in Chile. Carla Ruttimann, Cecilia Rencoret, Beatriz Majluf, architects, Chile.

Private gardens in cities and suburbs
• 1st prize: Le Barroux in Carpentras, France. Anthony Paul, architect, France
• 2nd prize: “Countryside by the sea” garden in Potenza Picena, Italy. Carlotta Montefoschi, Maria Cecilia Villanis Ziani, Niccolo Cau,architects, Italy.

Information
Premio Internazionale Torsanlorenzo
www.premiotorsanlorenzo.it
info@premiotorsanlorenzo.it

source: uia

FJSC: Masterat in Productie multimedia si audiovizuala

septembrie 6th, 2009

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării (FJSC) din cadrul Universităţii din Bucureşti, organizează în perioada 8-13 septembrie înscrieri la programul de masterat Producţie multimedia şi audiovizuală. Coordonatoarea acestui program de masterat este conf. univ. dr. Georgeta Drulă.

Examenul de admitere va avea loc în 19 septembrie, ora 9.

Taxa de înscriere 150 lei. Suma se va achita la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502. Chitanţa de plată a taxei trebuie să poarte numele candidatului.

La inscriere candidatii isi vor exprima optiunea pentru unul sau mai multe programe masterale (in vederea unei posibile redistribuiri).

CONŢINUTUL DOSARULUI DE ÎNSCRIERE

1) Cerere de înscriere şi un dosar-plic alb;
2) Diploma de bacalaureat şi diploma de licenţă, ambele în original;
3) Certificatul de naştere, în copie legalizată;
4) Copie legalizată după certificatul de căsătorie (dacă este cazul);
5) 3 fotografii tip buletin de identitate, pe hârtie fotografică;
6) Chitanţă – taxă de înscriere 150 de lei . Suma se va achita la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502.
7) Eseu de motivare, în două exemplare;

TAXA DE ŞCOLARIZARE

Taxa anuală de şcolarizare este de 2.500 RON şi se achită în doua rate semestriale la orice bancă sau sucursală de bancă în contul BCR Sector 5, Cod IBAN: RO 03 RNCB 0076010452620060, Cod fiscal 4505502. Chitanţa de plată a taxei trebuie să poarte numele studentului.

Examenul de admitere
Examenul de admitere constă în:

a) eseu/scrisoare de motivatie (cca. 2 pagini), în funcție de interese, afinități, experiența acumulată și specificul programului de masterat; eseul se depune odata cu dosarul de inscriere

b) interviu de admitere – pe baza eseului depus si a ariei de interese a candidatului in specializarea masterului.

Studenţii masteranzi ai FJSC beneficiaza, pe parcursul celor doi ani de studiu, de locuri de cazare in caminele Universitatii din Bucuresti, de burse de studiu si sociale, precum si de burse in cadrul Programului european de schimburi interuniversitare ERASMUS iar în semestrul al IV-lea, de stagii de practică la universităţi partenere în cadrul Programului european Lifelong Learning.

Citeşte şi alte amănunte despre planul de învăţămînt şi programele de masterat organizate de FJSC:

Coordonatoarele programelor de masterat:

Managementul instituţiilor mass-media – Conf. univ. dr. Luminiţa Roşca

Teorii şi metode de cercetare în ştiinţele comunicării – Prof. univ. dr. Daniela Frumuşani

Producţie multimedia şi audio-video – Conf. univ. dr. Georgeta Drulă
Campanii de comunicare în publicitate şi relaţii publice – Conf. univ. dr. Cristina Coman

Jurnalism tematic – Conf. univ. dr. Mirela Lazăr

Comunicare corporativă (Managementul comunicării şi al resurselor umane) – Conf. univ. dr. Viorica Păuş

Detalii despre programele de masterat:

1. Managementul institutiilor mass-media
2. Teorii şi metode de cercetare în ştiinţele comunicării
3. Campanii de comunicare în publicitate şi relaţii publice
4. Producţie multimedia şi audiovizuală
5. Jurnalism tematic
6. Comunicare corporativă (Managementul comunicării şi al resurselor umane)

Mastere ID (pentru absolvenţii pre-Bologna)

Jurnalism & Multimedia
Relaţii publice şi publicitate
Comunicare şi resurse umane

Precizări
În conformitate cu prevederile Universităţii din Bucureşti, media minimă de admitere la master este nota 6 (şase). FJSC va înmatricula toţi candidaţii care obţin note peste această medie, pe locurile bugetate şi pe cele cu taxă; în acest fel, programele de master vor funcţiona cu mai multe grupe de studiu.

Precizăm că locurile bugetare pentru fiecare program de master vor fi stabilite după încheierea inscrierilor, în mod proporţional cu numărul de candidaţi înscrişi pentru fiecare din cele 6 programe de master de zi ale FJSC. În cazul unor solicitări mari, locurile cu taxă se pot suplimenta.

Avantajele cursurilor de masterat la FJSC
– Studiile de masterat organizate de FJSC deschid posibilitatea doctoratului

– Studiile de masterat ofera posibilitatea reconversiei profesionale catre domenii de larg interes (Jurnalism, Publicitate, Relatii Publice, Multimedia)

– Candidatii admisi pe locurile de la buget, ca si cei admisi pe locurile cu taxa vor beneficia de burse (în limita fondurilor disponibile), ca si de locuri în camin (în limita locurilor disponibile).

– Masteranzii FJSC vor putea beneficia de programele Agence Universitaire de la Francophonie, ale Ministerului Educatiei, Erasmus si Leonardo pentru efectuarea unor stagii în strainatate de un semestru sau de un an în Franta, Belgia, Spania, Suedia etc.

Avantajele unui masterat la ID

– Diplomele oferite sunt recunoscute de M. E. C.
– Metoda de invatamant ID este o metoda flexibila ce permite respectarea ritmului propriu de invatare
– Posibilitatea de a lucra si de a invata în acelasi timp, eliminand cheltuielile de masa si cazare necesare in alte sisteme de invatamant
– Metode interactive de predare – invatare – evaluare
– Suport pedagogic continuu:
– Materialele de curs:
– Intâlniri tutoriale.

PROGRAMUL SECRETARIATULUI

Masterat:

Luni – joi –> 13 – 15

Compania „Teleradio Moldova”: de-formă sau re-formă?

septembrie 6th, 2009

Pe bună dreptate, Compania publică Teleradio Moldova a ajuns în vizorul oliticienilor imediat ce s-a constituit noua majoritate parlamentară. Am vorbit despre asta în articolul publicat săptămâna trecută. Actualmente ea rămâne a fi, incontestabil, o instituţie controlată de comunişti, chiar dacă au existat excepţii frumoase precum dezbaterile electorale care au făcut concurenţă emisiunilor de gen difuzate la unele posturi private.

Întrebarea în ce măsură mai poate fi reformată Compania Teleradio Moldova, rămâne valabilă. Dacă există încă vreo şansă, atunci care e modalitatea? Am auzit vehiculându-se cel puţin două intenţii: demiterea actualului preşedinte al Companiei şi/sau abrogarea Codului Audiovizualului. În timp ce prima intenţie mi se pare firească, odată ce conducerea companiei s-a compromis făcând jocul partidului de guvernământ (deşi nu Parlamentul, ci Consiliul de Observatori poate propune demiterea preşedintelui companiei) cea de-a doua mi se pare absolut neserioasă.

Din două motive. Primul – legea actuală este una dintre cele mai bune din domeniu în Europa, al doilea – nici o lege nu are vigoare şi valoare dacă nu există voinţă politică în aspectul practicilor de implementare. Cei care denunţă actualul Cod al Audiovizualului ori nu sunt specialişti în domeniu, ori o fac doar în virtutea unei
retorici revanşarde Nu zic că acesta (Codul) nu poate fi eficientizat prin amendamente judicioase.

În favoarea celor expuse mai sus se pronunţă chiar şi o simplă analiză comparativă a Codului şi a legilor care acţionează în state unde nimeni nu se plânge de violarea dreptului la libera exprimare. Ca să nu mergem prea departe, e suficient să trecem Prutul şi să ne interesăm cum este ales acolo organul de conducere a unei instituţii publice de televiziune. Consiliul de Administraţie a Societăţii române de radiodifuziune este format din 13 persoane, dintre care una este preşedintele acesuia şi implicit directorul general al Societăţii. Candidaţii pentru suplinirea funcţiilor de membri ai CA sunt înaintaţi de către grupurile parlamentare – 8 locuri, Preşedintele României – 1 loc, guvern – 1 loc, personalul angajat al fiecărei Societăţi – 2 locuri, grup parlamentar al minorităţilor naţionale – 1 loc. Exemple de acest fel sunt multe. Faptul că membrii CA sunt înaintaţi de entităţi angajate politic nu înseamnă că aceştia sunt partizani ai grupărilor politice. Sau chiar dacă sunt, ştiu să se detaşeze de acestea şi să-şi îndeplinească atribuţiile de serviciu.

La noi membrii Consiliului de Observatori ai IPNA Teleradio Moldova trebuie să fie confirmaţi în funcţie cu votul a cel puţin trei cincimi din numărul total al deputaţilor, ceea ce înseamnă că fracţiunea majoritată nu poate impune voinţa sa expres.

Sunt prea multe detalii tehnice de discutat aici, aşa că expun doar ideea că nu există garanţii legislative şi mecanisme imuabile care ar „bate în cuie” independenţa unei instituţii publice. Există sau nu există voinţă politică pentru a-i acorda această prioritate.

Televiziunea din Dealul Schinoasei este cu adevărat un „schin” (literar – spin) în partea cea mai sensibilă a politicii moldoveneşti. Nu ştiu cine exact a inventat acest gen – instituţie publică – de informare, dar după atâţia ani de luptă pentru independenţă editorială a Companiei Teleradio Moldova, pot să spun că în general,
instituţiile de acest gen, adică finanţate de stat , numai independente nu pot fi într-o ţară unde primo: bugetul de stat este confundat de guvernanţi cu propriul buzunar, duo: mentalitatea populaţiei, inclusiv a clasei politice, este strict dihotomică şi intolerantă. Chiar şi societatea civilă de specialitate, care s-ar părea, ar trebui să inculce, să educe sau, cel puţin să practice o abordare echidistantă, raţională a problemei „(dez)informarea de către IPNA a societăţii moldoveneşti”, de facto este destul de politizată, părtinitoare şi mai presus de toate, dornică să obţină granturi. Probabil cel mai devastator coşmar al unui ONG-ist din domeniul media ar fi că Freedom House poziţionează Republica Moldova în registrul ţărilor cu cel mai înalt grad de libertate a exprimării, iar finanţatorii occidentali închid într-un cadru festiv robinetul cu bănuţi.

Glumesc, evident, dar o fac cu un anume gust amar şi-mi permit o digresiune. Atunci când am apelat la ONG-urile noastre să ne consolidăm pentru a scrie o lege bună în domeniu, am primit… un pumn în bot. Am fost sabotată de toţi.

De colegii de breaslă, care nu mi-au iertat niciodată faptul că am devenit deputat, în timp ce unii dintre ei după greva din 2004 nu au reuşit să se angajeze nici astăzi. (Ei nu ştiu că am fost rugată insistent să revin în televiziune, dar am pus condiţia – care şi pe mine m-a costat şase luni de şomaj – să fie reangajaţi toţi greviştii). De societatea civilă – pentru că am îndrăznit să mă apuc de elaborarea legii fără a solicita bani
pentru proiecte, în aşa fel încât le-am şifonat prestigiul de specialişti indubitabili în domeniu şi, iarăşi – pentru că eram de la Iurie Roşca din partid (sonorizare fundal: huo! huo!). De electoratul care m-a anatemizat pentru votul din 4 aprilie 2005 (realegerea lui Voronin în Parlament) şi în general, consumă mai mult retorici decât argumente (mamă, ce campanie de denigrare a Codului a fost iniţiată de presa noastră! Toţi înjurau Codul fără măcar să-l fi citit!) De radiodifuzorii, care s-au speriat că vor trebui să renunţe la retransmisiuni ale canalelor ruseşti (adică la „activitatea” călduţă de parazit) şi să investească mai mult în emisiuni proprii – preponderent de limbă română. De opoziţia parlamentară din AMN, care pierdea controlul asupra instituţiilor media municipale şi în general se isteriza mereu ca baba Hârca dintr-un vestit film cu animaţie rusesc – „Eu sunt împotrivă!” şi punctum. În sfârşit, de comuniştii, care nu doreau deloc să liberalizeze domeniul audiovizual şi, cu atât mai mult, să renunţe la „jucărica” lor scumpă din Dealul Schinoasei. Nu doreau, dar nu aveau încotro în acea perioadă – presiunile occidentului (după ce i-a oferit suport lui Voronin), erau încă puternice – i se cerea plata scadenţei.

În sfârşit, până la urmă, Codul audiovizualului a fost adoptat. Experţii europeni l-au „binecuvântat”. Problema cea mai gravă, (aici închei digresiunea) însă, rămâne a fi „practica de implementare a legislaţiei în Republica Moldova”. Din păcate unica lege care a fost respectată cu stricteţe aproape sacră de către toate regimurile politice din Republica Moldova n-are număr de înregistrare şi poate fi formulată scurt: interesul
poartă fesul. Implementarea Codului Audiovizualului de la bun început a avut un impact neaşteptat asupra pieţei şi a deschis oportunităţi de dezvoltare… de care s-au speriat (şi au profitat în aceeaşi măsură) tocmai cei care l-au votat. Aşa că, din păcate, foarte repede Codul a ajuns să fie încălcat atât de obraznic, încât am considerat firesc să „îmi dau demisia din politică” şi să accept eşecul. Curios este faptul că PCRM a devenit mult mai ofensiv în momentul în care PPCD – garantul de altă dată al menţinerii vectorului european al lui Voronin – a început să ignore, fără a păstra măcar aparenţele, articolele cele mai elementare din Cod – cele care vizează normele de comunicare şi ingerinţa nepermisă în activitatea Consiliului Coordonator al
Audiovizualului.

De fapt, independenţa editorială a Companiei „Teleradio Moldova” ţine la modul direct de gradul de educaţie a clasei poltice din Republica Moldova. E simplu. Societatea doreşte ca IPNA Teleradio Moldova să le spună adevărul. Întrebarea „poate fi reformată televiziunea din Dealul Schinoasei?” poate fi parafrazată astfel: „vor oare politicienii ca societatea să afle adevărul?” Nu adevărul particular al lui Voronin, Filat, Urechean etc., ci adevărul fără grad de apartenenţă? Vor fi în stare cei care vor guverna Republica Moldova să-şi înfrângă orgoliile şi interesele personale şi de grup? Cine va veni la conducerea IPNA Teleradio Moldova? „Omul lui Voronin” va fi schimbat cu „omul lui Filat” sau va fi aleasă o persoană se prea poate incomodă pentru toţi, dar verticală şi cu o prestanţă profesională demonstrată prin activitatea sa? Dacă instituţia vizată se va transforma în timp din „jucăria” comuniştilor în (vorba lui Diacov) „instr umentul” altui partid, fie şi de titulatură democrată, nu înaintăm deloc cu reforma. Tot un „hopa-mitică” rămâne. Ca şi toată istoria noastră de la o răscruce de drumuri. De drumuri ale altora, mai puternici decât noi.

La ce folosesc muzeele în România dacă nu le vizitează nimeni?

septembrie 6th, 2009
Muzeul Zambaccian adăpostește comori ale artelor plastice româneștiMuzeul Zambaccian adăpostește comori ale artelor plastice românești

La ce folosesc muzeele în România dacă nu le vizitează nimeni?

“Cu ce vă pot ajuta?” întreabă politicos tânărul de după grilajul unei case elegante de pe strada Londra, din București. “Am dori să vizităm muzeul,” spune prietenul meu Gabby Adelmann-Elias cu care ieșisem la o plimbare în această sâmbătă caniculară de început de septembrie.

Urcăm câteva trepte și ajungem în “Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi”, o foarte interesantă colecție de hărți vechi și gravuri (circa 900) donate în 2003 de Daniela și Adrian Năstase.

Poți vedea acolo, pe trei nivel și în 16 încăperi hărți din secolele XVI – XX, care acoperă Țările Române, dar și gravuri de epocă, cele mai interesante părându-mi cele înfățișând parada meseriașilor de la încoronarea Regelui Carol I din 1881.

Mai este și un glob pământesc donat de fostul președinte al Franței, Francois Mitterrand, omologului său Ion Iliescu și odnat la rândul său de acesta muzeului, ca și busturi ale unor exploratori celebri, de un gust îndoielnic. Inutil să spun că Gabby și cu mine eram singurii vizitatori, iar cele două supraveghetoare aprindeau luminile în camerele pe care le vizitam, stângându-le după ce plecam.

Muzeul nu mi-a făcut să-mi schimb impresia (negativă) despre omul politic Adrian Năstase, însă mi-a ameliorat-o simțitor față de cetățeanul cu același nume. Această donație este un exemplu și pentru alți cetățeni mai avuți ai României, care ar putea să urmeze exemplul fostului premier și lider PSD.

Ceva mai încolo, după o altă plimbare pe străzile elegante din cartierul ambasadelor, se află strada care în ultimii ani a revenit în actualitate din cauza aceluiași Adrian Năstase, legat de scandalul “termopanelor” de la apartamentul său situat pe str. Muzeul Zambaccian.

Înființat într-o casă construită în anii ’30 de omul de afaceri de origine armeană Krikor Zambaccian, muzeul reunește picturi ale marilor maeștri Nicolae Grigorescu, Ioan Andreescu, Ştefan Luchian, Jean Al. Steriadi, Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Nicolae Dărăscu, Theodor Pallady, Iosif Iser, Corneliu Baba, Alexandru Ciucurencu, Horia Damian, Alexandru Padina, Ion Ţuculescu, dar și 19 tablouri ale unor pictori străini precum Delacroix, Renoir, Pissarro, Sisley, Cézanne, Bonnard, Utrillo, Marquet, Matisse, ca și câteva sculpturi de Dimitrie Paciurea, Oscar Han, Corneliu Medrea, Ion Jalea și Constantin Brâncuşi.

Zambaccian a donat colecția sa particulară, unică în România, în 1946 (și cine știe ce se întâmpla dacă nu o dona), iar în 1978 într-un act de vandalism cultural Nicolae Ceaușescu a mutat tablourile la Muzeul Colecțiilor de Artă. De abia în 1996 operele de artă au fost returnate la Muzeul Zambaccian, care în 2008 a fost renovat, iar unele dintre lucrări restaurate.

De data aceasta la muzeu erau și alți doi vizitatori, un cuplu de străini (ca și noi, oarecum, dacă punem la socoteală cetățenia israeliană a lui Gabby și cea britanică la mine), mai puțini oricum în total decât personalul care deservește muzeul.

A fost o experiență extrem de plăcută și comentam după aceea cu Gabby despre lipsa de interes pentru un astfel de muzeu, care poate fi comparat, toute proportion gardée, cu muzeul Marmottan de la Paris, din cel de-al XVI-lea arondisment, unde se află printre alte picturi “Impression soleil levant” de Claude Monet, care a dat numele unuia dintre cele mai importante curente din istoria picturii.

Muzeul adăpostește colecția donată de Victorine Donop de Monchy, fiica lui Georges de Bellio, originar din familia Bellu (ce care a dat numele vestitului cimitir bucureștean), născut în 1828 la București și emigrat la Paris în 1851, unde a fost medicul vestiților impresioniști Manet, Monet, Pissarro, Sisley și Renoir.

Dar revenind la muzeele bucureștene, este păcat că ele sunt atât de nefrecventate. Gabby, un asiduu vizitator de muzee, îmi spunea că la Muzeul Național de Artă de la Palatul Regal este la fel, pustiu. Este drept, adăuga el, că în România continuă tradiția muzeelor „vitrină”, lipsite aproape complet de interactivitate, care să atragă vizitatorii secolului XXI.

Chiar și așa, un Muzeu ca Zambaccian, cu picturile sale unice ar trebui să atragă vizitatori, mai ales pe naționaliștii patriotarzi cărora li se umple gura de “valorile românești“. Ei bine, la acest muzeu există astfel de valori, rămâne doar ca ele să fie făcute cunoscute marelui public.

Vacanţa în România? Nu pentru mine.

septembrie 6th, 2009

Sînt nişte ani, vreo 15 poate, de cînd nu mi-am mai petrecut o vacanţă cît de cînd de durată în România. Mici sejururi de două-trei zile la vreo pensiune de munte, pentru încărcarea rapidă a bateriilor, mi s-a mai întîmplat să petrec, ba la Bran, unde totuşi s-a „turistizat” cam excesiv totul, iar drumul e foarte lung de la mine din urbe, ba în Bucovina, ba la ieşirea din Piatra Neamţ spre Bicaz, unde e mai aproape şi se păstrează mai apăsat nişte urme de autenticitate. Dar de o vacanţă adevărată în patrie n-am mai avut parte de prin 1992 sau 1993, cînd am avut curajul nebun să petrec vreo două săptămîni la Casa Scriitorilor de la Neptun. Mi-a ajuns. Ce-am mai văzut în cîteva scurte drumuri pe litoral între timp nu m-a convins că s-a schimbat mare lucru, poate în afara de preţuri, mereu foarte mari şi mereu în creştere.

Acum, cei care vă grăbiţi să mă acuzaţi de lipsă de patriotism vă rog să aveţi puţintică răbdare. În fond, ce este vacanţa? O perioadă de refacere a tonusului, de odihnă şi de relaxare. În principiu, în vacanţă, trebuie să eviţi enervările, stressul, exploziile de mînie. Mie în iese asta de minune la Cracovia, unde merg de vreo trei ori pe an, cîte două-trei săptămîni, şi în Creta, unde m-am obişnuit să petrec vreo două săptămîni la sfîrşitul lui august – începutul lui septembrie! Dacă mă întorc odihnit, relaxat, destins, cu poftă de muncă din acele locuri, de ce m-aş duce la Sinaia sau pe „litoralul însorit al Mării Negre”, unde preţurile sînt mult mai mari şi serviciile infinit mai proaste? Să mă bucur de palmierii şi taxa de barieră ale sinistrului primar Mazăre?! Pentru că veni vorba, este oare normal ca două săptămîni în Creta, în care, pe lîngă cazare, mai intră transportul cu avionul şi micul dejun, să coste 500 de euro, deci între jumătate şi o treime din preţul doar al hotelului pe litoralul nostru? Cu încă vreo 200 – 300 de euro iei restul meselor, bei retsina şi uzo după cît poate ficatul şi mai iei şi nişte mici suveniruri pentru rude şi prieteni! Restaurantele de aici, din Hersonissos, Heraklion, Analipsi, Sissi şi alte locuri vizitate de-a lungul anilor, se întrec în promoţii şi oferte de nerefuzat, în vreme ce într-ale noastre intri ca şi cum ar fi vorba despre ultima masă a condamnatului! Şi asta şi esti! Dacă ai făcut imprudenţa să intri o dată, cu siguranţă că, după aceea, le vei recomanda numai celor mai înverşunaţi duşmani ai tăi!

Se face mult caz de dimensiunile şi legalitatea cheltuielilor d-nei Udrea pentru promovarea turismului românesc. Problema este însă greşit pusă. Pînă să ne întrebăm asupra nivelului risipei, trebuie să punem o întrebare privind oportunitatea. Ce promovăm? De ce promovăm? Care este sensul promovării? Sincer vorbind, în afara patriomoniului natural, care vine de la un Dumnezeu mult prea generos, şi al celui cultural-istoric, lăsat moştenire de strămoşi, dacă intrăm în sfera infrastructurii propriu-zise a turismului sau care deserveşte (şi) turismul, ne lovim de o situaţie demnă de evul mediu. Aeroporturi internaţionale puţine, şosele mai potrivite pentru tancuri decît pentru limuzine, hoteluri – indiferent dacă bune sau foarte proaste – incredibil de scumpe, preţuri inaccesibile la restaurante, preţuri „de staţiune”, deci mărite artificial, în magazinele din locurile cu destinaţie turistică, servicii pe atît de proaste pe cît sînt de scumpe. Atunci, ce promovăm de fapt? Dacă am fi oneşti, am pune capul în pămînt şi ne-am ruga să nu ne treacă nimeni pragul, ca să nu ne facem prea tare de rîs. Dar la fel de onest ar fi să fim curajoşi şi să facem o promovare transparentă, să spunem din start că, la noi, este unul dintre puţine locuri din lume unde se mai poate practica turismul extrem! Extrem în toate sensurile. De la intrarea în ţară şi pînă la – în cazul celor mai norocoşi – părăsirea acesteia. Sînt convins că am avea şoselele, hotelurile şi restaurantele pline – sînt mai mulţi oameni curajoşi în lumea asta, atît de mecanizată şi birocratizată, decît ne imaginăm noi. Ar veni oamenii, săracii, să-şi mai pună în mişcare adrenalina! În fond, din sporturile extreme se cîştigă peste tot în lume! Dar vorbesc despre oameni care ştiu că pentru asta au venit, nu pentru confort, odihnă sau economii.

„Amice, eşti… idiot!”

septembrie 6th, 2009

În romanul lui Soljeniţîn „Pavilionul canceroşilor” există un personaj care consideră mai mereu că datoria sa de patriot rus este aceea de a apăra tot ceea ce se întâmplă în ţara lui, chiar dacă este vorba despre lucruri în mod evident aberante. Pavel Nikolaevici Rusanov, căci despre el vorbesc, este un om al aparatului de partid comunist, care consideră o ofensă personală să i se vorbească despre mizeria societăţii în care trăieşte. După ce am citit romanul, o vreme nu am înţeles ce anume este atât de interesant la acest personaj… Într-un târziu, am găsit şi un răspuns. Ei bine, Rusanov reprezintă o tipologie. La diferenţă de câteva decenii (romanul a apărut în Occident în 1968), Ionescu, Popescu, Georgescu reacţionează şi ei la fel când le spui că România boleşte sistemic, că ea nu poate funcţiona bine pentru că e alcătuită prost, pentru că la nivelul straturilor de profunzime, mecanismul e uzat şi de nereparat. El trebuie înlocuit pur şi simplu. Pentru Ionescu, Popescu, Georgescu, a spune toate astea echivalează cu a-i înjura în cel mai degradant mod cu putinţă.

Spune cuiva că ospitalitatea românească e un mit, că ea se manifestă mai degrabă la nivel individual şi că e generată de un soi de raportare cu totul specială la străini, şi te va acuza violent. Îndrăzneşte să constaţi că, în materie de ospitalitate, bunăoară, românii reacţionează diferit atunci când e vorba să găzduiască străini sau compatrioţi, şi vei obţine acelaşi tip de reacţii. Mai vorbeşte-le şi despre lipsa noastră de cultură (care, e adevărat, nu ne poate fi imputată în totalitate pentru că, nu-i aşa… astea au fost vremurile!) şi ţi se va vorbi despre olimpicii noştri, despre Brâncuşi, Eliade şi Cioran (întâmplător sau nu, toţi s-au afirmat în afara ţării)… Asta în cel mai bun caz. În funcţie de cultura interlocutorului, e posibil să ţi se vorbească despre Burebista, Decebal sau Traian. Sau, şi mai adesea, e posibil să nu ţi se vorbească deloc, ci doar să ţi se urle că eşti nici mai mult nici mai puţin decât un…trădător de neam şi ţară (o formulare pe care o găsesc pe zi ce trece din ce în ce mai amuzantă).

Acum câteva luni, vorbeam într-o seară, într-o conversaţie informală, la Cisnădioara, cu un sas despre un fenomen foarte interesant. Spuneam atunci că de fiecare dată când am făcut paşi importanţi în istoria noastră, s-a întâmplat ca ei să fie făcuţi ca urmare a unei evadări a elitei româneşti înspre Europa. Vorbeam atunci despre elita Şcolii Ardelene, educată la Viena şi Roma, despre paşoptiştii şcoliţi prin Franţa, despre junimiştii cu doctorate prin Germania, despre aducerea unui rege străin în 1866 (Carol I), despre emanciparea de ultim moment a României, care s-a făcut sub impulsul a două proiecte deloc naţionale: aderarea la NATO şi mai apoi la Uniunea Europeană. Mi s-a părut atunci, aşa cum mi se pare şi acum, că acestea sunt exemple suficiente pentru a ne permite să formulăm o concluzie… Nu una antiromânească sau antinaţională, ci pur şi simplu o concluzie logică şi atâta tot. România, în perioada în care s-a încăpăţânat să se dezvolte defazat, deconectată de Europa, autist, nu a făcut altceva decât să regreseze invariabil. Mai spuneam atunci şi că ar trebui să reevaluăm ideea de „cuceritor” şi „cucerit” atunci când vorbim despre confruntările de la începutul mileniului I între daci şi romani. În definitiv, îi putem considera „duşmani ai românilor” (să preiau ceva din terminologia patriotarzilor) pe ruşi, însă dacă vorbim despre romani, ne aflăm în prezenţa unei alte realităţi istorice. În vreme ce ruşii au fost invadatori, romanii au fost civilizatori… ceea ce, după mine, constituie o diferenţă majoră. Evident că au fost violenţe, evident că au murit oameni (daci), dar acesta era atunci mersul istoriei, acesta era climatul în care evolua întreaga umanitate… Am fost atunci întrerupt violent de către poetul şi istoricul sibian George Precup. Fără argumente, fără corecţii acolo unde se presupune că aş fi greşit, ci pur şi simplu cu indignarea omului care nu permite năruirea certitudinilor sale indemolabile. Dialogul a devenit curând inutil, eşuând în sumă de adjective aruncate la întâmplare.

De unde această încrâncenare? De unde incapacitatea aceasta funciară de a pune în discuţie subiecte sensibile la un popor care se consideră tolerant, ospitalier şi blând? Răspunsurile pot fi multiple, însă mă voi opri asupra unuia: ne lipseşte exerciţiul dialogului veritabil, ne lipsesc dezbaterile. Am fost obişnuiţi atâta vreme să folosim un limbaj de lemn, ne-am obişnuit să aplaudăm chiar şi atunci când ne aflam în flagrant dezacord cu discursul şi vorbitorul încât ne e destul de greu să facem şi altfel. Ce era discursul înainte de 1989? O sumă de afirmaţii, o înşiruire de axiome, o prelegere plictisitoare despre lucruri care puteau fi spuse. Şi pentru că acestea erau îndeobşte destul de puţine, nimeni nu putea risca. Dialogul nu exista decât formal, am fost obişnuiţi să dialogăm cam în aceeaşi măsură în care dialogau personajele din schiţa lui Caragiale „Căldură mare”.

Ca şi cititul, scrisul sau mersul biped, arta dialogului se învaţă în timp. Numai că, spre deosebire de citit, scris sau mers, e nevoie de mult mai mult timp. Până atunci, vom mai purta o vreme un dialog al surzilor, īn care unii vor recita cu religiozitate ideile pe care le-au īnvăţat ca papagalii iar altii vor incerca zadarnic sa promoveze spiritul critic, constructiv, si gandirea cu capul propriu, scos definitiv din nisip.

Concursului Jurnalistic pe teme privind discriminarea si diversitatea!

septembrie 6th, 2009

A inceput o noua editie a Concursului Jurnalistic, parte a campaniei “Pentru Diversitate.Impotriva Discriminarii”, initiata de Comisia Europeana! Pentru participarea in cadrul competitiei sunt eligibile articole publicate între 1 noiembrie 2008 și 31 august 2009 în presa scrisa sau cea online. Înscrierile pot fi efectuate la adresa http://journalistaward.stop-discrimination.info.

La finalul perioadei de înscrieri, în toate cele 27 de state membre se vor întruni jurii naționale pentru a selecta articolele câștigătoare.
Ulterior, un juriu european va alege cele mai bune trei articole și pe câştigătorul premiului european al jurnaliștilor, dintre cei 27 de câştigători naționali. Câștigătorul premiului I va primi 4 500 EUR, al doilea clasat 3 000 EUR, iar al treilea 2 000 EUR.

“Desi unele forme de discriminare fac parte din viata de zi cu zi a fiecaruia dintre noi, rareori ele sunt subiect de articole in presa sau de stiri la televizor si radio. Sunt multi cei care continua sa nu se poata urca in mijloacele de transport in comun sau intra intr-o cladire doar pentru simplul motiv ca sunt intr-un carucior cu rotile.

Sunt multi si aceia care nu pot sa concureze pentru o slujba pentru ca sunt prea tineri sau prea batrani comparativ cu cerintele din anuntul de angajare. Sau care fac parte din minoritatile sexuale. Iar situatia comunitatii rome este cel mai bun exemplu de discriminare pe motive etnice. Din acest considerent, toti jurnalistii care se apleaca asupra acestui domeniu spinos fac dovada de curaj si sunt un exemplu al celor si pentru cei care lupta pentru schimbarea mentalitatii. Concursul jurnalistic \”Pentru diversitate. Impotriva discriminarii\” este parte a campaniei desfasurate de Comisia Europeana pentru a atrage atentia asupra formelor de discriminare si pentru a promova diversitatea ca si componenta principala a ceea ce inseamna viata cotidiana a cetateanului european. Competitia le este dedicata jurnalistilor si eforturilor depuse de ei pentru a aduce aceasta tema pe primul loc in agenda publica. Speranta noastra este ca fiecare editie a concursului sa aiba tot mai multi participanti”, declara Niculae Idu, seful Reprezentantei Comisiei Europene in Romania.

La nivel national, Concursul Jurnalistic este organizat in parteneriat cu Asociatia Jurnalistilor din Romania si Institutul Media pentru Diversitate.

Pentru mai multe informatii, va rugam sa consultati comunicatul de presa.

http://www.mediadiversity.eu/ro/evenimente/7-comisia-europeana-da-startul-unei-noi-editii-a-concursului-jurnalistic-pe-teme-privind-discriminarea-si-diversitatea.html

Limitarea bonusurilor – sfârșitul capitalismului anglo-saxon?

septembrie 6th, 2009

Un summit al miniștrilor din G20 – grupul statelor cu cele mai puternice economii ale lumii – nu a reușit să convină măsuri de limitare a bonusurilor pentru lucrătorii din sistemul financiar, văzute de mulți ca o față inacceptabilă a capitalismului modern și care ar încuraja luarea de riscuri ca cele ce au contribuit la recesiunea mondială din 2009.

Eșecul se datorează în special opoziției Statelor Unite și Marii Britanii. Analistul financiar Matei Păun răspunde la trei întrebări despre această măsură.

1) Ce efect ar avea limitarea bonusurilor asupra economiei mondiale?

Pe termen lung se speră că aceasta va netezi unele dintre turbulențele speculative. O aplatizare a extremelor ar ajuta la crearea unui model de creștere economică mai previzibilă și mai durabilă. De asemenea, ar putea preveni și baloanele speculative apărute în ultimii ani… Oponenții vor argumenta că acest lucru descurajează creativitatea și eficiența, deoarece oamenii vor evita riscurile și nu-și vor mai asuma responsabilități. Adevărul e pe undeva pe la mijloc, deși în ultimii ani adoptarea de riscuri speculative a fost clar favorizată.

2) Este măsura una aplicabilă în practică?

Câtă vreme ea este aplicată uniform în marile centre financiare, are o șansă de a produce efecte. Altfel, cei talentați vor migra acolo unde sunt banii. Dar discrepanța majoră este la nivelul acționarilor – sunt băncile de investiții gestionate în beneficiul angajaților lor sau al acționarilor?

3) Este această tentativă de limitare a bonusurilor un nou semn de criză a capitalismului de tip anglo-saxon?

O astfel de măsură nu va duce la implozia sistemului, dar îi va invita la reflecție pe partizanii capitalismului de vest sălbatic. Este clar că avantajele și dezavantajele financiare ale luării de risc s-au dezechilibrat, obligându-ne pe toți să plătim un preț extrem de scump. Acest lucru trebuie rezolvat, ca să nu mai fim obligați în viitor să plătim astfel de costuri. Aceasta nu trebuie să însemna limitarea libertății individuale a câtorva persoane, ci mai degrabă limitarea poetnțialelor efecte dăunătoare asupra majorității cetățenilor luați prin surprindere de astfel de turbulențe financiare.

Tratat de manipulare reactivă românească

septembrie 6th, 2009

Pe 29 august a.c., Oxford Analytica (OXAN) a lansat ultimul sau studiu despre Romania, asupra paradigmei politico-jurnalistice in care e prinsa Romania inaintea alegerilor prezidentiale. Pe scurt, ideea transmisa de OXAN e ca impotriva lui Traian Basescu s-a format o coalitie politica, majoritara in actualul Legislativ, care foloseste mass-media pentru a distorsiona realitatea politica romaneasca.

Este un fapt pe care, alaturi de alti jurnalisti independenti, il afirm fara intrerupere de cateva luni, pe website-ul meu, Blogul lui Budescu. OXAN, din ce cunosc pana in prezent din textul lor, abstractizeaza putin ceea ce semnalam aici, in Romania, de mai mult timp. Fenomenul e asemanator celui din timpul Pietei Universitatii, din primavara lui 1990: unii au iesit in strada; altii, in primul rand intelectualii din GDS, au teoretizat, pornind de la ce se petrecea in strada.

Ca jurnalist independent, principalul subiect ce ma intereseaza nu e direct soarta politica a lui Traian Basescu, ci unul mult mai profund si complex: soarta presei romane. Intr-o analiza publicata in “Romania Libera”, Alina Mungiu explica faptul ca raul a fost fundamentat inca de la jumatatea anilor ’90. Deja, spune ea, in 1997 presa intrase pe mainile grupurilor de interese si lupta pentru independenta mass-media romanesti era pierduta.

Eu cred ca scenariul a fost urmatorul: niste jurnalisti talentati, crescuti la scoala presei comuniste, dar destul de proaspeti la minte inca, au fondat mai multe publicatii independente sau au transformat publicatii captive sistemului comunist, ca “Scanteia” (devenita “Adevarul”), “Scanteia Tineretului” (transformata in “Tineretul Liber”) sau “Romania Libera” in ziare independente. Aici jurnalisti tineri, formati la noua cultura jurnalistica post-decembrista, au scos la iveala afacerile necurate ale fostilor oameni ai PCR si ai Securitatii, transformati in business man-i de succes.

Sa largim putin panorama. Modelul de lucru al acestor oameni, pe vid legislativ, a fost cel sovietic/rus, de dupa venirea lui Boris Eltin. Diferenta: pampasul legislativ rusesc era si mai mare. La rusi, pe aceasta stare de fapte, se formau mari magnati, prin raptul proprietatilor statului si incepeau sa fie ucisi jurnalistii incomozi. Este binecunoscut cazul Annei Politkovskaya. La noi s-a procedat altfel. Magnatii aflati la limita legii, pentru ca ziarele sa nu mai scrie contra lor, le-au cumparat. Ori au infiintat alte ziare, in general de scandal, adica exact dintre cele care sa nu ii dea in fapt prin chiar formatul lor tabloid.

Nu stiu daca undeva, fumand, band cafele si scriind planuri de acaparare, oamenii acestia s-au organizat, tinand sedinte si stabilind strategii, insa cu siguranta au profitat de slabiciunea sefilor presei romane: banul. Incet si sigur, capii presei s-au transformat din sefi de publicatii (care au intrat pe mana copiilor lor de trupa) in vedete mediatice.

Pentru ca si-au construit bunastarea in acest fel, este la fel de normal sa afirmam (si sunt destule argumente in favoarea acestei teze) ca ideile pe care le-au exprimat si le exprima public sunt diferite de realitatea politica, economica si sociala din Romania. De exemplu, studiul OXAN a fost primit cu ostilitate de acesti oameni, care, din punctul meu de vedere, nu se mai pot numi jurnalisti.

Am vazut pe Realitatea TV incercarea de intoxicare a opiniei publice de catre Cornel Nistorescu, spre exemplu, care afirma ca Oxford Analytica este un SRL si ca, daca ar primi comanda sa faca o analiza despre piata pantofilor, ar livra-o. Nu este o eroare de logica din partea acestui domn, ci, consider eu, o intoxicare deliberata, facuta de cineva care stie exact ce greutate au randurile scrise de OXAN.

La polul opus, exista jurnalistul umilit, obidit si trimis la plimbare de peste tot, care ajunge sa isi doreasca sa iasa din nou presedinte Traian Basescu, adversarul “mogulilor”, ca sa mai aiba sanse sa lucreze vreodata in presa “clasica”, altfel… Iar aceasta in timp ce insi lipsiti de har si dragoste pentru adevar (calitate fundamentala pentru un jurnalist), certati cu limba romana, intorsi cu cheita din birourile managerilor mogulilor, livreaza un continut media submediocru.

Practic, azi, in Romania, mogulii de presa si locotenentii lor, prevalandu-se de criza, concediaza discretionar sute de jurnalisti incomozi patronatului prin faptul ca sunt competenti, pastrand robotii lipsiti de personalitate. Acestia scriu prost, iar mass-media decade si mai mult si intra si mai profund in criza, pentru ca nu isi indeplineste rolul de sanitar al societatii si nu mai are ratingul necesar sa aduca reclama si sa faca vanzari bune.

In acest timp, o serie de jurnalisti independenti au inceput sa-si lanseze propriile lor site-uri. Media electronica se poate imparti si ea in doua, cred eu: o parte apartine mogulilor mai mari sau mai mici, mai mult ori mai putin cunoscuti; cealalta parte apartine, website cu website, acestor jurnalisti independenti proscrisi si, din punctul meu de vedere, are mare viitor.

Costa putin sa iti faci un site. Problema acuta este ca e foarte scump si iti trebuie bani ca sa faci presa de calitate pe el. Un om-website nu poate face fata la standarde profesionale decat daca alearga toata ziua si da cincizeci de telefoane, iar la sfarsit posteaza doua sau trei texte. Dincolo de faptul ca este foarte putin ca sa rezisti editorial, nu faci bani astfel. Pe de alta parte, daca vorbim putin de IT, numai designul de site, adica proiectarea temei costa singura mii de euro.

Sunt foarte curios cand va aparea primul website independent, care va avea finantele necesare pentru a face, de exemplu, presa de investigatie. Jurnalisti liberi de contract dispusi sa faca acest lucru exista si au nevoie numai de finantare. De unde sa vina aceasta? De unde poate veni, ma intreb retoric, ceva endowment for democracy, wich is in great danger today in Romania?…

Pana atunci, voi spune inca un singur lucru, dand poate si un posibil raspuns: marea greseala a fortelor politice romanesti pro-democratie, dupa 1990, a fost ca nu au inteles nici un moment importanta presei independente si nu au sprijinit-o sa existe, fara sa-si propuna sa o posede. Si nici nu cred ca o va face prea curand, cu toate ca posibilitati de actiune, dupa parerea mea, inca mai exista.

Intotdeauna exista si niciodata speranta nu dispare. Nu are voie.

Cartea “transnistreană” reintrodusă în joc de Moscova

septembrie 6th, 2009

Schimbările democratice din RM au produs efecte asupra percepţiei actorilor regionali vizavi de viaţa politică moldovenească. Comportamentul Rusiei nu este nici până acum definitiv clar. Reieşind din logica tradiţională de care se ghidează Moscova, trebuie să menţionăm că menţinerea şi consolidarea sferelor de influenţă primează pe agenda politicii externe ruse. Republica Moldova nu face excepţie de la această regulă, iar preşedinţia “condiţional-optativă” a acesteia în cadrul CSI în perioada de campanie electorală, datorată insistenţei Moscovei, demonstrează valabilitatea acestei supoziţii.

Tăcerea suspectă a autorităţilor ruse înregistrată după alegerile din iulie curent a fost “spartă” în cele din urmă de vizita lui Voronin la Soci, unde împreună cu Medvedev au fost abordate probleme majore legate de relaţiile moldo-ruse, inclusiv problematica transnistreană în contextul “mutărilor” politice cauzate de ultimele alegeri parlamentare.

Însă odată cu alegerea Preşedintelui Parlamentului RM, Mihai Ghimpu, supranumit de comunişti “unionist”, observăm o activizare masivă din partea actorilor arenei politice ruseşti. Mesajele emise de aceştia cu referinţă la fluctuaţiile politice de la Chişinău de regulă conţin şi subiectul transnistrean.

În cadrul Ministerului rus de Externe, se aşteaptă la “compromisuri reciproce” din partea forţelor politice parlamentare şi crearea unei guvernări politice stabile, capabilă să depăşească criza economică şi politică şi să îşi respecte angajamentele externe şi cele legate de reglementarea transnistreană. [1] Evident, centrul diplomaţiei ruse transmite esenţa doleanţelor de care ar trebui să ţină cont viitoarea guvernare moldoveană: păstrarea parteneriatului cu Rusia; respectarea înţelegerilor la care a convenit anterior Voronin cu Moscova în problema transnistreană (avându-se în vedere, Declaraţia comună semnată de Medevedev, Smirnov şi Voronin la Moscova, în primăvara anului curent); constituirea unei guvernări cu participarea comuniştilor (accentul pus pe necesitatea “unei alianţe stabile” exprimă interesul Moscovei pentru o guvernare alcătuită şi din comunişti). În caz contrar, MAE-ul rus avertizează, într-o formă semi-deschisă, că RM va fi afectată atât pe plan economic, cât şi pe cel politic intern/extern, invocând dosarul transnistrean.

Reprezentanţii legislativului rus, Serghei Markov (Edinaia Rossia) [2] şi Alexei Mitrofanov de la „Spravedlivaia Rosssia” („Rusia echitabilă”) [3] au declarat pentru mass-media rusească că deznodământul în reglementarea transnisteană depinde de “succesele” liberal-democraţilor şi acţiunile comuniştilor, pe de altă parte. Reprezentantul partidului lui V. Putin, Markov a specificat că poziţia Rusiei faţă de regiunea transnistreană ar putea fi revizuită. Politicianul apropiat cercului “putinist” a subliniat că în orice caz Tiraspolul va fi susţinut, în baza unei rezoluţii adoptate la Moscova, în funcţie de situaţia politică din RM.

Mitrofanov, în trecut membru al formaţiunii lui Jirinovski, la fel credincioasă Kremlinului, crede că dacă democraţii se vor consolida, atunci va fi inevitabilă unirea RM cu România, iar regiunea transnistreană va căpăta independenţă.

Scenariile aleşilor poporului rus sunt posibile, dacă facem referinţă la Kosovo, iar şi mai recent la regiunile separatiste georgiene recunoscute şi apărate din punct de vedere militar de Rusia. Dar niciuna din marile puteri, participante in/direct la procesul de negocieri, nu îşi doresc acest lucru cu adevărat.

UE şi SUA nu doresc să cedeze în faţa Rusiei, generând izolarea/destabilizarea/blocarea Ucrainei şi a parcursului ei euroatlantic. În acest context, factorul rus resuscită intenţionat problema transnistreană, dat fiind faptul că europenii s-au angajat în soluţionarea acestui conflict, pentru a anticipa repetarea “scenariului caucazian” în vecinătatea sa directă.

Totodată, Rusia este dispusă să facă uz de “cartea transnistreană” în cazul unei conjuncturi politice nefaste în RM. La toate nivelurile, Moscova a trasmis semnale mai mult sau mai puţin clare în privinţa planurilor destinate Moldovei şi regiunii sale separatiste. Chiar dacă aceasta şi-a asumat rolul central în chestiunea transnistreană, Occidentul poate interveni pentru a influenţa formarea unei guvernări “echilibrate” (care să excludă probabilitatea unor alegeri anticipate), coordona cu decidenţii moldoveni paşii lor comuni în materie de relaţionare cu Rusia şi reglementarea transnistreană sau pentru a combina primele două obţinând o abordare complexă şi corectă a factorului rus (aceste ecuaţii trebuie să implice în mod obligatoriu şi factorul ucrainean).

Referinţe:

1. О ситуации в Молдавии, http://www.mid.ru/brp_4.nsf/0/E41FB0A27F9ACD7AC3257626004E60C0

2. Deputat rus: Rusia îi iubeste pe cei care o iubesc, http://www.interlic.md/2009-09-04/deputat-rusrusia-ii-iubeshte-pe-cei-care-o-iubesc-11751.html

3. Moldova lăsată de Rusia pe mâina democraţilor în schimbul independenţei Transnistriei?, http://www.interlic.md/2009-09-03/moldova-lasata-de-rusia-pe-m-ina-democratzilor-in-schimbul-independentzei-transnistriei-11749.html

Intelectualii publici. Ce sunt, ce fac, de ce sunt atacaţi?

septembrie 6th, 2009

ACTUALIZARE: Acest articol face parte din seria INTELECTUAL, care cuprinde mai multe posturi.

Un articol din Revista 22, în care câţiva intelectuali importanţi se plâng de presecuţie, m-a pus pe gânduri. Aşa să fie? Este ideea de intelectual public sub iatagan? Sau numai unele nume? Sau poate numai ideilor lor? Sau poate nici măcar ideile, ci doar acţiunile lor publice? Voi ce părere aveţi? Aruncaţi o privire peste aceste întrebări şi daţi-mi o mână de ajutor cu nişte comentarii. Cele mai reuşite comentarii vor fi publicate într-o carte ce va ieşi vara aceasta….

Când spun “intelectual public”, ce reacţie ai?

Te consideri un intelectual public, aşa cum se prefigurează el în mintea ta când auzi termenul? Dacă da, de ce? Dacă nu, de ce nu?

Dacă respingi ideea de intelectual public, accepţi nevoia de a discuta despre intelectuali ca despre un grup coerent, cu o misiune dată?

Care e misiunea unui intelectual public?

Cum-în ce condiţii-pot fi criticate ideile unui intelectual public? Dar acţiunile pe care acesta le ia în public, chiar dacă nu au un conţinut intelectual direct (dar au implicaţii politice, religioase, etc….)

Există în România de azi o campanie coordonată împortiva ideii de intelectual public, aşa cum părea să susţină suplimentul revistei 22?

Este legitim să se afirme că o critică adusă ideilor şi operelor lui Patapievici, Liiceanu sau Tismăneanu este o critică adusă ideii de intelectual public? Dacă nu, de ce?

Cum ai analiza relaţia dintre ideologia acestor intelectuali şi alinierea lor cu preşedintele Băsescu, mai ales în urma deschiderii pe care acesta din urmă a manifestat-o faţă de PSD?

Cum ai descrie analitic ideologia culturală şi analitică a intelectualilor publici din România?

Pot fi distinse şcoli de idei în România?

http://www.pagini.com/blog/

În imagini: Arde Bucureștiul oare?

septembrie 6th, 2009

Incendiul de la Primăria Sectorului 1 din 4 septembrie a fost cel mai recent dintr-o serie care au lovit din plin imobilele Bucureștiului în ultima vreme.

!poza111! 1. Incendiul izbucnit în jurul orei 12 a distrus aproape complet acoperișul clădirii, care este în renovare din 2007. În clădire nu se aflau persoane la momentul incendiului.

!poza112! 2. Construită în 1927, ea era, prin turnul ei, cel mai înalt edificiu din oraș la acea dată. Primăria, pe atunci a Sectorului Verde, unul din cele patru sectoare ale Bucureștiului, este declarată azi monument istoric.

!poza113! 3. Deși cauzele incendiului nu sunt cunoscute, primarul sectorului 1, Andrei Chiliman, a spus că firma care făcea reparațiile, Rotary Construcții, răspunde de daune. Un agent al poliției comunitare a sectorului 1 spunea că statuia de pe turn urmează să fie dată jos, ca precauție.

!poza114! 4. Clădirea Business Millenium Center, pe Bulevardul Carol I, de lângă Biserica Armenească, a fost devastat de un incendiu în noaptea de 26/27 iunie anul acesta.

!poza115! 5. Clădirea, înaltă de 72 de metri, a fost avariată serios și la un moment dat era pericol ca focul să se extindă și la Biserica Armenească. Se pare că incendiul s-a datorat unui scurt-circuit la un panou publicitar.

!poza116! 6. Ceea ce se vede e tot ceea ce a mai rămas dintr-un restaurant de pe Bulevardul Dacia, care de abia fusese deschis. Incendiul a fost provocat de explozia unei butelii lasate în interiorul restaurantului.

!poza117! 7. Vizavi de restaurantul de pe Bulevardul Dacia se află colegiul Cantemir Vodă, unde în luna mai un incendiu a provocat pagube minore. Pompierii din Capitală au intervenit în 2009, până pe 4 septembrie, la stingerea a aproape 1500 de incendii.

Moartea unui mare artist: Egon Marc Lövith

septembrie 6th, 2009
Egon Marc Lövith: autoportret 1945Egon Marc Lövith: autoportret 1945

Renumitul sculptor, pictor şi grafician clujean şi-a încheiat călătoria vieţii la 31 august 2009, la venerabila vârstă de 86 de ani. Absenţa sa pământeană este compensată de prezenţa în istoria artei transilvane şi universale.

Egon Marc Lövith s-a născut la Cluj în 1923, în familia unui ceasornicar evreu care peste câţiva ani avea să emigreze în Mexic, după ce gărzile legionare îi vor fi devastat atelierul. În 1936, după moartea timpurie a tatălui, Egon revine în ţară cu mama şi surioara lui, pentru că numai aveau din ce trăi în Mexic. Nici la Cluj nu le mergea prea bine, astfel încât adolescentul Lövith este nevoit să muncească pentru a-şi întreţine familia. Hămăleşte şi face cărăuşie, iar în puţinele ore libere desenează. Descoperindu-şi vocaţia artistică se străduieşte să-şi perfecţioneze abilităţile, participând la cursurile artiştilor clujeni ai vremii. Obţine premiul întâi la un concurs naţional de desen. Legile antievreieşti şi războiul pun capăt acestor activităţi. Egon Marc Lövith este înrolat mai întâi în detaşamentul de muncă din armata ungară şi apoi deportat la Auschwitz. De acolo este transportat în mai multe lagăre naziste, fiind eliberat la Dachau. În primele zile de după eliberare o cunoaşte pe Margot Breuer, originară din Debreţin. Dragostea înfiripată pe tărâmul morţii se dovedeşte atât de puternică încât Margot îl urmează la Cluj. Cei doi tineri care şi-au pierdut familiile în Holocaust se căsătoresc şi se stabilesc în oraşul natal al lui Egon, pe care nu-l vor mai părăsi niciodată. După război Egon Marc Lövith absolvă Institutul de Arte Plastice din Cluj, la clasa de sculptură condusă de Ion Irimescu, devine cadru didactic universitar şi unul dintre tinerii artişti apreciaţi ai vremii, exponent al manierei realist-socialiste.

La mijlocul anilor 1960 se produce schimbarea majoră în opera lui Egon Marc Lövith, el numărându-se printre primii artişti plastici clujeni care aduc un suflu înnoitor. Noua manieră de exprimare vizează reflecţia asupra actului creator şi esenţializarea formei. Expoziţiile individuale şi colective din ţară şi străinătate aduc în faţa publicului motive circulare exprimate prin mijloacele sculpturii, graficii, ceramicii sau picturii. Iată câteva dintre ele: Eternul cuplu (1959 – 1999), Holocaust (1945 – 1999), Iudaica (1980 – 2000), Sombreros (1975 – 1998), Quijotesco(1951 – 1998), Bagatelles (1963 – 2000) Păsări (1997 – 1998), Plenitudinea vieţii (1954 – 1999), Icar (1970 – 1999), Nike (1956 -1999). După cum arată într-o lucrare monografică criticul de artă Alexandra Rus “Ciclurile conţin imagini-embleme realizate, uneori, în sculptură, pictură, paste, grafică sau ceramică, alteori, într-o singură tehnică; ele sunt create într-un singur an sau, dimpotrivă, trasează o direcţie esenţială în întreaga viaţă a artistului. Adesea ciclurile se potenţează reciproc, compenetrându-se în acelaşi generos univers spiritual. Urmărirea dezvoltării emblematice în cadrul fiecărui ciclu sau a configurării întregului univers semnificativ dezvăluie nu numai autenticitatea trăirii, adâncimea abordării spirituale ci şi o fascinantă şi debordantă creativitate care-l situează pe artist în zona înnoirii plastice.

Ciclul Holocaust început în 1945 cu schiţa în cărbune Un luptător – autoportret, continuat cu sculpturile Deportaţii (1951), Ultimul cântec (1953) a fost desăvârşit în anii 1980 cu o serie de pasteluri. Seria Holocaust a fost expusă în ţară, Israel, Ungaria şi Germania ca, în final, să alcătuiască o expoziţie permanente găzduită la memorialul din Dachau, inaugurată în toamna anului 2006 în prezenţa artistului. “Cele 34 de lucrări sunt 34 de momente absolut relevante (spicuim câteva titluri: Deportarea, Prima noapte în lagăr, Cartoful, K.Z. Lagărul copiilor, Baraca femeilor, Frigul, Revier) Imaginile realizate direct cu mâna, fără estompă, sunt adevărate amprente ale durerii, dar şi autentice opere de artă. “ – scrie Liana Maxy.

Artistul marcat profund de dispariţia iubitei sale soţii Margot, eterna muză, a mai continuat să creeze şi chiar să expună, până în decembrie 2006 când a suferit un atac cerebral care i-a afectat memoria. Cei doi ani şi jumătate care au urmat au fost petrecuţi, la decizia verişoarelor moştenitoare, într-un cămin de bătrâni din Cluj, într-o singurătate tristă, alinată doar de vizitele câtorva prieteni. Prin diligenţele acestora, în 21 mai 2009, la Muzeul Naţional de Artă din Cluj a fost organizată o expoziţie sub genericul „ Medalion Lövith”. Cu prilejul acestui eveniment maestrul a apărut din nou în faţa publicului iubitor de artă din Cluj care l-a înconjurat cu căldură şi i-a cântat „Mulţi ani trăiască !” Din păcate urarea nu s-a împlinit şi Egon Marc Lövith a trecut în nefiinţă la 31 august 2009. Acum odihneşte alături de soţia sa Margot, la cimitirul evreiesc neolog din Cluj. Fie-i memoria binecuvântată !

Proletarii nu au patrie, iar „liberalii”… limbă?!

septembrie 6th, 2009

„Net, net i net!”

(N. Bondarciuk, aprilie 1988)

Nici nu s-au ofilit florile depuse la statuia lui Mihai Eminescu la Chișinău de 31 august, că au şi început să se facă auzite voci care par a trivializa evenimentul. Vezi Doamne, un liberal autentic nu ar trebui să se ocupe cu asemenea chestiuni minore precum denumirea limbii. De ce tocmai acum, îţi vine să întrebi, exact în momentul în care denumirea sărbătorii din 31 august revine, după ani de vinovată „uitare”, la titulatura completă – „Limba noastră cea română”?

Limba care a făcut istorie

Înainte de a evalua teoretic o asemenea poziţie – denumirea limbii este exclusiv o chestiune individuală -, trebuie făcute câteva precizări contextuale. Întreg proiectul politic din stânga Prutului a stat sub semnul limbii şi al alfabetului latin. 1987 este anul care consemnează acţiunile insurgente ale Uniunii Scriitorilor. La 15 ianuarie 1988, un grup de tineri se adună la bustul lui Mihai Eminescu de pe Aleea Clasicilor şi se naşte Cenaclul literar-muzical „Alexei Mateevici”. Tinerii cântă, recită poezii, iar fenomenul ia amploare şi creează atmosferă. Apar şi reperele documentare. Valentin Mândâcanu publică în 1988 eseul exploziv „Veşmântul fiinţei noastre”, iar Dumitru Matcovschi tipăreşte în acelaşi an articolul „Anti-Teze”. Poezia lui Grigore Vieru – şi nu e singurul nume – dobândeşte şi ea, treptat, valenţe politice majore. În toamna lui 1988 apare aşa-numita „Scrisoare a celor 66” către prezidiul Sovietului Suprem al RSSM, în care se cerea abolirea „teoriei celor două limbi romanice” la nord de Dunăre. Bulgărele de zăpadă a pornit şi nu s-a mai oprit decât la 27 august 1989, ziua Marii Adunări Naţionale. La 31 august 1989, Sovietul Suprem adopta revenirea la grafia latină.

Întorcându-ne în actualitate, patru chestiuni trebuie clarificate în legătură cu acest subit „je m’en fiche”-ism lingvistic cu pretenţii de liberalism de secol XXI şi flancat sub lozinca „denumirea limbii nu trebuie să ne preocupe”.

De ce astăzi şi de ce nu ieri?

Prima ţine de momentul ales. Sărbătoarea din acest an a marcat, dincolo de orice, depăşirea unei etape aproape penibile din istoria RM, în care denumirea limbii era redată printr-o absenţă: „limba noastră”, „limbă de stat”, „limba vechilor cazanii” etc. Oricum, numai limbă română, nu. Cu atât mai mult pare nepotrivit apelul la „neutralitate axiologică”, mai ales că aceasta nu s-a manifestat niciodată când puterea era deţinută, la Chişinău, de cei care încercau să suprime glotonimul „popor român” şi etnonimul „limbă română”. Acest tip de politică etnolingvistică nu părea că deranjează, iar păcatele comuniştilor erau identificate oriunde altundeva, doar în chestiunea identitară, nu. Un asemenea comportament, însă, nu indică în niciun caz „neutralitate axiologică”, ci o atitudine civico-politică evidentă, fie şi neasumată direct. La care, fireşte, oricine are dreptul; dar nu are dreptul să o numească neutralitate şi nici să o drapeze cu eticheta „liberalism”.

Liberalismul nu este neutru identitar

Cea de-a doua chestiune vizează afirmaţia că liberalismul e neutru identitar, inclusiv în chestiunea limbii. Respectiva afirmaţie este o forţare evidentă. În realitate, în fenomenologia lui istorică, liberalismul nu a negat niciodată acest dosar. Dacă ar fi făcut-o, ar fi dispărut urgent de pe scenă. Şi nu vorbim aici despre manifestarea acestuia în spaţiul românesc, unde marile proiecte identitare şi naţionale, mai ales 1 decembrie 1918, i-au avut în centru pe reprezentanţii familiei liberale. Clasicii liberalismului european nu au ocolit subiectul, fie că vorbim despre John Stuart Mill, Giuseppe Mazzini, Max Weber sau Theodor Herzl. Mai încoace, David Miller sau Sir Isaiah Berlin reiau argumentaţia, iar elevul celui din urmă, Yael Tamir, sionist implicat activ în mişcările civice din Israel, publică o carte ce devine clasică în literatura de specialitate: „Naţionalismul liberal”.

Concluzia e una singură: liberalismul este o filosofie, dar şi o practică politică, prin urmare se referă la oameni, nu la Om, pe care, vorba unui francez faimos, „nu l-am întâlnit niciodată”. Liberalismul se centrează pe individ, dar pe cel concret, real, viu, din carne şi oase, cu identitate şi limbă, care vrea prosperitate, dar este şi dispus să îşi dea viaţa pentru ceva care îl transcede, care are vicii, dar se şi roagă la Dumnezeu. Individul este important, dar identitatea şi libertatea lui sunt livrate comunitar, de aici miza crucială inclusiv a chestiunii lingvistice.

Postmodernism „a la Moldova”

Al treilea moment ţine de faptul că ceea ce se sugerează că ar fi liberalism nu este în niciun caz aşa ceva. E un soi de postmodernism dus la extremă, în care opţiunile individuale capătă dimensiuni sacrosante şi intangibile. Suntem subiectivi şi punctum. Alegem ce vrem şi ne comportăm ca atare. În realitate, o asemenea opţiune e imposibilă. Pe de-o parte, pentru că este ipocrită. În epoca aşa-numitei corectitudini politice, nu poţi să-ţi construieşti singur definiţiile nici măcar când e vorba de chestiuni şi mai subiective decât definirea unei limbii (care rămâne, totuşi, apanajul academiilor, filologilor şi al celor ce se îndeletnicesc cu aşa ceva în mod sistematic). Astăzi, contează enorm cum numeşti ceva sau pe cineva. Nu poţi să spui unui om de culoare decât „afro-american”, iar termenii „civilizat” sau „necivilizat”, „genocid” sau „holocaust” trebuie utilizaţi cu precauţie, pentru a nu răni sensibilităţile legitime ale unora sau altora. Totodată, subiectivitatea excesivă în chestiuni identitare frizează patologia socială şi, individual, psihiatria. Dacă mâine, pe baza subiectivităţii noastre, ne-am declara cu toţii „olandezi”, iar limba română „olandeză” şi, pe cale de consecinţă, ne-am prezenta cu toţii la Haga să ne cerem, în „olandeză”, drepturile ce derivă din noua noastră apartenenţă, nu vom fi primiţi acolo în partidul liberal, ci… la ospiciu. (Prin sec. XIX a existat un filosof german care a gândit cam aşa şi a sfârşit taman acolo.)

Limba ca busolă geopolitică

Nu în ultimă instanţă, sofismul subiectivismului lingvistic mai ascunde ceva. Anume, că nu limba în sine e o problemă în RM, ci semnificaţia acesteia şi valorile pe care le propagă. Nu e hazardat să spunem că, în stânga Prutului, statutul oficial al limbii române a fost un veritabil indicator pentru orientarea generală a statului. De fiecare dată când denumirea corectă a acesteia a fost scoasă din circulaţie sau marginalizată, a fost un semn al fracturării relaţiei Chişinăului nu doar cu Bucureştiul, dar şi cu Europa. În 1990, „eliberarea limbii” a reprezentat preambulul eliberării politice. A urmat un declin, iar Constituţia din 29 iulie 1994, prin formula „limbă moldovenească cu grafie latină” anunţa, parcă, eşecul comunist ce va urma. Limba în stânga Prutului nu poate fi doar o chestiune subiectivă. Cel mai mare mânuitor al limbii române, Eminescu, scria undeva, prin manuscrisele sale, că „Nu noi suntem stăpânii limbii, ci limba e stăpâna noastră”. Pentru RM, observaţia poetului e mai mult decât un gând heideggerian – este o realitate politică şi geopolitică.

Restul este sofistică.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

Moldova şi politica lingvistică din Quebec

septembrie 6th, 2009

R Moldova este probabil singura ţară din lume care are o sărbătoare naţională dedicată limbii de stat. De 20 de ani în fiecare an pe 31 august moldovenii sunt chemaţi să sărbătorească aniversarea oficializării limbii române în ţara lor.

Cum trebuie să înţelegem politicile lingvisitice din R. Moldova în contextul aspiraţiilor de apropiere de valorile occidentale ale moldovenilor ? Care ar fi exemplul occidental pe care R Moldova ar putea sa-l urmeze aliniindu-se în acelaşi timp la imperativul de toleranţă şi respectare a minoritaţilor? Am să încerc în acest material să dau ca exemplu politicile lingvistice dintr-o ţară care are o reputaţie ireproşabilă în domeniul respectării drepturilor minorităţilor – Canada.

Limbile de stat din Canada

Canada are două limbi oficiale, engleza şi franceza. Aceasta nu înseamnă însă că dacă o să mergeţi la Toronto sau Montreal o să vedeţi inscripţii în două limbi. Fiind un stat federal, Canada delegă responsabilitatea pentru politicile lingvistice provinciilor. Din cele 10 provincii, doar una singura, New Brunswick, a decretat cele două limbi, franceza şi engleza, drept limbi de stat. Restul provinciilor au decretat, în funcţie de situaţia lor demografică, o singură limbă de stat. Astfel, afară de New Brunswick, toate provinciile sunt de fapt anglofone, excepţie fiind provincia Quebec, unde unica limbă de stat este franceza.

Specificul provinciei Quebec

Până în 1977 când a fost votată legea 101, numită şi La Charte de la langue francaise, care reglementează funcţionarea limbilor în Quebec, în această provincie limba engleză domina viaţa publică, deşi vorbitorii limbii franceze constituiau majoritatea. Această situaţie specifică justifică comparaţia pe care o putem face între politicile lingvistice din Quebec şi R Moldova, chiar dacă Quebec nu este decât o provincie dintr-un stat cu două limbi oficiale, iar R Moldova este un stat independent cu o singură limbă oficială. Astfel ca şi în Quebec, ligislaţia lingvistică din R Moldova şi-a pus scopul de a întări statutul limbii majorităţii.

Politica de francizare din Quebec

Strategia lingvistică a legii 101 a fost fondată pe trei principii de bază – 1. să oprească procesul de asimilare şi de minorizare a francofonilor, 2. să asigure predominarea socio-economică a majorităţii francofone, 3. să realizeze afirmarea caracterului francez al provinciei. Această lege decretează franceza drept unica limbă de utilizare în domenille următoare – în justiţie, în administraţia publică, în sectorul non-guvernamental, în întreprinderile private şi publice, în comerţ şi afaceri şi în învăţământul primar şi gimnazial. Există unele excepţii care prevăd în anumite situaţii utilizarea şi a limbii engleze, dar aceste excepţii sunt descrise expres în lege. Această politică lingvistică are numele oficial de politică de francizare („politique de francisation” – echivalentul pentru limba română ar fi trebuit să fie „politică de românizare”). Pentru a asigura punerea în aplicare a acestei politici, a fost creat Oficiul limbii franceze (http://www.olf.gouv.qc.ca), care are misiunea de a da sancţiuni (ex. de a pune amenzi) instituţiilor care nu respectă legea 101.

Minoritatea privilegiată

La prima vedere se poate considera că această politică lingvistică restrânge drepturile anglofonilor. Însă aceasta este adevărat doar la prima vedere. E vorba că în Quebec minoritatea anglofonă nu este văzută ca oricare altă minoritate. De fapt ea este considerată o minoritate PRIVILEGIATĂ. Astfel, deşi minoritari în Quebec, anglofonii se comportau ca o majoritate – nu cunoşteau limba franceză a majorităţii, engleza era folosită în toate domeniile publice şi era considerată limba de comunicare între francofoni şi anglofoni. În acest context specific, cât n-ar părea de paradoxal acest lucru, minoritatea se comporta ca şi cum ar fi majoritate, iar majoritatea ca şi cum ar fi minoritate. Tocmai pentru a readuce la normalitate această anomalie, Parlamentul din Quebec a decis să pună în aplicare o nouă politică lingvistică în 1977 (legea 101).

Concluzia pentru Moldova

Sunt două lucruri care trebuie să le învăţăm din această experienţă legislativă. În primul rând trebuie să conştientizăm că politicile lingvistice care au ca scop fortificarea statutului limbii române în R Moldova nu contravin în nici un fel valorilor de toleranţă şi respect al minorităţilor. Dacă ele ating interesele unei minorităţi, e vorba de interesele unei minorităţi PRIVILEGIATE, care se comportă ca şi cum ar fi majoritate. Politicile lingvistice din R Moldova TREBUIE să vizeze readucerea la normalitate a acestei anomalii. În al doilea rând, pentru ca aceste politici lingvistice să-şi atingă scopul propus, e nevoie ca să fie creată o instituţie care să supravegheze punerea în aplicare a legislaţiei lingvistice prin dreptul de a da sancţiuni. Dacă acest mecanism de control nu va fi creat, legislaţia lingvistică (şi nu numai) nu va funcţiona, şi deci situaţia de anomalie se va perpetua.

Lilian Negură este doctor în sociologie, profesor asociat al Universității Ottawa, Canada.

Articolul este preluat de pe pagina UNIMEDIA
http://www.unimedia.md/?mod=analiza&id=115

Berlin – Jurnal de călătorie – 1. Berlinezii adoră timpul liber

septembrie 6th, 2009

De două săptămîni mă aflu la Berlin. Voi mai sta aici încă o lună şi jumătate, pînă spre sfîrşitul verii. Altminteri, mă simt de-al casei cu străinătatea. De vreo 15 ani, am tot venit ca să plec, vorba vine. M-am învăţat atît de bine cu ea că, de bine ce mă aciuez şi eu pe undeva pe un an – doi, iată că mă ia dorul de ducă şi nu mă lasă pînă plec iar.
Acum sînt la Berlin. Şi e pentru prima dată cînd mi se întîmplă aşa ceva: vreau să duc un jurnal de călătorie. O fi un semn că mi-am lăsat în sfîrşit rădăcinile acolo de unde am plecat (venit?). Sau poate pentru că acum nu stăpînesc (absolut deloc, la început) limba localnicilor, ceea ce mă înstrăinează teribil, în beneficiul unei sensibilităţi sporite faţă de amănunte. O chestie demodată grozav, un jurnal de călătorie. Ai zice că mă cred altcineva decît sînt. Simt totuşi nevoia să-mi notez ce mă miră şi îmi dă de gîndit. Dimpotrivă, m-aş simţi altcineva dacă n-aş face-o. Sper totodată să-mi ţin în frîu complexele provinciale. Să nu mă ia limba pe dinainte. Să nu moralizez, mai cu seamă.

Mirosurile Berlinului

Berlinul e un oraş mirositor. Pe cheiurile rîului Spree, pe sub podurile trenurilor S-bahn, miros de urină şi de alge de rîu. În Tiergarten (un parc imens în chiar centrul oraşului) – miros de iarbă proaspăt tunsă, de urzici şi flori de tei. Seara, mirosuri de bere şi cîrnaţi prăjiţi de la terasele cafenelelor aruncate în stradă. Dar are oare şi gust? Mi-e foame.

Etica odihnei la berlinezi

Se zice că nemţii sînt tari la capitolul etica muncii. Berlinezii, cu siguranţă, nu stau mai prost nici la cultura odihnii. Terase şi cafenele la tot pasul, doldora cu oameni, aproape în orice parte a zilei. În faţa modernei gări centrale (Hauptbahnhof), pe cheiul rîului, o terasă cu o mulţime de fotolii pliante, pe care atîrnă la soare care mai de care. Mai aproape de apă, stă un fel de baldachin, de care profită doi inşi pentru a-şi face siesta. Un adevărat desfrîu al loisir-ului. Max Weber o fi văzut ceva de acest gen în Prusia (mai catolică şi ceva mai săracă decît Thuringia lui natală), cînd şi-a născut teoria despre „etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

Singurul oraş german în care se poate trăi

Berlinul este uşor dispreţuit de nemţii din vest, fiind socotit un oraş neordonat, murdar – îmi spune o cercetătoare de la Centrul franco-german la care sînt afiliat pe parcursul şederii, şi ea franco-germană de altfel, după nume (Béatrice Von Hirschhausen) şi prin statut (avînd şi post de cercetătoare la CNRS în acelaşi timp), şi care se oferă să-mi arate drumul spre bibliotecă. „Din partea mea, e singurul oraş german în care se poate trăi” – adaugă însoţitoarea mea, nu fără mîndrie şi satisfacţie.

Zidurile din sticlă şi metal

Prima mea vizită cu metroul la Biblioteca de stat (exact aşa şi se numeşte, pe scurt: StaBi), denumire moştenită din vremurile socialiste. La ieşire din metrou, în Potsdamer Platz, cît vezi cu ochiul doar sticlă şi metal, tot numai clădiri ultramoderne, holding-uri impunătoare ale unor megacorporaţii internaţionale. Nu aşa îmi închipuiam Berlinul de est. Aflu că pe aici nu departe trecea zidul, iar pe vremea războiului rece zona în care mă aflu era o curată pustietate, pe care absenţa zidului o făcuse şi mai apăsătoare. O recuperare economică – dar şi simbolică – a golului lăsat în urma ridicării cortinei de fier…

Petru Negură este lector la Universitatea de Stat din Chișinău, doctor în sociologie al E.H.E.S.S. Paris.

Articolul este preluat de pe blogul său http://petrunegura.blogspot.com/

Voronin pleacă, sistemul rămâne?

septembrie 6th, 2009

Ştirea “bombă” despre plecarea benevolă a lui Voronin din funcţia de Preşedinte al RM diluează “raportul de forţe”, dar nu îl schimbă definitiv. Rezistenţa opusă de şefia Companiei publice “Teleradio Moldova” şi cea a Guvernului RM sunt primele semne ale “contra-acţiunilor” sistemului “voroninist”.

Există însă o serie de necunoscute care vizează Preşedinţia şi figura lui Voronin.

Din cele întâmplate putem presupune că demersul depus de PCRM la Curtea Constituţională (CC) ar fi determinat decizia lui Voronin să renunţe la fotoliul de preşedinte de ţară. În primul rând, vulnerabilitatea vădită a acestui demers nu oferă şanse pentru a invalidarea alegerii lui Ghimpu. Probabil, chiar membrii CC ezită să se sacrifice pentru interesele comuniştilor, fie PCRM nu este capabil să schimbe la moment starea lucrurilor şi relaxează “pumnul”.

În al doilea rând, efervescenţa cu care a fost vehiculată abandonarea postului de Preşedinte al RM înainte ca CC să se pronunţe vizavi de “plângerea PCRM” este suspectă, ridicând mai multe semne de întrebare.

De ce plecarea lui Voronin este atât de facilă, mai ales, în condiţiile acuzaţiilor adresate Alianţei pentru integrare europeană privitor la presupusele acţiuni anti-constituţionale? Vrea PCRM-ul să se eschiveze de la responsabilităţile pe timp de criză sau pregăteşte noi “trucuri” politice pentru coaliţia liberal-democrată? Distanţarea comuniştilor de la fotoliul de Preşedinte este ireversibilă sau temporară? Pleacă Voronin în mod benevol sau la presiunea Occidentului şi/sau permisiunea Rusiei?

În prezent, reieşind din amalgamul de date controversate care abundă spaţiul public moldovenesc putem face următoarele concluzii:

* Comuniştii evită o confruntare inter-instituţională în RM şi se axează pe contradicţii intra-instituţionale, supunând acestui exerciţiu legislativul.
* Alegeri anticipate sau republică parlamentară – dilema în jurul căreia oscilează Voronin şi PCRM-ul urmărind absolutizarea puterii sale în RM sau felierea acesteia şi împărţirea cu celelalte forţe parlamentare.
* Sindromul “copilul şi biberonul” este o altă caracteristică potrivită pentru comuniştii lui Voronin, care nu se pot despărţi de “biberonul”/puterea ce le-a aparţinut timp de 8 ani.
* Stratagema “falsei retrageri” care constă în dezinformarea opiniei publice şi intoxicarea Alianţei, pe de altă parte. Conform acesteia, se creează impresia aparentă că PCRM-ul pierde teren. Urmând această logică ne putem aştepta la identificarea de o manieră stranie a “transfugilor” comunişti (delegaţi de căpetenia PCRM) care îl vor vota pe Lupu, dar în schimbul unei colaborări pentru formarea Guvernului sau alte scheme politice avantajoase comuniştilor.
* Alegerile anticipate sunt mai mult nedorite de comunişti, decât viceversa, deoarece aceasta le subminează afacerile, iar criza economică riscă să pună pe o bancă comună a acuzaţilor atât liberalii, cât şi comuniştii.

Punctul final legat de plecarea “controversată” a lui Voronin din funcţia de şef de ţară va fi pus de CC. Dacă Curtea va susţine poziţia comuniştilor, atunci ne putem aştepta la noi metamorfoze în comportamentul şi retorica PCRM.

Colectivizarea agriculturii (1949-1962): un brutal proces politic

septembrie 6th, 2009

“Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii în România (1949-1962)”, Dorin Dobrincu, Constantin Iordachi (editori)

Editura Polirom, Iaşi, 2005, Colecţia Document

Este destul de greu să pleci la o cercetare exhaustivă a unei perioade lungi a istoriei României din perioada comunistă, chiar dacă aceasta este specializată pe un tărâm aparent restrâns, dar de fapt întins pe teritoriul intregii ţări, nu numai din punct de vedere al suprafeţei, ci şi al ideologiei. Vorbim aici despre procesul de colectivizare a agriculturii româneşti, un proces început aproape imediat după instaurarea totală a Partidului Comunist la putere (sub masca Partidului Muncitoresc sau a Frontului Plugarilor), continuat pe parcursul a cel puţin unui deceniu şi finalizat prin „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale” din 27 aprilie 1962.

Să nu uităm că, spre deosebire de naţionalizarea industriei şi băncilor, care a durat doar aproximativ patru ani – 1948-1952, colectivizarea a fost de lungă durată, a cuprins întreaga ţară şi o mare parte a populaţiei, respectiv toată populaţie rurală a României, estimată în 1948 la aproximativ 75% din populaţia totală – aproximativ 12.000.000 de locuitori dintr-un total de 16.000.000. Potrivit datelor oficiale, numai până în 1952, peste 80.000 de ţărani au fost închişi pentru că s-au opus colectivizării, 30.000 fiind condamnaţi în urma unor procese publice.

Cercetarea singulară este, cum am spus mai sus, extrem de grea, dar ea reuşeşte în cartea-document „Ţărănimea şi puterea. Procesul de colectivizare a agriculturii din România (1949-1962)”, prin efortul unui colectiv, unui proiect de colaborare interdisciplinar, unor cercetători de mare probitate ştiinţifică, în număr de 20, amintind aici numai patru dintre ei şi anume editorii cărţii Dorin Dobrincu şi Constantin Iordachi sau iniţiatorii Gail Kligman şi Katherine Verdery.

Pe de altă parte, nici materialul rezultat nu este simplu şi uşor de prezentat şi, în esenţă, de citit. Se adresează unui cititor avizat, care cunoaşte îndeaproape istoria comunistă a României postbelice, care este interesat de colectivizare, de lumea satelor, de ultimele împotriviri ale ţăranilor români de pe tot cuprinsul ţării împotriva deposedării de proprietăţile lor, câştigate cu greu în urma unor reforme agrare târzii. Unele articole sunt greoaie, la un moment dat situaţiile asemănătoare se repetă, dar pe ansamblu reprezintă un demers istoriografic de remarcat, într-un domeniu care merită cercetare amanunţită.

Cartea este structurată în trei părţi, respectiv Partea I-Colectivizarea agriculturii: aspecte generale, Partea a II-a-Centru şi periferie în campania de colectivizare şi respectiv Partea a III-a-Colectivizarea şi schimbarea relaţiilor sociale, prima punând accentul pe partea istorică şi ideologică a colectivizării, iar ultimele două pe studii de caz din diferite locuri ale ţării, cu stratificare etnică deosebită, cu ideologii şi mişcări alternative de împotrivire sau de aderare la comunismul sătesc. Ceea ce reuşeşte cu prisosinţă această carte este modalitatea de cercetare, respectiv îmbinarea istoriei orale, cu interviuri luate cu supravieţuitorii sau cu descendenţii acestora, cu munca de arhivă, o condiţie esenţială pentru înţelegerea sub multiple aspecte a vieţii, transformării societăţii şi complexităţii regimului comunist din acea perioadă de început. De altfel, şi definiţia colectivizării decurge din acest context, ea fiind „un aspect fundamental al formării partidului-stat în România, şi nu doar ca pe o simplă campanie auxiliară a procesului de industrializare şi urbanizare”.

Un capitol care ne-a interesat mai mult a fost cel semnat de Eugen Negrici, intitulat sugestiv Rolul literaturii în campania de colectivizare. El dezvăluie contribuţia unor scriitori de renume, cunoscuţi şi în prezent lumii literare româneşti, dar îndelung lăudaţi în perioada comunistă, la impunerea unei imagini denigratoare a satului precomunist şi la ilustrarea tezelor staliniste asupra ţărănimii, teze mult-laudate şi răspândite în acei ani. Vorbim aici, în principal, de A.E. Baconsky, Marin Preda, Zaharia Stancu, Titus Popovici şi chiar Mihail Sadoveanu.

Marin Preda, de exemplu, şi-a imaginat încă din 1952 un ţăran harnic (Ilie Barbu) care îşi doreşte să se separe de chiaburii din sat, în povestirea Desfăşurarea, chiaburi (care sunt o categorie aparte, greu de definit şi de autorităţile acelor vremuri, complex analizaţi în carte) care sunt menţionaţi şi în versurile lui A.E. Baconsky: „Trece o noapte, trece înc-o zi,/ Lupta se ascute între clase, / Iar chiaburii se arat-a fi/ Elemente tot mai duşmănoase.”

De remarcat este că Desfăşurarea a fost tipărită sub presiunea avertismentelor repetate venite din zona Puterii şi a rămas în manuale până foarte târziu, când erorile colectivizării forţate deveniseră notorii, ulterior înlocuită tot de un roman ţărănesc, dar de data aceasta excepţional, Moromeţii.

Un alt scriitor care a aderat rapid la politica oficială a fost Zaharia Stancu. El va fi, de altfel, cooptat ca activist în Secţia de Agitaţie şi Propagandă a partidului şi va fi desemnat preşedinte, în 1949, a proaspetei înfiinţatei, după model sovietic, Uniuni a Scriitorilor. Prima variantă a romanului său, Desculţ, publicată în anul 1949, a servit excepţional politicii partidului, reflectând precis şi explicit, ca într-o lecţie de istorie, conflictele antagoniste din lumea satului.

În sfârşit, un caz aparte este Mihail Sadoveanu, aflat deja spre sfârşitul unei cariere excepţionale şi care trebuie doar să se adapteze regimului, la el fiind absentă tenta politică a ultimelor opere, care este înlocuită cu una profund boierească, de viaţă trăită în prea-plin. Totuşi, se remarcă o adeziune vizibilă la politica de rusificare, care, în opinia lui Eugen Negrici „trebuie să fi constituit o decizie dramatică, poate cea mai dramatică dintr-o viaţă până atunci tihnită, cu împliniri numeroasă şi puţine clătinări sufleteşti”.

După terminarea colectivizării, în 1962, literatura propagandistică, ilustrată mai sus cu exemple notorii, îşi va schimba optica, de la faza militantist-agitatorică la faza idealizării noii epoci şi a noilor realizări. Imaginea care va fi pusă în valoare este aceea a unui sat românesc „paradis terestru”, plină de belşug şi voie bună, cu ţărani care muncesc cu drag şi cu festivităţi impresionante (ne amintim încă de „Ziua recoltei”). Concluzia studiului este că „literatura pusă în slujba partidului nu a avut efectul scontat asupra conştiinţei ţăranilor, însă a înveninat climatul social.”

În afara literaturii, al studiilor de caz, specifice unor localităţi mici sau necunoscute din Dobrogea, Oltenia, Transilvania, Maramureş sau Banat, un alt aspect demn de luat în seamă este acela juridic. Aproape nimic din ceea ce s-a întâmplat la colectivizare nu a fost lăsat pe seama întâmplării, modelul sovietic de legiferare fiind urmat îndeaproape şi cu câştiguri însemnate, atât pe termen scurt sau mediu, dar şi pe termen lung, şi avem în vedere în acest ultim caz perioada post-comunistă.

Nuanţând, pe termen mic sau mediu, puterea comunistă nu şi-a făcut probleme cu populaţia nemulţumită. Astfel, începând din 1947, nimeni nu putea să atace în justiţie o acţiune bazată pe Legea reformei agrare din 1945, deoarece, după cum prevedea Legea nr. 177 din 7 iunie 1947, pentru interpretarea dispoziţiilor legale privitoare la realizarea reformei agrare, „lucrările pentru înfăptuirea reformei agrare săvârşite de organe […] şi deciziunile completatoare ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor sunt acte de guvernământ şi nu pot fi atacate în justiţie”. Prin urmare, preluând un articol din Constituţia din 1923, care prevedea că deciziile politice nu pot fi atacate în justiţie, autorităţile comuniste şi-au asigurat acceptarea oricărei forme de absorbire a proprietăţii private, pentru că orice acţiuni împotrivă erau respinse pe considerentele de mai sus, iar cei care le iniţiau erau aspru pedepsiţi, mii de ani de condamnare petrecuţi în închisoare şi lagăre fiind pronunţaţi în acea perioadă.

Foarte interesant este efectul pe termen lung al legislaţiei comuniste de colectivizare, respectiv pentru perioada postdecembristă, care a fost plină de acte normative privind fondul funciar, privind reîntoarcerea proprietăţilor, reconstituirea vechilor lăcaşe etc, proces care continuă cu dificultate şi în prezent. Astfel, la înscrierea în colectiv, sub oricare din formele sale, ţăranul trebuia să declare suprafaţa de pământ deţinută, locul acesteia, vecinii, forma de proprietare sau de dobândire. Unii dintre aceştia însă, în speranţa că tăvălugul va trece şi vor rămâne proprietari, au declarat mai puţin decât în realitate, acte care s-au păstrat peste timp şi pe baza cărora nu li se mai poate reconstitui (ceea ce ni se pare normal) adevăratele suprafeţe deţinute. Iată un efect peste decenii la care nu se aştepta nimeni.

Privind peste ani, colectivizarea a avut un caracter în principal politic, nu neapărat economic sau sociale, aşa cum se dorea. De altfel, chiar în primul său număr, Scânteia preciza că împroprietărirea reprezenta cea mai arzătoare chestiune ce frământa masa ţărănimii şi că exproprierea se punea atunci „în mod deosebit de acut din punct de vedere politic”. De asemenea, importanţa şi expansiunea colectivizării a suferit mult în perioada 1949-1952, când rolul politic s-a pus destul de puţin şi nu exista un proiect descentralizat de aplicare a tuturor directivelor şi dorinţelor venite de la conducerea centrală a partidului. Imediat cum planul politic s-a dezvoltat, activiştii locali sau centrali s-au înmulţit, directivele ajungeau repede şi antrenau un număr important de membri de partid, colectivizarea a reuşit, ceea ce motivează accentul pus pe caracterul politic al acestei acţiuni.

Toate elementele de mai sus au concurat la discursul ţinut la data de 27 aprilie 1962, menţionat în „Raportul cu privire la încheierea colectivizării şi reorganizarea conducerii agriculturii prezentat la sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale”, care a reprezentat concluzia procesului de colectivizare a agriculturii în România: „Tovarăşi,

Sesiunea extraordinară a Marii Adunări Naţionale este consacrată unui măreţ eveniment istoric în viaţa poporului nostru: terminarea colectivizării agriculturii. În Republica Populară Română socialismul a învins definitiv la oraşe şi sate. (Aplauze puternice, îndelungate).”

Ene Stefan
www.filme-carti.ro

Auschwitz: o vizită care m-a zguduit

septembrie 6th, 2009
Cea mai celebră mostră de cinism german din istorieCea mai celebră mostră de cinism german din istorie

Mirosul. Asta lipseste, asta era in memoria mea virtuala, asta ma asteptasem, ilogic, sa simt. In mintea mea Auschwitz se asocia cu el, cu MIROSUL.

Prima impresie – o baza militara. Curat. Cladiri lungi, din caramida rosie, aliniate simetric (se putea altfel?), pomi, alei pietruite intre ele. Doar dublele garduri de sarma ghimpata dezvaluie ca nu e o tabara militara. Si, desigur, poarta. Arbeit macht frei, profilata pe cerul senin, imagine vazuta si razvazuta in toate mediile posibile, fara a reda, macar infinitezimal, senzatia simtita cand o vezi in realitate. REALITATE.
Senzatii.

Asa s-ar putea concluziona vizita mea la Auschwitz-Birkenau. Senzatii, caci amanunte, date istorice, statistici, poze, documente, de la lagarul-muzeu bine comercializat si cu ghizi competenti, nu am memorat acum. Chiar pantofi, haine, valize, ochelari, am mai vazut si la alte muzee.

Nu insa si kilogramele de par omenesc. Kilograme de par. Si obiectele confectionate din el. Daca exprimarea ‘ingrozitor’ ar putea reda o mica parte din ce-am simtit… ! Ingrozitor de real. Nu numai ce-ai citit, vazut, auzit, aflat – altfel, teoretic. Auschwitz I, aici a ramas singurul crematoriu intreg care se poate vizita. Epuizata emotional, n-am mai avut socul simtit la Maidanek. Doar lacrimile sunt aceleasi.

Auschwitz II (Birkenau), la 3 km de primul lagar. Parca de 100 de ori mai mare decat Maidanek, kilometri si kilometri de baraci de lemn. Si miros de iarba proaspat cosita. Si ruinele camerelor de gazare si ale crematoriilor. Si liniile de cale ferata, cladirea de la intrare, platformele de ‘selectie’…

Oare ma aflu, deodata, in Lista lui Schindler? Am mers, am plans, am aprins lumanari, am si fotografiat, ca o obsesie. Sa pastrez ce vad. Ce sper sa nu mai vad in viata mea, sa nu vedem, nu noi, nu copiii nostri, nu copiii copiilor nostri, in vecii vecilor. Amen!

Momentul politic 1848: modernizare, natiune si inamicii natiunii

septembrie 6th, 2009

Traditia educationala si tendinta obiectiva spre simplificare au conferit evolutiei Romaniei spre modernitate imaginea unei succesiuni de revolutii, conspiratii si razboaie, cu ignorarea implicita a fenomenelor sociale si economice, cu impact pe termen lung. Din aceasta serie a datelor exponentiale, evenimentele revolutionare ale anilor 1848-1849 au beneficiat de o reflectare preponderent pozitiva din partea istoricilor si a scrisului romanesc in general. Chiar daca scepticismul abordarilor conservatoare le-au pus la indoiala fundamentele, iar samanatoristii au insistat asupra caracterului aculturant al tezelor pasoptiste, acestea si oamenii care le-au dat expresie au sfarsit prin a fi incadrati in mitologia nationala. Dimensiunea lor ca motive ale propagandei a fost amplificata in a doua jumatate a secolului trecut de incercarea regimului national-comunist de a-si asigura un plus de legitimitate prin conectarea cu antecedente revolutionare ale istoriei noastre. Asa a devenit democratul Nicolae Balcescu aproape un adept al lui Marx, iar avocatul Avram Iancu o prezenta obligatory in orice rechizitoriu antimaghiar. DesI proiectele politice si optiunile culturale ale pasoptismului au inspirat o publicistica vasta cantitativ si eclectica din punctual de vedere al calitatii si interpretarilor, o serie de aspecte ar justifica reevaluarea faptelor petrecute in urma cu mai mult un secol si jumatate si care au insemnat in ultima analiza o prima tentativa de a accelera ritmul de evolutie a institutiilor si societatii romanesti. Avem de-a face cu un prim moment de compatibilizare a spiritului public romanesc cu fluxul general de valor ieuropene, sub aspectul backgroundului cultural si al politicilor publice formulate pe parcursul dialogului sporadic cu puterea de stat sau promovate pe fondul controverselor care i-au opus pe exponentii diverselor curente de opinie. Similitudinea cu realitatile europene s-a manifestat si de aceasta data mai ales din perspectiva crizei structurale care afecta regimurile politice si sistemul international creat dupa infrangerea Frantei napoleoniene. Relatia dintre putere si societate era pusa in cauza de capacitatea insuficienta a celei dintaI de a gasi solutiii la provocarile impuse de ascendentul relatiilor capitaliste si de industrializare,, dar mai ales de contestarea fundamentelor legitimitatii guvernarii suveranilor restaurati dupa 1815. Nucleele conspirative reunite in societatI secrete sI loji masonice, mediile universitare si lumea literelor, propuneau drept solutii la problemele curente ale societatii, la Paris si Berlin, ca si la Dudapesta, Iasi si Bucuresti, reforme democratice, o guvernare reprezentativa, libertati economice sI civile. Caracterul ireconciliabil dintre reformisti si conservatori nu corespunde intrutotul realitatii, o dovada in acest sens fiind masurile reformiste luate de guverne considerate de istorici drept campioane ale Restauratiei. Substanta controverselor a constat in ritmul si profunzimea reformelor si in increderea in capacitatea diverselor categorii sociale de a-si asuma in mod constient responsabilitatI in procesul politic. Disponibilitatea spre dialog si identificarea unor compromisuri rezonabile s-a manifestat de ambele parti, factiunile moderate fiind obligate sa coopereze pentru inhibarea unor tendinte revolutionare radicale care amalgamau teorii sociale utopice si practici iacobine, punand in cauza caracterul functional al statului si ordinea sociala elementara.

Europa Centrala se confrunta la o alta scara cu acelasi spectru de probleme, cu gradul sporit de acuitate dat de caracterul incipient al dezvoltarii industriale si de vulnerabilitatile unei societati polarizate si patriarhale. Mai grave decat acestea sau decat clivajul dintre elita progresista si baza sociala preponderent rurala si de conditie materiala precara, erau rivalitatile de ordin national. Comunitatile etnice parcurg in deceniile premergatoare momentului 1848 un proces rapid de recuperare a propriei identitati, datorat sensibilitatilor romantice care modelau constiintele celor instruitI si incertitudinilor create de o lume in schimbare, care potentau solidaritatile comunitare. Aspiratiile spre progres si libertate nu au fost suficiente pentru a se putea identifica o baza de colaborare intre popoarele incorporate in state multinationale, iar revolutia a insemnat din acest punct de vedere o prima manifestare a confrontarilor care aveau sa serveasca drept catalizatori pentru doua razboaie mondiale. Regiunea in care conflictele nationale au evoluat spre adevarate razboaie civile a fost tocmai aceea in care politica integratoare si despotismul luminat al cosmopolitei Case de Austria parea sa edifice un model de succes al parteneriatului dintre autoritatea guvernamentala si elitele locale. Monarhia Habsburgica a putut fi salvata numai datorita interventiei militare a Rusiei si acceptului tacit al puterilor occidentale, constiente de importanta mentinerii unui pol de putere stabil intr-o zona sensibila pentru echilibrul European. Romanii s-au individualizat in acest creuzet de pasiuni si interese datorita situatiei lor politice de natiune divizata in doua state aflate intr-o zona de condominium ruso-otoman si in provincii incorporate de Austria. Chiar daca faptul poate parea un sacrilegiu, germenii dezvoltarii moderne au fost diseminati la nivelul societatii romanesti prin actiunea marilor puteri vecine. In Transilvania si Banat, aparitia bisericii romane unite si inovatiile sociale ale reformismului iosefin au stimulat formarea unei elite intelectuale romanesti, instruita la colegiile catolice si ulterior la universitatile germane si italiene, a carei expresie culturala este data de scrierile autorilor Scolii Ardelene. Acestora si generatiei care le-a continuat opera li se datoreaza recuperarea pentru spatiul spiritual romanesc a unor teme precum originea latina limbii romane, apartenenta lor la civilizatia occidentala si legitimitatea istorica a recunoasterii natiunii romane ca entitate cu drepturi depline a statului. Cele doua episcopii ale romanilor ardeleni au asigurat cadrul institutional indispensabil pentru articularea unui program national supus periodic atentiei autoritatilor imperiale, dar si pentru dezvoltarea unei retele scolare necesare ridicarii nivelului de viata al comunitatilor locale. Un aspect mai putin studiat este rolul unei categorii reduse numeric dar extrem de active in promovarea intereselor nationale ale romanilor de pretutindeni, comunitatea de comerciantI si bancheri macedo-romani din Ungaria. Avand o pozitie economica privilegiata datorita implicarii sale in comertul din sud-estul Europei, membrii acestei comunitati asigura sustinerea materiala a unor initiative politice de interes national si se remarka prin acte de mecenat. Moldova si Tara Romaneasca datoreaza deasemenea primele impulsuri spre innoire influentei ruse, mai ales ocupatiei militare din 1828-1834 si Regulamentului Organic, primul asezamant cu caracterconstitutional din istoria noastra. Inafara prevederilor sale politice si a inceputului separarii puterilor in stat pe care l-a incercat acesta, triumful Rusiei a insemnat si deschiderea Marii Negre si Dunarii de Jos pentru comertul international. De acum dateaza inceputul afirmarii Tarilor Romane ca placa turnanta a comertului cu cereale, cu implicatiile sale sociale atat de disputate in cultura noastra. Regimul politic regulamentar a avut o proprie agenda reformista, care s-a materializat in primul rand prin stimularea studiilor in strainatate. Cei pe care-I omagiem ca fondatori ai statului roman modern si-au inceput formarea intelectuala in aceasta atmosfera de deschidere spre influentele occidentale si entuziasm romantic pentru traditia si viitorul natiunii. Pentru acestia din urma, angajamentul revolutionar cu aspiratiile sale democratice si dezbaterea febrila a cailor de urmat pentru atingerea obiectivelor nationale a fost un experiment de tinerete, menit sa releve posibilitatile dar mai ales obstacolele care puneau in cauza progresul Principatelor. Chiar daca nationalismul romanesc incipient a incorporat idealuri liberale si democratice, implicarea maselor in tentativele insurgente din Moldova si Tara Romaneasca a fost una episodica, iar conducatorii revolutionari au preferat sa evite escaladarile violente, in conditiile interventiei armate otomane si rusesti. In ceea ce priveste Transilvania, asistam la o remarcabila osmoza intre programul national al elitelor si exigentele sociale ale categoriilor rurale, fapt ce a conferit organismelor care incercau o institutionalizare a revolutiei o pondere sporita in raport cu factorii de putere din Monarhie. Mobilizarea lumii rurale din Ardeal a insemnat un grad sporit de violenta, rezultate din activarea conflictului cu autoritatile revolutionare maghiare. Partidul revolutionary al lui Kossuth concepea infaptuirea revolutiei democratice si a reformelor sociale in frontierele istorice ale vechiului regat medieval. Intransigenta programului revolutionar maghiar venea in contradictie cu agenda minoritatilor etnice si a creat premisele razboiului civil, marcat de atrocitati comise de toate partile implicate, cu efecte recognoscibile in memoria colectiva. Totusi, unii leaderi romani din Banat si Crisana au luat parte la dezbaterile politice si parlamentare din Ungaria si au cautat sa medieze ralierea tuturor ardelenilor la cauza revolutionara.

Principalul inamic al revolutiei romane nu a fost insa nici Imperiul Otoman aflat in descompunere, nici Monarhia Danubiana. Chiar daca nu o marturisesc expresis verbis, majoritatea vedea principalul obstacol in afirmarea natiunii romane in politica expansionista a Rusiei, care tindea sa transforme pozitia de putere protectoare a confratilor ortodocsi de la Dunare in patronaj politic efectiv. Romanii nu sunt un caz singular din acest punct de vedere, tendinte similare se manifesta si in relatiile Rusiei cu grecii, sarbii si mai tarziu cu bulgarii, fenomen ce va determina substituirea vechii solidaritati de interese si de credinta printr-o atmosfera de mefienta si suspiciuni reciproce. Resorturile acestui antagonism au fost cautate in diferenta de statut politic intre actorii implicati, intre Imperiul tarilor aureolat de victoria impotriva Frantei si devenit o mare putere cu interese mondiale si micile etnii din sud-estul Europei, obiecte ale luptei pentru sfere de influenta. Motivele care au facut ca rivalitatea romano-rusa sa supravietuiasca revolutiilor si schimbarilor de putere din ambele tari sunt de cautat si in maniera diferita in care se structureaza discursul identitar al celor doua natiuni si in elementele care compun imaginea de sine a acestora. Daca in cazul romanilor marca identitatii este data de descendenta romana, legitimare printr-un faptele unui trecut glorios si pozitia de avampost al Occidentului,, iar viitorul este conceput in relatie cu asimilarea formelor de civilizatie apusene, nationalismul rus are fundamente profund conservatoare si antioccidentale. Primele decenii ale secolului al XIX-lea marcheaza momentul de definire a perspectivei identitare a rusilor in relatie cu Europa catolica si protestanta care inspirase reformele lui Petru I. Elita instruita in paradigmele germane si franceze se va ralia politicii intransigente a tarului Nikolai I de inhibare a influentelor straine si de promovare a unei culturi nationale ruse conceputa ca generatoare de resurse morale pentru o lume aflata in criza de repere.. Educatia publica inspirata de optica contelui Uvarov va avea la baza principiile patriotismului rus traditional: ortodoxie, autocratie si nationalitate. Forta de sugestie a discursului national etatic rus va genera o solidaritate activa intre suveranul pravoslavnic si poporul rus drept-credincios, a carei expresie livresca o cunoastem din scrierile lui Dostoievski,, fapt ce va priva minoritatile care pledau pentru occidentalizare de suportul social pe care l-au avut echivalentele lor in Europ de Est. Romanii ardeleni s-au raportat in maniera similara la forta perceputa ca un pericol pentru proiectele politice ale conationalilor de peste CarpatI, iar alianta lor conjuncturala cu Austria a generat proiectul constituirii unei structure politice care sa incorporeze si Principatele sub guvernarea Casei de Austria. Propunerea este evocata in corespondenta dintre Ion Maiorescu, prezent la lucrarile Parlamentului de la Frankfurt, si revolutionarii munteni aflatI in exil. Chiar daca initiativa nu s-a concretizat, ea ramane semnificativa pentru orientarea pe termen lung a unei partI a establishmentului politic romanesc, care va incerca sa conecteze interesele natiunii proprii cu cele germane. In plan concret, desi interventia militara rusa i-a vizat pe inamicii maghiari, fortele romanesti din Muntii Apuseni au ramas neutre pe durata ultimei faze a luptelor din Ungaria. Presa maghiara a insistat pe durata revolutiei asupra pozitiei romanilor transilvaneni de sustinatori ai panslavismului si ai reactiunii, iar tentativele de a gasi o cale de colaborare intre cele doua natiuni, cu mediere munteana, s-au soldat cu rezultate mediocre.

Revolutia din 1848-1849 a insemnat esecul pe termen scurt al proiectelor politice romanesti. Sub aspectul interesului national, momentul a impus formarea curentelor politice si de idei care vor da consistenta vietiii politice a statului roman modern si au pus pentru prima oara problema unor optiuni externe motivate de interesul national. In alta ordine de idei, desfasurarea evenimentelor releva o serie de vulnerabilitati care au pus in cauza succesul modernizarii societatii romanesti in durata lunga. Performantele politice ale fostilor revolutionari si dezvoltarea capitalista incipienta au produs schimbari minore si nu neaparat positive in viata Romaniei rurale,. Agenda revolutiei a relevat gradul de polarizare a societatii, diferentele intre suprastructura occidentalizata superficial dar perpetuand rudimente ale conduitei Levantine si majoritatea populatiei, paupera si ramasa inafara interesului puterii publice. Implicatiile fenomenului se regasesc in discrepanta dintre rezultatele concrete ale revolutiei si costurile materiale si umane, pe care ocupatia militara si razboiul civil din Transilvania le-au implicat. Dezinteresul pentru resursa umana, manifestat si cu ocazia altor episoade glorioase ale istoriei noastre moderne sau mai recente, este specific pentru societatile orientale, expuse tentatiilor totalitare.

Memoria şi condamnarea totalitarismului: despre comunism şi nazism (I)

septembrie 6th, 2009

Au trecut aşadar şapte decenii de la Pactul Molotov – Ribbentrop, premisa declanşării, la 1 septembrie 1939, a celui de-al II-lea Război Mondial.

Nu a fost vorba atunci de un simplu calcul tactic din partea lui Stalin, ci de o strategie a complicităţii cu cealaltă putere totalitară (Germania hitleristă) interesată în distrugerea lumii liberal-conservator-burgheze. Pactul de aşa-zisă neagresiune dintre cei doi gangsteri era, de fapt, cadrul care consfinţea revenirea la starea de junglă.

Dincolo de pasagere (şi în fond normale) dezacorduri, dincolo de unele răbufniri polemice ce fac, voit ori nu, deliciul “canaliei de uliţi”, sunt convins că toţi prietenii societăţii deschise susţin spiritul Declaraţiei de la Praga. Un document
care proclamă, fără urmă de ambiguitate, faptul că „ideologia comunistă este direct
responsabilă de crime împotriva umanităţii”. O recunoaştere a unui adevăr care îi aduce în stare de apoplexie pe stângiştii de ieri, de azi şi de mâine.

Nu a avut loc, din păcate, un Nurnberg al comunismului. Faptul este cât se poate de regretabil. Salut aici apelurile iniţiate de Sorin Ilieşiu şi de reprezentanţii unor organizaţii civice pentru continuarea demersului de condamnare a crimelor comuniste, inclusiv recentul Apel pentru condamnarea Pactului Molotov – Ribbentrop şi a funestelor sale efecte. Salut efortul de salvare a memoriei reprezentat de cu tremurătorul Memorial de la Sighet.

Crimele comunismului (leninism, stalinism, maoism, castro-guevarism), nu au fost mai puţin monstruoase decât acelea ale nazismului. Horia-Roman Patapievici a formulat excelent miezul şi miza acestei probleme: „Poate că aspectul cel mai frapant al posterităţii comuniste este inocentarea ideologiei şi a partidelor care, în numele comunismului, au practicat ceea ce în cazul nazismului a fost denumit «crimă împotriva umanităţi» .

Încurajaţi de placida indiferenţă a «maselor largi populare», foştii comunişti, vechi tovarăşi de drum sau oameni de convingere pur şi simplu – revizioniştii – îşi articulează din ce în ce mai limpede un tip de discurs care fie separă net ideologia marxist-leninistă de practica partidelor care s-au reclamat din ea, fie reabilitează însăşi politica acestor partide”. (H.-R. Patapievici, „Politice”, Ed. Humanitas, 1996).

Nu există un „comunism originar” cu propensiuni „umaniste”, nu există un „bolşevism cu chip uman”. În numele acestei morbide utopii au fost exterminaţi peste 100 de milioane de oameni: creştini, mulsulmani, evrei, confucianişti, budişti. Au fost ucişi şi persecutaţi credincioşi şi atei, liberali, conservatori, social-democraţi, anarhişti, monarhişti, teozofi, antropozofi, ţărani care refuzau colectivizarea socialistă, orice persoană care „în mod obiectiv” s-ar fi putut opune sistemului.

Lupta anunţată de Lenin şi Troţki, pe urmele lui Marx şi Engels, împotriva „moralei preoţeşti” s-a tradus în bestiale perscuţii împotriva preoţilor reali. Dezumanizarea celui decretat drept „duşman al poporului”, reducerea sa la condiţia de „reptilă” ori „lipitoare”, moştenire iacobină, a fost substanţa pseudo-legalităţii comuniste şi naziste. De exemplu, odată ce partidul a decis lichidarea „chiaburimii” drept clasă socială, au urmat genocidul şi strămutările forţate.

Dincolo de divergenţele acute între Robert Conquest, Richard Pipes, Alain Besançon şi Martin Malia, pe de o parte, şi şcoala „revizionistă”, pe de alta, reiese azi cât se poate de clar, pe baza documentelor de arhivă, că sistemul bolşevic a fost unul al anihilării oricărei oaze de autonomie. A se vedea în acest sens cartea lui Lynne Viola, figură importantă în dezbaterea amintită, din direcţia revizionistă, profesoară la University of Toronto, „The Unknown Gulag: The Lost World of Stalin’s Special Settlements” (Oxford University Press, 2007). Mieux vaut plus tard que jamais…

Religia, familia, şcoala: toate trebuiau subordonate controlului constrângător al partidului/stat. Piaţa liberă trebuia anihilată, fiind înlocuită de economia
de comandă, de supremaţia planului. Deopotrivă în Germania nazistă şi în regimurile leniniste, ştiinţa devenea ideologie. Sub semnul unui pseudo-scientism dezlănţuit, se inventau „fizica ariană” şi „biologia materialist-dialectică”. Orice umbră de libertate, în orice domeniu, trebuia eradicată.

În „Marea Teroare”, Robert Conquest aminteşte fraza lui Nikolai Krilenko, comisarul poporului pentru justiţie, însărcinat de Stalin să înregimenteze „mişcarea şahistă”: „Să aplicăm fără şovăire lupta de clasă în domeniul şahului!”. Krilenko pierea el însuşi în 1937. Acelaşi Krilenko care cerea capetele “sabotorilor” la procesul născocitului “Partid industrial”.

Bolşevismul, în oricare din încarnările sale, a urmărit crearea corpului social perfect omogen, lichidarea cetăţeanului şi a spiritului civic, eliminarea oricărui “virus social”. În primul volum al “Arhipelagului Gulag”, Soljeniţân îl citează pe Lenin, care în 1918 proclama drept obiectiv primordial „curăţirea pământului rusesc de toate insectele dăunătoare”. Tot aşa cum Hitler cerea eliminarea fizică a „verminei” evreieşti. Ambele sisteme au practicat exterminismul.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Tichetele de masă parazitează economia românească

septembrie 6th, 2009

Pentru salariat, tichetele de masa sunt venituri neimpozabile. Pentru firma, tichetele de masa sunt cheltuieli deductibile la calculul impozitului pe profit. La prima vedere, sistemul introdus acum vreo 10 ani in Romania pare o facilitate laudabila. In realitate, costurile tiparirii lor, distributiei si tranzactionarii acestora pe piata aduce comisioane uriase societatilor responsabile cu aceste activitati si paraziteaza economia romaneasca. Cu alte cuvinte, parte semnificativa din impozitele neplatite la buget se varsa indirect in unele conturi private.

– Emiterea tichetelor de masa se face doar de catre societatile autorizate de Ministerul Finantelor Publice. Conditiile de autorizare si control ale MFP sunt severe si restrictive.

– Societatile comerciale cumpara aceste tichete de la emitenti sau intermediari si le distribuie angajatilor (beneficiari finali). In acest moment se plateste un comision din valoarea tichetelor.

– Beneficiarii finali ai tichetelor de masa le pot utiliza in magazinele si restaurantele care accepta aceste forme de plata, achitand cu ele produsele alimentare cumparate.

– La randul lor, magazinele sau restaurantele deconteaza valoarea tichetelor de masa contra unui alt comision. Cu alte cuvinte, valoarea incasata de catre comerciant este mai mica decat valoarea platita de catre salariat.

Despre ce sume vorbim? De la aparitia acestui sistem al bonurilor de masa pana in prezent, comisioanele incasate se ridica la frumusica suma de circa 570 milioane euro.

Cum putem rezolva problema fara a afecta interesele salariatilor, dar eliminand verigile parazitare? O varianta lipsita de echivoc ar fi deductibilitatea veniturilor salariale corespunzatoare destinate achizitiei de alimente pentru salariile intr-un cuantum de maximum X salarii minime pe economie. As prefera ca acest X sa fie mai mic sau egal cu 3, dar aici forta de negociere a sindicatelor va fi hotaratoare.

Mă enervează Madonna, urşii şi becurile fluorescente

septembrie 6th, 2009

In abstracto, m-aş considera un ecologist raţional, iubitor de natură şi care susţine integrarea socială ale grupurilor marginalizate.

Dar e suficient să înceapă cineva să-mi bage aberaţii pe gât – în special persoane cu doi neuroni activi, care se trezesc la un moment dat activişti pentru o cauză pe care o înţeleg doar pe sfert – ca să se nască în mine o aversiune bruscă faţă de asemenea gen de acţiuni.

Ca atunci când eram mic şi mama mă bătea la cap să mânânc spanacul din farfurie, cu argumentul că sunt pe lume copii care suferă de foame: bun, şi ce legătură are asta cu mine? Să-l mănânce ei, atunci, nu?

Aşa sunt tentat să gândesc de câte ori văd la televizor că ursul a mai atacat un om, dar opinia corectă este că totul e OK, iar actuala suprapopulaţie de urşi din România creează beneficii societăţii şi mediului. Mai că aş crede, dacă n-aş şti că România deţine jumătate din populaţia de urşi a Europei – jumătate! O fi vreun motiv pentru care Franţa, Germania, Italia sau Elveţia nu acceptă repopularea munţilor cu mari prădători: de fiecare dată când se încearcă aducerea a două-trei exemplare, comunităţile se opun violent. Or, aceste state nu pot fi acuzate de antiecologism, nu? Ce-ar fi ca aceia care vor biodiversitate s-o mai ia şi în farfuria lor, să mă pot plimba şi eu pe cărare, ca în Elveţia?

Mă irită şi situaţiile când pornostaruri manquée ca Madonna, cu sex-appeal uzat în decenii de soft-kitsch răsplătit cu Zmeuri de Aur, se diversifică implauzibil la vârsta a doua (spre a treia) agăţându-se de problemele globale ale omenirii. La fel ca alţii din showbiz: pe măsură ce steaua le apune, vin cu soluţii la încălzirea globală sau dilemele subdezvoltării, pe care ferească Dumnezeu să le ia cineva în serios.

Nu că ce a zis ea – romii sunt discriminaţi în Estul Europei – n-ar fi real, dar modul stângaci, nuca-în-perete în care a făcut-o, doar ca să mai bifeze o căsuţă în agenda trendy şi să rămână în atenţia media, conştiinţa socială fiind ultima găselniţă de marketing pentru prelungirea carierei, generează reacţii adverse.

Că veni vorba de utopii, care mai mult produc confort ideologic naivilor decât rezolvă ceva, poate aţi aflat că azi ne luam rămas bun de la becurile clasice de 100 W, ce vor fi retrase din comerţ pe tot cuprinsul UE. Vor urma treptat cele de puteri mai mici, becurile cu incandescenţă urmând să fie înlocuite până în 2012 cu oribilele becuri fluorescent-compacte (CFL), de cinci ori mai economice.

Deşi mult mai scumpe, noile becuri se zice că ar fi şi mai durabile, deci nu doar că emisiile de carbon ar scădea datorită reducerii consumului, dar o gospodărie europeană ar economisi în medie cam 50 de euro pe an, după calculele Comisiei UE. Yupi! Aşa o fi?

În primul rând, becurile fluorescente au minusuri evidente, dincolo de preţ: nu se aprind imediat, ci le trebuie un timp să ajungă la intensitatea de lucru; iar lumina lor e dură şi neplăcută ochiului, spre deosebire de cea caldă, naturală, a filamentului clasic. Mi-am pus unul la veioză, de încercare, şi evident e mai slab decât vechiul bec de 60 W, deşi pe cutie scria că sunt echivalente. Deci vor trebui mai multe în casele noastre pentru a putea citi, a ne spăla pe dinţi sau bărbieri, presupunând că lectura de seară şi igiena personală nu vor fi şi ele interzise în curând, ca agresiuni ale civilizaţiei moderne împotriva Mamei-Pământ.

În general, nu văd cum simpla înlocuire a becurilor ar putea să-mi reducă factura la electricitate cu un sfert (după calculele UE, de la vreo 200 euro cât am plătit anul trecut). Într-o locuinţă sau birou modern, marii consumatori nu mai sunt becurile, ca în anii ’60, ci puzderia de electrocasnice, TV, calculatoare şi aerul condiţionat.

Sub comunism, reţelele noastre electrice se proiectau la 500-600 kW pe apartament; cele noi se proiectează la 3.000-4.000 kW; socotiţi dv. cam ce economie netă aduce înlocuirea unui bec de 100 W cu unul de 20 W (pentru cântăreţi şi alţi activişti, 1 kW + 1.000 W). În ultimă instanţă, dacă noua tehnologie e mai bună şi aduce economii, nu e clar de ce trebuie să fiu forţat prin ucaz să o adopt: dacă vreau, stau cu aia veche şi plătesc mai mult.

Cum kilowatul nu e subvenţionat, costurile de mediu sunt acoperite. Mai mult: consumul casnic e doar o mică fracţiune din cel general; energia
degajată prin căldură de filamentul clasic nu este de fapt pierdută, din octombrie până în martie, în climatul temperat european, ci e utilă (deşi insignifiantă); iar becurile se aprind de regulă seara, adică în afara vârfului de consum, deci minuscula reducere prin introducerea CFL va mări, de fapt, ecartul zi-noapte, fără a permite reducerea capacităţii instalate în centrale (care trebuie să asigure vârful de zi, principala problema a sistemului).

Marile reduceri de emisii de carbon sunt o iluzie. Poate chiar dimpotrivă: cum majoritatea CFL-urilor se fabrică în Asia (citeşte, China), banii în plus plătiţi pe noile becuri se vor duce acolo: nu în proiecte eco, ci în construirea de noi centrale necesare creşterii producţiei. Nu-i întrebaţi pe ecologişti cum arată standardele de mediu chinezeşti, într-o ţară pasionată de centralele pe cărbune: n-o să vă spună, că nici ei, nici starurile pop n-au voie să critice guverne din lumea a 3-a.

Aaa, să vă mai zic doar că CFL-ul meu din veioză s-a ars deja; n-a ţinut sensibil mai mult decât becul vechi. În schimb, aflu că în Marea Britanie, în satul Cowes, un bec cu incandescenţă cumpărat şi înşurubat de socrul lui Mo Richardson în 1938 arde încă foarte bine, după şapte decenii în care se estimează că a funcţionat cam 600.000 ore (nu 1.000 sau 10.000 ca acelea cu durata prelungită).

Becul e făcut din sticlă suflată manual, cu filament original Swan Edison. Iată o idee nouă pentru activiştii de conştiinţă: o industrie europeană artizanală care să fabrice, total ne-economic, becuri foarte scumpe (să zicem, 100 de euro bucata) aici, la noi acasă, în mici ateliere subvenţionate şi angajând grupuri marginalizate. Iar UE să ne oblige să le cumpărăm, pentru a reduce amprenta de carbon creată de transportul CFL-urilor din China.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ipotetica unire cu Republica Moldova luată la bani mărunți

septembrie 6th, 2009

În ultima vreme a (re)apărut prin presă și pe forumuri tot mai frecvent ideea unei uniri a Republicii Moldova cu România. Ideea nu mi se pare realistă, mai ales că circumstanțele geo-politice nu s-au schimbat semnificativ.

În cele ce urmează am să pun o serie de întrebări celor ce susțin această inițiativă, utopică din punctul meu de vedere.

1) Cei care propun unirea sugerează că inițiativa trebuie să vină din Republica Moldova. Iată un prim obstacol ce decurge din însăși Constituția Republicii Moldova, de la capitolul privind limitele revizuirii:

Articolul 142

(1) Dispozitiile privind caracterul suveran, independent si unitar al statului, precum si cele referitoare la neutralitatea permanenta a statului, pot fi revizuite numai cu aprobarea lor prin referendum, cu votul majoritatii cetatenilor inscrisi in listele electorale. .

La recentul scrutin parlamentar din 29 iulie, corpul electoral a fost de circa 2,6 milioane de alegători (ceea ce face ca majoritatea necesară într-un referendum de unire să fie de circa 1,3 milioane), din care s-au prezentat la vot sub 1,6 milioane. Dintre aceștia, peste 700000 au votat cu Partidul Comuniștilor și aproape 200000 cu Partidul Democrat, cunoscut fiind faptul că majoritatea sprijinitorilor acestor două partide nu sunt partizani ai unirii cu România. Nici electoratul celorlalte partide parlamentare (probabil cu excepția Partidului Liberal) nu este probabil majoritar unionist.

Veți spune că această stare de spirit se schimbă. Se poate, dar chiar și aderarea României la Uniunea Europeană și dorința exprimată a multor cetățeni ai Republicii Moldova de a deveni cetățeni români nu s-a transformat neapărat într-un sentiment unionist.

Întrebare: cum se poate realiza Unirea în absența vizibilă a unui sentiment unionist puternic în Republica Moldova?

2) Republica Moldova nu își controlează în integralitate teritoriul. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (RMN), care a împlinit 19 ani de existență, nu dă niciun semn de reintegrare, iar acolo sentimentul anti-românesc este profund înrădăcinat.

Întrebare: cum propun unioniștii rezolvarea chestiunii nistrene (observați că nu spun “transnistrene”, deoarece RMN include și Tighina și împrejurimile de pe malul apusean al Nistrului, iar Republica Moldova controlează mai multe localități pe malul răsăritean în enclavele Doroțcaia și Cocieri) și ce preconizează pentru regiunea autonomă găgăuză, cu potențial separatist major?

3) Rusia are o influență covârșitoare în Republica Moldova, inclusiv o prezență militară (sub forma armatei RMN) pe teritoriul recunoscut internațional al țării.

Întrebare: Cum poate România să contracareze opoziția vehementă a Rusiei la o ipotetică Unire și cum poate neutraliza enorma influență (adeseori nefastă) a Moscovei în spațiul dintre Prut și Nistru?

4) România este membră a Uniunii Europene, care este o uniune politică de state și ca atare se supune regulilor acesteia. Unirea cu Republica Moldova ar echivala în fapt cu admiterea unui nou stat, care nu îndeplinește în niciun fel standardele de aderare, iar procesul de aderare însuși este lung și anevoios după cum a dovedit-o și experiența României.

Întrebare: De ce ar trebui să accepte UE (să ne amintim doar nervozitatea stârnită la Bruxelles și în unele capitale europene în primăvară la amendarea – minoră – a legii cetățeniei care ușura procedura de redobândire a cetățeniei) o asemenea tentativă de intrare pe ușa din dos a “rudei mai sărace a unui membru mai sărac al familiei”, când state-candidat precum Croația sau Turcia așteaptă ani în șir ca să adere (sau nu)?

5) În ipoteza unei uniri cu Republica Moldova, România va dobândi minorități numeroase: ucrainiană, rusă, găgăuză, bulgară, a căror loialitate față de statul Republica Moldova este îndoielnică și a căror ostilitate față de România ar fi pe măsură (să ne gândim numai la găgăuzi care n-au uitat imbecilul apelativ “găgăuță” din perioada interbelică). Aceste minorități nu vorbesc în majoritate limba română, fie că nu o cunosc, fie nu doresc să o vorbească, într-o proporție mult mai ridicată decât presupușii unguri din România care nu ar vorbi românește (imaginiți-vă un senator Mark Tcaciuc sau un deputat Valerii Klimenko vorbind la microfon în rusește și Corneliu Vadim Tudor ascultând la cască traducerea în românește…).

Aceste minorități au rețele extinse de învățământ în limba rusă de la grădiniță la universitate, iar afișajul bilingv este un lucru curent în Republica Moldova, fapt care i-ar șoca pe românii care se miră, de pildă, de ce într-un oraș precum Clujul ar trebui să existe inscripții în ungurește.

Întrebare: Date fiind dificultatățile României cu minoritatea maghiară, cum va reuși să câștige încrederea acestor minorități care nu au experiența traiului într-un stat românesc? Cum va reuși să gestioneze relația cu statele “mamă” ale acestor minorități, în special Rusia, dar și Ucraina, pe lângă care Ungaria apare ca un prieten apropiat, state nemembre ale UE și care au arătat că sunt gata să-și încordeze mușchii ca să-și apere minoritățile din alte țări?

6) România este definită ca stat național-unitar, sintagmă nerevizuibilă în actuala Constituție.

Întrebare: ce va oferi România Republicii Moldova – până la ipotetica Unire un stat cu structuri politico-administrative proprii – pentru a reflecta identitatea sensibil diferită de restul țării?

7) Republica Moldova este la ora actuală cel mai sărac stat din Europa. România însăși este printre cele mai sărace țări din Uniunea Europeană.

Întrebare: de unde va mobiliza resursele România pentru a sprijini aducerea noii sale “provincii” la un nivel acceptabil unui stat din UE, inclusiv plata unor alocații sociale (pensii) decente?

8) Biserica ortodoxă majoritară, Mitropolia Chișinăului și a Întregii Moldove, face parte din Biserica Ortodoxă Rusă și se ghidează după calendarul pe stil vechi. Tentativa statului român de a impune calendarul pe stil nou a creat resentimente în perioada 1918 – 1940 în Basarabia.

Întrebare: care va fi statutul acestei Biserici în cazul unei ipotetice uniri?

9) În spațiul dintre Prut și Nistru, dominat de puternica influență rusească în ultimii 200 de ani, s-a creat o identitate regională foarte puternică, Basarabia devenind parte a României după apariția acestui stat în 1859 (cu excepția perioadei 1856 – 1878 pentru județele Cahul, Izmail și Cetatea Albă) și după perioada de formare a identității naționale române.

Întrebare: cum va fi acceptată populația românofonă de aici în condițiile în care mulți (majoritatea de fapt) nu se consideră români, ci moldoveni, și au o cultură (în sens larg) uneori incomprehensibilă pentru românii de la vest de Prut?

10) Deși sprijinitorii unirii au convenit că inițiativa trebuie să vină din Republica Moldova, nu este totuși corect ca populația României (care urmează să achite de fapt nota de plată a Unirii) să nu fie consultată.

Întrebare: sunt de acord susținătorii unirii cu un referendum (în mod inevitabil consultativ, dată fiind Constituția României) în România privind acest eveniment major în viața țării?

Rog pe cei care vor răspunde acestor întrebări să abandoneze din start clișeele naționaliste și acuzațiile de tip “trădător”, “agent al rușilor”, “vândut” și alte calificative de acest gen și să discute despre România și Republica Moldova din anul 2009, nu de Basarabia anului 1918.

Cei care mă cunosc știu foarte bine că am un interes special pentru Republica Moldova, că mă leagă multe de acele meleaguri și de oamenii de acolo. Dar aceste întrebări se referă la chestiuni foarte serioase și escamotarea lor nu ajută nimănui: nici celor din Republica Moldova, nici celor din România.

Ungurii din România cer din nou autonomia Ținutului Secuiesc

septembrie 5th, 2009
Stema Tinutului SecuiescStema Tinutului Secuiesc

La Miercurea Ciuc a avut loc prima Mare Adunare a reprezentanţilor administraţiilor locale din Ţinutul Secuiesc, organizată în comun de UDMR şi CNMT (Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania). În faţa celor o mie de participanţi au luat cuvântul mai multe personalităţi. Béla Markó preşedintele UDMR, a arătat în discursul său că judeţele Harghita, Covasna şi Mureş formează o entitate şi atâta timp cânt organizarea administrativ-teritorială nu ia în considerare această realitate, toate organizaţiile reprezentative ale maghiarilor trebuie să conlucreze pentru schimbarea situaţiei, în vederea asigurării păstrării identităţii şi condiţiilor de viaţă corespunzătoare pentru populaţia ţinutului.

Modernizarea Ţinutului Secuiesc depinde în mare măsură de administraţiile locale, a mai afirmat preşedintele UDMR, care a precizat că autonomia regiunii nu se rezumă la cea administrativă, întrucât trebuie luat în considerare şi specificul etnocultural al regiunii. Preşedintele UDMR a mai afirmat că nu crede în autonomia obţinută de pe o zi pe alta, prin proclamaţii, considerând că este vorba de un proces îndelungat care în final va avea câştig de cauză. Hunor Kelemen, preşedintele executiv al UDMR şi candidatul UDMR la preşedinţia României a arătat că obţinerea autonomiei Ţinutului Secuiesc nu este o acţiune îndreptată împotriva cuiva ci în interesul populaţiei din această regiune.

La reuniune s-a dat citire Proclamaţiei pentru Ţinutul Secuiesc şi unui Memorandum. Documentul cuprinde câteva obiective esenţiale precum: reforma administrativ-teritorială şi fiscală, accelerarea descentralizării, reorganizarea regiunilor de dezvoltare astfel încât să se creeze şi o regiune secuiască, precum şi declararea limbii maghiare ca limbă oficială regională. Printre altele se arată că, ”în conformitate cu principiile, respectiv jurisprudenţa europeană a subsidiarităţii şi autodeterminării, dorim crearea unui statut specific de administrare şi dezvoltare regională a Ţinutului Secuiesc”.
Reprezentanţii Partidului Civic Maghiar au participat la adunare dar nu au luat cuvântul. Viziunea PCM asupra autonomiei Ţinutului Secuiesc a fost prezentată a doua zi, 5 septembrie, la Odorheiul Secuiesc, când au fost adoptate stema, drapelul şi imnul Ţinutului Secuiesc. Potrivit hotărâri adoptate, imnul Ţinutului Secuiesc este cel folosit de zeci de ani, compus de către Mihalik Kálmán pe textul lui Csanády György, iar stema este soarele şi luna aurie, pe fond albastru. Participanţii au arătat că dacă fiecare judeţ are dreptul la însemne proprii, aceste simboluri vor putea fi arborate fără a încălca legislaţia europeană în domeniu. În spiritul aceleaşi legislaţii europene se poate obţine şi autonomia regională, consideră participanţii.

Participanţii au adoptat şi o hotărâre care se referă la „asocierea autorităţilor publice locale la nivelul scaunelor”, care apar în Statutul de Autonomie elaborat de Consiliul Naţional Secuiesc, ca şi subunităţi administrative ale „Ţinutului Secuiesc”. De asemenea, s-a decis instituţionalizarea Adunării Aleşilor Locali din Ţinutul Secuiesc, care va fi convocată cel puţin o dată pe an în sesiune ordinară. Ultima hotărâre supusă aprobării s-a referit la „reprezentarea aspiraţiei la autonomie a Ţinutului Secuiesc în structurile Consiliului Europei şi ale Uniunii Europene”.

Un mic partid de stânga poate decide soarta alegerilor din Grecia

septembrie 5th, 2009

Rezultatul alegerior anticipate din Grecia din data de 4 octombrie ar putea fi hotărâtă in data de 6 septembrie. Doua evenimente sunt programate in aceata data: discursul si conferinta Primului-Ministru Konstantinos Karamanlis la deschiderea expoziei economice de la Salonic si alt eveniment care ar fi trecut neopservat si anume sedinta minuscului partid de stinga SYRIZA.

Daca Primul-Ministru spera in zadar ca prin interventiile de duminica sa micsoreze diferenta in sondaje fata de partidul socialist care conduce cu pina la 6,7%, membrii si sustinatorii revolutionarilor de stinga Syriza se tem ca partidul lor afla la limita intrarii in parlament de 3% ar putea ca miine sa se scindeze.

Pericolul scindarii acestui partid este foarte mare si cu implicatii majore in politica interna in special in componenta viitorului parlament si poate determina cine va ocupa functia de prim-ministru.

Daca Syriza nu intra in parlament am putea sa vedem pe socialist sa obtina majoritatea absoluta chiar cu un numar de voturi destul de mic si anume cu 39 % ar putea forma guvern singuri.

Daca Syriza intra in Parlament si Socialistii nu obtin un scor mare in alegeri peste 42% si cu o difierenta mica de exemplu 3% fata de partidul Nea Democratia al primului ministru Karamanlis atunci Grecia intra in perioada de instabilitate politica si alegeri repetate datorita imposibilitatii formarii guvernului si in primavara imposibilitatea ca Parlamentul sa aleaga Presedintele Republicii.

Syriza este buturuga mica care poate sa rastoarne toate pronosticurile politice de pina acum si influienta viata grecilor pentru multi ani.

Semnalăm noul număr al revistei electronice „E-Leonardo”

septembrie 4th, 2009

Tocmai a apărut “E-Leonardo”, Nr. 15/2009, cu următorul cuprins:

– EDITORIAL: Laszlo Alexandru, Impresii din Ungaria / Impressioni dall’Ungheria

– DOSARE: Ovidiu Pecican, O carte despre trecutul literar; Laszlo Alexandru, Istoria literaturii române, de la origini pînă la Nicolae Manolescu; Ovidiu Pecican, Un turnir incomplet; Laszlo Alexandru, Cum am citit eu “Istoria critică a literaturii române”

– ORA EXACTĂ: Alexandra Tomiţă, Cîntînd afonia puterii. Cultul personalităţii în România ceauşistă

– UBU: Luca Piţu, Pornografia, duşmancă de moarte a ideologiei marxiene

– POLEMICA: Laszlo Alexandru, Amintiri cu cîntec

– DYNASTY: Christopher Lawson, The Ceausescus’ State Visit To The United Kingdom , 1978 (II)

– POEZIE: Vlad Solomon, Balada lui Arhimede

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru – Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (VII)

– DANTE VIVO: Giovanni Papini, Attualità di Dante / Actualitatea lui Dante; Dinanzi all’Imperatore / În faţa Împăratului; I morti risuscitati / Învierea morţilor

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru, O personalitate complexă / Una personalità complessa

– POETRY: Üzeyir Lokman Çayci, Kendileri çalip, kendileri oynayanlar / Ceux qui dansent au rythme de leur propre musique / Those Who Dance To The Rhythm Of Their Own Music / Chi danza al ritmo della sua musica

– POLEMICA: Ovidiu Pecican, Zimţi de unică folosinţă

– POLEMICA: Laszlo Alexandru, “Horia” unirii

– PROZĂ: Christopher Lawson, Impressions Of The Swaziland Census 1966

– DOSARE: Ovidiu Pecican, Cercul literar şi problema originalităţii; Laszlo Alexandru, O carte partizană

– REMEMBER: Andrea Ghiţă, O poveste din veacul XX

– HOLOCAUST: Laszlo Alexandru, Enciclopedia Holocaustului

– AMICIZIA: Riri Sylvia Manor, O zi de luni. Am visat? Nu am visat?

– POEZIE: Riri Sylvia Manor, Ritualul, Memoria

– TRADUCERI: Thomas Gray, Elegy written in a Country Churchyard / Elegie scrisă într-un cimitir de la ţară; poezie tradusă de Teodor Boşca

– DANTE VIVO: Laszlo Alexandru, Natura în “Divina Comedie”

– GALERIA DE ARTĂ: Amalia Lumei, Fontana dei Trevi

„Povești din Epoca de Aur” – premieră la Londra

septembrie 3rd, 2009

THE UK PREMIERE
of the latest film from the creators of the Cannes 2007 Palme d’Or winner
‘4 Months, 3 Weeks and 2 Days’

TALES FROM THE GOLDEN AGE

followed by an extraordinary Q&A session with directors Ioana Uricaru, Hanno Höfer, and Constantin Popescu.

Thursday 29 October 2009, at 18.00
Renoir Cinema, The Brunswick, London WC1N 1AW
Tube: Russell Square; Buses: 7, 59, 68, 91, 168, 188

Tickets from www.curzoncinemas.com or Box Office 0871 7033 991

Book the date in your diary for the most important Romanian film event of Autumn 2009!

• Tales from the Golden Age
Romania / 2009 / 131 mins / Romanian with English subtitles

Directed by: Cristian Mungiu (Palme d’Or, Cannes 2007), Ioana Uricaru, Hanno Höfer, Constantin Popescu

The final 15 years of the Ceausescu regime were the worst in Romania’s history. Nonetheless, the propaganda machine of that time referred without fail to that period as “the golden age”…

‘Tales from the Golden Age’ adapts for screen the most popular urban myths of the period. Comic, bizarre, surprising myths abounded, myths that drew on the often surreal events of everyday life under the communist regime.

The film is composed of several stories connected by the mood, narrative pattern and the details of the historical period: The Legend of the Official Visit, The Legend of the Party Photographer, The Legend of the Chicken Driver, The Legend of the Greedy Policeman, The Legend of the Air Sellers.

See the trailer and find more information, including a blog, on www.talesfromthegoldenage.com.

‘Tales from the Golden Age’ is released in UK cinemas by Trinity on 30 October 2009.

We are looking for media partners. If you want to make a contribution towards this major Romanian cultural event in Britain, please contact us on mail@romanianculturalcentre.org.uk

The UK Premiere of ‘Tales from the Golden Age’ is organised by Trinity and the Ratiu Foundation, with the support of the Romanian Cultural Centre in London.
For more information and press images, please contact us on mail@romanianculturalcentre.org.uk

The image above is from ‘The Legend of the Greedy Policeman’, courtesy of Trinity.

„Să nu uităm” – 70 de ani de la începutul celui de-al doilea război mondial

septembrie 3rd, 2009

1 septembie 2009 – 70 de ani de la inceputul celui de-al doilea razboi mondial, atacul asupra Poloniei. Gdansk. Unde s-au intalnit reprezentanti din 20 de tari europene pentru a comemora aceasta. Doar cancelara Germaniei a pomenit despre Shoah (Holocaust) in discursul sau, doar ea a considerat ca e parte integranta din comemorare. Din „sa nu uitam”…

Azi am vizitat Lodz, orasul Festivalului anual al celor patru culturi care l-au marcat: poloneza, germana, evreiasca si rusa. Orasul industriei si al muzicii, al celebrei scoli de film care i-a dat pe Roman Polanski si Andrej Wajda, al celui mai faimos Muzeu de arta moderna. Si orasul unei comunitati evreiesti de 200000 suflete, inainte de razboi. Cel mai negru episod din istoria Europei a luat viata tuturor evreilor din Lodz, itineriariul mortii incepand cu ghetto-ul local si culminand cu lagarele de exterminare de la Auschwitz si Chemno.

Din bogata viata evreiasca nu au ramas multe vestigii. O mica sinagoga (Reicher), ascunsa printre blocuri comuniste paraginite, intr-o curte interioara, dar pe care m-am incapatanat s-o gasesc, un centru comunitar pentru foarte putinii evrei si cel mai mare necropolis din Europa, 160000 morminte… Inaintea intrarii in cimitir o harta care indica ghetto-ul (numit de germani Litzmannstadt). Si un memorial. Si un grup de la o scoala de fete din Ierusalim, invaluite in steagul Israelului, pe care le vazusem si cu o zi inainte, la Auschwitz. Ascultau profesorul, cantau si fotografiau. Sa nu uite. Am ascultat si am cantat impreuna cu ele, nu ma intrebati ce, ca nu stiu. Am cantat mai mult cu sufletul. Am iesit emotionati, am pornit inapoi spre Varsovia, pe langa zidul imensului cimitir. Si am mers, ai am mers, si zidul continua si continua. 4100 de acri scrie pe net, cat inseamna? Cate impunsaturi de inima, cate lacrimi?

Comuniștii din Republica Moldova reînvie sperietoarea unionismului

septembrie 3rd, 2009

Partidul Comuniștilor din Republica Moldova, care boicotează lucrările parlamentului nou ales și dominat de Alianța pentru Integrare Europeană, a emis următorul comunicat în urma reuniunii conducerii sale de vârf:

\”Apreciind evoluţia proceselor politice din Republica Moldova în ultimele săptămîni, Partidul Comuniştilor face următoarele concluzii:

În primul rînd, fiind creată contrar voinţei alegătorilor şi propriilor declaraţii de program, majoritatea din Parlamentul ţării nou-ales constituie un atac grosolan al unei reacţii politice extremiste, o tentativă de restaurare a puterilor unioniste din trecut şi a unui capitalism primitiv sălbatic. O dovadă necondiţionată şi semnificativă în acest sens serveşte alegerea ilegală de către această majoritate în funcţia de noul Preşedinte al Parlamentului a lui Mihai Ghimpu – politician ale cărui viziuni unioniste radicale sînt cunoscute întregei societăţi moldoveneşti. Nu lasă loc de îndoială faptul că majoritatea liberală de dreapta creată în Parlament, în felul său actual, reprezintă o ameninţare evidentă la adresa viitorului statului moldovenesc, la adresa securităţii acestuia, dezvoltării sociale şi economice, integrării europene şi posibilităţii restabilirii integrităţii teritoriale.

În al doilea rînd, Partidul Comuniştilor, bazîndu-se pe logica legii, pe devotamentul său faţă de principiile consolidării întregei societăţi moldoveneşti, pe necesitatea stringentă a unei stabilizări politice şi economice cît mai curînde, îşi va continua eforturile de creare a unei coaliţii anticriză de centru-stînga parlamentare a partidelor politice. În opinia unanimă a tuturor comuniştilor, doar o asemenea cale va permite Republicii Moldova să evite noi alegeri parlamentare anticipate, va crea condiţii pentru revenirea ţării pe făgaşul democraţiei, menţinerii independenţei şi suveranităţii ei.

În al treilea rînd, în cazul în care vor fi epuizate toate posibilităţile de creare a unei majorităţi parlamentare responsabile şi patriotice, Partidul Comuniştilor consideră oportună examinarea chestiunii cu privire la trecerea sa în opoziţie. Şi deja în acest statut responsabil, în mod hotărît şi ferm, de a opune rezistenţă oricăror tentative ale puterilor reacţiei unioniste de a întoarce îndărăt progresul ţării, de a lipsi Republica Moldova şi poporul ei de orice perspectivă de dezvoltare independentă şi demnă.
Partidul Comuniştilor face un apel către toată societatea moldovenească să dea dovadă de sînge rece, de rezistenţă şi de devotament faţă de principiile democratice. Partidul Comuniştilor garantează că în orice situaţie, fie ea cît de complicată şi critică, în politica sa va rămîne o putere politică principială, consecventă şi care apără cu fermitate interesele poporului Republicii Moldova şi ale dezvoltării sale suverane\”.

Marina Nicolaev- Scriitorul lunii septembrie-2009

septembrie 2nd, 2009

La nuit de l’hippogriffe I
(le jardin aux pommes d’or)

d’un moment à l’autre
l’espace se métamorphose en cygne
tandis qu’il attend dans un chariot de feu
les nuages de l’armée céleste

je vis l’Hydre caressée par ses derniers guerriers
tombant lentement sur le récif
entre nous

au-delà s’étendent des labyrinthes bleus
soupira l’hippogriffe
si tu vas aux champs élysées sans moi
il te faudra toujours me regarder dans les yeux
lorsque tu t’éloigneras en chantant
au bout de la terre
vers ton royaume des mots perdus

seul
le sphinx d’encre monte la garde
aux sept murailles et sept portes
de son jardin aux pommes d’or empoisonnées

plus loin
le rêve n’a qu’une réponse sans ailes
à Tout.

La nuit de l’hippogriffe II
(moins est plus)

la forêt deviendra ineffable en automne
si la licorne d’or favorise une seule dryade
sans dommage pour elle-même
rêva encore l’hippogriffe
en tremblant, ses plumes presque cyans,
prêt à voler
au-delà de tout

le temps ne manque pas
pour ces mortels
qui n’ont jamais besoin d’autrui
pour rêver dans les nuages,
uniquement du sable
ne sont-ils donc que des hybrides
sans âme et invisibles
fruit impossible sans foi

– prenez, mangez, ceci est mon corps –

l’écho resta longtemps après son départ
comme un violon d’herbe tombé dans l’eau
parmi nos vieilles histoires
de la vie et de la mort

moins est plus = less is more(Mies van der Rohe)

La nuit de l’hippogriffe III
everything but your heart

le vent souffla dans ce jardin aux pommes d’or
et tomba malade avant l’aube

il suffit jadis d’un grain de sable:
la licorne devint invisible
sauf son cœur

les yeux d’archæoptéryx
reflètent toujours l’image terrienne
des eaux d’en haut
tandis que l’hippogriffe dort
les ailes ouvertes devant
dans la fatigue d’être solitaire

chaque nuit soulève les dunes
et laisse le récit de ses voyages inconnus
au porteur d’un seul oeil à fleur de tête

il était une fois un hippogriffe sur un rocher
et ce n’est pas donné à tout le monde

everything but your heart=tout sauf ton coeur

La nuit de l’hippogriffe IV
L’Imaginarium

l’hippogriffe regardait l’oasis cachée parmi les dunes
comme un dernier acacia qui se dévoile lentement dans la nuit

et il sentit jusque dans les plus petits recoins du temps
le silence du désert agrandissant
sous l’ œil implacable de l’éternité
l’océan du sable au repos

les véritables exilés moururent de fatigue
sauf le sphinx qui exhala, avide, le souffle du désert
parmi les vagues blanchies des rochers

l’hippogriffe s’approcha du guerrier
cet éternel étranger à lui-même
qui ne trouve jamais sa place
au fil de son exode sans but
autour d’une étoile lointaine

il n’est donné qu’un seul voyage au coeur de soi, murmura-t-il
s’envolant jusqu’aux mers célestes
un jour il s’émerveillera devant un lever de soleil
nu comme tous les autres

Compendiu despre grădini

pietrele acestea sunt pe măsura ţărmului plâns
ele doar par desprinse din proiecţia valului nu se identifică
doar răsuflarea ta udă mai străpunge conturul leandrilor

nu sunt decît două ipostaze ale compasiunii
pumnul şi palma

două trupuri nefiresc atârnate de cer
dislocate printre madone prelungi a nisip
se vând amintirilor despre niciunde din nicăieri
şi parcă doar eu decolorez încet
în sensul invers acelor de ceasornic
un alt colţ de lume
despre care nu se mai ştie nimic

acestea sunt zilele ce ţi-au mai rămas
despre cum se nasc copii de zăpadă cu ochi albaştri spuneai
împărţind bucăţi de cărbune prin târguri

nici tu nu ai mai găsit grădina raiului
şi nici poarta

…cineva şi-a uitat cheile de fum înfipte prin mine
s-a făcut pe dinăuntru gri
mi-e frig

la vest de mine însămi

ploua în iunie
şi mă pândea din nou
senzaţia aceea stranie de libertate
din vârful cireşului

de undeva, de altunde,
archimboldo deschidea ferestre larg
sărutului umezit de cireşe
pe şevaletul memoriei
până când
umbrele se lichefiau tandru
în haine de duminică
pe străzile din Saint Germain

ploua şoptit în strană
iar păsările plecau hohotit
din sufletul meu descheiat
la vest de mine însămi…

ştii, doar dimineaţa

ştii, doar dimineaţa
marea coboară sturionii somnoroşi spre ţărm
sub iarba cosită se-aud valuri fremătând
de nicăieri
mi-e gând de tine şi nu mai sunt
străină prin lume
desemn semn stingher

turme de nouri desprinse din cer
ne rătăcesc mirarea-n seminţe
doar dimineaţa
desemn semn stingher
când te mai văd aducere-aminte

ştii spre amiază vin paseri nebune
rotind peste noi burguri de ceaţă
flămânde mările ne strigă pe nume
– pe-al meu, pe sub pietre, devreme nu-l spune –

…de m-ai uitat
desemn semn stingher
uitată prin lume
ştii, la talpa casei tale umbra mi-o-nchid
spre dimineaţă…

top secret

îi scriam pe colţul zilei doar abrevieri despre cealaltă parte din mine
Rouleau, B., Villages et faubourgs de l’ancien Paris: histoire d’un espace urbain, Paris, 1985
el decora noaptea într-o păpădie fără căsuţă poştală
n-avea cont în bancă, acţiuni la bursă, nici yacht
doar un măr de argint la marginea drumului
cu crengile ude şi poeme de buzunar
Nationale 7
route des vacances
qui traverse la Bourgogne et la Provence

aş fi contractat un Corallium rubrum
să mă tratez în arondismentul lui sentimental
ploua pînă la Fontaine Saint-Michel
şi-mi adunam aritmiile
risipite de fiecare dată prin Saint Germain

iubito
ai nevoie de-un oratoriu antigripal
vin sărbătorile
am pus toate gutuile la fereastră
blonde ca tine…
les oliviers sont bleus ma p’tite Lisette

Ariès, PH. et Duby, G., s. dir., Histoire de la vie privée, Paris, Seuil, 1985, 4 vol.
je t’aime moi non plus.

zidirea

mi-e sufletul deseori încăpere de sare
adăpostind sub foşnet oceanul
acolo sub grinzile cerului credinţa e tot ceea ce rămâne
eu am ridicat norii desculţi până la tine
doamne tu ai zidit ferestrele

Experiment în faţa oglinzii

dincolo de poezie s-au ridicat
cartiere pline de interjecţii marşuri funebre
focare de gunoi pe străzi abandonate în plină zi
prin distopia acestei singurătăţi colective

în fiecare noapte se aud alte şi alte ţinuturi
cum îşi leapădă pruncii de fum prin metastaze de nori târzii

dincolo de iluzie nu mai sunt oraşe
ci umbre fără adăpost macerate de spaime
oasele celor spânzuraţi de cuvinte neînţelese
abrevieri convulsive resentimente
inutile războaie
semne prevestitoare şi moarte

numai eu sunt bolnavă de nostalgie
ce-mi poartă prin carne linţolii amare
ca o viscolire malignă între veghe şi somn

de câte ori deschid fereastra
aerul lăcrimează
păsări.

Marina Nicolaev.

Premierul Karamanlis convoacă alegeri anticipate în Grecia

septembrie 2nd, 2009

In climatul de blocaj politic si sub presiunile opozitiei premierul conservator Konstantinos Karamanlis a anuntat alegeri anticipate cu un discurs caracteristic limbii de lemn neintelese de popor.

Premierul a ales calea retragerii prin lupta politica care sa duca la o infringere onorabila.

Sondajele de opinie scot cistigator pe George Papandreu presedintele partidului de opozitie PASOK (socialist) care ar putea sa devin al treilea Prim-Ministru din familie dupa bunic al carui nume poarte si tatal lui Andreas Papandreu.

Incepind cu sfirsitul anilor 50′ lupta politica este marcata de rivalitatea familiilor Papandreu si Karamanlis. In alegerile de la inceputul lunii noembrie se vor infurnta nepotii din cele doua familii legendare.

Economia tarii conditionata de balanta bugetului de stat care inregistreaza un mare deficit este la un pas de dezastru.

Scadenta platii datoriilor externe de stat este presanta iar statul nu mai are resurse de plata.In ciuda unor valuri de impozite noi aplicate fara discernamint bugetul statului nevind resurse suficiente va trebui acoperit de un nou imprumut.

Oricare ar fi urmatorul prim-ministru ales acesta va trebui sa gaseasca 50 de miliarde de euro si nu din pamint din iarba verde ci prin imprumut, emiterea de obligatiuni de stat si alte masuri extreme.

Omul de pe strada nu mai are nici un interes pentru politica si cele doua mari partide care isi impart puterea din 1974 de la caderea dictaturii coloneilor.

Urmeaza sa asistam la un vor de protest si nu la un vot de incredere in cistigator.

Psihologia oamenilor este mai rea decit aceea din Romania anului 1989, este un aer de decadere totala fara sanse de redresare.

Principele Radu se retrage din cursa prezidențială

septembrie 2nd, 2009

Principele Radu al României a anunțat printr-un comunicat de presă că se retrage din competiția pentru ocuparea funcției de Președinte al României.

Din gradina Palatului Elisabeta, la 9 aprilie 2009, am anuntat intentia mea de a candida la Presedintia României. Mesajul de astazi este mai insemnat decât cel din aprilie, fiindca este rezultatul unei experiente inegalabile.

De când am hotarât sa ma prezint la alegerile prezidentiale pâna astazi au trecut cinci luni. Acum stiu ca „România Altfel” este posibila, ca ea are adepti. Cei 12% dintre români care ar dori sa voteze cu mine sunt un izvor de bine nepretuit. Ei s-au asezat in jurul ideii de respect al Statului si de profesionalism in viata publica fara sa-i oblige nimeni. 12% dintre români convinsi sunt mai puternici decât 35% dintre români pacaliti, constrânsi sau interesati.

Cum stau lucrurile astazi: Stânga politica este in buzunarul prezidential. Dreapta politica a ales sa ignore proiectul Casei Regale, crezând ca astfel va avea un câstig politic pe termen scurt. Va fi o repetare a greselii din 1997. In mod normal, demersul de insanatosire a institutiilor Statului ar fi trebuit sa faca mediul de afaceri, corifeii societatii civile si mass-media solidari cu proiectul meu. Nu s-a intâmplat asa. 12% dintre români cred, insa, astazi, altfel.

Intelectualii români, cei multi si anonimi, vor suferi o noua portie de umilinta. Cei care au avut urechi sa auda stiu, insa, astazi, ca se poate conta pe o „Românie Altfel”.

Dupa un efort entuziast si neobosit, anunt retragerea mea din cursa pentru Presedintie, cu parere de rau, dar cu speranta pentru viitor.

Odata cu iesirea mea din cursa, de aici incolo, campania prezidentiala nu va mai fi o lupta electorala, ci o lupta intre clanuri.

Presedintele politician, oricare va fi el, va actiona in detrimentul institutiei Statului român, in avantajul partidului sau si pe criteriul intereselor economice de grup. Majoritatea oamenilor puterii din România trateaza institutiile publice si Statul ca pe bunuri personale. Presedintele actual a inceput privatizarea Statului român. Presedintele viitor va continua privatizarea.

Majestatea Voastra, ati asteptat mai bine de saizeci de ani ca Europa, apoi România, sa-si vina in fire. Binecuvântarea pe care mi-ati dat-o sa candidez este cel mai frumos semn de incredere pe care l-am primit in viata mea. Prin ea, mi-ati dat o sansa sa fiu cu adevarat util tarii. Va trebui, cred, sa mai asteptati. Chiriasii istoriei sunt la locul lor, neclintiti.

Cu toate acestea, România anului 2010 va fi o tara conectata, cu 12 milioane de oameni care intra pe internet. Cu sute de mii de tineri care nu inteleg ce inseamna ingenuncherea identitara sau ideologica, actiunea securista ori cumpararea inteligentei. Cu milioane de români care domiciliaza temporar in Europa occidentala si care au scapat de cercul vicios al puterii personale de la Bucuresti.

România profunda de astazi cunoaste proiectul meu prezidential si are, in buna parte, sentimentul ca avem nevoie de o altfel de tara, de un altfel de Stat, de altfel de institutii. De etica si profesionalism.

Principesa si cu mine va asteptam pe toti cei care credeti ca România merita sa aiba un Stat respectabil, institutii profesioniste, mândrie si etica, sa ne construim, in anii care vor urma, „România Altfel”.

Palatul Elisabeta, 2 septembrie 2009

Într-un recent articol, publicat în revista ACUM pe data de 23 august, sugeram retragerea din competiția prezidențială a Princpelui Radu:

Alți doi concurenți potențiali – Hunor Kelemen (UDMR) și Principele Radu al României – au candidaturi perfect legitime, dar șansele lor de accede în turul doi și chiar de a avea un impact semnificativ asupra campaniei sunt practic nule. Spun asta cu mult regret, deoarece cei doi sunt de departe cei mai civilizați și mai de substanță candidați, în condițiile populismului, demagogiei și mitocăniei prevalente pe scena politică românească.

Nu am vanitatea să-mi imaginez că acest articol a influențat decizia Principelui Radu, dar cred că hotărârea sa este una înțeleaptă. Electoratul din România nu este pregătit pentru un astfel de candidat, care refuză orice formă de populism.

În cele patru luni de la lansarea campaniei sale, revista ACUM a urmărit cu interes evoluția Principelui Radu, nu cu intenții partizane, ci dintr-o dorință de a da o platformă unui candidat de substanță care nu s-a coborât niciodată la nivelul jalnic al majorității celorlalți prezidențiabili.

Principele Radu a arătat că se poate face și o altfel de politică, iar cei care i-au criticat candidatura pe motiv că „ar compromite Casa Regală” au dovedit că n-au înțeles nimic, pe lângă faptul că au insultat inteligența Regelui Mihai, cel care și-a oferit sprijinul chiar din primul moment candidaturii soțului fiicei sale, Principesa Margareta.

Să sperăm că atât electoratul cât și candidații la președinție vor fi înțeles ceva din lecția oferită de Principele Radu, fie și faptul că poți să transmiți un mesaj publicului fără să fii strident și mitocan.

Ungurii din Slovacia protestează împotriva restricțiilor lingvistice

septembrie 1st, 2009

Thousands of ethnic Hungarians have demonstrated in Slovakia, to protest against a new law that limits the use of minority languages there.

Only Slovak can now be used in public offices, and in institutions like schools and hospitals.

Slovakia says the move is in accord with European standards, but protestors argue it breaks international laws.

The Hungarian government says it has turned to international human rights organisations for help.

The Hungarian and Slovak prime ministers are due to meet next week, to try to defuse worsening relations.

More than half a million ethnic Hungarians live in Slovakia, who regard the new law as the latest in a series of crackdowns by the Slovak government against their culture.

Peter Pazmany, of the opposition ethnic Hungarian Coalition Party in Slovakia, said the law: \”makes no sense… [it] only creates tension between people who have lived peacefully side by side\”.

Fines

Anyone found to be regularly misusing the Slovak language in public office now faces a fine of up to $7,000 (£4,300), the equivalent of nearly a year’s average pay in Slovakia, reports say.

The Organisation for Economic Co-operation and Development (OECD) has said the new law respects the rights of minorities, but has noted the concerns and risks related to its enforcement.

Ties between Slovakia and Hungary have long been strained over Bratislava’s treatment of its ethnic Hungarians, who make up about 10% of the population.

For its part, Slovakia has previously voiced its distaste over what it sees as efforts by Budapest to promote Hungarian culture within its own borders.

The protests over the new law follow a row last week, when Slovakia barred the Hungarian president from making a controversial visit.

President Laszlo Solyom had planned to visit a part of Slovakia with a large ethnic Hungarian population, to unveil a statue of the first Hungarian king, Saint Stephen.

Slovakian Prime Minister Robert Fico said the plans were a provocation to his nation.

The BBC’s Nick Thorpe in southern Slovakia says relations between the two countries are at the lowest point for many years.

Hungary once ruled Slovakia, within the then Austro-Hungarian empire, until the end of the First World War and the eventual break-up of those territories.

http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/8232878.stm

Comuniștii contestă alegerea lui Mihai Ghimpu ca președinte al Parlamentului RM

septembrie 1st, 2009

SESIZAREA PCRM privind exercitarea controlului constituţionalităţii hotărârilor Parlamentului din 28 august 2009, către Curtea Constituţională a Republicii Moldova.

S E S I Z A R E

privind exercitarea controlului constituţionalităţii unor hotărîri ale Parlamentului

Prin prezenta sesizare, solicităm exercitarea controlului constituţionalităţii următoarelor hotărîri ale Parlamentului:

– nr. 1-XVIII din 28 august 2009 privind formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 2-XVIII din 28 august 2009 privind aprobarea procesului-verbal nr. 1 al şedinţei Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 3-XVIII din 28 august 2009 privind alegerea Preşedintelui Parlamentului (se anexează).

În temeiul decretului Preşedintelui Republicii Moldova nr. 2304-IV din 17 august 2009, Parlamentul, ales la 29 iulie 2009, s-a convocat în ziua de 28 august 2009.
În conformitate cu prevederile art. 2 al Regulamentului Parlamentului, şedinţa de constituire a Parlamentului nou-ales a fost prezidată de către cel mai în vîrstă deputat (domnul Ivan Calin), împuternicirile căruia încetează doar din momentul alegerii Preşedintelui Parlamentului.

Preşedintele de şedinţă a oferit cuvînt Preşedintelui Curţii Constituţionale care a prezentat raportul privind rezultatele alegerii Parlamentului şi validarea mandatelor deputaţilor aleşi. Ulterior, Preşedintele şedinţei a oferit cuvînt liderilor grupurilor parlamentare care au acces în Parlament pentru a declara constituirea fracţiunilor parlamentare. Reprezentantul Grupului parlamentar al Partidului Comuniştilor din Republica Moldova a anunţat că mai este nevoie de timp pentru a definitiva chestiunile procedurale de constituire a fracţiunii şi a solicitat, în conformitate cu art.4 alin.(3) din Regulamentul Parlamentului, adoptat prin Legea nr.797-XIII din 02.04.1996, o pauză pînă la 4 septembrie 2009. Fracţiunile parlamentare PLDM, PL, PD şi AMN au anunţat constituirea fracţiunilor sale. Dat fiind faptul că nu toate fracţiunile au fost constituite, preşedintele de şedinţă a anunţat o pauză pînă pe 4 septembrie 2009.

În pofida faptului că şedinţa de constituire a fost legal întreruptă, un grup de 53 de deputaţi au continuat şedinţa cu încălcarea prevederilor legale şi a adoptat un şir de hotărîri care încalcă flagrant nu numai prevederile Regulamentului Parlamentului, ci şi prevederile Constituţiei Republicii Moldova.

În primul rînd, această şedinţă de constituire a continuat să fie prezidată de către o persoană neîmputernicită legal, adică nu de cel mai în vîrstă deputat.
În al doilea rînd, nu toate fracţiunile au fost legal constituite iar Regulamentul Parlamentului prevede expres că fracţiunile parlamentare se constituie în termen de 10 zile după constituirea legală a Parlamentului.

În al treilea rînd, Comisia pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului a fost constituită fără a lua în calcul propunerile tuturor fracţiunilor, şi anume a în termen legal. Aceeaşi încălcare a fost comisă şi în cadrul alegerii Preşedintelui Parlamentului, deoarece candidatura la funcţia de Preşedinte al Parlamentului poate fi înaintată doar de către fracţiunile parlamentare şi nu de un grup de deputaţi. În aceste circumstanţe, cei 48 de deputaţi aleşi pe lista Partidului Comuniştilor din Republica Moldova au fost lezaţi de dreptul să constituie în mod legal fracţiunea şi să participe la această procedură, înaintînd propriul candidat.

Considerăm că aceste hotărîri ale Parlamentului au fost adoptate cu încălcarea nu numai a normelor procesuale şi materiale ale Legii pentru adoptarea Regulamentului Parlamentului, dar şi contravin prevederilor constituţionale.

Potrivit art. 60 alin. (1) din Constituţie, Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului Republicii Moldova şi unica autoritate legislativă a statului. În conformitate cu art. 64 alin. (1) din Constituţie, structura, organizarea şi funcţionarea Parlamentului se stabilesc prin regulament. Astfel, Regulamentul Parlamentului are menirea de asigura exercitarea prevederilor constituţionale de funcţionare a forului legislativ.

Avînd în vedere faptul că pentru alegerea Parlamentului participă candidaţi propuşi pe listele partidelor politice, este firesc ca Parlamentul să aibă o anumită coloratură sau configuraţie politică. Aceasta rezultă din spectrul tuturor partidelor politice ai căror reprezentanţi aleşi fac parte din Parlament. Datorită numărului mare de membri şi apartenenţei lor politice este obiectiv necesară configurarea politică a Parlamentului, întrucît întreaga activitate parlamentară a acestora exprimă confruntarea sau colaborarea între partidele politice reprezentate în Parlament.

Configuraţia politică este prezentată şi exprimată de fracţiunile parlamentare. Constituirea fracţiunilor parlamentare reprezintă şi o cerinţă practică constituţională, pentru exercitarea eficace a atribuţiilor acordate de Constituţie deputaţilor. Astfel, art. 64 alin. (3), 85 alin. (1) şi 98 alin. (1) din Constituţie dispun anume consultarea fracţiunilor parlamentare pentru propunerea candidaţilor la funcţia de vicepreşedinţi ai Parlamentului, desemnarea candidatului la funcţia de Prim-ministru, dizolvarea Parlamentului.

În contextul prevederilor constituţionale menţionate, rezultă că fracţiunile Parlamentare reprezintă un element de natură constituţională, iar obstrucţionarea constituirii acesteia reprezintă o încălcare flagrantă a Constituţiei.

În contextul art. 4 din Regulamentul Parlamentului, nu este obligatorie înscrierea unui deputat într-o fracţiune sau alta. Prin urmare, opţiunea deputaţilor pentru o fracţiune parlamentară sau alta nu este un exerciţiu formal, deoarece parlamentarii pot refuza să facă parte din fracţiunea parlamentară a partidului pe lista căruia au candidat după cum sunt liberi să îşi desfăşoare activitatea în afara acestor fracţiuni. Prin urmare, opţiunea deputatului de a adera sau nu la fracţiunea parlamentară constituită numai în primele 10 zile la începutul legislaturii este, în primul rînd, o opţiune organizatorică şi apoi, eventual, politică.

De fapt, din perspectiva configuraţiilor politice, Biroul Permanent al Parlamentului şi comisiile parlamentare sunt o reflectare micşorată a Parlamentului. Astfel, dacă admitem ipotetic că în Parlament, într-o anumită legislatură, sunt reprezentate 5 fracţiuni, înseamnă că din Biroul Permanent şi comisiile parlamentare înfiinţate în Parlament vor face parte deputaţi din toate cele cinci fracţiuni, proporţional cu ponderea numerică a fiecăreia (a se vedea art. 17 alin. (2) din Regulamentul Parlamentului). Acestea sunt organisme interne de lucru ale Parlamentului, care au ca sarcină examinarea prealabilă a unor probleme înscrise pe ordinea de zi a dezbaterilor parlamentare. Prin urmare, constituirea fracţiunilor reprezintă o precondiţie pentru formarea organelor de conducere şi de lucru ale Parlamentului şi pentru desfăşurarea activităţii ulterioare, menite să asigure realizarea împuternicirilor constituţionale. Mai mult, fracţiunile sunt cele ce au atribuţii specifice, inclusiv în partea ce ţine de formarea unor propuneri. Acest argument rezultă din sinteza calitativă a atribuţiilor ce sunt conferite fracţiunilor parlamentare în prezent, ţinînd cont atît de prevederile Constituţiei, cît şi de cele ale Regulamentului Parlamentului. Aceste atribuţii deloc neglijabile ale fracţiunilor parlamentare impun o reflecţie atentă, de unde şi dreptul deputaţilor de a opta pentru o anumită fracţiune şi, în acest context, termenul de zece zile de care poate beneficia fiecare membru al Parlamentului pentru a exercita acest drept de opţiune, mai ales, luînd în consideraţie faptul că migraţia parlamentară ulterioară este asortată cu anumite limitări, ceea ce determină necesitatea exprimării unei opţiuni responsabile, pe deplin reflectată, asumată şi în deplină cunoştinţă de cauză, privind aderarea la o fracţiune sau alta.

Conform art. 15 din Constituţie, cetăţenii Republicii Moldova beneficiază de drepturile şi libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea.

Prin art. 16, Constituţia a fundamentat principiul egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa legii. Respectarea şi ocrotirea persoanei constituie o îndatorire primordială a statului.

Art. 38 alin. (1) din Legea Supremă prevede expres că voinţa poporului constituie baza puterii de stat.
Art. 39 din Constituţie garantează cetăţenilor Republicii Moldova dreptul de a participa la administrarea treburilor publice nemijlocit, precum şi prin reprezentanţii lor.

Concomitent, menţionăm că art. 41 alin. (2) din Constituţie prevede că partidele şi alte organizaţii social politice sunt egale în faţa legii. Alin. (3) al aceluiaşi articol stipulează că statul asigură respectarea drepturilor şi intereselor legitime ale partidelor şi ale altor organizaţii social politice.

În acest context, practicile neconstituţionale ale grupului de 53 de deputaţi, nerespectarea condiţiilor procedurale reprezintă o veritabilă formă de manifestare a abuzului de putere, în rezultatul cărora, o parte semnificativă de deputaţi au fost privaţi, în mod abuziv, să-şi exercite atribuţiile constituţionale. Grupul majoritar din Parlament a preluat abuziv conducerea şedinţei de constituire a Parlamentului, a ignorat în totalitate interesele unei viitoare fracţiuni parlamentare care va deţinea 48 mandate de deputaţi. În acest mod, au fost ignorate nu numai drepturile legale ale celor 48 de deputaţi, dar a fost total ignorată voinţa poporului care a stat la baza alegerii acestor deputaţi, adică peste 700 mii de alegători, exprimată prin intermediul reprezentanţilor PCRM aleşi în Parlament, cărora le-au delegat puterea.

Astfel, în fapt, acest grup de deputaţi a redus Parlamentul la 53 de deputaţi, contrar prevederilor alin. (2) art. 60 din Constituţie, care prevede că forul legislativ este compus din 101 deputaţi. În acest context, hotărîrile nominalizate contravin şi art. 2 alin. (2) din Constituţie care prevede că nici o parte din popor, nici un grup social, nici un partid politic (cu atît mai mult – mai multe partide) sau o altă formaţiune obştească nu poate exercita puterea de stat în nume propriu. Uzurparea puterii de stat constituie cea mai gravă crimă împotriva poporului. De asemenea, au fost ignorate şi încălcate prevederile art. 1 alin. (3) şi art. 5 alin. (1) din Constituţie care prevăd că Republica Moldova este un stat de drept, democratic, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate, iar democraţia în Republica Moldova se exercită în condiţiile pluralismului politic, care este incompatibilă cu dictatura şi cu totalitarismul.

La fel, conform art. 54 alin. (2) din Constituţie, exerciţiul drepturilor şi libertăţilor nu poate fi supus altor restrîngeri decît celor prevăzute de lege. În aceeaşi ordine de idei, Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale statuează în art.18 că restricţiile care, potrivit Convenţiei, sunt aduse drepturilor şi libertăţilor, nu pot fi aplicate decît în scopul pentru care ele au fost prevăzute.

Totodată reieşind din prevederile art. 55 din Constituţie, orice persoană îşi exercită drepturile şi libertăţile constituţionale cu bună credinţă, fără să încalce drepturile şi libertăţile altora.

În egală măsură, a fost încălcată procedura de alegere a Preşedintelui Parlamentului ce reiese din alineatele (1) şi (2) al art. 64 din Constituţie.

În acelaşi timp, prin adoptarea hotărîrilor menţionate, Parlamentul a încălcat flagrant prevederile art. 2 alin. (1), art. 4 alin. (3), art. 8 alin. (1), art. 9 etc. din Regulamentul Parlamentului, care de fapt asigură exercitarea prevederilor constituţionale.
Astfel, şedinţa de constituire a Parlamentului a fost condusă de o persoană neîmputernicită, toate fracţiunile parlamentare nu au fost legal constituite, nu toate fracţiunile parlamentare au avut posibilitatea să participe la formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii Preşedintelui Parlamentului, nu toate fracţiunile parlamentare au avut posibilitatea să înainteze candidaţi la funcţia de Preşedinte al Parlamentului şi să participe la acest exerciţiu de vot.

Din considerentele menţionate, toate hotărîrile Parlamentului contestate, inclusiv cea de alegere a Preşedintelui Parlamentului contravin normelor constituţionale şi legale. În special, au fost încălcate articolele 1, 2, 5, 7, 15, 16, 38, 39, 41, 54, 55, 60 şi 64 din Constituţie.

În conformitate cu art. 7 din Constituţie, Constituţia Republicii Moldova este Legea ei Supremă. Nici o lege şi nici un alt act juridic care contravine prevederilor Constituţiei nu are putere juridică.

Luînd act de cele expuse, în conformitate cu art. 135 alin. (1) lit. a) din Constituţie, art. 4 din Legea cu privire la Curtea Constituţională şi art. 4 din Codul jurisdicţiei constituţionale, solicităm exercitarea controlului constituţionalităţii a următoarelor hotărîri ale Parlamentului Republicii Moldova:
– nr. 1-XVIII din 28 august 2009 privind formarea Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 2-XVIII din 28 august 2009 privind aprobarea procesului-verbal nr. 1 al şedinţei Comisiei pentru efectuarea alegerii prin vot secret a Preşedintelui Parlamentului;
– nr. 3-XVIII din 28 august 2009 privind alegerea Preşedintelui Parlamentului.

Parchetul se joacă de-a v-ați ascunselea cu negaționistul Ion Coja

septembrie 1st, 2009

Am primit din partea senatorului PNL Raymond Luca răspunsul pe care ministerul justiției l-a dat interpelării sale cu privire la autosesizarea parchetului în legătură cu afirmațiile negaționiste ale lui Ion Coja.

Este de fapt al doilea răspuns, la o interpelare din 11 iunie 2009, senatorul Luca revenind după o interpelare inițială din 9 aprilie 2009 la care primise un răspuns neclar din partea ministerului justiției (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9563, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9647).

Într-un limbaj de lemn tipic, secretarul de stat Rodica Constantinovici ajunge într-un final să spună că Ion Coja a fost scos de sub urmărire penală pe data de 16/02/2009 pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de Ordonanța de Urgență 31/2002 la art.3, 4, 5 și Cod Penal art. 324 (1).

Dar, surpriză, în ultimul paragraf al scrisorii se menționează că la 12/05/2009 prim procurorul a infirmat ordonanța de neîncepere a urmăririi penale și “continuarea cercetărilor în vederea adoptării unei soluții temeinice și legale”.

Interesant este faptul că, deși a negat în repetate rânduri în public faptul că în România ar fi avut loc un Holocaust, Ion Coja nu este încadrat la art.6 care incriminează acest lucru, ci la:

Art. 3. – (1) Constituirea unei organizaţii cu caracter fascist, rasist sau xenofob se pedepseşte cu închisoare de 3 la 15 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 4. – (1) Confecţionarea, vânzarea, răspândirea,
precum şi deţinerea în vederea răspândirii de simboluri
fasciste, rasiste ori xenofobe se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Art. 5. – Promovarea cultului persoanelor vinovate de
săvârşirea unei infracţiuni contra păcii şi omenirii sau
promovarea ideologiei fasciste, rasiste ori xenofobe, prin
propagandă, săvârşită prin orice mijloace, în public, se
pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 3 ani şi interzicerea unor drepturi.

Iată și o cronologie a cazului:

• 16/02 – scoaterea de sub urmărire penală a lui Ion Coja
• 9/04 – Raymond Luca face prima interpelare
• 23/04 – răspunsul ministerului justiției la prima interpelare
• 12/05 – infirmarea ordonanței de scoatere de sub urmărire a lui Ion Coja
• 11/06 – Raymond Luca face a doua interpelare
• 29/07 – răspunsul ministerului justiției la a doua interpelare

Cei ce doresc pot consulta în integralitate răspunsul ministerului justiției în fișierul pdf atașat.

Putin condamnă pactul Ribbentrop – Molotov

august 31st, 2009
Stalin jubilează la semnarea pactului pe 23 august 1939Stalin jubilează la semnarea pactului pe 23 august 1939

Russian Prime Minister Vladimir Putin has condemned the Nazi-Soviet pact signed a week before Germany’s 1939 invasion of Poland as „immoral”.

In a piece for the Polish paper Gazeta Wyborcza, he also expressed sorrow for a Soviet massacre of Poles in 1940.

His words were an attempt to ease bilateral tensions over World War II.

Mr Putin is among several statesmen attending a service in the Polish port city of Gdansk on Tuesday to mark the 70th anniversary of Poland’s invasion.

„Our duty is to remove the burden of distrust and prejudice left from the past in Polish-Russian relations,” said Mr Putin in the article, which was also published on the Russian government website.

„Our duty… is to turn the page and start to write a new one.”

But he added that the Soviet Union had felt obliged to sign the non-aggression treaty due to the failure of Western European powers to present a united front against Nazi Germany.

Katyn regret

Memories of the 1939 pact – in which the Soviet Union and Nazi Germany essentially agreed to carve up Poland and the Baltic States between them – have long soured relations between Warsaw and Moscow.

Within a month of the pact being signed, Soviet troops had invaded and occupied parts of eastern Poland.

„It is possible to condemn – and with good reason – the Molotov-Ribbentrop pact concluded in August 1939,” wrote Mr Putin, referring to the two foreign ministers who signed the pact at the Kremlin.

„Today we understand that any form of agreement with the Nazi regime was unacceptable from the moral point of view and had no chance of being realised.”

He added that Russian people „understand all too well the acute emotions of Poles in connection with Katyn”.

In 1940 Soviet secret police massacred more than 21,000 army officers and intellectuals on Stalin’s direct orders in the Katyn forest near the city of Smolensk.

Moscow only took responsibility for the killings in 1990, having previously blamed the massacre on the Nazis.

http://news.bbc.co.uk/go/pr/fr/-/2/hi/europe/8230387.stm

Douăsprezece motive pentru a-l susţine pe candidatul Partidului Verde la alegerile prezidenţiale

august 31st, 2009

1. Actuala clasă politică este epuizată moral şi lipsită de credibilitate fiind absolut necesară apariţia unor alternative serioase la aceasta, iar Partidul Verde şi Remus Cernea încep o astfel de construcţie invitându-i pe cetăţenii responsabili şi ataşaţi valorilor democratice să li se alăture.

2. Partidele parlamentare actuale au constituit unanimităţi fie de orbi, fie de populişti atunci când, spre exemplu, înaintea alegerilor generale din 2008 şi în prag de gravă criză economică, au speculat necesitatea legitimă de a se mări salariile promiţând prin vot creşteri de salarii unor categorii sociale, dovedind astfel că sunt nu apărători ai societăţii româneşti, ci inamici ai ei.

3. Un discurs raţional, fundamentat cu adevărat pe valorile democratice ale societăţii deschise şi dublat de acţiuni consistente în promovarea şi apărarea acestora lipseşte cu desăvârşire la actualele partide dominante pe scena politică românească.

4. Partidul Verde este o formaţiune tânără refractară la corupţi şi oportunişti şi apărută tocmai pentru a oferi o alternativă consistentă la marasmul generalizat economic, politic, moral şi social în care ţara noastră a fost adusă de incompetenţa şi lipsa de scrupule a clasei politice în a-şi urmări propriile interese străine de ale cetăţenilor.

5. Candidatul Partidului Verde la alegerile prezidenţiale, Remus Cernea, este un tânăr nonconformist, cu o solidă pregătire teoretică, care a avut curajul şi priceperea să se opună în repetate rânduri unor grave abuzuri ale autorităţilor şi să devină una dintre vocile civice cele mai energice şi cunoscute din România.

6. Gravele probleme cu care se confruntă România, atât pe timpul acestei crize criză, cât şi în general nu pot fi rezolvate sau atenuate decât printr-o schimbare radicală de abordare care să privilegieze raţionalitatea, urmărirea interesului public, echilibrul, fundamentarea serioasă a deciziilor la nivelul autorităţilor, implementarea valorilor politice, civice şi sociale care stau la baza democraţiilor avansate, or toate acestea stau în puterea verzilor şi a lui Remus Cernea.

7. Actualele partide parlamentare temându-se de apariţia oricărei concurenţe care să le ameninţe privilegiile au introdus în legile electorale cele mai restrictive prevederi din Uniunea Europeană, lucru care a condus la un îngheţ politic în România, de foarte mulţi ani ocupând scena politică aproximativ aceleaşi persoane.

8. Pentru sănătatea politică a ţării noastre este imperativ necesar să apară alternative şi provocări la actualele partide parlamentare.

9. Întrucât în România opoziţie până recent acum au făcut doar presa şi câteva organizaţii neguvernamentale, este timpul apariţiei unei opoziţii autentice la actuala clasă politică, opoziţie care să urmărească într-adevăr interesul general.

10. Deficitul de democraţie din România, prăbuşirea economică şi distrugerea pe scară largă a mediului cer urgent noi abordări pe care însă actualele partide parlamentare au dovedit în repetate rânduri că nu sunt capabile să şi le assume.

11. Prezenţa cetăţenilor la alegeri este în continuă scădere ceea ce arată o indiscutabilă înstrăinare de politică a oamenilor, lucru care nu poate duce nicicum la rezolvarea problemelor ci la agravarea lor şi la îndepărtarea oricărei speranţe veritabile de mai bine în România.

12. Remus Cernea şi Partidul Verde sunt conştienţi că este extrem de greu să mai ceri astăzi încrederea oamenilor, după atâtea dezamăgiri successive; singurul lucru pe care îl cerem însă este o evaluare pe cât posibil raţională a tuturor ofertelor politice actuale şi asumarea votului ca pe un gest de conştiinţă.

Remus Cernea

www.remuscernea.ro
email: remuscernea.ro@gmail.com
0727.583.594
28 august 2009, Bucuresti

N.REd. Revista ACUM nu susține niciun candidat în alegerile prezidențiale din toamnă.

Armata Republicană Irlandeză, între mit şi realitate

august 31st, 2009

Ed Moloney este unul dintre cei mai valoroşi ziarişti irlandezi ai momentului, în anul 1999 fiind votat drept ziaristul irlandez al anului. De-a lungul carierei sale jurnalistice a fost corespondent în Ulster al celui mai prestigios ziar sud-irlandez, The Irish Times specializându-se în istoria, contextul, personajele războiului civil din regiune, cunoscut în limba engleză sub denumirea simplă, concisă dar destul de vagă de the Troubles. În momentul de faţă locuieşte în Statele Unite, la New-York. Ed Moloney este co-autorul biografiei Pasley (împreună cu Andy Pollak), axată asupra vieţii acestui personaj spumos, un fel de Vadim Tudor protestant dar, mai ales, a volumului A Secret History of the I.R.A. ajuns la a doua ediţie.

În anul 2008 Ed Moloney a revenit asupra personalităţii lui Paisley în volumul Paisley: From Demagogue to Democrat? Cea mai importantă carte scrisa de Ed Moloney este, fără îndoială, istoria secretă a Armatei Republicane Irlandeze care reprezintă nu numai o istorie minuţioasa a parcursului şi isprăvilor celei cunoscute sub acronimul IRA, dar şi descrierea ascensiunii liderului incontestabil al IRA şi al partidului care reprezintă IRA, (Sinn Fein), Gerry Adams. Un personaj emblematic pe care autorul nu ezită să-l compare de nenumărate ori cu iluştrii lui predecesori în clasica confruntare dintre irlandezi şi englezi care a dominat (şi) secolul trecut : Eamon de Valera şi Michael Collins. Se poate nota că exista şi numeroase diferenţe între Gerry Adams şi ultimii doi, fondatori ai statului irlandez : în mod ciudat nici un combatant al IRA nu l-a văzut pe Adams în plină acţiune militară, nu i-a fost alături în timpul confruntărilor, nu l-a văzut trăgând cu pistolul mitralieră sau concepând şi amplasând una din temutele bombe ale IRA. De aceea unii dintre vechii lideri ai IRA îl dispreţuiau, plecând de la considerentul că nu poţi fi un bun conducător dacă nu ştii să lupţi la propriu, după modelul lui Michael Collins sau Patrick Pearse. Însă aceşti critici îi desconsiderau talentul de tactician şi om politic care, de cele mai multe ori, dă rezultate mai însemnate decât simpla acţiune militară.

Complexitatea situaţiei din Irlanda de Nord nu poate fi concentrată într-o simplă recenzie însa putem trece rapid în revista situaţia din Ulster amintind că majoritatea (aproximativ 60%) populaţiei din Ulster se consideră ataşată de Marea Britanie (fiind numită loialistă sau unionista), fiind alcătuită din coloniştii englezi şi scoţieni, oprimând şi discriminând cu mult succes minoritatea catolică (aproximativ 40%), irlandezii autohtoni. Care, la începutul anilor 1970 nu au mai suportat situaţia iniţiind marşuri şi proteste civice şi paşnice la care autorităţile protestante care dominau establishmentul politic au răspuns cu o forţă disproporţionată. De aici spirala violenţei a continuat în ritm direct proporţional iar elementele radicale ale catolicilor au apelat la lupta armată reluând o veche tradiţie războinică. Violenţele au durat din 1971 până în 1998 când s-a semnat un tratat de pace. Armata Republicana Irlandeza a fost braţul armat al rezistenţei catolicilor din Ulster. Ampla lucrare a ziaristului Ed Moloney înfăţişează incredibila cantitatea de lucruri murdare care au avut loc în Ulster dar şi în Anglia (căci bombele IRA au devastat numeroase localuri omorând mulţi civili) sau Irlanda, inima civilizaţiei occidentale, timp de mai bine de trei decenii : răpiri, torturi camuflate sub sintagma interogatorii aprofundate, greve ale foamei, execuţii sumare ale trădătorilor IRA, atentate care nu s-au desfăşurat cum trebuia (bombe detonate aiurea sau bombe fabricate acasă care săreau în aer ucigându-i pe fabricanţii de ocazie), civili puşi la zid pentru că erau catolici sau protestanţi şi ciuruiţi cu gloanţe etc. Nu trebuie să cădem în capcana facilă de a crede că doar IRA a comis astfel de atrocităţi şi, mai mult, să credem că IRA nu a fost decât o grupare de criminali terorişti, cei răi, în timp ce forţele de ordine britanice sau grupările paramilitare protestante (UDA şi UVF) au întruchipat binele absolut şi progresul civilizaţiei paşnice.

Într-un astfel de război civil toate părţile au mâinile murdare de sânge nevinovat. Marea Britanie a încercat să folosească metoda internării fără proces a suspecţilor republicani încă din anul 1970, aceeaşi metoda pe care au folosit-o Statele Unite în cazul deţinuţilor islamişti din Guantanamo. Rezultatele au fost aceleaşi, nule, poate chiar mai severe în cazul Marii Britanii căci raziile şi reţinerile abuzive efectuate de către Armata Britanică, toate plecând de la informaţii deficitare au „unit catolicii din Irlanda de Nord împotriva statului cum nu se mai întâmplase niciodată din 1921. În acelaşi timp au murdărit numele Marii Britanii în exterior şi au condus la proteste din partea unor respectabili activişti pentru drepturile omului sau alţi intelectuali. Metodele speciale de interogare aplicate împotriva a 12 arestaţi au adus Marea Britanie pe agenda Curţii Europene a Drepturilor Omului, fiind acuzată de către Republica Irlanda de încălcarea drepturilor omului, fiind găsită vinovata .” De subliniat că nicicând alte două state ale Comunităţii Europene nu s-au aflat atât de aproape de un conflict armat deschis ca noile admise Marea Britanie şi Republica Irlanda căci în ianuarie 1972 paraşutiştii britanici au deschis focul asupra unor protestatari civili în oraşul Derry, ucigând 13 civili catolici. Ambasada britanică de la Dublin a fost incendiată.

Remarcăm asemănări cu conflictul din Liban din aceeaşi ani: implicarea mai multor tabere/ facţiuni atât în plan militar cât şi politic fapt ce face destul de dificilă înţelegerea conflictului. Dacă din punct de vedere politic, într-o democraţie chiar şi atât de strâmb construită cum era Irlanda de Nord era firească existenţa mai multor partide în schimb conflictul militar a fost caracterizat prin implicarea mai multor grupări: IRA Oficiala, de orientare marxistă, IRA Provizorie (care a susţinut efortul de război împotriva britanicilor luând faţa Oficialilor), grupările paramilitare protestante Ulster Volunteer Force şi Ulster Defence Association, la care se adăugau şi poliţia oficială a guvernului protestant de la Belfast, Royal Ulster Constabulary, şi, din 1971 Armata Britanică. Frontiera inter-irlandeză era păzita de către Armata Irlandeză iar Poliţia Irlandeză (Garda) a jucat un rol mai modest în a supraveghea I.R.A. căci depozitele de armament ale IRA se aflau în Republică. Dar cum se desfăşura conflictul ? O rememorare a unei singur zile poate fi benefică pentru generaţiile care nu au trăit în acea perioadă dar si pentru cei care au făcut-o căci pe atunci, ştim, prea bine BBC sau CNN nu se puteau urmări ca acum. E drept, am ales una dintre cele mai sângeroase zile ale războiului din Ulster. La 27 august 1979 lordul Mountbatten îşi petrecea liniştit una din plăcutele lui zile de vacanţă, navigând cu iahtul său în largul coastelor comitatului Donegal aflat în Republica Irlanda, unul din cele trei comitate ale regiunii istorice Ulster care fusese lăsat Dublinului de către Marea Britanie în timpul negocierilor din 1921. Coasta golfului Donegal între Sligo şi Bundoran este recunoscută pentru frumuseţea ei sălbatică, fapt ce îl atrăsese şi pe celebrul membru al Casei Regale britanice, ultimul vice-rege englez al Indiei. În ciuda repetatelor avertismente ale serviciilor secrete sud-irlandeze, lordul a continuat să-şi vadă de pescuit şi yahting. Staţiunea Budoran era des frecventată de cei din Irlanda de Nord şi mai ales de locuitorii oraşului naţionalist Derry. O bombă de cincizeci de kilograme a devastat ambarcaţiunea lordului omorându-l instantaneu atât pe Mountbatten cât şi întregul său anturaj format şi din doi adolescenţi (printre care şi un nepot de 14 ani). Media şi estabilshment-ul britanic abia începeau să digere enormitatea acţiunii când, spre seară o altă ştire a venit să afecteze suplimentar moralul britanicilor. Un convoi format din două camioane în care se aflau paraşutişti britanici se îndrepta către orăşelul ulsterian Newry când, trecând pe lângă o remorcă încărcată cu fân o bombă foarte puternică, telecomandată prin radio, a explodat producând panică şi ucigând pe loc şase soldaţi, lăsându-i pe ceilalţi panicaţi, sub influenţa şocului. La scurt timp rămăşiţele convoiului au fost ţinta tirurilor sniperilor IRA bine camuflaţi. Soldaţii rămaşi în viaţă s-au retras către ruinele unei cabane aflată în apropiere iar de acolo au radiotransmis semnale disperate de ajutor. După douăzeci şi cinci de minute un elicopter de transport de tip Wessex, ateriza în apropierea cabanei aducând întăriri soldaţi ai regimentului Queen’s Own Highlanders. Nici nu au apucat aceştia să se desfăşoare căci o altă bombă uriaşă, bine ascunsă sub tocul uşii cabanei a fost detonata, provocând moartea altor doisprezece militari şi rănirea altora. Printre morţi se afla şi ofiţerul comandant al regimentului, locotent-colonelul David Blair. Cifra victimelor Armatei Britanice a fost cea mai însemnată de la începutul conflictului din Nord reprezentând cea mai mare pierdere umană suferită de paraşutişti de la bătălia de la Arhem din 1944.

În mod paradoxal, chiar şi IRA Provizorie care se demarcase iniţial de marxismul radical al IRA Oficiale a adoptat către finalul anilor 1970 o retorică marxizantă care explică adeziunea la stânga eurosceptică a Partidului Sinn Fein de astăzi. Gerry Adams credea că protestanţii vor fi foarte entuziasmaţi în a se alătura catolicilor naţionalişti şi republicani în Republica Socialistă Irlandeză care ar fi încercat să combine sistemul occidental capitalist cu cel socialist sovietic. De exemplu se urmărea confiscarea marilor ferme, câte or mai fi fost ele în anii 1970 în Irlanda, pentru a se înfiinţa cooperative agricole iar terenul urma să fie naţionalizat, foştii proprietari şi fermieri urmând a deţine doar dreptul de folosinţă, fapt ce a provocat mirare şi nemulţumire în zonele rurale ale Irlandei unde IRA încă avea susţinători, zone dominate de micii fermieri. Ba mai mult, pentru aceasta ar fi trebuit îndeplinit un alt mic detaliu: sistemul politic liberal de la Dublin, foarte solid implantat în Republică să accepte de bună voie demantelarea sa, o pură absurditate. Nici protestanţii şi nici sistemul politic sud-irlandez nu au privit acele propuneri cu interes. În plus, sprijinul politic pentru Sinn Fein în toată această perioada în Sud a fost nesemnificativ din punct de vedere electoral. Însă membrii activi ai IRA aveau credinţe revoluţionare la modă identificându-se cu preluarea puterii de către kmerii roşii, cu eliberarea/cucerirea Saigonului de către trupele nord-vietnameze, alungarea sud-africanilor din Angola de către autohtonii cubanezi, şi se identificau cu Stânga din Europa. Mai mult, acest viraj către stânga a produs mai mult decât manifeste şi articole politice căci IRA se ocupa şi cu treburi mai murdare: derularea unei campanii de asasinate a unor oameni de afaceri englezi care activau in Ulster. Şeful statului major al IRA, Seamus Twomey a declarat pentru un post de televiziune francez : toţi industriaşii britanici reprezintă ţinte. Ei exploatează clasa muncitorească irlandeză şi oricine are legături cu imperialismul britanic este o ţintă sigură.” Gerry Adams scria într-unul din programele IRA „credem că actualul sistem al societăţii se bazează pe furtul clasei muncitoreşti şi că proprietatea capitalistă nu poate exista fără a jefui clasa muncitoare de aceea căutăm să abolim capitalismul şi să punem în loc un sistem al proprietăţii comune. Acest sistem democratic numit socialism, credem că va aduce mai multă putere clasei muncitoare. ” Treptat, odată cu evoluţia constituţională a Sinn Fein aceste aspiratii iluzorii au dispărut din programul politic al partidului republican.

Înfricoşătoare era spirala violenţei în Irlanda de Nord din 1969 până în anul 1998. Rutina sângeroasă a unei stări violente endemice. IRA arunca în aer o mină care ucidea trei poliţişti aparţinând RUC, miliţiile protestante răpeau la întâmplare un catolic, ucigându-l cu bestialitate pentru ca IRA să se răzbune la rândul ei împuşcând un alt civil, de data aceasta protestant. În mod evident, civilii picau ca muştele în lapte neavând nici un amestec în evenimentele respective ei fiind doar numere si pioni folosiţi într-un război al nervilor. De remarcat totuşi că în general IRA încerca să ducă un război doar împotriva administraţiei britanice folosind tehnicile atât de bine perfecţionate de ea ale războiului de guerillă urbană sau rurală căci multe din acţiunile IRA au fost organizate în mediul rural, nu numai la Belfast sau Derry în timp ce miliţiile protesante/loialiste ucideau la întâmplare pe cine apucau, mai degrabă civili catolici nevinovaţi decât voluntari ai IRA. Citind lanţul nesfârşit al violenţelor mărunte care afectau un teritoriu restrâns ( cu populaţia Olteniei sau a 3-4 judeţe din România) nu ne-am putut abţine să nu ne întrebăm cum au rezistat psihic acei oameni, cum şi-au putut continua viaţa banală, cu rutina ei eternă în mijlocul unui iad haotic, plin de sânge. Căci psihicul uman poate trece mai uşor peste un conflict armat de scurtă durată chiar dacă mai sângeros decât să fie înţepenit într-unul mocnind treizeci de ani.

Volumul se concentrează în mod deosebit asupra negocierilor de pace care au dus la sfârşitul sângerosului conflict care a dus la moartea a 3500 de oameni şi la rănirea altor zeci de mii. În mod natural, procesul de pace nu avea cum să se definitiveze rapid având în vedere complexitatea situaţiei din Ulster. Acesta a durat mai bine de un deceniu, începând din anul 1985 terminându-se în 1998. Interesantă şi inedită este relatarea implicării Bisericii Romano-Catolice în declanşarea şi susţinerea procesului de pace prin intermediul părintelui Alec Reid care a fost purtătorul mesajelor liderului republican Gerry Adams în momente când acesta era ocolit de toate părţile, ba mai mult, având şi interdicţia din partea guvernelor irlandez si britanic de a apărea la radio sau televizor. În mod cu totul surprinzător, Gerry Adams, preşedintele partidului Sinn Fein, cu vechi state în IRA a demarat ceea ce se pot numi proto-negocieri de pace înca din anul 1986 însă de-a lungul întregii perioade el a făcut-o fără cunoştiinţa Consiliului Armatei, instanţa supremă a IRA de aceea de multe ori partenerii lui de comunicaţii subterane nu înţelegeau de ce IRA îşi continua lupta armată. De-a lungul decenului au avut loc numeroase runde de comunicări prin canale neoficiale ale Ordinul Redemptorist, întâlniri ascunse, între diverşi actori politici, partile implicate in conflict, Sinn Fein, partidul moderat catolic SDLP condus de John Hume (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), care în acele momente reprezenta cel mai important partid politic naţionalist din Nord, succesivele guverne de la Dublin, actori politici protestanţi din Ulster, şi reprezentanţii guvernului de la Londra, cel care preluase administrarea efectivă a treburilor interne ale Ulsterului dupa 1972 toate conducând la semnarea Tratatului din Vinerea Sfântă din 1998.

De remarcat este şi calitatea deosebită a memoriei care caracterizează ţinuturile conflictuale căci violenţele continue determină păstrarea intactă a amintirilor dureroase care se împletesc treptat cu prezentul, devenind mărturii ale trecutului şi bastioane ale rezistenţei in prezent, puternice obstacole în vederea pacificării. Iar exemplele familiale erau cei mai bun agenţi de recrutare. În Irlanda memoria familială era deosebit de importanta pentru a transmite stindardul revoltei, altfel nu se explică determinarea unor tineri de 18, 25 sau 32 de ani de a-şi sacrifica viaţa. De exemplu, în comitatul rural Tyron din Ulster, ultimul bastion al rezistenţei catolice la penetraţia engleză naţionalistii locali ştiau care erau pământurile lor înainte de a fi confiscate de Coroana engleză în a doua jumătate a secolului al XVII-lea şi care familii protestante au beneficiat în urma acestui rapt căci “amintirile la ţară dureaza mult” cum declara un membru marcant al IRA din Tyron. Conflictul din Ulster, cel puţin în faza sa violentă părea definitiv încheiat până în martie anul acesta când doi militari britanici au fost omorâţi în apropierea cazărmii din localitatea Massereene, fiind primii soldaţi britanici împuşcaţi din 1997. Atacul a fost revendicat de către gruparea disidentă The Real IRA care, alături de o altă facţiune desprinsă din IRA în anul 1986, Continuity IRA s-a opus derulării procesului de pace. De altfel, fracţionarea IRA cunoaşte o lungă poveste în istoria Irlandei, începând cu anul 1921 când semnarea Tratatului anglo-irlandez care prevedea printre altele şi decuparea celor şase comitate nord-irlandeze a condus nemijlocit la împărţirea mişcării republicane între cei care acceptau tratatul si cei care-l respingeau. În mod sugestive, IRA s-a divizat în anul 1997 tot în urma poziţiei faţă de ideea de pace şi compromis. Anumite elemente dure din mişcarea republicană irlandeză nu au acceptat niciodata vreun compromis politic vizând doar o soluţie aparent simplă şi radicală: plecarea definitivă a britanicilor (adică a oricărei urme a administraţiei de la Londra) şi unirea Ulsterului cu Republica Irlanda fără ca (încă) majoritatea protestantă şi loialistă să aibă vreun cuvânt de spus în această privinţă ( soluţie naivă căci dacă s-ar întâmpla astfel atunci protestanţii ar fi declanşat violenţele împotriva autorităţilor irlandeze). Din fericire se pare că cele două grupări disidente care au colaborat în trecut nu deţin o cantitate substanţială de armament şi explozibili, rezervele masive ale IRA fiind predate unui organism neutru special înfiinţat în cadrul procesului de pace. În plus, nici din punct de vedere numeric cele două organizaţii nu reprezintă o ameninţare serioasă la adresa stabilităţii instituţionale din Ulster. Dar ce poate fi mai specific Irlandei decât să-şi păstreze vie tradiţia militantismului paramilitar, subteran şi violent ?! Masivul volum este o contribuţie esenţială la cunoaşterea mecanismelor din interiorul uneia din cel mai puţin cunoscute organizaţii militare ale secolului trecut, autorul beneficiind de ample surse de informare confidenţiale, din interiorul IRA. Care fac lucrarea cu atât mai valoroasă căci există o mare diferenţă între a face istoria unei organizaţii secrete, clandestine având acces la surse interne şi cu totul alta să redactezi o istorie plecând de la surse externe. Republicanilor irlandezi li se potrivesc de minune versurile lui Yeats: „Out of Ireland we come/ Great hatred, little room/ Maimed us at the start/ I carry from my mother’s womb/ A fanatic heart.”

http://cdc77.blogspot.com

Scrisoare deschisa colegului de breasla, Dan Danila

august 31st, 2009
Wolf von Aichelburg in noiembrie 1993, FreiburgWolf von Aichelburg in noiembrie 1993, Freiburg

Draga Dane,

Am citit medalionul tau (http://www.tribuna.ro/stiri/actualitate/wolf-von-aichelburg-15-ani-de-la-moarte-40336.html) consacrat personalitatii lui Wolf von Aichelburg.
Iti inteleg perfect nemultumirea.
Te felicit pentru stradaniile tale de a traduce o poezie nu tocmai usoara, clasicizanta as spune, pentru eforturile tale in a intregi portretul poetului si al compozitorului sibian.
Nu toti prietenii mai tineri sunt nepasatori!
Datorez mult influentei lui Wolf von Aichelburg in pregatirea mea poetica.
In urma cu cateva luni am incercat sa te contactez via email, insa adresa ta electronica stiuta nu mai parea actuala. Daca rasfoiesti paginile din www.Acumtv.com vei intalni randuri omagiale dedicate lui Wolf von Aichelburg. Spre deosebire de tine si de ceilalti prieteni mai tineri, eu traiesc in SUA, unde posibilitatile mele sunt limitate in ceea ce priveste o campanie, sa zic asa, mai eficienta.
Scriu un roman memorialistic in care sunt inserate nenumarate episoade din viata prietenului nostru comun.
Nu vreau sa epatez ca il stiu pe Wolf destul de bine, nu am nici un merit din aceasta fericita intamplare. Ca si tine detin scrisori, manuscrise, fotografii si chiar imagini imortalizate pe videocasete.
Se pare ca tu esti membru al Uniunii Scriitorilor, te afli mai des la Sibiu, traiesti in Germania. As propune sa incerci cateva demersuri concrete: recuperarea manuscriselor sale, contactarea prietenilor sai in viata, si mai ales un proiect prezentat autoritatilor locale din Sibiu si Forumului German. Daca e nevoie poti conta pe sprijinul meu.
Am discutat deja cu Domnul Klaus Johannis in aceasta directie aratandu-se deschis anumitor evenimente culturale ce vizeaza Sibiul.
Din nefericire nu am functii, nu reprezint un factor decisiv in Romania, prezenta mea in mass-media de acolo e limitata.
Revista noastra on line gazduieste cu pretuire numele lui Wolf von Aichelburg.
Un francez, mult mai tanar, conte de Saint-Agathe, medic ilustru, iubitor al cartii i-a ramas fidel lui Wolf von Aichelburg. Intr-un dialog despre un posibil mic muzeu literar la Sibiu amicul meu francez s-a aratat mai mult decat binevoitor ca parte implicata in aceasta initiativa, zic eu, utopica pentru moment in Romania.
Criza economica, nesiguranta zilei de maine, interesul scazut pentru carte si pentru poezie contribuie indeajuns la tacerea muzelor.
Iti reproduc un gand enuntat intr-un articol omagial in 2009 cu ocazia zilei de nastere a lui Wolf von Aichelburg:
“Sa speram ca la Sibiu, candva se va gasi un moment de comerorare si de cinstire a personalitatii lui Wolf von Aichelburg si poate marmora infima, incrustata cu numele lui, macar la intrarea in casa parinteasca.”
Cu multa pretuire
Florin PREDESCU
Washington DC

La nuit de l’hippogriffe X

august 31st, 2009

Emptiness Vide

les silences s’affalaient lentement
sous le plafond des cieux
près d’un nuage égaré en plein jour

et l’hippogriffe mangeait l’amertume étrange
en tant que le vent
s’échouait à la mer du sable
comme un ange ébène

les échos
d’un autre tremblement de ruines rougies
cassaient les failles de l’espace
entre les deux mondes inconnus

soudain
l’hologramme de la licorne d’or
se matérialisa
pour quelques secondes
devant lui

un jour tu trouveras l’archétype de l’âme
entendit encore et encore l’hippogriffe
et l’armorial du temps
prit une teinte insolite d’amarante

tous les vivants incolores
tombaient abîmés
comme des semences d’eau en flammes

sans éclat
les larmes du sable enlisaient
imperceptiblement
les ailes de l’hippogriffe

Sisif

august 31st, 2009

Trepte fără număr.
Urcuş.
Mitul lui Sisif.
Trebuie luat totul de la capăt.
Şi bolovanul ăsta…
Dacă se prăvăleşte,
Trebuie să fug repede după el.
Fiindcă altfel,
Îmi va fi greu să-l găsesc…
Şi alt Sisif îmi va lua locul.
Deci,
Trebuie să ridic bolovanul
Până în vârful muntelui.
Căci Hades,
De mă va vedea trândăvind,
Îl va desemna pe altul
În locul meu.
Iar pe mine
Mă va pune să umplu cu apă
Vasul fără fund.

Şi, orice aţi spune,
E mult mai uşor
Să ridici un bolovan,
Chiar dacă el,
Ca toţi bolovanii rupţi
Din bolovanul lui Sisif,
Refuză cu încăpăţânare
Să ajungă sus.

Focul şi apa

august 31st, 2009

Sunt omul de zăpadă.
Mi-s tălpile reci.
Dansezi în jurul meu,
Flacără aducătoare de moarte,
Micşorându-mă în fiecare zi
Ca pe un gând bun care pleacă.
Voi rezista oare până la iarnă?
Poate!
Sufletul meu îngheţat va fi cea dintâi picătură
Din ploaia ce se va stârni.
Va spăla trecutul în care suntem împotmoliţi.
Ne vom îmbrăţişa.
Flacără aducătoare de moarte
Şi omul de zăpadă cu tălpile reci.

Dan David, Los Angeles, aprilie-19-2007.

Ea vine întotdeauna la şapte

august 31st, 2009

aştepţi în gară până pe-nserat
visezi să recuperezi sfertul de ceas
prin cartiere pe lângă blocuri locatarii stropesc
grădinile la metru pătrat fumezi
ea vine întotdeauna la şapte
azi nu a venit

o tuse alergică trezeşte gara la viaţă

Lumina fascinantă a geneticii (I)

august 30th, 2009

Voi incepe acest articol despre genetica cu unele comentarii din afara geneticii, care insa arunca o lumina asupra directiei in care evolueaza stiintele sociale si biologice moderne. In trecut am prezentat informatii legate de orientarea sexuala si rolul diversilor factori in stabilirea ei; acum voi completa datele respective cu noi informatii.

Un experiment curios a fost dezbatut de curand la emisiunele tv de stiinta. Acest experiment a constat in prezentarea unui acvariu in care s-au introdus pesti apartinand unei specii cunoscute, despre care se stie ca are o structura sociala speciala. Majoritatea pestilor erau „pre-puberi”, si numai unul dintre ei, cel mai colorat, era mascul dezvoltat, adult, fiind pe post de lider al grupului. Cercetatorii au scos din acvariul respectiv, in timpul noptii, mascului „stapan”. A doua zi a inceput un proces foarte interesant: unul dintre pestii pre-puberi a avut o evolutie accelerata, intrand imediat in pubertate si incepand sa fabrice masiv testosteron. In doua zile acest peste a ajuns sa fie masculul dominant, colorat intens ca si predecesorul lui! Care este oare cauza? Ea nu este biologica, in mod evident, ci sociala!

Un cercetator a avut ideea sa extinda cercetarea la cobai. In mod neasteptat, s-a constatat ca dupa eliminarea masculului dominant, si la cobai a avut loc acelasi proces: un cobai pre-puber a avut o evolutie accelerata si a devenit dominant.

Lucru straniu si neasteptat! Iar atunci cercetarile au trecut direct la…specia umana!

Si s-a constatat ceva neasteptat: in orice societate umana, nivelul de testosteron al barbatilor din societate se schimba in functie de tipul grupului respectiv din care fac parte!

Intr-o echipa de fotbal american, de exemplu, s-au stabilit trei grupe de barbati: unii avand un nivel ridicat de testosteron, altii un nivel mediu si altii avand un nivel minim de testosteron. Aceste nivele au fost diferite de nivelul de testosteron al acelorasi jucatori aflati in situatii sociale diferite!

Totul se refera la cercetari noi si nu se cunoaste cu precizie cauza. Dar este evident ca nivelul hormonal este dependent nu numai de factori biologici, ci si sociali!

Pana acum nici macar nu s-a banuit ca asa ceva ar fi posibil! Aceasta cercetare arata ca inca nu stim nimic deocamdata despre influenta factorilor sociali in viata noastra zilnica, orientarea sociala sau sexuala! Dar lucrurile evolueaza cu rapiditate. Nu numai factorii fizici si biologici sunt importanti! Factorii sociali au si ei un rol special. Societatea umana este extrem de complexa, evident chiar mai greu de inteles decat orice sistem biologic complicat iar intoleranta unora este doar un semn de prostie si dezinformare!

Cu atat mai putin am inteles cauza huiduielilor inregistrate in Bucuresti la adresa Madonnei, cand aceasta cantareata s-a referit la rasismul si la homofobia marcanta din Romania! Cand a fost huiduita, este evident ca ea a ajuns la concluzia ca la Bucuresti are de a face cu dobitoci homofobi si rasisti si este foarte greu pentru societatea romaneasca sa schimbe aceasta impresie pe care de altfel o au toti strainii despre tara noastra!

1. Lumina stranie a geneticii

Mi-am propus aici sa discut pe parcursul catorva articole despre cercetari moderne efectuate in genetica, intrucat astfel vom putea intelege cat de mare este interconectarea stiintelor sociale cu cele biologice. Sunt lucruri noi, care dupa cunostinta mea nu au fost discutate inca in presa de limba romana. Mai ales faptul ca din punct de vedere social nivelul cunostintelor majoritatii este „la piciorul gastei” in tara, ma face sa cred ca prezentarea unor rezultate surprinzatoare va fi urmarita cu interes de cititori.

Voi prezenta mai incolo si sursele acestor rezultate. Deocamdata ma voi axa pe spicuiri din rezultatele la care ma refer.

2. Genetica si descifrarea trecutului nostru

Unul din lucrurile despre care eram convins ca nu putem afla niciodata nimic de la stiinta este identificarea trecutului, asa cum a fost. Credeam ca trecutul este trecut, si daca nu avem dovezi directe despre ceea ce s-a intamplat pe atunci, suntem sortiti sa fim ignoranti pentru eternitate in privinta acestui trecut. In definitiv cum putem sti noi cine au fost stramosii nostri? Ce putem spune despre posibilitatea ca una din stra-strabunicele noastre sa fi avut sex cu (sau sa fi fost de exemplu violata de) …Gingis-Han? As fi spus ca posibilitatea de a cunoaste in amanunte viata stramosilor nostri este practic zero. Cu atat mai surprinzator mi se pare faptul ca am aflat ca lucrurile nu stau asa!

Sa ne imaginam ca nu se stie nimic despre migratia speciei umane pe cuprinsul globului, de la aparitia omului primitiv si pana azi. Este uluitor, dar adevarat: efectuand un numar minim de teste, putem afla istoria speciei noastre!

Un specialist in genetica a avut ideea sa ceara unui nigerian, unui japonez si unui evreu din SUA material genetic. (Acel evreu din SUA a fost…el insusi, Profesorul Silver!). Dupa studiile facute, a rezultat urmatorul tablou: nigerianul s-a dovedit a avea genomul cel mai arhaic. Aici trebuie sa fac o precizare: voi reveni mai tarziu sa explic de ce rasismul bazat pe aceasta ideie nu are nici o sansa de izbanda! Pentru ca diferentele inregistrate in cadrul speciei umane sunt infime!

Asiaticul a avut un genom mai complex, cu mari diferente fatza de nigerian. Genomul americanului evreu a aratat ca el contine o serie de elemente de la nigerian, mai multe de la japonez si similitudini mari cu populatia orientului apropiat si cea europeana. Dar o linie intreaga genetica este identica in cazul lui cu linia respectiva din cadrul genomului chinezilor si mongolilor de azi!

Dintr-un singur exemplu a fost posibil sa se reconstituie un fragment al istoriei omenirii! Specia noastra (Homo Sapiens) s-a format in Africa,; o ramura a ei a migrat in Asia, din Asia ramura respectiva a atins Europa. In cazul persoanei despre care este vorba aici, profesorul Silver, de la o universitate americana, acesta a putut arata ca are ascendenti europeni si din Orientul Apropiat, dar mai mult decat atat, el a aratat ca are o linie genetica recenta, integrala, de la populatia Mongoliei! Din istorie stim ca un tiran mongol, Ghinghis-Han, a avut in viata un singur scop: sa copuleze cu cel mai mare numar posibil de femei. Astfel ca regiuni intregi din Orient au gene din linia sa! Zeci de mii de femei, care au avut, in cateva generatii milioane de urmasi!

Dupa analiza genomului sau au rezultat urmatoarele concluzii: si dl Silver a mostenit un grup de gene de la …Ginghis Han!

Urmasul evreu al lui Ghinghis Han traieste bine-mersi in SUA!

3. Omul de Neanderthal

Acesta este un exemplu senzational, dar genetica are posibilitatea de a rezolva si alte probleme.
De exemplu, de curand s-a terminat analizarea totala, completa, a genomului omului de Neanderthal!
Acum stim diferentele esentiale dintre noi si aceasta ramura a primatelor. Creierul acestei specii umane disparute era la fel de complex ca si al nostru. Stim precis ca omul respectiv putea vorbi, dar foarte prost. El nu putea pronunta vocalele, ca noi.
Se pare ca aceasta a fost cauza disparitiei sale in prezenta stramosilor nostri.

Specia aceasta a disparut din Europa dupa ce a trait cot la cot cu omul modern pana acum circa 28000 de ani. Diferentele fatza de specia umana sunt absolut minime, si ar fi putut sa aiba copii cu specia umana (Homo Sapiens). Nu se stie daca nu a si avut.

Surpriza cea mare consta in faptul ca si specia bonobo ca si cimpanzeii ar putea avea urmasi comuni cu specia umana! Adica este posibila crearea unor fiinte pe jumatate cimpanzei, pe jumatate om. Evident ca asta ar fi o crima. Dar tocmai in domeniul moralei s-a impotmolit genetica astazi.

4. Metode genetice de vindecare a unor boli

Este extrem de greu sa ai un copil care sufera de o boala incurabila si sa stii ca respectivul copil nu poate fi deocamdata tratat din motive de…morala. Dar exact acesta este cazul bolii numite „Sickle cell anemia”, care face ca globulele rosii din sange sa se lipeasca de peretii vaselor sangvine si sa provoace in final chiar si moartea individului respectiv.

Aceasta boala a inceput prin a constitui o mutatie genetica favorabila in Africa. In zonele in care boala numita malaria se raspandeste in mod necontrolat datorita tzantzarului anofel, acum cateva mii de ani a aparut o mutatie care favorizeaza longevitatea populatiei datorita unei schimbari a geometriei globulor roosii din sange. Dar desi mutatia este salutara cand copilul mosteneste aceasta trasatura de la un singur parinte, ea are efecte teribile cand acelasi copil ar mosteni-o de la…ambii parinti. Pentru ca in acest caz se instaleaza boala numita „Sickle cell anemia” care contribuie la moartea prematura a copiilor respectivi. (sickle= secera; celulele sangelui, globulele rosii, ajung sa aiba o forma de secera)

Ca o paranteza as vrea sa adaug ca problema malariei pare sa se rezolve in ziua de azi printr-o metoda extrem de simpla: OMS a cumparat pentru toti africanii un fel de plase de plastic ce se dau in mod gratuit, si care au redus malaria la nivele minime spectaculoase in istoria omenirii! In plus nimeni nu se mai plange de intepaturile de tzantzari, pentru ca nu mai este cazul!

Geneticienii si-au propus sa rezolve aceasta problema, si au reusit in cazul cobailor. Metoda lor presupune insa manipulari genetice.

Cum opinia publica mondiala este foarte furioasa cand aude de „manipulari genetice”, fie ca e vorba de grane fie ca e vorba de oameni, nu exista inca nici o indicatie ca nu ar iesi un mare scandal daca specialistii ar trece direct la vindecarea acestei boli la oameni. Chiar si probleme cu mult mai minore, ca de exemplu lansarea vaccinului Gardasil pentru prevenirea unor boli venerice si a cancerului cervical au starnit o isterie generalizata in lumea religioasa! Pentru ca ceea ce eu numesc „sistemul scrantit de gandire” – religioasa- nu intelege propria sa scranteala!

Daca unor dobitoci credinciosi le-a intrat in cap ca nu avem voie sa vindecam bolile cu care „Dumnezeu” pedepseste omenirea cu boli – presupus incurabile- nici restul omenirii nu are voie sa traiasca decat dupa preceptele acestor „zeloti ai iubirii” cum i-a numit pe fanaticii crestini profesorul Campbell.

Deci trebuie sa mai asteptam pana cand acestia se vor mai educa, sau vor renunta macar paretial la scandalul schizofrenic pe care il fac acum in legatura cu vindecarea oricarei boli care „a fost facuta de Dumnezeu pentru a-i pedepsi pe pacatosi”.

(va urma)

Fostul premier al Israelului, Ehud Olmert, inculpat pentru corupție

august 30th, 2009

Fostul prim-ministru al Israelului, Ehud Olmert a fost inculpat de Procuratura Generală pentru fraudă, falsuri în acte, trafic de influenţă (ministru în guverne precedente, primar al Ierusalimului) în interes de partid şi promovare de interse personale care nu se încadrează cu etica de guvernare, ultimul act de acuzare fiind declaraţii incorecte date Comisiei de Verificare a Statului,( comisie ce verifică Guvernul, Parlamentarii, Organizaţiilor de Stat şi persoanelor cu funcţii de Stat).

Domnul Olmert este învinovăţit de primirea de bani cash din USA, pentru campania electorală în alegerile de Primar al Ierusalimului, pentru campania electorală ca Prim-Ministru, fonduri electorale nedeclarate conform legii.

A doua acuzare se referă la înregistrea triplă ca cheltuieli de deplasare a aceluişi voiaj în USA, bilete de avion şi hoteluri.

A treia acuzare se referă la trafic de influenţă ca Ministru al Industriei, şi mai apoi ca Primar al Ierusalimului, numiri în funcţii de directori, şi funcţionari nu în conformitate cu procedurile legale, aprobare de ajutor statal de investiţii nu în conformitate cu criteriile legale.

Ultimul cap de acuzare, declaraţii incorecte (nereale ca valoare financiară şi incomplete) Comisiei de Verificare a Statului.

Ehud Olmert a fost premier al Israelului din 2006 până în 2009 și primar al Ierusalimului din 1993 până în 2003. În 2005 el l-a urmat pe premierul de atunci, Ariel Sharon, părăsind partidul Likud și formând Kadima.

Despre Madonna, români și țigani

august 30th, 2009
MadonnaMadonna

Un fior a strabatut opinia publica saptamana trecuta, cand, in timpul concertului de la Bucuresti, Madonna a spus, in timp ce canta cu trupa de tigani rusi, Trio Kolpakov: „Mi-a fost adus la cunoştinţă că în Estul Europei există o puternică discriminare faţă de romi, de ţigani, în general, ceea ce m-a supărat foarte tare. Noi nu credem în discriminare, credem în libertate şi în acordarea de drepturi egale tuturor”. Publicul (eteroclit si numeros) de pe Platoul Izvor a huiduit-o. Reactia cantaretei a fost: „God damn it!”.

Presa internationala a infierat rasismul presupus si xenofobia subanteleasa a romanilor. Acum suntem intr-o situatie paradoxala: in strainatate, mai ales daca tenul e ceva mai implinit (poate am fost la soare, la mare), aflam ca suntem tigani. Conationalii nostri, romi sau nu, au probleme in Italia, identificati cu o minoritate de la noi. Una intre 500.000 si doua milioane de membri, cum sustin unii sau altii; simultan, alta parte din opinia publica internationala a aflat ca suntem rasisti. Nimic mai gresit!

Eu cred ca lucrurile sunt mai rafinate, dar si simple. In general, cei ce ii fac pe romani in strainatate, peiorativ, tigani sunt oameni fara cultura, ca si cei ce considera ca a fi tigan e un fapt demn de oprobiu public. E o rezolvare foarte simpla a problemelor vietii. In Italia, cei ce sustin ca romanii trebuie dati afara din tara, dimpreuna cu toti necetatenii italieni, sunt apropiati de extrema dreapta. Intelectualitatea italiana are alta pozitie, mult mai cosmopolita.

Sa revin acasa insa. In Cenaclul „Noduri si Semne”, din care fac parte din anii 80, am avut confrati tigani. Unul din acestia, Vasile Ionescu, a fost si poate chiar mai e si acum consilier pe minoritati la Ministerul Culturii. Rafinat, poliglot, intelectualizat, cult. I-am batut la masina mea de scris, in vara lui 1990, unul dintre primele numere ale revistei „Aven Amentza, Romale!”. A fost o placere. Am fumat fiecare cam doua pachete de Carpati fara si ne-am simtit excelent.

Pe 14 februarie anul acesta, dupa un concert al Corului Sound, din care fac parte, ieseam de la „Pescarul” (da, e tot langa Ciclop, pe Magheru, fac un pastrav la gratar delicios) cu niste prieteni si mi-au cazut ochii pe ce credeam ca e unul din liderii spirituali ai miscarii roma pentru emancipare, un eminent universitar, prog. dr. Constantin Gheorghe. M-am uitat cateva secunde lung la el (era la o masa, impreuna cu alti cominoritari), incercand sa realizez daca-l confund au ba. Il confundam. M-am ales cu un perdaf, cu profil de cutit pe exit: „Ce te uiti, ba, la mine asa? Ai o problema? Nu? Atunci priveste in alta parte, asa, foarte bine!”.

Intalnisem interlopa. Aceasta, in Romania, nu stie de etnie, dar membrii ei romi au instincte etnice, pe care si le manifesta ca atare. Fara perdea. Nu esti atent, primesti un cutit in gat. Sau in rinichi, ca Marian Cozma, la Veszprem, cand a intrat in coliziune cu alta interlopa: cea maghiara. Din interlopa fac parte multi tigani. Romania bate recordurile. De ce? Tiganii din Tara Romaneasca au fost eliberati din sclavie in 1843. Pana azi, nici un guvern din Principate sau Romania nu a pus la punct un program de incluziune sociala cu rezultate palpabile, care sa tina pas cu vremurile.

Suntem indolenti, de o indolenta crasa. Defapt, e vorba despre una din componentele eternelor forme fara fond ce caracterizeaza si Principatele Romane, si Romania Mare, si Romania de dupa al doilea razboi, ca si pe cea de azi. Atitudinea noastra e astfel schizofrenica: pe de o parte, nu facem nimic pentru acesti oameni, care sunt conationalii nostri si care, cand au conditii, se manifesta formidabil. Johnny Raducanu? Va spune ceva? Dar Mircea Lucescu? Aura Urziceanu? Desigur! Sunt tigani toti. Pot continua multe caractere cu astfel de exemple. Nu o voi face; pe de alta parte, dam in rezultatul insufletit al propriei noastre neputinte institutionale si institutionalizate.

Romanii transpirati si plictisiti de gajaelile antimuzicale ale Madonnei n-au huiduit-o pentru ca ar fi rasisti, ci pentru ca merg pe strada si sunt buzunariti de interlopa, din care fac parte multi tigani. Din vina noastra. Pentru ca in autobuze si tramvaie, daca e inghesuiala, e pericol. Iar oamenii simpli, exasperati, gasesc solutii la fel de simple ca ei, exprimate, spre exemplu, prin abjectul: „Avea dreptate Antonescu: trebuia sa-i exterminam”. Mare pericol: in mediul urban, apar factiuni de extrema dreapta, ca si in Italia, ce ideologizeaza primar acest loc comun abject. I-am cunoscut personal: vorbesc despre gaturi taiate si exterminare.

Eu cred ca mai intai ar trebui sa ne facem curat la noi in curte. Exista posibilitatea ca, daca eu m-as fi nascut intr-o cocioaba insalubra si tanarul infractor ar fi fost in locul meu, rolurile sa fie inversate. Eu sa fiu un infractor cu sisul in mana, iar el sa scrie articole despre intruziunea sociala pe site-uri cosmopolite. Nu trebuie sa uitam aceasta.

N.Red. Nu uitați să votați în sondajul nostru pe această temă http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt

Conflictul de interese – Marea Britanie și România: studiu de caz

august 30th, 2009

Am întâlnit recent un caz în munca mea de translator în sistemul judiciar din Anglia care merită relatat deoarece este relevant nu doar pentru acest sistem, ci pentru mentalitatea de aici.

Făceam translație la o curte de magistrați – echivalentul judecătoriilor din România – pentru trei inculpați, acuzați de răpire (detaliile cazului nu sunt importante și oricum deontologia profesională mă obligă la păstrarea confidențialității). Cum cei trei erau în stare de arest, i-am vizitat pe rând cu avocații lor în celule înainte ca ei să compară în fața magistratului.

Era după amiaza și acesta era ultimul caz, mai erau doar doi avocați în clădirea judecătoriei, unul îl reprezenta pe unul dintre clienți, al doilea pe ceilalți doi. În timpul interviului cu cel de-al treilea inculpat, a devenit clar că depoziția sa intra în contradicție cu cea a celui de-al doilea inculpat și el reprezentat de același avocat.

În momentul acela, avocatul a anunțat că nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. La ieșirea din celulă m-a întrebat dacă am înțeles de ce nu-l mai poate reprezenta pe cel de-al treilea inculpat. “Deoarece a apărut un conflict de interese între cei doi inculpați apărați de același avocat, dat fiind potențialul de a depune mărturie unul împotriva celuilalt” i-am răspuns.

Ca atare, avocatul a propus instanței desemnarea unui nou avocat din oficiu pentru cel de-al treilea inculpat, iar judecătorul a acceptat amânând pentru acesta înfățișarea pentru a doua zi.

Reacția avocatului a fost una absolut normală într-o țară în care noțiunea de conflict de interese este înțeleasă în viața de zi cu zi. În România, o țară în care destui avocați își racolează clienții promițându-le verdicte pe care nu le pot obține, nu sunt sigur că așa ceva s-ar fi întâmplat.

De fapt, în România, conflictul de interese nu pare a fi conștientizat și îmi vine minte imediat exemplul cu agenții imobiliari care iau comision atât de la vânzător cât și de la cumpărător, deși cei doi au interese opuse – unul de a vinde cât mai scump, iar cel de-al doilea de a cumpăra cât mai ieftin, iar cei doi sunt reprezentați de același agent care în mod evident nu poate concilia cele două interese antagoniste.

Dar am avut un exemplu recent chiar cu o persoană care colaborează la revista ACUM, care mi-a trimis un articol despre o personalitate dintr-un oraș al României. Nu l-am publicat, dat fiind că era vorba de un material de interes local. Peste câteva zile aceeași persoană mă informează că ar dori să depună o cerere de angajare la instituția al cărei conducător era personalitatea din articolul propus.

Am fost foarte surprins că persoana respectivă nu a realizat conflictul de interese în care se afla, între calitatea sa de jurnalist și cea de solicitant de serviciu. Sunt perfect connvins de faptul că nu a făcut-o în mod intenționat, după cum sunt perfect conștient că sunt destui jurnaliști în România care își folosesc funcția pentru a-și promova interese proprii care adeseori contravin nu doar eticii profesionale, dar și intereselor publicației la care sunt angajați.

Însușirea unei mentalități democratice presupune între altele și conștientizarea noțiunii de conflict de interese și în România, ajunsă la sorocul brucanian de 20 de ani, e timpul că acest lucru să fie înțeles, mai ales de către cei care au menirea de a-i servi pe concetățenii lor în funcții publice.

Vacanţa de vară

august 30th, 2009

Pentru copii, vacanţa de vară este cea mai mare bucurie . Dupa un an de învăţătură, teme, lucrări de control şi teze , trebuia să vină şi binemeritata pauză.

Această vacanţă fiind cea mai lungă, pentru cei cu posibilităţi financiare, s-a încetăţenit regula de a merge la munte şi la mare, pentru a petrece un sejur în familie. Alţii merg la bunici la ţară, sau într-o tabără şcolară.

Pe timpul vacanţei prin intermediul site-lui exploratorii@googlegroups.com, doamna învăţătoare Dana ne-a recomandat o Tabără de Creaţie la Plopi care se desfăşura in spatiul deosebit de frumos al Muntelui Rece, de la Valea Ierii; se urca in munte.

Locatia este proprietatea Fundatiei „Ars Pedagogica”, care a construit acest asezamant pentru simpozioane si tabere nationale sau internationale, avand la dispozitie o sala de lucru si de masa cu o arhitectura unica, un spatiu care te indeamna la arta, sa descoperi un peisaj natural binefacator, un aer ozonat, o adevarata oaza de creatie, care-ti da buna dispozitie sa creezi fara sa obosesti…

Aici copiii aveau să participe la:

Cursuri de geometrie artistica si de pictura in acuarela, tempera, ceracolor, pe hartie uda, in tehnici combinate.

Tematicile inspirate din natura observata prin excursii.

Vom descoperi natura, vom culege fructe de padure, exercitii de culoare, excursii la manastire.

Geometrie ARTISTICA
Desen ritmic cu mana libera
Stapanirea formelor geometrice tot mai complexe
Dezvoltarea unui simt pentru observarea marimilor
Dezvoltarea capacitatii mainii de a naste forme geometrice
Dezvoltarea exercitiului cu mana libera, exercitii de indemanare
Executie si contructie a formelor tot mai complexe cu mana libera
Constructii geometrice complexe cu instrumente
Exercitii de formare a „mainii”

Alimentaţia o problemă pe timpul vacanţei

Indiferent unde aleg să meargă, copiii trebuie să mănânce în primul rând sănătos şi apoi ce le place mai mult. Copilul, dacă nu este educat în spiritul unei alimentaţii sănătoase şi corecte nu va şti niciodată că tot ceea ce cosumă poate deveni dăunător pentru sănătate.

Preferabil ar fi să alegem piure de cartofi sau cartofi copţi cu puţin unt în locul cartofilor prăjiţi. Salatele de sezon pentru că avem la discreţie roşii, ardei, castraveţi, verdeţuri pe care nu trebuie să ezităm să le consumăm.

Din oferta de fructe de vară ne putem înfrupta regeşte . O limonadă preparată cu apă plată, miere şi lămâie este mult mai bună decât sucurile acidulate de la dozator sau alte tipuri de sucuri care conţin cafeină.

Foarte mulţi părinţi cedează poftelor micuţilor lasând garda jos şi acceptând ca aceştia să consume tot felul de produse care pot cauza o serie de boli sau stări de disconfort.

Spirtitul de libertate al vacanţei este argumentul pe care îl aduc atunci când sunt încălcate regulile alimentare mai stricte din timpul anului.

Vitaminele şi mineralele sunt necesare unui organism rezistent şi sănătos, E- urile trebuiesc ignorate.

Şi pentru că doamnei îi place să lucreze planificat , nu a ezitat pentru a ne trimite din timp informaţii despre Ordinul Ministrului cu structura anului scolar 2009- 2010, scopul fiind pentru unii părinţi programarea concediului in perioada minivacantei din noiembrie.

Mihai Ghimpu ar trebui să-și savureze rapid momentul de glorie

august 30th, 2009

„Dle preşedinte Mihai Ghimpu, suntem la ordinul dumneavoastră!” Asta au declarat după şedinţa legislativului reprezentanţii serviciului pază de stat către Mihai Ghimpu, noul preşedinte al Parlamentului Republicii Moldova.

Aceştia s-au prezentat în faţa Palatului Republicii cu un Mercedes al serviciului Pază de Stat.

„Mai vedem cum vom proceda. Sunt liberal, îmi place libertatea. Dar legea este lege!”, a declarat Ghimpu referitor la maşina, care i-a fost pusă la dispoziţie.

Așa relata unimedia.md plecarea de la Parlament pe data de 28 august 2009 a noului “speaker”. Ales cu voturile celor 53 de deputați care formează Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), după părăsirea sălii de către cei 48 de deputați ai Partidului Comuniștilor, liderul PL devine primul președinte declarat anti-comunist al parlamentului de la Chișinău, dacă-l excludem pe Alexandru Moșanu, ales în 1990 înaintea declarării independenței.

Comparat cu predecesorii săi, Petru Lucinschi, Dumitru Moțpan, Dumitru Diacov, Eugenia Ostapciuc și Marian Lupu, Mihai Ghimpu, un avocat în vârstă de 58 de ani, nu are în spatele său un aparat de partid și de stat. Membru fondator al Frontului de Popular din Moldova, el a înființat în 1993 Partidul Reformei, care până la transformarea sa în Partidul Liberal în 2005 s-a zbătut în anonimat.

Anticharismaticul Mihai Ghimpu a avut în 2005 ideea inspirată de a-l înainta pe nepotul său, tânărul Dorin Chirtoacă, candidat în alegerile parțiale pentru ocuparea scaunului vacant de primar al Capitalei, în urma demisiei lui Serafim Urecheanu, devenit deputat în scrutinul parlamentar din martie 2005.

Dorin Chirtoacă n-a reușit să fie ales atunci, însă a câștigat o victorie strălucită în iunie 2007, învingându-l pe ineptul candidat comunist, Veaceslav Iordan. Acela a fost momentul “decolării” PL, care a obținut 15 mandate la scrutinul parlamentar din 5 aprilie 2009 și din nou 15 mandate la alegerile repetate din 29 iulie.

În urma formării AIE, lui Mihai Ghimpu i-a revenit în mod logic postul de președinte al Parlamentului, din moment ce liderul Partidului Democrat (PDM), Marian Lupu, este candidat la Președinția Republicii Moldova, iar liderul Partidului Liberal Democrat (PLDM), Vladimir Filat, e candidat la funcția de prim ministru.

Mihai Ghimpu, până nu nu demult cunoscut mai degrabă ca frate al regretatului Gheorghe Ghimpu, fostul pereședinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici, ar trebui să se grăbească să-și savureze succesul, mai ales că el devine și președinte interimar al Republicii Moldova.

Comuniștii au anunțat deja că vor contesta la Curtea Constituțională alegerea lui Ghimpu în absența lor. Dar chiar dacă rămâne președinte al Parlamentului, nu e deloc sigur că AIE va reuși să atragă minimum opt voturi de la PCRM pentru alegerea noului șef al statului și atunci parlamentul ar fi din nou dizolvat.

Mihai Ghimpu a mai avut o experiență oarecum similară la Consiliul Municipal Chișinău, unde a fost ales președinte după nenumărate pertractări în vara lui 2007, pentru a fi demis din funcție doar câteva luni mai târziu.

Când l-am intervievat în timpul alegerilor locale din 2007, Mihai Ghimpu mi-a făcut la un moment dat impresia unui autist, cu care este foarte greu să comunici. Prezența sa lângă Dorin Chirtoacă, utilă acum trei – patru ani, a devenit acum un balast pentru tânărul primar al Capitalei, dar și pentru PL.

Pentru moment, Mihai Ghimpu are tot dreptul să-și savureze victoria, după aproape 20 de ani de cvasi-anonimat politic. Dar pe termen mediu și lung, liderul PL nu poate decât să urmeze traiectoria unor Vladimir Voronin sau Serafim Urecheanu și a generației de politicieni care este responsabilă de stagnarea Republicii Moldova, într-o binemeritată retragere.

Mila “creștină” în România

august 30th, 2009

Fiecare venire a mea în România este un prilej de a scrie câte un articol despre mentalitățile profund pervertite din această țară și despre moștenirea dezastruoasă a 50 de ani de dictatură.

De data aceasta am să vă povestesc o scurtă întâmplare din autobuzul 133, în plin centru al Capitalei. La stația Cantemir Vodă, sâmbătă pe la ora două a amiezii se suie cu greu, ajutată de o tânără, o femeie în vârstă, probabil aproape de 80 de ani, care căra două sacoșe cu cumpărături, venind probabil de la piața Gemeni.

Femeia se clătina pe picioare și s-a îndreptat să se așeze pe o banchetă cu două scaune, unde ședea o altă femeie în vârstă de circa 60 de ani, rugând-o să se mute pe bancheta din fața ei, cu alte două scaune pe care mai stătea o femeie.

Persoana s-a uitat mirată la femeia bătrână care își ținea cu greu echilibrul, nepărând să înțeleagă de ce ar trebui să-i cedeze locul. La care, bătrâna i-a răspuns că are nevoie să-și pună sacoșele pline cu cumpărături lângă ea pe banchetă. În sfârșit, femeia s-a ridicat bombănind și s-a așezat pe un scaun ceva mai în față.

Abia așezată, bătrâna n-a apucat să-și tragă sufletul că femeia din fața ei, și ea în jur de 60 de ani ca și cea care se ridicase pentru a ceda locul a spus cu voce acră: “Ați avut noroc cu doamna care s-a ridicat, eu nu v-aș fi oferit locul. Sunt destule locuri libere în autobuz, de ce trebuia să stați tocmai pe ăsta? Nu vă cunosc și nu am nicio obligație să vă cedez locul meu.”

Discuția s-a încheiat repede și când autobuzul a trecut pe lângă o biserică la Foișorul de Foc, femeia care tocmai o muștruluise pe bătrână s-a închinat. Coincidența face ca la stația următoare – Piața Traian – și femeia în cauză și eu să coborâm. Femeia s-a închinat din nou – pe partea cealaltă a străzii era o biserică – și s-a dus la treburile ei.

Nu știu de ce sunt așa de tentat să-mi imaginez că această femeie este foarte reprezentativă pentru modul în care mulți români concep creștinismul…

Paul Chinezu cel bozgor

august 30th, 2009

Două articole apărute în presa maghiară cu ani buni în urmă arată în mod frapant cum poate să alunece sensibilitatea naţională – administrată în doze excesive – spre domeniul ridicolului. De data aceasta vorbim despre boacăne d’ale maghiarilor.

Cuvântul ‘bozgor’ sună cât se poate de rău urechii de ungur – şi nu-i de mirare, fiind un mijloc excelent de băşcălie, dacă românul vrea să se distreze un pic pe seama compatrioţilor săi. Şi aici începe problema: cică „săracul“ nici nu are cunoştinţă că expresia de fapt ar însemna nimic altceva, decât ‘cel fără patrie’ (vezi ‘hontalan’). Românul de obicei află puţin nedumerit sensul „adevărat“ al expresiei – şi se miră

cum maghiarii ştiu mai bine ce însemnă cuvântul,

el având cunoştinţă doar de sensul acela de ‘ungur’ –, dar în sfârşit acceptă treaba uneori chiar prin a cere scuze „jignirii“ aduse naţiunii maghiare.

Spre norocul nostru avem însă şi lingvişti de profesie. Distinsul specialist Szilágyi N. Sándor a publicat în cotidianul clujean Szabadság un articol – pe cât de amuzant, cu atât de argumentat ştiinţific – despre

adevărata origine a cuvântului.

În loc de traducerea mot-a-mot al articolului aş sublinia mai mult doar câteva aspecte din argumentaţia lingvistului.

„Patrioţii“ maghiari din România – considerând că ar fi priviţi şi trataţi de români ca nişte venetici fără patrie (să recunoaştem, s-ar putea să fie mai mult decât o simplă idee fantezistă) – au născoşit repede că ‘bozgor’ ar avea la rădăcină sintagma de origine slavă (rusă?) ‘biez gora’ (fără munţi) sau ‘biez gorod’ (fără oraşe), care la rândul lor s-ar înţelege ca şi ‘fără patrie’. Ei, nu trebuie să fii mare savant ca să-ţi dai sema cât de mult schioapătă ideea – mai pe româneşte,

ce porcărie mare e, fără valoare ştiinţifică.

Într-adevăr, cam şubredă argumentaţia ca românul ar ‘fura’ tocmai din vocabularul unui popor pe care (puţin zis că) nu îl simpatizează, apoi ar scoate din el un joc de cuvinte chiar aşa de slab.

Originea cuvântului – conform ideii specialistului citat – ar fi una mult mai interesantă.

De obicei fiecare naţie capătă o poreclă după o trăsătură caracteristică sau expresie des utilizată – în armata maghiară românii erau supranumiţi ‘nuştiu’, dar şi francezii au căpătat denumirea ‘ouioui’ în rândul băştinaşilor neozeelandezi. Păi, ungurii au o trăsătură cam săritoare în ochi (şi urechi) de

a abuza de expresia ‘bazd meg’,

adică ‘bozmeg’ (consider că orice traducere ar fi de prisos). Ei, cuvântul ‘ungur’ atrage perechea ‘bungur’ (ungur-bungur), care – cu contribuţia unui român cu aptitudini lingvistice mai dezvoltate (şi cu simţul umorului, bineînţeles) – s-a transormat repede în boz-gur (vezi ’boz[meg-un]gur’). Şi de aici – prin asimilarea vocalelor – în bozgor.

Dacă teorie e adevărată, trebuie să recunoaştem, că „bozgorul“ întruchipează umor şi iscusinţă lingvistică rar întâlnită în evoluţia unei sintagme folosite ca poreclă. Păcat că ungurii nu pot să se delecteze la fel de mult asupra acestui umor, de vreme ce

chiar ei sunt ţinta lui.

Dar totuşi fabula are o învăţătură demnă de remarcat pentru ambele popoare: dacă trăieşti cu frica paranoică ca – în situaţie de conflict – partea cealaltă gândeşte despre tine într-un anumit fel, mai devreme sau mai târziu găseşti şi „argumentele“ care să „susţină“ frica ta – oricât de ridicolă şi absurdă s-ar părea ele în ochii unei persoane mult mai lucide şi realiste.

Un alt articol apărut tot în cotidianul Szabadság sub semnătura profesorului Fey László duce la concluzii la fel de interesante. Fey de fapt reflectă la o afirmaţie apărută pe colile aceluiaşi ziar:

Még sértőbb történelmi hőseink nevének önkényes elferdítése. Itt van például Kinizsi Pál egykori utcája, amely most Paul Chinezu, valamiféle kínai pali nevét viseli.

adică:

Răstălmăcirea numelor eroilor noastre naţionale e chiar şi mai jignitoare. De exemplu fosta stradă Pál Kinizsi, care acum poartă numele unui anume Paul Chinezu, o fi ceva Paulică din China. [Trad. de mine]

Profesorul subliniază în mod binevenit că Paul Chinezul nu este o traducere defectuoasă şi/sau de rea intenţie a legendarului căpitan bănăţean Kinizsi Pál, ci una corectă: În limba română arhaică ‘chinez’ înseamnă nu numai etnic chinez sau originar din China, ci primar, conducător şi aşa mai departe. De fapt, cuvântul – având origine sârbo-croată – se regăseşte şi printre termenii arhaici ai limbii maghiare sub formă de ‘kenéz’. Deci, deopotrivă,

denumirea de ‘Paul Chinezu’ sugerează anumită stimă

faţă de renumita personalitate istorică, Kinizsi având probabil şi mulţi români în subordine, binemeritând titlul onorific de ‘chinez’, adică conducător. Nici măcar faptul traducerii în sine nu reprezintă problemă, numele personalităţilor istorice de obicei se traduc: nu cred că papa Benedict al XVI-lea sau regina Elisabeta a Marii Britaniei s-ar supăra de această „românizare”.

Una pe alta, trebuie avută mare grijă cu escalarea sensibilităţilor naţionale. Adevărat că sunt foarte multe manifestări de rea credinţă datorită conflictelor etnice şi problemele istoriei comune încă nediscutate şi nerezolvate, dar înainte de a trage o concluzie pripită asupra unui caz anume se recomandă călduros

a se reflecta cu o judecată lucidă,

poate lucrurile totuşi nu sunt chiar aşa cum par la prima vedere. Mai ales dacă consecinţele pot fi mult mai grave decât simpla alunecare spre ridicol.

Oricât de mult urăsc această expresie, dar – şi de o parte, şi de alta.

http://limbacailor.wordpress.com/2009/08/27/paul-chinezu-cel-bozgor/

Călin Sămărghiţan – «Fardad»

august 30th, 2009

Călin Sămărghiţan – «Fardad»
Editura PRINT ATU Sibiu
ISBN 978-973-8827-3-7

În 2009, Editura PRINT ATU din Sibiu a editat o carte intitulată «Fardad» sub semnătura lui Călin Sămărghiţan, cunoscut organizator al «Serilor artgotice» literare unde sunt invitaţi scriitori din toată lumea.
Călin Sămărghiţan a debutat anterior în 2002 publicând volumul de versuri «Aşa cum este, nu este».

«Fardad» este structurat în două tablouri: «Fata din livadă» (unde sunt selectate scrieri din perioada 2008-2009) şi «Turnul de fluturi» (în care sunt prezentate creaţiile sale din perioada 2005-2009).

Deşi autorul doreşte să propună cititorilor o ordine a lecturii, trebuie să luăm în considerare şi posibilitatea de a evada dintr-un peisaj-simbol pentru a păşi dincolo, spre celălalt cadru liric, într-o comunicare biunivocă a sensului poetic acordat într-o singură şi generoasă partitură. Structural, volumul este atipic, poemele în proză alternând cu versuri albe, concentrate la maximum stilistic.

Liniştea însăşi se materializează dintr-o altă dimensiune spirituală şi peste ea se imprimă sonor marginea unei lumi interioare numite exotic ca rezonanţă, Fardad, cu tot arsenalul mistic în favoarea unei intrepretări voit literale. «Voi aştepta în prag/ziua când deşertul va inventa pentru mine/fântâni./Mări cu delfini» (Voi înota cu delfini. Fardad).

Dar ce lume nouă se ridică, experimentând trecutul aici, acum, unde «în ochii mei/ marea nu s-a odihnit» (Scrisoare către un prieten)?

«Fata din livadă» alunecă dintre lumini dincolo pe celălalt tărâm atât cât să se ştie «incredibil de frumoasă. Dar nu avea chip» (Fata din livadă IV) pentru a deschide spaţiul cronofag acolo unde «Dimineţile sunt mai reci şi nici soarele nu-ţi mai ajunge la tâmplă»(Fata din livadă –veriga lipsă).

Poemele primului tablou se decupează eludând geometria raţiunii, devin proiecţia intrinsecă dintre cosmic şi imaginariumul său populat de o singură făptură, ce pare să se multiplice în cele mai mici detalii, compoziţia lui amintind de «Sărutul» lui Gustav Klimt de la începutul secolului trecut. Fata din livadă niciodată cunoscută celorlalţi, tinde să se devoaleze din acest puzzle strălucitor, purtând o notă discretă de lirism şi profunzime.

Într-un alt registru filosofic, «Turnul de fluturi» poartă enigma propriului său Babel imanent din care se aud reverberaţiile trecutului «când amintiri trec în departe/ridici pe ţărmul uitării/un turn de fluturi./Zideşti în el/un ochi întors spre înapoi» (Când nimic nu rămâne). Este o lume ezoterică prin care profanul nu găseşte decât corabia deşertăciunilor, acolo unde îşi «trăieşte o clipă de lut/agăţată de oase/ca formă a lumii» (Despre om). Galaxiile întredeschise din jocul de întuneric-lumină au o «Grădină a Ochiului,/cu sori în loc de petale,/şi garduri de stele despărţind/veşnicii de veşnicii nepătrunse» (Despre Univers).

«Turnul de fluturi» este un edificiu, un compozit organic al marilor întrebări şi răspunsuri lăuntrice, oglindire însingurată a propriului Eu, unde până şi «Singurătatea ta se va preface/în coloană de templu» (Nu mă voi mai întoarce).

Chiar dacă umbrele tinereţii îmbracă haina elegiacă a idealului în contemplarea vie «Doar tu mă mai cauţi, doar tu mă mai lepezi/sunt ţie pădure cu zilele repezi/singurătăţile tale/doar de mine sunt pline/tinde-ţi mâna, mâna dreaptă/inima ta dreaptă peste mine» (Cântecul pădurii către cel ce moare în frunzele ei), nu trebuie uitat niciodată că «Moartea este a ta a celui dinlăuntru» (Antielegie), inexorabil destin, pentru că «Nu fierul fiarei vă va ucide,/ci fiara din voi.» (Nolite timere – Nu vă temeţi).

Poeziile lui Călin Sămărghiţan au atmosfera din portretele lui Gustav Klimt şi reprezintă ceea ce secesiunea vieneză a fost la vremea ei –un « art nouveau » de factură poetică, despre care sigur, vom mai auzi prin tomurile «foamei de înger». Textele lui au o calitate rar întâlnită: se cântă nu numai prin ritm ci şi prin emoţie. A-i deschide volumul de versuri este ca şi cum ai intra într-o catedrală gotică, în sensul arhitectural al expresiei şi sunetele de orgă se propagă prin ogivele înalte, în valuri, precum mareele din alte arhipeleaguri.

Călin Sămărghiţan deschide cartea sufletului său spre miracolul Poeziei şi «ne spune Cuvântul/din dreapta Celui Ce Este» (Despre arborele cosmic) şi ne îndeamnă, însetat de setea aceasta: «Apa pe care o beau/e doar lacrima lunii/şi nu e sângele/crucii/vreunui sfânt» (Poesis) pentru că Poezia este însăşi dumnezeirea din noi.

Stalin – emulul lui Hitler în relația cu evreii

august 30th, 2009

“Evreii au adus comunismul” – această formulare poate fi auzită în fiecare zi sau citită pe internet, în felurite forme, de la invocarea (reală sau imaginară) a originii unor foști lideri comuniști până la citate elucubrante din diferiți “gânditori” antisemiți, în frunte cu Adolf Hitler.

Ba mai mult, recent, unul dintre colaboratorii de bază ai revistei ACUM insistă să publicăm un articol despre Ana Pauker, chipurile ca să contracarăm nu știu ce afirmații făcute pe pagina Amazon.com (!!!) și care ar putea genera antisemitism.

Se știe bine ce înseamnă numele Anei Pauker – pentru mulți, și nu neapărat antisemiți, persoana care ar fi introdus comunismul în România. N-am de gând să vorbesc despre acest subiect, despre care s-a ocupat cu competență politologul Vladimir Tismăneanu în cartea sa “Stalinism pentru eternitate”.

În schimb am să mă refer la Stalin (el este cel care a introdus comunismul în România, iar Ana Pauker, ca și ceilalți lideri comuniști ai vremii, printre care Gheorghiu Dej și Nicolae Ceaușescu – români neaoși – era doar o unealtă docilă a “părintelui popoarelor”) .

Este vorba de trei cărți: “Ultima crimă a lui Stalin”, de Jonathan Brent și Vladimir P. Naumov, “Pogromul secret al lui Stalin – inchiziția postbelică a Comitetului Anti-fascist Evreiesc”, de Joshua Rubenstein și Vladimir P. Naumov și ”Stalin împotriva evreilor”, de Arkadii Vaksberg.

Prima se referă la persecuția unor medici, dintre care unii evrei, acuzați de conspirație împotriva liderului de la Kremlin (“ucigașii în halate albe”), cea de-a doua despre procesul membrilor conducerii Comitetului Anti-fascist Evreesc”, iar cea de-a treia înmănunchează pe lângă cele două evenimente și alte aspecte ale antisemitismului de stat în fosta URSS din perioada târzie a lui Stalin.

Autorii sunt cercetători occidentali – Jonathan Brent și Joshua Rubenstein sau ruși – istoricul Vladimir P. Naumov este secretar executiv al Comisiei Prezidențiale privind Reabilitarea Persoanelor Reprimate, iar Arkadi Vaksberg este jurist și scriitor, autor a numeroase cărți despre caracterul criminal al regimului sovietic. Între cărțile sale se numără o biografie a vestitului procuror general din procesele staliniste ale anilor ’37 – ‘ 38, Andrei Vîșinski, iar cea mai recentă “Laboratorul de otrăviri” este o istorie a asasinatelor politice din Rusia prin otrăvire la la Lenin la Putin.

Toate cele trei cărți demontează, cu argumente bazate pe documente apărute din arhivele poliției secrete după 1991, mitul că evreii ar fi fost în vreun fel favorizați de regimul bolșevic instaurat în 1917. Mai mult, este acreditată ideea că, mai ales după 1937 și mai ales din perioada celui de-al doilea război mondial a existat o politică cvasi-oficială antisemită la nivelului statului sovietic.

Arkadii Vaksberg avansează chiar ideea că Stalin însuși ar fi fost antisemit dintotdeauna și că primele semne le-a arătat chiar în pamfletul său din 1913 “Marxismul și chestiunea națională” în care scria că evreii nu constituie o națiune.

“Evreii nu au un strat stabil conectat la pământul care unește în mod natural o națiune, nu doar în chip de cadru, ci și în calitate de piață ‘națională’. Din 5 – 6 milioane de evrei ruși, doar 3-4 procente sunt legați într-un fel sau altul de agricultură… Evreii servesc, în mod esențial, ‘alte’ națiuni … ca industriași și comercianți… fiind în mod natural partenerii națiunilor ‘străine’ ” scria acum aproape 100 de ani “genialul” gânditor marxist-leninist, într-un pasaj pe care Adolf Hitler l-ar fi aprobat fără rezerve.

Antisemitism oficial

Revenind la cele două evenimente majore care au marcat perioada târzie a lui Stalin – procesul Comitetului Anti-fascist Evreesc și “complotul medicilor”, cărțile citate sunt pline de documente care scot în evidență caracterul deliberat al acestor acțiuni antisemite și inițiativa personală a lui Stalin în declanșarea și finalizarea lor.

În fapt, cea de-a doua carte menționată include transcrierea integrală a desfășurării procesului celor 15 membri ai Comitetului Anti-fascist Evreesc și condamnarea lor de către Curtea Supremă a URSS, secția militară. Dintre inculpați, 13 (între care două femei) au fost condamnați la moarte și executați, Lina Ștern a fost condamnată la cinci ani de lagăr de muncă, iar David Bergelson a murit în detenție înainte de sfârșitul procesului. Sentința a fost executată în iulie 1952.

Inculpații, în frunte cu fostul ministru adjunct de externe, Solomon Lozovski, erau acuzați de spionaj în favoarea americanilor, deoarece începând cu 1942 – data înființării Comitetului – ar fi transmis informații secrete în afara URSS. Comitetul evreesc era unul dintre cele cinci comitete antifasciste – pe lângă cel slav, de femei, de tineret și al oamenilor de știință – care fuseseră înființate pentru a face apel la solidaritatea internațională cu URSS aflată în război cu Germania nazistă, care ocupa la acel moment o bună parte a teritoriului sovietic.

Comitetul Anti-fascist Evreesc și-a adus o importantă contribuție, nu numai prin propaganda favorabilă pentru URSS prin articolele trimise în străinătate, dar și prin colectarea de sume importante de bani, mai ales de la evreii din Statele Unite, pentru efortul de război sovietic.

După război însă, când acest organism și-a pierdut utilitatea și era pe cale să devină un fel de for reprezentativ al evreilor din URSS, Stalin s-a decis să se răfuiască cu membrii săi de frunte, acuzându-i de acțiuni care fuseseră în fapt aprobate de NKVD (poliția politică) sub egida căruia funcționase. Ideea înființării unei republici evreești în Crimeea, discutată cu aprobarea unor lideri de frunte, precum ministrul de externe, Viaceslav Molotov, a devenit unul dintre principalele capete de acuzare la proces.

Unul dintre momentele cheie ale persecuției evreilor a fost asasinarea în ianuarie 1948 a președintelui Comitetului Anti-fascist Evreesc, actorul și regizorul Solomon Mihoels, director al Teatrului Evreesc din Moscova, probabil cel mai marcant lider evreu din URSS la acea dată. Asasinatul, ordonat în secret de Stalin, a fost camuflat sub forma unui accident de mașină la Minsk, ba chiar Mihoels a avut parte de funeralii naționale.

La începutul lui 1949 a debutat un val de arestări de personalități marcante evreești, iar în 1952 procesul s-a accelerat când au fost arestați mulți doctori, printre care destui evrei, acuzați de complot împotriva conducerii de partid șe de stat. A fost scos din arhivă un denunț din 1948 a unei agente NKVD/MGB/KGB, doctorița Iulia Timașuk, care “dezvăluia” tratamentul intenționat greșit la care fusese supus Andrei Jdanov (care avea să decedeze în același an) – ideologul șef al lui Stalin.

Salvarea evreilor: moartea lui Stalin

Liderul de la Kremlin, devenit din ce în ce mai suspicios spre sfârșitul vieții și ca urmare a deteriorării accentuate a stării sale de sănătate de pe urma unor atacuri vasculare cerebrale, a ordonat un proces al medicilor “ucigași”. Numai că acest proces n-a mai avut loc niciodată datorită morții lui Stalin la 5 martie 1953.

Arkadi Vaksberg scrie că urma ca o scrisoare semnată de personalități evreești să fie publicată în cotidianul de partid Pravda, în care se cerea “protejarea populației evreești” de furia “justificată a measelor” – urmau să se declanșeze pogromuri “spontane” în urma procesului “ucigașilor în halate albe”.

Există dovezi documentare cu privire la pregătirea unor mijloace de transport pe calea ferată și a unor lagăre în extremul Orient unde urmau să fie deportați TOȚI evreii din URSS. Stalin ajunsese la sfârșitul vieții la aceeași concluzie ca Hitler. Există însă și dovezi că unele personalități evreești între care Lazăr Kaganovici – ultimul evreu din anturajul lui Stalin – și scriitorul (altfel docil) Ilia Ehrenburg au refuzat să semneze scrisoarea. La 1 martie 1953 Stalin a făcut un atac vascular cerebral și a intrat în comă, iar după moartea sa, cu o rapiditate uluitoare, măsurile pe care le dispusese împotriva evreilor au fost contramandate, iar executanții lor pedepsiți, adesea cu moartea.

Aceasa nu a însemnat și sfârșitul antisemitismului oficial din URSS, care a continuat și de fapt continuă și în Rusia de azi, sub alte forme. “Sionismul” a rămas o acuzație gravă și până în 1989 evreii nu au avut dreptul să emigreze în Israel (cu foarte puține excepții), iar în perioada dezghețului hrușciovist destui evrei au fost executați pentru presupuse delicte economice.

Ar fi multe de adăugat, dar lipsa de spațiu mă împiedică să o fac. Vă recomand însă cu căldură lectura acestor trei cărți, care spulberă, zic eu definitiv, miturile legate de evrei și comunism în URSS.

Ce mă irită la orașul meu:Târgu-Mureş – urbe de tranziţie

august 30th, 2009

Dacă locuieşti în preajma unui bar,restaurant,gogoşerie sau firmă „Sfarmă piatră”,liniştea ţi s-a dus pe apa sâmbetei.
Târgu-Mureşul era odinioară un oraş liniştit iar locuitorii îşi doreau acest mic confort.
Era interzis claxonatul,aerul era curat,nu erau manele,nici manelişti. Existau pe atunci restaurante elegante ,care au fost „rase”,în locul lor apărând băncile sau hurubele improvizate ale şmecherilor de ocazie.

Dacă locuieşti în centru n-ai de unde cumpăra un colţ de pâine,dacă ai cu ce.De unde naiba au atâţia bani băncile dacă noi n-avem?
O reclamă de la „Realitatea”îi îndeamnă pe cei ce s-au săturat de gălăgia din oraşele lor să vină la Târgu-Mureş,unde este gălăgie din belşug.

Combinatul îşi varsă otrava non-stop,iar atunci când vrei să scrii ceva ţi se spune că e subiect „tabu”.

Dar ce naiba,când a murit Ceauşescu?

Slujbaşi mai mult sau mai puţin importanţi ne spun că de fapt nu e nici o problemă,că acest „mic neajuns” se remediază.Instituţii osificate,rupte de realitate şi mai ales inutile.

Unii politruci susţin că oraşul ar dispărea de pe hartă fără acest combinat.Dacă e aşa,aş prefera să pască în mijlocul târgului vaci ecologice.Asta în cazul îm care otrava nu le-ar stârpi viaţa.Mă gândesc la sărmanii ţărani din Sântioana,care de ani de zile suferă de pe urma acestui colos ameninţător de sorginte securisto-comunistă când şusterul a dispus construirea lui cu scopul nu prea ortodox de a modifica situaţia etnică şi socială a oraşului.
Locuitorii Târgului trebuie în mod obligatoriu să suporte mârlănia celor care s-au instalat aici cu speranţa că vor reuşi să-şi perpetueze subcultura.

Cunosc o familie de medici care de ani de zile suferă de pe urma gălăgiei şi orgiilor unor hoarde de la un club sportiv,o doamnă care din cauza gogoşeriei din apropierea imobilului ei are afecţiuni respiratorii şi multe altele…
În ceea ce mă priveşte mă lupt în van de ani de zile cu fabricanţii de zgomot,nesimţiţi dar având sprijin (noii baroni locali sunt nişte nulităţi dar au o calitate:spiritul de turmă)
Şi unii spun că am intrat în Europa.Care Europă,a noastră,cu obiceiuri de cocină?
De fapt ce le pasă celor din occident de mârlănia din România?Sunt fericiţi dacă îi trimit acasă pe jegoşi,hoţi,proxeneţi şi din cauza lor suferă şi alţii,oameni educaţi dar marginalizaţi,păcăliţi.

Eu cred că nici pe vremea turcilor situaţia nu era atât de jalnică.Acum,când au venit din nou nu le putem reproşa nimic în comparaţie cu manierele concetăţenilor noştri.

Şi a apărut „Predealul”,fosta Cantină P.C.R.,loc agreat de parveniţii urbei.Unora li se pare chiar un loc „sacru”.Căci aici strigă fiecare cât pune în farfurie şi se poate zbiera în voie ca acasă la Joiana. Iar instituţiile (in)competente legiferează gălăgia.

Libertate şi moderaţie: Lecţia lui Camus

august 30th, 2009

Atunci când suntem agresaţi de atâtea ştiri deprimante, atunci când ajungem la disperare văzând cum nimicnicia morală prosperă, atunci când nihilismul renaşte sub ochii noştri (dar a murit el oare vreodată în toţi aceşti ani dominaţi de năluciri ideologice?), atunci când hienele, lichelele, canaliile şi delatorii, îmbătaţi de ură, predică furibund de la pseudo-amvonul Cetăţii, batjocorind şi spurcând tot ceea ce a mai rămas de batjocorit şi de spurcat, ei bine atunci îl recitim, trebuie să-l recitim pe Albert Camus.

La un ceas istoric în care părea că nu există vreo şansă de a ţine piept avansului totalitarismului comunist, când intelectualii de marcă ai Vestului acceptau să devină megafoane pentru „campania pentru pace”, Camus şi puţini alţii au rostit adevărul. Au denunţat falsificarea noţiunilor esenţiale de bine şi rău. Au susţinut lupta pentru libertatea culturii. Să-i numim aici pe Aron, Koestler, Ionesco, Orwell, Manes Sperber, Jaspers, Milosz, Silone. Impresionată de onestitatea poziţiilor politice şi filosofice ale lui Camus, Hannah Arendt l-a numit unul dintre puţinii oameni onorabili din Parisul anilor ,50.

În cartea sa „Camus: A Romance”, apărută în 2009 la Grove Press, Elizabeth Hawes reconstituie de o manieră captivantă şi cu mişcătoare empatie un itinerariu spiritual şi moral într-adevăr exemplar. Pornind în căutarea adevărului despre Camus, stând de vorbă cu apropiaţii scriitorului, rude şi prieteni, autoarea se caută şi se găseşte pe sine. Atunci când unii nu ezită să vorbească, despre “le siècle de Sartre”, mai suntem unii care credem că a fost şi (ori poate, mai ales) secolul lui Camus. Nimeni nu a spus lucrurilor pe nume mai onest decât Camus când a scris: “Nici unul dintre relele pe care totalitarismul încearcă să le remedieze nu esta mai rău decât totalitarismul însuşi”. Cum a demonstrat gânditorul politic american Jeffrey Isaac, Albert Camus şi Hannah Arendt au dat glas, într-un veac al umilirii subiectivităţii, eticii revoltei. Or, în acelaşi sens, să ne amintim de cartea istoricului Tony Judt despre Camus, Raymond Aron şi Leon Blum: “The Burden of Responsibility” (apărută în româneşte la Polirom).

Îmi amintesc perfect
ce a însemnat pentru generaţia mea publicarea romanelor “Străinul” şi “Ciuma” ca şi a “Mitului lui Sisif”. La fel, „L’homme revolté”, carte care circula pe sub mână, despre care Elizabeth Hawes scrie un fascinant capitol. În timp
ce Sartre şi Merleau-Ponty justificau procesele de la Moscova, teroarea comunistă în genere, drept expresie a “vicleniei Raţiunii”, Camus a respins aceste raţionalizări specioase drept imorale şi iresponsabile. Replica lui Sartre la “Omul revoltat” a fost textul de 300 de pagini din 1952, „Les Communistes et la Paix”, manifest al capitulării etice şi politice în faţa discipolilor/agenţilor lui Stalin.

Nu mai puţin dureros pentru Camus, Sartre a declanşat operaţiunea punitivă în paginile revistei unde Camus publicase două capitole din „Omul revoltat”: deci chiar în „Les Temps Modernes”. I-a încredinţat misiunea de desfiinţare a bunului prieten unui june plin de zel şi lipsit de scrupule morale, Francis Jeanson. Prea puţini au fost cei care să fie alături de Camus: între aceştia Jean Grenier, fostul său profesor de filosofie, şi poetul René Char. Sartre însuşi a intervenit cu un text scurt, dar extrem de caustic, în care îl acuza pe Camus de păcatul suprem: faptul că circula în Republica Literelor cu un „piedestal portabil” de pe care proclamă responsabilitatea marxismului pentru crimele totalitare. Întrebat ce-ar face dacă Franţa ar fi ocupată de Armata Roşie, autorul lui „L’Etre et le Néant” răspundea impasibil: „Voi continua să scriu, ca şi în perioada ocupaţiei naziste”. Chiar şi mai târziu, Sartre a continuat să celebreze marxismul drept la philosophie indépassable de notre époque. Nu cred că exagerez spunând că în acele timpuri de ruşine şi neputinţă, Camus ne-a salvat. Sartre era genial şi cinic. Camus era genial şi curat.

Albert Camus a fost unul dintre scriitorii favoriţi ai Monicăi Lovinescu şi ai lui Virgil Ierunca, tocmai pentru că la el etica se îmbină într-o tragică sinteză cu estetica. La moartea lui Camus, Ierunca a scris un superb eseu în memoria acestui desăvârşit moralist. Pentru Camus, filosofia absurdului era una a rezistenţei. A descoperit în chiar inima revoltei o dimensiune nesăbuită, lipsa de măsură pe care a înţeles să o explice, nu să o justifice. Virtutea supremă pe care a cultivat-o, spre disperarea marxiştilor şi existenţialiştilor de stânga, a fost moderaţia. A denunţat lagărele staliniste şi a plătit pentru acest gest fiind expulzat din “fraternitatea” sectară a existenţialismului sartrian. S-a opus torturii, oriunde această metodă barbară era aplicată. S-a împotrivit pedepsei capitale pe vremea când nu mulţi aveau tăria să o facă (citiţi volumul scris împreună cu bunul său prieten, Arthur Koestler, apărut în colecţia “Zeitgeist”, la Humanitas). A fost deopotrivă un mare scriitor şi un mare moralist. Ponegrit şi desconsiderat de către snobii metafizici ai unor timpuri fără onoare, Camus rămâne unul dintre solidele repere ale conştiinţei antitotalitare.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com

Băsescu cel Mic

august 30th, 2009

E cazul ca fratele cel mic să se pensioneze anticipat din lumea afacerilor şi să petreacă liniştit la pescuit pe vreo baltă (cu autorizaţie, dacă se poate).

Nici nu mai contează dacă Băsescu cel mare, preşedintele, a ştiut sau nu ce face frate-su mai mic, în tentativele lui copilăreşti de a se lipi la industria de armament. Să zicem că n-a ştiut.

Dar simplul fapt că din poziţia de rudă a preşedintelui te scapi în tot felul de învârteli pe care nu le mai controlezi, apoi negi că îţi cunoşti asociaţii din firme, a doua zi te prinde presa cu raţa în gură, iar finalmente începi să te burzuluieşti incoerent la lume, e un semn că ceva e în neregulă cu dl Mircea Băsescu.

Din două una: el ori nu pricepe cum merg lucrurile în România, unde mass-mediei dominate de moguli nici nu i-a venit să creadă ce pleaşcă de subiect le-a căzut gratis în poală, fără să mai fie nevoite să inventeze, ca de obicei; ori are într-adevăr un IQ sub medie, cum lasă impresia uneori, de exemplu atunci când se justifică spunând că s-ar retrage, dar nu ştie din ce, că nu-i e clar exact ce a semnat. Şi într-un caz şi în celălalt, e cazul ca fratele cel mic să se pensioneze anticipat din lumea afacerilor şi să petreacă liniştit la pescuit pe vreo baltă (cu autorizaţie, dacă se poate) sau pe vreo insulă exotică, restul perioadei cât fratele cel mare va fi preşedintele ţării.

Nu de alta, dar nu e prima oară când face pocinoage, precum beizadelele adolescente care intră cu Mercedesul în gard, iar pe urmă stau şi se uită prostite în camera de filmat ca iepurii prinşi noaptea în farurile maşinii, aşteptând pe tăticul-parlamentar să-i scoată de la ananghie. (Şi, că veni vorba, nu e singura rudă a preşedintelui care-l pune în situaţii jenante, deci în familia Băsescu se impune un consiliu de familie serios, pentru că nu doar reaua-voinţă a unor patroni de presă i-a creat acestuia puncte de vulnerabilitate.)

Revenind însă la dl. Băsescu cel mic, care are aerul că tot nu pricepe ce vrea lumea de la el, putem enumera pe scurt lucrurile în care nu trebuie să se bage un frate de preşedinte, deoarecere, ca să-l parafrazăm pe Talleyrand, ele sunt mult mai grave decât nişte ilegalităţi – sunt nişte erori. Anume: (1) nu semnezi ce nu înţelegi şi în nici un caz nu spui în public că te-au fraierit asociaţii, că tu singur ţi i-ai ales; (2) nu te bagi în business cu generali sau foşti generali concediaţi din servicii pentru trafic
de influenţă, cu interlopi sau cu figuri dubioase de prin Orientul Apropiat, nici măcar pentru a fabrica magiun de prune; (3) nu te asociezi în firme care au afaceri cu autorităţile publice, pentru că inevitabil va ieşi scandal, indiferent dacă licitaţia a fost corectă sau nu: asfaltări, săpături, instalare de reţele IT, furnizare de alte bunuri şi servicii etc.; (4) dai jos diplomele şi certificatele alea de pe perete, din spatele biroului, fiindcă orice ar scrie în ele, e clar că nu prea au acoperire, trădând mai curând apiraţii frustrate decât realizări; (5, opţional) schimbi un pic combinaţia freză-mustaţă, pentru a opri asocierile miştocăreşti şi politically incorrect ale comentatorilor; un singur führer de Constanţa ne e suficient.

Dl. Mircea Băsescu trebuie să chibzuiască bine la aceste limitări de natură nu atât legală, cât etică şi să le pătrundă bine spiritul, ca să nu-l mai prindă iar presa peste două luni în postura improbabilă de petrolist, consiliind foraje prin platoul Mării Negre (ştiţi, el e de pe acolo şi cunoaşte bine zona), sau intermediar de curent electric, sau consultant PR în vreo firmă care are contract cu Ministerul Turismului, ori, de ce nu, cu primăria. Să se rezume şi el la producţia de bunuri de larg consum, care se vând direct populaţiei la tarabă. Sau, cel mai bine, aşa cum cu respect sugeram mai sus, să se retragă complet din această lume a afacerilor, alunecoasă şi înşelătoare, prin care nu dă semne că se orientează foarte bine. Deja profilul său, meritat sau nu, de clanţă care deschide uşa Cotrocenilor, s-a încetăţenit în opinia publică. Doar o retragere discretă, reală şi pe termen lung mai poate salva situaţia.

Altminteri, nimeni nu va putea opri interpretările fabulatorii şi paranoice, cum că preşedintele şi-a înscenat singur acest scandal care-i torpilează campania pentru a abate atenţia de la afacerea Udrea, ca şi când ar fi fost vreun pericol ca o comisie condusă de Ludovic Orban să găsească vreodată ceva, chiar dacă acel ceva ar exista. Şi nici delimitările scurte şi clare, destul de neobişnuite pentru România, terminate cu retragere din afacerea cu pricina sau demisia din funcţie a celor aflaţi în conflict de interese, nu vor mai conta prea mult în campania electorală.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Guvernanţi şi guvernaţi în Europa Centrală: succesiunea unei dinastii medievale

august 30th, 2009

Secolele care preced Renaşterea şi Reforma sunt percepute în linii generale ca un timp prin excelenţă al regilor şi prelaţilor, al cavalerilor care luptă pentru cruce, tron sau onoare, câştigând graţie meritelor personale recompense din partea suzeranilor, preţuirea contemporanilor şi imortalizarea faptelor de arme prin consemnarea în scrieri literare şi cronici. Eroii medievali au ieşit din limitele interesului istoricilor şi au inspirat operele autorilor de literatură şi film, dar în egală măsură şi mitologia naţională a modernităţii.. Consecinţa logică a unei asemenea percepţii este aceea că evenimentele la care aceştia din urmă au luat parte devin momente emblematice pentru trecutul comunităţii care îi asumă, victoriile lor prilejuiesc manifestări omagiale. Europa Centru-Orientală oferă numeroase exemple din acest punct de vedere, cu atât mai fascinante cu cât avem de-a face cu comunităţi etnice care s-au format în primele secole medievale şi au constituit structuri statale la câteva secole de la apariţia regatelor creştine apusene. Suveranii maghiari, polonezi şi cehi se înrudesc între ei sau încheie alianţe matrimoniale cu familii princiare germane, episcopi şi monahi de origine bavareză sau burgundă iau parte la întemeierea centrelor religioase locale, iar grupuri de ţărani şi meşteşugari saxoni şi renani întemeiază aşezări urbane şi rurale în acel Răsărit pe care învăţau să-l cunoască pe durata expediţiilor cruciate spre Locurile Sfinte. Contactele cu lumea germană nu au avut însă doar dimensiunea pacifistă a schimburilor culturale şi difuzării unor inovaţii tehnice. Nici credinţa comună, nici raporturile politice nu erau de natură să limiteze tensiunile de tot felul, într-un timp în care toleranţa nu devenise o valoare civică nici măcar pentru puţinii oameni instruiţi aflaţi în serviciul statelor şi ai bisericii. De cele mai multe ori, crucea era însoţită de sabie, iar ridicarea unei dinastii avea la bază forţa militară a celor pe care aceasta îi putea fideliza şi se realiza pe seama stăpânirilor vecine. Situaţia nu diferea în raport cu alte realităţi europene contemporane, în care disputele juridice între împărat şi papă alimentau reacţiile xenofobe ale italienilor faţă de germani, iar prezenţa franceză în sudul Italiei a rămas cunoscută mai ales prin celebrele vecernii siciliene. Pe platoul Boemiei, la Dunărea Mijlocie Şi în zona Mării Baltice, gradul de intensitate al tensiunilor era sporit de o dezvoltare mai redusă a instituţiilor şi de prezenţa potenţial ostilă a popoarelor stepei. Înţelegerea trecutului aşa cum a fost, conform postulatului unui celebru istoric german, ar avea numai de câştigat dintr-o abordare lipsită de prejudecăţi sau complexe de superioritate, care şi-ar propune să evite scepticismul excesiv faţă de expresiile solidarităţilor etnice medievale şi în egală măsură tentaţia de a plasa într-un trecut insuficient cunoscut provocări ale lumii moderne şi contemporane.

Un bun exemplu din acest punct de vedere este criza declanşată de stingerea dinastiei de Babenberg şi lupta pentru moştenirea domeniilor sale din Austria. La o primă analiză, faptul se înscrie în logica frecventelor certuri medievale pentru patrimoniu, care îi opun pe principi unii altora sau pe aceştia unora din vasali. Protagoniştii evenimentelor au căutat dealtfel să-şi pledeze cauza apelând la argumente juridice medievale, precum invocarea unor înrudiri cu Babenbergii, la arbitrajul categoriilor sociale privilegiate sau al papalităţii. Pe de altă parte, conflictul a implicat într-un fel sau altul toate naţiunile din regiune, fie urmărind obiective proprii,, fie în virtutea alianţei cu una din părţi sau a ostilităţii faţă de alta. Prelungirea disputei şi frecvenţa ciocnirilor pe câmpul de luptă a însemnat implicarea unor mase mari de oameni, uniţi prin loialitatea faţă de propriul suveran, luptând sub drapelul şi deviza acestuia şi ajungând să identifice în adversari pe duşmanii de totdeauna ai ţării lor. Din perspectiva mărturiilor scrise pe care succesiunea austriacă le-a generat, constând în corespondenţa suveranilor cu Sfântul Scaun sau însemnările cronicarilor vremii, acestea fac apel la argumente aproape insolite pentru Evul de Mijloc, precum interesul de stat, mândria şi libertatea naţională. Chiar evenimentul care a dus la declanşarea crizei, moartea ducelui Frederic al III-lea Certăreţul, a fost o consecinţă a vechii inamiciţii dintre maghiari şi vecinii lor apuseni. Ducele Austriei a căzut în lupta de la Leitha (1246), la capătul campaniei ungare de pedepsire a trădării Babenbergilor, care profitaseră de invazia mongolă pentru a ocupa unele posesiuni ale regatului Sfântului Ştefan. Suntem în epoca primelor definiri ale Ungariei ca frontieră a creştinătăţii şi a apelurilor la sprijin din partea creştinătăţii apusene. Propaganda regală a acreditat în aceste împrejurări tema cetăţii asediate, a singurătăţii Ungariei, ameninţată de mongolii păgâni şi de ingratitudinea fraţilor creştini. Postura de bastion al creştinătăţii nu a ajutat iniţial Ungaria să-şi asigure stăpânirea ducatului Austriei, parte a Imperiului, chiar dacă lipsa unui împărat legitim lăsase lumea germană pradă anarhiei şi abuzurilor de tot felul. Anii 1247-1253 au coincis cu încercări repetate de a găsi moştenitori legitimi între rudele germane ale Babenbergilor, rămase fără rezultat pe termen lung. Momentul de turnură în cea de-a doua fază a crizei este dat de implicarea regatului Boemiei, dinastia căruia putând invoca la rândul său o oarecare înrudire cu ducii Austriei. Vechiul ducat al Boemiei cunoscuse o dezvoltare economică remarcabilă graţie valorificării resurselor sale minerale şi a edificăriilor urbane, iar sub aspect politic, abilitatea ducilor din dinastia Przemisl a asigurat o relativă centralizare politică şi recunoaşterea Boemiei ca regat din partea împăratului şi papei. Apogeul acestei dezvoltări l-a reprezentat domnia regelui Przemisl Ottokar al II-lea (1253-1278), regele de fier, aşa cum a rămas în amintirea contemporanilor, cel care s-a implicat activ în luptele din Imperiu şi în susţinerea eforturilor de convertire a slavilor din Prusia. Alianţa suveranului ceh era căutată de margrafii Saxoniei şi Brandenburgului, iar papa îl considera un campion al cruciadei şi protectorul bisericii creştine ameninţate de infideli. De pe o astfel de poziţie, implicarea sa în reglementarea situaţiei din Austria era aproape o necesitate. Moartea neaşteptată a tatălui său în 1253 a împiedicat izbucnirea ostilităţilor cu Ungaria regelui Bela al IV-lea (1235-1270), cele două părţi încheind tratatul de la Presburg, graţie medierii papale. Înţelegerea lăsa Austria Superioară şi Inferioară în stăpânirea regelui ceh, iar Stiria devenea ducat autonom şi era încredinţată ducelui Ştefan, moştenitorul Coroanei Ungariei. Compromisul nu a fost unul de durată, anturajul maghiar al ducelui nea nemulţumit nobilimea locală care organizează o serie de revolte, susţinute din Boemia, care vor sfârşi prin a-l îndepărta pe ducele Ştefan din posesiunile sale. Astfel s-a ajuns la confruntarea dintre cele două regate central-europene, relevantă nu doar prin consecinţele sale militare, ci mai ales prin efectele asupra raporturilor dintre cehi şi maghiari în următoarele două secole. Cele două tabere au mobilizat toate forţele de care puteau dispune, vasali sau aliaţi conjuncturali. Regele Ottokar a apelat la partizanii săi din ducatele poloneze, unde se manifesta o facţiune procehă ce dorea unirea celor două ţări sub domnia aceluiaşi suveran, dar şi la partenerii săi din Imperiu. Bela al IV-lea a beneficiat de aportul militar al auxiliarilor cumani, care îşi câştigaseră o reputaţie funestă în lumea creştină datorită raidurilor din Austria şi Moravia, precum şi de cel al vasalilor săi din sudul şi estul regatului. Victoria obţinută de cehi la Kreussenbrun în 1260 a fost prezentată de învingători şi percepută de opinia publică şi politică aproape ca un succes cruciat, o victorie a apărătorilor ordinii legitime împotriva unor seminţii puţin barbare, considerate o ameninţare pentru creştinătate. Relatările lui Thomas Tuscus despre participarea la luptă a brutenilor şi despre conflictul lor cu blachii reprezintă, dincolo de discuţiile istoriografice despre existenţa unor formaţiuni politice româneşti la est de Carpaţi, posibilă dealtfel, expresia unei slabe cunoaşteri a realităţilor etnice din regiune, chiar în mediile clericale, mai familiarizate cu realităţile unei lumi ce se cerea a fi adusă în familia creştină. Propaganda cehă a folosit în beneficiul propriu spaimele pe care amintirea invaziei călăreţilor mongoli le activau în Europa. În anii imediat următori izbânzii de la Kreussenbrun, prelaţi de talia episcopului Bruno de Olomouc atrag atenţia în epistole adresate papei asupra pericolului ca Ungaria să fie pierdută pentru creştinătate, datorită influenţei cumanilor păgâni şi alianţelor cu rutenii şi bulgarii ortodocşi. De partea sa Ungaria a resimţit înfrângerea ca pe un dezastru al politicii regelui, supus contestaţiilor chiar în rândul propriei familii. Scena politică ungară este dominată de revoltele ducelui Ştefan, iar la nivelul discursului, de reafirmarea fidelităţii regatului faţă de biserica catolică şi. Faptul a avut şi consecinţe asupra relaţiilor interconfesionale din regat, în sensul creşterii presiunilor asupra cumanilor convertiţi formal, dar şi asupra comunităţilor ortodoxe, expuse riscurilor deposedării de bunuri şi privilegii. Chiar dacă ciocnirile dintre cehi şi maghiari au continuat sporadic în anii următori, acestea nu au pus în cauză controlul primilor asupra Austriei. Aflat la apogeul puterii, acesta din urmă a devenit arbitrul situaţiei din Imperiu, iar de la un moment dat, unul din aspiranţii la coroana imperială. Noile sale ambiţii în aduceau însă în conflict cu principii teritoriali, ostili unei autorităţi centrale puternice, în măsură eventual să le pună în cauză privilegiile şi imunităţile. Istoriografia a insistat mai ales asupra acestui tip de calcule, probabile dealtfel într-o vreme în care cavalerismul era cenzurat în tot mai mare măsură de interese pragmatice. Din perspectiva raporturilor tradiţionale între naţiunile europene, pretenţiile regelui de la Praga însemnau răsturnarea unei anumite ierarhii între popoarele din regiune, considerate ca fiind legitimată de tradiţie. Scrierile contemporane fac apel tocmai la acest tip de argumentaţie în respingerea candidaturii cehe la tronul lui Carol cel Mare. Juristul Eike von Horzeg, autorul unei culegeri de legi saxone, menţiona că regele ceh nu are dreptul să fie ales împărat, deoarece acest privilegiu este rezervat exclusiv germanilor. Chestiunea dreptului naţiunilor şi regilor la demnitatea imperială era un subiect în dezbatere în cercurile oamenilor legii. La extremitatea apuseană a Europei, Vicentius Hispanus pleda cauza suveranului său în lupta pentru alegerea imperială, invocând meritele spaniarzilor în apărarea credinţei împotriva maurilor.

Nu putem estima cu exactitate impactul pe care ambiţiile imperiale ale lui Przemisl Ottokar al II-lea le-au avut în spaţiul german, dar îndepărtarea sa din Austria a devenit o prioritate pe agenda noului împărat Rudolf de Habsburg. Angajat în recuperarea domeniilor imperiale acesta l-a citat pe regele Boemiei, în teorie vasal al împăratului, în faţa forurilor juridice ale Imperiului, acţionând în acelaşi timp în direcţia distrugerii sistemului său de alianţe. Refuzul de a se supune chemării imperiale şi confiscarea domeniilor austriece au preliminat noul război, în care Boemia a trebuit să înfrunte forţele germane pe care abilitatea lui Rudolf de Habsburg şi teama faţă de noul factor de putere din centrul Europei reuşiseră să le coalizeze. Papalitatea a susţinut cauza împăratului, fiind interesată de restabilirea ordinii legale în lumea germană devastată de două decenii de războaie civile, iar Ungaria s-a raliat aceleiaşi tabere, dorind să răzbune vechea înfrângere din 1260. Sub această presiune, regalitatea cehă încearcă activarea solidarităţii slave, îndreptată împotriva inamicului german. Obiectul apelurilor la lupta comună sunt polonezii, către care se îndreaptă manifestul redactat la Praga de italianul Henric de Isernia, familiarizat cu expresiile livreşti ale urii faţă de teutoni. Documentul prezintă Boemia ca pe un bastion de apărare a libertăţii polonezilor, iar o eventuală înfrângere a regelui său ar lăsa naţiunea polonă la discreţia lăcomiei şi violenţei germanilor. Invocarea libertăţilor poloneze cunoştea o primă expresie coerentă, la patru secole înainte de scrisorile lui Jean-Jaques Rousseau. În plan intern se manifestă o schimbare a titudinii puterii centrale faţă de privilegiile coloniştilor germani, încurajaţi până atunci să se stabilească în Boemia, iar clericii cehi pretind explicit protecţia monarhului şi a familiei sale împotriva abuzurilor prelaţilor germani. Nu se poate aprecia totuşi că lupta de la Durnkrut, din iulie 1278, a fost în primul rând o înfruntare între germani şi slavi. De partea împăratului se aflau şi nobili cehi precum Zavis de Falkenstein, ostil consolidării puterii regale. Totuşi, o anumită identificare între puterea politică, originea supuşilor şi privilegiile unor categorii sociale începe să se manifeste. Înfrângerea şi moartea pe câmpul de luptă a marelui rege ceh, urmată de guvernarea lui Otto de Brandenburg, determină nemulţumirea nobililor cehi, iar foştii rebeli din 1278 se vor afla în fruntea acestei opoziţii. Din perspectiva germană, victoria asupra cehilor a însemnat nu doar recuperarea unor teritorii, ci mai ales reafirmarea poziţiei tradiţionale în raport cu naţiunile vecine. Manifestări de solidaritate etnică se manifestă şi în rândurile învingătorilor, mai ales prin blamarea celor care preferă să folosească cuvinte cehe sau a vienezilor care i-au rămas loiali lui Ottokar al II-lea.

Seria de tratative diplomatice, dispute juridice şi mari bătălii care au marcat trecerea Austriei sub stăpânirea dinastiei de Habsburg are semnificaţii diferite pentru naţiunile implicate şi generează interpretări contradictorii. Înafara urmărilor politice, lupta dusă pentru Austria subliniază o serie de constante ale evoluţiei comunităţilor etnice din Europa Centru-Orientală şi a instituţiilor statale create de acestea: o anume cenzură a puterii suverane în relaţie cu elita socială privilegiată şi cu instituţiile reprezentative ale acesteia,, tentaţia unor proiecte statale integraţioniste, minate de revirimentul forţelor de solidarizare etnice sau regionale.

Revoluția soft și Codul Audiovizualului

august 30th, 2009

Prima şedinţa a noului Parlament a confirmat tactica revoluţiei soft de preluare a puterii în stat aplicată de Alianței pentru Integrare Europeană – AIE (PLDM + PL + PDM + AMN). Cel mai relevant element al acesteea este ingerinţa oficială efectuată în politica editorială a Companiei publice „Teleradio Moldova”. Acestă influenţă politică este aplicată într-un mod clar, fără cochetări cu legislaţia în vigoare, care stipulează independenţa editorială a subiecţilor din audiovizual.

De fapt, acelaşi lucru s-a făcut şi în 2005, doar că atunci prin vot unanim: şedinţele Parlamentului au fost
difuzate în direct timp îndelungat chiar dacă Compania practic nu mai era în stare să acopere financiar aceste
transmisiuni. Şi acum ca şi atunci, Companiei i se cere (de această dată prin votul a 53 de parlamentari) să
urmeze indicaţiile deputaţilor. Mai mult decât atât, această atitudine va fi una constantă, Parlamentul
pronunţându-se de fiecare dată imperativ asupra oportunităţii transmisiunilor în direct ale şedinţelor sale, a
emisiunilor cu caracter politic etc. – înţelegem asta din declaraţia lui Marian Lupu. Ce înseamnă asta? Asta
înseamnă că în Republica Moldova puterea va fi preluată (dacă procesul va fi abordat profesionist din punct
de vedere tehnic) repede şi fără provocări riscante de genul celei din 7 aprilie.

Reforma în domeniul audiovizual este de fapt un capiltol istoric extraordinar al tentativelor de democratizare a Republicii Moldova. Capitol care a marcat evoluţia societăţii noastre în special începând cu anul 2002. Comuniştii au impus un control dur asupra politicii editoriale a Companiei „Teleradio Moldova”,
dar aceasta nu a fost liberă nici pe timpul regimurilor politice anterioare. S-a vorbit mult despre importanţa
crucială pe care o atribuie orice gen de guvernare controlului asupra Companiei. Aceasta este dictată de
influenţa tranşantă asupra alegătorilor efectuată prin intermediul acesteea. Cine deţine controlul asupra
televiziunii din dealul Schinoasei, deţine puterea în stat.

Deci, nu e nimic inconsecvent în faptul că una din primele acţiuni întreprinse de AIE din momentul
oficializării sale ca forţă legislativă este preluarea parţială a controlului asupra Companiei publice „Teleradio
Moldova”. Este genul de tehnică revoluţionară pe care numai un politician prost, care de fapt nu doreşte să
guverneze, nu ar fi aplicat-o. Desigur, preşedintele actual al Companiei va fi destituit, va fi ales un nou
Consiliu de Observatori afiliat sau simpatizant al noilor autorităţi, dar acest proces ar dura prea mult şi nu
poate fi luat în calcul într-un moment critic. Acum este nevoie de mişcări rapide şi eficiente. Contradicţia
dintre modul de preluare a puterii actuale în stat instituind ad-hoc controlul asupra postului public de
televiziune şi principiile unei guvernări democratice reale este irelevantă în acest moment istoric concret.

Învingătorului nu i se va imputa niciodată această inconsecvenţă din moment ce miza este eliminarea unor
eventuale posibilităţi de revenire la putere a comuniştilor. Mai mult decât atât, cele 8 voturi necesare pentru învestirea în funcţie a unui nou preşedinte al Republicii Moldova se pare că nu au fost de găsit. Deci, este foarte probabilă anunţarea unui referendum naţional în vederea schimbării Constituţiei la capitolul modul de
alegere al preşedintelui statului. Cu atât mai mult campania de promovare a acestui referendum va trebui să fie amplă, eficientă şi neapărat la nivel naţional. Fără a deţine controlul asupra singurului instrument mediatic
în acest sens, succesul şi amploarea campaniei nu pot fi asigurate.

Totuşi, dacă AIE va reuşi să-şi atribuie toate posturile importante din stat, asumându-şi exhaustiv
guvernarea Republicii Moldova, ar fi foarte imprudent ca noile autorităţi să înceapă prin sfidarea normelor
democratice şi prin operarea unor amendamente inadecvate legilor conforme rigorilor europene. Doar pentru a-şi menţine puterea şi a le adapta intereselor politice proprii.

Codul Audiovizualului din Republica Moldova este una din legile care, dacă ar fi respectată ad-literam, ar oferi toate pârghiile necesare pentru a edifica un
domeniu audiovizual pluralist, corect şi demonopolizat. (De exemplu, pentru a contracara modul cras în care
posturile de televiziune NIT şi N4 înţeleg a promova interesele PCRM, sfidând principiile de comunicare
stipulate în Cod, există sancţiuni clare. Dar încălcarea cea mai gravă care este pasibilă de retragerea licenţei,
este difuzarea masivă a filmelor artistice fără a avea asupra lor nici un drept de autor. Pirateria trebuie
pedepsită fără menajamente nu numai pentru că este un delict penal, ci pentru că pune în condiţii absolut
neloiale subiecţii care investesc sume mari în procurarea licită a produselor cinematografice şi de alt gen.)
Este important ca PCRM să dispară ca entitate politică totalitară, dar este mult mai necesar să fie
eradicate odată şi pentru totdeauna practicile de administrare aplicate de comunişti tuturor instituţiilor statale.

După momentul „preluarea puterii în stat” ar trebui să urmeze (fără excepţii nejustificate) un proces
consecvent de creare a cadrului democratic de acţiune şi raţiune social-politică, de eliminare a abuzului
împotriva tuturor drepturilor şi libertăţilor fundamentale.

Angela Aramă este jurnalistă și fostă deputată în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009

Bucureştiul şi obsesia centrului. Recviem pentru o capitală obosită.

august 30th, 2009
„Casa Poporului” văzută de pe „Jambelize” – simboluri ale unei capitale decrepite

Din Bucureşti se dă ora exactă, acolo se află ministerele, Guvernul şi Preşedinţia, or într-o ţară încă puternic centralizată asta înseamnă mult… foarte mult…nepermis de mult. Dacă Bucureştiul paralizează, paralizia se transmite în tot sistemul nervos central, dacă Bucureştiul are febră, automat România intră în carantină, dacă Bucureştiul plimbă la nesfârşit hârtii între ministere, atunci agricultura e compromisă, învăţământul e compromis şi toată România aşteaptă hârtia cu evlavie şi emoţie. Uneori, ea vine în timp util… Alteori, nu… În Bucureşti se află jurnaliştii adevăraţi, formatorii de opinie, analiştii politici… Ei ştiu cu toţii ce se mai întâmplă prin Vaslui, ce e cu mafia de la Cluj sau cine mai e baron local prin Constanţa… În Bucureşti, până şi iarba creşte mai verde şi mai frumoasă, până şi Dumnezeu cred că îşi are ambasada tot pe undeva prin Bucureşti.

Cine mai citeşte despre Imperiul Otoman (cazul nu este unul particular, dar l-am invocat fiind vorba despre familiarul Orient), nu poate scăpa de ideea că Bucureştiul secolului XXI este un Constantinopol al secolului XVII. E Înalta Poartă or, la Înalta Poartă aproape totul se vinde şi se cumpără într-un ritm ameţitor. De la firmane de mazilire până la diverse indulgenţe acordate de mai-marii zilei. In romanul său, „Periplul lui Baldassare”, Amin Maalouf descrie în câteva pagini reuşite corupţia din capitala Imperiului Otoman de atunci. Cu cât te apropii de centru, cu atât sumele de bani oferite drept mită sunt mai mari. Acesta e Orientul…

Singurul lucru pe care îl putem face este să delegăm competenţele. Să despovărăm Bucureştiul venal, obosit, rutinat şi senil câteodată, să-l lăsăm să se ocupe de el însuşi, să nu-l mai obligăm să lucreze pentru o întreagă ţară cu aparatul lui birocratic excesiv şi redundant. Vor spune unii că însăşi această idee e un atentat la unitatea statului român. Probabil că acesta este şi argumentul forte al clasei noastre politice. Când constaţi dintr-o dată că puterea ta ar putea începe să pălească, trebuie să reacţionezi. Cum? Invocând jertfele înaintaşilor pentru realizarea idealului de unitate. Ce are însă a face una cu alta? Nu mă va putea convinge cineva că Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul au luptat vreodată cu gândul ca într-un viitor îndepărtat capitala ţării să acumuleze atâta forţă decizională încât să aibă capacitatea, prin simpla întârziere a unei hârtii sau prin indolenţa vreunui conţopist, să blocheze procese în derulare în celălalt colţ de ţară.

Practic, cu cât centrii de putere sunt mai restrânşi ca arie geografică, cu atât corupţia e mai mare. Sursa puterii este şi cea care poate fi coruptă constant şi eficient. Câtă vreme totul depinde de un grup restrâns de indivizi, câtă vreme puterea discreţionară este adunată în zidurile unei aceleiaşi clădiri (fie că ea este un simplu minister sau chiar sediul Guvernului), câtă vreme capitala acestei ţări îşi exhibă prin toţi porii, prin instituţiile şi conţopiştii ei complexele de superioritate, e greu de crezut că România se va putea dezvolta într-un ritm satisfăcător.

Vorbeam deunăzi cu un prieten care se ocupă de organizarea unei sesiuni ştiinţifice a Muzeului Naţional al Unirii din Alba Iulia. La conferinţă era invitată şi o indiancă. Pentru că e nevoie de viză pentru România, s-au făcut din timp diligenţele necesare. Numai că – ghinion – un act s-a rătăcit prin Bucureşti şi nimeni nu se arată dornic să-l recupereze. Tot în seria de întâmplări kafkiene, Ministerul Sănătăţii a hotărât să treacă toate cabinetele medicale şcolare sub directa oblăduire a primăriilor. Numai că nu s-au asigurat şi fondurile salariale. Rezultatul? Unii primari au refuzat preluarea medicilor (este şi cazul celui de la Alba Iulia), iar medicii rămân – evident, doar până la soluţionarea amiabilă a problemei – fără salarii. Despre învăţământ, ce să mai vorbim. Inspectoratele şcolare sunt politizate şi puternic centralizate, ordinele de ministru (şi aici nu e vorba doar de educaţie) curg într-o veselie, se bat cap în cap, se rectifică, sunt inaplicabile… şi toate astea doar pentru că cineva se încăpăţâneze să lase Bucureştiului mult mai multe decizii decât poate duce.

Nu ştiu cu exactitate cât anume din criza actuală se datorează acestui mod greoi de a funcţiona, nu ştiu dacă ieşirea din criză cu o vizibilă întârziere faţă de chiar vecinii noştri imediaţi este condiţionată şi de metastazele acestui centralism păcătos, ştiu însă cu siguranţă că oricine are ochi de văzut şi urechi de sesizat înţelege rapid că… „ceva e putred în Danemarca”. Şi atunci, de ce nimeni nu se face nimic? Pentru că e mai uşor să minţi, să furi, să fii ipocrit atunci când eşti departe de cei asupra cărora se exercită minciuna, furtul şi ipocrizia ta. Nu din punct de vedere moral, ci pragmatic. Minţi, eşti ales şi te retragi imediat în turnul de fildeş. Românul, ocupat cu altceva, uită cum arăţi şi ce ai promis. Bucureştiul devine în aceste cazuri un soi de azil de lux, un fel de exil al politicianului care, la adăpost, îşi cultivă uitarea voluntară şi selectivă.

Situaţia a durat atât de multă vreme încât ea a lăsat urme în mentalul multor bucureşteni. Non-bucureştenii devin „provinciali”, uneori întreg restul ţării se transformă într-un soi de anexă a capitalei. Nimic nou… România însăşi funcţionează şi azi după o paradigmă devenită tradiţională. Autocraţie, avantajarea indivizilor în dauna instituţiilor pe care ei doar le reprezintă şi paternalismul. Doar că Divanul de altădată, locul unde se urzeau intrigi, se făceau promovări şi se distrugeau destine, are astăzi alt nume.

Cine nu doreşte să ofere îmbătrânitului Bucureşti liniştea de a nu mai decide pentru alţii, confortul de a se ocupa mai mult de sine însuşi?

Calatrava face publice planurile pentru noul pod pietonal din Calgary – Canada

august 30th, 2009

Autor: Diane Pham

De curand au fost facute publice planurile pentru noul pod pentru pietoni si biciclisti,, in valoare de 24.5 milioane de dolari, care urmeaza a fi construit in orasul Calgary – Canada. Noul pod intitulat \”Podul Pacii\” se va intinde peste raul Bow si va putea permite traficul a 5 000 de biciclisti si pietoni zilnic din si spre centru orasului. Prognozat a se finaliza in 2010, podul indeplineste conditiile impuse de Consiliul orasului Calgary pentru integrarea si implementarea masurilor care sa sustina variante ecologice de transport pentru membrii comunitatii.

Designul podului asemanator unei capcane chinezesti pentru degete este departe de linia arhitecturala a podurilor proiectate de Calatrava, recunoscute prin stalpii zvelti si tesatura de calburi. Cu toate acestea, realizarea a 130 de metri de spirala nu este o joaca. Noul pod nu va avea nici un stalp pentru sprijin amplasat in albia raului, acest lucru permitandu-i sa se miste relativ liber intre cele doua puncte de sustinere de pe fiecare mal.

Podul va oferi trasee separate pentru biciclisti si pietoni si va fi integral acoperit in sticla, permitand astfel folosirea acestuia pe tot parcursul anului. Imaginea finala a podului va fi completata prin folosirea unor culori vii, apartinand steagului Canadei, alb si rosu.

\”Podul Pacii\” este un exemplu de urmat pentru alte orase care urmaresc sa fie la zi cu tehnologia, sa se dezvolte durabil si sanatos prin incurajarea membrilor comunitatii in alegerea unor metode de transport ecologice si benefice pentru sanatatea lor.

Mai multe informatii gasiti pe www.inhabitat.com

Traducere si adaptare: Arh. Raluca Popa

Simpozionul Internaţional Cartea – România – Europa

august 30th, 2009

20-24 septembrie Bucureşti

Simpozionul Internaţional Cartea – România – Europa, dedicat aniversării a 550 de ani de la prima atestare documentară a denumirii oraşului Bucureşti este organizat de Biblioteca Metropolitană Bucureşti şi Biblioteca Centrală Universitară Carol I, sub înaltul patronaj al Academiei Române şi al Primăriei Municipiului Bucureşti.

Lucrările Simpozionului se desfăşoară în perioada 20-24 septembrie. Deschiderea festivă a Simpozionului va avea loc în 20 septembrie, orele 10, în aula Bibliotecii Centrale Universitare Carol I; comunicările sunt susţinute în cadrul a patru secţiuni:

1. Istoria şi civilizaţia cǎrţii;

2. Biblioteconomie şi ştiinţele informării;

– Tema secţiunii: Bibliotecile şi societatea modernă.

3. Europa şi Orientul;

– Tema secţiunii: Mituri şi ritualuri.

4. Latinitatea orientală;

– Tema secţiunii: Cultură şi civilizaţie sud-est europeană

Participanţii sunt aşteptaţi în cursul zilei de 19 septembrie, iar plecarea va avea loc în data de 24 septembrie.

Cheltuielile de transport şi cazare sunt suportate de către Biblioteca Metropolitană Bucureşti.

Comunicǎrile pot fi prezentate în limbile românǎ, francezǎ sau englezǎ.

Pentru orice informaţii suplimentare, ne puteţi contacta la adresele : florinrotaru@bmms.ro, d.ciobanu@bmms.ro, sau prin telefon: 0040 021 316 83 00/142

sursa: www.bmms.ro

File de jurnal – singura marturisire

august 30th, 2009

Zilele astea m-am simt brusc, batrana.

Am prea multe amintiri, prea multe emotii, prea multe dureri, prea multe dubii. Parca nu reusesc in adancul sufletului sa fac pace cu mine. Nu reusesc sa pun totul intr-o ordine pentru ca mi-a disparut notiunea de timp. Timpul care la suprafata imi masoara pana si propria-mi respiratie, la interior… nu exista. Acolo, in adancuri, toate se amesteca, toate se intampla deodata; totul se buluceste.

Ma insoteste obsesiv o fila de jurnal; unica si ultima… Singura marturisire…
……………………………..

“E ora doua noaptea. Uite, pe la ore din astea ma apuca, atunci cand e liniste si imi aud gandurile.
Si gandurile imi urla, nu-mi soptesc, razvratite parca pentru ca pe timpul zilei trebuie sa le reprim, sa le trimit in neant, adica sa ma trimit pe mine insami in nefiinta pentru a putea exista. Ce absurd………………………

Ziua „existam” iar noaptea, exersam un soi de preludiu al marelui concert tacut al vidului, intrerupt din cand in cand de un delir secund, mimetic, ce se straduieste sa recompuna pentru noi, din franturi ale delirului existential, ales aleatoriu, realitati ce se muleaza, probabil, dupa chipul fricilor si dorintelor noastre sau ale clipelor de desfatare ori ale prea multelor suferinte ce ne insotesc prin viata.

Si iata, din cand in cand, la intervale calculate parca de Marele Necunoscut, din cacofonia generala a lumii, rasare cate o nota ce nu se poate sa nu intre in consonanta ce cele mai intime fibre ale sufletului meu.
Nu stiu daca Marele Necunoscut are vreun plan cu mine. Banuiesc ca, intr-un fel sau altul, are cu fiecare din noi, si nu stiu daca asta e bine sau nu. Ar trebui sa stam linistiti, pentru ca fiecare din noi si-a ales emblema/blazonul si calea proprie de urmat. Marele Necunoscut probabil cunoaste acest lucru dar sunt convinsa ca nu intelege. Si asta pentru ca, nenorocitul, asa creator cum este, n-are ochi decat pentru existenta si nu pricepe acel lucru elementar, ca existenta fara fiinta este echivalentul neantului.

Intr-un cuvant, in general, dupa ce ca ne pune sa traversam Sahara, desertul, ne lipseste de dreptul la singura Fata Morgana ce are vreo noima, vreun sens.
In rest ……….. nisipul poate lua orice forma ……….”

PREOŢI FĂRĂ (NICI UN FEL DE) DUMNEZEU – Recviem pentr-un rapțigliu –

august 30th, 2009

Există. Ca şi Medici fără frontiere. Dar nu din acelaşi motiv. Au vocaţii foarte diferite.

Era prin 1983-84. Mihai Botez fusese chemat la o altă rundă de ”discuţii colegiale” la Rectoratul Univeristăţii din Bucureşti. Ne-am întâlnit după ”meciul meu săptămânal”, cum îi plăcea lui Mihai să numească întâlnirile la care, deşi desfăşurate în birourile Rectoratului, nu toţi cei de faţă aparţineau neapărat lumii academice. Tema zilei fusese Lepădarea de Dorin Tudoran.

“Aveţi şi aşa destule probleme, nu vă mai trebuie şi Dorin Tudoran”. “Aveţi probleme cu Dorin Tudoran?”, a răspuns Mihai. “De ce nu vorbiţi cu el?” “Fiindcă nu e cadru didactic. Nu ţine de Universitate”, a venit răspunsul. “Înţeleg”, a spus Mihai. Apoi a adăugat “Dar, dumneavoastră, colega, dumneavoastră ce predaţi şi la ce facultate?” “Nu e treaba dumneavoastră”, a răspuns scurt colega.

Tocmai ne amuzam pe seama întâmplării, aşteptând să se schimbe stopul şi uitându-ne — pentru a câta oară? — spre casa memorială Maria Filotti, când am fost treziţi din visare de un reverenţios “Bună ziua, domnule profesor. Mă bucur foarte mult să vă văd. Ce mai faceţi?”

Cum, evident, nu fusesem vreodată profesor (colega avea dreptate!), m-am uitat la tânărul preot din faţa noastră şi mi-am dat seama că i se adresase lui Mihai. Numai că lui Mihai i-au trebuit 10-15 secunde până să spună “Dumneata eşti, Irimescule?” “Da, domnule profesor. Eu sunt. Cum vedeţi, acum port şi eu barbă, ca dumneavoastră.” Mihai a zâmbit, şi-a mângâiat bărbuţa şi a răspuns ”Ptiu, să nu-ţi fie de deochi, drăguţă! S-ar putea să te îmbogăţeşti, că abia-abia de te-am recunoscut“.

Apoi l-a întrebat pe fostul său student “Nu lucrai dumneata la…, nu lucrai dumneata la… Securitate?” ”Lucrez şi acum, domnule profesor”, a venit năucitor de sincer răspunsul, “dar am fost detaşat la Culte. Ştiţi, avem multe probleme cu sectele religioase.Trebuie să luăm măsuri serioase.” “Cum adică, ai fost detaşat?” “Oh, am făcut Teologia. Chiar sunt preot; teolog. Am fost şef de promoţie. Vă amintiţi că şi la Matemaci am fost unul din studenţii dumneavoastră cei mai buni, nu?” “Sigur, sigur, Irimescule. Cum să nu-mi amintesc?”, a venit confirmarea.

Mihai caută o clipă de răgaz şi spune “Irimescule, ţi-l prezint pe prietenul meu Dorin Tudoran”. “Ce onoare!”, zice preotul. Apoi ne spune că, deşi are alte puncte de vedere decât noi, el ne ascultă regulat – deh!, la posturi de radio duşmănoase – şi ne respectă.

Ne-am despărţit de tânărul teolog într-o atmosferă de profund respect reciproc. S-ar putea — este doar o bănuială – ca, după 1989, teologul nostru să se fi reîntors la Matematici, fiindcă problema sectelor religioase nu mai este azi o prioritate a Securităţii, Securitatea a fost desfiinţată, iar Matematicile, chiar dacă nu mai sunt ce erau pe vremuri, rămân Matematici, nu?

Din păcate, Mihai Botez nu mai este printre noi. Zâmbetul său bonom putea să detensioneze adunări extrem de încruntate, iar acel ”Drăguţă” (alternat cu ”Dumneata”) putea împinge până şi un preot să se confeseze ziua în amiza mare, în plin centrul Bucureştilor.

*

Era în 1984. O vreme încertă. Eu într-o parka verde, nemţească; Nicolae Manolescu – în costum. În spatele nostru, pe Calea Victoriei, un rapţigliu încălţat în pantofi Guban. Obişnuit cu “gărzile de corp”, nu mai dădeam prea multă atenţie tuturor “cozilor” ce mă urmăreau pas cu pas. Nicky, însă, s-a întors de câteva ori şi s-a uitat ţintă la rapţigliul de sub gulerul căruia ba se iţea, ba se ascundea ”un cap de locuitor.”

Am intrat într-o librărie – rapţigliul după noi. Am intrat în Catedrala Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Am intrat în Institutul de Arte Plastice, prin uşa ce dădea spre Sfântul Iosif – rapţigliul după noi. Aici a avut ceva probleme. Noi ne-am pitulat sub o scară. Rapţigliul a luat-o, la pas alergător, în sus, pe trepte. Am ieşit de sub scară amuzaţi nevoie mare, dar cum am ajuns în faţa editurii Cartea Românească – rapţigliul ne prinsese din urmă.

Nicky şi eu ne-am despărţit, am stabilit o altă parolă pentru următoarele convorbiri telefonice (în speranţa, cam deşartă, că nu vor fi întrerupte toate după 20 de secunde) şi ne-am văzut de drum.

În vagonul de metro, ia rapţigliul de unde nu-i. Dar, odată ajuns pe trotuar, rapţigliul a reapărut. Când am ajuns în dreptul blocului unde locuiam, am decis că intru pe uşa din spate. Am dat colţul blocului, am făcut câtţiva paşi. Apoi m-am oprit brusc, m-am întors şi, surpriză!, am dat nas în nas cu agilul rapţigliu. L-am apucat de rever şi l-am întrebat ”Mă, dobitocule. Tu n-ai altă treabă pe lumea asta? Te văd tânăr, sănătos. Nu poţi, mă, idiotule să-ţi găseşti o treabă din care să trăieşti cinstit?”

Liniştit, rapţigliul şi-a tras reverul din mâinile mele (în rever era, probabil, microfonaşul în care „transmitea în direct”), s-a uitat în ochii mei şi mi-a spus cu un calm dumnezeiesc “Domnule, aşa vorbiţi dumneavoastră cu un preot? Ruşine să vă fie! Păcat de educaţia dumneavoastră.”

O voce lineară, absolut impersonală.
*
Mai, 2009. Mă aflu în Bucureşti. Timp de două zile fac naveta între cimitirele unde părinţii mei sunt înhumaţi separat. Aşa cum, spre nefericirea mea, au şi trăit bună parte a vieţii lor. Ies de la Bellu Catolic să mai cumpăr un buchet de flori. În faţa mea, câțiva cumpărători. După ce unul din ei plăteşte şi o ia spre poarta cimitirului, am ciudata senzaţie că-l ştiu de undeva. Preţ de câteva clipe, ezită şi el. Apoi se uită fix în ochii mei – pare o confirmare. Vede că nu sunt încă sigur şi spune “Bună ziua”; cu aceeaşi voce impersonală. Apoi pleacă şi intră pe poarta cimitirului purtând în braţe un imens buchet de flori.

*

Trei gânduri.

Primul – va fi avut dreptate înaltul ofiţer de Securitate care, muştruluindu-mă, îmi spusese “Lăsaţi, că şi dumneavoastră vorbiţi într-un hal fără de hal cu lucrătorii noştri. Gândiţi-vă că sunt şi ei oameni, nu?”

Al doilea – e greu să recunoşti imediat un om, după ce toată viaţa s-a dat drept rapţigliu.

Al treilea – deşi preoţi fără (nici un fel de) Dumnezeu, au şi rapţigliile morţii lor. De morţii pe care îi au pe conştiinţă, nu mai pomenesc.

Dumnezeu să-i ierte! Pe morţi ca şi pe vii morți.

Lumina de august (2)

august 30th, 2009

Am gasit nu de multe zile doua deserturi simple si inedite ce ar multiplica succesul unei mese in aer liber.

1.Piersici la gratar ( in vin)
Ingrediente:
4 piersici mari, taiate in jumatati
2 pahare vin rosu, de preferinta nu prea dulce, mai degraba in linia Beaujolais-ului sau a vinurilor din campie ori a Buzaului (Pietroasele). Important e ca vinul sa pastreze gustul de poama (boaba).
2 linguri de zahar brun
ulei

Metoda de preparare:

Amestecati bine zaharul si vinul. Plasati jumatatile de piersica unse cu putin ulei pe gratarul incins. Lasati-le timp de 3 minute.

Le intoarceti si le mai lasati pe gratar 20-25 minute ca apoi sa le puneti intr-un castron cu vinul amestecat cu zahar. Le lasati cateva minute si pe urma le dispuneti pe o cupa cu inghetata de vanilie (sau sorbet).
Pot fi servite si pe mini clatite foarte subtiri.

2. Banane si ananas la gratar
Ingrediente:
6-8 felii de ananas taiate in rondele
3 banane nu foarte coapte taiate pe lungime
3-6 felii de lamai sau limete (lamai verzi)
Metoda de preparare:
Feliile de ananas se rumenesc pe ambele parti timp de 8-10 minute.
Urmeaza bananele timp de 6 minute.
Se servesc fierbinti si stropite cu sucul de lamaie (de limete).

(Sursa Barbara-Scott Goodman)

Et in Polonia ego…

august 30th, 2009
În acest crematoriu erau arse cadavrele celor exterminați de naziștiÎn acest crematoriu erau arse cadavrele celor exterminați de naziști

Ce ‘cliseu’ si totusi ce potrivit cliseu : azi dimineata pana si cerul a plans cu noi. O ploaie marunta, cerul acoperit, lasam Varsovia in urma peste doua ore de mers cu masina, G.P.S-ul ne indeamna la stanga spre deosebire de copilotul Mariana care – ciudat pentru o persoana de centru stanga – trage spre dreapta, tehnologia castiga in fata intuitiei si… greseste. Trebuia la dreapta.

In sfarsit, Maidanek. La periferia orasului Lublin, un muzeu dupa o poarta de sarma ghimpata (asta da ‘cliseu’) si un drum serpuitor spre care ne indreapta functionara de la ghiseu, care intelegea probabil foarte bine engleza noastra, caci indicatia cu mana – tot inainte! – era foarte expresiva.

In varful dealului, oprim. In dreapta impunatorul monument cunoscut din fotografii, in fata si in stanga iata gardurile de sarma ghimpata, foisoarele de paza, se vad baracile. Nu e cliseu si nici scena de film. Lagarul Maidanek.

Mausoleul cu cenusa victimelor. Lumanari. Fotografii. Impresionant si trist. Si totusi nimic nu ne-a pregatit pentru ce a urmat. Nu tot ce am citit in viata, nu tot ce am vazut vreodata, nu tot ce stiam.

Intram (invers decat ceilalti vizitatori, putini si apatici) intai in cladirea crematoriului. Imi tremura mana acum cand scriu. Oricat te-ai fi asteptat sa fii impresionat, e neasteptat de ingrozitor. Momentul cand am vazut cuptoarele. Se opreste respiratia. Tasnesc automat lacrimile, fara sa le simti. Se aude doar suspinul. Soc. Cuptoarele unde se ardeau cadavrele. Cuptoare. Reusesc totusi sa fac poze. Si nu ma opresc, am intrat in transa. Soc. Si apoi camerele de gazare. In REALITATE. Aici, langa mine. Si cutiile cu Zyklon B. Cat au putut sa ma mai impresioneze apoi expozitiile temporare sau permanente sau baracile-locuinte, sau bucatariile?

La plecare, soarele gonise norii. Cliseu, dar ce potrivit cliseu…

De la incorectitudine politică la bâtă

august 30th, 2009
Elena Udrea este uneori ținta unor atacuri sexisteElena Udrea este uneori ținta unor atacuri sexiste

Săptămâna trecută directorul revistei ACUM, Ștefan Maier, mi-a trimis un articol scris de un tânăr cu veleități de jurnalist, intitulat “Călăritul doamnei Udrea”. I-am scris tănărului spunându-i că articolul are o tentă sexistă, pe lângă faptul că aborda aceleași chestiuni banale și irelevante ale vestimentației doamnei ministru al turismului, într-o săptămână în care colegul meu Ovidiu Ivancu scria în editorialul său:

Ce îmi pasă ca doamna se îmbracă în roz sau poartă pantofi de nu ştiu câte mii de euro? De ce m-ar interesa ce marcă de poşetă poartă doamna ministru? Cu alte cuvinte, de ce m-ar interesa atributele feminităţii la un ministru? Mai degrabă mă interesează discursul domniei sale, de şcolar mediocru, lipsa de viziune şi o limpezire a tuturor afacerilor în care e implicată. Nu există nicio diferenţă substanţială între cei care o evaluează pe Elena Udrea ca femeie şi muncitorii necalificaţi despre care vorbeam ceva mai sus, aceia care, de la micimea propriului lor orizont, fluieră copios femeile pe stradă, adresându-le din timp în timp interogaţii pline de substanţă de genul: „ce mai faci, păpuşă?”.

Tănărul, care-mi amintește de un celebru personaj, e drept ceva mai tânăr, dintr-o schiță a lui Caragiale, nu s-a lăsat descurajat și mi-a răspuns:

In spatele unor simple cuvinte care, privite superficial, ar putea fi etichetate drept „sexiste” se ascund si alte concepte mai profunde (cum ar fi de exemplu incompetenta si prostia – care nu fac deosebire de rasa, sex, culoare politica samd), e altceva. Stimate domnule Clej, vreau sa va adresez niste intrebari simple – cum puteti eticheta existenta unor organizatii de femei? Nu cumva sint sexiste? Nu cumva imi incalca dreptul meu constitutional la asociere si sint discriminat pe motive sexuale? De ce d-na Udrea ar avea voie sa activeze intr-o astfel de organizatie si eu nu? Aveti curajul sa contribuiti la crearea unei organizatii de barbati? Sint absolut sigur ca nu. Nu e politically corect. Nu cumva a fost amendat un student care avea un tricou pe care scria ” I’m straight and I’m proud of it”?

Așadar de la un titlu cu conotație obscenă, vizibil sexist, ajungem la vestita linie de apărare a celor care gândesc ca acest Domn Goe, care-i acuză pe toți cei care nu tolerează asemenea grosolănii că sunt “politically correct”.

Dar, oricum multumesc ca mi-ai dat o idee despre un articolas, pentru mine, pe care il voi incepe cam asa:

„Nu sint evreu. Nu sint femeie, nu sint negru, tigan sau musulman, nu sint chinez sau macar budist, deci sint minoritar….”

Si il voi intitula ceva gen ” Toleranta fata de bietii atei, barbati, albi”

Întâmplător nici eu nu sunt evreu, femeie, negru, țigan, musulman, chinez sau budist, dar asta nu înseamnă că accept grosolăniile și mârlăniile, numai din teribilismul politically incorrect așa cum o face acest individ.

Folosirea corectitudinii politice ca țintă de către acest gen de persoane este destul de frecvent pe pagina revistei ACUM. Ori de câte ori apare câte un articol care aduce vreo atingere amorului propriu național-ortodoxist-masculin-macho-ist adică “majoritar”, apare, ca un reflex pavlovian această acuzație. Până recent, campion la acest sport era un anume Ion Adrian (alias Ion Atanasiu) pentru care orice critică a negaționiștilor Holocaustului, a rasismului, homofobiei, misoginiei, xenofobiei, etc, era “corectitudine politică”.

Această atitudine izvorăște parțial din obtuzitate și provincialism, parțial din rea credință. Acești oameni nu vor să accepte că lumea de azi, globalizată și interdependentă, nu mai este cea de acum 50 sau chiar 20 de ani. Și că ceea ce era acceptabil atunci, nu mai e acceptabil astăzi.

Să fiu bine înțeles: nu accept în bloc pretențiile noii corectitudini politice: sunt împotriva discriminării pozitive în societate (deși accept că trebuie să se creeze un climat în care chiar să nu conteze, de pildă, la recrutare, dacă ești bărbat sau femeie, alb sau ne-alb, heterosexual sau homosexual, cu handicap, etc).

După cum nu accept că în cultura europeană (incluzând aici și Statele Unite și Canada) trebuie renunțat la valorile tradiționale, cum ar fi filosofia greacă sau muzica și arta plastică clasică, doar pentru a le re-echilibra cu valorile (care trebuie respectate) ale altor culturi.

Nu accept nici excesele de tip interzicere a sărbătoririi în public a Crăciunului pentru a “nu ofensa pe cei de alte religii”.

Dar asta nu înseamnă că trebuie să mai tolerăm limbajul și comportamentul sexist, rasist sau homofob – care până la urmă sunt și o dovadă de ignoranță și mârlănie.

Mai îngrijorător este faptul că uneori asemenea idei aduc în subtext amenințarea cu violența. Iată de pildă ce ecou am primit la articolul “Stat naţional?”, de Zoltan BIRO, http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=10353.

‘dacă un roman, cetățean ungur, își permite sa spună, scrie asa ceva în Ungaria, cît timp vor întîrzia „niște unguri de bine ” sa-i rupă oasele?”.’

Sigur, autorul se referă la o situație ipotetică din Ungaria (evident complet imaginară sau oricum excepțională) însă semnificația e evidentă: cine atentează la această sintagmă sacro-santă “stat național” riscă să o ia pe cocoașă.

Nu spun că toți sau chiar o majoritate a celor care se bat cu pumnii în piept că se luptă cu corectitudinea politică sunt violenți sau periculoși, dar repetarea zi de zi a acestor clișee alimentează un climat de ură, care poate la un moment dat să răbufnească într-un mod necontrolat.

Mihai Ghimpu – noul președinte al Parlamentului Republicii Moldova

august 28th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova ales la 29 iulie l-a ales în sesiunea sa inaugurală pe liderul Partidului Liberal, Mihai Ghimpu, președinte al forului legislativ, cu votul celor 53 de deputați ai opoziției, după retragerea de la lucrări a deputaților comuniști.

Debutul noii legislaturi este crucial, în condițiile în care Partidul Comuniștilor (PCRM), condus de Vladimir Voronin, și-a pierdut majoritatea după opt ani, deținând doar 48 de mandate din 101.

PCRM a anunțat că va ataca la Curtea Constituțională validitatea alegerii lui Mihai Ghimpu, care preia în mod provizoriu și funcția de șef al statului.

Majoritatea este deținută de Alianța pentru Integrare Europeană (AIE), cu 53 de mandate, formată din Partidul Liberal Democrat (PLD) – 18 mandate, condus de Vladimir Filat, Partidul Liberal (PL) – 15 mandate, condus de Mihai Ghimpu, Partidul Democrat (PDM) – 13 mandate, condus de Marian Lupu și Alianța Moldova Noastră (AMN) – 7 mandate, condus de Serafim Urecheanu.

Acum ar urma desemnarea noului șef al statului, pentru care sunt necesare voturile a cel puțin 61 de deputați.

Aritmetica parlamentară arată că este nevoie de voturile a cel puțin opt deputați PCRM, pentru a putea alege un succesor lui Vladimir Voronin, care a efectuat cele două mandate – numărul maxim admis de Constituție.

În urma alegerilor parlamentare de la 5 aprilie (al căror rezultat a fost contestat vehement de opoziție) PCRM a obținut 60 de mandate, dar candidata lor – premierul în exercițiu nu a reușit să obțină majoritatea de 3/5 și după două tururi de scrutin eșuate Parlamentul a fost dizolvat și au fost convocate alegeri parlamentare anticipate.

Comunicat privind retrocedarea „Complexului Furnica”

august 26th, 2009

Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui Mihai I al Romaniei este autorizat sa transmita urmatorul comunicat:

In legatura cu declaratiile care au aparut in presa privind ilegalitatea retrocedarii “Complexului Furnica”, Biroul de Presa al Majestatii Sale Regelui este imputernicit sa faca publica pozitia competenta a avocatului Casei Regale, maestrul Adrian Vasiliu:

1) Constructia care a luat denumirea de “Complex Furnica” in timpul regimului comunist a apartinut dintotdeauna Domeniului Peles, fiind edificata de Majestatea Sa Regele Carol I;

2) La momentul confiscarii Domeniului Peles, in mod abuziv si samavolnic de statul comunist, aceasta constructie exista in forma si dimensiunile actuale si deservea Batalionul de Garda Regala. Constructia nu a fost redimensionata de statul roman dupa preluare iar expertiza efectuata a stabilit clar ca ea a ramas in acceeasi forma si dimensiuni;

3) Faptul ca, ulterior preluarii abuzive, acestei cladiri i s-a dat alta destinatie si a fost redenumita “Complexul Furnica”, nu impiedica retrocedarea, cata vreme ea ramane proprietatea deplina a Majestatii Sale Regelui Mihai I si trebuie restituita in starea in care se afla conform Legii 10/2001. In notificarea facuta pentru restituirea Domeniului Peles Majestatii Sale Regelui de catre statul roman au fost cerute toate constructiile existente pe terenul de 60 ha ce constituie Domeniul Peles, inclusiv constructia denumita “Complexul Furnica”.

4) Statul roman nu are de incasat nici o creanta in valoare de 10 millioane de euro de la Majestatea Sa Regele Mihai, asa cum se pretinde, cata vreme aceasta suma nu este recunoscuta si nici stabilita printr-o hotarare judecatoreasca. In schimb, statul roman ar putea avea un debit fapta de proprietarul Domeniului Peles rezultat din 60 de ani de folosinta abuziva a bunului altuia;

5) Biroul de presa al Majestatii Sale Regelui este imputernicit sa puna la dispozitia presei, spre consultare, notificarile trimise nu numai Primariei Sinaia, cum gresit se spune in anuntul Corpului de Control al Guvernului, ci si RA-APPS, precum si referatul de preluare si inventariere in care se descrie cladirea Batalionului de Garda Regala, actualul “Complex Furnica”, compusa din 72 camere.

6) Consideram ca prin actiunea Corpului de control al Guvernului se doreste blocarea negocierilor dintre parti, care sunt de natura sa puna capat oricaror neintelegeri privitoare la punerea in executare a actului firesc de restituire a Domeniului Peles catre adevaratul proprietar.

Alice Dutu
Ofiter PR
Casa Majestatii Sale Regelui Mihai I

Palatul Elisabeta
Sos. Kiseleff 28
Sector 1, 011347
Bucuresti
Tel: +40 21 319 09 72/int. 101
Fax: +40 21 319 08 92
Mobil: 0040 724 222 750
E-mail:birou.presa@palatulelisabeta.ro

Ucenici cu Părul Alb

august 24th, 2009

Se ştie că după o viaţă de muncă şi eforturi susţinute pentru pâinea cea de toate zilele, când omul ajunge în sfârşit să fie gratificat cu pensia lui de bătrâneţe, pe lângăa beneficiul libertăţii de a face tot ce doreşte cu timpul lui, este şi acela că îşi poate permite să realizeze o seama de proiecte pe care niciodată nu le-a putut înfăptui înainte. Mulţi dintre ei pun în aplicare planuri de grădinărie, alţii îşi amintesc de instrumentul muzical neatins de zeci de ani şi cu migală şi multă răbdare încep să-şi reeduce degetele cu fineţea necesară atingerii coardelor din instrument. Pe lânga alte proiecte, mulţi se întorc la pasiunile tehnice din tinereţe cum ar fi tâmplăria sau mecanica. O cunoştiinta mai veche culegea maşinile vechi ale prietenilor care voiau să scape de ele pe de gratis şi în garajul lui de acasă, cumpărând cărţi şi piese de schimb, refăcea motorul uzat într-unul nou. Apoi vindea maşina la un tânăr care nu-şi putea permite luxul unei maşini noi, pe o sumă de nimic. Nu puţini sunt aceia care au căpătat pasiunea excursiilor şi dacă din bruma de bani economisiţi în anii de muncă se găsesc puţini şi pentru o excursie în străinătate, aceasta se transformă ad-hok într-un eveniment de vis împlinit aevea.

Eu mă aflu în categoria acelora care preferă să rămână activi într-o ocupaţie zilnică cu răspundere şi obligaţii care oferă pe lângă un mic beneficiu material şi satisfacţia că în ciuda vârstei înaintate, experienţa şi munca sunt încă apreciate. Dacă viaţa mi-ar fi fost dirijată după partitura plănuită de mine, destinul ar fi trebuit să mă ducă pe alte cărări decât acelea pe care am păşit. Din copilărie profesorii au descoperit în lucrările mele o înclinaţie spre poezie utilizată ulterior de prieteni şi colegi în scrisorile lor către iubite. Dar sărăcia, autoritatea părinţilor şi condiţiile sociale m-au îndepărtat tot timpul de pasiunea mea pentru artă si scris. Decenii întregi în care a intervenit şi imigrarea, condeiul a ramas uitat cu desăvârşire într-un ungher, pentru că necesităţi mai importante trebuia să-i ţină locul. Mi-am adus aminte de el, când fetiţa mea a împlit şaptesprezece ani. Atunci au picurat din inimă câteva versuri pentru ziua ei. Odată cu ele, izvorul creaţiei a reînceput să adune pe fundul albiei uitate un firicel plăpând de apă cristalină din care am distilat câteva poeme şi mai târziu o carte.

În anii de studenţie lucrările literare mai izbutite apăreau într-o antologie cu titlul “Ani de Ucenicie”. La o librarie publică din cartier se întrunesc săptămânal un număr de tineri începători în arta îmbinării cuvintelor în imagini, la care au aderat şi un împresionant număr de amatori cu părul argintiu. Astfel a luat fiinţă un nou cenaclu literar. După o viaţă lungă de ocupaţii în alte domenii de activitate, majoritatea celor mai în vârstă s-au regăsit cu condeiele uitate prin unghere, ca să dea glas frământărilor de azi şi din trecut, a dorului, a năzuinţelor şi a dragostei pentru scris. Ne-am retras specialişti din profesiile de-o viaţă, dar cu fiecare poezie, schiţă sau articol publicat, suntem mândri că ne putem afirma ca ucenici în arta folosirii cuvântului.

Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique»

august 23rd, 2009

Paul Barba-Negra & Félix F. Schwarz – «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique»
Data apariţiei : 17/06/2004
ISBN : 9782914119313
Editor: Huitième Jour
Dimensiuni : 18X24 cm
158 Pagini
Preţ: 20 euro

Editura «Huitième Jour» din Paris a publicat în 2004 «Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» de Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz. O carte epuizată din care, totuşi, am obţinut un exemplar.

Specializat în antropologie şi simbolism şi atras de filosofie, Félix F. Schwarz este autorul unor cărţi precum: «Symbolique des cathédrales – Miroirs de l’univers», «Symbolique des cathédrales. Visages de la Vierge», «Symbolique de l’Egypte – Naissance de la spiritualité» (în colaborare cu David Bordes) ş.a. El este coautor al seriei televizate «Architectures et géographie du sacré» alături de Paul Barba-Negra.

Paul Barba-Negra sau Paul Barbăneagră, s-a născut în 11 februarie la Isaccea, România, fiind absolvent de medicină şi cinematografie (IATC) la Bucureşti în 1957. Stabilit la Paris din 1964, Paul Barba-Negra este un cunoscut cineast, autor şi realizator de filme documentare de scurt şi lung-metraj cu tematică legată de tradiţie şi modernitate, pentru o serie de canale de televiziune franceze.

Este deosebit de cunoscut documentarul său dedicat lui Mircea Eliade: «Mircea Eliade et la Redécouverte du Sacré», iar în 2000 a fost publicat la editura Polirom volumul «Arhitectură şi geografie sacră. Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului» în traducerea lui Mihaela Cristea si Marcel Tolcea.

A obţinut Marele Premiu pentru scenariu în 1976 pentru filmul Versailles Palais-Temple du Roi Soleil la Festivalul Internaţional al Filmului de Artă (International Festival for Art Films).

În primăvara acestui an, Institutul cultural român din Paris a omagiat personalitatea lui Paul Barbăneagră şi cu prilejul împlinirii a 80 de ani de viaţă a organizat Festivalul “Arhitectură şi geografie sacră” la Halle Saint Pierre din Paris.

Aşa cum s-a menţionat în pliantul festivalului unde am fost şi eu invitată, au fost prezentate „şase documentare din cele 13 ale serialului omonim realizat pentru televiziunea publică franceză în anii ‘70 şi ‘80 ai secolului trecut. Barbăneagră este discipol al lui Mircea Eliade căruia i-a şi consacrat pelicula „Mircea Eliade şi redescoperirea sacrului“. El este un ambasador peste timp al Tradiţiei, un mesager al invizibilului ce transpare în marile creaţii umane. Reims, Paris, Grecia, Mexic, Egipt sunt etapele itinerarului ce urmăresc triumful spiritului, revelat în perfecţiunea arhitecturală. Operele expun totodată o concepţie despre rostul şi piatra de încercare a omului modern: regăsirea sacrului.”

«Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» prezintă o interpretare a geografiei sacrului, în care «actul simbolic este fondatorul identităţii» unei naţiuni.
De la individual la colectiv, conştiinţa apartenenţei la o cultură este tipic civilizaţiei umane, gradul de emancipare o dă însăşi evoluţia acelui popor.
Există o reală aspiraţie spre divin în fiecare piatră din Paris, în sensul constructiv al cuvântului, unde gestul simbolic devine «metatemporal» de la fundaţie până la devenirea sa.
«Cheia simbolică a unui oraş se decriptează şi se aprofundează de-a lungul geografiei lui sacre», pentru că, aşa cum menţiona şi Platon, oraşul este permanent în strictă relaţie cu universul, acordat în cele mai mici detalii.

Ce este geografia sacră? De la Cuzco din Peru, Pataliputra dn India, Roma bulversantă a civilizaţiei romane până la Parisul luminilor, totul este construit în raport cu omul şi sensul divin al originii sale.
Ce semnificaţie poartă Champs-Élisées în raport cu istoria profeţiilor Apocalipsei?
Ce importanţă simbolică are catedrala Notre-Dame al cărui plan în cruce se regăseşte încadrat perfect în intersecţia axelor Cardo şi Decumanus ale oraşului înşuşi, ce valoare mistică pentru întreaga creştinătate au cele trei roze cu vitralii ale catedralei Notre-Dame, iată întrebări care îşi găsesc răspunsul în paginile acestei cărţi.

De la Philippe Auguste la Catherine de Médicis sau Napoleon, de la Le Notre la Haussmann, oraşul construit pe cele şapte coline aminteşte de o altă forţă mistică menită să deschidă porţile universului.
Rotirea vizibilă şi invizibilă a cetăţii se datorează unor factori de natură divină, ceea ce face ca ea, cetatea să devină inexpugnabilă.

Şi totuşi, «între Notre-Dame şi Défense traversând Louvre, Concorde şi Etoile, umanitatea l-a expulzat pe Dumnezeu din istoria lui».
Ce este Apocalipsa în conceptul unui oraş, ne vor explica în detaliu cei doi autori.

Viziune sacră şi viziune profană dincolo de frontierele cunoaşterii umane, iată invitaţia pe care ne-o propune Paul Barba-Negra şi Félix F. Schwarz în strădania lor de a dezvălui tuturor geografia sacră a Parisului, unic în lume, «Oraşul-martor al marii metamorfoze a Istoriei» aşa cum spunea Henry Montaigu.

«Symbolique de Paris – Paris Sacré, Paris Mythique» reprezintă o revelaţie din punct de vedere simbolistic, al interpretării Sacrului, un abecedar arhitectural al civilizaţiei umane.

Prezidențiale: a venit momentul separării apelor

august 23rd, 2009

Cu trei luni înaintea alegerilor prezidențiale a sosit timpul decantării candidaturilor legitime și utile de cele care nu îndeplinesc aceste două condiții.

O candidatură legitimă din punct de vedere politic (nu mă refer la aspectul juridic, reglementat de legea 370/2004 – http://www.cdep.ro/proiecte/2004/100/10/0/leg_pl110_04.pdf) reprezintă un curent de idei sau un proiect politic reprezentativ pentru momentul actual. O candidatură utilă este una cu șanse de accedere în turul doi sau cu șanse de a face un impact semnificativ în campania electorală.

Din punctul meu de vedere, patru potențiali candidați întrunesc aceste două condiții: Traian Băsescu, candidat al Partidului Democrat-Liberal (PD-L), Mircea Geoană, candidat al Partidului Social Democrat (PSD), Crin Antonescu, candidat al Partidului Național Liberal (PNL) și Corneliu Vadimi Tudor, candidat al Partidului România Mare (PRM).

Primii trei reprezintă cele trei mari partide din România afiliate celor trei mari familii politice din Uniunea Europeană. Chiar dacă aceste trei partide alcătuiesc un triunghi “toxic” și nu prea au multe legături cu ideologia lor declarată, este inevitabilă prezența lor în competiția prezidențială. Cât despre Corneliu Vadim Tudor, oricât de respingătoare ar părea ideile sale unei majorități a electoratului, el este continuatorul de facto al național-comunismului ceaușist, la care aderă o minoritate destul de semnificativă a populației, care se consideră perdantă a trecerii la un sistem democratic, cu economie de piață și al aderării la Uniunea Europeană.

Alți doi concurenți potențiali – Hunor Kelemen (UDMR) și Principele Radu al României – au candidaturi perfect legitime, dar șansele lor de accede în turul doi și chiar de a avea un impact semnificativ asupra campaniei sunt practic nule. Spun asta cu mult regret, deoarece cei doi sunt de departe cei mai civilizați și mai de substanță candidați, în condițiile populismului, demagogiei și mitocăniei prevalente pe scena politică românească.

Într-o categorie separată se înscrie Sorin Oprescu, un om politic cu idei clare de stânga, dar fără a reprezenta un curent politic și fără o bază reală în afara Capitalei, unde este primar general.

În sfârșit, ajungem la canidaturile ilegitime și inutile, iar aici mă voi referi la trei persoane: Miron Cozma, Ion Coja și Nati Meir.

Fostul lider al minerilor este un terorist politic, condamnat pentru subminarea puterii de stat, iar candidatura sa la magistratura supremă ar arunca în derizoriu chiar zicala cu lupul stăpân la stână.

Ion Coja, fost senator PDAR între 1992 și 1996 (satelit politic al PDSR, actualmente PSD) reprezintă un naționalism pernicios și revanșard, iar negaționismul Holocaustului și minciunile propagate de acest personaj în public îl fac probabil cel mai respingător dintre toți potențialii candidați. Este o sfidare la adresa statului de drept ca un individ care scrie scrisori deschise președintelui României în care neagă existența Holocaustului în România, în condițiile unei legi care incriminează această negare, să candideze la o funcția de garant al Constituției și respectării legilor statului.

Iar Nati Meir, fost deputat intrat pe listele PRM în 2004, este un clown politic, chiar și în condițiile mediocrei scene politice din România.

Prezența unor Cozma, Coja sau Meir, numiți de colegul meu Liviu Antonesei “candidați plecați de acasă”, în cursa prezidențială ar reprezenta o validare a imposturii în politică, un afront la democrație din partea unor indivizi care, în doze diferite, au contribuit și contribuie la subminarea ei.

Așa încât, chiar dacă imperfect, un buletin de vot cu numele lui Traian Băsescu, Mircea Geoană, Crin Antonescu și Corneliu Vadim Tudor și numai al lor, mi se pare cel mai mic dintre mai multe rele la ora actuală.

Veți spune că poate există și alți potențiali candidați, dintr-o generație mai tânără. Da, fără doar și poate, cum ar fi Andreea Vass (PD-L), Tiberiu Corlățean (PSD), Alina Gorghiu și Tihamer Czika (PNL – da, tânărul avocat și colaborator al revistei ACUM, actualmente în UDMR, mi se pare un lider de viitor pentru partidul condus de mediocrul Crin Antonescu).

Vremea lor nu a venit încă, dar după scrutinul prezidențial din toamnă va veni ora curățeniei masive în principalele partide politice din România.

Ars Culinaria între legendă și realitate

august 23rd, 2009

Asa cum scriam in cateva cronici anterioare datoram nu numai respectul binemeritat autorilor catorva mancaruri celebre, ingenioase si popularizate in toata lumea, dar si efortul de a sti cateceva de dincolo de numele acestora.
Exista doua variante cu referire la originea salatei in discutie:

1.George Leonard Herter sustine in studiul sau gastronomic Bull Cook and Authentic Historical Recipes and Practices, Volume II ca inventatorul salatei a fost un italian din Chicago, Giacomo Junia (1903) ce i-a dat numele in semn de pretuire pentru Iulius Cezar – cel mai important italian al tuturor timpurilor.

2. Alti cercetatori gastronomi sustin ca Caesar Cardini (italo-mexican), patronul unui restaurant din Tijuana, Mexic ramane de drept creatorul salatei in 1924, oficializata cu ocazia zilei de 4 Iulie. Acesta s-a impotrivit folosirii pestelui ansoa in elaborarea vinegretei, pledand pentru combinarea branzei Parmiggiano cu uleiul de masline.

In 1930 Parisul primeste cu entuziasm aceasta solie culinara de peste ocean, si ii acorda votul de maxima apreciere.

Iata o reteta simpla a salatei Cezar:
Ingrediente:
50-60 gr branza razuita parmesan
sucul unei lamai
70 ml ulei de masline
1 lingurita sos Worchestershire
3-4 catei de usturoi bine presati
1 capatana salata Romaine(in lipsa salata verde obisnuita)
1 lingurita peste ansoa in pasta (optional)
Metoda de preparare:
Se amesteca uleiul, sucul de lamaie, sosul Worchestershire, usturoiul, branza si pestele obtinandu-se vinegreta. Se poate adauga sare si piper dupa gust.
Crutoanele sunt nelipsite oricarei retete Cezar.

Sugerez prepararea crutoanelor din resturi de paine (franzela, paine intermediara) peste care se presara unt amestecat cu cimbru, oregano, usturoi, boia dulce de ardei ca apoi se rumenesc in cuptorul incins 5-10 minute.
E ideal ca salata sa fie taiata cu un cutit de plastic sau rupta in bucati cu mana. In acest fel se prelungeste prospetimea salatei.

Amestecati in final salada cu sosul si cu crutoanele (reci).
Puteti adauga piept de pui la gratar, somon la gratar sau creveti dati in apa clocotita( 5 minute) si marinati.
Se intalneste adesea ca garnitura la pizza.
Intr-o perspectiva mai indrazneata (nouvelle cuisine) contemporana as adauga capsuni proaspete sau mure.

Stat naţional?

august 23rd, 2009

Articolul 1. din Constituţia României spune: “România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”.

Pentru marea majoritate, un postulat de necontestat. Dar care o fi adevărata acoperire a acestei afirmaţii – dincolo de caracterul său solemn – în lumea dură a realităţii?

Partea dureroasă a articolul citat este bineînţeles aia cu statul naţional. Dar oricât de sensibilă ar fi tema, o definiţie mai elevată, mai concretă zău că n-ar strica. Însă – din păcate – pe Wikipedia românească articolul „stat naţional” este inexistent. Aproape incredibil. Să lipsească tocmai o sintagmă atât de sensibilă şi importantă?

Hai să vedem atunci cea maghiară:

A nemzetállam olyan államot jelent, amely népessége összetétele etnikai szempontból homogén. Ez olyan esetben jön létre, amikor egy állam határai egybeesnek a többségét alkotó nemzet etnikai határaival.

Adică:

Statul naţional reprezintă un stat în care compoziţia populaţiei este omogenă din punct de vedere etnic. Această situaţie apare când graniţele statului coincid graniţelor etnice a populaţiei majoritare. [tradus de mine]

Această definiţie bâlbâie un pic: dacă populaţia e omogenă etnic – adică nu există minorităţi – atunci termenul de majoritate în sine e puţin confuză. Dar putem trece peste acest aspect. Conform acestei definiţii România oricum

n-are nici o şansă să devină stat naţional.

Neomogenitatea etnică este chiar impedimentul mai mic – cel mare este că graniţele etnice nu coincid nici pe departe cu graniţele statale, vezi doar Ţinutul Secuiesc şi unele părţi din Crişana (sau să privim şi cealaltă parte a graniţei: Voivodina, Bucovina de Nord, Basarabia).

Atunci – în afară de o posibilă rea intenţie – care o fi motivaţia susţinătorii României ca stat naţional?

Pentru un posibil răspuns interesant de data asta voi cita din Wikipedia engleză (fără traducere):

Due to ambiguities in the word state, for instance in the United States, the term nation-state is also used to mean any sovereign state, whether or not its political boundaries coincide with ethnic and cultural ones.

Mai pe româneşte, americanii practic generalizează sensul cuvântului: în viziunea lor apartenenţa la o naţiune poate fi şi

pe baza cetăţeniei, fără nuanţe etnoculturale.

Astfel, practic majoritatea covârşitoare a statelor lumii sunt naţionale. Chiar şi Statele Unite, deşi sunt unii dintre cei mai neomogeni etnic şi cultural de pe pământ.

Două definiţii contradictorii (chiar răsfoind paginile virtuale ale aceluiaşi enciclopedii online): după prima, statutul de stat naţional al României poate pune sub semnul întrebării chiar legea existentă a administraţiei publice privind utilizarea limbilor minorităţilor sau inscripţiile bilingve – în schimb, după cea de a doua, pornind de la naţiune ca şi comunitatea oamenilor de acelaşi cetăţene,

nici măcar o autonomie lărgită pe criterii etnice

(dacă există aşa ceva) n-ar intra în conflict juridic cu statul naţional.
Existenţa a două interpretări aşa de diferite n-ar fi o problemă mare în sine. În schimb, dacă bazezi un sistem legislativ pe o afirmaţie aşa de ambiguă, fără precizări suplimentare, deja este. Şi una mare de tot: cu legislaţia nu e de joacă.

Hai să presupunem că rezolvăm ambiguitatea, prin a ne pronunţa clar în favoarea unei definiţii. Dar oricare ar fi asta, ea trebuie să aibă un caracter obiectiv, de aia-i definiţie, nu-i aşa? Adică, ar trebuie să existe criterii bine delimitate, pe baza căruia se poate decide în mod echivoc dacă caracterul de stat naţional al României face faţă sau nu definiţiei respective.

Ei, un paragraf din constituţie, decisă de majoritatea clasei politice n-are cum să fie criteriu obiectiv – reprezintă mai degrabă

interesul unei majorităţi

(în cazul fericit, când constituţia se elaborează într-o manieră democratică) decât o bază solidă, ştiinţifică de argumentaţie.

Chiar dacă votarea primul paragraf ar fi fost precedată de o discuţie serioasă, bazată pe argumente, simplul fapt că s-a postulat în constituţie n-ar fi transformat statul român de la o zi la alta într-unul naţional. (Ca şi fapt divers, nu-mi amintesc de „argumente“ mai solide decât jertfa milenară a poporului român şi alte clişee naţionaliste.)

Dacă lucrurile ar fi chiar aşa de simple, vezi vrem să fie adevărat, deci îl punem în constituţie, am putea avea chiar de mâine nişte „paragrafe“ tari de tot:

a) România se află în topul celor mai dezvoltate ţări din punct de vedere economic,

sau

b) în România nu există grupări mafiote, corupţie şi economie subterană.

Bineînţeles, includerea unor afirmaţii de acest gen în Constituţie n-ar face din România în mod automat o ţară prosperă – cum nici primul paragraf nu ne plasează a priori într-un stat naţional şi unitar. Ne place sau nu, acest statut depinde

exclusiv de realităţile demografice şi geopolitice a ţării,

şi nicidecum de faptul că un parlament – cu 18 ani în urmă, controlat de un partid puţin zis compromis – a avut interesul discutabil de a introduce acest paragraf în baza legislaţiei româneşti.

Din păcate marea majoritate încă nu e pregătită să înfrunte un asemenea raţionament – şi vorbim aici doar de reflectarea asupra unor argumente, nu neapărat de acceptarea eventualei concluzii. Dar – spre fericirea mea – am dat deja peste primii curajoşi care au reuşit să treacă peste cercul vicios „E stat naţional fiindcă aşa scrie în constituţie – aşa scrie în constituţie fiindcă e stat naţional”:

Cât timp va rezista statul naţional, unitar si indivizibil?

Deocamdată nici Gardianul în sine, nici articolul în cauză nu e lipsit de unele conotaţii naţionaliste, dar totuşi pare că unii se mai şi gândesc în ţara asta în loc să se mulţumească cu lozinci de doi bani când e vorba de mult discutată „problema naţională“. Aşa să fie!

http://limbacailor.wordpress.com/

Şi totuşi, Ribbentrop-Molotov!

august 23rd, 2009

„Parlamentele multor state… consideră înţelegerea încheiată la 23 august 1939, între Guvernul URSS şi Guvernul Germaniei, ca nulă ab initio şi cer lichidarea consecinţelor politico-juridice ale acesteia”

(Declaraţia de Independenţă, 27 august 1991)

De câte ori a fost condamnat Pactul Ribbentrop-Molotov? De multe ori. Şi în multe locuri. De fiecare dată când a existat şansa unui protest antisovietic sau de fiecare dată când populaţiile ocupate de regimul comunist au dorit să-şi marcheze ferm despărţirea de Imperiul Roşu. Pactul Ribbentrop-Molotov este un reper pe care încă nu îl putem evita.

Simbolistica eliberării

Deloc întâmplător, atunci când perestroika le-a permis, primul gest politic colectiv pe care l-au făcut balticii a fost protestul împotriva ocupaţiei sovietice şi revendicarea statalităţii pierdute. În 1986 şi 1987 au ieşit în stradă, iar în 1989 a intrat în istorie lanţul uman de 600 de km de-a lungul Ţărilor Baltice (circa un milion şi jumătate de oameni s-au ţinut de mâini pentru 15 minute). S-a contestat momentul negru de la care a pornit totul, adică Pactul Ribbentrop-Molotov… La 24 decembrie 1989, deputaţii poporului din URSS condamnau semnarea Protocolului adiţional al Tratatului din 1939. În stânga Prutului, a devenit evident că suveranitatea şi independenţa R. Moldova decurge inclusiv din respingerea politico-juridică a Pactului. România reacţionează şi ea, la 24 iunie 1991, când Parlamentul adopta Declaraţia privind Pactul Ribbentrop-Molotov şi consecinţele acestuia pentru ţara noastră, condamnându-l „în numele poporului român”. La 28 iunie, acelaşi an, are loc la Chişinău Conferinţa internaţională „Pactul Molotov-Ribbentrop şi consecinţele sale pentru Basarabia”, care pune în uz formula sugestivă: „Pactul Molotov-Ribbentrop”. În iulie 2003, acordul din 1939 este repudiat inclusiv în Declaraţia comună a miniştrilor Afacerilor Externe român şi rus, semnată odată cu Tratatul politic de bază bilateral. În mai 2005, într-un interviu acordat unei publicaţii din Rusia, Regele Mihai cerea condamnarea oficială a Pactului Ribbentrop-Molotov. În acelaşi an, cu ocazia implinirii a 65 de ani de la anexarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei, Traian Băsescu a condamnat Pactul, iar în 2007 îl condamnă din nou, în faţa Parlamentului de data asta (după ce, în 2006, a condamnat comunismul). În mai 2009, într-o declaraţie publică în faţa reprezentanţilor autorităţilor locale de pe ambele maluri ale Prutului, preşedintele român mai invocă o dată Pactul din 1939 ca definitoriu pentru relaţia României cu R. Moldova.

Juriştii au exactitatea, dar nu au adevărul

Prima replică atunci când vine vorba despre Tratatul de neagresiune ruso-german este legată de statutul documentului. Juridic, este inutilizabil. Tratatul a fost nul de la început, dar devine caduc prin agresiunea Germaniei împotriva URSS, din 22 iunie 1941, iar Tratatul de pace de la Paris, de la 10 februarie 1947, plus alte documente bilaterale semnate de România cu URSS, îl fac inoperant. Ceea ce nu poate fi contestat. Dar, în aceste condiţii, devine greu de înţeles de unde atâta indignare împotriva celor care repudiază acest tratat, oricum caduc din punct de vedere juridic? O singură mostră: după documentul de contestare din Parlamentul României, Sovietul Suprem din Ucraina adoptă o Declaraţie în care susţine că, prin gestul parlamentarilor români, „se avansează de fapt pretenţii teritoriale faţă de Ucraina… Este vorba despre Bucovina de Nord şi regiunile de lângă Dunăre, pământuri ucrainene autentice (?), ocupate (?) în 1918 de România monarhistă şi realipite mai târziu Ucrainei sovietice”. Dincolo de acest delir, problema e de fond. Dacă Pactul e caduc, de ce îl mai invocăm sau de ce îl mai contestăm? O ştim cu toţii, chiar dacă nu o rostim de fiecare dată.

De acolo a plecat totul

Dincolo de faptul că a revelat, odată în plus, cinismul sferelor de influenţă şi faptul că Rusia rămâne Rusia, chiar şi în tricoul roşu al URSS, este evident că Pactul a dat sugestii limpezi pentru viitoarea arhitectură geopolitică a continentului. De acolo s-au inspirat cei care, prin 1944-45, au redesenat hărţile la finele războiului mondial, adică ruşii, englezii şi americanii. Iar duhul lui 1939 a învăluit evident şi indecent Tratatul de pace de la Paris din 1947. Alura frontierelor statelor din regiune este direct determinată de înţelegerea Hitler-Stalin. Sovieticii au surprins toată lumea – inclusiv ziarul Pravda! – când au decis, la 2 august 1940, că noua RSS Moldovenească, „fabricată” în spiritul acordului din 1939, va cuprinde doar jumătate din fosta RASS Moldovenească, şi doar partea centrală a Basarabiei. Moscova ştia ce face: dincolo de lobby-ul ucrainean, era interesul ei ca nou creata republică – locuită de români moldoveni, nu de slavi! – să fie cât mai mică şi dependentă posibil. Şi în nici un caz să controleze gurile Dunării sau strategicul port de la Odesa. Odată constituită, RSSM devine, după 1944, parte a URSS, iar după căderea URSS devine R. Moldova de azi.

Astăzi, Pactul Hitler-Stalin e viu pentru că e vie ideologia absurdă care l-a generat. Nu în zadar la Chişinău, până mai ieri, preşedintele Voronin repeta ca un papagal, oriunde se ducea: „Pactul nu are nimic cu R. Moldova şi cu zona geografică numită, în România, Basarabia… Această zonă a fost unită cu forţa de către regimul din Bucureşti de atunci şi până în 1940 a fost sub ocupaţie. La 1940 a fost eliberată Moldova, care a fost ocupată de România. Aceasta e istoria, cum n-ar dori aceleaşi forţe unioniste s-o întoarcă şi s-o sucească. Eu le-am explicat aceasta istorie şi ruşilor şi lui Putin…”.

O memorie colectivă fracturată

Românii mai au un motiv să discute anul 1939. Căci e o discuţie despre ei, despre o parte decupată a conştiinţei lor de sine, indiferent pe ce mal al Prutului s-ar afla astăzi. Avertismentele lui Iorga din acel Consiliu fatidic – să nu se cedeze Basarabia fără luptă – au fost corecte. Mesajul istoricului nu viza atât strategia militară, cât memoria noastră colectivă. A ceda fără luptă înseamnă a învăţa să uiţi. După faimosul ordin din 22 iunie 1941, România a revenit relativ repede în Basarabia şi Bucovina, dar aceast episod nu a mai avut posibilitatea să fie digerat de metabolismul conştiinţei naţionale. Mareşalul Antonescu, aliatul nemţilor, a fost eliminat din discursul public şi din manualele de istorie după ocupaţia comunistă, împreună cu tot dosarul Basarabia. După ’90, recalibrarea memoriei colective pe acest dosar s-a făcut greu, inclusiv pentru că Mareşalul Antonescu este tot la index, tot fără drept de a deveni reper naţional asumat… Dacă ar fi putut cineva să recupereze relaţia simbolică cu Basarabia după 1989, aceasta ar fi fost Casa Regală. Dar ea s-a ferit, în realitate, de această sarcină, ratând o enormă posibilitate de recuperare şi acreditare publică a înseşi simbolisticii monarhice. E greu de clădit când ai asemenea handicap, de aceea, condamnarea repetată a Pactului din 1939 are, pentru români, şi o funcţie curativă.

Articolul a apărut inițial în Timpul www.timpul.md

HOLOCAUST ŞI GULAG: ESTE NECESARĂ RESCRIEREA ISTORIEI EUROPEI DE EST?

august 23rd, 2009

Thimothy Snyder propune o nouă lectură a istoriei recente a Europei de Est, invocînd, prin cifre, genocidul populaţiei civile ce a avut loc în această parte a continentului în perioada în care ea a fost ţinta atacurilor, ocupaţiilor şi distrugerii intenţionate din partea celor două regimuri totalitare din secolul al XX-lea. Cu un îndelung exerciţiu în cercetarea evenimentelor politice şi militare din timpul şi de după al doilea război mondial, istoricul american este încredinţat că Europa de Est a fost centrul geografic, moral şi politic al crimelor în masă din secolul al XX-lea, centru pe care îl identifică în Bielarus, Ucraina, Polonia, Lituania şi Letonia. Dacă, potrivit lui Marc Mazower, Europa a fost continentul întunericului (“the dark continent”) în secolul al XX-lea, atunci, pentru Timothy Snyder, Ucraina şi Bielarus au fost în inima acestui întuneric. Istoricul invocă atît crimele naziste, cît şi pe acelea comuniste şi susţine că majoritatea celor ucişi au fost est-europeni. Potrivit observaţiei sale, deşi ruşii sovietici – aidoma altor cetăţeni ai URSS – au fost şi ei victime ale represiunii totalitare sovietice, cele provenind din mijlocul lor au fost cu mult mai puţine comparativ cu cele din Ucraina sovietică, Bielarus, Polonia ocupată sau cu cele aparţinînd grupurilor culturale şi religioase minoritare. Punînd faţă în faţă numărul civililor exterminaţi – Reich-ul lui Hitler a ucis mai mult de 10 milioane, iar Uniunea Sovietică mai mult de 5 milioane – , Snyder pledează pentru aplicarea aceleiaşi evaluări nazismului şi comunismului.

Particularităţile Europei de Est

În ce măsură putem fi de acord cu istorisirea lui Timothy Snyder ? Este adevărată teza potrivit căreia Estul a fost partea cea mai întunecată a istoriei Europei şi a totalitarismului în general? Dacă da, cum se explică tragediile ce au avut loc în perimetrul amintit ? Este necesară evidenţierea comparativă a numărului de victime pentru o mai bună cunoaştere a istoriei ? Sînt regiunile Estului mai expuse regimurilor totalitare decît acelea ale Vestului ? Dacă da, atunci cum trebuie interpretate influenţele occidentale în răsăritul Europei, respectiv, care sînt similitudinile şi diferenţele culturale şi identitare dintre cele două zone ale continentului? E îndreptăţită rescrierea istoriei moderne a Europei prin prisma atrocităţilor săvîrşite la mijlocul secolului al XX-lea ?

Semnele de întrebare cu privire la trecutul Europei de Est persistă în mintea multora. Deşi există o mare curiozitate pentru istoria recentă în fiecare din fostele ţări comuniste – istoricii, politologii şi jurnaliştii au descoperit informaţii de arhivă, publică reviste şi colecţii de documente, articole şi monografii, dezvăluiri neaşteptate, şi-au instituţionalizat activitatea -, clasa politică nu pare convinsă de rostul dezvăluirii trecutului imediat, de importanţa dezbaterii privind gravele erori politice şi a moştenirilor lăsate de acestea, respectiv, de importanţa schimbării mesajelor adresate societăţii. Pe de altă parte, în ţări precum România, pregătirea teoretică lasă de dorit, istoricii fiind încă dependenţi fie de documentul de arhivă, fie de prejudecăţile care le influenţează cercetarea. Probabil, nu întîmplător, un intelectual cu o vastă experienţă a luptei antitotalitare precum Adam Michnik îndemna la prudenţă în validarea grabnică a informaţiilor fabricate de instituţiile comuniste .

Răspunsurile în sensul întrebărilor formulate mai sus întîrzie să apară şi pentru că în studiul totalitarismului atenţia acordată comunismului este excesivă în comparaţie cu aceea acordată fascismului. Apoi, se întîmplă ca istoria scrisă să fie amalgamată cu memoria ceea ce nu aduce întotdeauna beneficii cunoaşterii ştiinţifice. Se întîmplă ca experienţa particulară să fie invocată drept argument incontestabil pentru o interpretare generalizatoare, ceea ce împiedică efortul de cunoaştere. Prezentul social-politic şi intelectual poartă încă multe din conotaţiile imprimate de ideologiile extreme ale secolului al XX-lea. Iată de ce tema din articolul lui Thimothy Snyder devine şi mai provocatoare şi, cred, merită o discuţie liberă, fără stereotipul ce a dominat timp îndelungat limbajele politice şi imaginarul colectiv al Europei, fără “ care împiedică gîndirea şi scurtează trecerea la acţiune” .

Cunoştinţele şi imaginea privind Holocaustul şi Gulagul sînt cu totul insuficiente în mediile intelectuale din statele Europei de Est, ca să nu mai vorbim de ignoranţa celor mulţi, cu acces limitat la cultura istorică autentică. În comparaţie cu Occidentul, România ştie mult prea puţin despre istoria recentă, ideologiile şi sistemele politice totalitare, faptele celui de-al doilea război mondial şi lagărele de muncă şi de exterminare fasciste şi comuniste. Uneori, chiar refuză să ştie. Iată ce spune doamna dr. Miriam Korber Bercovici, supravieţuitoare a Holocautului: „Am un nepot, admirabil băiat, şi-a dat acum licenţa la litere cu o lucrare despre Făt-Frumos, dar nu vrea să ştie nimic despre trecutul nostru. Îmi spune să trecem peste, că a fost demult. Nu mă plîng, am înţeles că şi Leszek Kolakowski a avut problema asta cu nepotul său” . Să fie vorba de tineri pentru care cunoaşterea trecutului nu are nici o relevanţă pentru prezent sau în discuţie este modul în care şcoala şi media fac trimitere la istorie? Ceea ce se poate pretinde în Europa de astăzi – cu deosebire în Europa de Est – este redactarea unor istorii fără polarizări şi formarea unei gîndiri mai puţin sentimentale în legătură cu aceasta. Adică, depăşirea aprecierii romantice potrivit căreia istoria şi limba ar fi sufletul poporului. Alături de statistica impresionantă a cifrelor, esenţială este decodarea cauzelor, decantarea lucrurilor şi cunoaşterea motivelor care au contribuit la deciziile politice, respectiv, la relaţia cu noţiunile create în scop propagandistic. Nu cred în exploatarea arhivelor în temeiul disputelor ideologice ori al intereselor de putere.

Includere sau excludere – De ce este necesară istoria?

La fel stau lucrurile şi în ceea ce priveşte noţiunile-cheie şi limbajele radicale. În imaginarul colectiv au rămas aproape intacte noţiunile care concură la excludere. Întîmplărilor reale nu li se acordă interes în absenţa unui angajament ideologic, de unde gravele distorsiuni interpretative, jumătăţile de adevăr pronunţate ca sentinţe, falsificarea imaginii trecutului. Multe neajunsuri se datorează programelor şi manualelor şcolare, sistemului educaţional învechit, elitelor politice din ultimele două decenii care au preferat continuitatea structurii de gîndire în locul rupturilor. Nu întîmplător, redactarea manualelor şcolare alternative de istoria României a stîrnit incredibile controverse de dogmă, iar cursurile universitare de istorie naţională nu integrează temele locale în acelea europene şi universale, nu ştiu să abordeze istoria minorităţilor cultural-lingvistice şi religioase şi nu conţin explicaţiile necesare privind extremismele secolului trecut. Multe din aceste minusuri ţin de discutata şi neaplicata reformă a sistemului de învăţămînt. Urmările pot fi verificate în informaţia istorică ce circulă la nivelul social mediu şi în diversitatea de exemple oferită de pregătirea şi comportamentul unor lideri politici.

Scena în care primarul oraşului Constanţa îmbracă o uniformă de ofiţer nazist şi defilează aidoma trupelor SS cu ocazia unei prezentări de modă indică absenţa minimelor repere cultural-istorice şi doctrinare şi, deci, a responsabilităţii unui om politic cu notorietate în relaţia cu masa de alegători . “Cel mult imaginabilă în palatul vreunui dictator african”, pe bună dreptate amintita „ieşire” a fost repede taxată de presa occidentală. Cînd vorbim despre totalitarismele secolului al XX-lea şi cînd arătăm faţa mai puţin cunoscută a istoriei continentului, este bine de ştiut că experienţele culturale, de organizare şi de administrare ale Europei de Est au fost şi sînt diferite comparativ cu ale Europei de Vest. Tradiţiile de scurtă durată ale democraţiei şi, adesea, rezultatele discutabile trebuie explicate prin prisma întîrzierii în emanciparea socială, inexistenţa culturii civice, continuitatea ideii romantice de naţiune şi de stat-naţional pe toată durata secolului al XX-lea, conservarea spiritului de castă discriminatoriu ori exclusivismul cultural în locul politicii integrării.

La începutul secolului trecut, modernizarea Europei de Est era mult întîrziată în raport cu Occidentul, ulterior, două regimuri totalitare putîndu-se instala şi manifesta fără a fi stingherite de critica intelectuală şi de atitudinea civică. În pofida schimbărilor de regim politic din 1989, structura de gîndire a elitelor intelectuale şi a majorităţii populaţiei din Europa de Est a rămas aceeaşi. În state precum România, Bulgaria, Serbia, Moldova, Ucraina nu au fost suficiente adoptarea sistemului pluripatidist, împrumutarea legilor democraţiei şi a limbajelor specifice acestora pentru depăşirea ideologiilor, comportamentelor şi deciziilor de tip totalitar.

Cînd analizăm Holocaustul şi Gulagul, studiul istoriei trebuie pus în legătură cu evoluţia limbii, a culturii şi a gîndirii politice, nu numai cu nararea faptelor istorice ori cu invocarea datelor statistice drept unică şi sigură mărturie a adevărului istoric. Comparaţia cifrelor – aşa cum o face Timothy Snyder în articolul său din New York Review of Books din 16 iulie 2009 – trebuie însoţită de reflecţia asupra omului şi a comunităţilor sale, asupra bagajului de cunoştinţe asimilat în familie şi în şcoală şi, îndeosebi, de răspunsuri la întrebările dificile privind comportamentul liderilor şi al masei în faza precedentă deciziilor şi acţiunilor politice. De pildă, includerea sau excluderea este ea îndatorată setului de valori culturale adoptate de o comunitate la un moment dat ? Care sînt izvoarele intelectuale şi ideologice ale lumii moderne ce au făcut posibilă degradarea speţei umane în “secolul extremelor”? Cine, cînd şi pentru ce scop a inventat conceptul de duşman? Ce se înţelege prin expresiile duşmanul de rasă şi duşmanul de clasă şi în ce contexte politice se multiplică ele? Cine devine duşmanul în cazul războaielor şi ce rol joacă activarea prejudecăţilor cu ajutorul acestui concept ? Ce vrea să sugereze ori să reglementeze perechea noţională noi – voi? Pe cine reprezintă noi şi pe cine voi atunci cînd e vorba de acceaşi comunitate naţională ? Iată o serie de întrebări la care e dificil de găsit un răspuns satisfăcător doar prin invocarea cifrelor ori prin localizarea crimelor în masă săvîrşite sub comanda nazistă sau sovietică. Cît despre geografia locului numit Europa de Est, ea nu reprezintă decît infrastructura istoriei. Evaluarea culturii politice individuale şi colective ce a generat crimele în masă ale regimurilor totalitare îmi pare o metodă mai potrivită de a ajunge la resorturile intime ale regimurilor totalitare, la înţelesul răului pe care l-au produs acestea, depăşind astfel şi disputele politice contemporane dintre marile puteri . Cît priveşte răul suprem, Auschwitz-ul, fabrica morţii, acesta nu are termeni de comparaţie şi aici mă alătur distincţiilor făcute de istoricul american.

Observaţia lui Snyder potrivit căreia “memoria a comis abateri excentrice de la istorie”, motiv pentru care istoria ar fi mai necesară ca niciodată, îmi pare utilă. Spre deosebire de Occident, unde elaborarea istoriilor şi asumarea trecutului fascist şi nazist a fost una din marile încercări culturale ale deceniilor precedente, Europa de Est este în faza în care trebuie să-şi asume o altă cunoaştere a propriei istorii comparativ cu epoca precedentă (de data aceasta în absenţa constrîngerilor politice sau de altă natură), una în acord cu opţiunile prezentului. Nu oricum însă, ci ţinînd seama de bogăţia de informaţii arhivistice, de cîştigurile metodologice şi de efortul de conceptualizare. În discuţie nu este inventarea unei alte istorii naţionale aşa cum au încercat comuniştii, ci o regîndire a aceloraşi evenimente, fapte, nume, instituţii şi idei din propriul trecut. Holocaustul şi Gulagul trebuie cunoscute prin legislaţiile care au făcut posibile adiministraţiile lor, prin acţiunile militare, lagărele şi omuciderile în masă; prin structura de gîndire a masei şi cultura politică a elitelor; prin reflexele ce stau în spatele acţiunilor radicale. Problematizarea va îmbogăţi cunoştinţele şi va face posibilă aflarea şi recunoaşterea crimelor oribile despre care vorbeşte, într-un registru cronologic-evenimenţial, articolul lui Timothy Snyder.

România se află într-un moment în care este esenţială despărţirea de istoriile elaborate sub influenţa doctrinelor şi regimurilor politice totalitare. Decodarea conceptelor cheie din limbajele social-politice este foarte utilă cercetării trecutului, bunei fundamentări teoretice a prezentului şi gîndirii proiectelor pentru viitor. Extinsă în mediile istoriografice, literare, sociologice şi politice, istoria conceptuală va contribui la cunoaşterea semanticii conceptelor în evoluţia lor. Cultura română se pretează la aplicarea acestei metode inovatoare cu atît mai mult cu cît o parte însemnată a conceptelor folosite astăzi provine din secolul al XIX-lea, conservînd ori producînd limbaje instrumentalizate politic şi exprimînd idealuri străine timpului nostru . Cred, aceasta este o modalitate raţională de cuprindere a istoriei, una în care vor putea fi descrise şi evaluate comparativ totalitarismele fascist şi comunist.

Articolul a apărut inițial în Dilema www.dilema.ro

Ucraina: preliminarii medievale şi dileme contemporane

august 23rd, 2009

Destinul spaţiilor-frontieră şi al oamenilor care le-au locuit au captat capacitatea speculativă a reflecţiei intelectuale şi interesele pragmatice ale factorilor de putere, încă de la primele consemnări livreşti ale faptelor trecutului. Însuşi părintele prezumat al istoriei, Herodot din Halicarnas, aparţinea unui astfel de spaţiu de interferenţă, lumea polisurilor greceşti din Asia Mică, integrată politic în Imperiul Persan şi implicată în active schimburi economice şi culturale cu lumea greacă de dincolo de Helespont. Fapt cu valoare premonitorie pentru biografiile individuale şi colective ale protagoniştilor, tangenţele dintre etnii şi civilizaţii au generat mai curând confruntarea decât cunoaşterea, iar unul din resorturile esenţiale ale identităţii a fost raportarea depreciativă la alteritate.

Fenomenul a rămas o constantă a istoriei, indiferent dacă avem în vedere antinomia dintre greci şi barbari, dintre orbis romanus şi barbaricum, dintre catolici, eretici sau schismatici, creştini şi infideli, popoare civilizate şi cele înapoiate. Ecourile unor astfel de stereotipii nu s-au stins cu totul nici în atmosfera postmodernă, în care dominaţia paradigmelor democratice şi multiculturale are de făcut faţă unor provocări pe care optimismul celor care au fost martori ai prăbuşirii Cortinei de Fier şi ai relansării proiectului european le-au subestimat. În acest fascinant şi periculos mix de realităţi, mituri şi simboluri, munca istoricului a secondat acţiunea puterii politice şi s-a circumscris obiectivelor de pe agenda economică, iar încercarea de a decripta mesajele transmise într-o epocă sau alta a dat naştere unor demersuri culturale de-sine-stătătoare, precum istoria mentalităţilor sau geografiile simbolice.

În directă relaţie cu ideea de Europa ca realitate civilizaţională, a rămas în dezbatere problema limitelor sale teritoriale, în special a frontierelor sale sudice şi estice. Aceste interogaţii au alimentat o bogată producţie livrescă în ultimele două secole, subsumate reflecţiei mai generale despre tradiţie, modernizare şi identitate, cu implicarea activă a exponenţilor naţiunilor a căror capacitate de asimilare a normelor occidentale de civilizaţie este pusă în cauză. Din acest punct de vedere, prezentul şi perspectivele Ucrainei merită un plus de atenţie, chiar în contexte nonelectorale şi în absenţa unor episoade ale disputelor patrimoniale în familia slavă care privează Europa de aportul caloric siberian.

Mărginită de statele recent aderate la Uniunea Europeană, Rusia în curs de reconstrucţie şi Marea Neagră cu reverberaţiile lumii orientale, ţara celor mai apuseni dintre slavii de est certifică mai curând validitatea teoriei lui Samuel Huntington cu privire la identitatea sfâşiată decât proiecţia unui pol de putere de la Atlantic la Vladivostok. Publicul occidental s-a familiarizat cu motivul Poloniei martire, victimă a meschinelor calcule ale marilor puteri, dar vecinii estici ai acesteia au beneficiat în mai multe rânduri de aceleaşi tratamente.Drama ucraineană nu se circumscrie unei confruntări ireductibile între prooccidentali şi filoruşi, grefate pe falia dintre vestul agrar şi naţionalist şi estul industrial şi rusificat, oricât ar corespunde o atare imagine simplificărilor maniheiste cu care operează Media.

Revoluţiile şi conspiraţiile, conducătorii mesianici şi solidarităţile de clan nu sunt realităţi născute din dezintegrarea Uniunii Sovietice, deşi chiar şi acest din urmă episod şi-a avut rolul său în acutizarea unor tensiuni. Originile lor pot fi identificate încă din timpuri în care Ucraina şi ucrainenii nu intraseră sub aceste denominaţii în conştiinţa publică şi în care unitatea popoarelor slave, cheia de boltă a logicii panslaviste, era o realitate demonstrată de studiile lingvistice comparative. Naţiunile slave răsăritene sunt produse ale marilor migraţii de la începutul Evului Mediu, iar zonele fertile din bazinul Niprului au reprezentat baza de putere pentru prima structură politică a acestora Rusia Kieveană.

Dincolo de mitul asasinatului ritualic săvârşit de Oleg, analizat în detaliu de Helene Carrere d’Encausse, sau de teoria originii scandinave a elitei politice ruse, statul kievean este produsul unei Europe în expansiune, a relansării schimburilor economice între bizantini şi varegi. Kievul şi Novgorodul devin centre intermediare ale comerţului pontic şi baltic, iar marii cnezi sunt profund implicaţi în raporturile de putere de pe continent. Iaroslav cel Înţelept şi Vladimir Monomah încheie alianţe matrimoniale cu regii Franţei şi cu împăraţi ai Sfântului Imperiu Roman de Naţiune Germană, iar fiicele lor aduc la curţile apusene elemente ale protocolului bizantin. Convertirea la creştinismul de rit grec nu a impietat asupra dialogului cu papalitatea, al cărui arbitraj este solicitat de unii cnezi antrenaţi în dispute succesorale. De acest timp al începuturilor sunt legate o serie de mituri fundamentale pentru identitatea ruşilor, precum mănăstirea Pecerskaia Lavra, Sfinţii Boris şi Gleb şi mai ales luptele cu duşmanii creştini sau păgâni. Caracterul confederativ specific primelor state slave a favorizat afirmarea unor centre de putere în nord-est sau vest, intrate de la un moment dat în lupta pentru supremaţie cu Kievul, primatul acestuia fiind asigurat de calitatea sa de sediu metropolitan. Invazia mongolă, ultima ameninţare majoră venită din lumea stepelor, a pus însă capăt existenţei acestui insolit amestec de fragilitate şi grandoare care a fost statul kievean. Capitala sa nu şi-a mai recâştigat niciodată rolul de centru politic al lumii ruse, iar protecţia Marelui Han şi afluxul demografic au preliminat ascensiunea cnezatelor din teritoriul care se va numi ulterior Velikorossia.

Şocul impactului mongol a succedat radicalizarea conflictului dintre ortodocşi şi catolici, cu urmări şi la frontierele nordice ale Rusiei, unde Novgorodul şi Pskovul au avut de înfruntat forţele armate ale cruciaţilor germani şi interesele comercianţilor Hansei. Iniţiativa politică în vest este preluată de cnezii de Halici-Volhinia, care oscilează între tentaţia reconcilierii cu lumea catolică pe o platformă antimongolă şi păstrarea unei tradiţii ortodoxe şi a autonomiei instituţionale, care mai aminteau de măreţia trecutului. Volatilitatea politică din regiune a inspirat o serie de iniţiative de încorporare a unor teritorii ruse apusene în regatele vecine, prin forţa armelor sau prin intermediul căsătoriilor dinastice, dar fără consecinţe durabile. Pe acest fond, are loc o relativă detaşare a rutenilor în ansamblul lumii ruse, fapt evidenţiat de diferenţierile semantice prezente în documentele vremii. Implicarea acestora într-un nou proiect politic s-a datorat încorporării lor progresive în Marele Ducat al Lituaniei, forţa care avea să dispute Moscovei poziţia de centru al unificării cnezatelor ruseşti, iar stăpânirea ducilor de la Vilnius a părut boierilor ruteni mai acceptabilă decât cea a tătarilor sau a supuşilor moscoviţi ai acestora. Din a doua jumătate a secolului al XIV-lea, moscoviţii şi rutenii sunt încadraţi în structuri statale rivale, dar afinităţile confesionale generează căutarea unor căi de integrare.

Formarea Uniunii Polono-Lituaniene a complicat situaţia, zonele care compun în prezent Ucraina şi Belarus fiind guvernate nominal de un suveran catolic, asistat de un establishment social-politic perceput ca ostil. Loialitatea elitei locale a putut fi obţinută graţie emiterii unor documente privilegiale care le garantau liberul exerciţiu al credinţei ortodoxe şi menţinerea imunităţilor administrative. Încadrarea rutenilor în commonwealthul polono-lituanian a preliminat o a doua racordare a regiunii la dinamica europeană, fără a anula afinităţile cu ansamblul lumii ruse. Locuitorii ortodocşi ai regatelor apostolice din est, rutenii şi românii, fac obiectul interesului Sfântului Scaun, preocupat de restaurarea unităţii creştine ca premisă a cruciadei târzii. Dacă ambiţiosul proiect al unirii religioase de la Florenţa nu s-a concretizat datorită opoziţiei concertate a factorilor de putere locali, catolici şi ortodocşi şi a implicării episodice a puterii de stat, conceptele pe care le-a pus în circulaţie au servit drept incubator al iniţiativelor similare un secol şi jumătate mai târziu, de această dată circumscrise cadrului regional ucrainean şi belarus. Respingerea unirii florentine de către Marele Cneaz şi ierarhia ecleziastică moscovită a amplificat în durată lungă dimensiunile faliei dintre spaţiul politic şi cultural de expresie rusă.

De acum, identitatea moscovită şi mai târziu cea velico-rusă se va fundamenta pe discursul antiuniat, pe afirmarea purităţii şi adevărului credinţei ruse, a cărei expresie politică va deveni loialitatea faţă de Marele Cneaz, succesorul autocraţilor bizantini şi implicit al împăraţilor romani. Elaborarea acestui discurs este un proces de durată, recognoscibil la nivelul cronisticii ruse şi al simbolisticii puterii. El coincide cu conturarea unei alte identităţi etnice şi confesionale, aşa-numita gens sau natio Ruthenica, care amalgamează fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă, ajunsă la slavi prin predicile Sfântului Apostol Andrei,şi loialitatea faţă de libertăţile tradiţionale ale Kievului şi loialitatea faţă de suveranii Iageloni. Esenţială în promovarea acestor valori a fost translaţia pe care cnezatele din Rusia Roşie au realizat-o odată cu Uniunea de la Lublin, prin, când acestea devin posesiuni ale Coroanei Poloniei. Istoricii polonezi au insistat asupra toleranţei şi respectului pentru diversitatea etnică şi de credinţă care a guvernat raporturile social-politice din Polonia medievală, în contrast cu convulsiile din Apusul divizat de războaiele religioase. Imaginea corespunde doar în parte adevărului istoric, în sensul că instituţiile centrale ale statului şi ale bisericii catolice nu au dispus de capacităţile necesare promovării unei politici de centralizare sau asimilare a străinilor.

Ascensiunea la demnităţile publice care tenta elita socială a rutenilor, contactele cotidiene cu omologii lor polonezi şi mai ales atracţia exercitată de paradigmele culturii renascentiste şi de libertăţile şleahtei erau tot atâţia factori favorizanţi pentru asimilare. Polonizarea a avut efecte mai profunde în Galiţia, unde au putut fi documentate şi colonizări de populaţie alogenă, mai ales în zonele urbane. Integrarea aproape obiectivă a elitei în cadrele societăţii poloneze a coincis cu o epocă de relativă prosperitate, marcată de dezvoltarea centrelor comerciale şi revalorificarea unor zone din vechiul noman’s land al stepelor nord-pontice. Dezvoltarea economică a alimentat şi ea clivajul social dintre suprastructură şi majoritatea pauperă, perpetuând mentalităţi rurale şi o fidelitate indestructibilă faţă de riturile bisericii ruse. Circumstanţele politice şi militare de la finele secolului al XVI-lea au favorizat individualizarea în cadrul acestei majorităţi a unor categorii intermediare, susceptibile de a lua locul vechilor elite cneziale, comunităţile de comercianţi şi artizani ortodocşi, structurate în paradigmele protestantismului polonez, şi mai ales cazacii zaporojeni. Formarea acestei comunităţi, amestec de insurgenţă populară şi brigandaj, de rudimente democratice şi solidarităţi militare, s-a aflat la originea unei noi crize în istoria Ucrainei, cu acelaşi amestec de grandoare şi decădere.

Revolta condusă de Bohdan Hmielniţki, începută ca un nou episod al conflictelor dintre cazaci şi autorităţile regale de frontieră, a escaladat la nivelul unui război civil, catalizând tensiunile sociale şi confesionale. Sub steagurile hatmanului zaporojan s-au raliat categoriile servile victime ale noilor relaţii economice, clerici ostili unirii de la Brest, mici nobili ruinaţi. Succesul insurgenţei căzăceşti, lipsită de obiective politice şi sociale coerente şi apelând rând pe rând la inamicii tradiţionali ai statului, relevă în ultimă instanţă vulnerabilităţile construcţiei politice polono-lituaniene, intrată de acum în epoca imortalizată în plan literar de romanele lui Henryk Senkiewicz. Din perspectiva ucraineană, succesiunea evenimentelor relevă deficienţele funcţionale ale propriului model societal edificat pe durata a două secole. În seria victimelor violenţelor populare se regăsesc nu doar exponenţi ai şleahtei poloneze şi ai clerului catolic, dar şi populaţia târgurilor, în mare parte de origine evreiască sau armeană, împreună cu elementele moderate ale căzăcimii, susceptibile de afinităţi polonofile. Marele beneficiar al noii situaţii politice a fost Moscova dinastiei Romanov, care a ştiut să profite de incoerenţa conduitei politice a noii puteri de la Pragurile Niprului prin activarea solidarităţii ortodoxe. Tratatul de la Pereiaslav din ianuarie 1654, care proclama unirea Ucrainei cu Rusia, sub forma unui parteneriat garantat de suveranul comun însemna reunificarea pământurilor ruseşti, dar nu în succesiunea tradiţiei cosmopolite şi confederative a Kievului, ci în tiparele autocraţiei afirmate după Vremurile Tulburi. Stăpânirea rusă a devenit repede mai greu de tolerat pentru atamanii obişnuiţi cu democraţia nobiliară a Poloniei sarmatiste, iar conflictele între diversele facţiuni au transformat Ucraina în teatrul unor războaie endemice vreme de patru decenii. Eroii baladelor populare precum Ivan Bohun sau Ivan Sirko schimbă frecvent tabăra, luptând când de partea Poloniei, când alături de voievozii moscoviţi, iar oameni politici precum Ivan Vihovski sau Petro Doroşenko propun căi de salvare parţială a vechii autonomii a ţării, fie printr-o uniune în trei cu Polonia şi Lituania, fie prin transformarea Ucrainei într-o zonă neutră, sub protectoratul sultanului.

Ultima tentativă de redobândire a independenţei, legată de personalitatea hatmanului Ivan Mazepa s-a sfârşit printr-un nou dezastru, odată cu înfrângerea aliaţilor săi suedezi la Poltava. Ucraina dintre Nipru şi Bug prelimina destinul Poloniei şi sfârşea prin a fi anexată de noua putere a Nordului, care va implementa aici propriul sistem social-economic, bazat pe anihilarea oricărei forme de opoziţie şi pe legea de fier a şerbiei. Ecaterina a II-a, Semiramida lui Voltaire, avea să pună capăt existenţei hetmanatului ucrainean, care oricum devenise un oficiu formal în cadrul birocraţiei imperiale ruse.

Fără a face analogii atemporale, constatăm totuşi persistenţa unei extraordinare fragmentări a societăţii ucrainene, de natură să perpetueze indecizia cu privire la orice opţiune majoră. Colapsul puterii dominante, indiferent că era vorba de Rusia ţaristă, de Monarhia Austro-Ungară sau de Uniunea Sovietică, a oferit prilejul de manifestare a facţionismului tradiţional, care a degenerat de cele mai multe ori în confruntări violente. Războiul civil început odată cu revoluţia bolşevică a însemnat o nouă fază de interdevorare a forţelor interne în Ucraina, unde unităţile private ale hatmanilor se confruntă cu naţionaliştii greco-catolici din Galiţia, dar şi cu Gărzile Roşii sau cu forţele anarhiste ale lui Nestor Mahno. Al doilea război mondial a determinat noi confruntări între cei care vedeau în colaborarea cu Germania nazistă o cale de eliberare, naţionaliştii lui Stepan Bandera, opuşi deopotrivă naziştilor şi comuniştilor şi susţinătorii puterii sovietice, care făcuse dealtfel în anii ’30 o dură demonstraţie de forţă cu ocazia colectivizării forţate. Ultimul deceniu a transferat cadrul disputelor de pe câmpul de luptă în arena politică, deşi tentaţia revoluţionară şi apelul la mase mai stăruie în mentalul public. Perpetuarea incertitudinilor cu privire la propria identitate inspiră alături de tradiţionalele resentimente antimoscovite, şi tendinţe de anihilare a minorităţilor etnice din vest şi sud. Ecuaţia politică ucraineană nu va fi tranşată probabil nici de frecventele confruntări electorale, nici de vreo nouă revoluţie de o iarnă. Soluţia poate rezida ca de atâtea ori în istoria trecută sau mai recentă a regiunii în competiţia economică şi politică, între proiectul de modernizare a Rusiei iniţiat tot de birocraţia de la Sankt Petersburg şi viabilitatea construcţiei europene.

Literatura de (prin) gunoi

august 23rd, 2009

Un (alt) fenomen simpatic îşi face locul în realitatea românească în ultimul timp dând impertinent din coate : pofta de scris a (din ce în ce mai multor ) vedete. Foamea de a-ţi vedea numele tipărit şi pe o copertă de carte nu numai apărând pe ecranul de sticlă a milioane de televizoare din România. Din păcate, adâncirea crizei care a atins şi acest sector face ca din ce în ce mai multe edituri să se concentreze către descoperirea talentelor scriitoriceşti ale unor vedete mediatice care, prin acest act creator aduc cu ele celebritatea, numele grele de plumb ce ar trebui să producă o explozie a vânzărilor şi deci a profitului. Departe de noi gândul de a arunca cu pietre în nişte societăţi private care ori reuşesc să se descurce singure din punct de vedere financiar ori dau faliment. Şi har Domnului, au fost atât de multe edituri care au sfârşit-o prost. Dar nu putem să nu remarcăm faptul că ştacheta este din ce în ce mai coborâtă. Un fenomen atât de caracterisic întregii societăţii româneşti în aceste momente, de la televiziuni până la echipa naţională de fotbal. Nu se poate interzice ca aceste batalioane de oameni din alte câmpuri de activitate să îşi exprime viziunea asupra vieţii, morţii si lumii, nici nu ar fi de dorit într-o societate deschisă căci ne-ar lipsi de informaţii extrem de preţioase.

Mihaela Rădulescu a fost prima care a dat o lovitura mediatică în domeniul editorial. Ba mai mult, după anunţata cu surle şi trâmbiţe retragere în Principat a declarat că una din preocuparile ei va fi aceea de a scrie. Oare memoriile ? Nu e cam devreme ? Să încetăm a avea aceste iluzii, pentru un star nu este niciodată prea devreme. Mai bine mai devreme decât prea târziu. Laura Andreşan publică şi ea o carte, Bărbaţii la feminin, inteligentă aluzie la anima-ul jungian, la o editură obscură care însă nu va întârzia să bată toate recordurile de vânzare pentru că de la starleta Laura ştii la ce să te aştepţi. De altfel pasajul selectat drept mostră este profund relevant dovedind că aşchia nu sare departe de silicoane. Să dea un tun după cum şi noul apostol al mânturii naţionale, actorul Dan Puric a dinamitat vânzările unei alte edituri puţin cunoscute. O altă editura, în spiritul căreia s-au format atât de mulţi tineri, pregăteşte lansarea memoriilor fratelui Madonnei, un om care a dorit să ciugulească şi el câteva milioane de dolari de pe urma celebrei sale surori. Cartea va fi lansată strategic, corect din puncte de vedere al marketingului înaintea concertului divei la Bucureşti. Ar trebui să ne liniştim, fenomenul nu are un caracter unic spaţiului mioritic, Occidentul fiind şi el plin de veleitari celebri sau nu (şoferi de cântăreţe, babysittere blonde violate imaginar, grădinari abuzaţi sexual sau bodyguarzi de puddle doborâţi de stresul psihic) care, înghesuiţi de datorii sau doar din dorinţa de a face (mulţi) bani cedează insistenţelor editurilor, acceptând să publice picanterii delicioase despre celebrităţile în jurul cărora au trait, venind în întâmpinarea voyeur-ismului generalizat care a ajuns în mod oficial, prin intermediul libertăţii de expresie, drept atât de greu cucerit în decembrie 1989 şi în România. Să profitam de acesta, celebrând astfel memoria morţilor de atunci ! În ciuda a ceea ce am fi tentaţi să credem despre o astfel de literatură de gunoi, ea se vinde în proporţii enorme în comparaţie cu literatura serioasă, plicticoasă. De ce ? Nu numai pentru că cei care îşi pun pe copertă numele (nefiind întotdeauna şi cei care au scris cu adevărat textele căci editurile mai angajează un om de specialitate care redactează forma fină(ală), corectează gramatical texte uneori dezlânate, pline de greşeli sau doar îi trage de limbă pe aşa-zişii autori) sunt foarte cunoscuţi înainte de a deveni şi scriitori dar şi pentru că publicul larg are nevoie de răspunsuri din partea unor oameni care cunosc cu adevărat viaţa, nu precum amărâţii aia de scriitori care fabulează cu graţie. În plus, presa de gunoi din România ( titlurile sunt mult prea cunoscute pentru a mai merita o reclamă gratuită) pregăteşte literatura de gunoi căci target-ul este similar : cel care va cumpăra zecile de kilograme de carne goală roz bombon va achiziţiona cu multă grabă şi memoriile porno sau sfaturile soft moralizatoare ale unei celebrităţi care, tocmai în urma statutului ei superior, deţine o greutate greu de contestat. Adică are bani, are case, maşini, şi mulţi parteneri.

Poporul a învins ! Poate trăi foarte bine şi fără ca scriitorii să-i mai facă morală. Vechiul slogan noi muncim nu gândim poate fi cu uşurinţă transformat în noi muncim, nu vă citim. Sciitorul a fost dat jos de pe soclu iar statuia lui spartă în bucăţi după principiul ce naiba face astia asa de special, scrie, stim, dar şi noi ştim să scrim. Îşi descrie experienţele de viaţă sau inventeaza altele, dar este atât de simplu să facem şi noi la fel ! Dimpotrivă, noi suntem chiar mai îndreptăţiţi să o facem căci noi cunoaştem cu adevărat viaţa ! Noi ie personaje nu ei ! Ce cunoaşte scriitorii închişi în turnirurile lor de fildeş ? Iar dispreţul se probează simplu : ia spune-ţi bă cât aţi vândut ? Două sute de exemplare ? Cincizeci ? Aţi câştigat să vă cumpăraţi o cămaşă şi o cravată de firmă ? Căci valoarea, o ştie oricine, se probează în societatea românească doar în cifre urmate de cuvintele euro-dolari-lei. Când va începe şi apostolul eurodeputat să îşi scrie panseurile mistico-fotbalistice ? Oare o va bate pe Laura la vânzări ? În mod cu totul paradoxal (aparent) aceeaşi oameni care sunt dependenţi de ziarele şi literatura de gunoi sunt nostalgici ai comunismului. În sinea lor nu fac nici cea mai mică asociere între zecile de nuduri din presa cotidiană şi libertatea de expresie fiind nişte nostalgici ai comunismului cu singura diferenţă că ar dori un comunism (puţin mai mult) porno. Un non-sens evident care l-ar face să roşească puternic pe nea Nicu. Un comunism colorat de cerneală apetisantă şi explicită a ziarelor de gunoi care l-ar face chiar să ia în mâna o carte. Cartea cu literatură de gunoi. Ar fi fericit căci ar dovedi scriitorului şi ‘telectualului pe care îl urăşte pentru că aşa a fost învăţat să o facă, faptul că el a devenit insignifiant. În cel mai bun caz, li se poate tolera un mic ţarc, nişte jucărele de plastic, câteva reviste subvenţionate doar pentru a lăsa în pace poporul şi a-l feri de prostiile lui. Într-un registru mai înalt miza este moralitatea unei societăţi. Scriitorul mai putea trage de mânecă poporul muncitor dar îngrădirea, aneantizarea lui la nivel simbolic, diluarea lui într-o masă de oameni din câmpul muncii care scriu (şi ei) duce tocmai la eliminarea ultimei rămăşite de moralitate şi de simţ critic. Diluarea unor instante care nu-şi cer în instanţă sporurile. Mai poate să ne uimească ceva având în vedere că « asistam la o invazie masivă a oamenilor de mâna a doua sau a treia. Democraţia de tranziţie a adus cu sine în primul rând vedetizarea mediocrităţii, şansa acordată dotaţiei precare de a se impune cu insolenţă, înlocuind calificarea prin tupeu şi legitimitatea morală printr-un mărunt instinct al oportunităţii. » (Andrei Pleşu- Chipuri şi măşti ale tranziţiei, Bucureşti, 1996) Sperăm, în mod optimist, ca după ceva timp această publicistică/literatură de gunoi să cadă precum o fac feţele starurilor după ceva timp de la săvârşirea numeroaselor operaţii estetice la care se supun din pricina orgoliului nemăsurat de a rămâne etern tinere. Tinereţe fără bătrâneţe redivivus, pervers ajutată de cuceririle medicinei contemporane. Care însă nu va mai putea face nimic în faţa judecăţii timpului.
Codrut Constantinescu
http://cdc77.blogspot.com

Ilfov: judeţul cel mai bogat şi urât al ţării

august 23rd, 2009

Aşa a ajuns Ilfov cel mai prost guvernat judeţ din ţară, în ciuda faptului că are cei mai mulţi bani: a avut ghinionul de a fi condus multă vreme de o clică de afacerişti ţepari…

Ieşind cu maşina afară din Bucureşti, dar nu pe drumurile naţionale, ci pe unul din cele secundare, aflate în administrarea judeţului Ilfov, rămâi surprins de aspectul decrepit al satelor prin care treci, prea puţin diferit de cele din Vaslui sau Botoşani.

Ce diferă e doar pata de culoare a billboard-urilor omniprezente ale agenţiilor de intermediat terenuri. Sau de aerul de sfârşit de lume ce pluteşte peste casele bătrâneşti coşcovite, ca şi peste oribilităţile noi din BCA (cărămida săracului, preferată de neo-aristocraţia de tranziţie) la doar 20-30 km de Bucureşti. Decorul postindustrial care punctează peisajul, pe unde au existat câte un IAS sau făbricuţă de conserve comunistă, sau blocurile rurale absolut crâncene, pare desprins din filmele lui Kusturica. Şochează de asemenea drumurile secundare, a căror calitate e sub media naţională, ceea ce spune foarte mult.

Toate astea se întâmplă în ciuda faptului că Ilfov e cel mai bogat judeţ din ţară. Veniturile proprii pe cap de locuitor ale administraţiei locale (excludem, fireşte, Bucureştiul) sunt o dată şi jumătate cât ale următorului clasat, Constanţa, şi de peste şase ori mai mari decât ale ultimului, Vaslui. Din frenezia imobiliară care a cuprins România în ultimii ani, Ilfovul a avut de câştigat imens. În plus, dezvoltarea economică radiind dinspre Bucureşti a creat locuri de muncă în afara oraşului, la care comunele şi orăşelele din alte părţi pot doar visa: hipermarketuri cu sute de angajaţi (deci, de lefuri oficiale); Aeroportul Otopeni; zone de industrie şi depozite de dincolo de centura Capitalei. Toate contribuie automat cu cotă-parte din impozitul pe salarii la bugetul local şi judeţean.

Ca atare, stai şi te întrebi de ce nu se vede în jur mai mult de pe urma acestor sume care, pentru România, nu sunt deloc mici. Asta în condiţiile în care Ilfovul n-are zone monoindustriale cu probleme sociale, iar şomaj practic nu există, nici măcar acum în mijlocul crizei. De ce, de exemplu, puţinele drumuri pe care le are Ilfovul în grijă sunt mai proaste decât cele din Ialomiţa, judeţ mai sărac? Principala arteră la nivel de drum judeţean, şoseaua vest-est care leagă Buftea de Moara Vlăsiei traversând DN 1, este ciuruită de gropi şi peticită doar în faţa vilelor de granguri la ieşirea din Baloteşti, deşi pe ea sunt trasee de transport în comun, iar pe unde trece, preţurile terenurilor au sărit de 100 de euro/mp. Probabil că autorităţile locale stau pentru ca acestea să mai urce puţin până să se apuce de exproprieri pentru ameliorarea geometriei sale.

Pasivitatea pare o atitudine bine înrădăcinată în administraţia locală ilfoveană. Cam tot ce s-a lucrat în judeţ a fost pe drumurile naţionale, cu bani de la stat ori cu fonduri SAPARD. Singura investiţie proprie inaugurată acum ceva ani, cu mare pompă, sunt cei câţiva kilometri de drum la ieşirea din Pipera, în dreptul Şcolii Americane, unde aveau boierii treabă să aducă odraslele. Din păcate, nici primarii ilfoveni nu sunt mai breji.

Voluntari, Mogoşoaia sau Snagov au devenit plăci turnante ale învârtelilor imobiliare, în vreme ce spaţiile publice sunt lăsate în plata Domnului. Milionarilor români le place să se scalde în noroi şi gunoaie, atâta vreme cât au zidul curţii suficient de înalt să nu le vadă.

La aşa cetăţeni, aşa primării. Atât ele, cât şi judeţul au eşuat în funcţia de reglementare, prin care ar fi putut să pună un pic ordine în dezvoltarea haotică şi de prost-gust de pe marginile Bucureştiului. Peste tot au apărut pe câmpuri mari cartiere de tip urban, dar fără canal, ci doar cu fose septice, ceea contrazice normele europene de mediu, deoarece developeri iresponsabili gen Becali au vrut să pună terenurile pe piaţă cât mai repede şi mai convenabil, fără să bage bani în viabilizare. Administraţiile locale, controlate de aceiaşi developeri, le-au permis să ridice case cu etaj şi să-şi tragă apă curentă, fără să existe scurgere de ape uzate, iar noi vom plăti din greu în anii ce vin ca să ecologizăm vilele Becalilor. Aleile pe care le-au lăsat între proprietăţi sunt sub limita standard de şapte metri, deci vom plăti de fapt de două ori: o dată ca să îi expropriem teren pentru lăţirea accesului, pentru că acum nu încape nici maşina de pompieri pe deasupra, nici ţeava pe dedesubt; şi a doua oară ca să le facem canalizarea propriu- zisă.

Dacă tot s-a ajuns aici, e clar că nu se mai justifică existenţa câtorva localităţi cu administraţii separate, lipite de Bucureşti şi complet dependente de acesta, cum ar fi Voluntari, Dobroeşti sau Chiajna, aflate în interiorul centurii ocolitoare a oraşului. Aceste comunităţi ar trebui contopite cu Capitala, pentru a consacra şi administrativ ceea ce s-a întâmplat deja pe teren şi a mai limita abuzurile şi dezvoltarea necontrolată ce survin atunci când grupuri punctuale de interese capturează decizia în primării mici.

Pentru că aşa a ajuns Ilfovul cel mai prost guvernat judeţ din ţară, în ciuda faptului că are cei mai mulţi bani: a avut ghinionul de a fi condus multă vreme de o clică de afacerişti ţepari, fotbalişti şi aventurieri din linia a treia a politicii, un fel de trupă de strânsură a partidelor, paraşutată aici cu misiunea să trăiască din pradă şi să asigure spatele marilor afaceri ale şefilor naţionali. Or, chiar bine intenţionaţi (ceea ce rar este cazul), optica acestor oameni privind dezvoltarea locală este una kitsch, perfect ilustrată de casele în care stau şi bisericile pe care le ridică.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Noi, intelectualii

august 23rd, 2009

Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat.

Da! Avem o atracţie spre beznă şi îngenunchere. Suntem, vorba monumentului de verticalitate Cornel Nistorescu, o şleahtă de „limbăieşi”, de „pupini”. Oameni fără operă, plagiatori de duzină, indivizi cu trecut dubios, cripto- marxişti şi/sau cripto-legionari (o „minoritate fascistoidă” cum ne-a descris gingaş Adrian Severin).

Suntem o mână de „oportunişti” – numele dat celor care-şi fac cinstit temele, şi-au însuşit instrumentele de lucru intelectual, primesc invitaţii la conferinţe (adeseori le şi organizează), îşi termină doctoratele la timp (ba chiar, supremă oroare, unii mai şi conduc doctorate), nu-şi născocesc diplome inexistente, publică în reviste internaţionale, au recunoaşterea într- o comunitate epistemică şi nu publică la edituri obscure.

Suntem noi, cei vinovaţi de civilitate, suspecţi pentru că ştim să dăm bineţe şi unui social-democrat, şi unui conservator. Suntem noi, cei vinovaţi pentru că evoluăm, gândim, riscăm opţiuni şi le exprimăm deschis. Suntem cei care în 1990 am deplâns manevrele retoricii securiste şi pângărirea noţiunii de „patrie” în gura lichelelor; credem într- o naţiune bazată nu pe omogenităţi etnice, ci pe valori universale îmbinate cu tradiţii locale; suntem cei care în 1990, 1992, 1996 sau 2000 am pledat pentru schimbarea în direcţia democratizării şi a occidentalizării; am ales uneori răul cel mai mic; am respectat apoi pluralitatea de convingeri şi păreri.

Da, suntem cei care nu s-au născut cu idei fixe, obsesii paranoice, apucături parazitare, ţâfne narcisiste, memorii selective, alegeri premeditate şi adevăruri deja mestecate. Da, credem în dialogul societăţii civile cu structurile puterii democratice. Da, reprezentăm „gaşca de parveniţi” care a înţeles răul demonic al fascismului şi abisul malefic al comunismului, fără a ierarhiza între Holocaust şi Gulag, între Auschwitz şi Piteşti, între Dachau şi Magadan. Suntem noi, cei care mai credem în „iluzia anticomunismului” şi dragostea de libertate. Scriem cărţi, studii, articole şi recenzii -, dar nu din dragoste de ştiinţă sau adevăr, ci numai pentru a vâna posturi, pentru a fi plimbaţi în maşini cu girofar, deopotrivă umili şi vanitoşi, sadici şi masochişti. Mai presus de orice, tânjim după decoraţii…

Da! Suntem cei care s-au prefăcut că vor condamnarea comunismului. Nici vorbă de memoria victimelor, nici vorbă de respectul pentru cei care au suferit la Canal: ne interesează doar profiturile noastre meschine, egoiste, cupide. Suntem boicotaţi de televiziuni, dar folosim blogosfera cu bizară eficacitate. În fiecare seară, desigur, ne primim recompensa pentru noile ploconeli. Nu mai vorbesc de comparaţia en vogue dintre Traian Băsescu (patronul nostru din umbră, le grand tireur de ficelles) şi dictatorul Lukaşenko din Belarus (evident Băsescu fiind mult mai rău!)…

Da, ne facem vinovaţi de toleranţă, de deschidere spre dialog, de incapacitate de a osândi pe cineva pentru erori trecute pe care şi le-a asumat. „Logica” falsei intransigenţe, a pseudo- purităţii este una şubredă, de fapt falsă. Oameni evoluează, află lucruri neştiute, îşi reconsideră opţiunile. Nu e vorba de oportunism, de conformism, ori de conjuncturism, ci de ceea ce Isaiah Berlin numea the sense of reality. Annie Kriegel, regretată istorică a comunismului francez (s-a numit la un moment dat Annie Besse, a fost căsătorită cu Guy Besse, doctrinar marxist şi membru al Biroului Politic al PCF), a scris articole şi studii pe care a ajuns să le regrete.

După 1956, ca şi François Furet, ca şi Claude Roy, ca şi Alain Besançon, ca şi Emanuel Le Roy Ladurie, a rupt cu PCF. S-a convertit, în sensul cel mai autentic, credibil şi nobil al cuvântului. Unul dintre discipolii săi se numeşte Stephane Courtois, coordonatorul „Cărţii negre a comunismului”. Au scris împreună biografia lui Eugen Fried. Conform „logicii” nistoresciene, Kolakowski n-ar fi avut creditul moral să scrie critic despre marxism. Nu a fost el însuşi un înfocat stalinist la începutul anilor ‚50? Milovan Djilas, Arthur Koestler, Whittaker Chambers, Stephen Spender, Edgar Morin, Manes Sperber, Ronald Radosh, David Horowitz, Teodoro Petkoff, Boris Souvarine, Wolfgang Leonhard, Aleksandr Iakovlev, Lev Kopelev, Agnes Heller, doar câteva nume dintr-o posibilă antologie a apostaziei. Spunea odată Ignazio Silone: „Lupta finală nu se va da între comunişti şi anticomunişti, ci între comunişti şi ex-comunişti”. Şi nu greşea.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu
http://tismaneanu.wordpress.com/

Papa Benedict, universul concentraţionar şi Declaraţia de la Praga

august 23rd, 2009

Papa Benedict al XVI-lea a declarat în data de 9 august 2009 că lagărele de concentrare naziste au fost „simbolurile iadului pe pământ”.

El a afirmat că „lagărele de concentrare naziste, la fel ca alte lagăre de concentrare, trebuie să fie considerate simboluri ale răului extrem, ale iadului care se deschide pe pământ când omul uită de Dumnezeu şi caută să-L înlocuiască, uzurpând dreptul de a decide ce e bun şi ce e rău, între viaţă şi moarte. Din nefericire, acest fenomen trist nu e limitat la lagărele de concentrare naziste. Mai degrabă, ele sunt rezultatul ultim al unei lumi mai largi şi mai liberale, unde graniţele sunt deseori estompate.”

Cu deplin respect, cred că ar fi fost dezirabil şi drept ca Suveranul Pontif să numească şi Gulagul ca întruchipare a iadului. Pentru că acesta este adevărul istoric. La 23 august se împlinesc şapte decenii de la funesta îmbrăţişare dintre bolşevism şi nazism, Pactul Ribbentrop-Molotov (de fapt Hitler-Stalin). Nu a fost vorba de o alianţă conjuncturală, ci de una cu adânci, chiar dacă inavuabile rădăcini ideologice. Declaraţia de la Praga propune ca această nefastă dată să devină „Zi de comemorare a victimelor stalinismului şi nazismului”. Doresc să adaug aici că, în spiritul textului Declaraţiei de la Praga, Adunarea Parlamentară a Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa a adoptat rezoluţia „Reunificarea Europei Divizate: promovarea Drepturilor Omului şi Libertăţilor Civile în regiunea OSCE în secolul XXI”.

Acest document precizează că „în secolul XX, ţările europene au suferit două regimuri totalitare majore, cel nazist şi cel stalinist, care au dus la genocid, încălcări ale drepturilor şi libertăţilor omului, crime de război şi crime împotriva umanităţii”. Condamnarea publică într-un for european a stalinismului este o consecinţă directă a impactului Declaraţiei de la Praga, care poate fi astfel considerată un document re-fondator pentru conştiinţa europeană. Ea exprimă spiritul a ceea ce au scris şi afirmat, de-a lungul anilor, gânditori precum Hannah Arendt, Arthur Koestler, Richard Pipes, Leszek Kołakowski, Emanuel Levinas, N. Stein hardt, Paul Ricoeur, Monica Lovinescu, François Furet, Tony Judt, Jean- François Revel. Este mesajul lui Ioan Paul al II-lea, cel care a trăit pe viu nazismul şi comunismul. Este ceea ce a scris Albert Camus în „Omul revoltat” unde a conceptualizat formula „univers concentraţionar”. În cartea sa „L’écriture et la vie”, Jorge Semprun, el însuşi fost deţinut la Buchenwald, îşi amintea de reflecţiile premonitorii ale lui Immanuel Kant privind ascensiunea Răului radical.

Semnarea Declaraţiei de la Praga mi se pare un gest de necesară solidaritate cu cei supuşi represiunii. În egală măsură, la două decenii de la revoluţiile din 1989, nu avem dreptul să uităm ce au însemnat dictaturile totalitare, fraţii gemeni genocidari, comunismul şi fascismul. Conştiinţa europeană este obligată să se confrunte cu amintirea lagărelor, a închisorilor, a deportărilor în masă, a urletelor delirant-vindicative din mitingurile urii regizate de aparatele propagandistice, este aşadar chemată moralmente să comemoreze milioanele de victime ale experimentelor totalitare. Colectivismul în ipostazele sale radicale (cultul comunităţii supra-individuale, al naţiunii definită biologic, al rasei ori al clasei) a făcut posibile tiraniile ideocratice. În “Arhipelagul Gulag”, Soljeniţân a demonstrat natura genocidară a sistemului sovietic de lagăre (creat sub Lenin şi adus la dimensiuni monstruoase sub Stalin): în Gulag nu se lichida în masă pe bază tehnologică, precum la Auschwitz, Treblinka şi Bergen- Belsen, ci prin înfometare, epuizare fizică, distrugere sistematică a capacităţii de rezistenţă. Ambele sisteme au organizat ura, s-au întemeiat pe dispreţ pentru individ şi drepturile sale. Kolyma şi Maidanek, cum scria Camus, sunt două nume ale crimei totale.

Să ne amintim de Margarete Buber-Neumann, cea care a fost mai întâi deţinută în Gulag (comunistă germană fiind) şi a fost expediată, după infamul Pact, direct la Ravensbrück. Primul ei soţ a fost Rafael, fiul filosofului Martin Buber. Al doilea, ucis de Stalin, deputatul comunist Heinz Neumann, acuzat în 1937 de „troţkism”. Sora ei, Babette, a fost soţia freneticului propagandist cominternist Willy Munzenberg, critic al Pactului din august 1939 şi probabil asasinat de GPU. La Ravensbrück, Margarete a împărţit celula cu Milena Jesenska, prietena lui Kafka (vă amintiţi „Scrisorile către Milena”). După război a depus mărturie în favoarea lui Viktor Kravcenko, fostul diplomat sovietic rămas în Vest, dat în judecată de comuniştii francezi pentru „calomnie” (a fost printre primii care au demascat sistemul de lagăre din URSS). Margarete Buber-Neumann a trăit în mod tragic apostazia. Numai puţin semnificativă ca experienţă a supravieţuirii în cele două sisteme este şi lucrarea lui Egon Balaş, „Voinţa de libertate” (Fundaţia Culturală Română, 2001). Criminalitatea comunismului, ca şi aceea a naţional-socialismului, s-a aflat înscrisă în chiar proiectul originar pentru care însăşi legea şi moralitatea trebuiau distruse.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com/

Breakfast in America (V)

august 23rd, 2009

Lumea nu mai e aceeasi. Criza economica o transforma intr-o oglinda tulbure.
Muzele tac oare?
Poetul din mine dispare odata cu trenurile copilariei, cu adolescenta, cu Sibiul creionat in gravurile lui Hans Hermann.
Cu criza sau fara criza poetul tot poet ramane, sarac.
Poezia reprezinta o expresie a trairilor noastre spuse intr-un nou limbaj, numit mai nou imaginar.
Parcurg o zi obisnuita din viata mea intre trei joburi. Gasesc ca emotiile-impuls ale trairilor poetice
coexista cu experienta mea de lucru si in alte locuri decat un peisaj marin ori o zi de toamna.
Budelaire re-scrie poezia in Les Fleurs du Mal. Nuferii infloresc nu numai in gradinile Parisului.
Lumea nu mai are timp pentru poezie !
Incerc de ani sa fug de mine insumi, de lirism, de orfism.
Scriind versuri mi-as fi castigat cu greu o paine…
Iata cum parcurg o zi de sambata de an 2009 :
Ora 5 AM. Ma indrept spre primul job, un restaurant modest, popular al carui orar incepe cu micul dejun. La prima vedere orice birt, bistrou ori cafenea se traduc intr-o activitate banala, nespectaculara.
Luna mai staruie inaintea soarelui, cuptoarele de patiserie, cafetiera imbie cu mirosul ademenitor in plini zori.
Ca si cum pune in miscare masinarie, restaurantul are regulile lui. Totul in a-i asigura clientului un mic dejun de calitate in timp record (5-7 minute).
Aprovizionarea, asigurarea cu ingredientele necesare fac parte din etapele majore desfasurarii activitatii de servire ca spre exemplu receptionarea, inventarierea a peste 400 de cutii (cafea, carne, faina, sucuri, branzeturi, etc.
Intreaga marfa e randuita in congelator, in camera frigorifica, pe rafturi.
O mana de ajutor in bucatarie, un ochi asupra curateniei in sala, in parcare, in incinta toaletelor sunt ultimele indatoriri pana la terminarea schimbului de dimineata.
Conduc clientii si le deschid usa. Zambesc multumiti.
Everything was wonderful! We’ll be back ! imi spun la plecare
Ora 9.30 AM. Un dus rapid si inca o scurta verificare a documentatiei prezentarii noului produs intr-un supermarket alimentar. Imi sorb cafeaua in masina in drum spre Washington DC.
Ora 10.00 AM Al doilea job consta in etalarea de mostre, si oferite gratuit cumparatorilor. Un nou sortiment de ceai rece cu lamaie tipic sudului Statelor Unite, preparat natural.
Cateva ore le petrec in a imbia trecatorii cu ceai mentionandu-le ingredientele, pretul, caile de distributie etc.
Sunt mii de supermarketuri pe coasta de est a Americii. Am contracte in cel putin 30 de magazine, de fiecare data cu alte produse: ciocolata, cafea, pizza, carnati, apa minerala, cereale, lapte, branza etc.
Consideram marketingul ban irosit. Dupa fiecare prezentare intocmesc un raport detailat cu referire la impactul noului brand asupra clientilor, ale caror reactii, opinii vin sa sprijine firmele producatoare.
Ora 3.00 PM. Route 66 trece printre colinele inverzite catre Virginia. Reascult piese indragite din adolescenta. Poate nu e poezie, insa o numesc implinire. Imi inchipuiam America, New York-ul cu fiecare melodie prinsa cu greu pe undele scurte ale postului Europa Libera. Astazi retraiesc anii de studentie, playback al serilor varatice impregnate in Hotel California, Breakfast in America, Midnight Express.
Ora 4.00 PM. Acasa. Lenevesc o jumatate de ora, urmaresc stirile, recitesc din poemele lui Rilke.
Ora 5.00 PM Ruby Tuesady, taverna traditionala americana fiintand din anii ’70. Imi incep schimbul prin a-mi verifica mesele, ofertele. Ca ospatar doua, trei seri imi aduc cativa dolari in plus. Salariul in servire este mai mult simbolic: 2 – 3 dolari pe ora. Salariul ospatarului, dupa taxe,
nu reprezinta o suma considerabila.
In functie de performanta sau de generozitatea clientului bacsisul depaseste 15% din valoarea consumatiei.
Vanzand 1000 dolari risti sa castigi cel putin 100 dolari in cateva ore. Daca ai ghinionul sa ai clienti mai putin generosi, spre exemplu europeni neobisnuiti cu regula bacsisului (gratuity),
nu-ti ramane decat sa spui un Thank You printre dinti, ca intr-o pronuntie de limba chineza, cu alta conotatie. Pe vreme de criza se intampla sa ai si foarte putini clienti, castigul se diminueaza…
Mai in gluma, mai in serios spun mereu :
– Asa iti trebuie ! Nu ti-ai ascultat mama sa mergi la scoala, ai ajuns ospatar.
E cazul si catorva colegi de lucru cu mine, Maria e functionara de banca; Kristen, secretara birou de avocati; Steve, interpret, compozitor Rap; Amanda, studenta in stiinte politice.
Ma intorc spre casa sub aceeasi luna rotunjita ca o moneda de aur, peste suburbia ingropata in vara.

Arşiţă

august 23rd, 2009

Frige. Frige mai rău ca niciodată. Frige ca de fiecare dată.

În această vară (prea)electorală, mijloacele de informare în masă par un imens grătar ambulant. Sub el, jarul e înteţit de un balaur ce scuipă foc prin câteva mii de guri.

Tot gazetarul, pamfletarul, ba, chiar şi mai tot analistul politic – vag independent şi puternic înregimentat — e un Hefaistos: croieşte armuri pentru Şefu; dă găuri în armurile ălorlalţi; ţine fierul cald, foarte cald, ca să aibă ce să bată.

Pe grătar sunt prăjiţi duşmanii – pe toate părţile, de câteva ori, până nu rămâne din ei aproape nimic. În frapiere zâmbesc amicii deghizaţi în sticle de şampanie.

Când copiii părinţilor de azi vor deveni părinţii copiilor de mâine, sămânţa urii se va fi transmis cu fluiditate ireproşabilă şi alt grătar îşi va începe ucenicia într-ale prăjitului de viu.

Eroarea se repetă până devine oroare; victoriile se repetă până devin dezastre; soluţiile imorale sunt multiplicate până devin normalitatea noastră de zi cu zi.

Ne culcăm în braţe cu un citat din Michnik şi ne trezim cu ochii înroşiţi de patimile lui Leonte Răutu. Botezăm toate obiectele dragi Kolakowski, dar le folosim de parcă le-ar chema Beria. Dăm citate potop din Max Weber, dar ne purtăm à la Ofelia Manole.

Numai convertirile unora sunt credibile; ale altora – simple fariseime. Numai involuţiile unora sunt de plâns; ale altora – vezi bine, evoluţii spre cele mai înalte culmi ale…

Cinci articole de tinereţe – imbecile şi în sprijinul unui sistem nenorocit din rărunchii căruia veneai – cântăresc mai greu decât cinci mii de pagini şi două decenii în care pui la zid monstruozitatea aceluiaşi sistem.

Dăm lecţii: de verticalitate – întinşi preş pe sub uşa puternicului zilei; de loialitate – abia fugiţi pe sub uşa fostului puternic al zilei ; de imaginaţie politică – pregătindu-ne să ne facem iarăşi preş, pe sub uşa viitorului puternic al zilei.

Umbra lui se şi întrezăreşte la orizont – parcă aduce, parcă nu, cu o umbră deja servită.

Ne întoarcem de unde nu am plecat niciodată, istoviţi nevoie mare şi dezamăgiţi că ţărişoara bate pasul pe loc.

Mult succes tropăitorilor zilei, indiferent de curcubeul politic sub care îşi aşează azi cortul!

Cât priveşte România…

P.S. Într-un interviu acordat ziarului Jurnalul Naţional, (http://www.jurnalul.ro/stire-interviu/nu-exista-nici-un-text-semnat-rosetti-517951.htm ) în care explică de ce nu acceptă învinuirile şi verdictul de poliţie politică, dl Gabriel Gafiţa, ambasadorul României în Portugalia, afirmă:

“În fine, unica notă olografă se referă la un interviu publicat de Dorin Tudoran în 1978 în revista Amfiteatru, deci nu se punea în nici un fel problema de a aduce atingere dreptului său la libertatea de opinie sau de expresie, cum susţine CNSAS, fiind vorba de un text deja publicat. Nota mea era o pledoarie pentru libertatea cuvântului ca remediu la acumularea tensiunilor din viaţa literară. N-am fost în nici un fel de relaţii cu Dorin Tudoran, dar sunt gata oricând să-l privesc în ochi astăzi şi să-i argumentez poziţia mea – strict literară – de acum 30 de ani referitoare la interviul său.”

Nu doresc să mă amestec în “dosariada” dlui Gafiţa, epopee despre care ştiu prea puţine lucruri, deocamdată, pentru a-mi da cu părerea. Mă întreb, însă, cum am putut fi eu atât de norocos şi domnul Gafiţa atât de ghinionist ca singura notă olografă dată de Domnia sa Securităţii să fie tocmai despre mine?

Este adevărat că nu eram ”în relaţii”, dar ne ştiam, ne salutam şi lucram în aceeaşi clădire — pe vremuri numită Casa Scânteii.

Mă întreb – aşa cum l-am întrebat şi pe dl Gafiţa într-un comentariu oferit sub interviul Domniei sale din Jurnalul Naţional (nu știu dacă a trecut ori nu de moderatorul site-ului) — de unde ideea ciudată de a-şi exprima o opinie “strict literară” într-o notă oferită Securităţii?

Îmi putea da o replică în revista ”Amfiteatru” sau, de ce nu?, îmi putea da un telefon, ne întâlneam şi îmi împărtăşea ”opinia strict literară”, dacă dorea ca opinia respectivă să nu fie la îndemâna publicului.

Îl invit pe dl ambasador să mă caute, când ajunge cu proxima ocazie diplomatică la Washington, şi să mă privească în ochi.

Opinia strict literară de acum 30 de ani nu mai este de actualitate, bănuiesc.

Ce rămâne de actualitate – şi de aceasta sunt sigur – este buna credinţă.

Excelență, priviți-mă în ochi!

Homosexualitatea si Altermedia: despre adevaruri si minciuni (IV)

august 23rd, 2009

Voi incepe cu o stire de ultima ora: Romania a fost declarata de Comisia Europeana ca fiind „tara cea mai homofoba din Uniunea Europeana”.

Stirea a ajuns cunoscuta in toata lumea acum. Asa este, stiam asta. In paranoia complexului de inferioritate romanesc, care a creat viziunea lui Edgar Papu despre „prioritatea romaneasca in toate” (complex de inferioritate numit de el si de altii „protocronism”), putem regasi intreaga istorie a natiunii si culturii noastre. Faptul ca numai cu un secol in urma taranii romani erau ingrozitor de saraci si asupriti in „vechiul regat” il regasim azi in consecintele culturale de azi. Cu multi ani in urma, cand, needucat fiind, incercam sa-mi schimb orientarea sexuala, am discutat cu un psihiatru care intre altele mi-a spus (fara legatura cu acel subiect): „stii care este diferenta intre Transilvania si Bucovina pe de o parte si Vechiul Regat pe de alta parte?
„Nu”, am raspuns eu.

1. O evaluare a psihologiei romanesti

„Ei bine, in Vechiul Regat cea mai raspandita boala psihica este paranoia, pentru ca populatia se trage dintr-o patura taraneasca ce a fost lipita pamantului din cauza saraciei, si cauta sa compenseze psihologic prin reactia: „bai, da tu stii cine sunt eu” („mare spanac” ar fi raspunsul corect la aceasta intrebare). Pe cand in Ardeal si Bucovina lumea sufera mai mult de schizofrenie, pentru ca are de multe ori „probleme identitare”. Nu stiu daca acest medic a avut sau nu dreptate in aceasta privinta, dar stiu precis ca in razboiul balcanic in care Romania a aracat Bulgaria pentru a-i smulge „cadrilaterul dobrogean”, din 1913, multi soldati romani – tarani- s-au trezit de cap cand au vazut ca taranii bulgari aflati mai mult sub stapanire turceasca decat ei o duceau cu mult mai bine decat taranii romani!

2. Paradoxul romanesc

Exista insa un paradox care poate parea inexplicabil celor care nu cunosc suficient de bine istoria si mentalitatea romaneasca. Romania s-a situat totusi (acesta este un fapt istoric recunoscut pe plan international si citat frecvent) intre tarile europene care au luat exemplul Frantei inca de pe vremea lui Cuza-Voda si au eliminat legile contra homosexualilor in secolul al XIX-lea! Cum s-a ajuns totusi la dezastrul de azi?

Foarte simplu! Datorita rolului nefast al religiei locale!

3. Biserica ortodoxa si limbile lui Esop

La inceputul secolului al XX-lea Biserica Ortodoxa Romana (din Episcopia Bucurestiului, care pe atunci mai folosea numele sugestiv de „Episcopia Ungro-Vlahiei”, adica „Episcopia Vlahiei de langa Ungaria”!!!) a inceput sa se amestece in politica. Inca inainte de elaborarea noului cod penal al lui Dongoroz si de ungerea clericului Miron Cristea pe post de CONDUCATOR (in consiliul de regentza, pe perioada minoratului regelui Mihai, pe atunci de 7 ani) , biserica romana reusise deja sa convinga Parlamentarii crestini ortodocsi ai Romaniei sa voteze „descotorosirea tarii” de Tezaurul National al Romaniei, trimitzandu-l in 1916 la „fratii nostri de credinta rusi”, in loc sa-l trimita la Londra, unde a sugerat o singura persoana, un director de banca evreu (care deci nu era „un frate de credintza”!). Chiar i-au cantat o slujba bisericeasca la Gara de Nord, in toamna acelui an, inainte de a fi sfintit si trimis (presupun ca a fost vorba de Prohod!).

Cat despre acest profesor de drept Dongoroz, care in anexele „noului cod penal” interbelic justifica legile contra homosexualilor prin „necesitatea eliminarii acestor oameni inclusiv prin santaj” (citat aproximativ), a sfarsit-o exact cum dorea el sa o sfarseasca homosexualii: tot prin santaj! Pentru ca la venirea comunistilor la putere a fost santajat si el la randul lui: „ori esti cu noi, ori vei fi pedepsit pentru activitatea ta (burghezo-mosiereasca!)”. El nu a acceptat santajul si a sfarsit-o in inchisorile comuniste. Justitie poetica!

Oricine citeste azi anexele acestui „nou cod penal” interbelic poate vedea pasajul in care prof. Dongoroz a spus (si s-a consemnat), ca in Cismigiu au fost cazuri de santajare a homosexualilor (inca inainte de a se introduce legea!) si ca trebuie sa intarim aceasta tendinta.

Deci biserica a avut un rol dublu in istoria noastra: nu numai un rol pozitiv, de liant national, ci si un rol negativ, de stegar al imobilismului social. Ca limbile lui Esop: ce e mai bun in lume si ce e mai rau in lume vin din acelasi loc (la Esop, din LIMBA).

4. Inapoi la ALTERMEDIA

Am prezentat toate aceste lucruri aici pentru ca sa putem face si noi aici o evaluare a regresului social in care suntem azi. Pozitia reactionara si anti-umana ce caracterizeaza Romania de azi isi gaseste usor explicatia in politica mediatica reactionara a asociatiei cunoscute sub numele de ALTERMEDIA.

Trebuie sa spun ca nu este vorba numai de faptul ca aceasta organizatie ar constitui (cum ii sugereaza numele) o alternativa politica. Nu, aceasta este chiar pozitia oficiala a statului roman!

Mai precis, dna Ministru al Invatamantului din Romania a decis ca pozitia Altermediei in privinta creationismului (care sustine povestile cu Adam si Eva) trebuie sa fie acceptata ca atare de invatamantul romanesc. Tot in invatamant, pozitiile homofobe ale acestei organizatii sunt litera de evanghelie.

Se poate spune azi ca de fapt Romania este total aservita activitatii si propagandei ALTERMEDIA. Din contra, activitatea lumii civilizate este stigmatizata in Romania. In acest sens ma intreb daca nu cumva trebuie sa schimbam etichetele: sa numim altermedia pozitia pro-europeana a lumii libere si MEDIA OFICIALA, pe cei care azisemneaza „Altermedia”.
Voi da cateva exemple:

Iata un exemplu de critica a unui articol scris in „The Economist”, efectuata de Altermedia:

„Articolul face o remarca rautacioasa fata de Europa de Est (daca as vorbi in limbajul politic corect, as spune ca e o “remarca rasista”), considerand ca “extremistii” de aici ar fi mai rai decat “extremistii” din Occident. Becali este stigmatizat intr-un intreg paragraf, fiind descris ca fiind: antisemit, antitigani, homofob, misogin si cercetat penal pe deasupra. Vadim e considerat un ex-comunist si ultranationalist. Bulgarii de la Ataka sunt numiti rasisti. ”

Deci ati inteles: descrierea lui Becali drept cine este inseamna un afront „rautacios” adresat Europei de Est, deci Romaniei!

Dar nu, noi in Romania il consideram un inger, nu-i asa? Iar Vadim este usa de biserica. Atacul impotriva nemerniciei inseamna dupa Altermdedia un atac al Romaniei!

Ai nostrii ca brazii! Pe ei ii avem si cu el defilam! Rol-model pentru copii.

Sub titlul „Noua Dreapta organizeaza marsul pentru normalitate” putem citi urmatorul paragraf:

„Am mai discutat despre acest subiect, dar simt nevoia sa reamintesc, fiindca se anunta o noua “parada gay”, in data de 23 mai. Reamintim ca in urma cu doi ani, cu ocazia “Gay fest 2007″, au avut loc violente intre jandarmi si anumite grupuri de suporteri care au incercat sa blocheze parada. Anul trecut nu au mai avut loc incidente, asta si pentru ca numarul politistilor si jandarmilor prezenti a depasit de vreo 10 ori numarul participantilor la “parada gay”. Doar cativa tineri au fost retinuti in mod arbitrar, pentru “vina” de a se fi aflat in apropierea zonei unde se desfasura marsul.

Gura pacatosului adevar graieste!
Dar putem sa ne punem intrebarea: ce concluzie poate trage cineva care afla ca a fost nevoie de un numar „de zece ori mai mare de jandarmi” decat numarul manifestantilor?

Nimeni nu poate trage decat „concluzia corecta” despre starea drepturilor omului in acest stat!

Dar care este pozitia oficiala a statului roman? Programa de invatamant nu specifica nicaieri ca a fi homosexual in Romania este normal si face parte din drepturile omului. Omul are dreptul de a fi stangaci, de a fi evreu, de a fi gras sau slab, de a fi comunist sau legionar, dar nu are dreptul sa iubeasca pe cine este inclinat!

Asta este si pozitia oficiala a ministerului Invatamantului, care nu face nimic sa spuna copiilor adevarul!

Alt pasaj:

„Ţara noastră riscă sancţiuni de 200 de mii de euro pe zi din partea Uniunii Europene pentru că nu a reuşit să ecologizeze gropile de gunoi. După ani de păsuire, în vara aceasta expiră şi ultimul termen pe care oficialii europeni ni l-au acordat pentru a scăpa de deşeuri.”

Vai ce criminali acesti europeni anti-romani! Nu-i asa? Sa ceara ca statul sa manifeste respect fatza de locuitorii acestei tzari! Ce chestie, dom’le!

Mai departe, tot Altermedia:

„Patriarhul Moscovei si al Intregii Rusii Kirill a criticat virulent ideea aderarii la Uniunea Europeana a republicilor care au facut candva parte din Uniunea Sovietica, intrucat acestea, in opinia sa, nu pot aspira in cadrul comunitatii europene decat la un rol secundar, transmite Jurnal de Chisinau, citand Agerpres. Patriarhul considera ca, pentru republicile postsovietice, salvarea se afla in spatiul spiritual al Rusiei istorice, ce reprezinta un proiect de civilizatie grandios.”

Acest articol a aparut la Rubrica Eurosceptic. Vai ce dragutz din partea Altermedia ca face publicitate pentru fratii nostri de credinta moscoviti!

Unde s-a dus Tezaurul Romaniei sa mearga si restul Romaniei, pentru ca sa se intregeasca, nu?! Pahod na Sibir! Adevarata protocroneala pro-sovietica! Acum dupa ce fostul URSS nu mai este decat un cadavru politic! Bravo Altermedia! Unu la zero. Dar, ma intreb eu, de ce crede acest „om al lui Dumnezeu” rus ca acele tzari care s-au aflat candva in Imperiul Dumnezeiesc Sovietic, laudat de el, nu mai pot avea azi decat un rol secundar in Europa? Pai cum vine asta? Dupa ce au fost parte din cel mai avansat sistem al omenirii, komunismul, cum de au ajuns asa de handicapate? Ca inainte nu erau!

5. Altermedia si Legea Invatamantului

Argumentul meu ca de fapt Altermedia este deja curentul principal in sistemul informational romanesc consta in faptul ca oricine poate verifica faptul ca in invatamantul romanesc nu se preda stiinta, ci religie!

Doamna Ministru a decis ca nu Darwin a avut dreptate, ci bisericile de tot felul si sinagogile si scolile Madrassa! Astfel ca a scos din cartile adolescentilor orice referinta, cat de mica, la evolutie.

Ce coincidenta stranie! Tocmai am vazut un documentar despre Afganistan, unde copiii afgani impreuna cu parintii lor multumeau americanilor pentru ca le-au adus carti de scoala si le-a oferit posibilitatea sa studieze si altceva decat despre Adam si Eva lui! Ei sunt incantati, dar asta este o politica contrara celor de la Altermedia. Pardon, contrara a ceea ce guvernul Romaniei de azi a ales sa faca. Copiii afgani tocmai vor sa paraseasca un spatiu pe care educatorii romani abia asteapta sa-l rezerve noilor generatii de copii romani.

Salam Aleicum la toti! ! Ya Allah Inshallah!

Ajutați-i pe copiii romi de la Derșida

august 23rd, 2009

O gradinita estivala pentru copii foarte saraci, care nu au acces la educatie prescolara. Asa se face ca acum copiii din comunitatea de romi din Dersida, judetul Salaj, au parte de o vacanta mai speciala. 21 de copii, cu varste cuprinse intre 6 si 7 ani, merg in fiecare zi la o gradinita estivala, care se intinde pe toata durata lunii august. Se pregatesc pentru primul lor an scolar. Se pregatesc pentru contactul cu societatea moderna. Sunt primele exercitii de scriere, de vorbire si de civilitate. Cei 21 de “gradinari” au fost alesi in urma anchetelor sociale realizate de catre educatoarea satului, de catre mediatorul scolar, impreuna cu un consilier local.

Ideea organizarii acestei gradinite estivale mi-a venit cand am vizitat satul Dersida, pentru a doua oara, in timpul campaniei electorale din acest an. Sufletul mi s-a deschis spre acei copii care nu au frecventat niciodata o gradinita si care urmau sa intre la toamna in clasa I. Saracia e lucie. Parintii lor mi-au cerut bani pentru votul lor. Refuzul meu a fost imbracat in promisiunea fata de mine insami ca voi face ceva pentru copiii carora sansa le surade foarte rar.

Demersurile pe langa Asociatia “Salvati copiii!” si pe langa un sponsor generos in cazul meu, Andrei Hodis (administrator al S.C. Ceramica S.A.), mi-au facilitat accesul la expertiza in domeniu si la 1100 euro necesari pentru intregul program. Am reusit sa pun pe picioare o gradinita estivala, destinata copiilor romi. Programul este de luni pana vineri, intre orele 9,00 si 13,00. Banii au fost suficienti pentru achizitionarea rechizitelor necesare, pentru plata si instruirea educatoarei si a unui mediator scolar care are grija ca acesti copii sa ajunga zilnic la gradinita, respectiv pentru pachetelul zilnic cu mancare (in valoare de 7 lei fiecare) pentru cele 21 de suflete.

Vineri i-am vizitat din nou si am auzit primele poezii si cantece pe care le-au invatat. Am vazut primele caiete cu linii si bastonase. Educatoarea care se ocupa de ei mi-a spus ca munca la clasa cu acesti copii este destul de anevoioasa in prima faza, dar, in numai doua saptamani au fost realizate progrese considerabile. “Multi dintre ei nu stiau nici macar sa tina creionul in mana, iar acum pot efectua primele exercitii de scriere specifice clasei I. Programul mai cuprinde si ore de desen…”. Am auzit si prima poveste. Unul din copii, vazand cat de bogat era pranzul oferit, a tulit-o acasa, fara sa spuna nimanui, pentru a imparti mancarea cu fratiorii lui. Sperietura mediatorului e fost pe cinste. Bucuria revenirii si auzul ispravii au alungat repede orice suparare.

Suma necesara organizarii gradinitei de vara nu este mare. Ceea ce imi doresc este ca aceasta initiativa sa fie un semnal pentru comunitatile locale ca se poate. Doar sa ne pese. Este o chestiune de suflet, nu de bani. Copiii au nevoie de atat de putin pentru a zambi, pentru a invata o poezie, un cantec sau pentru a socializa.

Andreea Vass este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Consecinţele ieşirii Georgiei din CSI?

august 23rd, 2009

Ultima ţară semnatară a acordurilor de constituire a Comunităţii Statelor Independente (Georgia, 1993) este prima care o abandonează. De la intenţiile declarative din 2006 de a ieşi din cadrul CSI-ului [1], după evenimentele dramatice din august 2008, Tbilisi a trecut la fapte concrete. În conformitate cu hotărârea legislativului Georgiei din 14 august 2008 [2], autorităţile georgiene au demarat procedura de „desfacere” a relaţiilor cu CSI. Dar ce consecinţe va avea această măsură pentru Georgia şi Rusia, dar şi pentru spaţiul post-sovietic per ansamblu?

Recent, Ministerul georgian de externe a subliniat faptul că desprinderea politico-juridică de la acest organism nu va afecta relaţiile bilaterale cu statele CSI, care vor respecta principiul “integrităţii teritoriale”.[3] De asemenea, în corespundere cu Convenţia de la Veneţia din 1965, cele 75 de acorduri semnate de Georgia fiind în componenţa Comunităţii vor fi perpetuate.

Dacă în 2006 acest deziderat purta un caracter pur politic, atunci după acţiunile militare desfăşurate de Rusia contra Georgiei, ocuparea militară şi recunoaşterea independenţei regiunilor separatiste georgiene, decizia dată a devenit un imperativ inevitabil. În caz contrar, regimul de la Tbilisi ar fi recunoscut legitimitatea campaniei militare ruseşti, iar indirect culpabilitatea sa pentru declanşarea războiului.

Pe de altă parte, denunţarea CSI-ului de către una din fostele republici sovietice reprezintă o lovitură geopolitică dureroasă pentru Rusia. În primul rând, aceasta taie de jure şi de facto legăturile geopolitice ale Rusiei cu celelalte două state caucaziene. De fapt, acest lucru va îngreuna coordonarea relaţiilor cel puţin cu Armenia, mai ales în sfera militară. Din această cauză, putem presupune că proiectul de lege privind folosirea forţelor armate ruse peste hotare, propus spre examinare Dumei ruse saptămâna trecută, are menirea de a facilita manevrele Rusiei în regiune. Or, militarii ruşi vor avea posibilitatea să-şi justifice intervenţiile în Caucaz prin necesitatea de a apăra pacificatorii ruşi antrenaţi în activitatea bazelor militare ruseşti (a cetăţenilor ruşi etc.).

În al doilea rând, gestul Georgiei va crea un precedent nu tocmai plăcut pentru organizaţia dominată de Rusia. Aceasta fragmentează întreg conceptul de “divorţ civilizat” între elementele fostei URSS. Totodată, aceasta developează lipsa de maturitate politică a Rusiei în calitate de lider regional, dovedeşte decomplexarea treptată a republicilor ex-sovietice, dar şi gradul de disfuncţionalitate şi criza profundă prin care trece CSI-ul. La fel, acest lucru discreditează misiunea şi rostul organizaţiei, iar indirect autoritatea Moscovei resuscitată de regimul lui Putin.

Un alt aspect ce merită a fi menţionat este dinamizarea proceselor integraţioniste europene în regiunea caucaziană, care vor suplini pe cele dezvoltate pe platforma CSI. Prin urmare, Georgia va avea posibilitatea să se dedice activ programelor de integrare europeană, pe lângă cele de apropiere de Alianţa Nord-Atlantică. Conjunctura dată va consolida şi mai mult orientarea ei europeană, transformând-o într-un „recipient/emiţător” regional net al influenţei occidentale.

Totodată, celelalte state CSI vor fi puse în faţa unei alegeri privind colaboarea cu Rusia şi Georgia. Oricum, cât de principială nu va fi Moscova, pragmatismul politic şi raţionamentul economic va prevala în relaţionarea lor cu Georgia, mai ales după relansarea Nabucco (13 iulie, Ankara). O nouă evoluţie poate fi observată în cazul organizaţiilor regionale în care Tbilisi este cointeresat, în special fiind vorba de GUAM.

Schimbările impulsionate de abandonul CSI al Georgiei pot duce la diminuarea rolului organizaţiei în regiune, dar şi a Rusiei, în cadrul acesteia. De aceea ultima va întreprinde acţiuni ferme pentru a se reafirma şi a înviora spaţiul post-sovietic implicând diverse sfere, inclusiv cea militară (de exemplu, Proiectul de lege privind folosirea Forţelor militare ruse peste hotare etc.).

Referinţe:

1. Саакашвили требует обоснований нахождения Грузии в СНГ, http://www.lenta.ru/news/2006/05/02/georgia/

2. Грузия официально покинет СНГ 18 августа, http://www.kommersant.ru/news.aspx?DocsID=1222582&NodesID=5

3. One-Year Official Procedures for Georgia CIS Membership Abolishing Ends on August 18, http://www.interpressnews.ge/en/index.php/permalink/10473.html&hd_line=1

4. МИД РФ: Выход Грузии из СНГ негативно скажется на простых гражданах, http://www.rosbalt.ru/2009/08/17/664102.html

Concursul pentru Restaurarea, extinderea şi remodelarea funcţională a „Hanului Gabroveni”

august 23rd, 2009

S-a lansat Concursul pentru Restaurarea, extinderea şi remodelarea funcţională a „Hanului Gabroveni”, Centrul istoric al Municipiului Bucureşti, Strada Lipscani numerele 84-86, 88 şi 90, la finalul căruia se vor selecta şi premia soluţii de arhitectură pentru o intervenţie în Centrul istoric care să conducă la realizarea unui centru cultural utilizat şi administrat de către Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti – ARCUB şi de către Institutul de Memorie Culturală – cIMeC.

Promotorul concursului de soluţii este Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional, prin Unitatea de Management a Proiectelor SEE, împreună cu partenerii acestuia, Centrul de Proiecte Culturale al Primăriei Municipiului Bucureşti – ARCUB şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare – PNUD. Finanţarea investiţiei se va face din fonduri publice, din care fonduri europene nerambursabile, primite prin intermediul Mecanismului Financiar SEE.

Vă invităm să accesaţi site-ul Internet al Ordinului Arhitecţilor din România, secţiunea Concursuri.

sursa:OAR

Doamne, cum mai trece timpul!

august 23rd, 2009

Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se.
Scântei mărunte ca nişte clipe vii.
„Doamne, cum mai trece timpul!
Parcă ieri v-a adus barza şi uite, sunteţi mari acum!”
„Ha-ha-ha! Bunico, ştii doar că nu barza ne-a adus!
Am venit aşa, cu mama de mână;
Ca şi cum am fi fost la plimbare.”
Secundele trec pe lângă noi înghesuindu-se.
Scântei mărunte ca nişte clipe vii.
Bunica a trecut demult;
Cu timpul său, cu secundele sale.
Stau în grădină.
Copleşit de mirare,
Privesc florile împrejur.
„Doamne, cum mai trece timpul!

Dan David, Los Angeles, aprilie-21-2007.

Primul ghiocel

august 23rd, 2009

Luna de gheaţă –
ascuns după un stejar,
primul ghiocel.
*
Sunt oare lacrimi
sau omul de zăpadă
prinde-a se topi?
*
În joacă, copilul
dă viaţă primăverii
de la ghiocei.
*
Zi de Mucenici –
mugurii deschişi miros
a colăcei calzi.
*
Şi în acest an
arminden la poarta ta –
nimeni acasă.
*
Din crângul păzit
fur cântecul cucului –
bucuria ta.
*
Un fluture dând
târcoale unui mugur –
pretutindeni flori.
*
Omizi ucise –
fluturele acolo
fără vreo vină.
*
La joacă cu vântul
pe cerul lui martie –
baloane de săpun.
*
Zarzăr înflorit –
mii de fluturi aşteptând
un vânt prielnic.
*
O libelulă –
zburând peste păpădii,
ţine loc de vânt.
*
Doar un vânt pribeag –
ascuns încă în muguri,
parfumul de tei.
*
O boare de vânt –
fluturele dansează
printre petale.
*
Milostiv vântul
şi-n palma cerşetoarei
petale albe.
*
Cine se roagă
cu vuietul vântului
sfinţind câmpia?
*
Teii în floare –
singurul parfum pentru
bătrâneţea ei.
*
Flori de liliac –
acelaşi parfum în parc,
alţi îndrăgostiţi.
*
Poem nerodit
aşteptând cuvintele
ca pe-o sămânţă.

infern la purtator

august 23rd, 2009

infern la purtător

eram în primul an de gazetărie băteam la maşină un articol oarecare
a venit Gabi m-a chemat în biroul redactorului şef
spune-i că vin imediat aduc atunci şi articolul
Răsucitu zicea să laşi totu baltă şi să mergi la el de urgenţă
în câteva minute am terminat i-am răspuns eu precipitat mă irită la culme
să mă întrerupă cineva pe când scriu chiar atunci a sunat telefonul
a răspuns Natalia imediat mi-a pasat receptorul
e şefu cu tine vrea ce te mocăi atâta nu ţi-a spus Gabi că e urgent s-a răstit el la mine
am coborât imediat în biroul Răsucitului
lucra la editorialul pentru numărul de a doua zi
în birou mai erau patru sau cinci persoane surescitate
vorbind toate deodată
redactorul şef le-a făcut semn să se potolească mergeţi cu el într-o altă cameră
relataţi-i ce mi-aţi spus mie
şi ce n-aţi apucat încă să o faceţi
către mine îţi notezi tot întreabă ce unde când şi cum s-a petrecut
cui i s-au întâmplat toate astea după care vii din nou la mine să stabilim strategia
reportajului pe care o să-l faci la faţa locului
să aflăm şi de ce s-au întâmplat cele pe care ţi le vor spune dumnealor
oamenii se potoliseră deocamdată
am mers cu ei în holul de lângă scara ce ducea la etaj
am închis uşa de la secretariat să nu-l deranjăm pe Bogdan
îi dicta Anei un articol îl dactilografia cu o viteză pe care o invidiam cu toţii
băteam la maşină ca nişte lăptărese
ne-am aşezat la masa din hol care pe unde am apucat mi-am pregătit carnetul şi pixul
am început să-i întreb metodic cum îmi atrăsese atenţia onor redactorul şef
atent să nu uit regula de bază a gazetăriei ce cine unde când şi cum
din babilonia aia de voci am înţeles limpede doar un lucru
erau revoltaţi de ceea ce se întâmpla la cooperativa Timpuri Noi
făcuseră grevă în ziua de salariu i-am rugat să aştepte puţin
oamenii erau la capătul răbdării mi-au spus că se întorc la serviciu
dacă nu vin într-o juma de oră dau foc la toată şandramaua
m-am întors Răsucitu recitea editorialul
mi-a aruncat o privire a revenit asupra hârtiilor
e grav domnule redactor şef ştiam
situaţia-i explozivă oamenii ăia sunt în stare de orice
du-te cu ei ai grijă ce faci
aş vrea să-l iau pe Bebe
Bebe a plecat cu Bogdan la Mediaş
îmi era ciudă cu Bebe Pozaru aş fi avut mai mult curaj
mergi acolo vezi care-i baiu nu uita să vorbeşti neapărat cu doamna Peligrad
nu vă supăraţi cine e doamna Peli
doamna Peligrad e şefa de secţie credeam că ştiai de dumneaei a fost nu de mult în redacţie
habar n-aveam de acea doamnă Pelinumaiştiucum
habar n-aveam ce-i cu adevărat gazetăria eram angajat de doar câteva săptămâni
la Vocea Secaşului cotidian local la care colaborasem mai bine de un an
cu articole şi mai ales comentarii aveam multe de comentat
în acei primi ani de după revoluţie după amarnica tăcere impusă în iepoca de aur

delegaţia greviştilor plecase secretara m-a atenţionat că mă aştepta
afară o femeie o înnebunise cu văicărelile ei fără cap şi coadă plus că fuma
ţigară de la ţigară de-alea puturoasele fără filtru i-am spus că aicea nu-i afumătorie
ea m-a repezit eram cu ţigara în mână da io fumez Pall Mall lights
chioara naibii ai observat-o câtu-i de saşie am dat-o-afară cu toate protestele ei
că-s în grevă şi noi trăbă să fim de partea lor de parcă ei ne plăteşte
femeia e corabia diavolului spunea unul dintre personajele din Numele trandafirului
femeia mă aştepta afară în faţa redacţiei era într-adevăr saşie
fuma ca o şerpoaică mă aşteptase să-mi arate drumul
să mi se plângă de un necaz pe care-l avea cu alţi chiriaşi din curtea în care locuia
i-am promis că voi cerceta şi această plângere
gest de slăbiciune datorat lipsei mele de experienţă şi de discernământ
cum se va dovedi mai târziu
între timp trecuserăm de Biserica dintre Brazi femeia a cotit-o brusc
pe o fundătură îngustă n-aş fi găsit-o prea lesne dacă aş fi făcut drumul de unul singur
am ajuns într-o curte mică şi întortocheată grupuri de oameni întărâtaţi
vociferau fluierau înjurau făceau semne obscene le arătau pumnii poliţiştilor ce păzeau
intrarea în clădirea administraţiei pe care era scris cu litere enorme
Cooperativa Timpuri Noi Sediul Central
din spatele poliţiştilor m-a îndemnat să intru în clădire o femeie în vârstă
purta un halat impecabil în comparaţie cu hainele mizere ale protestatarilor
aceştia nu m-au lăsat mai întâi să vedeţi în ce condiţii lucrăm
m-a îndemnat un muncitor prinzându-mă uşurel de braţ
am presupus că e unul dintre capii greviştilor aşa şi era oamenii
se dădeau la o parte din faţa noastră l-am urmat
şchiopătând vizibil s-a îndreptat spre o clădire fără etaj nu prea mare
prost întreţinută avea tencuiala scorojită acoperişul şubrezit
e atelierul de bachelită mi-a spus călăuzul
a deschis uşa l-am urmat înăuntru m-am pomenit într-o antecameră a infernului
m-a trăznit duhoarea m-au orbit aburii prin pâcla maronie
s-a apropiat de noi un omuleţ şonticăind a urmat un scurt schimb de priviri
omuleţul ne-a făcut semn să-l urmăm după câţiva paşi am ajuns
în faţa unei maşinării diforme înălţându-se până sub tavan la maşinărie
erau conectate tot felul de cabluri şi furtunuri hardughia făcea o larmă cumplită
din ea izbucneau ritmic aburi cafenii duhnind a plastic încins
înaintea drăcoveniei cocoţat pe un scaun înalt robotea un ins scheletic
a oprit utilajul a coborât de pe scaun
am băgat de seamă că are unul dintre picioare mai scurt decât celălalt pe care-l îndoise
destul de mult ca să poată avea cât de cât stabilitate
uite domne în ce condiţii lucrăm profită de noi că suntem handicapaţi
că nu ne angajază nimeni în altă parte ne ţine în putoarea asta fără ventilaţie
a trebuit să spargem geamurile deschidem din când în când uşa ca să intre aer
iarna îi ceva de groază din faţă ne-ncinge presa de bachelită
din spate ne-ngheaţă curenţii ne dă nişte salarii de mizerie de-aia au făcut colegii grevă
dar dumneata ai participat la grevă m-am interesat eu
pe noi ne-a ameninţat că dacă oprim producţia ne dă afară şi aduce alţi nenorociţi
doară are de unde alege
cine am vrut să ştiu mi-am scos carneţelul notând febril
întrebarea mea a rămas fără de răspuns muncitorii au plecat capetele în pământ
călăuzul m-a privit stăruitor am înţeles că nu trebuie să insist
nici măcar nu le mai dă spor de toxicitate nici lapte nu au mai adus de câteva luni
cine
o să aflaţi imediat mi-au arătat întreg atelierul se mai aflau aici trei prese
muncitorii spuneau adevărul
eram indignat aici am greşit din nou
mai întâi am tras concluziile fără să aflu şi poziţia conducerii
în al doilea rând le-am promis că le voi face publice nemulţumirile

la ieşirea din atelier ne aştepta o tânără probabil o funcţionară mi-am zis
nu m-am înşelat era contabila aveam să aflu puţin mai târziu
ne-a transmis că doamna ingineră ne aşteaptă în birou am urmat-o
greviştii ne-au huiduit ne-au ameninţat că ne belesc
câinele care latră nu muşcă încă

am ajuns într-un birou spaţios bine iluminat aerul era respirabil
ne aştepta impasibilă doamna cea în vârstă o remarcasem în spatele poliţiştilor
m-a poftit să iau loc i-a făcut călăuzului semn să plece
am insistat ca acesta să rămână doamna ingineră a trecut cu uşurinţă
peste acest incident acceptând fără comentarii pretenţia mea
a început să-mi prezinte poziţia conducerii argumentând-o sec
a trimis-o la biroul contabilitate pe tânăra ce ne însoţise
a revenit în câteva momente c-un vraf de dosare era limpede
erau pregătite din timp doamna ingineră în timp ce le frunzărea citea din ele
o înşiruire de cifre tremuram de indignare detaşarea acestei doamne
Peligrad şefa de secţie aşa s-a prezentat
mă scosese din sărite la întrebările mele tăioase a răspuns cu o rafală de cifre seci
dovedeau fără tăgadă susţinea dânsa bilanţul negativ al atelierului de piese din bachelită
se datora exclusiv productivităţii scăzute atelierul aducea pierderi
trăgea în jos întreaga secţie ea l-ar fi închis fără şovăire
nu se îndura să-i arunce în stradă pe bieţii handicapaţi
pe un ton dur liderul sindical călăuzul
i-a reproşat că nu s-au făcut investiţii că nu s-au adus utilaje noi performante
că nici măcar nu s-a încercat rezolvarea problemei ventilaţiei din atelier
doamna Peligrad l-a ascultat răbdătoare ne-a propus
să o însoţim la atelierul de cartonaj sindicalistul s-a opus
nu aveam nici un motiv
s-o refuz am urmat-o îmi stârnise invidia vârstnica doamnă
pentru stăpânirea de sine pentru dezinvoltura cu care se mişca în atare situaţie ostilă

la cartonaj ordine şi disciplină aerul era curat încăperile spaţioase oamenii erau calmi
vorbeau pe un ton potolit sau glumeau în timp ce lucrau
am remarcat că nu priveau la cartoanele pe care le mânuiau
din care confecţionau cutii de diverse forme şi mărimi
sunt nevăzători sau persoane cu acuitate vizuală redusă a precizat inginera Peligrad
vedeţi atelierul acesta este rentabil de-abia putem face faţă comenzilor
de ce nu-i recalificaţi pe nenorociţii de la bachelită
doamna Peligrad a surâs subţire
pentru că refuză nu ştiu să facă altceva mai bine zis nu sunt în stare
v-am mai spus menţinem atelierul ăla doar de mila lor
‘ţi mila mă-tii
mai amară ca moartea este femeia
doamna Peligrad s-a întors spre ieşire am urmat-o
iată-ne din nou în biroul ei de şefă de secţie
şi cei de-afară am interpelat-o arătând spre greviştii din curte
ce-i cu ei
ei de ce protestează
de ce mă întrebaţi pe mine
iarăşi avea dreptate am dat să plec mi-a întins mâna
transmiteţi-i salutările mele domnului Răsuceanu
i-am aruncat un săru mâna scrâşnit am ieşit în curte m-am oprit la primul grup
de protestatari am aflat de la ei că erau muncitori de la întreţinere
ceilalţi grevişti erau fie manipulanţi fie şoferi fie paznici
cu toţii nemulţumiţi de salariile sub orice critică liderul sindical mi-a spus
că se negociase la sânge cu cei de la conducerea cooperativei
că se izbeau de acelaşi şi acelaşi argument productivitatea e scăzută
salariile nu pot creşte câtă vreme nu creşte productivitatea un cerc vicios
le-am promis că voi scrie un articol beton în care să prezint întregii opinii publice
situaţia de la Timpuri Noi altă greşeală
din greşeală în greşeală spre umilinţa finală
eram hotărât să scriu un articol dur
să acuz pe un ton vehement exploatarea acelor nenorociţi

când am intrat în redacţie secretara mi-a spus că Răsucitu vrea neapărat
să stea de vorbă cu mine
am aruncat o privire în biroul redactorului şef uşa rămânea aproape tot timpul deschisă
era înăuntru doar nea Tarcea secretarul de redacţie aplecat asupra hârtiilor
ştiam unde ne era şeful
şefu a zis să mergi la subredacţie mi-a comunicat secretara mi-a făcut cu ochiul
asta mai lipsea dacă Răsucitu era matol nu te mai puteai înţelege cu el
o lua pe filozofie absolvise filozofia cu osutătreişpe ani în urmă
dacă îi ţinea companie Grecu profesorul de la catedra de istorie antică a universităţii
sau te-miri-ce alt intelectual din grupul de chibiţi ai gazetei
cu greu îl mai puteai rupe de acolo
în crâşmă nu puteam să vorbesc cu redactorul şef despre infernul
din care tocmai mă întorsesem
subredacţia era un bar ordinar din vecinătate în care se afundau Răsucitu cu acoliţii lui
imediat ce-şi scrisese articolul de fond
ceea ce însemna că ziarul era ca şi încheiat nu şi munca de gazetar
care nu constă doar în anchete şi reportaje cafeneaua e la fel de importantă
nefiind un simplu loc de pierdere a timpului şi banilor ci un club
unde se dezbăteau cestiunile arzătoare la ordinea zilei unde se bârfea
unde mai ales se schimbau informaţii şi unde se întretăiau zvonuri şopârle şi alte alea
unde se dezleagă mai bine limbile şi se leagă mai bine relaţiile
decât înaintea unor ceşti de cafea aburindă şi a unor pahare de votcă contrafăcută desigur

n-aveam de ales redactorul şef mă simpatiza
de la el deprindeam din mers meseria tot el îmi taxa fără cruţare greşelile
dacă mergeam după el la subredacţie nu mai apucam închiderea ediţiei
nu mă puteam ţine de cuvântul dat greviştilor de la Timpuri Noi
la timpuri noi tot noi

am intrat în bar am încremenit Răsucitu era la masă şi cu Grecu şi cu CN Pică
cel mai redutabil polemist dintre confraţii de la Drumul liber
fostul Drum Nou ziarul concurent
văzându-mă şeful a făcut un semn jovial remarcase ezitarea mea
i-a întrebat pe comeseni dacă mai iau un rând a mers cu mine până la bar
să facem comanda în timp ce barmaniţa pregătea cafeaua
Răsucitu m-a întrebat cum a fost la Timpuri Noi
e jale
ştiu şi-mi pare nespus de rău pentru nenorociţii ăia
mi s-au tăiat picioarele
dar doamna Peligrad a făcut mari servicii ziarului
adică
adică ne aduce în mod constant şi ritmic comenzi de publicitate
mare publicitate am rămas interzis
nu-mi punea pumnul în gură mi-o astupa cu o cafea şi o votcă
contrafăcută şi aia
aşa că nu te pripi mai aşteaptă niţel
ai puţintică răbdare
mai dă mâine un telefon să vezi cum a evoluat situaţia
dup-aia
după aceea scrie o notă pe un ton neutru şi o dăm la faptul divers
acum hai la masă că ne aşteaptă amicii veseli
am luat tava cu votcile şi cafelele în micul bar nu erau chelneri
să deservească cele patru mese
m-am alăturat grupului de interese diverse ascultând şi nu prea bârfele de cafenea
ce să fi făcut

ce să fi făcut îmi zic eu acum cu amărăciune

să-ţi fi dat demisia îmi răspund uşor de zis îmi plăcea să fiu gazetar
în Secaş apăreau doar două cotidiene al nostru şi Drumul liber
la acesta din urmă erau loazele ziariştii cu Fane Gheorghiu la bază trepăduşii
regimului de tristă amintire
noi cei de la Vocea Secaşului reprezentam regimul de veselă amintire
constat eu acum mai bine zis de penibilă amintire
de vreme ce tranziţia reprezintă o perioadă tulbure ca epoca fanariotă

a doua zi la prima oră urcând în cuşca cu maimuţe camera
pe care o împărţeam cu ceilalţi reporteri Camelia Popa m-a întrebat cum a fost
unde am replicat fără nici un chef
cum unde nu mă interesează cum v-aţi beţivănit cu Răsucitu la subredacţie
i-am povestit totul Camelia a pufnit maliţioasă
de ce nu mă mir ştiai că Traian adică redactorul şef
Traian Răsuceanu şi cu Peligrădeanca sunt vecini în vila din Ştrand
de unde să fi ştiut am verificat şi aşa era

a doua zi după şedinţa de dimineaţă Răsucitu m-a oprit pentru o nouă repriză de instruire
mi-a spus să am grijă ce scriu m-am înfuriat
am lăsat totul baltă greviştii m-au mai căutat de vreo două ori
femeia cea saşie cu probleme de spaţiu locativ mi-a telefonat în câteva rânduri
chiar m-a oprit la un moment dat pe stradă apostrofându-mă
am ridicat din umeri a neputinţă şi dezolare

nu ştiam să fac compromisuri eram un justiţiar
cel puţin asta îmi plăcea să cred dădeam cu toroipanul în dreapta şi în stânga
fără frică de urmări începusem să prind curaj pe măsură ce căpătam experienţă
însă atunci când cu tulburările de la Timpuri Noi am fost un laş
un nimurug cum se spune pe Valea Secaşului

ce mai pot face acum pentru a-mi răscumpăra greşelile
deocamdată nu ştiu
aducându-mi iarăşi aminte de Numele trandafirului
am recitit de curând cartea lui Eco
îmi zic va trebui să fac în aşa fel de parcă aş avea la dispoziţie întreaga eternitate

Sibiu, 11 iunie 2009

Mihai Medrea

Iubire

august 23rd, 2009

Au fost odata doua luminari,
Noi albe si curate.
Credeau in tineretea lor
Si viata fara moarte.

In una focu-i stins demult,
In cealalta mai bate,
De parca n-au trecut ani grei
Si amagiri desarte.

Se-apropie incet, incet
Si cit de mare-i chinul,
Cu ultimile ei puteri,
Cind a-nceput declinul,
S-aprinda suflu in perechea
Ce i-a ales DESTINUL

„Ce mai faci, păpuşe?” – Misoginul român şi metehnele lui.

august 23rd, 2009

Există nenumărate manifestări ale misoginismului; unele subtile, discrete, altele vulgare, agresive, totul în funcţie de societatea în care misoginul trăieşte. DEX-ul defineşte misoginismul ca „lipsă de încredere față de calitățile morale ale femeilor; atitudine negativă față de femei”. Misoginismul poate fi cronic sau de conjunctură. În vreme ce adolescentul tocmai părăsit de prietenă îşi cultivă o inconsistentă şi efemeră aversiune faţă de sexul opus, susceptibilă a dispărea odată cu următoarea mare iubire, cronicul trăieşte mai toată viaţa cu idee superiorităţii „castei” din care face parte. O transmite mai departe şi găseşte în orice moment al existenţei argumente puerile care să-i confirme teoriile. Acesta este şi tipul predominant pe la noi, pe meleagurile mioritice.

În România, însă, lucrurile au mers şi mai departe. În câte familii de români băieţii sunt încă educaţi în ideea că bărbăţia se afirmă violent, fie în propria familie, fie la locul de muncă? Mai mult, în câte familii de români fetele sunt încă educate în ideea că bărbatului trebuie să i se tolereze orice? Cred că, deşi vizibil tendinţa se va afla în regresie (nu ştim însă în ce ritm se produce totul), societatea noastră a promovat misoginismul… sistemic. În ce altă societate cât de cât civilizată e privită cu atâta indulgenţă violenţa domestică? Probabil că în puţine locuri „în lumea bună”, femeia este fluierată atât copios, cu o ritmicitate îngrijorătoare, de fiecare proletar cu şapte clase ce lucrează într-o zi frumoasă de primăvară la săpat de şanţuri prin oraşe sau la instalat de ţevi pe străzile lăturalnice. Şi asta în spaţiu public, în faţa unei audienţe pasive şi îngăduitoare. Veţi spune poate că acesta nu e misoginism, ci pur şi simplu hărţuire sexuală sau manifestări ale unei educaţii precare. Dacă ar fi cazuri individuale, izolate, da… aţi avea dreptate. Cum însă fiecare român adult trebuie să fi asistat la asemenea scene cel puţin o dată în viaţă, aici nu ne aflăm în prezenţa unor incidente de parcurs în drumul României de la consumul extrem de redus de săpun pe cap de locuitor către civilizaţie.

E vorba, de misoginism şi pentru că în adâncurile ei, familia de români, este construită prost. Dacă citiţi cu atenţie literatura română de secol XIX şi a începutului de secol XX, veţi observa imaginea-standard a femeii: umilă, supusă, redusă cel mai adesea la statutul de obiect. Aşa sunt chera Duduca a lui Nicolae Filimon, Mara lui Slavici sau Ana lui Rebreanu şi multe altele. Abia interbelicul aduce o emancipare a personajului feminin. Literatura o ia, însă, înaintea realităţii. Accesul greu la învăţământ al fetelor din mediul rural (destinate măritişului şi nu şcolii) va continua până în secolul XX. Mai adăugăm la acestea şi două sintagme cu mare putere de circulaţie în mentalul colectiv românesc: „femeia trebuie să stea la cratiţă” şi „când bărbatul te bate, ştie el de ce o face”.

Toate aceste antecedente şi multe altele se prelungesc în contemporaneitate. Ajungem astfel la cazurile… Elena Udrea, Elena Băsescu & co. Din start, trebuie spus că doamna Udrea nu e în niciun caz un politician remarcabil, un ministru inocent şi dornic să lupte pentru turismul din biata noastră ţărişoară. Cu toate astea, mi se pare că mai degrabă atacurile împotriva ei se desfăşoară de multe ori aiurea, pe un front greşit. Ce îmi pasă ca doamna se îmbracă în roz sau poartă pantofi de nu ştiu câte mii de euro? De ce m-ar interesa ce marcă de poşetă poartă doamna ministru? Cu alte cuvinte, de ce m-ar interesa atributele feminităţii la un ministru? Mai degrabă mă interesează discursul domniei sale, de şcolar mediocru, lipsa de viziune şi o limpezire a tuturor afacerilor în care e implicată. Nu există nicio diferenţă substanţială între cei care o evaluează pe Elena Udrea ca femeie şi muncitorii necalificaţi despre care vorbeam ceva mai sus, aceia care, de la micimea propriului lor orizont, fluieră copios femeile pe stradă, adresându-le din timp în timp interogaţii pline de substanţă de genul: „ce mai faci, păpuşă?”.

Problema e că nu au trecut destule generaţii între familia tradiţională românească, cea în care femeia avea un rol exclusiv funcţional (gătit şi procreare) şi aceea din care vin deopotrivă muncitorii şi politicienii români de azi. Din păcate, misoginismul nu se află la noi în directă legătură cu gradul de educaţie sau cu statusul social. În diferite forme, el se regăseşte şi la tribuna Parlamentului şi pe şantierele patriei (atâtea cât au mai rămas ele). Am observat de nenumărate ori cu câtă voluptate se citează Napoleon Bonaparte în mediile masculine cu oareşce pretenţii: „toate femeile sunt curve, în afară de mama şi de sora mea! Dar sa nu uitam ca si ele sunt femei!”. Cu alte cuvinte, uite, noi, bărbaţii români avem dreptate dacă până şi acesta, marele Napoleon, a ajuns la aceleaşi concluzii.

Nu mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care, obligatoriu, pe listele de vot, trebuie să intre un anume procent de candidate-femei, indiferent de competenţa lor, însă mi-aş dori să trăiesc într-o ţară în care misoginismul (botezat adesea, pentru că sună mai confortabil, „mitocănie”) să trezească reacţii. Ca în atâtea alte cazuri, forma ne fascinează în mod nepermis, în dauna fondului. Ne lăudăm că promovăm femeile în politică, spre exemplu. În ce fel şi de ce ar fi nevoie de o promovare specială? Nu ar trebui să promovăm profesioniştii, fie ei femei sau bărbaţi? Trecând peste asta, promovăm, în deplin acord cu principiile europene, femeile, dar de fiecare dată când le vedem în posturi decizionale ne întrebăm prin câte paturi vor fi trecut pentru a ajunge acolo. Fostul ministru român al Transporturilor declara în faţa femeilor liberale: femeile care vor să reuşească în politică „nu e nevoie să treacă prin patul unui sef pentru a promova”. De parcă asta ar fi o regulă prezumată şi domnul Orban n-ar face altceva decât să reinstaureze normalitatea. Probabil că în chiar momentul citirii acestor rânduri mulţi dintre dumneavoastră veţi spune: „bun, dar chiar asta se întâmplă!”. Logica elementară ne spune două lucruri: 1 nici Ludovic Orban şi nici vreun alt cetăţean nu poate avea certitudini absolute în legătură cu asta. Cu alte cuvinte, nu ştim nimic despre amploarea fenomenului si 2 chiar dacă s-ar întâmpla aşa, într-o societatea mai puţin atinsă de misoginism, ar trebui să trecem dincolo de simpla constatare, să trecem dincolo de acceptarea amuzată a lui „aşa e de când lumea şi pământul”.

Din păcate, misoginismul nu se înlătură prin decret, ci se va estompa mai mult cu fiecare generaţie care se succedă în condiţiile în care el nu va mai face parte din educaţia obligatorie primită în fiecare familie de „români adevăraţi”.

Creaționismul este la fel de logic ca negarea Holocaustului

august 22nd, 2009

A voice of reason in irrational times, Richard Dawkins is both theorist and explainer of one of the greatest discoveries of the human mind.

Thomas Henry Huxley, the great contemporary populariser of Charles Darwin’s ideas, declared it his aim to “smite all humbugs, however big; to give a nobler tone to science; to set an example of abstinence from petty personal controversies, and of toleration for everything but lying”.

That is a fair summary of Richard Dawkins’s achievement in four decades of public advocacy of science and its methods. Professor Dawkins does not altogether avoid the use of invective in the controversies that he joins. But he would reasonably point out that the promotion of critical thinking and an appreciation of scientific discovery are far from merely personal obsessions. In his latest book, The Greatest Show on Earth, from which The Times is publishing extracts next week, he lucidly expounds evolution and its mechanism of natural selection.

The book’s most obvious accomplishment is to rout “scientific” creationism and its equivalent (and equally absurdly named) doctrine of Intelligent Design. But while that is an exhausting and necessary task, it is only indirectly Professor Dawkins’s message. He is rightly impatient that scientists need devote any time to dogmas that are not testable and yield no predictions, and that are thus exactly unlike science.

In his book, Professor Dawkins compares the relation of Intelligent Design to science with that of Holocaust denial to history. The analogy is deliberately inflammatory and entirely correct. The objection to Holocaust denial is not, as many believe, that it is offensive and xenophobic (though it is, of course, both). It is, rather, that Holocaust denial is false. It is impossible to argue consistently that the Holocaust never happened except by ignoring or faking the historical evidence. Creationism and Intelligent Design are like that. They are not even wrong; they are just bad ideas.

Pseudoscientific beliefs can never be refuted, because their proponents do not recognise the concept of evidence. Evolutionary theory, by contrast, accurately predicted that there must be a mechanism by which traits would pass from one generation to the next. The discovery, a century after Darwin, of the structure of DNA confirmed the explanatory power of his theories. How all species descend from a common ancestor is an extraordinary narrative. Through the power of reason, observation and experiment, evolutionary biology is able to grasp it. And Professor Dawkins has made it his particular skill to tell it.

He has advanced explanations of patterns of kinship and hence of altruism among species, by positing the essential unit of evolution as the gene. His book The Blind Watchmaker demonstrates how natural selection, unplanned but not random, explains complexity without the need to invoke design or purpose. And there is his dismissal of all religious explanations.

Religious faith can be entirely compatible with science and reason. Professor Dawkins’s belief that “moderate religion makes the world safe for extremists” is mistaken and tactically disastrous. There is an intense common interest among all those who believe in science, liberal rights and sexual equality that moderate religion, which recognises the value of free inquiry and political pluralism, should prevail over theocratic extremists.

But the frequent criticism of Professor Dawkins that he is a scientific fundamentalist is wrong. (And the claim of one writer that by his militancy Professor Dawkins has become the “top pin-up” of the Intelligent Design lobby is patently absurd.) Evolution through natural selection is among the greatest discoveries of civilisation. As Theodosius Dobzhansky, the geneticist, wrote, nothing in biology makes sense except in the light of evolution. And much in other fields is illuminated by it. Professor Dawkins combines the role of theorist, synthesist and explainer in that cause as no one else does.

http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/leading_article/article6805826.ece

Afacerea „Comisia Udrea” – Cherchez la femme!

august 18th, 2009

Să mai spună cineva că nu trăim într-o casă de nebuni! Cel puţin la nivelul României oficiale. De cînd a apărut scandalul convorbirilor off record purtate de membrii Comisiei Udrea, chestiunea pentru care a fost creată comisia, deci stabilirea dacă impricinată a cheltuit nejustificat bani publici pentru propria imagine şi a favorizat firme prietene, aplicînd grave entorse legii a dispărut în neant, apărînd în schimb alte chestiuni „arzătoare la ordinea zilei” – cine a furnizat presei materialul? De ce a făcut asta? La ordinul cui? Întrebări care, totuşi, pot primi răspunsuri foarte simple, dar care sînt reluate obsesiv şi fără răspuns în presa oranj şi în mediile politice colorate aidoma. Atît de simple că se cam sparie gîndul! A devenit deja fapt sigur că la instalaţia de înregistrare cu pricina nu are acces decît personalul tehnic al firmei care-i asigură funcţionarea. Nici măcar personalul propriu al Parlamentului nu are acces. Or, firma e pendinte de SRI! De altfel, chiar modul în care scandalul înregistărilor a fost anunţat cu cîteva zile înainte de apariţia pe piaţă a acestora pe site-urile şi blogurile unor guguştiuci bucuroşi că au făcut rost de informaţie „pe surse”, arată destul de străveziu un montaj realizat din zona „servitnicilor”!

Şi tocmai ce-mi amintesc că o ameninţare de acelaşi tip a lansat d-na Udrea înspre Cătălin Tolontan, elementul cheie în dezvăluirile din cazul Ridzi, care tocmai se apucase de scormonit şi în hăţişul birocractic de la Ministerul Turismului, chiar dacă, ulterior, ministresa a încercat să dreagă busuiocul în mai multe intervenţii televizate. De cine ascultă SRI ştim, ce nu ştim însă este cine-i acordă dreptul să se amestece în viaţa politică a ţării, să înregistreze parlamentari, fapt interzis explicit de brava noastră Constituţie, pe care ar trebui, de fapt, s-o apere!

Reacţiile la publicare înregistrărilor fac însă toţi banii! Am ascultat respectivele documente audio de cîteva ori şi nu am găsit nimic ilegal în ceea ce discutau protagoniştii. Erau chestiuni tehnice, legate de organizarea activităţii, se discuta off record – cel puţin în principiu, că de „înregistrat” se înregistra în draci! Sigur, n-aş spune că tonul era amabil cu d-na ministru, dar nu se vorbea acolo despre inventat probe, ci despre găsirea probelor care s-o „înfunde”, ceea ce totuşi e altceva! Bun, dar comisia, cel puţin în principiu, n-a fost creată ca s-o mîngîie pe cap pe d-na ministru, ci ca să stabilească dacă sînt motive pentru sesizarea organelor de cercetare şi urmărire penală! Or, reacţiile… începînd de la cele pe blogurile, site-urile şi ziarele oranj, care îi tot dau cu „execuţia d-nei Udrea”, şi sfîrşind cu PDL, care cere desfiinţarea comisiei, şi d-na Udrea însăşi, care i-a dat pe membrii în judecată, fac toţi banii, cum spuneam! Nu mai spun că refuzul de a se prezenta în faţa Comisiei şi instigarea subordonaţilor să procedeze la fel reprezintă un cumul de încălcări ale legii! La cineva care se pretinde avocat, ei da!, te-ai aştepta la mai multă abilitate.

Oricum, totul urmăreşte stoparea procesului de aflare a adevărului, profitînd, dreptu-i, de imprudenţele membrilor comisiei, care nu se aşteptau probabil să-i asculte tocmai SRI, care ar fi trebuit, din contra, să le asigure, nu-i aşa?, securitatea! În trecăt, trebuie spus că d-na Udrea nu are nici un temei legal pentru a acţiona în judecată membrii comisiei, dar un pic de praf în ochi nu strică niciodată! Mai mărim confuzia publicului. Dar să refacem filmul.

Mai întîi, PDL a refuzat să-şi desemneze membri în comisie. Apoi, are loc respectiva discuţie neoficială care este servită pe tavă presei înnebunite de exclusivitate şi senzaţional. Presa, cum e normal în România, „pune botul” şi se face trompeţica băieţilor interesaţi în stoparea anchetei, începînd cu protectorul ministrei turismului şi sfîrşind cu ea însăşi, trecînd în fugă şi prin partidul celor fără de pată şi prihană! Lucrătură cu o aţă atît de albă că ar putea fi văzută şi de nişte orbi. Nu şi de cei interesaţi să nu se vadă!

Prin urmare, dacă chiar ne interesează adevărul, punem întrebarea clasică – Cui prodest? Şi primim un răspuns la fel de clasic – Cherchez la femme! Poate că şi pe băietul din spatele femeii cu pricina! Acum, pentru că niciodată lucrurile nu ies exact cum ţi-ai propus, bulgărele de zăpadă neputînd fi controlat după ce-i dai drumul pe pantă, a început să se emită pe toată gama că incidentul este/a fost/ va fi folosit tot împotriva preşedintelui în funcţie. Păi, e normal, proşti ar fi adversarii dacă n-ar face-o! Că n-or să stea şi ascultaţi şi cu banii luaţi! Dar dacă şi dumisale i-a plăcut să se joace de-a ucenicul vrăjitor…

Şi în final – discută membrii Comisiei Udrea ceva ilegal? Nu. Înregistrarea discuţiei neoficiale dintre nişte parlamentari ai statului, „de drept sau de drepţi?”, român este ilegală? Cu siguranţă! Dar asta nu interesează pe nimeni! Acum nişte decenii, în SUA, un preşedinte era nevoit să demisioneze – exact din asemenea motive! Dar România, de bună seamă, nu e America!

PS Pentru cititorii plecaţi de mai multă vreme din ţară, trebuie făcute, probabil, cîteva precizări. „Comisia Udrea” este o instituţie creată de Parlamentul României, în virtutea prevederilor constituţionale, pentru a ancheta nenumăratele sesizări apărute în presă privind nereguli în cheltuirea banilor publici la Ministerul Turismului, condus de d-na Elena Udrea. Cătălin Tolontan, redactor şef la „Gazeta Sporturilor”, este cel care a declanşat o fulminantă anchetă jurnalistică privind nereguli similare la Ministerul Tineretului şi Sportului. Anchetele dumisale au condus la crearea „Comisiei Ridzi”, după numele d-nei ministru Monica Iacob-Ridzi, care a recomandat cercetarea penală a acesteia de către DNA, Direcţia Naţională Anticorupţie, proces aflat în curs. Totul conduce la concluzia că succesul „Comisiei Ridzi” n-ar trebui, din punctul de vedere al anumitor cercuri politice direct interesate, să fie urmat de un succes al noii comisii. Implicarea SRI în urmărirea şi înregistrarea unor parlamentari, membri ai unei comisii abilitate de Parlament, este un fapt atît de grav încît aproape mă rog să poată fi dovedit ca neadevărat. Din păcate, nu văd cum!

Centura de siguranta – 50 de ani in apararea noastra

august 17th, 2009
Nils Bohlin, inginer de aeronautica cu picioarele pe pamantNils Bohlin, inginer de aeronautica cu picioarele pe pamant

Pe 13 august se implineste o jumatate de secol de la inventarea centurii de siguranta de catre suedezul Nils Bohlin.

Centura de siguranta a fost mai intai folosita in avion, inca din 1913 cand a fost introdusa de francezul Adolphe Pegoud.

Mult mai tarziu, in la 13 august 1959, ,,centura in trei puncte”, inventia lui Nils Bohlin era introdusa ca standard in modelul Volvo PV 544.

In 1962, tot un suedez, Hans Karlsson, a inventat varianta retractabila (cu rulou) care ne este atat de familiara acum.

Prin 2000, in Suedia s-a introdus si obligativitatea folosirii centurii in unele curse (de lunga distanta) de autobuz si microbuz.

Nils Ivar Bohlin, 1920 – 2002, era inginer de aeronautica, angajat la sectia de avioane a fabricii SAAB. Initial a lucrat cu scaune catapultabile pentru piloti.

La sfarsitul anilor ’50 a fost recrutat de firma Volvo unde a lucrat la imbunatatirea sigurantei pasagerilor. Un rezultat al acestei munci a fost tocmai centura de siguranta.

Nu stim cate vieti trebuie sa fi salvat (asa cum vedem scris pe panourile de pe sosea) centura lui Nils Bohlin; nu putine, in orice caz. Istoria este insa rareori dreapta. In anul aniversarii inventiei, doi mari fabricanti de automobile, Volvo si SAAB, care au fost si pionieri ai sigurantei in trafic, stau in pragul falimentului.

Cand insa, cam prea adesea, taximetristul iti face un ,,favor\” nesolicitat, ,,nu o mai puneti domnule, (centura) ca va murdariti” sau ,,in spate nu TREBUIE” iti pui intrebarea daca o jumatate de secol ajunge pentru a schimba o mentalitate.

Autonomia, maghiarii, nationalismele si separatismele

august 16th, 2009

“Consiliul National Secuiesc (CNS) pune la cale un prim pas spre autonomie”, anunta 9am.ro. Presedintele CNS, Ijak Balasz, a declarat ca, la Marea Adunare din 5 septembrie a Consiliilor Locale din Tinutul Secuiesc, se vor adopta documente ce sunt un prim pas pentru autonomie. Planul de actiune ar fi: asocierea consiliilor locale in scaune; institutionalizarea autoorganizarii consiliilor locale; parlament al Tinutului Secuiesc; regiunile, conduse de parlamente regionale. Separatisti invita, pe 5 septembrie, “demnitari si preoti, conducatorii partidelor unguresti din tarile bazinului carpatic si ONG-urile”, conform fostului presedinte CNS, Fodor Imre. Voi explica acum viziunea mea asupra etnicitatii.

Cosmopolitism romanesc

Pe strada, in Bucuresti (orasul cu romani veniti din toata tara), uitati-va la morfologia fetelor: parca sunt toate rasele Pamantului. Seamana cu Londra, dar din alte cauze. Vezi mongoloizi, rasa galbena, meridionali europeni, albi caucazieni tipici, cu pielea alba si parul castaniu, ca si conformatii nordic-europene. Impresionant e ca morfologiile sunt combinate. Trasaturi negroide apar la insi cu pielea alba ca laptele, iar ochii asiatici rasar de pe o fata meridionala.

Eu sunt tot un metis si sunt foarte mandru de aceasta. Tata era tecucean, “roman verde”, dintr-o familie numita initial Buda. Mama era pe jumatate evreica de limba maghiara (Hajdu), pe sfert unguroaica (Szatmari) si pe sfert secuie. Unchii mamei, Ettienne “Pista” Hajdu si Hajdu Miklos, au fost sculptori. Primul, plecat in Franta, a fost maquisard al lui de Gaulle, a luptat in Rezistenta si e cotat drept cel mai important urmas al lui Braque in scuptura cubista. Miklos a trait in Bucuresti, a supravietuit comunistilor, fiind cel mai bun inginer de fabrici de caramizi, a fost trimis de comunisti in Vietnam sa le faca si lor fabrici, dar a fost si sculptor. La fel de mare, zic eu, ca fratele sau, dar fara consacrarea plenara a acestuia.

Am crescut in Focsani, unde am trait pana la 18 ani, dar si la Turda, unde mergeam vara la bunica. La Focsani, in casa noastra intrau: Schulmann, un evreu, cel mai bun mamos al orasului; Lupu “Juma” Zigmund, alt evreu, profesor de sport, coleg de cancelarie cu tata; Ghita, un tigan. Cel mai bun vanzator de stofe din Focsani era Agop, un armean; profesoara mea de engleza era Hermina Papazian, o armeanca; la meci, in fata mea statea Banner, un evreu cu baiatul plecat in SUA.

Niciodata, in safe-heaven-ul acesta, nu am auzit ma tigane, ma jidane. Societatile cosmopolite sunt constiente de vigoarea lor, dar deopotriva naive. La Turda, pe str. Sulutiu, in aceeasi curte stateau: dna. Popa si fiica ei, romance; Princz Monika, bunica mea, evreica de limba maghiara; o familie numeroasa de tigani, numita Busuioc. Nu au existat niciodata probleme.

Busuiocii erau columbofili. Unul din frati imi prezenta si imi dadea sa tin in mana porumbeii voiajori si cei de rasa, cu creasta si penele-nfoiate. In curtea interioara a blocului alaturat, melanjul etnic era si mai mare, dar nimeni nu avea vreo o problema. Singura problema, pentru noi, copii, era Bolunda, care, cand faceam panarama intre orele 14 si 17, ne arunca in cap ligheane cu apa fierbinte si zoaie. Ba tigane!, ba bozgore! ba jidane!, lucruri de-acestea nu existau. Am fost educat ca sunt prostii lipsite de sens. Toti suntem la fel. Sangele meu e identic celui african. Restul e zadarnicie. Una despre care trebuie sa discutam insa.

Maghiarii. Civilizatie si nationalism

Unii vor spune: e normal, sub oborocul comunist nationalismele nu se manifestau. De acord, dar, pentru a se manifesta, a trebuit sa existe, la inceputul anilor ’90, cineva care sa le afirme existenta, pentru a se intrupa. La noi au fost: miscarea de tip Pamiat “Vatra Romaneasca”, cu aripa sa politica PUNR, dar si PRM. La maghiari a fost Szent Korona, apoi FIDESZ. A fost, in martie 1990, momentul Targu-Mures. Raul a fost facut, apoi au aparut adeptii. De o parte si de cealalta.

Construit pe o trainica civilizatie, cu radacini de cultura in Evul Mediu si organizare autro-germanica, backgroundul maghiarilor e deopotriva respectabil si, din cauza intamplarilor istoriei lor, conflictual cu ceea ce intelegem noi din propria noastra istorie. Maghiarii invata o istorie a Transilvaniei, noi alta. Maghiarii citesc Trianonul, ca semnificatie istorica, intr-o cheie tragica, pentru noi acesta are semnificatia unui triumf national. Cei 13 generali, ale caror statui provoaca rumoare la Arad, sunt pentru maghiari eroi, iar pentru noi criminali. Acestea nu sunt glume si nici lucruri simple. Sunt fundamentul a ceea ce se intampla aici si acum.

Autonomia

Fara a fi extremisti, maghiarii sunt extrem de nationalisti. Trebuie sa-i respectam, o merita. In schimb, politicienii pot fi condamnati. CNS a sucit politic UDMR, dupa ani de sciziune. Reprezentanti diferitelor factiuni maghiare isi propuneau la inceputul anului sa elaboreze pana in toamna un proiect de lege privind autonomia, cum anunta liderul UDMR, Marko Bela.

Ne apropiem de momentul 5 septembrie. Unii spun ca UDMR e vocea moderata a acelorasi interese autonomiste. Ca UDMR, CNMT, CNS au stabilit sa se imparta in politistul rau si politistul bun. Adevarul? Nu cred ca e simplu de cunoscut, insa in februarie 2008 niste politicieni maghiari au fost la Pristina, in Kosovo. Un deputat UDMR, Antal Arpad Andras, precum si un fost senator, pe atunci eurodeputat, Csaba Sogor, au fost pe cont propriu, fara mandatul UDMR, pentru a vedea “pe viu momentul in care pe harta Europei va aparea un nou stat”.

Ambiguu, dar cu subinteles, Marko Bela declara: “Salutam participarea activa a Uniunii Europene in cautarea de solutii pentru Kosovo si consideram ca statele Europei au creat, in acest sens, un precedent, deoarece de acum inainte ele nu se mai pot deroba nici de reglementarea altor probleme etnice nesolutionate”. Liderul UDMR pune apasat predicatul (gata, exista un precedent), dar lasa neexplicitat subiectul (alte probleme etnice sunt inca nesolutionate; care, nu e explicit).

Globalizarea

Heidi si Alvin Toffler atrageau atentia din anii ’80 ca globalizarea duce la resurectia nationalismelor. Chiar a separatismelor fara substrat etnic. Din prima categorie, avem: sciziunea Belgiei intre flamanzi si valoni; separatismul basc; cel albanez kosovar; cel maghiar din Serbia, Slovacia, Polonia si Romania; cel ucrainian. Din a doua categorie, avem: conflictul ce va mai reizbucni, intre croati si sarbi, in fapt o singura semintie, doua religii; tendinta separatista a Nordului Italiei. Sa intelegem ca democratia si prosperitatea nu duce la disparitia acestor probleme, iar aparitia satului global incurajeaza tendintele autonomiste. Etnice sau non-etnice.

Afectate sunt statele nationale, tipice erei cosului de fum, delimitate cu granite dure. Era cosului de fum s-a dus, granitele sunt acum moi sau inexistente, iar statele nationale au o problema. Sunt un admirator al statului de tip federal, cu guverne regionale si executiv central, de tipul german. E bine sa observam insa ca Renania, Westfalia sau Baden-Wurtenberg nu vor avea niciodata tendinte autonomiste. La fel e cazul Hexagonului francez, cu exceptia Alsaciei-Lorena, dominate de etnicii germani. Nu trebuie sa trecem cu vederea nici problemele Regatului Unit, care incep doar cu Irlanda de Nord si continua, printre altele, cu aspiratiile scotiene pentru independenta si sistemul republican.

Eu cred ca acesta este contextul in care trebuie sa privim activitatea liderilor radicali si moderati ai minoritatii maghiare din Romania. Care, cum am mai afirmat, trebuie respectata si careia ar fi bine sa ii spunem mereu acelasi lucru: “Romania este stat national unitar”.

Marlena Braester – «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic»

august 16th, 2009

La începutul anului 2009, Editura Vinea a editat în colecţia Vinea Internaţional sub coordonarea Ioanei Ieronim, volumul de versuri bilingv francez-român «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» al poetei Marlena Braester.

Absolventă a Facultăţii de filologie din Iaşi şi doctor în lingvistică în 1991 la Université de Paris VIII, Marlena Braester este preşedinta Asociaţiei scriitorilor israelieni de expresie franceză şi membră în Comitetul director al Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă contemporană a Universităţii din Haifa (CRPFC), fiind coordonatoarea Atelierului de traduceri poezie. Este redactor-şef al cunoscutei reviste «Continuum» al Uniunii Scriitorilor Israelieni de limbă franceză şi membră în Comitetul director al redacţiei revistei Centrului de Cercetări privind Poezia Francofonă «Poésie et art», publicaţii pe care le-am întâlnit în fiecare an la Saloanele revistelor francofone de la Paris, unde de altfel, am avut deosebita onoare să o întâlnesc.

Este cunoscut de-altfel că dintre obiectivele literare ale Marlenei Braester fac parte promovarea si traducerea creaţiilor lui Benjamin Fondane, Amos Oz, Ronny Someck ş.a.
Dintre traducerile realizate de Marlena Braester amintim: Catherine Durandin, «O moarte românească», roman, Galaţi, Ed. Porto-Franco, 1993 (traducere din franceză în română: «Une mort roumaine», Paris, Ed. Guy Epaud, 1988); Amos Oz, «Să nu pronunţi: noapte», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, 1997 (traducere din ebraică în română אל תגידי לילה); Amos Oz, «Cutia neagră», Bucureşti, Ed. Univers, Romanul Secolului XX, (traducere din ebraică în română קופסה שחורה – La boîte noire), 2002 ; Ronny Someck, «Constat de beauté», Ed. Phi, 2008 (traducere din ebraică în franceză) ; Raquel Chalfi, «Caméléon ou le principe d’incertitude», Ed. L’arbre a Paroles, 2008 (traducere din ebraică) ; Miron C. Izakson, «L’homme connaît toute nostalgie», poèmes, trad. par Colette Salem, Isabelle Dotan, Marlena Braester et Michel Elial, éd. Caractères, 2008 (traducere din ebraică în franceză).

Veţi întâlni creaţia poetică a Marlenei Braester editată deja în volumele: «La Voix, Elle», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1993; «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996; «Oublier en avant», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2002: Premiul Ilarie Voronca (Rodez, France, 2001); «Pjesme», Zagreb, Croatian P.E.N. Center Publisher, 2005; «La lumière et ses ombres», poèmes, Ed. Jacques Brémond, 2006: Premiul « Hélène Jacques-Lerta» (Clermont-Ferrand, France); «Uitarea dinainte » (traduction en roumain de Oublier en avant), ed. Vinea, Bucureşti, 2007; «Désert aveugle» (carte bibliofilă ilustraţia Irene Scheinmann), poèmes, Ed. Transignum, Paris, 2008; «Absens», (traducerea în română a volumului «Absens»), poeme, ed. Vinea, Bucureşti, 2009; «Presque-v’île», poeme, în curs de apariţie 2009, Ed. Caractères, Paris; «Lichkoah et ma ché’ykré» (לישקוח את מה שיקרה) (traduction en hébreu de «Oublier en avant»), poeme, în curs de apariţie Tel Aviv în 2009, Ed. Even Hoshen.
De asemenea, poemele Marlenei Braester au fost publicate în următoarele antologii: «Livre pauvre, livre riche», anthologie établie par Daniel Leuwers, Ed. Gallimard, France, 2008; «Poésies de langue française. 144 poètes d’aujourd’hui autour du monde», anthologie établie par Stéphane Bataillon, Sylvestre Clancier et Bruno Doucey, Collection «Anthologie Seghers», Editions Seghers, France, 2008; A sea of voices – «Women poets in Israel», Edited by Marjorie Agosin, Sherman Asher Publishing, USA, 2008; « La voix de la Méditerranée » – Anthologie établie par Maithé Valles-Bled, Editions Clapas, France, 2008 precum şi în « Ultima generaţie, primul val », Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2005.

Marlena Braester este invitată la numeroase festivaluri internaţionale de poezie din Belgia, Franţa, Italia, Spania, USA, România etc.
Este de menţionat că poemele sale au fost la rândul lor publicate în engleză, arabă, spaniolă, italiană, portugheză, croată, rusă, ebraică şi bineînţeles, română.

În anul 2003, Marlena Braester a fost decorată de către guvernul Franţei cu distincţia Ordre des Palmes Académiques în grad de Chevalier.
Les Palmes Academiques au fost instituite iniţial în 1808 de Napoleon, iar în anul 1955 au devenit prin decret, Ordre des Palmes Académiques având gradele de Chevalier, Officier şi Commandeur, oferindu-se atât la nivel naţional cât şi internaţional, unor personalităţi contemporane de excepţie, pentru servicii aduse culturii franceze.
În 2009, Marlena Braester a primit în cadrul Ambasadei României din Tel Aviv, premiul Fundaţiei culturale „Haim şi Sara Ianculovici” care se oferă pentru «descoperirea, recunoaşterea, încurajarea şi recompensarea autorilor şi creatorilor de limbă română, originari din România».

Traducerea în limba română a volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» este realizat de Marlena Braester, iniţial versurile fiind compuse în limba franceză. Volumul original, deja publicat în Franţa, este «Absens», poèmes, Paris, Ed. Caractères, 1996.

Un text compus într-o altă limbă decât cea maternă păstrează o prozodie particulară dar capătă o altă sonoritate în traducerea sa ulterioară, indiferent cine o realizează. Marlena Braester a încercat prin propria traducere să refacă tot acest eşafodaj al originalului pe care şi l-a propus într-un ritm cât mai apropiat de cel iniţial. Şi aceasta este artă, pentru că Marlena Braester ne propune în primul rând, prin «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» un concept estetic asamblat în mesajul final «Nihil sine Arte» : «Nimic fără Artă».

Ce este «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» ? Înainte de toate, reprezintă un cod imuabil sentimental într-un spaţiu atemporal al Intimului. Însuşi sensul titlului din limba latină «Absens» propune devoalarea implicită a unei o anumite atitudini interioare în relaţia interumană şi se sugerează, de-o manieră literar-stilistică abordarea, analiza de la A la Z a factorului generator dintr-un anume absenteism printr-o lipsă cronică de participare afectivă la interioritatea cuplului.

Versurile în limba franceză au calitatea de a fi elaborate perfect pe o structură minimalistă, metagrafică, într-un proces conştient de amplificarea stărilor sau/şi contextului, printr-un vector kladologic atent dozat interlocutorului imaginar.

Modalitate deloc simplă de a-l percepe şi motiva ideatic pe Celălalt de lângă tine cu tot angrenajul său existenţial, scenografia sentimentelor ce nu se pierd invariabil în desuet, de a-i imprima ritmul tău interior spre o metamorfoză incertă, pasivă, latentă, pentru că «L’equilibre n’est qu’une ligne/qui les sépare/-il n’est pas dans cette parole» – «Echilibrul nu e decât o linie/care le separă/-el nu e în cuvântul acesta.» (T)

Există o resemnare aproape patologică în toată această imposibilitate de a comunica, prin spaţiul mărit brusc în arhitectura cuvintelor dintre două respiraţii, până la disperare: «Et cette maison que n’habitent que des murs/blancs –le temps traverse les murs/Chambre./Des éclats d’ombre dans les coins. /Ombres et respirations.» – «Şi casa asta nelocuită/decât de pereţii albi/– timpul traversează pereţii -/cameră – cioburi de umbre prin colţuri/umbre şi respiraţii/» (C). Singurătatea se materializează de-a lungul pereţilor, creşte malign ca într-un tablou de Giorgio de Chirico, deformându-se, căutând un spaţiu delimitat metafizic unde obiectele nu mai au aceeaşi funcţionalitate, împrumută angoasa celor care au trecut prin ele, le-au atins. «Se taisant-/silence panique/s-accrochant aux mots prononcés./ Aucune trace de son; visage figé; dans l’air,/nul écho de voyelle, nulle syllabe ne s’atarde» – « Tăcând,/tăcere-panică,/agăţându-se de cuvintele pronunţate déjà./Nici o urmă de sunet».

Emoţiile au inerţia lor, o autonomie tragică, îşi modifică singure structura, se absorb în propria plasmă conceptuală: «La nuit qui monte en nous, dit-il, /nous y sommes noyés.» – «În noaptea care creşte în noi, spunea,/suntem ca înecaţi». (F). Sentimentele se repliază în propriile cavităţi atemporale «Réveil des rythmes, le matin./Chaque rythme se regarde dans une miroir convulsif./La nuit se retire dans les rides de son visage.» – «Dimineaţa se trezesc, unul câte unul, ritmuri. /Fiecare ritm se priveşte în oglindă/spasmodic./Noaptea se trage în ridurile chipului.» (M), sentimentele se îmbracă în convenienţele de zi cu zi, devin aparent opace, «Plus près de lui car c’est l’heure ou il n’apparait pas » – « Mai aproape de el fiindcă e ora la care nu apare» (W)

Chiar dacă interioarele absorb personajele, dezvoltându-se paradoxal o claustrofobie şi necesitate atroce a doar unuia vis-à-vis de celălalt, enigmatică şi indisolubilă dependenţă, exteriorul la rându-i, devine brusc traumatizant «Dans la foule je ne vois que lui./Je commence a voir.» – «În mulţime nu-l văd decât pe el./Încep să văd.»(P)

Spaţiul transfigurat dintre El şi Ea poartă mătasea veche, greoaie a nostalgiei, se decupează din infinit, materializând sinarmonic sunete dislocate desemnelor.
La început a fost Cuvântul. Strigătul a devenit formă concretă de exteriorizare, de exorcizare a singurătăţii: «Cri: des cri dans le cri dans le cri/devenu si aigu-transparent que l’aube y point./Il part. Sans cesse. Immobile, pendant des heures./ Derrière lui, jusqu’au loin, la nuit mord.» -«Strigăt: strigăte în strigăt în strigăt/devenit atât de înalt-transparent încât în el mijesc zorii./El pleacă. Încontinuu. Imobil, ore întregi./În spatele lui, noaptea muşcă până în depărtare.» (L)

În prefaţa volumului «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» Eric Brogniet precizează că «Acest poem dramatic posedă o unitate de ton şi un raport între limbaj şi vizual care îl predestinează punerii în scenă, teatrului».

Volumul este unitar, un tablou în alt tablou în alt tablou în care personajele sunt aceleaşi, privite însă de fiecare dată dintr-un alt punct de perspectivă metafizic din structura polisemică a Eului, distingându-se prin ontologia experimentală propusă. Poemele sunt impregnate polifonic în relevarea Eului, acordă un privilegiu armonic părţii întregului, respectându-se principiul «pars pro toto» din acest efect stilistic obţinut.

Marlena Braester conferă volumului său de versuri «Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» un caracter afectiv rar întâlnit, acesta devenind un pact sentimental in-extenso realizat cu o sensibilitate traumatizată/traumatizantă reală.

Prin acest nouă carte oferită, iată, în ediţie bilingvă, Marlena Braester construieşte printr-un întreg apanaj creativ structura organică a punerii în scenă a Intimului, reuşind ca efectele sale stilistice să aibă o sorginte originală prin forţa şi simplitatea lor, creaţia sa fiind perfect ancorată într-o deschidere culturală ce aparţine strict universalităţii.

«Absens. Alphabet poétique. Alfabet poetic» reprezintă pentru Marlena Braester, casa primitoare a sufletului său cu ferestrele deschise dintotdeauna spre limba română.

„Ani de liceu” – in memoriam Florin Bogardo

august 16th, 2009

Intr-o citadela luminata de petale a fost un print cu voce catifelata, tamaduitoare cantand cu sfiala momentele cele mai fragile din viata noastra- adolescenta, limpezimea iubirii din ochii iubitei, inflorirea trandafirului.

Cand lumea tropaie, trece prin existenta in mars distructiv ca intr-un cosmar al muzicii grupului Pink Floyd, mai staruie lumina discreta, pura a sperantei in victoria catorva minute de ragaz in a cinsti eforturile carierei de compozitor si interpret a lui Florin Bogardo.
S-a stins nu cu multe zile inainte de implinirea varstei de 67 de ani.

A inceput studiul pianului pe cand avea 5 ani. La 17 ani compunea si avea sa se afirme ca un talent muzician.

Sunt convins ca sufletul lui Florin Bogrado, un cantec de liceu va dainui mereu in cantecele adolescentilor de ieri si de maine dincolo de manele, dincolo de racnelile altor pseudo-muzica trecatoare.

Tichetele de sănătate – de la 1 septembrie

august 16th, 2009

De la 1 septembrie Ministrul Sănătăţii va introduce o taxă de 5 lei pentru o consultaţie la medicul de familie şi de 10 lei la medicul specialist, ca urmare a unor clauze ale acordului semnat de România cu FMI şi Banca Mondială.

Suma plătită de o persoană va fi de 140 euro pe an şi se va face sub forma tichetului de sănătate.

Potrivit estimărilor Ministerului Sanatatii contributia medie va fi de aproximativ 350 de lei pentru un pacient, ceea ce va scoate din buzunarele romanilor aproximativ 700 de milioane de lei.

Fondurile generate de aceste plati vor ramane la dispozitia cabinetelor medicale sau spitalelor si vor fi utilizate pentru salarii, investigatii sau servicii.

Taxele sunt printre cele mai mici din Europa de Est, arata un document de pe site-ul ministerului.

La stabilirea preturilor pentru tichetele de sanatate au fost luate in considerare valori din tarile care au introdus astfel de sisteme, cum sunt Estonia, Croatia sau Ungaria.

Ministerul propune deducerea fiscala a tichetelor, in cuantum de 600 de lei anual.

Mai multe categorii sociale nu vor plati tichetele de sanatate, printre acestea aflandu-se pensionarii cu pensii sub 700 de lei pe luna, tinerii pana la 18 ani, somerii, personalul sanitar.

Ministerul a stabilit si ce include pachetul general de servicii de sanatate, adica investigatiile suportate de Casa Nationala de Asigurari de Sanatate.

Printre aceste servicii se numara prezenta medicului de familie la cabinet timp de sapte ore pe zi, examene de EKG si ecografie, asistenta medicala gratuita pentru urgente sau acoperirea integrala a interventiilor chirurgicale.

Cât să se plătească şi unde?

In ambulator

•Consultatie la medicul de familie: 5 lei
•Consultatie la medicul specialist: 10 lei

Vizite la domiciliul pacientului

•La medicul de familie in afara programului: 15 lei
•La medicul specialist in afara programului: 30 de lei
•Consultatie efectuata de serviciul de ambulanta: 20 de lei

In spital

•Consultatii in departamentele de urgenta pentru pacientii care nu sunt urgente medicale: 20 de lei
•Spitalizare de o zi: 10 lei
•Spitalizare continua: 50 de lei

Servicii paraclinice

•Analize de laborator: 1 leu
•CT fara substanta de contrast: 25 de lei
•RMN fara substanta de contrast: 100 de lei

Cum plătesc alţii

Germania

•10 euro pe consultatie in ambulatoriu per trimestru sau pentru consultatii consecutive fara trimitere
•10 euro pe ziua de spitalizare, pana la un maximum de 28 de zile pe an
•10 euro pe ziua de spitalizare pentru serviciile de recuperare – reabilitare

Bulgaria

•Aplica o taxa fixa de 1% din salariul minim pe economie pentru consultatii in ambulatoriu
•Si o taxa fixa de 2% din salariul minim pe economie pentru ziua de spitalizare pentru maximum 10 zile

Estonia

•A introdus contributia personala in anul 2002
•Plata este de 3 euro pe consultatie in ambulatoriu
•1,5 euro pe zi de spitalizare (limitat la zece zile)

Ungaria

•A introdus contributia personala in 2007
•Plata este de 1,2 euro pe consultatie in ambulatoriu
•1,2 euro pe zi de spitalizare (limitat la 20 de zile) si 4 euro pentru serviciile de urgenta

Cehia

•A introdus contributia personala in 2008
•Plata este de 2 euro pe consultatie in ambulatoriu
•2 euro pe zi de spitalizare si de 2 euro pentru serviciile de urgenta

Opoziția trebuie să fie transparentă și intransigentă

august 16th, 2009

Zilnic citim despre negocierile pe care cele patru partide ale recent formatei Alianțe pentru Integrare Europeană (AIE) le poartă în vederea preluării puterii în Republica Moldova pentru următorii patru ani.

Partidul Liberal Democrat (PLDM), Partidul Liberal (PL), Partidul Democrat (PDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) dețin în urma scrutinului legislativ din 29 iulie 53 de mandate din cele 101 ale Parlamentului. O majoritate suficientă pentru alegerea președintelui Parlamentului și învestirea guvernului, nu și pentru alegerea Președintelui Republicii Moldova, pentru care este nevoie de minimum 61 de voturi.

Partidul Comuniștilor (PCRM) deține minoritatea de blocaj, care i-ar permite să zădărnicească desemnarea unui succesor lui Vladimir Voronin și să împingă țara către al treilea rând de alegeri parlamentare anul acesta, după cele de la 5 aprilie și 29 iulie.

În aceste condiții, AIE trebuie să dezvăluie opiniei publice intențiile sale, adică să joace cu cărțile pe față. În primul rând, trebuie să enumere câteva dintre prioritățile sale la guvernare, pentru ca numele alianței să nu rămână un deziderat. Reforma justiției și a organelor de forță, scoaterea lor de sub influența politicului este absolut obligatorie, ca și diminuarea corupției în toate zonele societății. O politică externă clar pro-europeană, fără a fi o amenințare la adresa Rusiei (țară cu o influență covârșitoare în Republica Moldova) este o altă prioritate.

Apoi AIE trebuie să-și numească public candidații la principalele funcții publice, iar aici îmi permit să le fac o recomandare: Marian Lupu la președinția republicii, Vladimir Filat – prim ministru, Mihai Ghimpu – președinte al Parlamentului, Serafim Urecheanu – primvicepreședinte al Parlamentului.

Pot fi prezentați și candidați la diverse ministere, de pildă Valeriu Lazăr sau Veaceslav Ioniță la economie și finanțe, Oleg Serebrian, Andrei Popov sau Iurie Leancă la Externe, Corina Fusu la cultură sau învățământ, Vitalie Nagacevschi sau Alexandru Tănase la justiție, Oazu Nantoi la interne sau apărăre, etc.

Aici trebuie aleasă alternativa politicienilor cu afilere politică la cele patru partide, pentru a arăta că AIE își asumă integral responsabilitatea guvernării.

AIE nu trebuie să ofere PCRM niciun “cadou” în schimbul alegerii președintelui Republicii Moldova. Dacă PCRM își folosește minoritatea de blocaj pentru a provoca un nou rând de alegeri repetate, electoratul va ști cine este responsabil de acest lucru. Și, cum au arătat-o alegerile din 29 iulie, alegătorii pot folosi scrutinul precedent ca un sondaj de opinie în mărime naturală pentru a-și orienta votul, iar un al treilea rând de alegeri în 2009 s-ar putea dovedi catastrofal pentru PCRM.

În aceste condiții, opoziția trebuie să dea dovadă de transparență și intransigență. Riscurile sunt minime, deoarece AIE are vântul politic în pânze.

România este „cel mai homofob stat din Uniunea Europeană” – Sunday Times

august 16th, 2009

The gay Foreign Office minister Chris Bryant is championing a controversial drive to fund equal-rights activists in homophobic regimes.

British missions in countries such as Jamaica, where homosexual acts are punishable by long jail terms, and Nigeria, where they can lead to the death penalty, are being encouraged to “support progress” by financing gay pride marches and legal challenges from local campaigners.

As well as targeting Commonwealth countries, “pink diplomacy” will extend to eastern Europe, where gays have suffered brutal attacks from far-right groups. Opportunities to tackle discrimination in ultra-conservative nations, such as Iran, are also being considered – cautiously.

The move risks a backlash from countries where support for homosexuality runs contrary to state teaching and religious beliefs.

The fact that the initiative is being promoted by Bryant, a former Anglican curate, could exacerbate things. He was ridiculed for sending a picture of himself in his underpants to a friend via a gay dating website six years ago.

Bryant, 47, said: “It is completely up to staff in our embassies and consulates around the world to decide the most appropriate and effective way of making our case but we do encourage this important work because British values are based on fair play and the protection of the individual’s freedom. We are not naive about this work. In some places oppressive regimes make it some of the toughest work we do.”

Bryant thanked Robin Barnett, the ambassador to Bucharest, for attending a gay pride march in the Romanian capital that had previously been targeted by thugs hurling fireworks and stones. A 2008 study by the European Commission ranked Romania as the most homophobic in the European Union.

Officials confirmed this weekend that the new policy included financial backing. A Foreign Office briefing document sent to British missions, said Colombia, Egypt, Ghana, Iran, Iraq, Jamaica, Nigeria and Uzbekistan were “countries of particular concern”.

http://www.timesonline.co.uk/tol/news/politics/article6797702.ece

 
54.163.34.237