Loading

DOWNHEARTED

iunie 1st, 2009

am să mă fac, iar, nălucă,
vers rozalb care numără
mătănii, mărunţişuri
şi florete de suspin.
am să trăiesc din nimic,
mirându-mă de visul meu
floribund…
care-şi pune talere
de echinocţiu, simple…
vocală şi consoană, egale,
cu inimi de nopal…

15 februarie 2009, 11:31
Orphika, 2009

Răsăritul din suflet

iunie 1st, 2009

Răsăritul din suflet

îmi spui lucruri simple
cuvintele tale
crescute în inimă
coboară prin mine
ca apa sfinţită

sunt răstignit în cuvinte
între ieri şi azi
chiar pe hotarul
dintre întrebare
şi răspuns

ţi-aş spune că sunt fericit
dar Dumnezeu nu m-a lăsat aici
pentru asta
aş striga că sunt pustiit
dar strigătul meu
s-ar întoarce
în mine

suntem singuri
amândoi condamnaţi la iubire
ca o icoană pe sticlă

în spatele meu e pustiul
privindu-te zăresc oaza visată

te-aş putea aşeza lângă mine
pe crucea destinului
dar cine m-ar ţine de mână
în noaptea ce se aşează
încet
peste răsăritul din suflet

TIFF 2009 – La Cluj filme pe pâine

mai 31st, 2009

Înfiinţat în 2002, Festivalul Internaţional de Film Transilvania a devenit aproape instantaneu cel mai important eveniment cinematografic din România. TIFF a devenit, tradiţional, locul unde sunt difuzate în premieră naţională cele mai importante producţii autohtone. Aici au fost văzute pentru prima dată în România filmele care au marcat explozia filmului românesc din ultimii ani: Occident, (r. Cristian Mungiu) în 2002, Moartea domnului Lăzărescu (r. Cristi Puiu) în 2005, A fost sau n-a fost (r. Corneliu Porumboiu) , Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii (r. Cătălin Mitulescu), Hârtia va fi albastră (r. Radu Muntean), Legături bolnăvicioase (r. Tudor Giurgiu), culminând, în 2006, cu filmul care avea să câştige Palme D’Or 2007, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, de Cristi Mungiu. Festivalul a devenit un brand recunoscut în regiune nu numai pentru calitatea filmelor prezentate, ci şi pentru organizarea excelentă, atmosfera efervescentă şi multitudinea de evenimente conexe.
Ediţia din acest an a TIFF a început vineri, 29 mai, cu filmul Amintiri din Epoca de Aur (regia Cristian Mungiu, Ioana Uricaru, Hanno Hofer, Constantin Popescu şi Răzvan Mărculescu).şi durează până duminică 7 iunie. Vor fi proiectate peste 200 de filme în 19 locaţii (cinematografe, grădini, taverne şi chiar şi pe Autostrada Transilvania, aflată în construcţie). Sunt filme produse în aproape toate ţările europene, dar şi în America, Japonia sau Australia. Clujenii vor putea viziona producţii de top precum: Te iubesc mult (Franţa), distins cu Premiul BAFTA şi Premiul César, Revanşa (Austria), nominalizat la Oscarul pentru cel mai bun film străin. Séraphine (Franţa) a obţinut. 7 Cesar-uri iar Gomorrah (Italia) a fost distins cu 5 premii ale Academiei Europene de Film. Sunt bine reprezentate atât filmele documentare, scurtmetrajele cât şi filmele experimentale. În program figurează zile dedicate filmului polonez, italian, finlandez şi maghiar. Ziua Romă reuneşte filme de lung şi scurt metraj despre viaţa romilor . Zilele filmului românesc cuprind cele mai bune producţii din ultimul an, printre care şi Poliţist, adjectiv, de Corneliu Porumboiu, premiat de curând la Cannes, la categoria Un Certain Regard. Printre personalităţile prezente la festival şi onorate cu proiecţiile unor filme de referinţă se numără actriţa Claudia Cardinale şi regizorul israelian Menahem Golan. Copiii beneficiază de un program special de filme, însoţit de lecţii de film. În secţiunea dedicată filmului mut va fi proiectat şi Crucişătorul Potemkin. În paralel cu festivalul se desfăşoară şi Competiţia TIFF, în cadrul căreia se întrec filme din: Marea Britanie, Franţa. Ungaria, Chile, Norvegia, Sri Lanka, Italia, Brazilia şi România, majoritatea premiate deja sau nominalizate la premii importante. Cele mai valoroase filme vor fi recompensate cu: Trofeul Transilvania, în valoare de 10.000 de Euro, Premiul de regie în valoare de 3000 de Euro, Premiul pentru imagine, Premiul FIPRESCI, oferit de Juriul Asociației Presei Străine de Film, şi altele.
Programul TIFF mai cuprinde concerte, expoziţii, o dezbatere despre filmul politic, dar şi evenimentul TIFFashion. Cu prilejul festivalului s-a lansat şi acţiunea Salvaţi Cinematograful Republica. Organizatorii festivalului speră ca,împreună cu autorităţile locale, să reuşească să resusciteze un cinematograf cu o capacitate de 1000 de locuri, care adună în prezent doar 7 spectatori pe zi şi trăieşte cu adevărat doar 10 zile pe an, în perioada de desfăşurare a TIFF-ului. Prezentând campania Tudor Giurgiu, directorul festivalului, a făcut un apel către toţi cinefilii clujeni (oriunde ar fi) să trimită, în perioada 30 mai – 7 iunie, pe adresa salvatirepublica@tiff.ro, o poveste memorabilă acest cinematograf.

E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi

mai 31st, 2009

“E mult mai uşoară dezintegrarea unui atom decât a unei prejudecăţi” –
Albert Einstein

Clubul ţărilor posesoare de arme nucleare este restrîns: USA, Rusia, China, Franţa, UK, India, Pakistan, Israel (deşi nici o dată n-a declarat că este posesoare). Mai nou în acest club vor să intre Coreea de Nord şi Iran

Ţările ce folosesc reactoare atomice pentru scopuri energetice şi cercetare este mult mai larg, 30 la număr, împrăştiate pe toate continentele mai puţin Australia.

Coreea de Nord ţinînd de sfera de influenţă aChinei, cel puţin aşa se presupune în cercurile politice, nu reprezintă un potenţial real de dezechilbru.

Iranul prin declaraţiile sale de Negare a dreptului la existenţă a Statului Israel, reprezintă o sursă de dezechilibru.

Dezechilibrul nu este provocat de declaraţiile iraniene, ci de faptul că înarmarea atomică a Iranului, va duce la escaladarea înarmării atomice.

Iranul duce azi o politică de expansiune a “revoluţiei shiite”, lucru ce va duce la înarmarea organizaţiilor teroriste, organizaţii ce nu recunosc valorile umanităţii ale lumii iudeo-creştine, şi neagă şi drepturile lumii musulmane sunite şi a societăţii musulmane moderate. Este vorba de organizaţiile Al Qaeda şi pro Al Qaeda, Taliban, Hamas, Hizbullah (Hezbullah).

Înarmarea Iranului va duce la înarmarea atomică a ţărilor arabe sunite – Arabia Saudită, Iordania, Siria, Algeria.

Acest fenomen va duce nu numai la un dezechilibru politic ci şi la unul economico-social, resursele interne canalizîndu-se nu pentru dezvoltarea societăţii respective, şi inplicit a universalităţii.

China şi Rusia prin prisma economică de a se vedea Forţa Nr.1 în locul Americii, duc o plitică tolerantă faţă de Iran şi Coreea de Nord, politică care poate duce la Dezastrul Nuclear.

Sandvis New York Steak

mai 31st, 2009

A venit vara si asa cum ne schimbam vestimentatia, asa si obiceiurile culinare .
Vom manca mai multe salate, fructe si mici gustari ori supe lejere.
Va propun un sandvis foarte usor de preparat, foarte gustos.
Durata de preparare:15-20 minute
Grad de dificultate: Usoara
Ingrediente:
6 catei de usturoi trecuti prin presa
1 ceapa mijlocie
4 bucati de carne slaba de steak vita (250 gr)
2 paini de sandvis (tip franzela, mini baguette) ori o paine pita taiata in doua.
un varf de cutit piper proaspat macinat
un varf de cutit paprika
sare
30 ml Worchester sauce
1 lingurita ulei comestibil
Mod de preparare:
Se taie carnea si ceapa in bucati mici (forma de pestisori, laniere).
Intr-o tigae de teflon se incinge putin ulei (1 lingurita) si pune ceapa si carnea. Se prajesc cam 3- 5 minute peste care se pune usturoiul, paprika si pieperul, sarea dupa gust.
Se adauga sosul Worchester si se mai lasa cateva minute.
Amestecul se aseaza pe painea taiata in doua si se inchide ca un sandvis.
Garniturile pot fi cartofi pai prajiti ori o mica salata de sezon(rosii, castraveti ridichi de luna, ardei gras in vinegreta de otet balsamic).

Perdanţii şi profitorii unor alegeri anticipate

mai 31st, 2009

Respingerea candidaturilor comuniste pentru fotoliul de Preşedinte oferă opoziţiei posibilitatea de a se revanşa pentru evenimentele monstruoase post-electorale din RM, dar şi pentru falsificarea scrutinului per ansamblu. Deşi, aparent actuala opoziţie parlamentară are o poziţie consolidată, ca urmare a anticipatelor starea lucrurilor se poate schimba radical, în defavoare unor anumite formaţiuni.

Lista comună pentru opoziţie – şansă ambiguă …

În condiţiile unor formaţiuni politice eterogene (după pondere politică, origine şi componenţă, organizare internă, agendă externă etc.), unite accidental ca reacţie la comportamentul post-electoral al guvenrării comuniste, cu scopul obţinerii puterii reale, constituirea unei liste comune este improbabilă. Or, liberalii pot invoca faptul că liderul PLDM a votat în 2005 pentru V. Voronin, iar AMN s-ar putea opune ideei contopirii sale cu partide noi şi mai robuste, pe o listă comună.

Ideea de stabilire a listei comune este destul de fragilă şi ar putea fi torpilată din cauza eventualei identificări anevoioase a “partidului lider”. Mai mult, aceasta se corelează strâns cu disponibilitatea partidelor de a face cedări reciproce pentru atingerea “interesului naţional comun”.

Din alt punct de vedere, înfiinţarea unei asemenea platforme va salva actualele partide parlamentare care au obţinut pe 5 aprilie 2009 un cumul modest de voturi (spre exemplu, AMN – 9,77 % după renumărare sau 11 mandate).

Alternativa participării individuale la posibilele alegeri anticipate permite celorlalte două partide parlamentare de opoziţie să refuze în cele din urmă la lista “salvatoare” anti-comunistă.

Partidul Liberal mizează pe legăturile cordiale cu liderul spiritual al PD-L-ului românesc, care în scopul atragerii voturilor cetăţenilor moldoveni pentru europarlamentare şi alegerile prezidenţiale din România a lansat iniţiativa urgentării procesului de redobândire a cetăţenie. În atingerea acestui obiectiv Traian Băsescu recurge la survolarea spaţiului mediatic pe baza unor decalaraţii populiste, unele dintre care sunt adresate nu numai guvernării comuniste sau Moscovei, dar ţin şi de subiectului integrării europene a RM (recent, la Atena, preşedintele român a declarat că RM trebuie primită cât mai repede în UE, prin intermediul pachetului Balcanilor de Vest, 28.05.09, www.deca.md). De asemenea, liberalii moldoveni intenţionează să folosească efectele victimizării vicepreşedintelui PL, Dorin Chirtoacă, rezultate din contradicţiile dintre primarul de Chişinău şi autorităţile centrale (în prezent, poate fi exemplificată iniţiativa procuraturii în cazul deplasării lui Chirtoacă la Washington sau acuzaţiile aduse de Primar la adresa guvernării comuniste în legătură cu renovarea Parlamentului planificată încă în 2006 etc.).

Spre deosebire de celalte partide aliate, PLDM îşi construieşte strategia pe aspectele legal-juridice ale acţiunilor comuniştilor care afectează viabilitatea statului de drept, respectarea drepturilor omului şi democratizarea RM.

În orice caz, PL şi PLDM sunt favorite pentru a accede în Parlament în cazul scrutinului anticipat. Pe când, AMN urmează să manevreze abil în vederea atingerii aceluiaşi obiectiv.

PCRM în fruntea clasamentului

Contextul existent oferă o serie de oportunităţi comuniştilor care nu numai că şi-au păstrat pârghiile necesare pentru influenţarea voturilor electoratului (resursele administrative, monopolul mediatic, acoperirea bisericii, conjunctura externă etc.), dar şi au intrat în posesia unor argumente puternice noi, deşi false, la adresa opoziţiei. Cu toate că, PCRM-ul a reuşit să-şi menţină un status-quo electoral favorabil, există o serie de circumstanţe care îl dezavantajează (deficienţele bugetare, urmările economice nefaste ale crizei mondiale, revenirea migranţilor moldoveni etc.). De aceea, pentru a evita posibilele riscuri de ordin intern sau exogen, comuniştii elaborează planuri alternative în cazul anticipatelor. În acest sens sunt antrenate câteva instituţii de o importanţă colosală pentru comunişti: aparatul administrativ; sursele mass-media loiale sau cele subordonate PCRM; structurile politico-diplomatice şi mediatice ruseşti; instituţia bisericească, instituţia preşedintelui (V. Voronin) etc. Totodată, convingerea comuniştilor este alimentată de faptul că alegerile desfăşurate în sezonul estival va permite mobilizarea activă, din motive obiective sau/şi subiective, a categoriilor de votanţi pro-comunişti (din rândul pensionarilor, populaţiei rurale, vorbitorilor de limbă rusă sau votanţilor pro-ruşi etc.).

Deşi comuniştii posedă aşi valoroşi pentru o prestaţie bună la alegerile anticipate, ei nu reununţă la ideea unui dialog şi reconcilieri cu opoziţia în realitate insuficient de bine sudată. De fapt, PCRM-ul sub pretextul realizării consensului naţional, susţinut expres de UE, depune eforturi pentru a găsi „votul de aur”. Această iniţiativă face posibilă nu numai exercitarea unor presiuni asupra opoziţiei, dar şi coruperea ei. Sub gravitaţia premiselor existente, PCRM este focusat pe atingerea unui numitor comun cu partide din opoziţie cu şanse modeste de a se remarca în alegerile anticipate, cum ar fi Alianţa Moldova Noastră. În orice caz, achiziţionarea votului de “aur” va însemna trădare, care va fi taxată în viitor. De aceea, formaţiunea politică care va accepta această “afacere dubioasă”, indiferent de gradul de transparenţă a acesteia, în schimbul unor dividende materiale, va trebui să îşi asume riscul expulzării de pe arena politicii active din RM (proprie pentru aşa partide ca PPCD şi PD).

Despre ipocrizia mişcărilor antiglobaliste

mai 31st, 2009

Puţine lucruri care aparţin indubitabil modernităţii au generat o asemenea adversitate precum globalizarea. Ea a fost şi este încă privită ca o perpetuă ameninţare la adresa specificului naţional. În acelaşi timp, însă, puţine discursuri au fost marcate într-o asemenea măsură de ipocrizie precum cele care vituperează visceral împotriva globalizării. De multe ori aceia care ne vorbesc despre efectele nocive ale globalizării poartă costume italiene, mănâncă frecvent în restaurante mediteraneene şi îşi fac vacanţele în diferite zone ale mapamondului. Cu toţii simţim că a ne mişca liberi în societatea de azi este fără îndoială un fapt pozitiv, dar părem a nu considera că acest privilegiu este indisolubil legat de ideea de globalizare. De fiecare dată când ne folosim telefoanele Nokia, laptopurile Asus, frigiderele Siemens sau internetul nu facem altceva decât să recunoaştem tacit beneficiile globalizării. În acelaşi timp, tot datorită globalizării, informaţiile vitale circulă în timp real între state, sistemele de alertă în diferite domenii ajutând la preîntâmpinarea diferitelor probleme.
Se va spune că nu împotriva acestui tip de globalizare se revoltă protestatarii antiglobalizare. Se va spune, de asemenea, că marile culturi le înghit pe cele mici, că toate specificităţile naţionale dispar înghiţite de un corporatism nemilos. Ca enunţ, admit că asta sună ameninţător… Eu însă, cunosc personal oameni care au fost fascinaţi de România ascultând pe diverse scene ale lumii muzica lui Gheorghe Zamfir; există în lumea aceasta oameni pentru care România ar fi rămas veşnic necunoscută dacă nu s-ar fi întâmplat ca într-o zi, într-un colţ de continent, să fi participat la o expoziţie Brâncuşi. Apoi, care este scopul în sine al unei culturi? Nu acela de a se disemina, de a transmite valori? Cu alte cuvinte, scopul unei culturi nu e acela de a aspira către globalizare? Ce valori culturale continuă să rămână valori fără o necesară deschidere către universalitate? Îşi imaginează cineva că o cultură poate fi susţinută în viaţă conectată la aparate care să o ajute permanent să respire artificial? Globalizarea obligă valorile să intre în competiţie, nu într-o competiţie seacă, desfăşurată după reguli sterile, contabile, ci într-una în care, la final, identităţile nu ies slăbite, ci dimpotrivă. E adevărat că globalizarea presupune inevitabil şi dispariţia unor „tradiţii”. Însă tradiţia nu este prin sine însăşi, pozitivă. Nu tot ceea ce poartă atributul de „tradiţional” merită prezervat. Evoluţia însăşi presupune renunţarea la o parte a trecutului şi racordarea la o parte a prezentului. Nu înţeleg desigur prin asta instaurarea unui veşnic punct zero al evoluţiei umane, dar orice continuitate presupune dispariţii şi, aşa cum spuneam, renunţări.
Or, globalizarea tocmai asta face: triază valorile în funcţie de un zeitgeist implacabil. Superficialitatea de care ne plângem cu toţii şi care este fără îndoială marele pericol al lumii contemporane nu e rodul globalizării, ci al opoziţiei din ce în ce mai acute între cultură şi civilizaţie, între valorile materiale şi spirituale. Mai mult decât atât, opunându-ne globalizării nu facem altceva decât să netezim drumul superficialităţii: împiedicând valorile să circule, încurajăm naţionalismele de tot felul şi orgoliile mărunte ale unor politicieni blocaţi în trecut.

În 2009, europarlamentarul danez Mogens Camre declara că inteligenţa popoarelor din Balcani este mult inferioară celei pe care o posedă nord-europenii. Stupiditatea acestei afirmaţii nici măcar nu mai trebuie probată. De ce? Pentru că, ajutaţi de globalizare, înţelegem astăzi că nu există popoare „in corpore” inteligente sau mai puţin inteligente. Domnul Mogens (al cărui nume mărturisesc că l-am căutat folosind motorul de căutare globalizat Google) este un politician ridicol, specie pe care o regăsim nu numai în Danemarca, ci şi în România, Canada sau oriunde altundeva în lume. Dacă domnia-sa ar fi făcut această declaraţie într-o lume mai puţin globalizată, poate că efectele ei ar fi fost mai mari. Aşa, însă, îl privim cu amuzament, tratându-l cu indiferenţa cu care trebuie tratată orice declaraţie de acest fel.
Vă propun să vă uitaţi cu atenţie la tipologia protestatarilor antiglobalizare. Mulţi dintre ei sunt tineri furioşi care află din timp unde se desfăşoară summiturile NATO (posibil folosind tot internetul) şi care se folosesc de prilej pentru a-şi exhiba pornirile violente. Cocktailuri Molotov, cagule, pancarte… toate fac parte din arsenalul unor indivizi adesea neinformaţi. Ce putem aşeza în locul globalizării? Naţionalisme de genul celor promovate de Mussolini, Castro sau Ceauşescu? Bine, dar am încercat deja toate aceste aşa-zise „soluţii”. Ce fac toţi aceşti activişti antiglobalizare după ce îşi termină protestul? Nu cumva merg acasă, beau cafea turcească, fumează trabucuri cubaneze, scriu mailuri folosind sistemul de operare dezvoltat de Microsoft, se uită la un film american, îşi încălzesc locuinţele cu gaz rusesc, îşi plătesc utilităţile cu un card Visa, circulă prin Europa către următorul summit NATO cu Air France? Este sau nu aceasta o dovadă suficientă de ipocrizie?

Pictorul Romeo Niram – singurul străin din Garda Regală a Spaniei

mai 31st, 2009

Artistul plastic român Romeo Niram a fost invitat să facă parte din Garda Regală a Spaniei (Reales Tercios), fiind primit cu gradul de locotenent. Colonelul Miguel Angel Galan Segovia a văzut, întâmplător, picturile sale şi a rămas impresionat, prezentându-l pe pictor superiorilor săi.

!poza94! La propunerea Generalului Manuel Fuentes Cabrera – Preşedintele Gărzii Regale, Romeo Niram a realizat o pictură pentru Prinţii de Asturia, Felipe şi Letizia, care îşi aniversează luna aceasta 5 ani de la căsătorie. Artistul român va înmâna Prinţilor tabloul în cadrul unei ceremonii private.

Acesta este primul tablou realizat de Romeo Niram pentru Casa Regală, urmând să ofere, la propunerea Gărzii Regale, o altă pictură Regelui Spaniei Juan Carlos I.

Reales Tercios este un corp de elită, cu o îndelungată tradiţie, fiind fondat în sec. al XVI-lea, şi aparţine de Ministerul de Interne. Romeo Niram este primul străin care a fost acceptat ca membru, din istoria acestei Instituţii.

Tabloul realizat pentru Prinţi este un ulei pe pânză de dimensiuni mari, iar rama, de aproape 3 metri, a fost realizată de un alt artist român din Spania, Bogdan Ater, şi reprezintă “Poarta Sărutului” de Constantin Brancuşi.

Denumit “Poarta Sărutului din Asturia”, tabloul este un portret al cuplului princiar, în care pictorul şi-a continuat seria de manifestări artistice legate de admiraţia sa pentru opera lui Brâncuşi.

Criticul de artă Prof. Dr. Begoña Fernández Cabaleiro vede în această pictură o “expresie a îmbinării a celor două culturi, cea românească şi cea spaniolă”, artistul folosind şi elemente din opera lui Salvador Dali. Prinţul Felipe este înfăţisat purtând uniforma de Comandat al Forţelor Armate şi ţinând în mână Crucea Asturiei iar Prinţesa Letizia apare ca o Madona daliniană. Cei doi sunt încadraţi de o construcţie arhitectonică ce sugerează Poarta Sărutului, însă reprezentată în maniera lui Salvador Dali.

Din compoziţie mai fac parte şi elemente picturale proprii lui Leonardo Da Vinci, criticul de artă subliniind prezenţa acestor 3 mari repere din arta universală: Brâncuşi, Da Vinci şi Dali. “Avem de a face cu o opera de artă de o mare îndrăzneală, nu este deloc uşor să îmbini pictura renaşterii cu cea suprarealistă şi cu sculptura, dar, chiar în acest gest de extravaganţă artistică stau originalitatea şi stilul, deja inconfundabil, al lui Romeo Niram, care îşi dovedeşte încă o dată, atât admiraţia pentru compatriotul Brâncuşi cât şi calităţile de mare portretist. Din aceasta aparent nevinovată joacă printre mai-marii lumii artei, se naşte pe pânza lui Niram o operă de artă spaniolă, românească şi universală.”

Sursa: Defeses Fine Arts

57/157

mai 31st, 2009

Scriu aceste câteva rânduri de 1 Iunie, ziua copilului. În urmă cu 20 de ani am participat la o dinamică de grup (workshop), \”I am\”, foarte la modă la sfârşitul anilor 80. Dar despre asta vă voi povesti cu o altă ocazie, când, dacă veţi fi curioşi, vă voi introduce în perioada plină de farmec şi peripeţii pe care am trăit-o în acei ani, când impulsul de a gusta viaţa efervescentă şi tumultoasă a Tel-Aviv-ului, de a cunoaşte cât mai mulţi oameni, m-a rostogolit spre tot felul de întruniri, conferinţe, cursuri de comunicaţie, forumuri ciudate, introspecţii şi căutări, care mi-au schimbat în mare măsură opiniile, priorităţile şi idealurile. Să revin însă la \”I am\”. Unul dintre scopurile acestui workshop era să te ajute să te îndepărtezi de propria ta imagine, de modul în care vrei să fii perceput de semenii tăi, şi să readuci, în viaţa de zi de zi, copilul din tine, naivitatea lui, inocenţa, energia, surâsul. Simultan – să îndepărtezi bariere şi ezitări, ziduri pe care le-ai construit în timp, în jurul tău, pentru a-ţi menaja vulnerabilitatea, pentru a te apăra de lovituri, fiind însă, totodată, şi o fortificaţie care te împiedică să vezi dincolo de ea, în spatele căreia te simţi la adăpost, dar care riscă să-ţi eternizeze singurătatea.

Ce-mi veni să fiu aşa serios deodată, tocmai de ziua copilului? Am intrat în luna iunie şi mă apropii de îndoielnica satisfacţie a împlinirii vârstei de 57 de ani. Spuneam, nu demult, unor prieteni, că în aceşti ani am trăit, de fapt, cât în 157, dacă măsurăm timpul prin aventuri, necazuri, tristeţi, bucurii, realizări, eşecuri, întâmplări şi evenimente care m-au plămădit. Desigur că cei din jurul meu se aşteaptă ca un om de 57 de ani să fie ponderat, sobru, să inspire respect, să se încadreze în ceea ce consideră ei că ar trebui să fie o persoană cu vârstă de bunic, cu o profesiune respectabilă şi un comportament social adaptat unor norme sau tipare acceptate. Şi pentru că oamenii sunt subiectivi, văd deseori sprâncene ridicate în semn de mirare, pentru că par neconvenţional, orientat în direcţii multiple, cu preocupări diverse, cu vocaţii şi pasiuni, care (cum altfel?) ar reprezenta, fără îndoială, o dovadă de risipire sau superficialitate.

Dar eu cred că am reuşit, într-un colţ al sufletului meu, să păstrez ceva din copilul de altădată, cel ce-şi sărbătoreşte azi aniversarea. Cu entuziasmele sale, cu privirea zglobie, neastâmpărat, explorând împrejurimile, în căutarea permanentă a unui nou joc. Şi ce poate fi mai serios decât jocul, cu regulile lui, cu surprizele care apar în fiecare clipă şi te absorb într-un alt spaţiu, unde te aşteaptă ceva indefinibil, care se va constitui, pe nesimţite, într-un proiect? Fără să-i pese de critici şi oprelişti, copilul se dăruieşte, fără rezerve, jocului, candoarea fiindu-i izvor de energie. În decursul anilor însă, dubiile tind să pună piedici spontaneităţii, să-i stârnească întrebări, dileme, să-i deprime iniţiativele, să-i şoptească la ureche că s-a realizat deja, că trebuie să se încadreze într-un cub de dimensiuni exacte, previzibile, conform unor legi euclidiene, pe înţelesul tuturor. Din păcate cubul are şi plafon, dincolo de care doar imaginaţia şi fanteziile pot zbura, în timp ce zidurile devin tot mai groase, impermeabile, dure.

Dar pentru că viaţa trebuie să aibă cel puţin un sens, păstrez copilul din mine, ştiind că el poate străbate aceste ziduri şi plafonul mulţumită sfintei sale naivităţi.

( publicata in urma cu un an in Jurnalul Saptaminii, Tel Aviv, dar pastrindu-si actualitatea)

De ce ar trebui să mergem la urne pe 7 iunie?

mai 31st, 2009

Revista ACUM a transmis o serice de întrebări pentru capii de listă a patru partide care candidează în alegerile europarlamentare din 7 iunie: Adrian Severin (PSD-PC), Theodor Stolojan (PDL), Norica Nicolai (PNL), Laszlo Tokeș (UDMR). Din păcate, doar Norica Nicolai a răspuns acestor întrebări.

1) De ce ar trebui să facă efortul alegătorii să meargă la urne pe 7 iunie, dat fiind interesul tradițional scăzut în majoritatea țărilor membre pentru acest scrutin?

Alegătorii trebuie să înţeleagă că Europa este şansa noastră, în acest moment, iar succesul nostru ca ţară depinde, în mare parte, de capacităţile profesionale ale celor trimişi să ne reprezinte în Parlamentul European. Viitorii eurodeputaţi vor trasa politicile UE în următorii patru ani, ei sunt cei care adoptă legile care ne vor afecta viaţa de zi cu zi, ei vor hotărî spre ce direcţie vor merge banii Uniunii – fie că este vorba de drumuri şi infrastructură, cercetare sau dezvoltare. Românii trebuie să meargă la vot pentru că este dreptul lor să hotărască cine îi va reprezenta în Europa.

2) Criticii spun că Parlamentul European este un cimitir al elefanților, unde se duc doar poiticieni de categoria a doua sau expirați pe plan național. Cum contracarați această acuzație?

Toată lumea vorbeşte despre globalizare fără să ia în calcul şi o anume tendinţă de globalizare a politicii. În cazul UE, prin tratatele constitutive, ordinea juridică europeană prevalează ordinii juridice naţionale. Dacă într-un stat membru sunt obligat să respect obiectivele europene şi să îmi adaptez legislaţia naţională la spiritul acestor directive, credeţi că acest lucru poate fi făcut de către politicieni expiraţi sau de oameni cu o viziune mai largă decât cei din politica naţională? Ce înţelegem prin cuvântul “expirat”? Vârsta unei personae implicate în politică sau conţinutul intelectual al acesteia? Cred că un politician precum Pat Cox, Hans-Gert Poettering sau Graham Watson sunt oameni cu viziune mult mai largă decât un deputat de Ferentari.

Ceea ce explică în momentul de faţă lipsa de performanţă a multor regimuri politice este faptul că au promovat constant un discurs de fractură între generaţii, fapt ce a condus la dezordine, lipsă de eficienţă, acceptare publică discutabilă. Toate acestea pot conduce la apariţia unor lideri autoritari, acceptaţi de o generaţie fără experienţă ca modele şi la o lipsă cronică de performanţă în administrarea statelor.
I-aş invita pe critci să calculeze media de vârstă a viitorilor europarlamentari liberali români. Apoi să se uite în CV-urile acestora şi să afle ce activitate politică au până în acest moment. Din punctul de vedere al PNL, România va avea o garnitură de produse româneşti de prestigiu în Parlamentul European.

3) Cu ce pot îmbunătăți europarlamentarii dumneavoastră traiul persoanelor din România (cetățeni români sau rezidenți ai statelor UE)?

Parlamentul European trasează politicile în domenii foarte importante pentru viaţa de zi cu zi a Românilor. Datorită normelor europene, ţările membre sunt obligate să asigure cetăţenilor lor un mediu mai curat, alimente mai sănătoase, servicii şi slujbe mai bune. Un bun europarlamentar va şti ca la Bruxelles să poarte, înainte de toate, interesul ţării sale şi să facă în aşa fel ca plecând de la problemele românilor să traseze politici europene în favoarea lor. Mai mult decât atât, cetăţenia europeană poate aduce beneficii majore în libera circulaţie a persoanelor, în migraţia forţei de muncă, în accesul la un sistem educaţional şi de sănătate performant şi competitiv.

4) Ce veți face ca să puneți capăt risipei și acuzațiilor de corupție la adresa instituțiilor europene, inclusiv a Parlamentului European?

Tot ce pot să fac eu, fiind la început de drum, este să am o conduită corectă, un comportament transparent şi o activitate în folosul celor care m-au ales. Cred că, în acest moment, multe directive sunt adoptate din raţiuni de celeritate într-o procedură cvasitransparentă, sub presiunea grupurilor de lobby, iar în Comisia de control bugetar , în care intenţionez să activez, voi fi atentă la modul în care se alocă resursele şi mai ales la eficienţa cu care ele sunt cheltuite.

5) Ce loc vedeți pentru România în Uniunea Europeană, ca o națiune într-o asociere de națiuni sau ca un stat într-o federație tot mai integrată?

În opinia mea, spaţiul European va continua să fie un spaţiu al naţiunilor. Istoria, cultura, civilizaţia, statutul economic şi, nu în ultimul rând, mândria de a fi german, francez, englez sau roman, vor cântări mult într-o opţiune federală. De altfel, şi încercarea de a adopta o Constituţie, cât şi revenirea ulterioară prin tratatul de la Lisabona au dovedit că Europa nu este pregătită să accepte un model politic şi cultural de tip federal.

Capestang, mon amour!

mai 31st, 2009

Capestang, mon amour!
În după-amiaza zilei de 6 iunie, mai bine de o sută de persoane erau adunate în curtea castelului din centrul oraşului Capestang.
Capestang este o mică localitate care se găseşte în inima regiunii Languedoc, la egală distanţă de oraşele Béziers şi Narbonne. Aflat în mijlocul celei mai extinse zone viticole din lume, dar la numai 20 Km de mare, localitatea aminteşte prin numele ei de origine latină – Capus stagni – existenţa unei întinderi de apă care o lega de Marea Mediterană. Acest lac sărat a generat prin sarea pe care o producea timp de secole bogăţia aşezării care, în Evul Mediu, avea, la un moment dat, aproape tot atâţia locuitori cât şi unele oraşe devenite, mai târziu, capitale de Departament.
Photobucket
Inaugurarea vizitelor la castelul din Capestang
Aşa se face că, la Capestang, a început, încă din secolul XIII, construcţia unei enorme biserici, colegiala aflată în piaţa centrală a aşezării. Numai că, după ce s-a construit cam o treime din edificiul plănuit, fondurile s-au terminat şi colegiala aşteapta de vreo şapte sute de ani sfârşitul lucrărilor.
În imediata vecinătate a catedralei, o construcţie de aparenţă modestă, un fel de paralelipiped de o formă greu de definit, sprijinit într-o parte de o casă tipică pentru stilul practicat în secolul XIX, poartă în langaj local numele de “castel”. E drept că vizitatorul care îşi dă osteneala să înconjoare clădirea descoperă o incintă majestuoasă din care mai supravieţuiesc două turnuri circulare, ce au înfruntat cu semeţie timpul, rezistând poate nu atât urgiei vremurilor, cât nepăsării şi mentalităţii materialiste ale oamenilor, începând din ziua în care cei care le-au construit, arhiepiscopii din Narbonne, nu mai aveau puterea economică de altă dată.

În Evul Mediu, arhiepiscopul din Narbonne controla un teritoriu imens care se întindea, la un moment dat, de la apa Rhônului până în nordul oraşului Toulouse şi, de-a lungul ţărmului Mediteranei, dela Barcelona până în Ceveni. Averile bisericii erau imense şi proveneau, tot atât de bine, din exploatarea terenurilor agricole, din vânzarea sării sau din dijmele încasate pentru tranzacţiile comerciale. În secolul XIV, averea arhiepiscopului din Narbonne era estimată ca fiind a treia din regat, după cele ale prelaţilor din Rouen şi Auch.
Capestang nu era decât unul dintre cele 18 oraşe fortificate care controlau întregul teritoriu aparţinând episcopatului. Cum înalta faţă bisericească circula în permanenţă prin domeniile sale, ea avea nevoie de nenumărate reşedinţe în care să poată poposi. În acelaşi timp, într-un castel ca cel din Capestang locuiau în permanenţă autorităţile religioase sau administrative din anturajul său, ba chiar şi membrii familiei sale. În paralel, oraşul se dezvolta sub conducerea “consulului”, un fel de guvernator, care avea şi el “obligaţiile” lui şi care se găsea uneori în acord, alteori în opoziţie cu interesele episcopului.
Photobucket
Vedere parţială a plafonului pictat in secolul XV
În ciuda acestei puteri acumulate de-a lungul anilor, soarta oraşului n-a fost întotdeauna “un long fleuve tranquille”.
În 1356, spre sfârşitul Războiului de o sută de ani, fiul regelui Angliei, teribilul Prinţ Negru, a lansat un atac împotriva oraşului Narbonne care se pare că nu a putut fi oprit decât sub zidurile de apărare de la Capestang.
Câţiva ani mai târziu, în 1380, Jean de Berry, unchiul regelui Franţei Charles VI, a locuit la Capestang, probabil în “castel”, locul cel mai sigur din regiune. Pentru că, din cauza revoltei permanente a populaţiei, decimată de războaie şi de ciumă, niciunul dintre oraşele vecine, Béziers sau Narbonne, nu mai erau de încredere.
Între timp, secol după secol, castelul era mărit şi fortificat. Însă dintre toate construcţiile care pe atunci acopereau mai bine de 1500 m2, nu s-a mai păstrat până în zilele noastre decât sala de recepţie, care se găseşte la primul etaj al unei clădiri cu o înălţime de vreo 20 m, sprijinită de două puternice contraforturi şi în care, până la sfârşitul anilor ’70, se putea urca printr-o scară monumentală. Celelalte clădiri, capela, o parte din turnuri şi din zidul de apărare, edificiul de locuinţe, au fost distruse de-a lungul secolelor XVIII, XIX şi XX. Lipită de sala de recepţie, a fost construită în secolul XIX o casă tipic “burgheză”, ba chiar, acum 110 ani, un proiect prevedea demolarea întregului ansamblu medieval pentru a face loc construcţiei primăriei şi a unor hale comerciale.
În 1977, când scara de onoare tocmai fusese demolată şi se vorbea din nou de distrugerea sălii de recepţie care a servit timp de mulţi ani pentru înmagazinarea fânului, un cercetător care studia arhitectura edificiului a descoperit aici un plafon pictat pe care puţinii locuitori ai oraşului care şi-l aminteau nici nu-l mai băgau în seamă.
Primele studii au demonstrat că picturile care decorau pereţii sălii, de cca. 20 m lungime şi 8,30 m lăţime, reproduceau între altele blazonul lui Bernard de Farges, arhiepiscopul din Narbonne între 5 mai 1311 şi 1 mai 1341. Plafonul din lemn a fost însă adăugat la mijlocul secolului al XV-lea, la cererea episcopului Jean d’Harcourt (1436-1452) sau a vărului său Louis, care l-a urmat în această funcţie (1452-1460). Au fost regăsite, printre picturi, blazoanele lor “de geueles à deux fasces d’argent”, identice cu cele care decorează biserica din Narbonne. În rest, nu ştim nimic! Nici cine le-a executat, nici în ce an cu exactitudine, nici circumstanţele care au dus la executarea acestei opere unice pentru noi, reprezentativă pentru arta secolelor XIV şi XV.
Lucrul cel mai remarcabil în cazul acestui plafon pictat este varietatea şi autenticitatea imaginilor executate. Temele reprezentate în acest “comics” sunt tot atât de numeroase pe cât de variate: imagini religioase, personaje de teatru (muzicieni, dansatori, saltimbanci), scene de vânătoare, momente groteşti, caricaturi, animale reale sau fantastice, embleme nobiliare sau religioase. Nu sunt neglijate nici temele care descriu viaţa de toate zilele, scene în care personajele exprimă dragostea sau dispreţul pentru cei care-i înconjoară. Printre cele 140 metope care existau la origine, 28 au dispărut cu desăvârşire şi 17 sunt ilizibile. Una dintre bârnele de susţinere a plafonului, încorporată în clădirea atenantă construită în secolul XIX, nu a fost degajată decât la începutul anilor ’90. Imaginile, motivele decorative, culorile ei, apărate timp de un secol de intemperii sau de excrementele porumbeilor care îşi găsiseră adăpost în plafonul sălii abandonate, apar astăzi cu o prospeţime fără egal, ca şi cum ar fi fost executate nu demult.
A trebuit să treacă însă mai bine de treizeci de ani până când fondurile necesare au putut fi găsite, specialiştii acelei epoci convocaţi şi un spaţiu muzeal, care să explice istoria, tehnica şi arta locului în care ne aflăm, să poată fi amenajat.
Aşa se face că, pe 6 iunie 2008, a fost deschis publicului, în mod oficial, “le Château de Capestang – demeure des archevêques de Narbonne” care adăposteşte cel mai important şi bine conservat plafon pictat din secolele XIV-XV în zona Mediteranei occidentale. În curând va lua fiinţă şi o asociaţie care va reuni oraşele Europei meridionale ce posedă un plafon pictat şi a cărui sediu se va afla la Capestang.
* * *
“La Société Archéologique Scientifique et Littéraire” din Béziers este una dintre cele mai prestigioase societăţi savante din Franţa. Creată în 1834, ea era moştenitoarea spirituală a fostei Academii Regale de Ştiinţe şi Belletristică fondată în acelaşi oraş în 1723. După ce, la începuturile ei, societatea era specializată în studiile arheologice, începând din 1859, domeniul ei de activitate se extinde, devenind “ştiinţifică şi literară”.
În 1874, “la Société Archéologique Scientifique et Littéraire” este recunoscută “d’utilité publique” şi devine cea mai veche societate de acest gen din departamentul Hérault, de o vechime anterioară cu un deceniu instituţiei omoloage din Montpellier.
Aflată, începând din 1859, în primăria din Béziers, Societatea Arheologică s-a instalat în 1903 în Muzeul de Belle-Arte, după dorinţa vicepreşedintelui ei Fabregat, primarul oraşului, care a lăsat moştenire edificiul în care a fost amenajat acest muzeu.
Photobucket
Sediul Societăţii de Arheologie din Béziers
În 1986, un alt binefăcător Dr. L. Bergé, a permis instalarea ei într-un “hôtel particulier”, lăsat prin testament oraşului în vederea amenajării unui muzeu de arte decorative.
Societatea a jucat, încă dela începuturile ei, nu numai un rol cultural, dar chiar şi estetic, urmărind în mod sistematic înfrumuseţarea oraşului. Ei i se datorează ridicarea statuii lui Pierre-Paul Riquet, constructorul celebrului Canal du Midi, care uneşte, încă din secolul XVIII, Mediterana cu Oceanul Atlantic. Statuia, dăltuită de David d’Angers, a fost instalată în 1838 în centrul oraşului unde a văzut lumina zilei faimosul vizionar şi a devenit un simbol al urbei. Nu demult, la Société Archéologique a obţinut reîntoarcerea la Béziers a statuii “Geniul latin”, executată de una din gloriile locale, sculptorul Magrou.
Tot această societate este la originea principalelor muzee şi colecţii din Béziers. Ea dispune de o vastă bibliotecă şi de arhive din care cele mai vechi mărturii datează din secolul XIII. Printre documentele păstrate în colecţiile ei, se găsesc şi cele legate de cel mai vechi concurs de poezie în limba occitană, care a debutat în 1838. Societatea reuneşte azi mai bine de 800 membri, printre care se numără mai toate personalităţile artistice, literare, ştiinţifice şi chiar politice ale regiunii.
Photobucket
La conferinţa lunară a Societăţii de Arheologie
Cel care ar avea curiozitatea de a consulta Buletinele anuale publicate la Société Archéologique Scientifique et Littéraire spre sfârşitul secolului XIX, ar descoperi printre membrii de onoare numele poetului român “Véseli Alecsandri, Sénateur à Mircesti (Roumanie)”, menţionat începând din 1883 până în 1890.
Tot printre membrii de onoare se află şi Fréderic Mistral, premiul Nobel pentru literatură, cel care, împreună cu alţi şase oameni de litere, lansase în 1854 mişcarea de reabilitare a literaturii provensale, fondând “le Félibrige”, definită printr-o scrisoare ministerială datată 14 aprilie 1877 drept ”o asociaţie literară menită a încuraja literaţii şi savanţii ale căror lucrări au ca scop cultura şi conservarea limbii provensale”. Această mişcare a avut într-a doua jumătate a secolului XIX un enorm răsunet nu numai în sudul Franţei, dar şi în ţările de limbi romanice alăturate, precum Spania şi Italia, ajungând mai apoi până în România şi chiar în Peninsula Balcanică. În perioada de glorie a acestei mişcări, la sfârşitul secolului XIX, contactele ei susţinute cu regina-poetă a României, Carmen Sylva, au făcut ca aceasta să fie numită “la reine des félibres”. Aşa se face că diferiţi felibri au fost decoraţi cu ordinul “Coroana României”. Printre ei se numără, în afară de F. Mistral, Jacques Roumanille, membru fondator al mişcării felibreene, Bonaparte-Wise sau Quintana, care făceau cu toţii parte din Société Archéologique Scientifique et Littéraire dela Béziers.
Toţi aceşti membrii eminenţi participaseră, într-un fel sau altul, la concursul de poezie pan-latină câştigat de Vasile Alecsandri în 1877 cu celebra “Odă ginţii latine”. În perioada următoare, când Vasile Alecsandri, Ministrul României în Franţa, locuia la Paris, contactele lor s-au intensificat, concretizându-se prin vizita ambasadorului în Provenţa. Aşa se face că putem întâlni, câţiva ani la rând, printre operele primite la Société Archéologique şi revista “ROMÂNIA”, transmisă de Ministerul Instrucţiunii publice din Paris.
În Buletinul datat 1891-1892 este anunţat decesul lui “Veséli Alecsandri, membre honoraire, décédé à Mircesti (Roumanie), le 6 septembre 1890”. Pe aceeaşi pagină suntem informaţi de dispariţia lui “Joseph Roumanille, membre correspondent décédé à Avignon, le 24 mai 1891”.
Tot în acest Bulletin, într-un articol privind activitatea literară a Societăţii de Arheologie, este analizat memoriul: “Notes pour servir à l’histoire de Capestang, par un capestanais”. Studiul scris de Fernand Pigot trece în vedere “istoria feudală, comunală şi religioasă a acestui oraş al cărui castel a aparţinut arhiepiscopului din Narbonne şi a cărui colegială este importantă”. După cum spune redactorul Buletinului, “această lucrare revelă un spirit ce doreşte să cunoască şi să ne facă să cunoaştem istoria regiunii lui în scopul de a ne face s-o apreciem mai bine”. Drept pentru care Societatea de Arheologie îi atribue lui Fernand Pigot “de Capestang” o medalie de bronz, “pentru a-l ajuta să continue cu perseverenţă opera întreprinsă, cu condiţia de a nu neglija latura arheologică…”.
Fernand Pigot (1867-1928), tânăr pasionat de istoria oraşului său, nu avea decât 23 ani când primea această decoraţie!
În continuare, el a făcut o carieră jurnalistică şi literară excepţională. În afară de activitatea de viticultor, el a fost şi “félibre”, conferenţiar mutualist, unul dintre pionierii “Creditului Mutualist Agricol”, bancă existând până astăzi sub numele “Credit Agricole”, corespondent la Radio France, mecenă a Arenelor din acelaşi oraş, fondatorul revistei “L’Escola dels Titans”, directorul unor ziare în limbă occitană “Lou Camels” şi franceză “Le Petit Bitterois”. În 1907, cu ocazia revoltei viticultorilor din Languedoc, Fernand Pigot s-a distins prin tentativa de a unifica mişcările revendicative din cele patru departamente mediteraneene, pronunţând peste tot discursuri în “langue d’oc”. El a fost unul dintre prietenii şi colaboratorii lui Marcellin Albert, liderul mişcarii populare din 1907.
Pe 26 februarie 1926, C. Papp de Maros-Csüged, proprietarul unei societăţi de comerţ internaţional din Béziers, adresa scrisoarea următoare Dlui. Ministru al Afacerilor Externe dela Bucureşti:
“…Locuind la Béziers de douăzeci de ani şi făcând războiul în Franţa unde m-am angajat ca voluntar, m-am stabilit cu titlu permanent în acest oraş.
Numeroşi români sunt stabiliţi sau rezidă de manieră temporară la Montpellier, Béziers, Narbonne ori ca studenţi, comercianţi sau lucrători manuali. Ei au nevoie câteodată de viza Consulatului României.
Din păcate nu există decât un consulat la Marsilia, ceea ce îi obligă să se deplaseze şi le ocazionează cheltuieli de călătorie importante.
Am onoarea de a semnala, Înaltei bunăvoinţe a Excelenţei Voastre, pe Domnul Fernand Pigot publicist-felibru, 33 Av. de la République din Béziers, onorat cu Coroana României pe data de 9 februarie 1901. Acesta ar accepta să îndeplinească funcţia consulară la Béziers.
Cunoscut în întreaga regiune, el s-a ocupat de multă vreme de studenţii români care se află la Montpellier şi de toţi cetăţenii români, care i-au fost indicaţi.
Iubind profund tot ce e român şi vine din România, el a făcut în mediile literare şi comerciale, în care este foarte stimat, o importantă propagandă în favoarea României. Acţiunile lui au fost întotdeauna dezinteresate şi constante.
Sper că Excelenţa Voastră va analiza cererea noastră, cu respect al Dvs. devotat rămânem…”

Photobucket
Desen reprezentând pe celebrul felibru din Capestang
După formalităţile de rigoare, în urma propunerii Excelenţei Sale Dl. Mitilineu, Ministrul Affacerilor Străine, Regele României, Ferdinand, semnează la Sinaia, pe 29 octombrie 1926, decretul care “decide înfiinţarea, pe ziua de 1 octombrie 1926, a unui Consulat de a II-a categorie (onorar) al României la Béziers (Franţa)”. Tot prin acelaşi decret, Regele decide că Dl. Fernand Pigot este numit, în aceeaşi zi, Consul onorific al României ca titular al oficiului consular nou înfiinţat.
Dispunem de o copie a scrisorii adresate de Legaţia română din Paris, datată 25 ianuarie 1927, însoţită de “formularul de foaia personală şi cel de jurământ completat de Dl. Fernand Pigot împreună cu un fac-simil în dublu exemplar cu semnătura sa”.
După tradiţia orală păstrată în familia lui Fernand Pigot, această numire nu se datora numai meritelor precitate ale noului consul, ci şi faptului că acesta cumpărase 3000 cai în România!
În orice caz, timp de patru ani, drapelul României a fluturat pe faţada casei din 33, rue de la République (astăzi “22 Août 1944”- data eliberării oraşului) sediul oficial al Consulatului, unde Fernand Pigot locuia în perioadele când ocupaţiile, mai ales viticole, nu îl reţineau la Capestang, leagănul familiei.
Pivniţele proprietăţii lui din Capestang, aparţinând descendenţilor lui Fernand Pigot, pot fi vizitate şi astăzi; pentru că Dna. Marie Cros, strănepoata consulului, a instalat aici un agreabil restaurant, numit “La table du vigneron”.
Din păcate, pe 22 iunie 1928, un accident stupid face ca Fernand Pigot să-şi piardă viaţa, tot la Capestang, la numai 60 ani. Însă Legaţia României nu află de acest deces decât pe 28 septembrie 1929. Pe 2 octombrie, Ministrul Plenipotenţiar Însărcinat cu Afaceri la Paris, B. Cantacuzino îi adresează Dlui. Vaida Voievod, Ministru al Afacerilor Străine ad interim, o scrisoare în care afirmă că “întrucât lucrările consulare sunt foarte puţin numeroase la Béziers, cred că nu este necesar să fie înlocuit”.
Totuşi, la 29 septembrie 1930, Legaţia din Paris răspunde la o notă primită din partea Ministerului Afacerilor Străine francez care îşi dădea acordul pentru numirea Dlui. Guy Henry în postul de la Béziers. Însă o notă manuscrită indică, pe acelaşi document, că “în urma încetării din viaţă a fostului consul Fernand Pigot consulatul din Béziers este desfiinţat din 1929”.
În mod straniu, o notă transmisă pe data de 20 aprilie 1940 (după zece ani!) de către “Ministrul Regal al Afacerilor Străine din Bucureşti Dlui. Richard Franasovici, Ambasador extraordinar şi plenipotenţiar al Majestăţii Sale Regelui la Paris” spune:
“Am onoarea a Vă transmite aci-alăturat un act autentificat recent de o persoană a cărei iscălitură este necunoscută la acest Departament şi care se intitulează “ataşat consular” pe lângă Consulatul României din Béziers, rugând pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se cerceteze cine este această persoană”.
Urmează descrierea demersurilor întreprinse după decesul lui Fernand Pigot, precizând că din 1929,
“… în toate lucrările lor (Ministerul sau Ambasada n.n.) au încetat de a mai menţiona Consulatul din Béziers, printre Consulatele României existente în Franţa.
Faţă de cele ce preced rog pe Excelenţa Voastră să binevoiască a dispune să se ia măsurile de cuviinţă pentru ca ştampilele şi emblemele Consulatului din Béziers să fie ridicate dela persoanele în mâna cărora se află astăzi, fără vre-o îndreptăţire legală, comunicându-se totodată în mod oficial la Quay d’Orsay, că acel consulat a încetat de a mai exista din anul 1929”.

Probabil că evenimentele dramatice care au urmat timp de cincizeci de ani, mai întâi în întreaga Europă şi mai apoi în România, au lăsat în umbră soarta stranie a Consulatului din Béziers.
Poate că astăzi, odată cu intrarea României în Uniunea Europeană şi multiplicarea prezenţelor româneşti în Languedoc, un consulat la Béziers şi-ar găsi justificarea. Şi de ce nu, chiar la Capestang?
Cu condiţia să se găsească o personalitate dispusă, caii ne mai fiind la modă, să cumpere 3000 maşini “LOGAN” în România!

Adrian Irvin Rozei, Capestang, iunie 2008

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (IV)

mai 31st, 2009
Catedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile TimișoareiCatedrala ortodoxă este unul dintre simbolurile Timișoarei

Banatul şi Timişoara de astăzi trăiesc timpul unei tranziţii, aidoma întregii Românii. O mare parte a vechilor familii care au conferit o identitate inconfundabilă regiunii au emigrat. Ea reprezenta segmentul inginerilor, muncitorilor constructori, mecanicilor, micilor meseriaşi, dar şi elitele profesionale. Indiferent de grupul de provenienţă, a plecat cea mai mare parte a vorbitorilor de limbă germană. Astăzi, mai mult decît în 1989, majoritatea vorbitorilor de română nu mai ştiu o altă limbă înafara limbii materne. Un număr relativ redus de elevi şi studenţi mai învaţă germana, acest aspect fiind vizibil graţie mai ales Liceului Nikolaus Lenau, Forumului Democrat German, Centrului Cultural German şi Catedrei de limbă germană a Facultăţii de Litere, Istorie şi Teologie a Universităţii de Vest. De exemplu, studenţii de astăzi ai univesităţii timişorene preferă cu mult mai mult engleza şi, mai nou, italiana. Emigrarea comunităţii germane şi a vorbitorilor români de germană, la care se adaugă dispariţia comunităţii evreieşti şi mutarea unui segment important al vîrfurilor culturale şi artistice de limbă maghiară la Budapesta şi Szeged, a produs o schimbare. Motivele emigrării în masă în ultimele două decenii nu au fost doar de natură economică, ci şi politică. Acestea din urmă au fost cauzate mai cu seamă de conservator-defectuoasa orientare a ideologiei partidelor aflate la putere. Golul rămas în urma plecărilor masive a vechilor locuitori a fost ocupat pe nesimţite de o populaţie venită din satele şi micile oraşe ale Banatului, dar mai ales din acelea ale Moldovei, Olteniei şi Maramureşului.

După 1989, Banatul nu a mai avut resursele umane necesare să asimileze noii veniţi, aşa cum s-a întîmplat în perioada interbelică sau în anii de după război, adică, în contextul altor schimbări politice. Setul de valori profesat de media populaţiei, acela ce dădea personalitate oraşului, s-a topit întrucîtva sub presiunea mutaţiilor demografice foarte rapide. Atracţia exercitată de Timişoara în ultimul deceniu şi jumătate se explică pe de-o parte prin aceea că aici s-a petrecut cel dintîi pas important al răsturnării dictaturii lui Ceauşescu, pe de alta, prin aceea că fiecare locuitor al României a aflat că în acest oraş şi în această regiune întotdeauna s-a trăit mai bine decît în restul ţării.
În pofida scăderilor şi schimbărilor amintite, resursele naturale, poziţia geografică, încă prezenta multi- şi interculturalitate sau multiconfesionalitate, numeroasele şi admirabilele iniţiative private, investiţiile germane, franceze, austriece, maghiare şi preferinţa unor grupuri semnificative de italieni de a fi prezente permanent în viaţa industrială şi comercială a oraşului şi a regiunii, arată că interesul pentru dialog pe tema descentralizării administraţiei şi pe tema integrării europene a României a rămas unul foarte important. Ceea ce este de dorit să intereseze acum – mai degrabă decît originile şi tradiţiile comunităţilor lingvistice şi religioase ale Banatului de odinioară ori ale Banatului contemporan– este identificarea alternativei de gîndire culturală şi politică pe care lumea unei regiuni transfrontaliere o poartă în setul de valori moştenit. Vechile şi noile produse intelectuale conţin iniţiative şi inovaţii, dezbateri de idei, şcoli de avangardă, teatru şi muzică experimentale, deschidere spre cunoaştere şi interpretare. Şi pentru că nu economia face politica, am să spun că şansa Banatului este legată de formularea unui ideal civic şi cultural-politic în care să se regăsească locuitorii săi, ai României şi ai zonei central-sud-est europene. În temeiul exemplelor trecutului, întrevăd că Banatul poate şi este de dorit să devină o poartă spre Europa a cetăţenilor României. Asociată cu Szeged şi Novi-Sad, Belgrad, Budapesta şi Viena, Timişoara are nevoie de un imbold spre a putea colabora mai intens cu aceste oraşe în cadrul viitoarelor euroregiuni. Cred, o dată intrată în competiţie, chiar va avea cîştig de cauză în temeiul geografiei, al identităţii sale multiple. O reformă profundă a învăţămîntului, autentice şi stabile elite vor face mai unitare şi mai atractive atît Banatul, cît şi capitala lui, introducîndu-le în circuitul zonal şi continental .

Cît priveşte ideea de mit, ea poate fi readusă în discuţie în cazul în care admitem neajunsurile semnalate mai sus şi care oricînd pot fi însoţite de altele. Chiar şi aşa, nici un cercetător nu va susţine că o societate multiculturală – în cazul de faţă aceea a Banatului – supravieţuieşte doar graţie vorbitorilor mai multor limbi ori numărului fiecarei comunităţi. În realitate, multi- şi interculturalitatea invocată este aceea ce reprezintă o stare de spirit, iar ea se regăseşte astăzi în Banat în simbolistica din casele locuitorilor săi, în obiceiurile de familie, în dialectul local al limbii române, în particularităţile social-culturale ale vieţii cotidiene, în fizionomia arhitecturală a oraşelor şi satelor de cîmpie şi de munte, în discursurile ecumenice ale înalţilor prelaţi ortodocşi şi catolici, în proza şi în istoriografia produse de mediile scriitoriceşti şi universitare, în comunităţile italiană (sînt 15.ooo de italieni rezidenţi) şi arabă, nou constituite, etc.
În sfîrşit, patriotismul bănăţean este manifest în sensul său multi-şi intercultural ca niciunde altundeva în felul în care sportul rege a fost şi este înţeles şi practicat la Timişoara. Ripensia – echipa simbol a fotbalului românesc interbelic -, a demonstrat cum se construieşte un model de echipă graţie culturii civice a jucătorilor săi plurilingvi. Aidoma ei, Politehnica zilelor noastre, întruchipează trăsături similare, probînd că ştie să exploateze pilda trecutului şi să pună la lucru virtuţile complementare ale jucătorilor provenind din orizonturi cultural-confesionale foarte diverse. Iată de ce coabitarea istorică, dar şi aceea a multiplelor culturi şi religii din Banatul contemporan este o bogăţie ce merită nu numai să fie luată în considerare, ci şi exploatată în beneficiul Europei în ansamblul său. Chiar şi sărăcit ori recent uşor marcat de confuziile de valori din Balcanii limitrofi, multi- şi interculturalismul bănăţean rămîne o pildă credibilă în formarea unui Homo Europaeus sintetizînd idealurile lumii moderne şi postmoderne.

Ofensiva notarilor contra restului lumii

mai 31st, 2009

Unul din efectele crizei economice globale, care între altele a omorât afacerile imobiliare, a fost acela de a scădea dramatic veniturile notarilor din România.

S-au dus vremurile bune când la oraş făcea lumea coadă să vândă şi să cumpere garsoniere pe credit, iar la ţară să tranzacţioneze hectare moştenite de la bunicul şi lăsate pârloagă, brusc sărite de la unu la o sută de euro metrul pătrat, în speranţa că o trecere rapidă în intravilan va atrage investitorii imobiliari (să mai zică cineva că ţăranul român n-a beneficiat de pe urma integrării europene).

Anii 2005-2007 vor rămâne scrişi cu litere de aur – la propriu – în analele cabinetelor notariale româneşti, care au vârât la teşcherea cotă procentuală din totalul unei afaceri estimate la cel puţin o sută de miliarde de euro, adică aproximativ PIB-ul României. A fost o perioadă paradisiacă, în care preţioasa parafă cu timbru sec a funcţionat minunat ca o tiparniţă de bani.

Şi cum această nobilă profesie de ştampilat acte are în rândurile sale oameni întreprinzători, VIP-uri cu influenţă şi lobişti parlamentari eficace, e de înţeles că lucrurile nu puteau rămâne aşa, la cheremul suişurilor şi coborâşurilor economiei. Un fleac de criză nu poate sta în calea creativităţii acestui grup profesional bogat reprezentat printre parlamentari (sau consorţi, consoarte şi fii ai acestora). Trebuia găsit ceva care să înlocuiască în aceste vremuri grele veniturile în scădere de pe urma tranzacţiilor cu case şi terenuri.

Şi, surpriză-surpriză, s-a găsit: profitând de tărăboiul creat în jurul noilor Coduri civile şi penale, care a ridicat praful până în grindă, Uniunea Notarilor Publici, cu sprijinul nepreţuit al câtorva deputaţi (notari şi ei), s-a strecurat seara în biroul unde stăteau încuiate proiectele de Coduri, le-a scos din sertar şi a operat cu tuş mov de ştampilă câteva amendamente bine ţintite. Mai precis, vreo 33 la număr.

În esenţă, e vorba de faptul că o grămadă de proceduri contractuale civile care înainte se puteau face în formă scrisă, dar fără să fie legalizate la notar, acum trebuie trecute obligatoriu pe acolo, înregistrate, numerotate şi, bineînţeles, vămuite corespunzător. Ceea ce va crea complicaţii şi costuri greu de anticipat.

Formulele magice “încheiat în formă autentică” sau “declaraţie autentică notarială” au înflorit peste noapte şi în tot locul printre paragrafele Codului Civil, ca macii de primăvară în câmpurile de rapiţă. De unde înainte înscrierea în cartea funciară se făcea fără amestecul notarului, acum e nevoie de miraculoasa “încheiere”.

Dacă voiai să renunţi la un drept patrimonial, înainte te duceai şi declarai asta la biroul de cadastru şi publicitate imobiliară; şi acum te duci, dar cu o preţioasă declaraţie notarizată în mână. Diverse decizii luate în comun de acţionarii unei firme trebuie şi ele să primească acum apostila notarului, altfel nefiind valabile.

Ceea ce îmi aminteşte de o păţanie recentă, când, printr-o mare excepţie, am vrut să fac copie legalizată după o diplomă de studii în străinătate. În mod normal, refuz să mă supun regulilor şi să mă căciulesc la autorităţi pentru a-mi “recunoaşte” studii în universităţi străine pe care n-au nici competenţa, nici mecanismele să le evalueze; în această privinţă, îndemn pe toată lumea la nesupunere civică: cine ne angajează pe baza acestor diplome străine, în regulă, cine nu, să-i fie de bine.

Aici fiind vorba de o simplă copie, mi-am zis, hai să încerc. Ei bine, notăriţa n-a putut legaliza copia xerox decât dacă în prealabil diploma ar fi fost tradusă în română, de un traducător autorizat, cu parafă şi comision, fireşte. Eu i-am spus că şi copia tot în engleză îmi trebuie, neavând ce face cu o traducere în română, şi am întrebat- o dacă nu poate pur şi simplu să autentifice că “poza xerox reproduce originalul”.

N-a putut, desigur, pentru motive care încă îmi scapă, dar mi-a propus ca traducerea autentificată în română să fie apoi retradusă în engleză, tot autorizat, cu parafă şi comision. Lasă că nu ştiu cât ar mai fi semănat conţinutul cu cel original – însă chiar şi atunci ar fi fost unele probleme, nefiind foarte limpede dacă doamna notar poate autentifica finalmente ceva în engleză etc.).

Dar să revin: probabil că lobby-ul notaricesc are argumente solide pentru fiecare din aceste noi complicaţii introduse în viaţa noastră (şi surse de venit în viaţa lor): o mai bună protecţie a dreptului de proprietate, evitarea unor dispute, descărcarea instanţelor de sarcini procedurale de rutină etc. Însă întrebarea este cât de departe poţi merge cu notarizarea vieţii private, în principiu.

Iar pericolul pe care îl constat aici e acela de a cădea într-o utopie legalistică kafkiană, în care nimic din ce fac eu ca individ nu e valabil dacă nu primeşte ştampila oficială a statului (contra unei taxe, fireşte), iar când mă duc la un ghişeu, să am obligatoriu în mână o declaraţie autentică cum că eu sunt chiar eu, cu timbru sec la un colţ.

Florin Dochia – «Şarpele dezaripat»

mai 31st, 2009

Editura Princeps Edit Iasi 2008
96 pagini
ISBN 978-606-523.002-6

În anul 2008, scriitorul Florin Dochia a publicat o nouă culegere de poeme «Şarpele dezaripat» la Editura Princeps Edit din Iaşi.

Florin Dochia este autorul volumelor de versuri: «Geometria singularităţii» Editura Premier 2003 (Premiul Festivalului Internaţional de Poezie «Nichita Stănescu» pentru Opera Prima); «Grădina de hârtie» Editura Premier 2003; «Conserva de fluturi» Editura Premier 2004; «33 – piatră, pasăre, duh» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2007 precum şi al unui volum de interviuri «Puterea lui don Quijote» Editura Fundaţiei Culturale Libra 2006.

Poemele lui Florin Dochia poartă inconfundabil amprenta geometriilor fractale ale unui lirism nou, profund, neconvenţional, de factură filosofică, într-o variaţie aparent aleatorie, spre câmpul gravitaţional spectaculos al Eului. «Paroxismul interiorităţii şi al trăirii te duce în regiunea unde primejdia este absolută» spune Emil Cioran* şi aceasta poate defini tentaţia inefabilă a lui Florin Dochia de a se circumscrie necondiţionat Poeziei.

«Am făcut lumea aceasta ca să mă îmbrace/Ca să nu fiu gol în faţa oglinzii/(…)/La marginea prăpastiei am făcut zid de cuvinte» (Şarpele dezaripat) mărturiseşte autorul, şi nu este decât legitimitatea propriilor sale deziderate artistice pentru că Poezia este însăşi Viaţa, acolo unde deja «Respiraţia ca o carte deschisă» (Şarpele dezaripat) ne învaţă de la sine să colorăm propria identitate de efemeridă în Universul literelor.

Florin Dochia ştie dintotdeauna că «Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri» (Emil Cioran) într-un fenomen complex de “clustering”/aglomerare a ruinelor interioare, de aceea afirmă păstrând gravitatea mistică de muritor pe tărâmul ideatic «uneori mă îmbrac cu moartea pe dos/E doar o stupidă prejudecată că astfel viaţa/Nu va mai părea insalubră şi îngerul nu va degera/Cu privirea înflorită în fereastră» (Ad ventum).

Latentă şi însingurată stare de veghe în Calea Luminii chiar dacă până acolo «Tot ce ating se transformă în ceaţă aurie» (Păpuşa), reverberaţie ascunsă a lumii unde «tot ce ating se preface pe sine şi nu/Se vede care se ascultă pe sine şi nu se/Aude care se răneşte pe sine şi sângele/Nu curge singurătatea» (Păpuşa).

Există din ce în ce mai multe praguri înalte spre care destinul îşi delimitează tahicardiile, într-o stranie confluenţă a mareelor intime pentru că «Tot ce am stăpânit în devălmăşie de la o/Margine la alta a sufletului tot ce vând se/întoarce la mine mai mult în magaziile inimii» (Marfa şi banii), va mărturisi Poetul.

«Un înger în ger mă împingea fără chef la trezie» (Un înger în ger) defineşte singurătatea sa cu Îngerul pentru că desigur, «vine îngerul ca un gândac de abur verde gălbui/ca un gândac de sulf şi zice că trupul meu/ e o tumoare a materiei trebuie să mă vindece» (Şase semne despre moarte. M), singurătate ce transpare dincolo de tiparele cunoscute într-un areal nestatornic, dar cronicizat prin efectele sale inreversibile, ţinându-l închis în Logos ca într-o colivie organică, cu care se află endemic în simbioză malignă: «Totul a început când între aripi se pornise/Să cadă trupul ca o cascadă prăvălită de pe Munte.» (Moartea cea mică).

Şi mai departe, dincolo de Memorie, de semnele prevestitoare, o epidemie stranie pare să înghită lumea de dincolo de el, sporindu-i exponenţial neliniştea, disperarea «Vouă nu vi se mişcă mâinile şi nici/Ochii nu vi se mişcă şi nici pleoapele/Şi nici plămânii ori inima ce rost are/Să mă întreb dacă gândurile voastre/Sunt în mişcare ori au îngheţat aşa» (Sport extrem).

Această stare de spaimă se amplifică atunci când ceremonia desprinderii măştilor tuturor, nu numai a celor din jur, devine inevitabilă, autentică tragedie: «Desprind cu grijă masca, are încă/Lacrima desenată pe obraz sau e doar/Plânsul unui labirint încă tânăr »(Masca măştilor)

Moartea îşi adulmecă tulburată glifele acolo unde Poetul încearcă să descifreze Timpul din ce în ce mai strâmt, igrasios, bizară reprezentare grafică a dependenţei de eternitate «totul este să prinzi clipa/când lucru acesta se întâmplă» (Şase semne despre moarte. A) prin tot acest «aer curat ca după fulger/iau supradoza de vis»(Şase semne despre moarte. A)

«Suntem atât de singuri în viaţă, încât te întrebi dacă singurătatea agoniei nu este un simbol al existenţei umane» (Emil Cioran) într-un compus etern inaccesibil al neantului şi totuşi Florin Dochia încearcă să fie mesagerul marilor iluzii existenţiale «în această lume insuficientă şi fragmentară» (Emil Cioran) de dincolo de moarte: «în pieptul meu imaginat de o lume închipuită/cine va veni după mine va afla cu siguranţă:/şi eu am trecut pe aici» (Şase semne despre moarte)

«Şarpele dezaripat» este, dincolo de simbolul iconografic fantastic invocat în corpusul Poeziei, un ecou liric spre teurgia sufletului în căutarea esenţei divine din om, pe care, iată, scriitorul Florin Dochia îl îmblânzeşte invariabil cu «umbra de semn» a harului autentic.

Notă : *Pe culmile disperării, Emil Cioran

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 31st, 2009

Reflectii transculturale de traducator (III)

Promovarea internationala a ‚poetulul national’

In segmentul anterior am argumentat ca situatia traducerilor eminesciene englezesti este mult mai rea decat se crede, pledand pentru o strategie culturala la nivel guvernamental pentru obtinerea unor traduceri cu adevarat reprezentative, mult mai usor realizat in zilele noastre prin colaborari internationale intre traducatori romani si literati nativi. Mai spuneam ca pentru a primi recunoasterea meritata, Eminescu ar trebui tradus nu numai bine, ci si extensiv. (Chiar daca traducerile mele au primit o anume recunoastere internationala, ele reprezinta totusi o foarte mica parte din opera poetului, mai mult un fel de mostra a valorii sale).

Dar, in ultima instanta, in lipsa unei promovari sustinute de guvernul roman, orice efort individual dedicat lui Eminescu – ca cel pe care il intreprind de peste un deceniu, inclusiv prin infiintarea organizatiei non-profit Global Arts – nu poate avea impactul mult mai larg de care este nevoie.

Din pacate, la nivelul factorilor de decizie, pare sa existe nu numai indiferenta, ci si convingerea inutilitatii unui asemenea demers. Iata raspunsul primit la nivel de… Secretar de Stat, in 2006 : ’in urma proiectelor pe care le-am derulat (nota mea: unde? cand?) am remarcat ca spatiul american… nu este foarte interesat de lirica eminesciana, si, in general, de un poet din sec. XIX, efectele promovarii Romaniei in spatiul american in acest mod neputand fi decat minore.’

Argumentul inactualitatii lui Eminescu pare sa fi fost preluat ’din auzite’ si se combina absurd cu cel mercantil de ’cerere si oferta’ intr-o totala ignoranta privind cererea si ofera serioasa sau rolul mediatizarii adecvate. Pentru MAE nu mai exista scriitori universali, clasici studiati in universitati, accesati prin biblioteci si librarii… Ca sa nu vorbim ca ’proiectele derulate’ s-au rezumat la aniversari facute de catre romani, pentru romani, in cadrul Centrului Cultural (devenit acum ICR), cu participare explicabil minima din partea americanilor!

Aparitia unui volum de autor ca cel scos de mine acum doi ani in cateva sute de exemplare (Eminescu – Eternal Longing, Impossible Love / Eternul Dor, Imposibile Iubire), are o pilduitoare istorie de lupta cu morile de vant pentru obtinerea unui sprijin cat de cat.

Pachetul multi-media Eminescu (placheta bilingva / CD cu versiunile englezesti citite de un cunoscut actor american) a fost propus rand pe rand MAE-ului si Fundatiei Culturale Romane (2003); Ministerului Culturii si Presedintelui Iliescu (2004); Institutului Cultural Roman (2005); din nou MAE-ului/ DRRP / Directia pentru Relatiile cu Romanii din Diaspora (2006). ’Pachetul’ avea desigur formatul ideal pentru popularizare, iar CD-ul, rezultatul catorva ani de lucru, era (si este) o oferta unica pentru lumea anglofona. Munca era facuta, traducerile primisera deja validari internationale, era nevoie doar de sprijin pentru productia si distribuirea lui. N-am gasit insa nici urechi care sa auda, nici ochi care sa vada.

Miopia birocratilor a impiediat MAE-ul sa remarce macar PR-ul pozitiv adus Romaniei de spectacolul The Legend of the Evening Star pus in scena in 2005 de un regizor american in ’buricul’ Manhattan-ului. A fost ignorat ca importanta si de catre ICR, care l-a mentionat printr-un email colectiv trimis romanilor, in romaneste (sic!) cu doar 3 zile inainte de premiera (unde nu a venit nici un oficial!).

Spectacolul a fost reluat in iunie 2008 tot in Manhattan (subliniez, fara sprijin romanesc). De data asta, a fost mentionat de ICR NY cu cateva zile inaintea premierei, dar pe pagina a 7-a a site-lui sau, la rubrica ’spectacole realizate de alti artisti romani in SUA’ (unele deja trecute!). La protestul meu fata de asa ’reclama’ (promisa), mi s-a explicat ca ICR-ul are sarcina sa promoveze cu prioritate actiunile initiate de institut (s-a trimis in cele din urma totusi un anunt). Daca explicatia este de inteles din perspectiva functionarii interne a ICR-ului, ea este inacceptabila dintr-o perspectiva mai larga.

In februarie 2008, m-am deplasat la Washington pentru o a pleda personal Secretarului de Stat (altul decat cel din 2006) cauza lui Eminescu. Am fost incurajat sa reiau cererea, raspunzandu-mi-se abia in toamna, in limbaj de lemn, ca DRRP-ul nu are buget pentru un ’proiect de traduceri din texte de Eminescu’!

Ulterior, am primit scuze pentru formularea respectiva cu mentiunea ca oricum bugetul pe 2008 este epuizat… dar ca proiectul va fi reconsiderat in 2009… Desigur, n-am mai auzit nimic, intre timp, s-a schimbat si ’echipa’ de conducere…. a morilor de vant…

Nici initiativa pozitiva a unor functionari de stat romani ce lucreaza in SUA nu pare sa ajunga pana la nivelurile de decizie. In decembrie trecut am fost invitat de Consulul General din Los Angeles sa tin o serie de prezentari/recitari Eminescu pe coasta de vest. Asa am ajuns la universitatile din Arizona si Portland…. ’Pe drum’ insa, fiind in zona, am primit o invitatie neasteptata din partea Centrului de Studii Est-Europeene de la universitatea Berkley de a prezenta albumul The Merry Cemetery on Sapana (aparut anul trecut, colaborare cu fotograful american Peter Kayafas).

Am suplimentat programul cu un moment Eminescu, recitand Glossa in varianta mea englezeasca (care, in treacat fie spus, a inspirat cu cativa ani in urma pe compozitorul american William Toutant sa scrie o piesa pentru bariton si pian – prezentata deja la cateva festivaluri internationale). Am prezentat Glossa in contrast cu celebrul If a lui Rudyard Kipling si Desiderata americanului Max Ehrmann (1928), poeme similare prin oferirea unor precepte existentiale. (Faptul ca Desiderata a ajuns in topul … muzical prin anii ’60, recitata pe fundalul unui cor bisericesc, arata ca recunoasterea nu se face exclusiv ex catedra. In mod similar, If este acum cunoscut publicului larg si pentru ca o strofa cheie este incrustrata la intrarea pe terenul central de la Wimbledon si a fost mediatizata…. ad nauseam). Glossa a fost primita, ca de obicei, cum nu se poate mai bine… unii minunandu-se ca e scrisa acum 125 de ani, iar altii intrebandu-ma…. de ce nu este cunoscuta… (sic!)

Un scenariu ipotetic de marketing necostisitor

Refuzul oricarui ajutor releva cu prisosinta nu doar lipsa de perspectiva culturala ci si miopia legata de ’PR management’, caci adesea nici macar nu e vorba de bani.

Daca ICR NY (sau cele de pretutindeni) s-ar numi ’Institutul Cultural Roman Eminescu’, numele poetului – fiind astfel legat de Romania – nu s-ar instala in mintea localnicilor macar prin… asociere?

Daca acest ’Institut Eminescu’ ar fi invitat expres personalitati culturale pentru productia The Legend of the Evening Star, mediatizand-o drept o capodopera a celui care a dat numele institutiei, PR-ul pozitiv pentru Eminescu nu ar fi semnificativ?

Daca, asa cum am propus DRRP-ului, s-ar trimite universitatilor, centrelor de lingvistica si literatura comparata, centrelor de studii est-europeene, precum si bibliotecilor importante americane (sau de limba engleza din intreaga lume), pachete Eminescu multi-media, nu l-am aseza pe marele nostru poet in randul universalilor, acolo unde merita?

Cand s-ar putea realiza atat de mult cu mijloace relativ modeste, concluzia logica este ca… nu exista dorinta sau interes de a face ceva in aceasta directie.

O nota finala

In prezent, in afara de a le cere anglofonilor sa ne creada pe cuvant, nu le putem oferi decat foarte putin pentru credibilitatea lui Eminescu drept ’ultimul mare poet romantic’. Recunoasterea lui ca valoare fundamentala a Romaniei este datoria romanilor, si nu se poate realiza decat printr-o strategie guvernamentala. Lasat la voia initiativelor individuale (indiferent cat de bine intentionate sau de reusite) sau la voia cererii si ofertei de piata, Eminescu va ramane in continuare necunoscut, sau va intra in atentia publicului strain doar prin teme senzationaliste (precum asasinarea sa politica) aflate intamplator, secundare imensei sale dimensiuni culturale.

Interventia institutiilor culturale si a guvernului este absolut imperativa daca Eminescu mai inseamna ceva pentru romani. Mi-e teama insa ca mentalitatea ’globalista’ – ce a democratizat accesul la informatie dar a redus simtitor discernamantul si importanta traditiilor literare – cat si criza economica mondiala vor fi scuze suficiente ca romanii sa nu faca nimic. Sau cum zice Creanga: pana acum ne-a fost cum ne-a fost, dar de acum inainte tot asa o sa ne fie!

DRRP-ul declara patriotard ca rolul sau este de a sprijini ’pastrarea identitatii culturale romanesti’ in Diaspora. Eminescu are un loc central in spiritualitatea romana, mai ales in Diaspora. Eminescu nu trebuie promovat printre romani, el este deja o permanenta iar coeziunea romanilor in jurul lui este un fapt. Comunitatile romaneasti de oriunde au nevoia mult mai mare de recunoasterea valorilor nationale de catre nativii tarilor unde traiesc! Fara o astfel de validare, mandria legata de ’romanitate’ si de figura centrala a culturii lor – Eminescu – va continua sa fie resimtita de orice emigrant doar ca nostalgie (in sarbatoriri facute de romani, intre romani si pentru romani), si ca frustrare a incapacitatii de a impartasi si strainilor (datorita handicapului de limba) ceea ce romanii stiu ca este constitutiv etniei lor.

A te identifica si mandri cu o valoare nationala de talie universala este o realitate mult prea elementara ca sa fie pusa in discutie. Romanul emigrant reactioneaza reflex la mentionarea lui Enescu, Brancusi sau a celorlalte figuri (culturale, sportive, artistice, etc.) cunoscute in lume, subliniind ca ’sunt romani’. Cand e vorba de Eminescu, nu au insa ce impartasi, pentru ca nu au cum. Scoaterea lui din acest anonimat transcultural ar trebui sa fie o prioritate a DRRP, dar promovarea internationala a lui Eminescu este cu mult dincolo de nostalgiile ’diasporenilor’. Ea priveste intocmirea unei strategii culturale a guvernului roman care sa inteleaga necesitatea si beneficiile unui asemenea demers.

Am ajuns la intrebarea de inceput, ce (ne) facem cu Eminescu? Poate ca, de fapt, intrebarea a devenit inutila, poate ca intre timp romanii au acceptat absurdul argument al irelevantei sale iar Eminescu a devenit irelevant si pentru cei mai multi dintre noi. Personal, am avut des sentimentul ca ma zbat inutil. Desigur, eu ma voi lupta si pe viitor, ca asa mi-e menirea sau impatimirea. Nu as fi scris insa randurile de fata fara sa-mi recunosc macar o urma de speranta…

Dreptul la opinie

mai 31st, 2009

Tot mai des mă întâlnesc în ultima vreme în spaţiul virtual cu persoane care îşi reclamă dreptul la opinie într-un mod care nu are nici o legătură cu dialogul. Aceste persoane nu doar doresc să-şi exprime opiniile, ci nici să nu fie contrazise. Cu alte cuvinte, doresc ca aceste opinii să fie tratate ca un fel de sentinţe finale şi să nu fie nici prea analizate, nici puse sub semnul întrebării.

Revista ACUM, pentru care dialogul direct intre autori şi cititori este înscris chiar pe frontispiciu, le apare într-o lumină supărătoare acestor purtători ad-hoc de sentinţe sub formă de opinii personale, considerându-ne aroganţi şi lipsiţi de eleganţă, neinformaţi şi abuzivi.

Nu scriu acest editorial pentru genul de persoane care persistă, fascinate de ego, în clamarea dreptului lor la opinie, pentru că a dialoga cu ele este imposibil. Scriu pentru cei care, asemenea mie, trebuie să trăiască într-un mediu în care numele libertăţii de exprimare este luat în deşert.
Majoritatea celor care citesc aceste rânduri cunosc sau au auzit de Primul Amendament la Constituţia SUA, care spune:
Congress shall make no law respecting an establishment of religion, or prohibiting the free exercise thereof; or abridging the freedom of speech, or of the press; or the right of the people peaceably to assemble, and to petition the government for a redress of grievances.
În esenţă, acest amendament separă statul de religie, garantează libertatea cuvântului şi a presei şi dreptul cetăţenilor de a se aduna paşnic şi a cere în scris guvernului îndreptarea unor stări de lucruri.

Cu toate acestea, experienţa judiciară americană (bazată pe precedenţă) a arătat că există cazuri în care libertăţile constituţionale oferite de Primul Amendament pot fi restrânse într-un cadru constituţional. În acest scop a fost definit termenul (şi testul) de „clear and present danger” – pentru descrierea cazurilor în care exercitarea libertăţilor respective crează, în context, un pericol clar, iminent, de iniţiere a unei acţiuni ilegale.

De ce această informare? (Minimală în raport cu complexitatea subiectului) Pentru că la ACUM ne ghidăm, între altele, şi după Primul Amendament al Constituţiei SUA. Modul în care punem în context pericolul pe care îl reprezintă anumite opinii ale cititorilor nu este criptat ci se găseşte în multiplele texte, aflate on-line, care definesc politica noastră editorială. Între altele, din această politică face parte şi delimitarea unor categorii de opinii pe care le recepţionăm, potrivit naturii lor, pentru ca aceia care se regăsesc în paginile noastre să aibă certitudinea că într-adevăr opiniile sunt libere în ACUM, dar asta nu înseamnă că ni le şi însuşim.

Interpretarea noastră a pericolelor clare şi iminente, în baza cărora restrângem dreptul la opinie, vizează în primul rând comportamentul de troll (insistenţa de a furniza ecouri la nesfârşit, lipsite de substanţă şi, cel mai adesea, de legătură cu articolul), limbajul obscen, propagandismul de orice fel sau publicitatea mascată, scrisul „după ureche”. Fiind cei care sponsorizăm revista ACUM, noi facem şi aceste legi.

În rest, faptul că un cititor îşi permite să-l facă arogant şi nesimţit pe directorul publicaţiei, să afirme că redactorul şef cenzurează sau pune etichete nedrepte, nu are de ce să nu fie tratat ca un drept legitim la opinie şi publicat ca atare. La urma urmelor, alaturi de atatea forţe mondiale care conspiră impotriva acestor supăraţi, de ce n-am fi şi noi una dintre explicaţiile pentru care ei n-au găsit încă uşa care duce de la periferie mai înspre realizare personală?

Declaraţii dure despre R. Moldova în Parlamentul României

mai 25th, 2009

Călin Popescu Tăriceanu (deputat PNL): “Voronin este un bătrân aparatcic”; „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului”.

Titus Corlățean (Preşedintele Comisiei pentru Politică Externă a Camerei Deputaților): „Interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”; „Cine se naște din cetățeni români, este cetățean român, chiar dacă pierde cetățenia din motive neimputabile lui”.

Tudor Panțâru (deputat PSD, originar din Republica Moldova): “Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”; „E în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp. Rus) să rămână în coasta ei”; „Dacă UE nu ar fi ipocrită cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”.

Bogdan Olteanu (Deputat PNL): „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”; „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea ca altele de acest fel”.

Acestea sunt doar câteva dintre cele mai tari declaraţii ale câtorva dintre politicienii români de marcă, făcute zilele trecute la Sala Drepturilor Omului de la Bucureşti, în cadrul unei dezbateri – “Solidari cu Moldova – Soluţii europene pentru o democraţie reală în Republica Moldova” – pe marginea abuzurilor din Republica Moldova. Iniţiator – deputata Alina Gorghiu (PNL România).

Cred că a fost unul dintre cele mai semnificative evenimente de la Bucureşti, din această săptămână, cu referire la R. Moldova. Un eveniment la care, după cum anunţam anterior, au participat specialişti în probleme de politică externă din cadrul Ministerului Român al Afacerilor Externe, Administraţiei Prezidenţiale şi Parlamentului României, ONG-uri pentru apărarea drepturilor omului şi pentru promovarea libertăţii presei din România, reprezentanţi ai ONG-urilor din Republica Moldova, studenţi basarabeni, dar şi cetăţeni semnatari ai petiţiei “Solidari cu Moldova” (vezi aici). Document care, de altfel, la iniţiativa deputatului Alina Gorghiu, a adunat peste 3500 de semnături şi care, aşa cum promit iniţiatorii, va ajunge pe masa decidenţilor europeni.

Călin Popescu Tăriceanu: “Alegerile din acest an (n.n. din R.M.) – o uriaşă farsă electorală”

Dezbaterea pe marginea situaţiei R. Moldova a fost deschisă de nume sonore, precum cele pe care le citam la începutul textului. Astfel, Călin Popescu Tăriceanu, fostul prim-ministru al României, şi-a început discursul destul de acid afirmând că “Voronin este un bătrân aparatcic” şi că „România a depins exclusiv de toanele Chișinăului” până acum. Fostul prim-ministru al României a ţinut să remarce şi faptul că R.M. trebuie să rămână “un subiect de actualitate” pentru România. Referindu-se direct la alegerile din 7 aprilie 2009, politicianul a atras atenţia asupra “uriaşei farse electorale” care s-a produs. Iată de ce, Călin Popescu Tăriceanu atrage atenţia şi susţine că “atâta vreme cât în R.M. în funcţiile cheie vor fi oamenii vechiului regim, lucrurile nu se vor schimba”.

Şi are perfectă dreptate. Nu poţi construi un stat bazat pe valori democratice, dacă cei care stau în fruntea acestuia sunt de altă factură şi sunt adepţii unor idei şi valori vechi comuniste. De aici şi afirmaţia fostului prim-ministru român: “Noi (n.n. România) trebuie să susţinem R.Moldova, dar nu în orice condiţii”.

Când vine vorba de regimul de vize, introdus de către autorităţile moldovene pentru cetăţenii români, părerea lui Călin Popescu Tăriceanu este la fel ca şi politica pe care o promovează în prezent Bucureştiul. El spune că România nu trebuie să răspundă R. Moldova cu aceeaşi monedă. Cât despre cetăţenie, politicianul precizează că “ţara nu duce o politică agresivă acordând cetăţenie”.”Nu facem decât să o dăm pe merit”, a concluzionat deputatul.

În completarea discursului lui Călin Popescu Tăriceanu, deputatul conservator Sergiu Andon a ţinut să atragă atenţia asupra următoarei idei: “Democraţia se poate perfecţiona, pe când dictatura, dacă se perfecţionează, devine şi mai periculoasă”.

Titus Corlăţean: Subiectul cetăţeniei nu trebuie să fie “jucat electoral”

Interesant a fost şi discursul lui Titus Corlăţean, Şeful Comisiei de Politică Externă a Senatului României. El a împărtăşit cu empatie celor prezenţi impresii din ultima sa călătorie la Chişinău. Deputatul Partidului Social spune că, pentru prima dată, s-a simţit în siguranţă la Chişinău doar când a păşit, la întoarcere, pe scara avionului de la TAROM.

Iată că R. Moldova devine nu doar o sperietoare pentru turiştii străini, cum scriam zilele trecute (vezi MAE francez avertizează: Nu mergeți în Transnistria!), ci, mai nou, chiar şi pentru diplomaţii occidentali. De unde şi explicaţia lui Titus Corlăţean că „interesul unor politicieni occidentali față de R. Moldova este zero”. Mai rău decât atât, nu cred că se mai poate!

Cu toate acestea, Corlăţean spune că, deşi România a trecut în sfera euroatlantică ne este alături. Dincolo de toate eforturile vecinilor, politicianul atrage atenţia că soluţia schimbării “vine din interiorul societăţii”. O societate care, în R. Moldova, potrivit lui Titus Corlăţean, este una “uitată de timp, de tip sovietic şi extrem de bine controlată”. O societate care trebuie în primul rând informată, susţine politicianul.

Ca şi Călin Popescu Tăriceanu, Titus Corlăţean s-a referit şi el la unul dintre cele mai discutate subiecte de o parte şi de alta a Prutului – cetăţenia română. Corlăţean susţine că acest subiect nu trebuie să fie “jucat electoral” la Bucureşti. De aceea, atât deputatul de la PSD, cât şi alţi colegi parlamentari, printre care şi Tudor Panţâru, au accentuat că partidele politice române trebuie să se pună la masa comună şi să analizeze situaţia creată. Inclusiv introducerea regimului de vize în R.M. pentru cetăţenii români. “Noi (n.n. România) suntem o voce în UE”, a atras atenţia politicianul.

“În R. Moldova opoziţia e mai slabă decât puterea”

Părerea îi aparţine deputatului ungur Gyorgy Frundo, reprezentant al UDMR. El crede că dacă basarabenilor li s-ar acorda cetăţenie română “rusofilii de acolo şi-ar îndeplini, astfel, visul ca R.M. să devină pământ rusesc”. Reacţiile nu s-au lăsat aşteptate, dar, din păcate, în timp ce primea replica pe marginea ideilor exprimate, deputatul de la UDMR a părăsit sala fără oarecare scuze sau explicaţii de rigoare.
De remarcat că parlamentarul de etnie maghiară a făcut, din acest punct de vedere, notă discordantă la respectiva reuniune în ceea ce priveşte subiectul abordat.

Tudor Panțâru: “România a fost prinsă pe picior greşit”

Aceasta este una dintre afirmaţiile din discursul lui Tudor Panţâru, deputat PSD pentru românii din afara României (Europa de Est), care a avut un discurs “la zi”, penetrant şi bazat pe argumente bine închegate.
“Politica de la Chișinău se face la Moscova și nu e una de cârpeală”, a precizat pentru început Panţâru. Abordând problema cetăţeniei, deputatul a ţinut să precizeze că „dacă UE nu ar fi ipocrită, cum a demonstrat, ar trebui să spună “mersi” Românei pentru că se oferă să legalizeze pașaportizarea basarabenilor. Asta e o favoare adusă Europei”. În chestiunea dată, Tudor Panţâru a ţinut să facă trimitere la Bulgaria, ţară care restabileşte fără oarecare probleme cetăţenia bulgarilor, inclusiv celor din R. Moldova. “Bulgaria acordă pe bandă rulantă cetăţenie celor din Macedonia!”, a atras atenţia deputatul. Prin urmare, mă întreb, care e diferenţa? Aşa cum a spus şi Panţâru, exemplul trebuie să dea de gândit celor care se tem de paşaportizarea românească a cetăţenilor moldoveni.

Tranşant în discursul său, deputatul Panţâru a mai subliniat că „e în interesul strategic al României să nu permită Imperiului (n.n. –Imp.Rus) să rămână în coasta ei”. Tudor Panţâru mai spune că ”România are tot dreptul să apere valorile europene în R. Moldova” deoarece, consideră el, “aceasta este cartea pe care trebuie să mizeze”. Iată de ce, ca şi antevorbitorii săi, deputatul de la PSD consideră că solidaritatea partidelor politice româneşti, faţă de chestiunea R. Moldova, este imperios necesară.

În sprijinul acestei idei, Eugen Popescu, directorul Romanian Global News a menţionat că ”Parlamentul României este instrumentul fundamental al neamului românesc” şi de aici trebuie să vină direcţia de abordare a problemei basarabene la Bucureşti.
În concluzie, Tudor Panţâru a ţinut să mai sublinieze că “Guvernul României ar trebui să iniţieze la CEDO, fără întârziere, o plângere contra R. Moldova pentru acţiunile sale antidemocrate din ultima vreme”.

Bogdan Olteanu: „A sunat ceasul lui Voronin”

În încheiere, Bogdan Olteanu, fostul şef al Camerei Deputaţilor, a ţinut să încurajeze tinerii din R. Moldova şi nu numai, preicizând că “diferenţele nu sunt între cetăţenii României şi cei ai R. Moldova”. „R. Moldova e condusă de o grupare care și-a acaparat numele de comuniști și un comportament de lăcustă”, a precizat Olteanu, dar, continuă el: „A sunat ceasul lui Voronin. Puterea de la Chișinău va cădea la fel ca altele de acest fel”. Bogdan Olteanu a mulţumit presei, atât din România, cât şi din R. Moldova (atenţie – celei de opoziţie, care informează publicul corect), pentru curajul şi aportul său semnificativ în perioada de după 5 aprilie.
Chiar dacă Bogdan Olteanu se arată optimist şi speră ca “mogulii din România” să poată investi jurnalistic în R. Moldova, am ţinut să îi răspund cu pesimism că acest lucru este mai puţin posibil în actualele condiţii. În contextul în care TVR-ul este scos de pe piaţa media de la noi, jurnaliştii români sunt expulzaţi, iar presa locală de opoziţie, care abia de mai rezistă, mai putem noi vorbi de oarecare proiecte mediatice româneşti la Chişinău? Constat cu tristeţe că NU.
În acest context, Bogdan Olteanu, a ţinut să precizeze că România trebuie neapărat “să sprijine conectarea cetăţenilor R.M. la valorile europene”.

Să sperăm că vom reuşi cu adevărat să “ne conectăm la valorile europene” nu doar la modul declarativ, cum a făcut partidul comunist până acum, dar şi real, aşa cum ar trebui şi este firesc să fie în planurile unei ţări care se află “în coasta Europei”.

Noutati senzationale din genetica: inceputurile medicinii personalizate

mai 25th, 2009

1. O prezentare generala a problemei

In ultima vreme noutatile din genetica se succed cu o rapiditate uluitoare, mai ales dupa ce genomul uman a fost studiat pe un grup mare de persoane.
Situatia este urmatoarea: orice fiintza umana are aproximativ trei miliarde de perechi de “litere” de ADN, dintre care numai circa 1% difdera intre indivizi diferiti. Restul sunt identice. Prin studierea unui numar mare de genomuri de la persoane diferite s-a reusit sa se faca o corelatie intre prezentza anumitor anomalii genetice si prezentza unor boli. Numai un studiu foarte detaliat si complicat poate elucida corelatia dintre erorile de copiere a informatiei si prezenta unor boli, iar uneori o singura grupa metil sau fenil poate determina aspecte importante din viata omului (ca in cazul bolii numita “nebunia piruvica”).

As vrea sa fac o paralela intre codificarea informatiilor de catre specia umana (in scris) si codificarea informatiilor de catre animale si plante.

Analogia aceasta se poate face mai bine cu sistemul cel mai simplificat de scriere, de exemplu alfabetul latin. Exista circa 20-25 de litere cu care se pot scrie o infinitate de volume de carti. La fel, in natura exista numai 20-23 de aminoacizi prin imbinarea carora se pot crea o infinitate de proteine.
Mai adanc, la nivelul ADN-ului, exista o corespondentza intre grupari de trei “baze” (codoni) se poate codifica “programul ” pentru fiecare aminoacid, etc.

Cateva curiozitati au atras atentia cercetatorilor cu aproape un deceniu in urma: toti se asteptau ca omul sa aiba un genom extrem de complicat, avand in vedere ca noi credem ca suntem “incoronarea creatiei”. Nimic mai fals: in loc de peste 100 000 de baze, cat asteptau geneticienii sa aiba genomul uman, exista numai vreo 22 000! Tot atat cat soarecii, cu care avem un numar foarte mare de asemanari! Suntem mai rude cu soarecii decat cu cainii sau vacile! Iar vacile sunt rude bune cu…delfinii!

Vietuitoarea cu numarul cel mai mare de “instructiuni genetice” este planta de liliac. Cand am in mana o floare de liliac ma gandesc intotdeauna ca este culmea creatiei pe pamant, ca numar de informatii necesare pentru a o crea, avand nevoie de cinci ori mai multe “instructiuni” decat fiinta umana!

Evident ca lucrurile sunt cu mult mai complicate, dar analogia cu scrisul nu se opreste aici. Ca si in cazul scrierii, este nevoie de semne de punctuatie si de pauze intre cuvinte. Exista si echivalentul chimic pentru acestea, uneori prin repetare de litere alteori in mod diferit. Mai departe, sa ne amintim cum a evoluat scrierea noastra. Pornind de la sistemele arhaice (egiptean si cuneiform), s-a ajuns treptat la scrierea feniciana (cu ruda ei, scrierea ebraica), care consta in scrierea exclusiva de la dreapta la stanga si folosirea exclusiv a consoanelor. Odata ajuns pe mana grecilor, alfabetul fenician a evoluat, completandu-se cu vocale, iar scrierea de la dreapta la stanga a evoluat si ea, ajungand la stadiul “boustrofedon”, adica “de-a-mboulea”, respectiv asa cum arau pamantul grecii intorcand boul care conduce plugul de la stanga la dreapta si de la dreapta la stanga, sa acopere toata suprafatrza fara intreruperi. Apoi s-a simplificat ajungand exclusiv de la stanga la dreapta.

Cam aceleasi etape le-au cunoscut si “textele biologice”!! Interesant faptul ca informatiile s-ar fi transmis corect si fara ajutorul vocalelor. Inventia vocalelor (de catre greci) tine de dorinta de a scrie…POEZIE!
Si in ADN-ul uman sau al altor vietuitoare exuista destula redundantza, pe care o putem asocia cu …poezia!

2. Medicina personalizata

Pana acum ne-am obisnuit ca medicii sa prescrie pacientilor o retzeta foarte generala, dupa tipul de boala respectiv. A aparut acum, deodata, posibilitatea ca printr-un simplu test genetic, pacientul si din pacate si companiile de asigurari) sa aiba posibilitatea sa afle deodata tot ce tine de sanatatea lor! Daca vor avea tendinta sa faca o boala de inima, daca vor dezvolta o boala mintala, daca vor avea probleme cu ficatul, fierea, chelia, potentza sexuala etc. Daca vor fi violenti sau pasnici, daca vor avea tendinta spre criminalitate, la fel.
Cu cat mai multe genomuri individualizate se vor cerceta, cu atat mai completa va fi harta sanatatii personale.

Si totusi, acest lucru care a devenit deja realitate pentu unii, va efectua o schimbare cu mult mai adanca in societate. Deja exista posibilitatea ca societatea umana sa se scindeze in doua. Nu intre sanatosi si bolnavi, nu pe linia prosti-inteligenti, ci pe linia deja existenta bogati-saraci!

Cei bogati pot beneficia deja de tratamente la care cei saraci nu pot nici macar sa spere. Cand bazele genetice ale sanatatii, inteligentei, frumusetii etc vor fi total determinate (ceea ce este inca de acum “in lucru”) diferentierea cea mai mare se va face intre cei care au bani sa profite de aceasta medicina si cei care nu au!

3. Oameni fosforescenti?

Deja calea “miracolelor” pe cale naturala este deschisa. In China (tara care nu are prea multe reguli etice de respectat in domeniul cercetarii) deja s-a reusit prelevarea unor gene de la fiinte marine luminiscente care s-au transferat la porci cu succes. Au rezultat niste porci a caror piele lumineaza noaptea ca meduzele de la care au fost transferate genele respective!

Eu sunt absolut sigur ca deja exista in lume multi doritori de a dansa in baruri, fiind fosforescenti-natural! Dar problemele de etica au impiedicat deocamdata raspandirea acestei mode. Se studiaza totusi acum si alte gene miraculoase: de exemplu polipii marini au proprietatea sa se refaca integral cand sunt taiati si chiar se reasambleaza daca sunt taiati in bucati la nivelul celulelor, in decurs de doua zile! Si pana acum au existat probleme etice reale sau inventate, dar de acum inainte numarul lor va creste imens.

4. Biserica si etica

Din nefericire pana cum nu exista organisme credibile al caror rol sa fie stabilirea de reguli etice valide. Spun “reguli valide” pentru ca regulile stabilite deocamdata de biserici sunt de multe ori irationale si contraproductive, intrucat se bazeaza pe mituri. De altfel ele sunt calcate in picioare tot timpul. De exemplu d3e curand papa de la Roma a primit vizita unor fosti copii ale pentru care fecundarea initiala a avut loc in eprubeta. Ce sa faca papa: sa continue condamnarile, sustinand in acelasi timp ca este “pro-life”?? Nu merge! E caraghios. Oamenii exista deja. Au fost nascuti si au la randul lor copii. Simpla lor existentza il pune pe papa intr-o lumina ridicola.

De exemplu, exista deja un numar urias de ovule fecundate, tinute in banci speciale in azot lichid. Ele pot (in principiu) sa fie reimplantate in femei si sa produca copii, dar pentru majoritatea sansa lor este zero. Vor fi aruncate la gunoi! Cu toate acestea cercetatorii nu au voie sa faca experiente cu ele “din motive etice”. Am vrut si eu sa inteleg eticismul acesta dar nu am reusit: devreme ce tot vor putrezi, de ce nu pot fi folosite inainte de a muri in cercetare, pentru a crea o lume mai buna? Eu nu considera acesta un motiv real.

Adevarata controversa este stranie: credinciosii spun ca momentul fecundarii este momentul crearii unei noi fiinte umane. Cercetatorii spun ca nu este adevarat, intrucat pana la varsta de 3 luni un fetus nu are deloc creier. Fiinta umana fara creier nu este “umana”!
La o discutie la Roche Palo Alto eu l-am intrebat pe un pionier al denomului uman daca nu se poate face un experiment in fatza lumii sa veden cine are dreptate? De exemplu ovulele fecundate se tin in azot lichid. De ce sa nu incercam sa-i pastram in azot lichid si pe “reverenzii” Pat Robertson sau pe Jerry Falwell (doi bigoti renumiti in SUA)? Bineinteles ca lumea a ras.

Totusi, probleme etice exista intr-adevar. Daca e sa ne referim numai la faptul ca azi exista o diviziune intre oameni din punct de vedere financiar de exemplu, pana la urma tot de etica tzine. Daca mergem inainte tot asa s-ar putea sa ne trezim deja cu o divizare a lumii ingrozitor de nedreapta, la care nu-i putem gasi deocamdata nici o solutie.

Călătorind prin Univers

mai 25th, 2009

Asociaţia Culturală Noua Acropolă, Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”, Primăria Municipiului Timişoara şi Radio Timişoara vă invită la evenimentul „Călătorind prin Univers”, dedicat Anului Internaţional al Astronomiei.

Acest eveniment are ca scop popularizarea ştiinţei astronomiei în rândul publicului timişorean de toate vârstele. Prin urmare organizatorii vă propun:

§ o expoziţie de 40 de postere, conţinând elementele de bază ale astronomiei;

§ observaţii astronomice;

§ show de planetarium digital;

§ ateliere interactive şi creative, pentru copii, tineri şi adulţi;

§ teatru;

§ mese rotunde;

§ videoproiecţii;

§ concurs de fotografie

§ spectacol folcloric

Momentul deschiderii, adică zilele de 22 şi 23 mai, va oferi publicului timişorean o călătorie extraordinară până la limitele universului cunoscut şi o serie de ateliere în care prof. Simona Ivascu (Lic. Grigore Moisil) şi Doru Dragan (Astroclubul Altair) vor explica primii pasi in descoperirea acestui domeniu misterios.

Totodată, în perioada 22-24 mai, se vor desfăşura şi Zilele culturii germanilor din Banat. Sărbătoarea „Germanii se întorc în Banat” se va desfăşura în cadrul programului „ Timişoara, Mica Vienă” şi va consta într-un spectacol de folclor care va începe vineri, 22 mai de la ora 20.

Vă invităm aşadar să participaţi cu entuziasm la toate aceste manifestări, la aventura cosmosului şi de asemenea la concursul de fotografie, O călătorie în Univers, cu tema: „Cerul înstelat deasupra mea…”. Informaţii suplimentare veţi găsi pe site-ul Primăriei Municipiului Timişoara (www.primariatm. ro) şi pe cel al Asociaţiei Culturale Noua Acropolă (www.noua-acropola. ro).

Vineri 22 mai 2009, Piaţa Unirii

20:00 – 21:30 spectacol de folclor german cu: Fanfara Eisenbahner Musikanten şi Trupa de dansuri din Singen, Germania, Ansamblul folcloric \”Leöwey\” al germanilor din Pécs, Ungaria Ansamblul de dansuri populare al saşilor din Sibiu, Ansamblul de dansuri populare svăbeşti \”Banater Rosmarein\” din Timişoara, Trupa de copii \”Hänschenklein\”

21:30 –Deschiderea evenimentului, CĂLĂTORIND PRIN UNIVERS

22:00 – Compania Dan Puric cu spectacolul ”Toţi cinci”

Observaţii astronomice

Sâmbătă 23 mai 2009, Piaţa Unirii

11:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

17:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona Ivascu, Lic. Grigore Moisil

19:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

21:30 Show de planetarium digital pe maxiscreen

prezintă: Adrian Sonka de la Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”

Observaţii astronomice

Duminică 24 mai 2009, Piaţa Unirii

10:00 Atelier de astronomie pentru copii (5-12 ani)

prezintă: prof. Simona IvaScu, Lic. Grigore Moisil

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinţa: Asociaţia culturală Noua Acropolă

19:00 Teatru: Micul prinţ

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

Vineri, 29 mai 2009

17:00 Masa rotundă: Cum se schimbă un Ev Mediu?(Partea I)

Provocarea lui Giordano Bruno

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărturesti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

Sâmbătă, 30 mai 2009

11:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezinta: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

16:00 Masă rotundă: Cum se schimba un Ev Mediu?(Partea a II-a)

Soluţia lui Galilei

moderatori: Monica Varga şi Mirci Codruta, Noua Acropolă Timişoara

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelive17:00 Atelier de astronomie: Ochi către cer

prezintă: Doru Dragan, preşedinte al astroclubului Altair

locaţie: Piaţa Unirii

Duminica, 31 mai 2009

17:00 Atelier de pictură pentru copii (5-12 ani)

prezintă: Asociaţia culturală Noua Acropolă

locaţie: Piata Unirii

22:00 Frumuseţea cosmosului, videoproiecţie

montaj realizat de: Institutul de Antropologie Hermes al Noii Acropole

locaţie: Librăria Cărtureşti, Piaţa Unirii, StreetDelivery

sursa: wellstimisoara

“Vrem altă Românie, mai bună” – interviu cu Ducu Hâncu, autorul “Imnului turistic al României”

mai 25th, 2009
Grupul satiric happyfish.roGrupul satiric happyfish.ro

De câteva săptămâni o parodie intitulată “Imnul Turistic al României” face furori pe internet http://www.youtube.com/watch?v=1FYl9p3VYNg. Interpretat de Happyfish.ro, imnul tratează cu sarcasm starea actuală a turismului în România, fiind pe alocuri extrem de dur, cu referiri explicite la prostituție și pedofilie. Unul dintre autori, fostul meu coleg de la BBC, Alexandru “Ducu” Hâncu a avut amabilitatea să stea de vorbă cu revista ACUM despre acest imn controversat.

1) Ce reacții ai avut la \”Imnul turistic al României? Ai fost făcut anti-român, vândut, etc?

– In mod clar, “The End of Choice”, parodia noastra la ideea de Imn turistic al Romaniei, a atins o coarda extrem de sensibila. Dupa trei saptamini, am depasit 200.000 de vizionari – pe Youtube.com, Happyfish.ro, 220.ro si celelalte situri care au postat videoclipul. Evident, nu puteau lipsi reactiile negative. Am fost acuzati pe forumuri ca sintem tradatori, anti-romani, vinduti, “alogeni”, am fost injurati in toate felurile. Unul dintre noi a primit si amenintari cu moartea. Apoi, mai multe asociatii din turism, impreuna cu Departamentul de Turism al Primariei Bucuresti,

(vezi link-ul : http://www.smartnews.ro/Business/11674.html)

au cerut interventia “organelor abilitate ale statului”, acuzindu-ne de “defaimare a Romaniei, subminare a intereselor nationale, distorsionarea rau intentionata a imaginii unei destinatii turistice, instigare la proxenetism, prostitutie, pornografie, pedofilie, trafic de organe si alte nemernicii”. Criticile, insultele, atacurile, au fost insa net eclipsate de mesajele pozitive, de felicitarile si de incurajarile pe care le-am primit. La radio si la televiziune, Mihai Dobrovolschi, Iulian Tanase, Razvan Simion si Dani Otil, Realitatea TV, Mihai Morar, Radu Moraru au difuzat parodia noastra, iar ultimii doi ne-au invitat la emisiunile lor. Pe net, zeci de bloguri au preluat clipul si l-au comentat, sporindu-i si mai mult popularitatea. E interesant, de asemeni, ca destule personalitati din mass-media ne-au laudat in particular, dar n-au facut-o si in public. Culmea, unul dintre ei ne-a spus “bravo, baieti”, iar dupa aceea, la o emisiune de televiziune, n-a facut decit sa incerce sa ne demoleze, sugerind ca sintem tradatori, vinduti, alogeni, si tot tacimul. Deh … Cele mai interesante reactii ni s-au parut insa cele venita din tabara “Imnului oficial”. Intr-un interviu la televiziune, Ministrul Turismului, Elena Udrea, a spus,in esenta, ca parodia noastra va spori popularitatea cintecului compus de Marius Moga, iar criticile sunt un ajutor. O reactie impecabila. In ce-l priveste, Marius Moga ne-a spus, in direct la emisiunea lui Radu Moraru, ca “The End of Choice” i-a placut si l-a facut sa rida.

2) Cum răspunzi acelora care te acuză că denigrezi imaginea turismului românesc și a României?

Ca sa rezolvi o problema, intii trebuie sa recunosti ca exista. Capul ingropat in nisip nu rezolva nimic. Odata ajunsi aici, turistii straini vad imediat prapastia dintre realitate si imaginea idilica din imnul comandat de ministerul turismului. Dupa “The End of Choice”, noi am produs o continuare, intitulata “ Come to Bucharest – Imnul turistic loveste din nou”. Va invit sa o vedeti – o gasiti la adresa :

http://happyfish.ro/vrem_alta_romanie/come_to_bucharest/

sau pe Youtube. E o plimbare prin centrul istoric al Bucurestiului, care arata ca o zona de dezastru. Coloana sonora e chiar imnul ministerului turismului, cu cuvintele traduse pe ecran, in limba romana. Contrastul intre versuri si imagini e absolut socant.
Dincolo de turism, important e insa altceva : in ce fel de tara vrem sa traim? “The end of Choice” face parte dintr-un serial intitulat “Vrem alta Romanie”, pe care l-am inceput anul trecut pe Happyfish.ro. E un serial in care spunem tot ce nu vrem sa mai insemne Romania. Parodia de imn turistic a avut succes in primul rind pentru ca versurile nu mint, ci prezinta strict realitatea. N-am inventat nimic, productia noastra nu e o fictiune. Sunt fenomene dureroase, unele cumplite, pe care autoritatile din Romania, la aproape 20 de ani de la caderea comunismului, tot nu reusesc sa le stavileasca – de pilda traficul cu organe, pedofilia, prostitutia. In schimb, in plina criza, se gasesc bani de la buget pentru un Imn turistic. Asa cum s-au gasit in trecut bani pentru promovarea Romaniei ca “Tara a Vampirilor” – poate n-ati uitat de proiectul cu Dracula Park. Noi nu vrem sa fim “tara vampirilor”, a prostitutiei, pedofiliei, traficului cu organe, a mitocanilor cu bani, a infrastructurii care se prabuseste, a coruptiei, a realitatii cosmetizate, a fictiunii puse in locul adevarului. Ca lucrurile pe care le criticam exista si in alte tari nu e un argument. Noi vrem sa dispara din tara noastra. Sa nu mai fie. Vrem alta Romanie, mai buna. Punct. Judecind dupa cele peste 200.000 de vizionari pe net, se pare ca foarte multi romani sint de acord cu noi. Si asta, fiindca inteleg perfect diferenta dintre critica si lipsa de patriotism. Si stiu ca umorul e, de foarte mult ori, cea mai eficienta forma de critica.

3) Care crezi că va fi efectul răspândirii pe internet a acestui imn?

Sincer, habar n-am. Deocamdata, clipul continua sa atraga vizionari. E un punct de reper in internetul romanesc. Sa fim realisti – un videoclip, oricit succes ar avea, nu o sa schimbe mare lucru. E foarte bine insa ca oamenii l-au vazut, au ris, au ramas pe ginduri, au reactionat. Vorbind strict din punctul nostru de vedere, suntem fericiti ca stilul nostru de umor, si in general, stilul nostru de-a face lucrurile, a inceput sa prinda. “The End of Choice” a atras atentia, a functionat ca un reflector pus pe toate productiile noastre, sporindu-le popularitatea. Nu e vorba doar de Happyfish, ci si de Green Channel, canalul nostru de emisiuni “live”, de Sisters.ro si de Cinemania.ro. E un succes de care aveam nevoie. Lucram la o firma mica si facem ceva foarte dificil : productie video pentru internet, la calitatea productiilor de televiziune. E dificil pentru ca, deocamdata, nimeni nu prea stie cum ajungi la succes comercial cu asemenea productii. Si s-a pravalit peste noi si criza, care a decimat bugetele de publicitate, exact cind ne lansam cu adevarat. Din fericire, Sorin Marin – cel care a creat fundatia si festivalul de film “Anonimul” – e un patron care are curajul sa riste cu o asemenea investitie, gindita pe termen lung. Si care ne da sansa sa incercam, sa exploram diverse variante. Altii, n-ar avea nici pasiunea, nici rabdarea sa o faca.

4) Mai sunt în plan astfel de \”creații\”?

Da. Urmatoarea va fi gata cit de curind, poate chiar saptamina aceasta. Dragos Musat, Patrick Andre de Hillerin, George “Gojira” Andreescu sint oameni cu foarte mult talent si lucram foarte bine impreuna. Nu stiu cind o sa mai repetam succesul cu “The End of Choice”. De incercat, insa, vom incerca. Si, cu un pic de noroc, cine stie? Deocamdata, va asteptam in fiecare zi pe happyfish.ro.

O expoziţie ca o victorie: Medalion Egon Marc Lövith, la Muzeul de Artă din Cluj

mai 25th, 2009
Maestrul Lövith acordă autografeMaestrul Lövith acordă autografe

În 21 mai maestrul Egon Marc Lövith a împlinit 86 de ani. Tradiţionalul “La Mulţi ani !” a răsunat în Palatului Bánffy care găzduieşte Muzeul de Artă din Cluj. La vernisajul expoziţiei omagiale a participat un public numeros confraţi artişti, critici de artă, prieteni. A venit atâta lume încât mulţi n-au mai încăput în sală aşteptându-şi rândul pe terasa care dă spre curtea interioară a clădirii baroce.
După cum a arătat în alocuţiunea introductivă dr. Alexandra Rus, curatorul expoziţiei, exponatele sculpturi în metal şi în lemn şi desene aflate în patrimoniul instituţiei, unele expuse în premieră, sunt relevante pentru tematica şi stilul proprii artistului. Lucrările Maternitate, Focul, Holocaust şi portretele lui Bach şi Brâncuşi, sunt realizate în maniera inconfundabilă prin care Egon Marc Lővith a devenit unul dintre marii inovatori ai sculpturii ardelene din veacul XX . În paralel au fost proiectate filme documentare despre viaţa şi opera lui Egon Marc Lővith .
Maestrul îmbrăcat elegant a ascultat cu atenţie elogiile, a strâns mâini, a surâs şi a schimbat impresii cu relaxarea artistului obişnuit cu astfel de evenimente. Firesc, dacă ne gândim că e cea de a şaptea expoziţie personală organizată de Muzeul de Artă din Cluj, incredibil dacă ne reamintim realitatea semnalată într-un articol pe care l-am publicat anul trecut şi în revista Acum. Iată câteva fragmente:
„La 21 mai 2008 Egon Marc Lővith, cunoscutul şi apreciatul sculptor, pictor şi grafician clujean, supravieţuitor al lagărelor naziste, a împlinit 85 de ani. Aniversarea
n-a trecut total neobservată deşi de aproape doi ani maestrul lipseşte din spaţiul public. Cotidianul de limbă maghiară Szabadság a publicat un articol semnat de criticul de artă Júlia Németh, autoarea unui album Egon Lővith apărut cu doi ani în urmă.
În prezent pictorul Lővith locuieşte într-o casă de bătrâni administrată de biserica reformată. În aşezământul curat şi frumos amenajat bătrânii sunt îngrijiţi cu multă dăruire, asigurându-li-se, contra cost, cazare, mâncare şi îngrijire. Artistul are o cameră de vreo 10 metri pătraţi, cu un pat, o chiuvetă, un fotoliu, un televizor şi o masă îngustă pe care sunt înşirate cărţile şi albumele scrise despre viaţa lui, menite să-i împrospăteze memoria afectată de accidentul vascular cerebral suferit acum doi ani. Asta se întâmpla după inaugurarea, la Dachau, a expoziţiei permanente care cuprinde lucrările sale de grafică reunite în ciclul Holocaust. Şi albumul publicat în Germania cu acel prilej, stă la loc de cinste.”… „La sfârşitul vizitelor la casa de bătrâni, maestrul ne conduce până la poartă, apoi cheia este răsucită, pentru că bătrânii nu pot părăsi azilul decât însoţiţi şi cu învoire.”… „Egon Marc Lővith face parte din generaţia supravieţuitorilor: a supravieţuit lagărelor de la Auschwitz şi Dachau, a depăşit momentul tragic al morţii iubitei sale soţii şi muze, Margot, care i-a stat alături 54 de ani, susţinându-l şi degrevându-l de toate grijile vieţii cotidiene, asigurându-i condiţiile să creeze şi să se afirme. Şi iată că a supravieţuit şi atacului cerebral care i-a zdruncinat memoria. Ar avea însă nevoie de un ajutor susţinut, de recuperare asistată de psiholog, de plimbări prin oraş, de cineva care să se ocupe de el în mod constant şi cu profesionalism, să-l însoţească la atelier atunci când ar dori să picteze. Toate acestea s-ar rezolva simplu, pentru că maestrul are bani şi o serie de lucrări valoroase care ar putea fi valorificate pentru această cauză. Atâta doar că propunerile în acest sens nu au găsit receptivitate din partea celor care îi administrează banii, moştenitoarele din străinătate care şi-au intrat în rol, deşi artistul este în viaţă. Dar el e un supravieţuitor; continuă să lupte. Visează la o nouă expoziţie, să se prezinte în faţa publicului iubitor de artă din Cluj, care se pare că l-a uitat.”

Anul trecut i-am promis că la viitoarea aniversare i se va organiza o expoziţie. Voiam să dau un sens existenţei sale anoste de la casa de bătrâni deşi nu bănuiam cum avea să prindă contur acest proiect. Speram, totuşi, că aveam să câştig susţinători pentru realizarea lui. Ideea a fost îmbrăţişată de profesorul Ladislau Gyémánt, directorul Institutului de Studii Iudaice „Moshe Carmilly” de la Universitatea Babeş-Bolyai (care a contribuit şi financiar), de dr. Alexandra Rus, criticul de artă care a vegheat asupra tuturor expoziţiilor maestrului Lővith şi a scris o monografie despre opera sa, de Studioul Teritorial TVR Cluj care a pus la dispoziţie filmele despre artist. Cuvântul decisiv l-a avut plasticianul Călin Stegerean, directorul Muzeului de Artă din Cluj care a reuşit să facă loc expoziţiei Medalion Egon Marc Lővith într-un program expoziţional foarte aglomerat, stabilit cu un an înainte. Şi n-a fixat-o într-o dată oarecare ci în 21 mai, ziua de naştere a artistului. În alocuţiunile lor, atât dr. Alexandra Rus cât şi directorul Călin Stegerean au scos în evidenţă locul
În cele două ore cât a durat vernisajul maestrul a întinerit cu zece ani. Bătrânul cu scăpări de memorie, cu privirea tristă şi pierdută, a devenit sprinten în mişcări şi în spirit, a dat autografe simţindu-se în elementul său.
L-am condus înapoi la casa de bătrâni cu braţele încărcate de flori şi cadouri. A doua zi am răsfoit cu înfrigurare presa clujeană şi am urmărit jurnalele de ştiri. Expoziţia Medalion Lővith a căpătat locul cuvenit în relatările acestora. Maestrul revenise în centrul atenţiei. Am vorbit la telefon cu el şi mi-a spus. „Trebuie să discutăm serios, nu pot trăi fără proiecte”. Speranţele nu sunt deşarte atâta timp cât, la iniţiativa şi prin susţinerea Mariei Roth, şefa catedrei de asistenţă socială de la universitate şi veche prietenă a maestrului, plasticiana şi art-terapeuta Agnes Forró îl vizitează pe artist şi modelează alături de el. Şi atunci cum să nu cred că expoziţia Medalion Lővith, deschisă în perioada 21 – 31 mai la Muzeul de Artă din Cluj, este o victorie ? O victorie repurtată de maestrul de 86 de ani asupra bolii, singurătăţii şi uitării .

Foarte scumpii noştri conducători

mai 25th, 2009
Michael Martin - primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de aniMichael Martin – primul Speaker obligat să demisioneze în peste 300 de ani

Prin anii ’50, când Partidul Comunist Român dorea să verifice nivelul politic al unui candidat, sau când Securitatea ancheta un prezumtiv „duşman al poporului”, i se punea respectivului următoarea întrebare : „Ce părere ai despre viaţa pe care o duc conducătorii partidului şi guvernului, care locuiesc în vile spaţioase, circulă în maşini de serviciu, au magazine speciale unde se găsesc de toate şi sunt în general feriţi de vicisitudinile existenţei marii majorităţi a populaţiei”? Răspunsul corect era: „Aşa este şi normal. Trebuie să asigurăm scumpilor noştri conducători toate condiţiile necesare, pentru că ei au o mare responsabilitate, duc o activitate foarte importantă pentru construirea socialismului, pentru viitorul luminos al întregului popor”.

De ce mi-am adus aminte acum de această relicvă a beznei comuniste? Pentru că de peste două săptămâni, Marea Britanie se află într-o foarte gravă criză constituţională, declanşată de dezvăluirile privind decontările făcute de numeroşi deputaţi în Camera Comunelor în baza sistemului de alocaţii. Aici sunt necesare câteva explicaţii:

Un deputat britanic primeşte un salariu anual de cca 64.000 lire sterline. (aproximativ de două ori și jumătate salariul mediu pe economie) In plus, are dreptul să primească bani pentru întreţinerea unei locuinţe suplimentare dacă locuinţa sa este departe de circumscripţia electorală pe care o reprezintă sau departe de Londra, sediul Camerei Comunelor. Are apoi alocaţii totalizând 200.000 de lire sterline pentru angajarea unui asistent, pentru cheltuieli de deplasare, de reprezentare, etc. A reieşit însă acum că sistemul a fost supus unui întreg catalog de abuzuri. Mulţi deputaţi şi-au angajat soţul sau soţia sau copiii ca secretar sau asistent, un deputat a decontat cheltuieli pentru construirea unei insule pentru raţe sălbatice pe iazul de pe proprietatea sa, un ministru a decontat cheltuieli de întreţinere pentru casa surorii sale pe care o desemnase drept a doua sa locuinţă, deputaţi, soţ şi soţie au decontat separat pentru aceeaşi locuinţă secundară, alţii au continuat să încaseze bani pentru plata ipotecii deşi ipoteca fusese acchitat cu mult timp în urmă, alţi deputaţi au pretins rambursarea preţului unor obiecte cum ar fi televizoare, covoare scumpe, etc. etc, alţii s-au dedat la tot felul de chichiţe pentru a evita să plătească taxa pe profit când au vândut a doua locuinţă, etc. etc. etc. Scandalul a izbucnit când cotidianul Daily Telegraph a început să publice ceea ce au a fost descrise drept „abuzurile aleşilor poporului”. Şi deşi nici un partid reprezentat în parlament nu arată acum curat ca nevasta Cezarului, majoritatea celor acuzaţi sunt membri ai partidului laburist de guvernământ. Deşi au insistat că nu au făcut nimic ilegal, mulţi dintre ei au început să rambursese sumele considerate a fi fost încasate în afara spriritului legii.

Speaker în dizgrație

Dar care lege? Legea făcută de ei, pentru că sistemul „autoguvernării” a fost elaborat şi aprobat de deputaţii înşişi, fără nici un control din afară. Dezgustul public a fost atât de mare încât liderii principalelor partide au declarat că deputaţii dovediţi că au abuzat de sistem nu vor mai fi reselecţionaţi drept candidaţi la alegerile următoare şi pot fi chiar excluşi din partid. Contribuabilul britanic nu este de acord să finanţeze crearea „tuturor condiţiile necesare conducătorilor săi” fiind foarte bun cunoscător al naturii umane.

Dar victima cea mai importantă a scandalului a fost Speakerul Camrei Comunelor (Speaker s-ar putea traduce prin președinte, deși rolul este destul de diferit), Michael Martin, primul speaker din ultimele trei sute de ani obligat să-şi dea demisia din funcţie. Şi o funcţie extrem de importantă, el fiind nu numai arbitrul dezbaterilor din Camera Comunelor dar şi persoana care face legătura între legislativ şi monarh. Cei nouă ani de când este în funcţie au fost punctaţi de numeroase controverse, penultima fiind aprobarea dată de el poliţiei de a percheziţiona, fără mandat, biroul unui deputat conservator din sediul Parlamentului. Dar picătura care a umplut paharul a fost modul cum a reacţionat la dezvăluirile privind cheltuielile deputaţilor. In loc să confrunte abuzurile, el a închis ochii şi apoi a încercat din răsputeri să blocheze aplicarea şi în Parlament a legii privivind „libertatea accesului la informaţii”. Iar când a apostrofat destul de dur o deputată laburistă care solicitase unele explicaţii privind abuzurile, majoritatea Camerei a decis că „arbitrul” nu mai are tactul şi imparţialitatea esenţiale funcţiei. Ameninţat cu un vot de neîncredere, Speakerul şi-a anunţat demisia, care va intra în vigoare la 21 iunie, când Parlamentul va alege un succesor.

Adăugând la toatre acestea şi suspendarea a doi lorzi laburişti care în schimbul unor sume de bani se oferiseră să introducă anumite amendamente legislative, avem tabloul complet al „putreziciunii sistemului politic” cum l-au caracterizat poate în mod exagerat unii ziarişti.

Reflexe autoritare

Spun „exagerat” pentru că, păstrând proporţiile trebuie subliniat că sistemul politic este mai puţin corupt în Marea Britanie decât în multe alte ţări. Nu vorbim aici de fraude de sute sau milioane de lire sterline ci de sume mult mai mici, în unele cazuri chiar simple găinării. Dar aceasta nu este o scuză, din contră. Dacă aleşii britanici se dedau la asemenea lucruri, cum poate avea încredere electoratul că ei nu sunt mânaţi de interese meschine similare şi atunci când iau decizii cu consecinţe importante pentru ţară, ca de exemplu participarea la războiul din Irak, la cel din Afganistan, politica fiscală şi altele. Scandalul a demonstrat însă şi forţa presi şi a opiniei publice.

În ultimii 12 ani, parlamentul britanic îmi amintea foarte des de Marea Adunare Naţională a lui Ceauşescu, aprobând aproape automat măsurile guvernului laburist. Dar acum s-a terminat. Ameninţat practic cu retrogradarea, dacă nu chiar cu aproape dispariţia sa în alegerile din iunie pentru Parlamentul European şi alegerile locale parţiale, partidul laburist se grăbeşte acum să adopte măsurile mult amânate pentru reformarea întregului sistem. S-ar putea însă să fie prea târziu. Unii comentatori spun că în ţară nu a mai domnit o asemenea stare de spirit rebelă de la ultima răscoală ţărănească, cea din 1381. Majoritatea populaţiei pare să dorească dizolvarea actualui Parlament discreaditat şi şinerea de noi alegeri generale. Premierul Gordon Brown se eschivează cu tot felul de argumente, principalul fiind că el este omul cel mai potrivit pentru a scoate ţara din criza economică şi financiară în care se află. Poate ar trebui însă să-şi amintească dictonul lui Abraham Lincoln:

“You may fool all the people some of the time, you can even fool some of the people all of the time, but you cannot fool all of the people all the time.”

.

Are și Serbia Tanacul ei…

mai 25th, 2009
Reabilitare în spirit ortodoxistReabilitare în spirit ortodoxist

Oficialitățile sârbe anchetează centrele de reabilitare ale dependenților de droguri afiliate Bisericii Ortodoxe, pe motiv că pacienții sunt bătuți în mod barbar pentru a fi reabilitați în societatea creștinească.

Iată că nici Serbia nu duce lipsă de propriul Tanacu, că doar sunt și ei popor ortodox și corecția se face numai prin bătaie ruptă din rai. Aceste fapte ni le dezvăluie revista Vreme care prezintă un filmuleț odios în care un pacient este bătut cu o lopată de cel care se presupune ca trebuia să-l ajute să se lase de droguri…pentru că lopata nu a fost suficientă, i se mai dau și pumni și picioare în față. Și ca asemănarea cu Tanacu să fie completă, pe pereții încăperii se pot vedea icoane ortodoxe, să fie bătut în fața Domnului. Porunca decalogului „să nu ucizi” este cea care se referă și la violență (fizică, verbală etc); doctrina creștină spune că o palmă poate ucide o parte din demnitatea omului, din sufletul său, la fel și un cuvânt poate leza la fel de mult….violența e crimă.

Filmulețul prezintă imagini șocante unde tânărul ținut de alți doi și bătut de al treilea, strigă de durere, însă nimeni nu pare a-l asculta (că de auzit, sunt absolut convins că a fpost auzit). Ce mă înfioară mai mult e că nu prea părea să-l deranjeze prea tare, oricine altcineva ar fi sărit până în tavan, s-ar fi smucit să scape din ghearele iadului dezlănțuit….dar tânărul stă aplecat pe masă suportându-și purgatoriul. Aici mă întreb oare până unde poate să meargă îndoctrinarea și spălarea pe creier practicată de religia fanatică?! Sau mai există posibilitatea ca drogurile sau frica de torsionari, să-i fi afectat capacitățile mentale și acestea fiind alterate, bietul tânăr, nu protestează în fața călăilor.

Un preot care conduce centrul spune că „o mână de fier” este necesară….mă întreb oare dacă Dumnezeu și-ar întinde o așa mână de fier peste domnia sa, popa, ce va mai spune preacucernicia sa. „Oricine are un junkie (argou pt drogat) în casă, știe despre ce vorbesc” mai afirmă Arhipreotul Branislav Peranovic – așadar pracuvioase oare chiar toate familiile care au un membru dependent de droguri îl bat cu lopeți și alte unelte?
În plus chiar centrul afirmă că bătăile administrate de foști dependenți, sunt absolut necesare ca parte din terapia pentru dependența de narcotice și că sunt administrate cu asentimentul părinților celor dependenți – mie aici tot îmi miroase a fanatism ortodoxist….

Un fost pacient al centrului susține cele prezentate în revistă și spune că reabilitarea consta în „conversații plăcute” și bătaie (de zice că unde dă tata și mama, va crește…dar oare ce se spune unde dă reprezentantul binecuvântat în slujba Bisericii?). Alt fost narcoman tratat în centrul Crna Reka afirmă că uneori erau puși să stea în cerc în centrul căruia „unul rău” (un junkie – ca să vorbim pe limbajul părintelui ortodox) și să-l privească în timp ce era bătut de preoți și de personalul centrului. Tot el ne mai spune că bătăile au loc cu orice pică la îndemâna „reabilitantului”, iar Arhipreotul Peranovic „chiar știe cum să lovească – mâinile lui sunt adesea însângerate…Când lovește, folosindu-și brațele și picioarele, roba îi zboară în toate părțile. Practică arte marțiale”

Psihologii și psihiatrii văzând aceste fapte barbare au avertizat că violența fizică nu va ajuta la ajutarea dependenților, iar reprezentantul guvernului cu privire la drepturile omului a spus că „nu e o terapie, e un acti criminal”

Link la filmuleț: http://www.youtube.com/watch?v=gsfZ2Ljw-1U

Rusia impune tonul său Uniunii Europene

mai 25th, 2009

Atmosfera summitului de la Khabarovsk (21-22 mai), care a reunit înalţi reprezentanţi ai Rusiei şi Uniunii Europene, a conturat specificul traiectoriei care se prefigurează în relaţiile dintre cei doi actori majori.

Securitatea şi aspectele politice – „subiecte necondimentate”
Retorica ostilă ale autorităţilor ruse pe marginea politicii externe româneşti faţă de “partenerul” est-european al Rusiei, Republica Moldova, a fost utilizată deliberat de Moscova pentru a doza tensiunea de pe marginea subiectelor cu adevărat tăioase referitoare la cooperarea economică şi securitatea energetică. Totodată, discuţiile pe marginea conjuncturii politice regionale (relaţia România-RM, Transnistria, Georgia etc.) au constituit un domeniu mai complex utilizat abil de Rusia pentru a promova ideea unei noi arhitecturi de securitate pan-europeană. Prin intermediul emergenţei şi actualităţii sporite ale dosarelor date, Moscova tinde nu numai să multiplice susţinere în favoarea unui sistem nou de securitate, dar şi să rezolvă probleme de ordin local. Spre exemplu, declaraţiile preşedintelui român vizavi de frontierele statului vecin confirmă (în viziunea rusă) necesitatea acestui sistem de securitate care ar stabiliza frontierile „fluctuante” de pe spaţiul euro-atlantic. De asemenea, cazul României (alături de cel al Georgiei etc.) este folosit de Kremlin drept monstră pentru Bruxelles referitoare la caracterul defectuos al NATO în materie de securitate europeană. Totodată, culpabilizarea României alimentează şi amplifică resursele politico-electorale ale partenerilor locali ai Rusiei – Partidul Comuniştilor din RM, pentru eventualele alegeri anticipate.
La fel, focarele de insecuritate menţionate fac parte din obiectele de manipulare ale Rusiei folosite pentru a dinamiza negocierile pe marginea unui nou Acord strategic cu UE, care din varie motive (de origine europeană) sunt tergiversate (acest lucru este valabil şi în privinţa traducerii în viaţă a celor patru zone de interes comun).

Tematica economică pe plan secund
Impasul longeviv în negocierile pe marginea relaţiilor economice bilaterale (care de altfel tergiversează aderarea Rusiei la Organizaţia Mondială a Comerţului: reglementarea taxelor pentru zborurile transsiberiene, taxarea pentru producţia de lemn, dar şi iniţiativele economice anti-criză adoptate de autorităţile ruse dar dezavantajoase pentru UE) a impus oficialii europeni să se axeze pe subiecte mai puţin contradictorii, dar esenţiale pentru securitatea şi stabilitatea Europei.

Delegaţia Uniunii Europene şi-a propus în acest sens să dezbată iniţiativa creării cu participarea Rusiei a unui Mecanism de Avertizare Timpurie. Acest instrument, de altfel preconizat şi pentru ţările Parteneriatului Estic, urmează să ofere garanţii solide privind preîntâmpinarea crizelor în sfera livrărilor de hidrocarburi către Europa, similare celei din ianuarie 2009.

Reuniunea de la Khabarovsk a prezentat o platformă binevenită pentru ofensiva Rusiei, care conştientizează faptul că funcţionalitatea mecanismului european de „energy early warning” vizează la etapa actuală în primul rând Moscova. Refuzul lui D. Medvedev de a garanta imposibilitatea repetării unor perturbaţii energetice [1] evidenţiază cadrul jocului dintre Rusia şi UE, în care rolul “siguranţei energetice” va determina caracterul tranzacţiilor bilaterale ulterioare. Pe de altă parte, „oscilarea” Kremlinului oferă teren larg pentru manevrele diplomatice ruse în tratativele pentru instituirea unui acord alternativ Cartei Tratatului Energetic privitor la tranzitul resurselor energetice sau introducerea gazoductului “South Stream” în ordinea de priorităţi energetice a UE.

Rusia a spus Uniunii Europene de 3 ori „Nu”
Poziţia antagonistă a Moscovei faţă de UE, exprimată în ajunul summitului prin critica dură adresată României, a fost transferată pe alte domenii mai sensibile. Astfel, Rusia a dat dovadă de disconsideraţia faţă de Carta Tratatului Energetic, calificată de ea drept document ineficient care trebuie înlocuit cu un acord mai comprehensiv (cum ar fi cel privind tranzitul resurselor energetice).

De asemenea, preşedintele rus a decis să exploateze pe larg temerile europenilor legate de perspectivele unor crize energetice noi. Cu scopul cooptării privilegiate ale părţii ruse în proiectele energetice ucrainene (de exemplu: modernizarea reţelei de gazoducte ucrainene), Medvedev a invocat eventuala neimplicare a Rusiei în Mecanismul de Avertizare Timpurie (În altă ordine de idei, liderul rus a propus europenilor să acorde un credit special Kievului pentru a spori capacităţile lui de achitare pentru consumul de gaze naturale ruseşti. În condiţiile unor preţuri derizorii la petrol, autorităţile ruse contează pe veniturile obţinute din tranzacţiile de gaze naturale). Conform scenariului rusesc, sub presiunea imperativului energetic, Bruxellul urmează să ceară aprobarea politică a Kievului privind racordarea iniţiativei de îmbunătăţire tehnică a gazoductelor ucrainene la cerinţele Rusiei.

Şeful statului rus a dat aprecieri negative şi vizavi de Parteneriatul Estic, considerat de el drept oportunitate pentru crearea unui parteneriat regional anti-rusesc. În mare parte aceasta se datorează faptului că instrumentele incluse în acest program sunt destul de periculoase pentru perpetuarea influenţei ruseşti în regiune (mecanism de consolidare a capacităţilor instituţionale interiorizate şi angrenate în procesele de reformare şi democratizare din regiune, înfiinţarea unor platforme politice multilaterale etc.). De asemenea, Parteneriatul permite minimizarea ponderii politice ale Moscovei, care nu este prezentă în calitate de participant direct la iniţiativă, ci numai ca partener terţiar şi cazual. Adiţional, poiectul dat complementează Black Sea Sinergy, ceea ce poate genera facilităţi necontrolabile de partea rusă pentru reglemenatările „conflictelor îngheţate” monopolizate curent de ea. Periculozitatea acestui Parteneriat pentru interesele ruseşti rezultă şi din perspectivele clare în sfera liberalizării regimului de vize pentru cele 6 ţări ex-sovietice. Or, Moscova nu vrea să piardă controlul asupra regiunii din punctul de vedere socio-economic-migraţional, care datorită Parteneriatul Estic poate avea loc.

În final, organizarea summitului dat în regiunea rusească non-europeană denotă conturarea caracterului euroasiatic al Rusiei, care tinde să se afirme ca actor internaţional diferit de UE (după formă şi conţinut). Unii experţi leagă locul desfăşurării acestei reuniuni de intenţia Moscovei de a le sugera europenilor alternativa asiatică a Rusiei (politică, energetică etc.). În mod intenţionat sau nu, dar aceste mesaje simbolice au fost difuzate cu puţin timp până la schimbarea conducerii în instituţiile europene (alegerile europarlamentare, 4-7 iunie 2009), perioadă în care oficialii europeni (Preşedintele Comisiei Europene şi Înaltul Reprezentant pentru Politica Externă şi Securitatea Comună) nu pot apăra în plină măsură interesele europene pentru a nu prejudicia configuraţia viitoare a relaţiilor UE-Rusia.

Referinţe:
1. Ðîññèÿ íå ìîæåò äàòü åâðîïåéöàì ãàðàíòèé òîãî, ÷òî â äàëüíåéøåì ïî âèíå Óêðàèíû íå áóäåò ïåðåáîåâ ñ ïîñòàâêàìè ãàçà, http://www.echo.msk.ru/news/593892-echo.html

Cui îi mai pasă de critica literară?

mai 25th, 2009

Literatura română trece astăzi printr-un acut proces de fărâmiţare. Din cauze economice şi nu numai, cărţile nu se bucură de tiraje consistente iar circulaţia lor este restrânsă. Dacă atunci când e vorba despre scriitorii deja intraţi în conştiinţa publică, acest proces aproape că nu are efecte, atunci când discutăm de literatura contemporană, apar şi complicaţiile. Cititorul, fie el specializat ori nu, are acces câteodată exclusiv la textele publicate în zona în care-şi desfăşoară activitatea, fiindu-i practic imposibil să fie cu adevărat conectat la fenomenul literar contemporan. E adevărat, inflaţia de texte contribuie şi ea la această stare de fapt. Într-un asemenea peisaj, critica literară ar putea face lumină dacă şi-ar propune să lucreze cu instrumente şi criterii estetice, dacă s-ar reinventa cumva sintezele, textele critice de largă respiraţie în care, vorba lui Kogălniceanu (da, ne întoarcem la 1840!) opera să fie importantă şi nu autorul. Ar fi, evident, nevoie de timp pentru a ordona vastul material beletristic postcomunist, însă finalmente ideea de canon literar ar putea limpezi apele. Cu câteva excepţii, însă, astăzi este preferată critica de întâmpinare, fără anvergură, în care tonurile şi conştiinţa critică sunt afectate de gradul de proximitate între critic şi autorul de text literar.

Este (evident) imposibilă întoarcerea la peisajul literar interbelic, unde se afirmă şcoli de gândire şi se imprimă direcţii (cu inevitabile exagerări într-o direcţie sau alta). Marele dezavantaj al criticii de întâmpinare, însă, ţine de o profundă decontextualizare a fenomenului literar. Cartea este privită ca obiect cultural independent, iar autorii, aproape fără excepţie, beneficiază de cronici pozitive. Aceasta este de altfel şi deficienţa majoră a unui asemenea tip de critică. El nu mai poate oferi repere pentru simplu motiv că supralicitează frecvent. În plus, critica de întâmpinare pune textul literar între paranteze. Pierre Bayard, un universitar francez, scrie o carte al cărei titlu vorbeşte de la sine: „Cum vorbim despre cărţile pe care nu le-am citit” (Iaşi, Editura Polirom, 2008). Ei bine, multe dintre textele critice pe care le citim pe copertele cărţilor sau în prefeţele lor nu sunt altceva decât platitudini aplicabile aproape oricărui text literar. Suspiciunea (eufemistic vorbind, pentru că în realitate e vorba despre certitudine) este că departe de a cultiva şi promova proprietatea termenilor, critica de întâmpinare ar contribui masiv – în cazul în care i s-ar acorda o atenţie sporită din partea cititorului – la standardizare, la difuzarea unui set de clişee literare.
Vorbind despre critica literară, nu putem ocoli cel puţin patru nume importante şi relevante prin prisma prezentei discuţii: Nicolae Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu şi Eugen Negrici. Primii doi, autori de istorii literare, se feresc să radiografieze în profunzime literatura contemporană, exercitându-şi opiniile critice asupra unor nume deja consacrate. Eugen Negrici, în excelenta sa carte „Iluziile literaturii române” (Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2008) – excelentă ca abordare, altfel discutabilă la nivelul multor idei exprimate – atinge zone tabu ale literaturii române, demolează clişee şi redefineşte fenomene literare. Aceeaşi problemă, însă… literatura contemporană nu intră în asemenea paradigme. Cel care, ajutat de o aproape supraomenească putere de a citi (cărţi proaste şi bune deopotrivă), se ocupă de jungla literaturii de azi este Dan C. Mihăilescu, în cele trei volume ale sale „Literatura română în postceauşism” (Iaşi, Editura Polirom, 2006). Deşi textele sunt, multe dintre ele, critică de întâmpinare, sunt salvate prin coerenţa pe care o capătă în cele trei volume şi prin verva stilistică a autorului lor.

Revenind, se pare că astăzi critica literară îşi este suficientă sieşi, există exclusiv prin sine însăşi şi nu face altceva decât să împlinească orgolii mărunte. În relaţia cu cititorul, critica literară este inofensivă şi ineficientă. Ea nu mai poate impune scriitori la fel cum nici nu îi mai poate demola. În literatura contemporană, textul îşi croieşte singur drum către cititor, ocolind instanţa critică şi ignorând-o în mod frecvent. Critica înţeleasă ca cenzură a non-valorilor a fost înlocuită de metode mult mai subtile de triere a textului literar. E adevărat, criteriile nu sunt întotdeauna estetice, cartea devenind astăzi un produs economic.

Întrebarea fundamentală este: cine mai citeşte astăzi critica literară? Cu excepţia unor cititori specializaţi, cu excepţia criticilor înşişi, cu excepţia unor elevi în mod absurd obligaţi să se aplece asupra textelor critice (uneori în dauna textului beletristic propriu-zis), mai nimeni nu găseşte în ele repere sau direcţii. Teoria literaturii, cea care şi-ar putea dovedi atractivitatea în faţa criticii de întâmpinare sau a istoriei literare, pare a fi şi ea într-un accentuat con de umbră.

Bujor Nedelcovici – «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987»

mai 25th, 2009

Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987
Editura Institutul Naţional pentru Memoria Exilului Românesc – 2006
95 pagini
ISBN: (10) 973-567-536-6 ; (13) 978-973-567- 536-3
81.75 lei

«Nu se poate trăi la nesfârşit fără a rosti gândul gândit. Nu se poate trăi doar din promisiuni, soluţii consolatoare, autoamăgiri comode, adica o indiferenţă ce îşi caută mereu liniştea, o pasivitate ce decurge din sentimentul neputinţei sau al justificărilor facile de tipul: \”se fac şi lucruri bune, au ieşit şi cărţi de valoare\”. Nu se poate tăcea fără a suporta riscul că timpul să-ţi acopere sufletul şi condeiul de o tăcere vinovată, sufocată, într-o fiinţă bântuită de coşmaruri, îndoieli şi deznădejdi. Nu se poate trăi cu sentimentul permanent al unei culpe morale: şi eu contribui prin resemnarea şi pasivitatea mea la răul care se produce, adică distrugerea culturii şi a spiritualităţii româneşti. Există o limită de acceptare, înţelegere şi suportabilitate. Soseşte o zi în care trebuie să spui răspicat: Aşa nu se mai poate. Vine o clipă a eliberării şi a iluminării. Şi pentru mine acest prag a fost atins. Nu-mi părăsesc nici patria, nici cultura, nici cărţile, nici casa şi nici prietenii. Caut doar un refugiu temporar într-un oraş mare ca o pădure din care o să ies atunci când vitregiile şi urgiile vor trece peste acele locuri atât de încercate de-a lungul vremurilor ». Bujor Nedelcovici

În noiembrie 2006, la Colocviul internaţional organizat la Paris: «Que faire de l’héritage architectural et urbain des régimes totalitaires? Utilisation et réception des architectures des régimes totalitaires», am descoperit o carte deosebită, în primul rând, prin valoarea sa istoric-documentară «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» aparţinând scriitorului Bujor Nedelcovici. În acelaşi an, «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» a fost lansată şi la Târgul de carte Gaudeamus de la Bucureşti. Într-o zi, am regăsit autorul şi bineînţeles, cartea.

Chevalier de l’Ordre des Arts et Lettres în Franţa şi premiat de nenumărate ori pentru activitatea sa literară în România, Bujor Nedelcovici este autor de romane, eseuri, poezii, piese de teatru concretizate în volumele: «Ultimii» Editura Eminescu – 1970, Ed. Universalia – 1999 ; «Fără vîsle» Editura Eminescu – 1972 ; «Noaptea» Editura Eminescu – 1974; «Grădina Icoanei»- Editura Eminescu – 1997; «Zile de nisip» Editura Cartea Românească – 1979, Editura Albin Michel – Paris – 1989 (sub titlul «Crime de sable), Editura Fundaţiei Culturale Române – 1993; adaptare pentru filmul «Faleze de nisip – 1983; Somnul vameşului» Editura Eminescu – 1981; «Al doilea mesager» Editura Albin Michel – Paris – 1985, Editura Eminescu – 1991; adaptare pentru filmul «Somnul insulei» – 1994; «Oratoriu pentru imprudenţă» Editura Cartea Românească – 1992; «Dimineaţa unui miracol» – Editura Univers – 1993, Editura Actes Sud – Franţa – 1991; «Îmblînzitorul de lupi» Editura Albatros – 1991, «Le dompteur de loups» Editura Actes Sud – Franţa – 1994, Editura All – 1997; «Aici şi acum» Editura Cartea Românească – 1996, Editura All -1998; «Cochilia şi melcul» – Editura Allfa – 1997; «Jurnal infidel» – jurnal de exil – Editura Eminescu – 1998; «Iarba zeilor» Biblioteca Bucureşti – 1998; «2+1» Editura Cartea Românească, 1999; «Le provocateur» Editura Euroculture – Paris – 2000; «Jurnal infidel» – Editura Paralela 45 – 2003; «Cartea lui Ian înţeleptul, apostolul din golful îndepărtat» – Editura Jurnalul Literar – 2003; «Un tigru de hârtie» – Editura Allfa – 2003; ediţia a II-a – 2004; «Jurnal infidel» – Editura Allfa – 2004; «Lectorul de imagini, vandalism arhitectural în Bucureşti 1980-1987» – album foto – Editura Institutul Naţional Pentru Memoria Exilului Românesc – 2006; «Opere complete», vol. I-VIII – Editura Allfa – 2005-2008.

În \”Istoria literaturii române contemporane, 1941-2000\”, Alex. Ştefănescu subliniază: \”Bujor Nedelcovici are o gravitate şi o bună-credinţă rar întâlnite la noi, o responsabilitate susţinută şi duce de mai mulţi ani, fără mare susţinere din partea celor din jur, o campanie de activare a memoriei contemporanilor, care nu vor să-şi amintească ce s-a întâmplat în timpul comunismului\”.

Cartea «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» cuprinde o serie de documente, articole apărute în presă şi mai ales, fotografii inedite ale cartierului demolat în anii ’80 pentru construirea «Casei poporului», exedrele ministerelor şi axei «Victoriei Socialismului», actual bulevard Unirii.

Fotografiile au fost realizate de autor însuşi, în calitate de martor ocular, cu multe riscuri la acea vreme, însă cu toată convingerea în valoarea lor documentară, din împrejurimile şi din locuinţa sa situată în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor, sector 5, de unde ceilalţi scriitori «stăteau ascunşi şi priveau tăcuţi vandalismul care se desfăşura sub ochii lor. Sunt oameni care privesc şi nu văd. Sau văd şi vor să accepte inacceptabilul».

Imaginile şocante prezentate în «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» , sunt probele incontestabile ale unei catastrofe istoric-arhitecturale contemporane nouă, tuturor, la care am asistat cu pasivitate, teamă şi mai ales, laşitate faţă de propria noastră mutilare. Este o mutilare tragică, conştientă, implacabilă a conştiinţei noastre colective, un atac sordid şi malefic asupra propriului oraş, destin. Victima este iată, emblema naţională, capitala, însuşi Bucureştiul, acel «mic Paris» de altădată, un Paris oriental de început de secol, având axa de interes pe Calea Victoriei cu influenţele dominante haussmaniene şi unde, cândva, un Paul Gottereau proiectează Casa de Economii precum şi clădirea Fundaţiilor Regale într-o splendidă arhitectură eclectistă sau un Albert Galleron îşi revendică dreptul de autor asupra Ateneului Român; un oraş al unei protipendade şcolite în Franţa, uimite de oraşul luminilor, Parisul, acel «conglomerat de universalitate» (Andrei Pleşu), imaginea standard a civilizaţiei umane.

Ce s-a întâmplat cu Bucureştiul, căruia i s-a extirpat coloana vertebrală, însuşi patrimoniul său, în faţa «delirului de grandoare» la care au participat direct şi tacit atâţia arhitecţi şi ingineri?
Cum au putut fi distruse valoroasele situri de arhitectură, sute de hectare din zona Dealul Spirii cu străzile sale vechi, pline de istorie, Uranus, Mihai Vodă, Puţul cu Apă Rece, Cazărmii, Schitul Maicilor, Banul Mihalcea, Minotaurului s.a.m.d. ce au fost supuse unei demolări totale ca după un război devastator în care victimă şi inamic am ajuns să fim paradoxal, noi înşişi, într-un barbar genocid asupra propriei culturi şi moşteniri istorice?
Cum s-a acceptat să se demoleze mânăstiri şi biserici, monumente de arhitectură din secolul al XVI-lea ca biserica Alba Postăvari, sau Mânăstirea Mihai Vodă, Mânăstirea Văcăreşti, Biserica Sf. Vineri şi atâtea altele?
Sunt atâtea monumente religioase ale căror demolări au fost aprobate de liderii bisericii ortodoxe, de opinia publică, ingineri constructori, arhitecţi.
Câţi dintre aceştia şi-au făcut în realitate mea culpa după evenimentele din 1989?
Ce fel de arhitectură este aceasta fără discernământ, aceste buncăre contemporane de beton armat, ce nu se raportează decât la megalomanie?

Ce se va întâmpla cu edificiile acestea ieşite din scară şi din context, construcţii monstruoase, megalitice, construite prin teroare şi forţă, când vom conştientiza Răul din carnea Oraşului ? Oraşul este o fiinţă vie în mişcare, în permanentă transformare, cu rănile căreia va trebui să trăim într-o simbioză cotidiană reală.

Bucureştiul dispărut ne va însoţi inevitabil dincolo de istorie, lăsând în urmă cancerul malign al sistematizării urbane impuse de epigonii societăţii moderne într-un marş funebru al dezastrului. Un dezastru iminent extins dincolo timpul prezent ce va exploda în viitorul multor generaţii.

În «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» Bujor Nedelcovici propune 62 de fotografii cu totul speciale, menite să ne reamintească marele măcel sfidător al «epocii de aur» în care «primul arhitect» al ţării îşi dorea într-un cult al personalităţii exacerbat, un alt oraş, printr-o inginerie grotescă, inumană, un palimpsest urban însângerat, un «spaţiu damnat» peste care timpul să îşi piardă propriile ancoraje, dimensiuni.

Imaginile sunt probele de necontestat în instanţa Istoriei, a laşităţii colective la participarea distrugerii propriului patrimoniu naţional.
În ce măsură readucerea lor în prim plan va deveni o adevărată resuscitare vizuală a conştiinţei românilor, rămâne de văzut.

«Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» deţine mărturiile dureroase ale amneziei colective de ieri şi de astăzi ce ne avertizează de faptul că suntem mult prea departe de o reală «reformă morală»în ceea ce priveşte Bucureştiul.

\"Photobucket\"

In 1986, a venit de la Geneva Erasm Comet, care mi-a adus primul exemplar din romanul \”Al doilea mesager\”, trimis pe căi ilegale şi publicat la Paris. Gestul lui – a făcut autostopul de la Geneva la Bucureşti – m-a impresionat atât de mult, încât m-a inspirat să scriu romanul \”Dimineaţa unui miracol\”, care îl avea ca personaj chiar pe…Erasm Comet. L-am invitat acasă, în Blocul scriitorilor. A văzut pe fereastră peisajul lunar cu demolări de mari proporţii şi construcţii faraonice. Când i-am explicat despre ce este vorba, mi-a spus cu un glas neliniştit: Trebuie să pleci imediat de aici! Eşti în ochiul Ciclopului. Eu i-am răspuns: Crezi că Ciclopul poate fi ucis cu flash-ul unui aparat de fotografiat? Şi i-am arătat aparatul şi fotografiile, apoi el mi-a zâmbit cu scepticism şi amuzament. (…)
Fotografiile făcute în perioada 1980-1987 le-am trimis pe căi ilegale în Occident şi au fost prezentate de Asociaţia Patrimoines culturels en danger de la Paris în mai multe expoziţii şi publicate în ziare şi reviste. În Italia, în Corriere della sera a apărut un articol (Abbasso Ceausescu) în care se vorbea despre orgia violenţei şi în care era reprodusă o fotografie a Bisericii Alba-Postăvari, chiar în momentul în care turlele erau distruse de un excavator. In Telegraph Weekend Magazine a fost publicată aceeaşi fotografie, însuşită de un oarecare Patrick Seymour. Satisfacţie maximă (…)
Dupa ce am rămas în exil în Franţa, în 1987, la o expoziţie organizată de Radu Boruzescu în cadrul Asociaţiei Patrimoines culturels en danger (condusă de regretatul S. Gane) au fost prezentate publicului – în format mărit – mai multe fotografii cu biserici şi case demolate, iar protestele împotriva \”actelor de vandalism\” ce se petreceau în Romania au fost semnate de multe personalităţi de prestigiu şi academicieni din Franţa, printre care şi Eugéne Ionesco (vezi documentul). Deci eforturile de a nu asista tăcut şi inert la \”crimele ce se petreceau în stradă, sub ochii mei\” nu au fost inutile. Mai mult, pe genericul filmului documentar realizat de regizorul Nicolae Mărgineanu, Architecture et pouvoir (1993), era reprodusă imaginea Bisericii Alba-Postăvari în momentul când turla era în curs de prăbuşire. (…)
Ne bucurăm că după 16 ani s-au înfiinţat Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului în România şi Comisia pentru analiza dictaturii comuniste, dar în istorie este mai prudent ca dincolo de un entuziasm, necesar şi firesc, să privim cu luciditate ce rol vor juca aceste instituţii. Ce statut vor avea, ce atribuţii şi ce competenţe? Dacă este vorba despre crimele comunismului, institutul va putea sesiza instanţele judecătoreşti pentru deschiderea unor procese în cazul unor fapte penale? Se va stabili o zi comemorativă a victimelor şi se va include în programele şcolare studiul perioadei 1945-1989? Se va pedepsi negaţionalismul comunist, se vor cultiva respectul pentru \”memoria rănită\” şi asumarea personală a raspunderii morale şi spirituale? Se va înfiinţa un muzeu al victimelor comunismului la Bucureşti? Dacă în concluziile acestei comisii nu se va declara că în România s-au comis crime împotriva umanităţii, atunci tot acest efort se va dovedi ineficient pentru că orice persoană învinuită se va apăra invocând prescripţia actelor penale. Crimele împotriva umanităţii sunt imprescriptibile. Cand s-a înfiinţat CNSAS s-a intervenit (Mircea Ionescu-Quintus), prin Amendamentul 22 la Legea liberului acces la dosarele Securităţii, ca arhiva să rămână acolo unde se afla. Nu cumva prin mijloace ascunse şi ipocrite se va sabota această activitate? Legile democratice pentru respectarea istoriei, a trecutului şi a drepturilor omului sunt absolut necesare în România, dar ele nu trebuie să ramână forme fără fond, cum deseori s-a întâmplat. Imi este teama că muntele va naşte…un şoarece. (…) Publicarea acestui volum se afla sub semnul triadei: locurile memoriei, datoria de a nu uita şi împotrivirea în fata invaziei violenţei şi a barbariei moderne.
Intr-o zi, a venit în vizită un prieten care locuia în acelaşi bloc. I-am arătat fotografiile pe care le făcusem în cartierul Antim: case demolate, biserici mutate şi rămase izolate în mijlocul dărâmăturilor, vile construite la început de secol, unele cu fresce interioare; clădirile unui cartier burghez, aşezat, liniştit, care în alte ţări ar fi fost păstrate ca monumente arhitecturale.
In timp ce vorbeam, de la fereastra apartamentului am văzut un cortegiu de maşini oficiale şi masini ale miliţiei, care au oprit nu departe de locul unde trebuia să fie \”Piata Palatului Poporului\”. Sosea în vizită de lucru Marele Inchizitor. Cu câteva săptămâni înainte avusese loc inaugurarea şantierului. Suita şi cei doi câini negri Labrador au coborât din maşini. Am luat repede un aparat de fotografiat pe care îl ţineam încărcat, am tras perdelele pentru a nu fi zărit de securiştii în civil care priveau în permanenţă spre blocul în care ne aflam şi am inceput să fotografiez. \”Trăgeam\” imaginile cu încăpăţânare, furie şi disperare. Aveam senzatia că ţin în mână nu un aparat de fotografiat, ci o armă cu lunetă; fiecare imagine urmată de declicul aparatului era un glonţ pe care i-l trimiteam în trup.
Dupa ce vizita s-a terminat în acel loc al şantierului, cortegiul şi-a continuat drumul pe langa Mânăstirea Antim (care a fost parţial dărâmată) spre Spitalul Brâncovenesc (una din puţinele clădiri construite în stil brâncovenesc), care a fost mai târziu demolat. Prietenul meu s-a uitat lung la mine, puţin surprins şi nedumerit, apoi m-a întrebat, în timp ce eu scoteam pelicula din aparat, pregătindu-mă s-o developez:
\”De ce faci tu toate astea?!\” şi a arătat spre fotografiile din jurul nostru şi spre aparatul pe care îl aveam în mâna.
\”Pentru că există!\”, i-am raspuns eu consternat. \”Pentru că sunt martorul acestor… şi am în mână un aparat de fotografiat…\”
\”Şi apoi? Ce o să faci cu fotografiile?!\”
\”Nu ştiu! Dar nu pot să stau cu braţele încrucisate la piept! Am senzaţia că aşa fac ceva! Fotografiez…. deci mă revolt!\”
Am simţit că nu gândim la fel şi că drumurile noastre se vor despărţi cândva. Acum el este academician la Bucureşti, iar eu scriitor la Paris. Atunci voia să afle utilitatea gestului, eu însă eram interesat de gratuitatea lui şi de imposibilitatea de a fi un martor tăcut şi neputincios la acele crime care se produceau în jurul nostru. Nu suportam să văd cum se taie un copac, cum se dărâmă o casă şi de aceea încercam să păstrez cel puţin amintirea lor. Când am plecat în exil, am rupt zeci şi sute de fotografii de familie, dar nu am putut să distrug acele fotografii care într-un fel nu-mi aparţineau şi pe care parcă trebuia să le duc cuiva; erau probele concrete ale unor asasinate morale al căror martor involuntar fusesem.
Tot în aceeaşi perioadă, 1984, Biserica Alba-Postăvari (secolul XVI) rămăsese singură şi parcă ruşinată de toate clădirile demolate din jurul ei. Mai speram că va fi păstrată. Dacă Biserica Vasili Blajennii de lângă Kremlin nu a fost demolată, poate – îmi ziceam eu – şi Alba-Postăvari va fi în cele din urmă încadrată în noua construcţie.
Mă înşelam. Intr-o dimineaţă mă aflam în bucătărie, îmi preparăm o cafea. De la fereastră puteam vedea toată piaţa \”Palatului Poporului\” care era pustie. De la Mânăstirea Antim (fuseseră demolate turnul şi colţul zidului împrejmuitor, iar Palatul Sinodului fusese translatat) se auzeau clopotele slujbei. Era zi de Paşti. Un buldozer traversa piaţa si se îndrepta spre Biserica Alba-Postăvari. Am simţit că se va petrece ceva deosebit. Buldozerul s-a oprit în faţa bisericii. Am luat un aparat de fotografiat, am coborât în goană scările şi am început să alerg prin noroiul terenului viran care înconjura biserica. Lama buldozerului începuse să muşte din zidurile bisericii. Aş fi vrut să strig, să chem pe cineva în ajutor, parcă asistam neputincios la asasinarea unei fiinţe. Am început să trag fotografiile una după alta. Imediat am văzut câţiva securişti în civil care se adunaseră în jurul meu.
\”Ei! Ce faci tu acolo?!\” m-a întrebat unul dintre ei cu glas contrariat.
\”Fotografiez biserica!\”
\”Şi de ce azi?!\”
\”Pentru că azi o demolaţi!\”
\”Aha! Şi ce vrei să faci cu fotografiile?\”
Am tăcut, nu ştiam ce să răspund…
\”Vrei să le trimiţi peste graniţă? In Occident? Lasă că ştim noi! Ia dă-mi tu aparatul!\”
Mi-a smuls aparatul din mână, i-a scos filmul pe care l-a aruncat in noroi, apoi mi-a restituit aparatul cu un zâmbet de mulţumire. N-am zis nimic, am luat aparatul şi m-am întors repede acasă. Am găsit alt aparat, care spre norocul meu era încărcat cu film, am tras perdelele şi am început să fotografiez de la fereastra dărâmarea bisericii. Fotografiam cu furie, cu disperare şi cu satisfactia celui care nu poate fi învins nici chiar de brutalitatea şi cinismul celor care într-o zi de Paşti dărâmau o biserică. După câţiva ani, am realizat ideea pe care mi-o sugerase acel securist în civil: gardienii vieţii noastre şi ai gândurilor noastre. Am trimis în Germania filmele pe care le făcusem, inclusiv filmul în care era demolarea Bisericii Alba-Postăvari. (…)
Cu vremea, suferinţele unei ţări şi ale unui popor se vor uita. Patina timpului va lucra şi asupra zidurilor, iar turiştii japonezi sau americani vor vizita Bulevardul, Piaţa şi Palatul, vor fotografia un Disneyland a la roumaine, fără Mickey şi Donald, şi vor evoca un Dracula modern pe numele lui adevărat: Ceauşescu.
Parafrazând cuvintele lui Rimbaud, putem spune că acest palat va reprezenta o aşchie înfiptă în trupul unui oraş şi al unei ţări, cu care vom trăi de-a pururi.
Legile implacabile ale deriziunii şi ale uitării îşi vor face apariţia în viitorul nu prea îndepărtat…
Un scriitor, dublat de un fotograf, este un martor al istoriei nescrise, un arhivar al imaginilor interzise sau uitate, un depozitar al memoriei personale şi colective, Acesta a fost scopul paginilor scrise şi al fotografiilor făcute pe ascuns încă de la demolarea primelor case din vechiul cartier Antim…
(fragment din «Lectorul de imagini. Vandalism arhitectural în Bucureşti. 1980-1987» – Bujor Nedelcovici)

Povestea unei cărţi poştale

mai 25th, 2009

NU DE MULT am cumpărat o carte poştală…

Eram într’o piaţă la Paris, unde printre multe tarabe de artizani şi meşteşugari care expuneau produsele artei lor, era şi masa unui anticar, specializat în stampe şi cărţi poştale vechi. Cum subiectul acesta mă interesa, am început să caut cu speranţa că voi da peste ceva interesant. Nici eu nu ştiam ce se cheamă… “ceva interesant”.

Şi deodată mi-au căzut ochii peste o carte poştală trimisă din Bucureşti. Era o imagine cunoscută şi totuşi nouă. Ateneul Român… Ce poate fi mai cunoscut, chiar dacă imaginea data de aproape un secol! Dar în faţa arhitecturii de la 1888, care marchează şi astăzi inima istorică a oraşului, se înălţa un monument… o coloană de piatră dominată de vulturul cu crucea în clonţ, simbol bine cunoscut al Munteniei.

Nu mai văzusem monumentul acesta, deşi aveam deja câteva cărţi poştale reprezentând Ateneul de-a lungul a mai bine de un secol de existenţă.

Cea mai veche imagine reprezenta parcul din faţa Ateneului tăiat în plin mijloc de o alee pe care domni imbrăcaţi în “straie nemţeşti” şi cu pălării de pai păreau cã se feresc de căldura soarelui, deşi purtau vestă şi haină neagră în plină vară. Era pe la 1900 şi imobilul “Jockey Club”-ului şi cafeneaua “High Life”, pomenită deseori de Caragiale, mai dominau parcul Ateneului.

Apoi o altă imagine, reprezenta acelaşi parc pe la 1920. Se vedeau deja primele automobile-taxiuri în faţa hotelului “Athénée-Palace”, nu cel cu faţada de azi, refăcută în anii ‘30, ci cel de la origine, din 1910. Maşinile se amestecau încă cu birjele-taxiuri trase de un singur cal, pe care le-am cunoscut pânã la sfârşitul anilor ‘50.

Cunoşteam şi diferitele imagini ale Ateneului de după război. Mai întâi fără medalioanele de pe faţadă reprezentând pe regele Carol I înconjurat de voievozii care au marcat istoria culturii române, ca Matei Basarab şi Vasile Lupu.

În faţa colonadei, pe peluza verde, fugeau ca după o fantomă a trecutului “Alergãtorii” lui Boucher. Aveai impresia că-şi luaserã picioarele la spinare, urlând: “Vrem să scăpăm de aici cât mai repede!” Probabil că presimţeau că într’o noapte de Decembrie ‘89 un glonţ pierdut – cine a tras?… de ce a tras?… oare vom şti vreodatã? – îl va străpunge în plin piept pe unul dintre alergători.

În fine, pe la începutul anilor ‘60, a fost instalată în faţa Ateneului statuia lui Eminescu, de Anghel. Ce scandal! Cum să acceptăm ca marele poet naţional sã fie reprezentat “în pielea goală”… sau aproape!

Photobucket

Dar, până una-alta, mă uitam cu mirare la cartea poştală cu ştampila poştei din Bucureşti: 23 martie 1902. Mai jos, o altă ştampilă din Paris: 26 martie 1902. În numai trei zile cartea poştală ajunsese de la Bucureşti la Paris! Fără avion, fără “train à grande vitesse”, fără T.I.R… Şi astăzi, după o sută de ani, cu toatã “tehnica avansată”, cât face o carte poştală din România până în Franţa?

Dar cel mai interesant era numele destinatarului: “M. Jules HETZEL pour Mlle. HETZEL.” Auzisem de multă vreme de celebrul editor Hetzel cunoscut pentru publicarea cărţilor lui Jules Verne în ediţii care şi azi mai fac admiraţia bibliofililor din lumea întreaga. La fiecare licitaţie preţul ediţiilor originale Hetzel înregistrează noi şi noi recorduri. Oare cartea mea poştală era adresată celebrului editor din a doua jumătate a secolului XIX, a cărui urmaşi au continuat activitatea până la primul război mondial?

Am alergat imediat pe “rue Jacob” la adresa de pe cartea poştală… Nici o indicaţie… O casă veche ca toate celelalte din cartier… Oare nu voi găsi niciodată soluţia problemei mele?

* * *

Ca de obicei când eşti urmărit de o idee, o lumină apare pe neaşteptate! Trecând pe la Sévres în autobuz, remarc un afiş anunţând o expoziţie: “Voiajele extraordinare” ale lui Jules Verne în editura Hetzel.

Documentaţia disponibilă în expoziţie e clară. Pierre-Jules Hetzel fondează casa lui de editură în 1837. În 1860 se mută pe “18, rue Jacob”. Fiul său, Louis-Jules Hetzel preia direcţia casei după moartea tatălui în 1886 şi continuă activitatea până la 1912 când o vinde editurii Hachette.

Photobucket

Fiica acestuia, Catherine Bonnier de la Chapelle, pe care scriitorul academician Poirot-Delpech a cunoscut-o fiind copil la Meudon Bellevue, unde familia Hetzel avea o casã la ţară şi care astăzi este un muzeu al cărţilor publicate de celebrul editor, trebuie să fi avut vreo 20 de ani în 1902 când primea cărţi poştale din Bucureşti. Rămâne să descoperim cine era acel M. Berger care îi scria, cu autorizaţia tatălui, din România.

Dar asta e o altă poveste…

Adrian Irvin Rozei, Paris, noiembrie 2000

Rozei Adrian Irvin
Născut la Bucureşti în 1947, a studiat mai întâi la Institutul Politehnic ” Bucureşti ” şi, dupa stabilirea în Franţa în 1967, la ” Ecole Supérieure des Mines de Saint – Etienne “, obţinând titlul de ” Ingénieur Civil des Mines “. A lucrat în diferite societăţi din Franţa şi Germania între care, în ultimii treizeci de ani, în grupurile petroliere ELF si TOTAL, unde s-a ocupat de export în domeniul produselor chimice în Europa, America şi Orientul Mijlociu. În ultimii 13 ani, a dirijat exportul unor produse legate de industria minieră.
Începând din anul 2000, a colaborat cu reportaje, interviuri şi cronici culturale la diferite periodice româneşti din Danemarca, Elveţia, Canada, Australia, Noua Zeelandă, Moldova şi România. Asigură o rubrică culturală bi-lunară a unui organ de presă publicat pe Internet. Participa în mod regulat la organizarea ” Întâlnirilor Franco-Române în Mediterana “, care au loc în fiecare an în sudul Franţei. Vorbeşte opt limbi.

Naționalismul ca instrument unic?

mai 25th, 2009
Pilotul sau avionul - Pe cine salvam?Pilotul sau avionul – Pe cine salvam?

Seria de articole despre nationalism de pe saitul acestei reviste a provocat, cum era de asteptat, discutii fierbinti. Incerc sa contribui cu cateva reflexii care, sper eu, sa ajute la completarea tabloului.

In primul rand, cateva clarificari. Sa admitem buna credinta atat a sustinatorilor cat si a criticilor nationalismului, in speta celui romanesc. Si unii si altii trebuie ca au bune intentii legate de obiective rezonabile cum ar fi stabilitatea natiunii, bunastare, pastrarea identitatii etc. Chiar daca in spatele aceleiasi notiuni in mintea fiecaruia se afla un model total diferit iar clarificarea lor are rareori loc in cursul polemicilor.

In ce ma priveste, traind o jumatate din viata in Romania (comunista) si inca doua decenii intr-o tara nordica, am trecut, nu neaparat cu voia mea ci prin presiunea evidentelor, prin tot felul de atitudini posibile vizavi de nationalism si patriotism: nu sunt cazut de pe Marte. In privinta cadrului in care discutam, propun sa ne limitam la rolul nationalismului in Europa de astazi. Nu Asia, nu Somalia, doar Europa, asa cum este ea.

Vreau sa impartasesc o parte din aceasta experienta si sa explic cateva pareri despre nationalism. Nu vreau sa ating relatia dintre nationalism si patriotism. Chiar daca sunt doua entitati diferite, intre cele doua exista (si) canale de comunicatie ideatica si afectiva. Unii din cei care le imbratiseaza le substituie, in mod constient sau nu, dupa cum simt ca situatia o cere.

Nationalism perimat
Nationalismul este un instrument creeat in perioada istorica a formarii natiunilor, cand acestea erau instabile si expuse la amenintari cu totul altele decat cele din prezent. El si-a slujt rolul dar in prezent modelul pentru care a fost creat nu mai exista. Atunci, poate, cum scria cineva in ecouri, era nevoie ca milioane de francezi, germani, sa moara pentru natiune, asa cum scria un cititor intr-un comentariu. Acum, in nici un caz. Chiar daca Romania ar fi plina de individualisti nepracticanti ai nationalismului, granitele ei nu s-ar clinti nici macar cu un metru. Ce se intampla acum in tara este o alta poveste si nici in privinta asta nationalismul nu poata ajuta mai mult decât rugaciunile.

Nationalismul a fost bine gandit ca un instrument incluzând modele, metode, mesaje, bine elaborate.
Insuflarea lui s-a facut intotdeauna prin tehnici psihologice simple si eficiente: de la cea mai frageda varsta, pe canalul de comunicatie al afectului, folosind cultura ca ,,unda purtatoare” si cantand pe corzile sonore ale sufletului uman: mandria, exaltarea, nostalgia, rusinea, frica, ura.

Din aceasta cauza, individul odata format este aproape intotdeauna insensibilizat pe viata la alte modele oricat de atractive ar fi ele si oricat de logica si decenta ar fi pledoaria. Exceptie o face poate numai “depresurizarea” pe o durata suficient de lunga (probabil un deceniu minim) prin schimbarea mediului.

Polemica despre nationalism nu ar avea rost daca nu ar exista voci, inclusiv ale subsemnatului, care sa sustina ca, pe langa fata sa luminoasa, omenoasa, exista si o fata intunecata, crunta, atat de putin atragatoare incat o trecem sub tacere. Am sugerat asta chiar de la punctul precedent. Ura este cea impotriva ,,dusmanilor natiunii” care, in forma mai mult sau mai putin voalata sunt:

a) toti “strainii”,

b) “paganii” si

c)persoane apartinand propriei natiuni care din varii motive au trecut peste rusinea si frica insuflate calificandu-se in grupul dusmanilor.
Faptele acestora din urma nu trebuie neaparat sa fie capitale – de multe ori ajunge numai sa te indoiesti de linie, sa fii sceptic sau sa nu fii capabil de entuziasmul asteptat.

Doctrina nationalismului isi pune in practica obiectivul de a proteja un ,,patrimoniu”, definit in moduri mai mult sau mai putin diferite dar intotdeauna suficient de confuze, intentionat, ca sa lase loc la proiectarea propriilor fantasme.

Transformarea in calai
Pentru obtinerea protectiei se cere calificarea populatiei pentru capacitatea de a-i nimici pe cei desemnati inamici de catre autoritati.

Clasificarea acestora ca ,,inamici” si scoaterea lor in afara sferei umane este absolut indispensabila pentru a face posibil populatiei sa escaladeze puternicul mecanism de solidaritate interumana. Cum insa ,,dusmanii”, inclusiv cei proveniti din propria natiune, sunt declarati ,,ne-oameni”, nu mai exista in continuare e niciun obstacol de constiinta.

Problema e rezolvata, inhibitia odata eliminata ii face oameni capabili capabili de comportamentul paradoxal al combatantului, dar si cel al calaului, tortionarului, dupa cum se cere.

Ganditi-va la grozaviile practicate in razboiele, inspirat numite, civile (care de fapt in aceeasi sunt razboaie impotriva civililor). Bosniaci, sarbi, croati, albanezi, rusi (impotriva cecenilor) toti fara exceptie cand a fost cazul, trup si suflet credinciosi fiecare perceptii posibile de natiune cu care fusesera programati, au fost capabili de torturarea si uciderea civililor nevinovati in cele mai crude moduri. Femeile, indiferent de varsta, au fost privilegiate ele beneficiind in plus si de violurile bestiale. Din pacate tocmai astfel de aspecte, tratate cu discretie, constituie baza strategiilor pentru castigarea luptei ,,pentru patrie”. La incheierea conflicutului, ,,monstrilor programati” li se permite sa intre din nou in pielea de oameni cumsecade. Culpabilizarea lor este si ea de cele mai multe ori o nedreptate.

Tocmai lor, celor care duc la indeplinire aceste misiuni ingrozitoare, modelul nationalismului nu le rezerva mai mult decat statutul de materiale consumabile. Ei sunt cei de la care se asteapta sa fie ori de cate ori e nevoie gata de sacrificii duse pana la cel ,,suprem”. Har Domnului, aceste amenintari infioratoare nu mai sunt de actualitate pentru tarile Europei (incluzand aici si Romania, bineinteles). Asa ca aceasta aberatie nu mai este operativa insa isi continua existenta latenta. Din cand in cand insa, (Timisoara, Targu-Mures, Piata Universitatii) dar si oricand nu te astepti, ea poate izbucni: instrumentul, modelele si metodele exista.

Modelul suedez
Daca nationalismul si-a jucat rolul atunci cand era chiar nevoie de el acum, in Mileniul al III-lea este o piedica. O doctrina paguboasa care ii priveaza pe membrii natiunii exact de ceeace li se cuvine si care in consecinta pune in pericol chiar interesul national. Daca acest instrument ar fi fost indispensabil si eficient, cum se explica drumul taras, marcat de mediocritate si esecuri, al Romaniei timp de cateva decenii?? Indiferent de regim (comunist sau nu nationalismul este un fir rosu care strabate prin necazurile Romaniei, pastrandu-se relativ neschimbat). Ma refer in primul rand la fata lui intunecata. Nu ar fi oare cazul, macar aceia dintre noi care clamam devotamentul si patriotismul, sa ne oprim o clipa, sa meditam cu sinceritate si luciditate macar in forumul nostru interior?

Exista alternative care nu pretind sacrificii fundamentale ca renuntarea la romanism, limba, traditii (mai putin ele putine la numar sunt in mod limpede anacronice si absurde si de care ar trebui sa ne dezbaram prin proprie initiativa). In privinta alternativelor citez Modelul Suedez (pe care il cunosc), care se bazeaza pe o cu totul alta paradigma, un model pragmatic si onest, total curatat de dramatism gaunos, si a carei eficienta nu mai trebuie demonstrata (cu toate scaderile ei inevitabile dar mult mai putin esentiale decat cele ale modelului concurent). Modul Suedez pune in centru nu o entitate ambigua si pasibila de interpretari frauduloase (in nationalism, singurii apartinatori ai natiunii care scapa de obligatia de a ,,consumabile” si care sunt deasupra legilor ca niste faraoni, sunt unsii, de la mic la mare, in aparatul statului). In cazul Modelului Suedez, in centru este pusa ,,bunastarea” urmatoarelor entitati cat se poate de concrete: locuitorii teritoriului, fiintele, mediul natural si social, patrimoniul de cultura si civilizatie. Si astazi ma minunez, dupa doua decenii, ca in Suedia nu sunt niciodata pomeniti in mass-media ,,primarul capitalei”, al orasului, etc. De abia daca cunosc jumatate dintre ministri si ministere.

Ingrijorarea, cu toata intelegerea pe care trebuie sa o avem pentru ea, fiind izvorata din bune intentii, ca abandonarea nationalismului in favoarea uneia dintre variantele doctrinelor moderne occidentale ar aduce cu sine renuntarea la specificul national, cultura si civilizatia romaneasca, valorile afective romanesti (vorbesc de cele pozitive evident), este din pacate aberanta.

Pretul platit agatarii de o doctrina in prezent expirata si nociva este exact condamnarea natiunii romanesti la exact opusul a ceea ce se doreste. Chiar merita? Inchisi de bunavoie (?) in ,,cercul nostru stramt”, suspiciosi la vizitatorii din afara tarii pentru ca am fost programati sa vedem in ei dusmani si oameni inferiori, condamnam turismul si mediul de afaceri la ,,originalitate” si ne mai si mandrim cu asta. Ne mandrim in adancul inimii pana si cu jefuitorii tarii cu conditia sa fie ,,de-ai nostri”. Criticile si atentionarile ne fac sa sarim ca arsi si sa-i aratam satisfacuti cu degetul pe cei care, ,,saracii” sunt bine-mersi. Am facut ce-am facut si in doua decenii am reusit sa sarim peste modernizarea infrastructurii. Cine ne place ne place asa cum suntem nu? In calatoriile in afara tarii avem grija sa nu ne entuziasmam prea tare. Ne e frica sa nu ne diluam specificul. Am fost atat de bine programati incat elogiem si admiram duritatea si aroganta pe care autorile o practica programatic fata de noi insine. Ori avem ocazia le transmitem (de parca le-ar pasa) ca nu au fost suficient de aspre cu ,,romanul” (care e asa cum e…, stim noi cu totii cum). Cu alte cuvinte, elogiile noastre fata de tot ce e romanesc se termina exact cand ajungem la bietul roman, pe care il vedem ,,hot, pus pe capatuiala, necivilizat, inferior”, in frunte cu noi insine. Am fost atat de eficient formati, formatie de care ne agatam cu dintii si ghearele, incat acum nu mai avem nevoie sa ni se arunce o portocala, o bucata de pui sau un pix. Acum ne saturam si doar cand ni se trece pe la nas carnatul. Am toate motivele sa pun toate aceste ,,recorduri” pe seama doctrinei pe care o aparam si indragim in mod eronat ca pe singura alternativa.

Daca este valabila premisa de buna-intentie de la inceputul articolului va rog sa pastrati un ,,moment de reculegere” fata in fata cu constiinta dumneavoastra. Poate ca tot ce am scris aici sunt bazaconiile unui ratat arogant si invidios.

Dar daca…daca totusi este adevarat?

Vreau sa inchei cu o ,,enigma” la care va rog sa meditati. In ultimele doua decenii, numarul de accidente ale flotei militare aviatice severe soldate cu distrugerea aeronavei a fost cam acelasi, raportat la numarul de locuitori ai Suediei respectiv Romaniei. Nicio victima, nici macar o ranire, la pilotii suedezi in timp ce colegii lor romani au murit cu totii. De ce!?

Premiul Comitetului Naţional Român ICOM

mai 25th, 2009

Comitetul Naţional Român ICOM a organizat, în anul 2009, cea de a zecea ediţie a concursului pentru Premiul Comitetului Naţional Român ICOM, premiu care este acordat autorului concepţiei tematice a unei expoziţii organizate în anul precedent de un membru al Consiliului Internaţional al Muzeelor (ICOM) din România.

În acest an, juriul a fost alcătuit din: Raluca Capotă (expert, Ministerul Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional), Adrian Majuru (muzeograf coordonator, Muzeul Municipiului Bucureşti), Virgil Ştefan Niţulescu (inspector guvernamental, Secretariatul General al Guvernului, preşedintele Comitetului Naţional Român ICOM), Doina Păuleanu (director, Muzeul de Artă Constanţa, secretarul Comitetului Naţional Român ICOM), Gabriela Popa (consilier, Muzeul Parlamentului, Camera Deputaţilor), Viorel Rău (director general, Muzeul Naţional „Vasile Grigore – pictor şi colecţionar“), Aurora Stănescu (şef serviciu, Muzeul Naţional de Istorie Naturală „Grigore Antipa“), Alis Vasile (muzeolog) şi Lia Maria Voicu (director general, Muzeul de Istorie şi Arheologie al Judeţului Prahova, vicepreşedintele Comitetului Naţional Român ICOM).

Au fost înscrise în concurs nouă expoziţii (în ordinea înscrierii în concurs):

Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea“ Rupea de Ligia Fulga, organizată de Muzeul de Etnografie Braşov.
Muzeul de Antropolgie „Francisc Rainer“ Cheia de Emilia Iancu şi M. Ghiţă Mateucă, organizată de Muzeul Judeţean de Ştiinţele Naturii Prahova.
Galeria de Artă Românească, de Iulia Mesea, organizată la Muzeul Naţional Brukenthal.
Rememorând Revoluţia. 1848 – 2008 , de Melinda Mitu şi Ovidiu Muntean, organizată de Muzeul Naţional de Istorie a Transilvaniei.
Meister der Steinzeitkunst – Frühe Kultuern aus Rumänien, de Dragomir Nicolae Popovici, Florin Draşovean, Jacques Chamay, Peter Kaiser şi Frederike van der Wielen, organizată la Muzeul Istoric din Olten, Elveţia.

Oraşele României. Sfârşitul sec. XIX – începutul sec. XX, de Cristina Anton Manea şi Radu Coroamă, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

90 de ani de la Mare Unire, de Şerban Constantinescu, Radu Coroamă şi Cornel Ilie, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Revoluţia Română de la 1848, de Maria Magdalena Ioniţă şi Mariana Neguţu, organizată la Muzeul Naţional de Istorie a României.

Maeştrii scenei lirice şi dramatice româneşti, de Şerban Constantinescu şi Cornel Ilie, organizată la Muzeal Naţional de Istorie a României.

Juriul a constatat că toate cele nouă expoziţii îndeplinesc condiţiile de înscriere la concurs, între care: să fi fost deschise în anul 2008 şi să fi avut drept autori ai concepţiilor tematice sau drept organizatori, membri ai Comitetului Naţional Român ICOM.

După încheierea dezbaterilor privind fiecare expoziţie în parte, juriul a hotărât să acorde o menţiune pentru valoarea culturală a exponatelor şi pentru promovarea patrimoniului cultural din România expoziţiei Meister der Steinzeitkunst – Frühe Kultuern aus Rumänien, deschisă la 2 iunie 2008, la Muzeul Istoric din Olten, Elveţia, domnilor Dragomir Nicolae Popovici, Florin Draşovean, Jacques Chamay, Peter Kaiser şi Frederike van der Wielen.

Premiul Comitetului Naţional Român ICOM a fost acordat doamnei Ligia Fulga, pentru Muzeul Etnografic „Gheorghe Cernea“, inaugurat la Rupea, la 14 noiembrie 2008.

sursa: MCCPN

Despre Hitler şi Stalin la Yale (1)

mai 25th, 2009

Comparaţia între gemenii totalitari ai secolului XX a încetat să mai reprezinte o temă şocantă.

Cu excepţia câtorva bigoţi ai corectitudinii istorice, comunitatea academică internaţională priveşte chestiunea comparaţiei între cei doi monştri genocidari şi sistemele ideocratice, nazist şi comunist, drept una legitimă. Nimeni nu spune identitate, nu se pune problema de a nega unicitatea Holocaustului, dar este la fel de important să se surprindă afinităţile inavuabile, similitudinile mult timp ocultate dintre aceste dictaturi.

Hitler and Stalin: Comparisons Renewed a fost tema unui substanţial colocviu desfăşurat la Universitatea Yale din New Haven (Connnecticut) pe 18 aprilie 2009. Organizatorul acestei dezbateri a fost profesorul Timothy Snyder, autor al unor excepţionale lucrări de istorie a Europei Centrale şi, cel mai recent, al unei cronici-studiu privind filmul „Defiance”, un text de mare profunzime apărut recent în „New York Review of Books”.

În deschiderea simpozionului a luat cuvântul Saul Friedländer, profesor de istorie la UCLA, autorul lucrării „Hitler and the Extermination of the Jews”, încununată cu Premiul Pulitzer. Tema prezentării sale a fost „Impulsul mesianic la Hitler: credinţă, tactică ori ambele?”. În viziunea profesorului Friedländer, există trei diferenţe esenţiale între cele două sisteme, respectiv între ceea ce istoricul german Martin Broszat numea Führerbildung (construirea Conducătorului): relaţia cu partidul, relaţia cu populaţia, ideologia. La primul punct, observa Domnia Sa, Hitler, spre deosebire de Stalin, s-a bucurat de la bun început de deplina loialitate a NSDAP (partidul nazist). Relaţia dintre lider şi membrii partidului s-a bazat pe loialitatea lor reciprocă, pe legătura profundă dintre Fuhrer şi Altkämpfer (Vechii Combatanţi). Exact opusul pare să fi caracterizat relaţia dintre Stalin şi Vechii Bolşevici. Legat de relaţia dintre Lider şi populaţie, inclusiv chestiunea charismei, profesorul de la UCLA s-a referit la studiile lui Lutz Niethammer care a studiat amintirile de masă legate de perioada nazistă. Ele demonstrează că popularitatea lui Hitler a continuat să crească pe parcursul dictaturii şi că până în 1942 majoritatea germanilor şi-a menţinut credinţa în el. În URSS, pe de altă parte, majoritatea rurală pare să-l fi detestat pe Stalin (teză amendată în timpul simpozionului de Lynne Viola şi alţi istorici).

În chestiunea crucială a ideologiei, Friedländer a accentuat distincţia-cheie determinată de alegerea (definirea) inamicului. Hitler avea un duşman cu multe chipuri: Evreul, care era mai degraba un concept abstract decât o realitate etno-reliioasă. Viziunea lui Hitler despre istorie era apocaliptică, meta-politică şi salvaţionistă. Amintesc aici tezele extrem de importante ale lui Friedländer despre funcţiile redemptive ale antisemitismului nazist: într-o pretinsă bătălie pe viaţă şi pe moarte, inamicul era construit ca o entitate mitică, rival ireductibil într-o luptă supraomenească.

În privinţa lui Stalin, a afirmat Friedländer, trebuie spus că acesta şi-a definit întotdeauna inamicii în termeni imanent-politici: “Duşmanii lui Stalin erau numeroşi, dar concreţi”. Din această teză decurg consecinţe interpretative decisive: ideologia nazistă ar fi una apocaliptic-mitologică, în timp ce bolşevismul (stalinismul) s-ar întemeia pe o viziune mai pragmatică. În intervenţia sa pe acest subiect, profesorul Norman Naimark de la Universitatea Stanford a insistat asupra următoarelor premise pentru abordarea comparativă a dictaturilor totalitare: 1. Cum comparăm? 2. Cine face comparaţia (problema subiectului epistemic)? 3. Când se face comparaţia? Observa profesorul Naimark faptul că în special în zona stângii compararea sistemelor amintite nu a fost/este bine receptată, existând percepţia că această analiză ar diminua recunoaşterea unicităţii Holocaustului.

Aş adăuga că trebuie luate în considerare următoarele chestiuni: dinamica internă a stalinismului, originile iacobine ale categoriei de duşman al poporului, cultivarea metodică a urii şi resentimentului în ambele sisteme. Cât priveşte relaţia dintre Stalin şi fondatorul bolşevismului, trebuie spus că cel dintâi s-a considerat întotdeauna drept un leninist, că lupta pentru putere (pentru succesiunea lui Lenin) a fost de fapt o competiţie hermeneutică legată de interpretarea cea mai corectă a gnozei moştenite. Din acest punct de vedere, se poate spune că mistica hierocratică în sistemele fasciste este mult mai puţin prezentă decât în cele comuniste, unde cultul tradiţiei ideologice este instituit în “religie” de stat.

Intervenţia mea, intitulată Dictatori totalitari, religii politice şi hybris ideologic, s-a focalizat pe centralitatea proiectului exterminist în fazele radicale ale celor două regimuri. Ambele au încercat să „purifice” socialul, să de-pluralizeze politicul, să universalizeze heteronomia şi să producă o revoluţie antropologică prin plăsmuirea Omului Nou. Pentru Timothy Snyder, distincţia dintre Hitler şi Stalin ar fi aceea între un gânditor apocaliptic şi unul postapocaliptic, în sensul că cel din urmă a preluat puterea absolută abia la 12 ani de la lovitura de stat bolşevică.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu

http://tismaneanu.wordpress.com/

Europarlamentarele duios treceau…

mai 25th, 2009

Constatasem asta acum o săptămână, cu speranţa minimă că, pe măsură ce se apropie 7 iunie, vor apărea totuşi nişte semne că partidele sunt interesate de aceste alegeri, în opinia mea măcar la fel de importante ca şi diferitele alegeri interne, dacă nu chiar ceva mai importante, date fiind consecinţele posibile ale configuraţiei viitorului Parlament European asupra poziţiei României în UE. Speranţă deşartă!

Nu doar că pe toate canalele media existente aproape că nu vine vorba despre proximele alegeri, dar, cel puţin aici, la Iaşi, la peste zece zile de la debutul campaniei, partidele nici nu s-au deranjat măcar să ocupe panourile de afişaj cu chipurile candidaţilor. Acestea par pur şi simplu uitate pe străzi de la ultimele alegeri interne. Întâmplarea face să fi trecut de vineri încoace prin mai multe localităţi de aici şi din judeţele învecinate şi să fi constatat acelaşi masiv dezinteres. Mă întreb dacă aceasta se datorează doar importanţei excesive şi premature acordate deja de partide prezidenţialelor din iarnă. Fără îndoială, această disproporţie există dacă ar fi să mă gândesc doar la elanul pus de candidaţi şi de colegii lor în atacurile la adresa actualului preşedinte – candidat încă neanunţat! – comparativ cu moderaţia din „campania“ pentru alegerile europene. E destul de clar că dnii Iliescu, Geoană, Antonescu etc. consumă mai multă energie împotriva „neanunţatului“ decât pentru a-şi promova severinii şi noricile.

Pe de altă parte, mă gândesc dacă amânarea anunţării candidaturii nu este o tactică, nu rea de altfel, a actualului titular de la Cotroceni pentru a-şi determina adversarii să-şi epuizeze muniţia înainte de începerea efectivă a bătăliei! Cât de „expirat“ ar fi dl Băsescu este, totuşi, mai puţin important acum decât ar putea fi în toamnă, când reluarea eventuală a temei ar aduce cu o supă reîncălzită. Acest lucru ar trebui să fie cunoscut de dl Geoană, iar dacă nu este, e un semn destul de clar că lucrează cu strategi neajutoraţi – sau că nu-l interesează Preşedinţia! Situaţie în care pare să se complacă şi dl Antonescu, deşi efectul de „chip nou“ pare să fi produs o uşoară ameliorare a scorului în sondaje.

Şi totuşi, nu cred că este vorba numai despre asta. Dezinteresul s-a manifestat încă din faza de alcătuire a listelor, nu doar cu prilejul declanşării campaniei.

În opinia mea, strategia este complet eronată. În primul rând, desigur, pentru că alegerile acestea sunt importante în sine. PE are un rol important şi, în timp, va avea unul şi mai important în destinul ţărilor membre UE. Or, dezinteresul partidelor mari riscă să facă loc unor „europeni“ de cursă lungă precum dnii Vadim Tudor şi Gigi Becali ori unor independenţi de Dorobanţi. Pe de altă parte, o campanie susţinută ar fi putut conduce la o radiografie corectă a forţei reale a partidelor, a ceea ce pot pune ele efectiv în spatele candidaţilor la prezidenţialele viitoare. Ar fi avut un rol de feedback. Dar e în zadar să crezi că poţi învăţa bravele noastre partide ceea ce ele nu sunt dispuse să înveţe!

Acest articol a apărut inițial în Cotidianul

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (III)

mai 25th, 2009

Ca urmare a primului război mondial, a destrămării imperiilor şi a desenării noii hărţi a Europei prin tratatul de la Versailles, unele dintre fostele regiuni ale Monarhiei Austro-Ungare se transformaseră în motorul industrializării noilor state-naţiune. Boemia şi Moravia au jucat un asemenea rol pentru Cehoslovacia. Banatul nu s-a transformat într-un model similar pentru România. Banatul a intrat în raza de influenţă a Vechiului Regat al României. Adică, i s-a impus un alt model cultural comparativ cu acela anterior. Apropierea de civilizaţia occidentală a fost mult estompată. S-a diminuat ponderea economică şi administrativă a Timişoarei şi, implicit, a regiunii Banat în cadrul statului naţional român.

Supranumită “Manchester”-ul Transleithaniei în anii 1900-1910, Timişoara a mai trăit o vreme din reuşitele industriale şi din faima comercială de odinioară . Treptat, în România anilor 1919-1940, oraşul devenise un centru fără resursele financiare necesare continuării unei dezvoltări în acord cu mai vechile sale aspiraţii. Tocmai de aceea, uneori, cetăţenii săi s-au raportat nostalgic la etapele premergătoare primului război. Alteori, şi-au exprimat mai apăsat identitatea regională – e cazul lui Sever Bocu, unul dintre reprezentanţii de vîrf ai politicii Banatului în România interbelică – ori şi-au manifestat complexe de superioritate în raport cu sudul României şi cu Bucureştiul. Nu au existat însă nicicînd ideologii şi practici politice radicale care să concure la rupturi. De altfel, acest fapt era şi imposibil datorită Constituţiei din 1923, care a promovat centralismul ca politică de stat şi a blocat iniţiativele şi puterea decizională locale. În anii ‘20-‘40 ai secolului al XX-lea, nu numai prefecţii, ci şi primarii oraşelor erau numiţi în funcţii de către guvern.

Rolul Bucureştiului de capitală a României Mari a făcut ca ambivalenţele culturale oriental-occidentale să fie propuse întregii ţări. Inspirat de Turcia otomană şi de domniile fanariote pe de-o parte, de izvoarele intelectuale franco-prusace pe de altă parte, modelul cultural ambivalent al Bucureştiului trebuia însuşit de toate regiunile şi oraşele integrate României Mari. În prima fază, s-a căutat consolidarea statului. Teama faţă de vecini şi inventarea unor politici şi condiţii speciale pentru aşa-numitele minorităţi, au fost justificate de guvernanţi prin ideea posibilelor revendicări teritoriale. Ele îşi aveau însă rădăcinile în primul rînd în cultura etnodiferenţialistă, din care s-a născut cea mai populară doctrină politică românească, etnonaţionalismul . Chiar şi comunismul românesc s-a inspirat din această doctrină, el confiscînd la fel de bine ca regimurile anterioare lui fragmente relevante ale invocatei doctrine în favoarea propriei politici. Promovarea profesională şi în ierarhiile instituţionale ale statutului naţional-comunist se făcea, tacit, în temeiul presupusei ori declaratei apartenenţe etno-culturale şi confesionale.

Prin diviziunea artificială capitală-provincie, centralismul a inculcat o formă de excludere de la treburile publice a regiunilor vestice şi nordice ale României. Situat la jumătatea drumului ce leagă Nordul Germaniei de Istanbulul Turciei, Banatul se află în vecinătatea imediată a Ungariei şi Serbiei. Din punct de vedere social şi al nivelului de trai, regiunea a fost multă vreme socotită cea mai ridicată dintre acelea ale României. Fizionomia multiculturală şi comportamentul critic format în vremea Imperiului şi a Monarhiei Austro-Ungare au contribuit şi ele la o frondă benignă în faţa politicilor Bucureştiului. Acest aspect s-a văzut cu ocazia demonstraţiilor antitotalitare de la Timişoara din 1956, izbucnite sub influenţa revoluţei din Ungaria; în constanta mişcare civică propagată prin artă şi muzică; în disidenţa de grup şi individuală a cîtorva remarcabili intelectuali; dar mai ales în marea revoltă populară din decembrie 1989, care a declanşat căderea regimului Ceauşescu şi schimbările politice ale României. Amintita frondă e vizibilă şi astăzi în probleme de politici administrativ-economice (primăria municipiului Timişoara se află în contradicţie cu practicile centraliste şi invocă în apărarea intereselor proprii oraşului neglijenţa Bucureştiului faţă de necesităţile locale), în disputele sportive (cazul acelora în care este implicat clubul de fotbal Politehnica Timişoara şi impresionantul grup de suporteri al acestuia) sau în literatura şi interpretările istoriei recente7.

Modelul oraşului central-european a rămas mai atractiv pentru Banat decît acela balcanic propus de elitele dominante ale României moderne şi contemporane. De aici şi o anumită rezistenţă faţă de uniformizarea identitară a regiunilor, rezistenţă devenită, întrucîtva, contraproductivă după două decenii de la revolta din 1989. Nu cred că în cazul multiculturalismului bănăţean de astăzi să fie vorba doar de un mit şi de nimic mai mult. Îmi pare că în discuţia despre istoria acestei regiuni şi despre codul său cultural ar trebui să înţelegem cum a fost posibil şi ce anume a rămas din melanjul de limbi şi culturi. În tot cazul, ideea de minoritate sau de minorităţi nu a avut impactul scontat de adepţii ideologiei diferenţelor accentuate. Banatul a evoluat mai cu seamă printr-un cod civic şi nu printr-unul etnonaţional ce trimite la unicităţile limbii, religiei, originii, istoriei, rasei etc. Imaginare ori nu, definirile pe criterii etnonaţuinale nu au reprezentat decît arareori o dogmă în mediile social-intelectuale ale regiunii.

Săptămâna viitoare ultimul episod: Banatul în secolul XXI

Concurusul MEMORIALUL AERONAUTICII nu are câștigător

mai 25th, 2009

CONCURS PUBLIC DESCHIS ÎNTR-O FAZĂ
46 PROIECTE PREDATE, 44 PROIECTE ADMISE ÎN JURIZARE

JURIUL CONCURSULUI:
Membri titulari:
1. Alexandru Dan Bartoc, preşedintele Fundaţiei „Bartoc”
2. Arh. Ştefan Bâlici
3. Arh. Liviu Dobre, arhitect-şef adjunct, reprezentant al Primăriei Municipiului
Bucureşti
4. Dan Hadîrcă, reprezentant al Autorităţii Aeronautice Civile Române
5. Arh. Vasile Mitrea, reprezentant desemnat de Ordinul Arhitecţilor din România – preşedintele juriului
6. Mihai Oroveanu, membru al Comisiei Naţionale pentru Monumente de For Public
7. Arh. Romeo Simiraş, reprezentant desemnat de Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” Bucureşti

Membri supleanţi:
8. Arh. Diana Olteanu, reprezentant al Primăriei Municipiului Bucureşti.

În data de 15-26 mai 2009, în spaţiul expoziţional al Muzeului Aviaţiei, str. Fabrica de
Glucoză, Bucureşti sector 2, a avut loc jurizarea proiectelor predate în concurs. După
deliberări, juriul a stabilit următoarele rezultate:
Nu s-a desemnat un câştigător al concursului, neacordându-se premiul I.

PREMIUL 2: PROIECTUL NR. 85, SIMBOL IDENTITATE 369223
Autor: arh. Răzvan Luscov

PREMIUL 3: PROIECTUL NR. 80, SIMBOL IDENTITATE 508049
Autor: arh. Ştefania Constantinescu
Colaborator: Emanuela Rus

Juriul a acordat un număr de 5 menţiuni proiectelor care au întrunit aceeaşi medie la selecţia pe criterii valorice.

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 50, SIMBOL IDENTITATE 070582
Autor principal: arh. Cristian-Dorin Gavrilescu
Coautor: arh. Adrian Timaru
Coautor: sculptor Raluca Ungureanu (Gavrilescu)

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 74, SIMBOL IDENTITATE 071727
Autor principal: Bogdan Constantin Neagu
Colaboratori: arh. Dragoş Constantin, arh. Zoja Llambi şi arh. Dana Stănciucu

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 83, SIMBOL IDENTITATE 740797
Autor principal: Bogdan Constantin Neagu
Colaboratori: arh. Dragoş Constantin, arh. Zoja Llambi şi arh. Dana Stănciucu

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 86, SIMBOL IDENTITATE 100024
Autor principal: arh. Cosmin-Nicuşor Ionescu
Colaboratori: stud. arh. Constantin Lungu şi stud. arh. Artenian Soldea

MENŢIUNE: PROIECTUL NR. 89, SIMBOL IDENTITATE 132105
Autor principal: arh. Mina Nicoleta Sava
Coautor: arh. Silviu Musteaţă
Coautor: arh. Veronica Sava
Coautor: sculptor Vlad Gherghiceanu

Concurenţii care au primit premii şi menţiuni sunt invitaţi, potrivit hotărârii juriului, la procedura de negociere în vederea atribuirii contractului de proiectare, ce se va desfăşura începând cu data de 20 mai 2009. Detaliile privind procedura sunt consemnate în procesul-verbal al jurizării.

Potrivit regulamentului, promotorul concursului, Fundaţia Culturală „Bartoc”, în cooperare cu Muzeul Aviaţiei, organizează în acest spaţiu muzeal expoziţia proiectelor participante la concurs, care va fi deschisă publicului în perioada 19 mai-24 iulie 2009, cu următorul program: marţi-vineri, între orele 09.00 – 16.00, sâmbăta şi duminica între orele 10.00 – 17.00. Pentru acces este necesar un act de identitate.

Adresa muzeului este str. Fabrica de Glucoză nr. 2-4, sectorul 2, Bucureşti (intersecţia străzilor Barbu Văcărescu, Fabrica de Glucoză şi Gara Herăstrău, lângă
staţia Fabrica de Glucoză pe traseul tramvaiului 5).

Acest spaţiu va găzdui vernisajul expoziţiei şi festivitatea de premiere, la o dată pe o vom comunica pe site-ul Internet al concursului www.oar.org.ro.
Pentru informaţii suplimentare:
Ordinul Arhitecţilor din România, str. Pictor Arthur Verona nr. 19, sector 1, tel./fax: 021-3172634, 021-3172635; e-mail: office.oar@rdslink.ro sau concursuri@oar.org.ro sau pe site-ul Internet al OAR www.oar.org.ro.

De ce noi nu putem ieşi din criză cheltuind

mai 25th, 2009

De când America – şi mai apoi Uniunea Europeană – au venit cu strategii de combatere a crizei economice globale bazate pe cheltuirea de fonduri publice pentru susţinerea sectorului privat, guvernele din estul Europei s-au simţit şi ele obligate să îmbrăţişeze retoric reţeta occidentală, aşa cum fac de altfel întruna de două decenii.

Ca şi cele din ţările vecine, noua administraţie de la Bucureşti a improvizat şi ea repede un plan de măsuri în care pe primele locuri figurează sporirea volumului de investiţii publice, accelerarea absorbţiei de fonduri UE şi încurajarea mediului privat.

Din păcate, după cum s-a văzut destul de repede la începutul lui 2009, la noi nu e aşa de simplu ca în Vest. Investiţiile publice arată bine pe hârtie, dar transpunerea lor în practică presupune capacitate administrativă, manageri de proiecte şi coerenţă în acţiune; acestea sunt rarităţi în zona noastră. Nu doar că sporirea substanţială a volumului investiţiilor anul acesta, de la 12% la 20% din buget, este în sine o ţintă foarte ambiţioasă – dar chiar anii trecuţi atingerea ei a reprezentat o problemă. De regulă, ce se întâmplă la noi este că ne propunem investiţii, ne poticnim în realizarea lor (muncă multă şi obositoare cu proiectele, exproprierile, licitaţiile etc.), ne prind din urmă octombrienoiembrie cu banii necheltuiţi, iar ca să salvăm onoarea guvernamentală virăm repede sumele către cheltuieli „soft”, doar-doar vom consuma banii până la finalul anului: salarii şi prime, subvenţii, achiziţii mărunţele, dar multe, de obiecte luate direct din magazin etc.

Ca atare, banii europeni nu se consumă, că UE nu te lasă să faci asemenea realocări pe picior; cei de la bugetele naţionale se duc în primitoarea gaură neagră a cheltuielilor de personal şi nimeni nu vede vreo mare realizare de pe urma lor; iar mediul de afaceri rămâne cu onoarea nereperată. Nu-i vorbă, că nici mari resurse financiare nu există, aceasta fiind marea diferenţă între statele nou-membre ale UE şi cele vechi: estul Europei s-a cam întins mai mult decât îi era plapuma în anii de creştere economică. PIB-urile creşteau cu 6-7%, dar creditele şi salariile cu 20-30% (ultimele, în special în sectorul bugetar). După câţiva ani de atare goană bezmetică în direcţii opuse, plapuma trebuia să se rupă undeva.

Spre deosebire de ţările occidentale, care au pus câte ceva deoparte în anii cei buni de creştere şi acum se pot gândi la remedii keynesiste – adică să arunce cu bani publici în popor pentru ca acesta să nu-şi scadă apetitul pentru consum – state ca Ungaria şi România nu pot face aşa ceva, pur şi simplu pentru că n-au cu ce. Ele au procedat ca greierele, stând la umbră şi doinind din frunză toată vara, adică au cheltuit şi s-au îndatorat masiv atunci când economia creştea, în 2006 şi 2007. Acum, că a venit iarna crizei globale, stau şi se uită cum alţii, care şi-au pus grăunţe deoparte în sezonul cald, au ce împărţi gospodăriilor şi firmelor.

Aşa că pot să strige sindicatele ce vor despre nivelul de trai şi puterea de cumpărare: adevărul este că acestea se duseseră peste productivitatea reală din economie, şi mult prea repede, iar reculul de anul acesta reprezintă o trezire din vis la realitate. De asemenea, mediul de afaceri poate să se indigneze legitim pentru că promisiunea scutirii de impozitare a profitului reinvestit va fi dată la coş sau pentru că s-a introdus impozitul forfetar (în sine un punct controversat, care face ca alte măsuri din ultimii ani să se traducă acum în bani aruncaţi pe fereastră: de exemplu, programele de încurajare a antreprenoriatului sau de subvenţionare a IMM-urilor înfiinţate de tineri şi studenţi).

De fapt, dacă ne uităm la Ungaria, ar trebui să zicem cu toţii mersi că încă nu s-a umblat la TVA şi cota unică. Ar trebui să ţinem pumnii guvernului pentru ca veniturile la buget să nu scadă până într-acolo unde asemenea decizii cu adevărat dureroase devin inevitabile. Era mult mai bine dacă în anii trecuţi, pe fondul încasărilor în creştere, miniştrii ar fi lăsat un pic euforia deoparte şi ar fi terminat reformele (de exemplu, restructurarea la calea ferată), ar fi consolidat sistemul de pensii (în loc să-l submineze populist) şi ar fi raţionalizat administraţia publică (în loc s-o umfle ca pe un balon).

Însă politica fiind ceea ce este, rar se întâmplă lucruri de felul acesta în democraţii. Ca atare, deşi manualul de macroeconomie şi exemplul occidental spun că acum ar trebui să relaxăm băierele pungii până trece criza, faptul că pe noi ne-a prins iarna cu punga goală, ne forţează acum să facem simultan şi cârpeli de strategie anticriză, şi restructurarea sectorului bugetar.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national? (II)

mai 25th, 2009

Reflectii transculturale de traducator (II)

Am argumentat in prima parte ca temele la moda in tara legate de Eminescu (de la senzationalismul presupusei asasinari pana la chestionarea relevantei sale pentru modernitate) sunt diversiuni mioape de la tema centrala a importantei sale indiscutabile pentru cultura romaneasca. Ca atare, este imperativ ca institutiile culturale sa-l promoveze in strainatate (unde este in mare masura necunoscut), ca icoana patrimoniala identificabila cu spiritul romanesc.

Promovarea sa nu se justifica doar prin a ne mandri cu romanismul (’Iac-asa se joaca pe la noi!’/ ’Mai frumos decat la voi’ – desi chiar si acest argument ar fi suficient pentru Institutele Culturale ROMANESTI), ci in primul rand prin dimensiunea poetului roman ca homo faber universalis.

Am incheiat segmentul afirmand o evidenta care la nivel guvernamental pare sa pluteasca in zona ’orbului gainii’: orice scriitor (spre deosebire de pictor sau compozitor) nu poate fi cunoscut in alte culturi decat prin traduceri, ba mai mult, prin credibilitatea lor literara. E greu sa impresionezi un auditoriu international nepartinitor sustinand ca le prezinti o partitura ‘mare’, daca interpretul canta fals si fortat! (Am primit ades intrebarea de duioasa naivitate: ’De ce ati tradus Luceafarul, nu era tradus deja?’).

Tema traducerilor din Eminescu se intrepatrunde cu tema politicii culturale: in lipsa unei viziuni globale, promovarea internationala a lui Eminescu nu s-a facut niciodata sistematic. Dincolo de exaltarea interna a poetului, initiativa traducerilor din opera sa a fost intotdeauna individuala – nu numai in comunism, ci si inainte, si dupa! La St. Petersburg, un ghid declara mandru ca tzarul Rusiei a ’scos’ cateva kilograme de aur din visterie pentru ca Dostoievski sa fie tradus in limbi de mare circulatie. Din cate stiu, in Romania monarhica n-a existat vreo initiativa similara legata de Eminescu, cu atat mai putin in comunism. Guvernele de dupa 1989 nici macar nu si-au pus problema, iar ICR-ul (care a initiat recent un bine-venit program de traduceri din literatura romana contemporana) este declarat neinteresat de promovarea ’patrimoniului’.

Trista realitate a traducerilor

In ciuda perceptiilor comune romanilor, exista un numar relativ restrans de traduceri in engleza ale operei poetice eminesciene, la randul lor nesupuse unei evaluari calitative. Iata un scurt istoric al talmacirilor englezesti – unde cunosc realitatea in amanuntime – in speranta ca pot lamuri ’cum stam’ (situatia nu este mult diferita nici pentru celelalte ’limbi de circulatie’):

Americanul Charles Upson Clark (1895) il semnaleaza pe Eminescu prin cateva traduceri publicate in suplimentul cultural al unui ziar din Chicago (desi le-am gasit mentionate, nu am reusit sa le identific in ciuda cercetarilor mele de arhiva, nici sa aflu cum a ’dat’ dl. Clark peste poet).

In 1928, britanica Sylvia Pankhurst (poeta si ardenta activista socialista) se decide sa traduca mai multe poezii din Eminescu, entuziasmata de ideile din Imparat si Proletar oferite in varianta de lucru de romanul I.O. Stefanovici. Desi prefatate chiar de Bernard Shaw si semnalate cu entuziasm de Nicoae Iorga, traducerile ei sunt greu de urmarit in engleza, eleganta simpla a lui Eminescu fiind redata intr-o engleza pretioasa, plina de manierisme si sintaxe arhaice.

Dintre romani, dirijorul si compozitorul Dimitrie Cuclin e primul care incearca in anii interbelici (1938) cateva traduceri in engleza (printre care si Luceafarul), luandu-si insa mari libertati de interpretare textuala, cu scuza muzicalitatii – de fapt, combinand versul 1/2 si 3/4, si facandu-le sa ’sune din coada’ cu rime simple.

Au urmat traducerile din timpul comunismului, realizate aproximativ intre 1960-1975. Ele sunt influentate negativ de realitatea politica mai mult decat s-ar crede: poetii romani scriau cu interdictii de tematica, ba chiar si de vocabular; intr-un climat in care relatiile tuturor cu cetatenii straini erau strict supravegheate, limbile straine privite cu suspiciune, predarea lor tolerata doar datorita utilitatii lor in interactiunile comerciale sau politice, etc. In contextul restrans al contactelor lingvistice si culturale, nu se putea ajunge la o competenta lingvistica performanta.

Pentru traducerea din limba nativa intr-o limba straina (numita uneori retroversiune) este nevoie de un alt nivel de competenta decat cea filologica. Acest lucru este usor de inteles chiar si intuitiv, caci poti intelege chiar mult intr-o limba straina redand relativ usor si coerent despre ce e vorba in limba ta, dar nu si invers.

Revenind la competenta filologica, in comunism s-a tradus mult din autori straini in romana, si s-a tradus bine, spre multumirea cititorilor ce pastrau astfel escapist contactul cu scriitorii mari ai lumii, in pofida cenzurii interne. Dar, din cauza mentalitatii politice precum si a numarului foarte restrans de specialisti, nu se punea problema retroversiunilor sistematice din literatura romana in engleza! De remarcat si ca, in contextul politicii vremii, engleza a avut mai mult de suferit decat franceza (cu traditie culturala mult mai importanta pentru romani) sau germana (datorita existentei minoritatilor etnice).

Aproape toate traducerile eminesciene in engleza din aceasta perioada apartin de aceea profesorilor din facultatile de filologie: Petru Grimm si Leon Levitki (anii ’60), apoi Andrei Bantas si Ana Cartianu (anii ’70), exceptia de la ’academic’ facand-o tanarul Corneliu M. Popescu (mort la numai 19 ani la cutremurul din ’77). Mentionez si faptul ca toate sunt facute din proprie initiativa, si ca au fost (si sunt) cunoscute mai mult in Romania, de catre anglofili.

’Strainii’ au avut deci contact intamplator cu poezia eminesciana, de obicei pe linie academica. Americanul McGregor Hastie (1972), l-a ’descoperit’ pe Eminescu intr-o perioada de interes politic sporit fata de Europa de Est, punand chiar pasiune in crearea unor talmaciri proprii. Variantele sale se marginesc insa la traducerea de continut, cu scop informativ, fara pretentii artistice, el renuntand dintru inceput la prozodie, ca demers nerealist scopului sau. Dupa vreo doua decenii, aceeasi abordare de principiu avea sa o aiba si britanica Brenda Walker (1990).

Prin contrast, variantele romanilor amintiti au avut (constient sau nu) veleitati literare neconvingatoare in acest rol. (Judecata e retroactiva, caci la vremea respectiva – student la filologie dar fara experienta printre vorbitorii nativi – nu realizam acest lucru!). Din laudabila intentie de a nu-l vaduvi pe poet de muzicalitatea rimei din original, in toate variantele romanesti sensurile sunt sacrificate de dragul rimei, ’solutiile’ fiind ades nepoetice sau naive, daca nu chiar hilare pentru vorbitorul nativ; in ultima instanta, dand apa la moara cinicilor care il citeaza pe Robert Frost cu zambet in coltul gurii spunand ca… poezia este ceea ce se pierde prin traducere. Stangaciile sunt desigur scuzabile pentru cei care – netraind printre nativi – nu pot intelege complet conotatiile limbii de zi de zi fata de sensurile livresti. Dar realitatea greu de inteles sau de acceptat pentru romani este ca traducerile respective, chiar si distribuite sistematic (ceea ce nu s-a intamplat), nu ar putea avea vreun impact deosebit, dincolo de interesul academic.

Entuziasmul individual pentru traducerea lui Eminescu in engleza s-a cam oprit de fapt in Romania la sfarsitul anilor ’70, (poate ca anii ’80 au fost mult prea chinuiti de mizeria economica interna), dupa ’revolutie’ retiparindu-se doar traducerile mai vechi din Eminescu. Oricum, deschiderea catre Occident si Internetul au facilitat contactul strainilor cu patrimoniul romanesc. Aparitia variantelor eminesciene ale Brendei Walker (in ciuda abordarii neprozodice) este rezultatul salutar al contactelor culturale devenite acum posibile. Nu am intrebat-o ce a determinat-o sa creeze propriile versiuni, dar traducerile sale par sa indrepte rastalmacirile de sens din variantele romanesti existente, vocabularul ales de ea fiind mult mai apropiat de firescul limbii simple din original.

Este important de subliniat ca pe tot parcursul anilor comunisti, competenta englezeasca a romanului obisnuit a fost la nivel ‘urechist’ – tipizat de comentarii precum ’fata mea stie engleza la perfectie…. nu stiu de ce au picat-o la facultate!’. Situatia nu s-a schimbat radical, chiar daca noua generatie cunoaste infinit mai bine engleza tehnica, economica si politica, iar Internetul si televiziunea au introdus anglicisme si sintagme care au ridicat nivelul general ’de conversatie’. Din cauza acestei intelegeri limitate, in media romaneasca continua exaltarea vechilor traduceri – in lipsa feedback-ul necesar din partea nativilor. ‘La aniversara’, se invoca reflex numele lui C.M.Popescu (moartea sa tragica in adolescenta predispunand spre idealizari), fara o intelegere obiectiva a calitatilor si defectelor talmacirilor sale. Din pacate, variantele sale sunt cele mai pline de malapropisme hilare si sintaxe fortate, daca nu chiar negramaticale.

Lipsa de intelegere subtila a englezei perpetueaza si un tip de proiectie deformata si de asteptari nerealiste asupra impactului ofertelor existente. Initiativele bine-intentionate (desigur, individuale!), avansate in ultimii 15 ani si prin Internet, sufera de aceeasi pricepere limitata.

Un exemplu edificator, site-ul Discovering Eminescu, este realizat din initiativa laudabila a unui profesor de engleza dintr-un liceu moldovean cu ajutorul elevilor sai. Site-ul fetisizeaza traducerile C.M.Popescu, excluzand insa orice alta referinta, cu iluzia ca se spune astfel ultimul cuvant. (Invit cititorul pe situl meu, www.luceafarul.com , unde se pot citi variante englezesti ale tuturor traducatorilor mentionati mai sus). Mult mai numeroase sunt insa site-urile ce se lauda cu poetul national, raspandind fara discriminare orice traducere la indemana, ca sa nu mai sa vorbesc de traducerile neavenite facute de adolescenti infatuati si sfertodocti, sau chiar de plagiatele frecvente ce recicleaza variante vechi (ca, deh, cine le-ar recunoaste?)

Mai putem adauga si neintelegerea la nivel transcultural a mesajelor subliminale: am primit recent un document electronic cu indemnul expres ca poate fi distribuit fara copyright. Fisierul continea traducerea in engleza a lucrarii Da! Sunt reactionar! de Radu Mihai Crisan, eseu bine documentat ce doreste sa explice reactionismul politic din jurnalistica lui Eminescu, justificandu-i nationalismul ‘in context’. Din pacate, adus in atentia lumii cu sloganul Yes! I am a reactionary!, titlul ii face un imens deserviciu lui Eminescu. In engleza, el conota de fapt ’da, sunt extremist, ba chiar fudul de atitudinea mea’. Dupa aceasta prima impresie, cati vor ajunge sa citeasca lucrarea? Conotatia negativa ramane insa in mintea tuturor!

Eminescu va continua sa ramana cel mai necunoscut mare poet national atata vreme cat traducerile oferite nu vor fi cu adevarat reprezentative iar raspandirea lor sustinuta sistematic de guvernul poporului sau. Astazi, o colaborare intre traducatori romani si literati nativi ar fi mult mai usor de realizat si ar putea genera traduceri valoroase in extenso, mult peste relativ putinele mostre de calitate existente.

(Va urma a treia si ultima parte)

De ce Opoziţia nu poate renunţa la alegeri anticipate?

mai 25th, 2009
Liderii opoziției - Ghimpu, Filat, Urechean - trebuie să se pregătească de alegeri (foto INFOTAG)Liderii opoziției – Ghimpu, Filat, Urechean – trebuie să se pregătească de alegeri (foto INFOTAG)

“Cu un cântec de sirenă / Lumea-ntinde lucii mreje / Ca să schimbe-actorii-n scenă / Te momeşte în vârteje”

(Glossă, Mihai Eminescu)

Refuzul Opoziţiei de a vota candidaţii propuşi de PCRM pentru funcţia de preşedinte al republicii a ridicat atât prestigiul Opoziţiei, cât şi nivelul aspiraţiilor celor care susţin alegerilor anticipate. Şi nu sunt puţini. Cale de întors nu mai este, în realitate. Nici scenariile care au fost şi vor fi vehiculate prin gazete sau cancelarii – toate, traduceri în „moldoveneşte” ale sugestiilor reprezentantului special al UE pentru R. Moldova – nu au şanse reale de izbândă.

“Poliţistul bun” vs “poliţistul rău”

Primul scenariu se bazează pe „rezonabilitatea” Opoziţiei. Există oameni responsabili şi în rândurile Opoziţiei, cu care se poate discuta, nu-i aşa, atunci când li se face o ofertă politică acceptabilă. Trebuie doar identificaţi şi extraşi dintr-un context nociv. Aşa credea sau vroia că ne facă să credem, printre alţii, un „comentator internaţional”, atunci când curta intens un lider de Opoziţie – „un politician cu instinctul politicianului” – blamându-i, impudic, vicepreşedintele – „un lider radical, care are influenţă asupra deciziilor preşedintelui”. Ideea din spatele acestor străduinţe este că – puţinilor! – lideri rezonabili ai Opoziţiei trebuie să le fie contrapuşi comuniştii „buni”, „cu faţă umană”, iar din întâlnirea lor pragmatică să se iţească jinduitul vot de aur sau susţinerea actualei majorităţi. Ideea unui „comunist de omenie”, agreabil şi agreat de către Opoziţie a fost circulată prin presă, nu o dată. S-a sugerat numele lui Marian Lupu ca posibil candidat în turul doi din partea comuniştilor, personaj care ar fi putut, în viziunea celor care au lansat scenariul, să tempereze animozităţile şi să înduplece o Opoziţie considerată pestriţă şi neomogenă. Ideea a căzut în desuet, se pare, după declaraţiile clare ale liderului Voronin după eşecul de la primul tur: numele propuse pentru turul doi vor fi aceleaşi cu cele respinse pe 20 mai. Semn că fie Lupu nu se bucură încă de încrederea liderului, fie că PCRM s-a decis pentru anticipate, fie… altceva.

Toţi sunt buni – mai puţin Voronin!

O formă mai elaborată a acestui scenariu a fost lansată tot în presă, prin vocea unui comentator cu cotă. De data asta, PCRM nu mai era împărţit între liderii acceptabili şi cei nedigerabili, ci între Vladimir Voronin şi… restul comuniştilor. Primul este văzut ca unică încarnare a răului politic, factor de tensiune şi dihotomii în societate şi în comparaţie cu care ceilalţi devin inocenţi şi acceptabili: „În fond, protestele [postelectorale] nici măcar nu au fost îndreptate împotriva comuniştilor ca Marian Lupu, Zinaida Greceanâi, Andrei Stratan sau chiar Mark Tkaciuk, ci împotriva menţinerii la putere al lui Vladimir Voronin”.
Nici mai mult, nici mai puţin! Ideea a fost dusă mai departe şi alt scenariu a ieşit de aici. Unul care sugera, deloc discret, retragerea preşedintelui Voronin din orice demnitate politică ca soluţie la blocajul politic din stânga Prutului.

Scenariul Den Xiaoping

…sau Charles de Gaulle, Richard Nixon, Margaret Thatcher, Helmut Kohl…

Există două versiuni. În prima dintre ele, preşedintele este invitat să devină un soi de „Deng Xiaoping al R. Moldova” – în fond, chiar Voronin invocase prin 2007 această posibilitate. Retragerea sa ar consemna depăşirea crizei politice pentru că ar permite Opoziţiei – aşa cum scria, sagace, un comentator de la Chişinău – „posibilitatea să înainteze propriul candidat pentru cea de-a doua tentativă la funcţia de preşedinte al RM pe care PCRM să o susţină şi să invite reprezentantul UE să fie un fel de mediator între partidul de guvernământ, pe care preşedintele Voronin va continua probabil să-l conducă, şi Opoziţie, pentru a face un nou design al structurii politice din RM”.
În a doua versiune a scenariului, una occidentalizată – şi mult mai amuzantă! – diagnosticul este similar. Iată ce scrie acelaşi „comentator internaţional”: „Un şef de stat demn de acest titlu, şi care a servit statul în măsura capacităţilor sale vreme de opt ani, trebuie să-şi dea seama când a sosit momentul retragerii sale din viaţa politică activă… Dânsul poate obţine statutul ne-oficial, dar prestigios, ce se cheamă la americani şi britanici elder statesman, adică om de stat veteran, opinia căruia este ascultată şi solicitată, chiar dacă dânsul a ieşit din viaţa politică activă, sau rămâne simbolic deputat în parlament”. După care este descrisă o panoplie din cei mai mari şefi de state şi guverne din lume, la care este invitat să se alăture şi generalul de miliţie Vladimir Voronin…

“Monstruoasa coaliţie”

Un scenariu pentru care îţi trebuie azi multă imaginaţie. Dar unii au avut-o în cantităţi suficiente. Deşi stătea pe buzele multora, a fost enunţat cu claritate abia după votul din 20 mai de către un lider marcant al PCRM – istoric contestat, de altfel, tocmai pentru debordanta-i imaginaţie! Acesta sugera că, pentru a depăşi criza politică, este nevoie de o „coaliţie monstruoasă”, formată din deputaţii din Opoziţie şi cei din PCRM. Este de fapt o reiterare – mai puţin ideea „interesului naţional” şi presiunea externă – a scenariului 4 aprilie 2005: „Politicienii de stânga, şi de dreapta şi cei supăraţi, şi cei mai puţin supăraţi numaidecât trebuie să caute compromisuri. Compromisurile sunt ieşirea din situaţie”, mai ales că „astfel de coaliţii au fost create în mai multe ţări şi au adus la un rezultat pozitiv”. Cinism teribil: cum îşi (mai) poate imagina cineva că este posibilă, la marginea Europei şi în secolul XXI, o coaliţie bazată pe fraudă, atrocităţi şi crime neelucidate?

De la morala pragmatismului la pragmatismul moralei

Ce şanse au aceste scenarii? Infime. În realitate, Opoziţia nu ar putea să le accepte nici dacă ar dori unii dintre membrii ei. Şi nu numai pentru că refuzul generalizat din 20 mai a ridicat la maxim cota aşteptărilor, ci pentru că oricare dintre scenariile „căldicele” de evitare a anticipatelor confundă planurile.

Argumentul pentru care cele trei partide au refuzat colaborarea cu PCRM se bazează pe fraudarea alegerilor, crimele şi atrocităţile comise după 5 aprilie. Refuzul are la bază, pe de-o parte, un principiu moral, care ţine de incompatibilităţi de fond, nu de formă. Pe de altă parte, niciunul dintre aceste argumente nu are vreo conotaţie personală, nu ţine de simpatii sau antipatii private. Ceea ce se refuză ţine de structuri, sisteme de putere sau moduri de a concepe şi exercita puterea politică. Vladimir Voronin, în acest caz, nu este (doar) un personaj nesimpatic şi vetust politic, ci încarnarea unui sistem de putere fără scrupule şi cu care nu poţi intra în cârdăşie dacă nu i te livrezi necondiţionat.
Despre aceste lucruri vrea Opoziţia să îşi convingă susţinători interni şi internaţionali.

Şi dacă aşa stau lucrurile, devine evident că promotorii scenariilor menţionate vorbesc o limbă diferită. Asistăm la un veritabil dialog al surzilor care nu poate, riguros vorbind, să ducă la o soluţie. Pentru că niciunul dintre „scenariile” menţionate nu atinge revendicările Opoziţiei.

În definitiv, pentru cele trei partide liberale opţiunea pentru anticipate este şi singura alternativă pragmatică. În această bătălie, Opoziţia nu are de pierdut decât, eventual, nişte voturi. Are însă de câştigat credibilitate şi şansa de a crea alternativă reală în R. Moldova pentru a veni la putere mai repede decât se aşteaptă cei care o invită astăzi la compromisuri inacceptabile

Denny Gudea – o viață exemplară

mai 25th, 2009
Denny Gudea n-a uitat niciodată România sa natalăDenny Gudea n-a uitat niciodată România sa natală

Fostul colaborator al revistei ACUM din California, Denny Gudea, a încetat din viață acum câtva timp, iar redacția a aflat absolut întâmplător de această veste tristă. Văduva sa, Darlene, ne-a trimis câteva rânduri despre cel care, deși plecat demult din România, nu și-a uitat niciodată meleagurile natale.

Denny Gudea a murit pe 16 martie 2009, liniștit, în somn, aparent din cauza unei aritmii cardiace, la vârsta de 68 de ani.

Darlene și Denny erau împreună din 1976. Ei au trei copii: Denny jr, 29 de ani, care calcă pe urmele tatălui său în inginerie aerospațială; Monica, 24 de ani, administrator în cercetare la Facultatea de Medicină a Universității California Sand Diego; și Christopher, 21 de ani, care studiază știința calculatorelor la Cal State Fullerton.

O slujbă în memoria lui Denny a fost ținută la casa sa din Fallbrook, California pe 11 aprilie și un alt serviciu memorial va fi oficiat în România în luna iunie.

Denny era binecunoscut în sectorul târgurilor comerciale, ca rezultat al numeroaselor sale voiaje globale cu Darlene. Unul dintre motivele sale de mândrie a fost recunoașterea publică toamna trecută de toți prietenii Darlenei la Premiile Galei Trade Show Executive’s Gold 100. Denny a lăsat în urmă sute de prieteni din numeroase țări.

Denny s-a născut într-o căsuță la țarăîn România, fără apă curentă, dar părinții l-au învățat de mic copil că educația este de o importanță covârșitoare.

În acele timpuri regimul comunist îi dirija pe tineri către anumite studii. Denny a fost orientat către matematică și inginerie electrică. În 1968, la trei săptămâni înainte de susținerea tezei de doctorat, el a profitat de ocazie și a părăsit România comunistă definitiv. A ajuns în Suedia, a lucrat în tot felul de slujbe, a învățat limba și până la urmă a obținut un post la vestitul concern ASEA.

Patru ani mai târziu a fost admis la Universitatea Purdue, în Lafayette, Indiana, unde, după obținerea unui Master a fost angajat de tatăl unuia dintre colegii săi la Triner Scale în Chicago.

Acolo, a contribuit la dezvoltarea primului cântar poștal electronic din Statele Unite și a obținut patru brevete de invenție. La scurt timp a cunoscut-o pe Darlene și apoi s-au mutat la Los Angeles.

Visul său din copilărie de a deveni astronaut american nu s-a împlinit, dar el considera munca de la TRW (acum Northrop Grumman) ca om de știință/inginer ca extrem de pasionantă și plină de satisfacții. A condus o echipă care a pus la punct componentele electronice pentru telescopul Chandra Space, ca și pentru câțiva sateliți de comunicații și alte proiecte ultra-secrete. A obținut patru premii în perioada în care a lucrat la TRW.

Darlene, Denny Jr, Monica și Christopher își exprimă mulțumiri din inimă tuturor colegilor din branșă, pentru valul de simpatie și sprijin prilejuit de decesul lui Denny.

Primăvara Barocă

mai 25th, 2009

Jerusalem Baroque Orchestra şi-a încheiat stagiunea Tel-Aviviană cu un concert “Tastes of France & Italy”.

Ne-am bucurat de atmosfera primăverii în sunetele clavecinului, viorilor, violei , cotrabasului, violoncelului, flauturilor.

Un minut de reculegere a fost acordat Maesrtului, Dirijorului, Dascălului, OMULUI Mandi Rodan , născut la Iaşi în urmă cu 80 de ani.

Am fost răsfăţaţi cu Ouverture Suite No 2 si Cantata – Non sa che sia dolore – Johann Sebastian Bach, Concerto for Strings and Basso Continuo – Antonio Vivaldi, Suite from le Bourgeois Gentilhomme – Jean Baptiste Lully , Le Sauvages, Concerto Comique – Michel Corrette.

Cu prima ploaie de petale ale primăverii Tel-Aviviene cei din Jerusalem ne-au părăsit, lăsîndu-ne speranţa reîntilnirii în toamnă.

Ars Doloris

mai 25th, 2009

Creta cea luminata de mare si de rascrucea brizelor infloreste prin cele doua cantece compuse in perioada razboiului civil din Grecia (1967-1974) ce aveau sa calauzeasca drumul grecilor catre libertate :
O KAIMOS –in traducere, mahnire si multe lacrimi sub dictatura coloneilor se incarneaza in muzica lui Teodorakis ca o flacara nestinsa.

http://www.youtube.com/watch?v=Q7DvajNmK7A ;
ENA TO XELIDONI simbolizeaza “vrabia” ca zbor si lupta a grecilor incatusati, dar nicicand supusi, avand ca ideal eliberarea. Textul acestui cantec apartine lui Odysseas Elytis, laureat al Premiului Nobel in 1979 . “Eu consider arta poetica o sursa plina de forte revolutionare. Este misiunea mea sa dirijez aceste forte impotriva lumii pe care constiinta mea nu poate sa le accepte, mai bine precizat, sa aduc aceasta lume intr-o continua metamorfoza, cu precadere in armonie cu visurile mele. “(Odysseas Elytis)

Oare de ce romanii nu invata din experienta fratilor din Balcani ?

Am scris de atatea ori cu admiratie despre spiritul fratern, de imbratisarea celor ce se revad sau se despart cu inima deschisa intru acelasi refren : intrajutorarea si uniunea, ca o conditie a reusitei. Rar vezi dezbinare la evrei, greci, italieni ori rromi. In loc sa ne lungim gatul de pomana peste gardul vecinilor cautand dupa circumstante atenuante sa deprindem ceva civism de la vecini, sa facem multa curatenie in propria ograda.
Ma refer la demagogii noii epoci, la cate beneficii aduc ei romanilor…

Multora le place sa se autointituleze patrioti, insa doar cu o panglica a clopoteilor pisicii perfide.

Oare cat de adanca trebuie sa fie durerea sa renasca o alta viata ? Un tarm la mare unde experienta solara a dansului pastrat din timpul lui Dionisios isi striga bucuria .
Lectia grecului din finalul filmului Alexis Zorba nu are nevoie de enunturi sofisticate, de demagogii neintrerupte in exprimarea victoriei celui ce trece peste infrangere si o ia de la capat.

http://www.youtube.com/watch?v=cXNApZ2ALiQ

Rencontre dans le royaume de rêve inventé par LIDIA

mai 25th, 2009
Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004Arbre- papier de publicité et catalogue Gerstaecker 2004

La peinture de Lidia Ureche nous fait découvrir un monde imaginaire situe entre les éléments de la vie moderne et des motifs fantastique ou magique. Elle réussit dans un nouveau domaine de la décoration intérieure ou les éléments recomposent un monde
unique et féerique.
Lidia Ureche, artiste d’origine roumaine (Transylvanie) a quitté Paris ou avait vécu de bonnes années en étudiant les arts plastiques, en se spécialisant et qu’après qu’elle choisisse Le Nouveau Monde, la province de Québec.
Elle est maintenant un nom reconnu parmi les artistes canadiens et nous rappelle parfois dans son ouvrage artistique les liens avec les vrais motifs de sa région natale de la Roumanie.
J’aurais aimé vous présenter un dialogue sur sa vie ou ses réalisations… Modeste comme la plupart des grandes artistes refusent l’idée d’une interview conventionnelle et en échange m’avait envoyé la manière qu’elle envisage son art décoratif :

« Comme étudiante en arts textiles je faisais un passionné travail de recherche en utilisant tous les matériaux que je pouvais trouver dans l’environnement de l’université et à la maison. Mais j’étais toujours mécontente de résultats que j’obtenais parce qu’ils n’avaient rien à faire avec la tapisserie. Mon but était de remplacer le fil textile pour créer des tapisseries des grandes dimensions et ne pas dépendre du métier qui me fatiguait bien les yeux.
Un jour, en rentrant en autobus à la maison, la pensée branchée sur mes projets, je roulais inconsciemment le billet entre mes doigts. C’était un geste que je faisais toujours en autobus. Au moment où j’ai pris conscience de mon geste l’idée m’est venue comme un éclair. Arrivée à la maison j’ai ramassé tous les journaux, revues, vieux livres de téléphone et j’ai commencé à expérimenter. Au départ je froissais le papier au long de sa fibre et je le tordais comme un fil. Ensuite j’ai fait de tresses de 4, 6, 8 et 10 fils sans me soucier de la régularité du tressage. J’ai obtenue des formes intéressantes pouvant me servir aux compositions des plus insolites. J’attachais les tresses par des fils de journaux en laissant un certain espace entre elles, dont le fil faisait un dessin irrégulier en zigzag.
En final j’avais une tapisserie de papier de 2×3,5 m. Je l’ai installée à la verticale, sur un mur de la cuisine qui était grande et haute de 3,80m. Là je pouvais la contempler, faire des dessins et concevoir nouveaux projets. Avec cette première tapisserie de papier je n’avais pas fait un projet. Je travaillais à l’hasard guidé seulement par le plaisir de ma découverte.
Ensuite j’ai fait un travail plus méticuleux. Je coupais les journaux en bandes de 10cm et je les roulais sur un crayon, à partir d’un coin en angle de approximatif 30 dégrées. Au départ ça marchait lentement mais j’étais tenace. Je voulais d’abord remplir toutes les chaudières de la maison avec mes tubes. Pendant ce temps mon esprit voyageait à remplir d’idées son panier. Je gardais un cahier à côté de moi et je notais tout ce qui me passait d’intéressant par l’esprit. Parfois j’arrêtais de rouler des tubes pour faire un croquis à l’encre et à la plume de bois, confectionnée par moi même.
J’ignore d’où me venait toute l’énergie. À l’époque mon programme était très chargé. Le matin j’allais à l’université aux ateliers jusqu’à midi. Je mangeais rapidement avec ma fille et j’allais à mon atelier ou j’avais tas de commandes d’aquarelles et peinture à l’huile. Je travaillais jusqu’à 17h quand je devais aller aux cours. Ma fille m’accompagnait partout. Aux ses 4-5 ans elle était la plus jeune étudiante assistante. Elle brillait et tout le monde l’adorait.

Lorsque j’avais atteint mon objectif de remplir les chaudières (durant des semaines) j’avais suffisamment matériel pour débuter un nouveau projet. D’abord j’ai expérimenté \”la fibre\”. Je pressais le tube à un bout, entre deux doigts en passant l’autre main, pour presser en croix, par dessus et je continuais jusqu’à l’autre bout. J’obtenais un fil ondulé qui je ne savais pas encore comment j’allais l’utiliser. Je pouvais les tisser tout simplement en utilisant un apprêt pour fixer les joints mais c’était trop long et j’obtenais une \”toile\” très fragile. Finalement ils m’ont servi pour représenter l’eau dans un des projets « Le moulin »
Enfant, j’aimais jouer avec des tiges tubulaires végétales. Je tressais trois fils ou je pliais deux fils. On appelait ce pliage \”l’accordéon\”. Avec 4 fils on pouvait obtenir un bâton à section carrée. Les tubes de papier pouvaient être travaillés de même façon. J’ai débuté par la méthode \”accordéon\”. Le fil obtenu pouvait bien servir mon but mais il n’était pas assez résistent pour ce que je voulais faire et les possibilités de l’assemblage ne me satisfaisaient pas.
La méthode \”bâton\” était trop rigide. Je devais trouver une autre façon de plier les tubes. Si je pliais en angle de 30 dégrées j’obtiendrais une section hexagonale et le fil serait une spirale. Deux spirales tordues me donnaient une ficelle résistante que je pouvais utiliser de plusieurs façons.
Avec ce fil je pouvais faire des rosettes ayant l’aspect de sculpture en bois ainsi les ornements des portes de Maramures (Roumanie). Je pouvais aussi faire des grands dessins sur un mur en suspendant la ficelle sur un fil de nylon (« Le coq fantastique») ou je pouvais tout simplement les suspendre dans le cadre d’une composition spatiale.
Une autre méthode d’utiliser les tubes est de les coudre sur 2 fils de coton assez résistent ou de nylon. Ainsi j’ai fait des toiles longues aux profils droites, ondulés ou en zigzag qui m’ont servi pour obtenir des grandes surfaces spiralées ou des compositions dans les quelles les espaces vides en losange ou cercle formaient une colonne. Cela rappelait aussi les portes et les clôtures de Maramures avec leurs planches découpées pour but ornemental (La porte au carrefour »
C’est beaucoup d’ouvrage qui exige patience et persévérance mais aussi de créativité.

À Marly le Roi j’ai expérimenté pour la première fois le papier de soie et le papier d’emballage des chaussures (« Source »). Durant mes séjours j’avais fait des centaines d’aquarelles et des dizaines de peintures sur toile. Ça faisait trois ans que j’avais abandonné le papier et j’avais le goût de recommencer. La qualité du papier de publicité avec ses couleurs m’incitait. Quand j’allais à Paris je rentrais toujours avec 10 formulaires de même revue qu’on distribuait gratuitement dans les gares des trains et stations de métro. En utilisant huit revues à la fois je pouvais faire des tresses avec des plages de couleurs, surprenantes.
Le catalogue de Gerstaecker s’est transformé en grosses ficelles que j’ai employées pour installer un « Arbre ».

L’année dernière j’ai trouvé une boîte où j’avais ramassé tous les papiers d’emballages des cadeaux de Noël. Après avoir fait plusieurs petites « exercices » de tressage plus fin que ce que j’avais fait à date, j’ai crée des dentelles sur le principe de dentelle aux canettes. J’ai acheté le papier de soie des toutes les couleurs que j’ai trouvées et avec ça, mon imagination a pris des nouvelles ailes. »

http://picasaweb.google.com/florin.predescu/AlbumLidia#

Pages rédigées par Florin PREDESCU

Moldova și triangulația cu UE și România

mai 25th, 2009
Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)Moldova a fost reprezentată la summitul Parteneriatului estic de miunistru de externe Andrei Stratan (centru)

Insuficienţa voturilor pentru candidatul comunist la funcţia de Preşedinte al RM sporeşte atracţia factorului extern în jocul politic moldovenesc. UE şi Rusia, mai puţin SUA, au făcut mai multe demersuri în favoarea actualului partid de guvernământ. Pragmatismul occidentalilor, în paralel cu interesul Rusiei, reprezintă deocamdată cele mai puternice atuuri ale guvernării comuniste în contracarea opoziţiei liberale, inclusiv în cazul unor alegeri anticipate.

UE – factor de stabilitate politică

Uniunea continuă să adopte o poziţie moderată faţă de PCRM, chiar dacă este conştient de faptul că acest partid poartă vina pentru declanşarea evenimentelor post-electorale din RM (argumente aduse de Comitetul Parlamentului European, Consiliul Europei etc.). Mesajul constant propagat de structurile europene referitor la necesitatea unui dialog politic şi indentificarea unei soluţii politice comune pentru depăşirea crizei avantajează multidimensional guvernarea comunistă. Pe de o parte, comuniştii demonstrează europenilor şi electoratului moldovean incapacitatea opoziţiei de a ajunge la un consens naţional. Din alt punct de vedere, aceştia pregătesc alegătorii RM (majoritatea lor) pentru alegeri anticipate.

În situaţia unei poziţii fragile ale opoziţiei (lipsa în continuare a libertăţii mass-media; confuzia electoratului vizavi de revoltele post-electorale; coagularea electoratului vorbitor de limba rusă împotriva liberalilor pro-români; sezonul estival nefavorabil pentru opoziţie; intensificarea propagandei anti-româneşti şi asocierea opoziţiei la aceasta; neutralitatea sau subiectivismul european faţă de guvernarea comunistă; susţinerea PCRM-ului de către Moscova pe plan politico-diplimatic, dar şi prin constrângerile economice etc.) poate fi prognozat un randament negativ în cadrul alegerilor parlamentare anticipate.

Imposibilitatea curentă de a înlătura în mod eficace comuniştii de la putere pe cale democratică face europenii să se rezume la tactica „paşilor mici” încorporată în strategia generală de europenizare a RM prin intermediul mecanismelor Parteneriatului Estic (Acord de asociere; instrument de amplificarea a capacităţilor instituţionale; crearea de platforme multilaterale de atingere a unor obiective pe filiera democraţie, buna guvernanţă şi stabilitate etc.).

Dividende comuniste via UE

Calea evolutivă aleasă de UE pentru RM intră însă în contradicţie cu viziunea opoziţiei locale, care este vizibilă la nivel european prin România. Or, în cadrul recentei vizite în Franţa a preşedintelui român Traian Băsescu, acesta a vehiculat faptul că este nemulţumit de de modul în care a reacţionat Comisia Europeană în legătură cu situaţia post-electorală din RM, salutând pe de altă parte retorica dură şi tranşantă a Parlamentului European. Cu certitudine, aceste declaraţii pot fi atribuite în primul rând fazei prelectorale din România, dar ele răspund demersurilor opoziţiei moldoveneşti. Din acelaşi ordin de acţiuni fac parte facilitarea “prezidenţială” (procedura a fost iniţiată la cererea lui T. Băsescu) a procesului de redobândire a cetăţeniei româneşti pentru moldoveni şi refuzul “politic” de a semna Tratatul de frontieră cu RM.

Contextul electoral românesc, împreună cu convergenţa pro-românească a unor reprezentanţi ai opoziţiei (Partidul Liberal) sunt în prezent percepute şi folosite de PCRM drept oportunităţi electorale sigure. În lumina evenimentelor din 7 aprilie şi a faptului pretinsei implicări a României în derularea lor, promovate inclusiv cu susţinerea politico-mediatică rusească, comuniştii intenţionează să-şi construiască strategia pentru eventualul scrutin anticipat. Totodată, aceştia vor contrapune falsul factor românesc de factură “neoimperialistă”, celui rusesc mai valoros, folosind în acest sens aşa argument ca ridicarea recentă a restricţiilor la transportul internaţional din RM, drept semn de solidaritate a Rusiei cu moldovenii loviţi de criza economică. De fapt, această decizie a Moscovei în legătură cu sectorul transportului din RM poate fi calificată drept avertizare pentru UE, pentru ca aceasta să faciliteze în continuare menţinerea comuniştilor la putere etc.

Cazul României dornice de a acorda în regim facilitat cetăţenia română populaţiei RM furnizează posibilităţi indirecte PCRM-ului. Astfel, Rusia ridică această întrebare în dialogul cu UE, invocând problema „necetăţenilor” ruşi din Ţările Baltice şi respectiv a existenţei unor duble standarde în oferirea cetăţeniilor pe teritoriul european (afirmaţia aparţine reprezentantului rus pe lângă UE, V. Cijov, www.mid.ru, 18.05.09). În baza acestui demers, precum şi a declaraţiilor unioniste difuzate de preşedintele român (caracterizate prin refuzul părţii române de a semna tratatul de frontieră cu RM, care ar legitimiza Pactul Ribentrop-Molotov ce a condus la anexarea Basarabiei de către URSS), Moscova ar putea loba cauza comuniştilor statalişti în dialogul cu Bruxellul. Obiectivul se va rezuma la inocularea unor ameninţări noi la adresa securităţii şi stabilităţii europene, dacă UE va miza pe opoziţia “pro-română şi unionistă”.

Declaraţia anti-românească formulată recent (20 mai curent) de Guvernul în exerciţiu al RM şi adresată UE elucidează odată în plus încercarea PCRM de a-şi asigura dividende complexe nu numai în vederea obţinerii unei susţineri europene pentru propulsarea unui Preşedinte comunist, dar şi pentru pregătirea unei piste favorabile pentru PCRM în cazul alegerilor anticipate tot mai reale (aluzie în acest sens a fost deja exprimată de persoana apropiată lui Voronin/PCRM-lui, Mark Tkaciuc).

Beat de atâta primăvară

mai 25th, 2009

Primăvara îmi mângâie obrazul
Cu degete delicate, din vânt.
Nu mai ascult nicio lecţie de bună purtare!
Braţele ei din flori de cais
Îmi cuprind umerii, mă scot din pământ.
Seve călâi îmi inundă capilarele anchilozate de iarnă.
Mă trezesc privind cerul;
Fereastră mâzgălită cu lapte şi cu cerneală,
Cu ochii lui Picasso din aventura albastră.
Chiui beat de atâta primăvară,
Ca după un chef cu pălincă veche de pară.

Dan David, Los Angeles, aprilie-26-2007.

Labirintul singurătăţii

mai 25th, 2009

Voi…
ce ştiţi să opriţi
căderea clipei
în cupa gândului
deschis ca o floare de mai…
nu vă fie teamă
de rătăcirea
prin labirintul singurătăţii…

Voi sunteţi măsura
sublimei cutezanţe
şi mărturia „ a toate” –
voi…
ce năzuiţi a săpa fântâni
spre a găsi izvorul
celei mai pure
creaţii…

Voi…
ce ştiţi a smulge
stâncii
aurul cuvintelor…
cuvinte ce şi-au ascuns în adâncuri
cu teamă… strălucirea…
luaţi aminte la călăuze
ce vă surâd
cu chip de înger…

… drumul ce v-arată
e pavat cu vorbe goale
şi mânjit
cu sângele nevinovat
al florilor deschise delicat
pe marginea abisului
ce-şi caută martirii…

Voi…
ce ştiţi să opriţi
curgerea timpului
cu puterea cuvântului…
ridicat ca un zid în faţa neantului…

… nu vă fie teamă
de măreţia creaţiei
ce-o veţi lăsa mărturie
celor – ce nu vor cunoaşte poate…
labirintul singurătăţii
devenit mormânt al pierzaniei
ochiului stins al regelui Oedip
ce-a căutat cu patos adevărul
adevărul…

din ciclul (poeme becartiene)

TĂCERE DE SALCIE

mai 25th, 2009

repede, o femeie! repede, un hamburger! repede, o cafea! ca şi cum viaţa ar fi un film ce se derulează pe increase speed. şi, în efervescenţa asta, eşti în stare să ceri şi moartea… tot repede! să suni la taxi… şi în bagaje să pui: o femeie, un hamburger şi o cafea!
cine ne schimbă, uneori? cine ne păcăleşte cu scenarii repetente? e uşor să pierzi normalul, şi e uşor să negi paranormalul! e uşor să îţi faci aure din funcţii, şi e uşor să negi minunile! să crezi că mâine vei avea timp să iubeşti cum vrei… fară grabă! să amâni iubirea!
după ce ai căutat, o viaţă întreagă, iubirea, atunci când ea vine… nu mai ştii să iubeşti! trebuie să răspunzi la telefon, nu să prelungeşti un sărut! trebuie să accelerezi victoriile, să colecţionezi titlurile! să nu îţi ieşi din mână! şi, în acelaşi timp, să studiezi partenerul! ia, rezistă? e supus?
da, iubire, voi fi minutul tău, alteori… secunda! asta e menirea femeii! să se ofere, să ocrotească. ea nu trebuie să facă filozofie. ea trebuie să fie tăcere de salcie. şi voi fi! pentru că te iubesc… aşa nebun, febril şi răzvrătit! pentru că te iubesc… aşa lucid, dulce şi copil!

26 martie 2009, 00:03

esenţa unui mers

mai 25th, 2009

… merg în picioare
şi-n măduva zilelor
fiicele mele sunt şuvoiul de lumină
şi muzica Soarelui
dintr-un răsărit
sunt starea de veghe în vara sufletească
a unui interior
însăşi aerul hrană
o trăire fluidă la pieptul aşezat
cu râs încremenit în existenţă
pe poteca unui drum
ce n-a rămas un primitiv
pe străbătutul cuib din fire de ursite
şi-n şoptitul împletit
se despletesc de hăţişuri peste timp
dintr-un apus
cu verdele ecou în parcul vieţii
stau pe o bancă din poteca albă
ce va rămâne întru timp
pentru mine fiicele mele
şi esenţa unui mers
în picioare.

inimi-sirene

mai 25th, 2009

femei fără nume
veneau dimineaţa în golf
să numere inimile amanetate
în schimbul unui sărut
sau al unei îmbrăţişări

în fiecare vară
pe plaja părăsirii
inimile continuau
să pulseze o vreme
în aşteptarea stăpânilor
apoi
resemnate
se întorceau anonime
în mare

doar câteva
cele mai norocoase
deveneau mai târziu sirene
urmărind marinarii
fără noroc

de la fereastra mea
cu privire spre eternitate
număram odată cu ele
cu femeile crescute
din nisip
ultimile bătăi
ale acelor inimi

însă
azi
nu mai pot

inima mea
a devenit
şi ea
o sirenă

Teoria conspiraţiei, un ochi pe faţă, un ochi pe dos

mai 25th, 2009

Deşi primesc mereu mesaje de alertă prin e mail despre pericolele nenumărate prin care trec, laolaltă cu întreaga lume, din pricina conspiraţiilor mai mici, mai mari, cînd nu de-a dreptul globale, mărturisesc că, la început, cînd colegul Petru Clej mi-a propus tema aceasta spre tratare, nu am fost foarte entuziasmat. Pur şi simplu, nu-mi imaginam că pot fi prea multe persoane care să ia asemenea elucubraţii în serios. Oricum, nu credeam că pot fi foarte multe dintre cele care au acces la informaţii, care citesc cărţi, ziare, urmăresc emisiuni ştiinţifice, au acces la internet, sînt deci, măcar în principiu, active şi critice în raport cu informaţiile cu care au de-a face.

Rezultatele de la ancheta tip „Vox Populi” http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=crt dedicată însă teoriei conspiraţiei, în această publicaţie, mi-au tulburat însă convingerea legată de scepticismul metodologic cartezian pe care îl intuiam situat la temelia capacităţilor de cunoaştere ale fiinţelor înzestrate cu raţiune, distribuit printre acestea, credeam, cu aceeaşi generozitate pe care acelaşi Descartes o bănuia în ce priveşte „bunul simţ”. Desigur, nu este vorba despre o cercetare sociologică aplicată unui eşantion construit după criteriile ştiinţifice ale reprezentativităţii. Este vorba despre o „populaţie selectată”, însă fiind selectată după un criteriu referitor la capacitatea de informare şi accesul la informaţie – pentru că o asemenea popuţie constituie publicul revistei noastre electronice! – îngrijorarea mea este cu atît mai mare, pentru că proporţiile sînt pur şi simplu bulversante. Pe scurt, de la instalarea anchetei şi pînă în momentul în care scriu acest articol, duminică dimineaţa, 1036 de persoane au accesat-o şi cam un sfert, mai precis 224 au răspuns întrebării. Dintre aceştia, 98, adică 44% , cred că teoria conspiraţiei „explică mai tot ce se întîmplă în lume”, 59, deci 26%, socotesc că aceasta „are o aplicare limitată”, 50, circa 22% , sînt de părere că teoria „e o inepţie şi un simptom al paranoiei”, în vreme ce doar 17 persoane, adică 8% răspund pur şi simplu cu „nu ştiu”. Prin urmare, aproape jumătate din cei care au avut amabilitatea să răspundă anchetei pînă în momentul în care scriu eu articolul cred că „teoria conspiraţiei explică mai tot ce se petrece în lume”. Şi este vorba despre persoane, în principiu, informate! Nu cred că proporţiile se vor schimba foarte mult pînă la sfîrşitul anchetei, pentru că aproximativ aceleaşi proporţii, la un număr mai mic de repondenţi, înregistrasem şi joi la prînz. Ca să nu existe ambiguităţi, mărturisesc pe loc că am optat încă de la instalarea anchetei pe site pentru cel de-al treilea răspuns posibil, deci socotesc teoria conspiraţiei „o inepţie şi un simptom al paranoiei”.

Mai cred însă că această formulă are nevoie de nişte precizări. Prima pleacă de la constatarea că aceast tip de teorii, ca oricare altele, au nevoie de autori şi de public. Dacă autorii trebuie să fie neapărat structuri paranoice, ori măcar paranoide, pentru public, iniţial, sînt suficiente inepţia, credulitatea sau, cu o vorbă veche, „sărăcia cu duhul”, care ulterior, pe măsura creşterii convingerii, care determină transformarea din simplu consumator în autor sau măcar în transmiţător fervent al „adevărului”, poate evolua spre paranoidie. Sau doar spre prostie cronică, care este, vorba lui D. I. Suchianu, „o psihoză normală”!

În fond, teoria conspiraţiei este o teorie de tip omnibus, care îşi selectează elementele de peste tot şi care ambiţionează să explice totul, ţesută pe sistemul „un ochi pe faţă, un ochi pe dos”. Deci amestecă adevărurile şi chiar evidenţele cu ipoteze declarate drept evidenţe şi cu neadevăruri grosolane, totul după o logică de tip paranoic, specificul acesteia este că procedează foarte riguros în argumentaţie plecînd de la premise false. Pe aceasta îşi şi fundamentează succesul – atent la argumentaţie, publicul nu mai este atent la premise.

“Bine vs rău?”

Ceea ce ajută succesul este puternica dimensiune morală a acestei teorii – întotdeauna autorul a aflat un uriaş secret malefic, care pune în pericol viaţa întregii umanităţi şi pe care îl denunţă cu vehemenţă solicitînd sprijinul tuturor în acest uriaş denuţ. Cine nu este, în adîncul său, laolaltă cu binele şi împotriva răului? Cine nu vrea să se salveze şi să salveze întreaga umanitate de „răii acestei lumi”? Iată, în spatele teorii conspiraţiei, poate fi sesizată şi o dimensiune gnostică, chiar dacă naivă şi malformată – e vorba de „lupta fiilor luminii împotriva fiilor întunericului”! Şi mai este ceva, fascinaţia exercitată asupra noastră de operele de ficţiune construite prin apelul la teoria conspiraţiei. „Inamicul statului” cu Mel Gibson este un film palpitant, la fel o mulţime de alte thriller-uri cinematografice sau literare. Şi, adesea, se poate întîmpla ca din pricina forţei artistice ale acestora să treci pe nebăgate de seamă graniţa dintre ficţiunea fermecătoarea şi realitatea noastră cea de toate zilele şi e chiar reconfortant să pui neputinţele tale, lenea ta pe seama intenţiilor malefice şi a complotului altora. Şi cu cît aceşti alţii sînt mai misterioşi, mai oculţi, cu atît prestigiul înfrîngerii tale este mai mare, nu?

În ultima versiune de teorie a conspiraţiei pe care am primit-o prin e mail, inclusiv de la Petru Clej, însă doar ca material didactic, „Noua ordine mondială”, asociere malefică de organizaţii, instituţii, indivizi, societăţi secrete şi tot neamul lor, conspiră, mai ales prin mijloace bio-chimice, pentru a reduce umanitatea la 1 miliard de persoane şi pentru a o supune controlului total! Sînt date şi cîteva exemple de cercetători care au pus în evidenţă pericolele pentru sănătate ale unora din substanţele ce intră în compoziţia hranei noastre, unele dintre exemple sînt reale, altele inventate, după principiul „un ochi pe faţă, altul pe dos”.

Rămîn cîteva mici mistere. De ce numai un miliard de oameni, cînd o populaţie mai mare înseamnă piaţă mai mare şi profituri mai mari? Şi, pînă la urmă, ai alte satisfacţii cînd transformi în sclavi mai mulţi oameni! Dacă tot sînt amintite efectele nocive ale edulcoranţilor, nedovedite încă ştiinţific!, de ce nu se spune nimic despre efectele toxice ale zahărului rafinat şi ale glutenului, produse naturale!, care în cazul diabeticilor, primul, şi al celor care suferă de celeachie, al doilea, pot fi chiar fatale? Dar aş putea da contra-exemple măcar pe măsura exemplelor din „teorie”! Însă nu aşa poate fi ea combătută eficient, ci aplicîndu-i propria logică! Devreme ce conduce, pe de o parte, la aneantizarea capacităţilor de cunoaştere şi a spiritului critic ale „consumatorilor” săi, iar pe de alta, la demobilizare, în ciuda faptului că pretinde că mobilizează, de ce nu aş crede că teoria conspiraţiei este tot o conspiraţie?

Adrian Grauenfels – Scriitorul lunii iunie – 2009

mai 24th, 2009

Din nou, Războiul.

din nou sub bombe, căutam victorii
nu ştim că ne-au înfrânt, e prea devreme
stăm pipaind certitudini
sub vulturi mari, ce fac reverenţe

adevărul e făcut din lumină şi fum
petalele unui vişin japonez nici nu există
decât în imaginile cumpărate iarna
când mamele concep vlăstare
soldaţii viitorului război

discutând cu generalul acestor vremuri tulburi
îţi dă prin cap să-i smulgi şiret trandafirul atomic
uitat pe masa de lucru
cu o mare şi onctuoasă sărutare
îţi iei rămas bun de la materie
ca de la un adevăr ce se stinge
ca o ruină fumegândă
peste care răzleţe cadavre
aşteaptă implozia
etalând în aerul palid
câştigate cu sânge medalii ..

Ecouri
Colaj mixt, desene Ion Danu, ceramica: Marga Grauenfels

Tu pui colierului de mărgean
ţipătul cormoran al văilor uscate
pe stânca de spumă beată
lasciv avidul, firava crustă

onirez aventuri improbabile
timpul, încolţit de ferigi jugulare
ca un viraj fără efect
în palmă strângi trădari şi culpe

algoritmul tricotajului bizar
de clopot romb topit între fresce
cu rege trist, covor pe marile artere
în spaţiul euclid abandonat speranţă
nici patefonul nu rondează
nici ochiul tău nu stă închis de veghe..

Lacrimosa
sonoră

(nevoia de a inventa)

lacrimosa preciosa
delirium serum de furnal
cămila conturnată în acustic mal
în boarea serilor de cox
prin fiorul scris pe pergamentul dox
cu policarul încordat cât praştia de golire goală
te sun vocal, esti un şofar cu dalbă voală
nacelă submarină ce trece prin ecluze
gorneam din lustruite buze
bistrouri, destupată bere
cântam flămânzi, cadeau din ceruri pere..

Stilamancie

Colaj cu Yigru Zeltil

meci revigorant în celulă de ciocolată pentru că am văzut caracatiţa
ruginie mâncându-şi unghiile
am văzut pe strada plină de topoare înflorite oameni cu limbile
strigând în culori cât de sexy este michael jackson
avea ţâţele cam mari cine laptele nu nu răzvan nu mi-a dat nimic am
băut vin din aer nu ţâţele dau lapte ci laptele are ţâţe dar ar ieşi o
poezie pornografică
un dinte care ardea cu flacără pe cer hei florine vino să vezi parcă e
un z care face purici sau semnul euro ba nu alpha
dar de ce trebuie să ne conformăm căci avem o mămăligă elveţiană ca mamă

am sărutat o mămăligă
care făcea o cucurigă

dediţei cu lapte dediţei cu lapte indigo indigo indigo

cristina pop
avea aseară o aură galbenă de ziceai că-i wafă
balanţă cu eşarfă îngerii de la fiecare segment care ne învaţă să ne
ferim de florile ventilatoare care cască gura la noi parcă ar vrea să
fie napolitană sau acele bomboane zi şi tu mami e foarte clar că nişte
bomboane radiază acolo
laptele s-a lipit de om hei şi mai zici de felinare că sunt acadele pe
băţ nu eu sunt adică zic convins că sunt jumătăţi de acadele cu
pălărie
restul e cancan al unor flăcări de aragaz cu degete autobuz
la celălat capăt al reveriei începuse un război inept
meduze tetrapolare contra literatură corupţională
se auzea clar plânsul militarilor
clinchetul marşurilor în cizme de piele de om
duceam la piept acest copil
care se transfigura spre bărbat
apoi în om matur
îmi îmbătrânea în braţe cu fiecare filă de carte
muream amândoi arşi pe tancurile cu motoare rug 75HP
era bine
se făcu linişte
cineva din enciclopedie a închis aragazul..

1924, seara

mă prosternez în faţa lacului
struţ pinguin de vechi rulment
mă duci de gheb în desfătare
ce picură din ochiul meu dement

mă chemi să ascult sublingual
ce dacă sunt un stetoscop de lemn
ca o smochină ţine-mă la piept
cu dat în leagan brânci absurd
un clenci de vată mult mai surd

mă mângăi când nu mor în sepia
mă pui între covoare moi
gând fard de mizerabil dulce
de multe ori mă trestie-n nori ..

Arta întâmplării

-colaj-de Luminiţa Petcu & Adrian Grauenfels

Îmi ascult încă paşii în tîmplele tale
deşi credeam că mă vei găsi în plumbul Senei
ca Shiva de la Ellora într-o fragilă încercare
pîndind vorbe goale în ochiul pădurii
răul acela de care îmi aduc aminte
mereu la trecerea unei păpădii mari
cît un templu în straie albe prin cartea lui Milan Ryzl
numai fantomelor tale lăuntrice
le sînt de ajuns zilele gîndului ilicit
în care rîdeam perceptiv, înfrunzind în noi
iedera crispată pe cumpăna unui panou diptic
din care creşteau pietre şi aripi bătute în cuie
semnale de alarmă strivite fără motiv
sub flecurile pantofilor de antilopă
autohtoni desigur altor timpuri

închid ochii
aşa de frig îmi e cîteodată
prin orele morţii

[LP]

nu m-am îndoit vreo clipă
susura un robinet prost închis
vizualizam întâlnirea noastră în holul unui hotel
o stradă lăturalnică huruită de trăsuri
foşnetul crinolinelor mai aminteau
de epoca în care îţi scriam incunabile
apoi presăram piper si şofran
ţineam la piept amintiri îmbibate de parfumuri,
sunete şi ecouri deosebit de luminoase
ca un pod pe care treci spre neant
într-o armonie deplină, ca un pocal cu vin
şi la capătul zilei
zăcea aşteptarea
cu hamuri şi cai despletiţi
cu toate pensulele şi culorile
ba chiar un coş cu struguri şi o liră ptolemeică
toate gândite cu o strategie mult mai subtilă
doar batista aceia plină de lacrimi trăda
iarba călcată, durerea
în plutire peste întâmplări…
[AG]

Plecari ,

daca asa stau lucrurile
cu nostalgia plecarilor
clipotul cizmelor in gara odessa
soldatii obositi pe trepte
vand arme uzate la frontiera
si note acordorului de piane

priveste tu ce oblic obelisc
strapunge noaptea peste Pisa
lacul cu pestii adormiti
gura ta sorbind desfatare
geniul cautand alinare
gradini pustii fara copii

si eu departe, intr-un alt razboi
iti scriu intr-un ragaz din moarte
pe aici e vant si flori pe camp
cazute victime, contorsionate soarte

mai stiu ca o sa te urci pe-un munte
si flori de gheata ai sa cerni
pe trupul meu ranit de-un trandafir
sa pui pe rana-i elexir
de vorbe..

astept sa te gasesc dupa perdele
s-apari mereu in visul meu
sa-mi torni in vene noi trairi
sa trag din viata amintiri
cu ultima lulea..

Ciresele toamnei noastre ,

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Amintirile unui Sfinx ,

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

coji de portocal ,

uneori dupa o vizita prelungita
gasesc picioare uitate
talpi urme pe covorul in care ascultam rulati flamenco
aerul plin de memorie palpitand a femeie
un fel de dor prelins pe peretii de creta
caldura trupului tau uitata in baie
o ocheada in oglinda aburita
totul e semn si melancolie
caut paharul din care ai baut
picatura de gin
ultima carte necitita
rochia ta pe covor
coaja de portocala
culoarea ochilor
nu uit.

foto: Jan Saudek

Simbioza ,

gresesti Doamna..
eu eram tu
purtam aceleasi haine si aceleasi sutiene
ma fardam cu trestia de bambus
te imitam la mers, la ras, la plans
iti furam iubitii
aveam vocea ta si parul tau
si gustul tau in cerul gurii
traiam in acelasi pat, mansarda, lift
ne pipaiam pe ascuns cunoscandu-ne
in oglinda, in cioburile de statui romane
ne ofeream taceri
si pozele noastre simultan voalate
nu mai stiam nici cum ne cheama
faceam fotosinteza
imbratisati
dupa acelasi pom singular
cu radacini
impletite strans…

Amintirile unui Sfinx

mai 24th, 2009

uite acum te-am vazut
sfinx in nisipuri care ma inghit
cleopatra unui soare gol
cu mine eu nu sunt
de tine sete cat nilul la cataracte
roze aruncate in vant
cat sa le prinzi inapoi cu buze insangerate
trecerea mea prin tine seara
miscari lente de sclavi biciuiti de faraon
sarate gleznele cu care treceam prin mlastini si plantatii de bumbac
vroiam sa rod mangrovele care imi inghiteau cerul gurii
doar al tau era cu toate gusturile lumii in el…

Ciresele toamnei noastre

mai 24th, 2009

Ma cotropesc ciresele, obrajii tai albi
mici, rumeni iesind de sub
frunze la fiecare pala de vant.

de-o parte verde crud,
intepand narile si cerul inserarii
un zvon rotund si fecund
de cealalta parte, zambet rubiniu
ce coboara pe buze ca o picatura
de miere, ca un tainic sarut
pe care t-il asez in palme.

as vrea sa iti vad mainile
pline de boabe si intrebari
precum in pruncie vei fi fost tinuta
cu cirese calzi-racoroase,
si uite… ai buzele vii

intrupand ele gandul
cu taceri de dincolo de cuvinte.

Printul de Țara Galilor, Charles, la Palatul Cotroceni

mai 23rd, 2009

Moştenitorul coroanei Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, s-a întâlnit cu Preşedintele Traian Băsescu. În cadrul întâlnirii au fost abordate teme precum actuala criza economică şi financiară, agricultura ecologică şi dezvoltarea durabilă, cu accent pe dezvoltarea regiunilor rurale.

Preşedintele Traian Băsescu a mulţumit pentru sprijinul constant şi atenţia pe care o acordă ţării noastre şi pentru numeroasele acţiuni în care Prinţul de Wales este implicat în România.

A fost evocat, în acest sens, proiectul de înfiinţare a unui secretariat pentru dezvoltarea regiunii carpatice, care să faciliteze afirmarea unei contribuţii românesti semnificative in cadrul Convenţiei Carpatice.

Preşedintele Băsescu a remarcat şi apreciat rezultatele acţiunilor promovate cu susţinerea prinţului de Wales privind convervarea cetăţilor medievale şi dezvoltarea serviciilor de asistenţă socială pentru copii orfani.

Prinţul Charles manifestă un deosebit interes pentru România, de care spune că este îndrăgostit.

Prin Fundaţia Mihai Eminescu din Londra, Charles se implică în păstrarea patrimoniului cultural românesc. Charles şi-a cumpărsat o casă în România în satul Viscri.

De asemenea este foarte interesat şi de Ortodoxia românească , anual retrăgându-se la maăstirile din România.

Regele Mihai -Doctor Honoris Cauza

mai 23rd, 2009

Titlul i-a fost atribuit de către Universitatea de Vest Timişoara, cu prilejul împlinirii a 65 de ani de la înfiinţare, prin Decret Regal.

Fondarea instituţiei academice bănăţene a avut loc prin decretul Majestăţii Sale, Regele Mihasi I, în data de 30 decembrie 1944.Potrivit Decretului, Academia Teologică din Oradea, care funcţiona provizoriu la Timişoara pe durata razboiului, urma să se transforme în Facultatea de Teologie a Universităţii de Vest din Timişoara.

Universitatea de Vest din Timişoara este o instituţie publică de stat, unde invaţă peste 25.000 de studenţi, in cele 11 facultăţi cu 80 de specializări şi un departament de pregatire a personalului didactic.

Universitatea are in derulare programe impreună cu peste 200 de universităţi din întreaga lume. studenţi şi cadre didactice parcurg stagii de pregătire, urmează cursuri de masterat, pregătesc doctoratul şi participă la programe postdoctorale in străinatate. Activitatea desfasurată are şi o cuprinzătoare recunoaştere internaţională, concretizată în peste 90 de acorduri bilaterale incheiate cu mari universiăţi din: Franta, Belgia, Germania, Italia, Polonia, Ungaria, Serbia, Grecia, Spania, Republica Moldova, etc.

Consiliul Local Timisoara i-a conferit fostului suveran al Romaniei titlul de Cetatean de Onoare al orasului.

Fundaţia Lagardère oferă burse în valoare de peste 150 000 €

mai 22nd, 2009

Atribuite de către un juriu prestigios, bursele sunt din următoarele 10 categorii:
Tânăr scriitor: 25.000 €
Jurnalist de presă scrisă: 10.000 €
Scenarist TV: 20.000 €
Producător cinema: 50.000 €
Muzician: 25.000 €
Fotograf: 25.000 €
Dosarele de candidatură se pot descărca de pe site-ul www.fondation-jeanluclagardere.com/bourses2009/index.html şi trebuiesc trimise până cel târziu 12 iunie 2009.

sursa: ICR Paris

Marșuri rivale pro- și anti-homosexualitate la București

mai 20th, 2009

Am primit de la Asociația ACCEPT următorul comunicat de presă:

Asociaţia ACCEPT, organizaţie neguvernamentală care apără şi promovează drepturile persoanelor LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transgender) ca drepturi ale omului, lansează Cea de-a Şasea Ediţie a GayFest 2009.

Festivalul se desfăşoară în perioada 18 – 24 mai 2009 şi cuprinde: conferinţă de presă, dezbatere pe tema principiilor de drept internaţional Yogakarta, workshop-uri, serile filmului gay, expoziţii de fotografie şi petreceri.

Tema prioritară a GayFest- ului ‘09 este PARTENERIATUL CIVIL.
„În România persoanele LGBT continuă să fie discriminate, hărţuite şi considerate cetăţeni de rangul doi, iar acest lucru este inacceptabil într-o ţară europeană care susţine că respectă drepturile omului. Atâta vreme cât persoanele LGBT nu vor avea drepturi egale vom continua organizarea unor astfel de evenimente pentru a semnala că ignorarea noastră nu este o opţiune.” a declarat Florentina Bocioc, directoare executivă a Asociaţiei ACCEPT.

Ca în fiecare an, în ultima zi a GayFest (sâmbătă 23 mai, ora 16:45) va avea loc MARŞUL GAY FEST 2009.

Invitaţi speciali la acest marş sunt trei reprezentanţi ai Parlamentului European: Michael Cashman (Marea Britanie, membru în Comitetul Executiv al Partidului Laburist), Hélène Goudin (Suedia), Michel Teychenne (Franţa, Partidul Socialist).

De asemenea, au mai confirmat participarea la marş, Excelenţa Sa, Ambasadorul Ţărilor de Jos la Bucureşti Jaap L. Verner, Prim Secretar al Ambasadei Marii Britanii la Bucureşti, doamna Sarah Cullum, Directorul Institutului Polonez, domnul Jaroslaw Godun, Directoarea Institutului Goethe Bukarest, doamna Beate Kohler.

Marşul începe la ora 17:00 şi se încheia la ora 19:00.

Traseul marşului este: PLECARE: Bd. Unirii – Piaţa Regina Maria (după Piaţa Unirii, către Piaţa Constituţiei aproape de staţia de metrou Piaţa Unirii – Magistrala 1), CĂTRE: Piaţa Constituţiei, SOSIRE: Piaţa Izvor (lângă parcul Izvor, aproape de staţia de metrou Izvor).

Dacă doriţi mai multe informaţii în legătură cu acest subiect, vă rugăm contactaţi Departamentul de PR&Servicii, la telefon 0721 84 85 66 sau e-mail la bogdan_i@accept-mail.ro. Persoană de contact Bogdan Istrate. Altă persoană de contact: Florentina Bocioc – Directoare Executivă (0744 384 631).

În replică, organizația Noua Dreaptă organizează un marș \”Pentru normalitate\”:

Pentru a răspunde anumitor simpatizanţi şi reprezentanţi mass media care au înţeles în mod eronat că Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă şi-a schimbat data şi ora, facem următoarele precizări:

1. marşul de vineri 22 mai nu este organizat de Noua Dreaptă însă ne bucurăm că exemplul nostru militant a fost urmat şi de alte persoane si asociaţii creştine din România;

2. Marşul pentru Normalitate organizat de Noua Dreaptă va avea loc, aşa cum am anunţat încă de săptămâna trecută, sâmbătă 23 mai începând cu ora 11:00 cu plecare din faţa Ateneului Român.

Ii aşteptăm alături de noi pe toţi românii care doresc să trăiască şi să-şi crească copiii într-o ţară normală! România nu e Sodoma!

Concurs european de pian 2009

mai 20th, 2009

Concursul European de Pian se adreseaza pianistilor cu varste cuprinse intre 18 si 30 de ani, de nationalitatea uneia dintre cele 27 de tari ale Uniunii Europene, ca si pianistilor de alte nationalitati cu rezidenta de peste 2 ani in una din cele 27 de tari. Candidatii trebuie sa trimita, inainte de 1 iunie 2009, un dosar de candidatura insotit de un CD-R, pe adresa:
CEPOR
29 rue des dunes
14150 OUISTREHAM
France

Pentru mai multe informatii:
Tél : 00 33 674 40 92 33
y.drobert@wanadoo.fr

http://www.piano-competition.eu/fr/web/nav/article.php?id=87&rub=2&rub2=30

sursa: ICR Paris

Tentativă eșuată de alegere a președintelui Republicii Moldova

mai 19th, 2009

Parlamentul Republicii Moldova a eșuat în prima sa tentativă de a alege un succesor lui Vladimir Voronin în funcția de președinte în condițiile boicotării de către opoziție a scrutinului.

Candidata principala a Partidului Comuniștilor (PCRM), premierul în exercițiu, Zinaida Grecianîi a obținut toate cele 60 de voturi ale deputaților PCRM care au participat la votare, față de niciun vot cât a obținut medicul neurochirug Stanislav Groppa (Groapă), candidatul de complezență înaintat de 15 deputați pentru a se întruni condiția de minimum doi candidați.

Toți de 41 de deputați ai celor trei partide de opoziție, Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) au refuzat să participe la vot.

Întrucât niciun candidat nu a obținut 3/5 din totalul de 101 deputați, urmează să se organizeze al doilea tur de scrutin pe data de 28 mai.

Constituția prevede că dacă nu se reușește alegerea din primul tur atunci alegerile se organizează un nou tur de scrutin. În cazul în care în primul tur sunt trei candidați sau mai mulți și nu se reușește alegerea atunci se dizolvă parlamentul după al treilea tur de scrutin și se organizează alegeri parlamentare repetate. În cazul de față, fiind doar doi candidați în cursă, e nevoie de doar două tururi de scrutin nereușite pentru dizolvare.

În 2005 PCRM avea 56 de deputați, dar atunci a primit sprijin din partea PD, PPCD și PSL pentru alegerea lui Voronin în sprijinul unor promisiuni de reforme democratice.

Acum, opoziția care acuză fraude masive în scrutinul parlamentar din 5 aprilie, a promis să nu participe deloc la vot.

Rusia și homosexualitatea

mai 18th, 2009

De la inceput pot spune ca acest subiect este complicat, intortocheat si derutant…

E greu de spus cu ce ar trebui sa incep. Sa incep cu ipocrizia tarului Petru Intai?

1. Primele scandaluri

Cand acesta a ajuns la Paris, el a declansat un scandal diplomatic prin faptul ca l-a luat in brate pe “baiatul de pe tron”
Petru Intaiul este cunoscut pentru cateva performante fizice si…de alta natura. Era un urias, dupa normele de azi: avea 2m si 8 cm. Falca lui inferioara arata execrabil, cu toate incercarile contemporanilor lui de a face corectii in picturi. Cat despre marimea pantofilor pe care ii purta…erau pantofi de copil! Folosea mai multe randuri de pantofi pentru a nu parea caraghios!

El a fost primul tar care a interzis relatiile homoerotice in cadrul armatei Rusiei (dar nu si pentru restul populatiei, pentru care relatiile homoerotice au fost interzise abia in anul 1835!), in timp ce avea o droaie de iubiti, bine cunoscuti de catre istorici.
Trebuie spus ca pana la el Rusia a avut o traditie liberala in aceasta privinta in ciuda bisericii crestine.

Este la fel de adevarat ca Petru nu a scos in afara legii…sexul oral (din motive ramase necunoscute). Se cunoaste insa foarte bine misoginismul lui. De fapt la Petrodvoretz am putut vedea ilustrata distractia lui preferata: sa gaseasca mereu alte modalitati de a umili femeile, cu ajutorul unor furtune de apa “bine plasate” in parc…

Trebuie spus ca dupa domnia lui, boierii rusi au adoptat un sistem de evaluare a tzarilor lor foarte simplu: daca nu le placea de vreun tzar, il acuzau ca a fost homosexual!
Procedeu pe care l-a preluat si cetateanul Ion Coja, seful “Vetrei romanesti”: daca lui nu i-a placut actul de la 23 August 1944, in mintea lui toti care au participat la acest act au fost “homosexuali”. Curat cultura ruseasca! Cum stimabile Coja, nici chiar regele Mihai nu a fost heterosexual?
Ca sa folosesc o expresie ardeleneasca despre dl Coja, i-as spune: “stimabile, aici vorbeste gura fara dumneata!”. Si ce alternativa ar fi existat atunci, cu exceptia acceptarii distrugerii totale a tarii? Dar acesta e alt subiect!

2. Homosexuali retroactivi: Ivan cel Groaznic si altii

Ce-i drept, nici unui contemporan al lui Ivan cel Groaznic nu i-ar fi trecut prin cap sa-l acuze de ceva pe acesta, pentru ca numitul tzar avea un tic nervos: sa reteze capetele adversarilor pentru cel mai mic fleac. Retroactiv insa istoriografia rusa a inventat acest mod de departajare intre “tzarii buni” si cei “rai”: departajarea dupa prejudecati. Unii tzari au fost ucisi in plina strada, tarandu-i de organele genitale pe ei si pe presupusii lor iubiti, cum a fost cazul tzarului Dmitri si al iubitului sau. Mai ales clerul rus este la originea unor asemenea operatii de PR.

Perioada tzarista a fost un timp extrem de represiv. Insa in ciuda acestui fapt, o serie intreaga de scriitori si artisti rusi au iesit la iveala ca fiind homosexuali. Aici nu ma refer numai la Gogol, Dostoievski, Diaghilev, Nijinski, Michail Kuzmin, etc etc, ci si la nume la fel de consacrate, daca nu si mai cunoscute!

De curand am citit un Lexicon rusesc tradus in engleza, intitulat “Out of the blue”, care da citate inedite din jurnalele personale ale unor scriitori rusi de prima mana!
Pot spune ca textele traduse direct din jurnalele lui Gogol, Puskin si mai ales din Lev Tolstoi vor determina multe ridicari de sprancene!

Astfel, Lev Tolstoi isi facuse (cand era un scriitor tanar) o lista cu familiile nobiliare din Moscova si Sankt Peterburg, care au baieti sau adolescenti frumosi!
Puskin, “cantaretul femeilor frumoase” vine si el cu marturisirea ca in vizita lui la Chisinau nu i-a placut fizic de nici o femeie, in schimb trei baieti l-au cucerit!
Ce putem spune, ca baietii moldoveni l-au avut pe “vino’ncoa” pentru Puskin? Se pare ca acesta ar putea fi motivul pentru care chisinovienii nu vor nici in ruptul capului sa inlocuiasca statuia lui Puskin cu cea a unui scriitor mai autohton, ca Rebreanu!(presupun:))

3 “Comunizmu” Liberator

In conditiile in care “marele Lenin” nu avea o orientare sexuala acceptata de societate, ar fi fost de asteptat ca tocmai comunismul sa elibereze oamenii de prejudecati, ceea ce nu s-a intamplat decat pentru un timp foarte scurt, la incepiutul revolutiei-putch a lui Lenin. Care este motivul?

Exista mai multe motive care au concurat, dar primul motiv discutat in literatura istorica gay din Occident este faptul ca unul dintre cei trei corifei traditionali ai comunismului, Friederick Engels era fiul unui rabin extrem de habotnic. Ca urmare Engels era un adversar inversunat al homosexualilor! Apoi Stalin, punand mana pe puterea absoluta, a taiat orice drepturi posibile pentru homosexuali, desi el cunostea foarte bine problema. Ilya Eisenstein, care era homosexual, a supravietuit bine sub Stalin atata vreme cat se prefacea ca e indragostit de o persoana de sex opus si il lauda la maximum pe dictator. E greu de crezut ca Stalin nu stia toate amanuntele despre el, dar impostura era ceva natural pe atunci, mai ales in perioada cand Stalin avea nevoie de evrei si alte minoritati ca sa controleze societatea. Mai tarziu, evident, Stalin a inceput campania anti-semita, cum era de asteptat de altfel. Dictatura comunista a simtit tot timpul nevoia de a utiliza minoritatile, pe care de altfel le folosea, rand pe rand, in scopuri politice.

4. Prezentul glorios

Daca voi cita alianta stabilita in anul 2006 intre trei bigoti reprezentativi ai Rusiei: Un Rabin habotnic (Chief Rabbi Berl Lazar), un musulman habotnic, (Grand Mufti Talgat Tadzhuddin) si Gennady Raikov, reprezentantul auto-numit al Rusiei Crestine, de fapt un politician sustinator devotat al lui Putin, vom intelege ca in timp ce in restul lumii extremistii iudei si musulmani nu se inteleg perfect, in momentul cand apare posibiliatea de a-i blama pe homosexuali pentru orice, acesti habotnici gasesc totusi un limbaj comun. Curios insa ca Biserica Ortodoxa a Rusiei inca nu s-a manjit sa cada in alianta cu fanaticii iudeo-islamisti din Rusia!

Insusi Putin a cuvantat in legatura cu acest subiect, vorbind “cu ambele parti ale gurii sale” (cum s-ar exprima americanii). Mai precis, el a spus ca este preocupat de natalitatea scazuta a Rusiei (cu alte cuvinte homosexualii ar fi vinovati de asta, si nu conditiile materiale) iar pe de alta parte este pentru respectarea drepturilor omului (adica cum vine duplicitatea asta?).

5. Viitorul si mai luminos

Evident ca in absenta cadrului juridic adecvat, care sa reglementeze din punct de vedere legal situatia, chiar si putinele progrese facute de homosexualii rusi se pot evapora oricand.
Si totusi exista astazi si un curent pozitiv “de facto”. Se inregistreaza in unele segmente ale populatiei o scadere a nivelului prejudecatilor si o evolutie – lenta ce-i drept – spre o societate mai buna. Aproape 12 % din rusi sunt de acord cu “gay marriage”, adica probabil toti homosexualii rusi, sau nici macar ei. Insa, chiar astazi, 17 mai 2009, a avut loc o incercare de organizare a unei parade gay in Moscova, care a esuat, deoarece toti participantii au fost inchisi de politie. De remarcat aceleasi “contramanifestatii” ale extremei drepte sovine religioase rusesti ca la Bucuresti: manifestatia cu icoane, patentata pentru prima data la noi in tara. Curat protocronism al cozii! Putem sa fim “mandri” ca rusii ne iau exemplul!

As vrea sa contrapun acest text cu niste “stiri pozitive” despre homosexualitatea in Rusia, in care nici cei care le lanseaza nu par a crede.

Da, e grozav ca tanarul X de 21 de ani a spus ceva pozitiv la un interviu al unei agentii de stiri europene. Insa cu o floare nu se face primavara!

Tatonări între Casa Albă și Kremlin

mai 18th, 2009

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, ca si in discursul sau de la inaugurare, Barak Obama a afirmat ca intentioneaza sa restabileasca relatii detensionate in strainatate, sa ofere fostilor adversari „toleranta”, „dialog constructiv” si „cooperare” si sa incurajeze tratative personale intre liderii tarilor importante pentru asigurarea ordinei mondiale.

Criza economico-financiara din 2008-2009, doua razboaie de lunga durata in Irak si Afganistan si datoriile uriase acumulate de guvernul de la Washington au debilitat economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor nationale in afara tarii si au diminuat statura internationala a Americii. In aceste conditii, exista riscul ca ofertele lui Obama de a initia noi tatonari, tratative si compromisuri cu lideri care au interese nationale divergente sa fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceeace ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economica si financiara, avand o extindere globala, a provocat daune majore si in statele care au interese adverse si care detesta hegemonia Statelor Unite.

Noua administratie de la Washington a afirmat consistent ca reabilitarea relatiilor SUA cu Rusia este imperativa. Consilierii lui Obama si Secretarul de Stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicatii si corespondenta secreta cu cei de la Kremlin. Presedntele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri straini care l-au felicitat pe noul presedinte american. In mod febril, s-au facut aranjamente pentru o intalnire directa Medvedev si Obama in aprilie 2009, la Londra, in cadrul summitului economic al „celor 20” si la Strasbourg, la summitul NATO. Receptiv, Medvedev a raspuns efuziv la mesajele primite de la Casa Alba. El i-a comunicat lui Obama ca se asteapta la o colaborare constuctiva intre „cei doi presedinti tineri” si ca este dispus sa discute deschis nu numai despre situatiile in care interesele nationale ale celor doua tari sunt convergente dar si cele in care exista dispute. Cu toate amabilitatile diplomatice si ofertele de reconciliere, divergentele politice si de securitate care au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre SUA si Rusia au ramas nealterate.

CRIZA ECONOMICA IN RUSIA

Rusia a fost vatamata mai crunt decat SUA si UE de criza economica globala. Rubla si-a pierdut 30% din valoare, capitalul strain si autohton a contiunat sa fuga in strainatate, inflatia s-a agravat, somajul a crescut si bursa de actiuni s-a devalorizat vertiginos. In ianuarie 2009, productia industriala a Rusiei a scazut cu 20%. Sute de mii de angajati nu au primit salariile la timp.

Inital, autoritatile de la Moscova au blamat America pentru declansarea crizei, au interzis massmedia sa expuna realitatea precara si au asigurat populatia ca Rusia nu va fi afectata de criza economica. Declinul pretului la petrolul exportat a fortat guvernul de la Moscova sa consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde USD au fost alocate ca sa previna devalorizarea monedei nationale la un nivel derizoriu. In aceste conditii, Medvedev isi da seama ca nu este avantajos sa mentii o postura agresiva, sa fii arogant si sa-ti faci dusmani.

REABILITAREA RELATIILOR RUSO-AMERICANE

Relatiile dintre Putin si fostul presedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv in decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate fatisa in timpul agresiunii militare a Rusiei in Georgia. Alegerea noilor presedinti la Moscova si la Washington a oferit o sansa de ameliorare in relatiile bilaterale.

In martie 2009, o delegatie americana compusa din patru fosti Secretari de Stat condusa de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova si s-a intalnit cu Medvedev. Kissinger s-a intretinut separat si cu Vladimir Putin. Multi analisti considera ca Medvedev este inca un subordonat neoficial al fostului sau patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, cand era presedinte, a demonstrat in tratativele cu SUA ca este inflexibil, abraziv si intransigent, oficialii americani prefera sa dezvolte o relatie speciala cu noul presedinte.

Putin a avut si inca are mare influenta in definirea „intereselor nationale” ale Rusiei. El a decis ca Rusia trebuie sa faca orice ca sa-si recapete statutul de mare putere, sa redevina un actor principal in toate deciziile internationale importante si sa forteze occidentalii sa recunoasca „interesele speciale” ale Rusiei in statele din fosta URSS si din Europa Rasariteana. El a amenintat ca, in cazul in care SUA, NATO sau UE incearca sa ia decizii politice, economice si de securitate fara sa se consulte in prealabil cu cei de la Kremlin, organizatiile respective se pot astepta la reactii obstructioniste din partea Rusiei.

De exemplu, ca sa oblige occidentalii sa se adreseze Moscovei in orice activitate in Asia Centrala, guvernantii rusi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca sa sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv si cu constrangeri diplomatice, cei de la Kremlin au fortat Kargastanul sa interzica militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavand alte traseuri „sigure” pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost fortate sa apeleze la Moscova.

In tratative preliminare cu Medvedev, Obama a oferit sa reactiveze discutiile pentru reducerea armamentelor strategice in ambele tari, sa revitalizeze Consiliul NATO-Rusia si sa reconsidere amplasarea sistemelor de aparare anti-racheta in Polonia si Cehia.

Demonstrand o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economica, o colaborare in efotrurile de neproliferare a amelor de distrugere in masa si un parteneriat strategic intre SUA si Rusia in schimbul carora Moscova sa ajute America sa-si ralizeze obiectivele in Irak, Iran si Afganistan. Americanii insista ca pacificarea si secularizarea Afganistanului sunt in interesul national al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist isalmic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrala si din Federatia Rusa.

PROBLEMA IRANIANA

Moscova are interese comericale si strategice majore in Iran. Rusia a vandut Teheranului armament modern, a ajutat iranienii sa construiasca un reactor nuclear la Busher si a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de imbogatire iraniene. Americanii incearca sa-i convinga pe liderii de la Moscova ca denuclearizarea Iranului este vitala pentru mentinerea stabilitatii in Orientul Mijlociu si ca Rusia, in mod rational, nu are cum sa beneficieze prin acordare de asistenta tehnica si militara unui stat islamic teocrat cu ambitii nucleare situat la granitele Feredatiei Ruse.

In februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceeace a demonstrat cau iranienii pot produce rachete putrenice, capabile sa actioneze la distante mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt ingrijorate de ambitiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat sa vanda Iranului un sistem sofisticat de aparare antiaeriana dotat cu rachete sol-aer de tip S-300. Cand ministrul adjunct al apararii de la Teheran Mohamed Najar a sosit recent la Moscova ca sa definitiveze detaliile livrarii, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzactia. Desi producatorii de armament si industria nucleara din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare ca guvernantii ar fi dispusi sa contramandeze proiectul in cazul in care SUA renunta la amplasarea instalatiilor anti-racheta de tip Patriot in Cehia si Polonia.

Tandemul Putin-Medvedev pretinde ca nu poate sa renunte la parteneriatul strategic si economic cu Iranul, decat daca SUA acorda Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, desi suspiciosi fata de intentiile Washingtonului, au semnalat ca ar fi dispusi sa explore un „aranjament” discret cu guvernantii americani prin care sa accepte sanctiuni mai severe contra Teheranului ca sa-i preseze pe iranieni sa renunte la programul nuclear.

PERICOLUL UNEI „MARI INVOIELI”

In America si in Europa Occidentala exista formatiuni influente care recomanda insistent o „mare intelegere diplomatica” intre SUA si Rusia prin care cele doua guverne sa-si respecte aspiratiile politice, economice si de securitate si sa-si acorde „avantaje” reciproce. De exemplu, America ar putea obtine cooperarea Moscovei in exersarea presiunilor asupra Iranului ca sa sisteze programul de imbogatire a uraniului in schimbul unor concesii in favoarea intereselor de securitate ale Rusiei in tarile vecine. Doritori de relatii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-centrala, aliatii SUA din „vechea Europa” si mai ales Germania, incurajeaza guvernantii americani sa-si tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de catre armata rusa, sa accepte pretentiile de „respect” ale celor de la Kremlin si sa amane indefinit aderarea Ucrainei si a Georgiei la NATO.

Anumite declaratii publice ale oficialilor rusi reflecta pozitiile Kremlinului in tatonarile discrete dintre SUA si Rusia. In martie 2009, Medvedev a declarat ca nu vede cum Rusia ar putea sa-si modifice atitudinea fata de Iran daca americanii insista sa plaseze interceptoare de rachete in Polonia si instalatii de radar in Cehia. Ceeace sugereaza ca, Moscova ar fi dispusa sa accepte sanctiuni mai severe impotriva Teheranului daca SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete in Europa Centrala. Desi Obama si diplomatii americani au semnalat ca SUA ar dori sincer sa remedieze relatiile cu Rusia, declaratiile publice ale multor oficiali de la Moscova au ramas ostile.

La Bruxelles in 2009, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reiterat ca, in trecut, occidentalii au inselat Rusia, ca NATO ar trebui desfiintat si inlocuit cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OCSE) si ca Alianta Atlantica a fost si ramane un pericol pentru Federatia Rusa. In privinta Iranului, el a declarat ca nu exista nici o dovada ca guvernul de la Teheran intentioneaza sa confectioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomatii rusi au respins cu indignare sugestiile unor delelgati ca Ucraina si Georgia au solicitat admitere in NATO deoarece ele sunt convinse ca Rusia le ameninta independenta nationala. Intr-o alta initiativa ostila fata de SUA, Rusia si China insista ca, in tranzactiile internationale, dolarul american trebuie sa fie inlocuit cu o noua valuta „independenta” care sa fie emisa de Fondul Monetar Interantional.

Tatonarile dintre Kremlin si Casa Alba sunt in continua derulare. Presedintii de la Moscova si de la Washington inteleg foarte bine care sunt aspiratiile celor doua state. Rusia prefera ca America sa renunte la plasamentul instalatiilor antiracheta din Europa Centrala, sa sisteze permanent expansiunea NATO spre est, sa nu participe la reinarmarea Georgiei si sa nu incerce sa stavileasca ambitiile Moscovei in tarile vecine.

America ar prefera ca Rusia sa-si tempereze propaganda anti-americana, sa nu preseze pentru dominanta in tarile vecine, sa renunte oficial al reconstituirea fostului imperiu sovietic, sa nu sustina regimuirle autocrate din tari precum Belarus, „stanurile” din Asia Centrala, Iran, Venezuela si Cuba si sa respecte drepturile umane in Rusia. Washingtonul spera ca, in viitor, regimul de la Moscova va renunta la autocratie, va permite participarea publicului la viata politica si va acorda independenta pentru massmedia si justitie.

Experienta istorica a demonstrat ca „mari invoieli” opace intre state puternice afecteaza soarta altor tari fara sa tina cont de aspiratiile populatiilor din tarile respective. Guvernantii, massmedia si liderii politici din natiunile care pot fi lezate de ambitiile marilor puteri trebiue sa insiste ca tatonarile, negocierile si acordurile preliminare intre statele puternice sa fie transparente si sa devina decizionale numai dupa consultari prealabile cu liderii tarilor care ar putea fi afectate. In secolul 21, nu mai este acceptabil ca marii protagonisti sa-si promoveze interesele proprii in detrimentul natiunilor dezavantajate.

Alegerile anticipate şi doctrinele la moldoveni

mai 18th, 2009

Aşa s-a întâmplat, că nu prea mult timp după destrămarea URSS, în calitate de preşedinte al PSDM de pe atunci, am fost invitat în Suedia în cadrul unui program al Fundaţiiei Olof Palme . După sosire în Stokholm, am fost aduşi cu toţii în oficiul acestei instituţii. Şi eu, proaspăt scăpat de realităţile sovietice m-am simţit puţin jenat când am văzut în interior, pe pereţi, nişte tablouri care semănau leit cu operele „realismului socialist” – pe ele erau pictate masele negre ale proletariatului, drapelele roşii, de culoarea sângelui proletar etc..

Ulterior, mai citind câite ceve din istorira social-democraţiei suedeze, am înţeles că degeaba m-am lamentat în legătură cu similitudinile dintre realismul socialist şi tablourile de pe pereţii Fundaţiei Olof Palme. Deoarece, din istoria apariţiei Social Democrat din Suedia rezultă, că acest partid a apărut în urma luptei conştiente ai proletarilor pentru drepturile lor. Cu alte cuvinte în Suedia, Partidul Social Democrat, laolaltă cu celelelte partide, au fost create „de jos în sus”. Fiece segment al societăţii suedeze, pornind de la propriile interese şi-a creat unealta politică, partidul, pentru a le apăra. Drept consecinţă, în Suedia, urmărind dezbaterile televizate în campania electorală este foarte uşor să-ţi dai seamana din numele cărui partid vorbeşte unul sau altul. În dezbateri se recurge la argumente raţionale, care, de regulă, se exprimă în cifre. Cei de „dreapta” vorbesc despre reducerea poverii fiscale şi despre respobsabilitatea individuala a cetăţeanului, pe când cei de „stânga” vorbesc despre „solidaritate” şi despre faptul, cum vor fi utilizate defalcările în buget pentru crearea unui număr concret de locuri de muncă, sau unui număr concret de locuri în spitale etc. Cu alte cuvinte, numărul partidelor în Suedia corespunde cu numărul diferitor segmente din societate cu interese distincte, şi în campaniile electorale din Suedia nimeni nu se indignează de numărul partidelor, din care cetăţeanul are de ales. Tot pentru Suedia este caracteristic implicarea activă a unui număr mare de cetăţeni în activitatea politică, şi fiece cetăţean este ferm convins că de efortul lui personal depinde atât viaţa lui personală, precum şi situaţia în ţară.

Să trecem la realităţile nostre. Deja în 1990, în Republica Moldova a început să apară partide politice noi. Norma de pe atunci presupunea un număr minim de 300 membri pentru partidul nou creat şi numărul partidelor, create pe asfaltul de la Chişinău, creştea în ritm de avalanşă. „Ciupercile apar după ploaie, iar partidele – înainte de alegeri”, aşa ironiza lumea la acest subiect.

Or, câţiva ani în urmă, în 2002, dacă nu greşesc, am propus pentru chestionarul Barometrului de Opinii Publice (BOP), realizat de Institutul de Politici Publice (IPP), o întrebare – „de câite partide politice are nevoie Republica Moldova?” Mai multă lume a rămas tablou, când a văzut răspunsurile cetăţenilor moldoveni – doar circa 17% au declarat că în Moldova trebuie să fie „mai mult decât un partid”, pe când circa 50% erau ferm convinşi, că este suficient „un singur partid”! Ceilalţi, circa 30% nu au fost în stare să dea nici un răspuns. Din aceste cifre concrete rezultă o constatare univocă – cetăţeanul moldovean de rând nu înţelege rostul partidelor politice şi, în mare parte, nu-şi dă seama ce face, când aplica ştamila în buletinul electoral. Pe când în societate în ansamblu nu există legături directe între diferite partide politice şi segmente sociale. Fireşte că sunt şi excepţii, legate, în special, de trecut. În memoria societăţii trecutul se identifică cu două realităţi – URSS (comunismul), şi aflarea în componenţa României (unionismul). Drept urmare, acelaşi BOP, din an în an, demonstrează că partidele politice sunt cele mai dispreţuite instituţii publice. În plus, nici 0,1% din alegătorii moldoveni nu percep partidele politice prin doctrinele lor anunţate, ci în exclusivitate prin persoanele liderilor. Totul se reduce la întrebarea – „Tu cu şini eşti?” Prin urmare, doctrina politică anunţată (cu excepţia „comuniştilor”), de regulă, nu are nici o valoare electorală.

Multiplele întâlniri cu alegătorii moldoveni în 2009 mi-au demonstrat că nu s-a schimbat nimic în relaţiile dintre partide şi alegători. În continuare alegătorii percep partidele prin persoanele liderilor („Tu cu şini eşti? Cu Diacov?”). În continuare, în cadrul absolut (!) fiecărei întâlniri erau formulate două întrebări – „Cui îi treb atâtea partide?” şi „De ce nu v-aţi unit?”.

Astăzi societatea este bulversată de dilema între alegerea unui nou şef de stat, şi desfăşurarea alegerilor parlamentare anticipate. De fapt, dilema este mult mai dură – între instaurarea definitivă a unui regim autoritar şi şansa de a mai avea o speranţa la normalitate în ţara aceasta. Liderii celor trei partide de opoziţie fac declaraţii categorice şi promit alegeri anticipate. Or, deocamdată cel puţin, nu se simte că scenariul alegerilor anticipate este luat în serios de însăşi protagoniştii lui. Deoarece, înainte de 5 aprilie, invocând diferite argumente, se mai putea (nu toţi au reuşit) justifica în faţa alegătorului existenţa mai multor concurenţi electorali. Unii se prezentau „social democraţi”, alţii îi dădeau zor cu „liberalismul” etc. Or, ziua de 7 aprilie a schimbat radical perceperea spectrului politic! Societatea s-a polarizat în două tabere incompatibile – în susţinătorii PCRM în frunte cu Voronin, şi în anticomunişti.

Această polarizare alb-negru, îmbinată cu perceperea moldovenească a partidelor politice de cetăţeanul de rând, impune un singur scenariu de desfăşurare a alegerilor anticipate, ce oferă şansa opoziţiei – alegătorul trebuie să obţină la mână buletinul de vot, în care vor fi doar doi concurenţi electorali – PCRM şi anticomuniştii, uniţi pe o singură listă.

Să nu uităm, că PCRM oricum azi este cel mai puternic partid, chiar dacă cele 49, 48% anunţate nu chiar corespund adevărului. Ceea ce înseamnă că PCRM poate fi învins numai în cazul când alegătorul „anti” şi „ne” comunist va fi mobilizat, dacă el se va pătrunde de gravitatea situaţiei de azi şi va ieşi mult mai masiv la alegerile anticipate, decât la 5 aprilie.

Pentru ca aceasta să se întâmple, politicienii, care se declară oponenţi ai PCRM, trebuie să dea un semnal foarte clar alegătorului, demonstrând că pericolul instaurării definitive a unui regim autoritar este atât de grav, încât ei au depăşit „rânza basarabeană” şi s-au unit! Exact aşa, cum doreşte alegătorul moldovean. Numai în asemena caz opoziţia anticomunistă va obţine dreptul moral de a-i chema pe alegători la mobilizare. Deoarece nimeni n-o să le dea crezare, nu se va pătrunde de gravitatea situaţiei dacă în campania electorală iarăşi se vor aventuara o duzină de partide „anti-comuniste”!

În plus, între noi fie vorba, campania electorală într-un asemenea format este mai puţin costisitoare, în situaţia când nimeni nu este încântat de perspectiva de a mai cheltui nişte bani grei pentru acelaşi mandat. În legătură cu aceasta revin la ideea din comentariul „Un scenariu idealsit pentru o ţară fălită” – cei 41 deja aleşi trebuie să se alinieze primii pe listă, în baza rezultatului din 5 aprilie. Tot ei trebuie să-şi asume iniţiativa şi să completeze restul listei cu persoane cât de cât utile pentru cauza comună din restul partidelor politice, ce nu au trecut pragul electoral. Personal, nu m-aş simţi jenat chiar dacă mi s-ar oferi locul 101 pe o asemenea listă. Numai un asemenea comportament al opoziţiei unite ar putea să-i ofere credibilitate şi şansa de a-i învinge pe „voronişti” în confruntarea electorală. Sclavul agresiv trebuie pus la punct, prin alegeri libere şi corecte! Putem reuşi, dacă vom demonstra că merităm, unindu-ne pentru această cauză comună. Dacă în câteva zile nu ne vom alege cu un Preşedinte nou, scos din buzunarul lui Voronin . De, speranţa moare ultima. Rămâne de văzut.

O conferinţă interesantă cu final… neaşteptat

mai 18th, 2009

Zilele Culturii Evreieşti, organizate de Centrul Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti, au început în 8 mai cu spectacolul Decalogul după Hess, de Alina Nelega, prezentat de Teatrul de cameră din Arad şi Gruparea Hetek, din Seghedin . În zilele de 10, 11 şi 12 mai au fost proiectate filme cu tematică evreiască: Să spui ce nu poate fi spus – Mesajul lui Elie Wiesel, Un om liber – viaţa lui Ernő Fisch, Plutaşii, ( regia Elek Judit, Ungaria), Cântecele lui Rózsa (regia Szilágyi Andor, Ungaria) şi Moştenirea lui Goldfaden. De la Iaşi la New York (regia Radu Gabrea). Miercuri, 13 mai, a fost vernisată expoziţia de fotografii Pietre în dispariţie – Pietre funerare din Bucureşti, semnată de Paraszkay György, în aceeaşi seară având loc un concert de muzică evreiască susţinut formaţia Ruach, din Ungaria.

Ziua de joi, 14 mai, s-a desfăşurat sub genericul Holocaust evreiesc în Transilvania de Nord. Conferinţa aflată sub patronajul doamnei Katalin Bogyai, subsecretar de Stat în Ministerul Culturii din Ungaria, a fost deschisă de Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Republicii Ungare la Bucureşti. În program au figurat expuneri susţinute de personalităţi marcante ale cercetării din domeniu precum Mária Ormos, membru al Academiei Ungare, (Holocaust, motivaţiile şi interpretările “Soluţiei finale” nationalist), dr. Lya Benjamin, cercetător la Centrul pentru Studierea Istoriei Evreilor din România, (Particularitatea Holocaustului în context românesc), dr. Zoltán Tibori Szabó, profesor universitar şi publicist (Evreu de nevoie, evreu închipuit, evreu neevreu sau neevreu evreu? ), dar şi ale altor invitaţi precum Péter Feldmayer, lider al Comunităţii Evreieşti din Budapesta şi Nicolae Décsei, preşedintele Comunităţii Evreieşti din Satu Mare.
După amiaza a avut loc o masă rotundă moderată de Márton László Salamon, senior editor la cotidianul Új Magyar Szó. Dezbaterea care a pus în discuţie subiecte interesante a dat naştere şi la controverse. Intervenţia lui Teşu Solomovici, care a conţinut unele „picanterii” din domeniul istoriei romanţate, a stârnit obiecţii din partea lui ZoltánTibori Szabó şi a lui Alexandru Florian, directorul executiv al Institutului Naţional pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel”. Cei doi au scos în evidenţă inexactităţile, lipsa de documentare ştiinţifică şi concluziile tendenţioase din discursul lui Teşu Solomovici. Stângăcia moderatorului a avut ca efect degenerarea discuţiilor care au căpătat accente personale şi un iz…dâmboviţean. Traducerea n-a mai putut ţine pasul cu naveta microfonului între părţile atacate şi cele lezate, spre deruta invitaţilor din Ungaria. Masa rotundă s-a prelungit mult peste ora programată renunţându-se, în final, la vizionarea scurt-metrajelor din arhiva TVR Cluj care prezentau poveşti de viaţă din perioada Holocaustului din Transilvania de Nord, relatate de supravieţuitori. E regretabil că alegerea neinspirată a participanţilor la masa rotundă a produs un final… neaşteptat, pentru conferinţa care a avut o tematică interesantă şi a fost onorată de prezenţa unor specialişti prestigioşi.

Zilele Culturii Evreieşti se vor încheia în 21 şi 22 mai, la Piatra Neamţ şi Sfântu Gheorghe, cu spectacolul De la Muntele Sinai la Muntele lui Venus, cu Maia Morgenstern şi AG Weinberger.

Zoltán Bretter, directorul Centrului Cultural al Ungariei la Bucureşti, are în plan o dezbatere despre antisemitismul actual în Ungaria şi România şi organizarea unui festival al culturii rome.

Zece argumente împotriva alegerilor repetate (II)

mai 18th, 2009

\”Depinde de cum bate vântul. Dacă e puternic, (opoziţional) se mai clatină. Dar principalul e să reziste\”.

(Mihai Ghimpu, preşedintele PL)

\”O să se găsească. Noi nu căutăm. Va veni el\”. (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM)

Scriam în numărul trecut că cele trei partide de opoziţie se află în faţa unei decizii cruciale, iar opţiunea pentru alegeri repetate (prin necedarea „votului de aur”) pare să fie un veritabil „a fi” sau „a nu fi” pentru viitorul european al republicii. Am inventariat atunci argumentele posibile pentru alegeri repetate. Să încercăm acum să le trecem în revistă pe cele ZECE care ar înclina balanţa spre menţinerea ierarhiilor politice consemnate la 5 aprilie.

1. Argumentul semnalelor externe.

După un debut timorat, instanţele internaţionale au reacţionat tot mai dur la adresa prestaţiei postelectorale a regimului Voronin, culminând cu Rezoluţia Parlamentului European, catalogată prompt de către un proaspăt ales vicepreşedinte al Parlamentului drept „o insultă la adresa poporului moldovean”. Totuşi, niciunde nu pare a se încuraja repetarea alegerilor, documentul considerând „că singura cale pentru a depăşi actuala situaţie din R. Moldova o reprezintă un dialog constructiv cu partidele din opoziţie, cu societatea civilă şi cu reprezentanţii organizaţiilor internaţionale”.

2. Argumentul etichetelor postelectorale

În discursul rostit cu ocazia deschiderii lucrărilor Parlamentului, decanul de vârstă al deputaţilor a reluat linşajul la adresa Opoziţiei, vorbind – pe urmele acuzelor deja lansate de către Vladimir Voronin – despre „puci” şi „minciuna falsificării alegerilor”, „duşmanii interni şi externi” care „luptă împotriva statalităţii RM” şi pregătesc „diferite variante de lovitură de stat, având ca scop… distrugerea statalităţii Moldovei şi anexarea ei la altă ţară”. După 5 aprilie, Opoziţia mai are acum de înfruntat şi puzderia de acuze – nedovedite! – care au căzut asupra ei, fără să poată evalua, deocamdată, efectul acestora în electoratul R. Moldova.

3. Argumentul blocajului mediatic

Situaţia postelectorală a confirmat cine e „stăpânul televiziunilor” în R. Moldova. Controlul asupra mass-media nu numai că nu s-a diminuat, dar s-a întărit. Situaţia este azi mai dificilă decât înainte de 5 aprilie: acuzele Puterii se înteţesc direct proporţional cu controlul spaţiului mediatic de către comunişti. Opoziţia a făcut faţă cu greu contextului de blocaj preelectoral. Ce ar putea face acum, în contextul alegerilor repetate?

4. Argumentul listelor de alegători

În condiţiile în care listele de alegători vor rămâne neschimbate, fraudarea alegerilor va fi, iarăşi, aproape o certitudine. Iar din moment ce principalele argumente pentru incorectitudinea alegerilor au fost legate de problema listelor, ce sens mai are repetarea alegerilor în aceleaşi condiţii administrative?

5. Argumentul guvernului care organizează alegerile

Nu doar listele electorale vor fi identice, dar şi orientarea politică a celor care vor organiza alegerile repetate. Spicherul Vladimir Voronin a declarat deja că noul guvern va fi format, indiferent dacă vor fi sau nu anunţate alegeri repetate. Opoziţia se va confrunta de data asta cu aceleaşi feţe, dar pe alte scaune, plus un guvern comunist şi mai agresiv şi lipsit de scrupule, dată fiind miza electorală mult amplificată de evenimentele recente.

6. Argumentul resurselor materiale precare

În ciuda unor declaraţii relativ optimiste, declanşarea unor noi alegeri va pune la grea încercare resursele fizice şi morale pe care Opoziţia le mai are. De fiecare dată, guvernarea este avantajată, pentru că are la dispoziţie cel puţin resursele statului. Mai mult, în actualele condiţii de control strict din R. Moldova, orice ajutoare pentru Opoziţie, de orice fel şi de oriunde ar veni ele, vor fi suspecte şi riscante.

7. Argumentul contextului economic nefavorabil alegerilor

Deşi criza economică va lovi republica, momentul actual nu este cel mai propice pentru anunţarea alegerilor repetate. Conform ultimelor date ale Biroului Naţional de Statistică (BNS), preţurile de consum au scăzut în primele patru luni. Apare fenomenul deflaţiei, respectiv scăderea preţurilor, ceea ce, pe termen scurt, este în avantajul incontestabil al consumatorului. Pe termen lung, însă, deflaţia generează venituri mai mici la buget (taxe şi impozite diminuate) şi poate pune o economie pe butuci, pentru că, în realitate, producătorii vând sistematic în pierdere, obligaţi de o piaţă care a devenit, de fapt, nefuncţională. Dar, în acest moment, percepţia publică este alta – apare iluzia că guvernarea începe să înfrângă criza.

8. Argumentului „vacanţei de vară”

Alegerile repetare se vor desfăşura în plină vară. Asta înseamnă perioadă de concedii, ceea ce se traduce prin demobilizările politice obişnuite. Vacanţa studenţilor şi a cadrelor didactice nu este nici ea un semn foarte bun pentru Opoziţie, căci creşte nivelul de dispersie al electoratului său, cel puţin potenţial. Vacanţă va fi şi în Europa, iar instituţiile europene vor fi şi mai greu de urnit în eventualitatea unor evenimente electorale grave. Iar pe timp de vară toată lumea vrea altceva decât agitaţie electorală…

9. Argumentul gestionării crizei economice

Chiar dacă, pe termen scurt, criza nu a „muşcat” încă decisiv, semnele devin tot mai evidente şi palpabile (scăderea salariilor, de exemplu). Este clar că dificultăţile vor fi majore în a doua jumătate a anului şi nu numai. Opoziţia trebuie să se gândească de două ori înainte de a-şi asuma eventuala guvernare în condiţii de criză economică severă şi fără garanţii internaţionale. În plus, fără acces la mass-media cu acoperire naţională, cel puţin în prima fază, va fi o pradă sigură pentru comuniştii, care vor acredita pe televiziunile controlate (încă) de ei scenariul crizei de la finele anilor ‘90.

10. Argumentul lipsei de patriotism în problematica trasnistreană

Fraza cea mai importantă pe care a rostit-o noul preşedinte al Parlamentului este aceasta: „Nu vom bate pasul pe loc. Pentru a ne putea integra în UE, urmează să soluţionăm problema unificării ţării”. Idee crucială. Voronin a fixat jaloanele politice ale republicii şi a indicat primul pas. Orice blocaj perceput din partea partidelor liberale, inclusiv repetarea alegerilor, va fi taxat ca trădare a intereselor naţionale şi lipsă de patriotism. Opoziţia va fi forţată să explice de ce se opune unei „soluţionări” a chestiunii transnistrene, care ar putea să fie, eventual, agreată şi de unele instanţe internaţionale (cazul „federalizării” de la începutul anilor 2000).

Morală versus pragmatism

Alegeri repetate sau status-quo? Iată întrebarea. După înşiruirea celor 20 de argumente pro şi contra, un lucru se conturează cu acuitate. Argumentele pro pivotează mai ales în jurul unei opţiuni morale, pe când cele contra – cu precădere în jurul uneia pragmatice. Ce criterii va alege Opoziţia?

Vom vedea. Una dintre slăbiciunile ei evidente este lipsa de omogenitate, indiferent de unanimitatea clamată public. Însă majoritatea politicienilor Opoziţiei sunt tineri şi/sau aflaţi la începutul carierei politice. Ghinionul lor enorm – sau şansa lor! – este că tocmai acum sunt puşi în faţa unei dileme – morală versus pragmatism -, care le va marca, ulterior, toată cariera politică, atâta câtă va mai fi.

Aceasta este o miză care nu trebuie ignorată. Repetarea sau nu a alegerilor devine astăzi testul major al unei noi generaţii de politicieni în stânga Prutului. Iar unii dintre ei riscă să moară politic chiar înainte de a se naşte…

Articolul a apărut inițial în cotidianul Timpul

De ce ne tatuăm ?

mai 18th, 2009

Am aflat ca recent la Sibiu a avut loc o intalnire dedicata tatuajului cu participarea masiva a peste 35 artisti in domeniu, din intreaga lume.

Tineretul roman pare-se ca e foarte receptiv la noile tichii de margaritar venite din afara. Sunt un partizan a tot ce inseamna progres, al intelegerii nonconformismului din viata tinerilor.

Termenul (tattaow, tattow,Polinezia -Tahitiana, Samoana, Tongana, preluare din Wikipedia) este mentionat de catre James Cook in jurnalul sau din 1768 si cunoaste o raspandire rapida in lumea contemporana inca din anii ’70 prin revolutia pop.

Practica s-a evidentiat in ritualurile magice, religioase din lumea tribala africana, polineziana si chiar nipona. Marinarii, detinutii, soldatii se mai tatuau incercand sa surprinda cateceva din momentele de singuratate, de departare de casa.

Tatuajul ramane alteori si un insemn de recunoastere in cadrul organizatiilor criminale (yakuza, latino kings etc.) si este asociat body piercing-ului, un gen de automutilare a carei motivare as pune-o pur si simplu pe seama exhibitionismului, manifestare cumva deviata de la normalitatea comportamentala in cadrul social. Amintesc gustul pentru tatuarea corporala pe parti mai putin expuse vederii (sani, coapse, abdomen, zonele genitale sa) insotite de prezenta a tot felul de cercei si chiar clopotei .

Extravaganta ia proportiile unui fenomen de masa al personalitatilor labile, de voita autoexpunere si autoimpunere prin limbajul diferit de o pregatire intelectuala fortissime.

In SUA asa zisii artisti ai body painting-ului nu au nevoie de o autorizatie speciala, pe cand coafezele, frizerii, maseurii nu au dreptul de practica a meseriei lor decat in posesia unui permis obtinut cu bani grei si cu examene de specialitate.

Riscul infectarii cu virusul Hepatitei de tip B si C, al tuberculozei si a SIDA-ei este foarte ridicat.
Mai tinerii mei colegi de munca(americani), au cate un tatuaj ori chiar mai multe.

Insemnarea primului tattoo devine un eveniment sarbatoresc, poate mai important decat o aniversare. Primul tattoo e poate ca primul sarut pentru ei. Ii intreb de ce o fac.

Dau din umeri nedumeriti, fara niciun argument, explicatie. Just like this, Nur so, Seulement comme ca….
In romaneste ar suna: De aia !

Dacia Sandero la numărul 100.000..

mai 18th, 2009

Uzina Dacia a produs pe 13 mai Sandero cu numărul 100.000.

Destinat pieţei din România, este un vehicul de culoare roşie.

Elementele de design prezentate pe Sandero fac din acesta un vehicul complet nou şi seducător. Forma blocurilor optice este perfect integrată în ansamblul caroseriei, la fel ca şi ansamblul format din bara de protecţie şi calandru, ceea ce îi oferă vehiculului o imagine dinamică şi robustă.

La interior, Sandero afişează un spaţiu deosebit de generos> spaţiul pentru picioare atinge 1409 mm în partea din spate, suficient pentru trei adulţi sau pentru trei scaune pentru copii.

Postul de conducere răspunde exigenţelor celor mai ridicate: direcţie asistată, scaune reglabile pe înălţime şi multe altele.

Dacia Sandero reia motorizările pe benzină : 1,4I 8 v 75 C.P. şi 1,6 I 8v 90 C.P.; deja consacrate pe numeroase modele din gama Renault.

Cu Dacia Sandero , poţi evita denivelările de teren, poţi accelera orcând fără probleme, sfidând astfel drumurile cele mai accidentate. Sandero dispune de agilitatea de care are nevoie pentru a merge oriunde.

Dacia Sandero beneficiază de experienţa Renault în domeniul siguranţei; elemente de siguranţă activă şi pasivă care şi+au dovedit deja eficienţa, reprezintă o garanţie pentru acest model.

Postul de conducere nu este cu nimic mai prejos decât acela al altor vehicule din acelaş segment. Soluţiile ingenioase care au fost aplicate în acest sens şi ergonomia spaţiului interior dau un caracter modern habitaclului

Primul lucru pe care îl veţi remarca în interior este spaţiul generos de care se bucură acest model.

Nu veţi întâmpina nicio problemă dacă doriţi să transportaţi sau să mutaţi obiecte lungi. Dacia Sandero are calităţile unui vehiculde dimensiuni mari în termeni de spaţiu şi modularitate.

Preţul le include pe toate: portbagaj încăpător; spaţiu interior record; consum redus; calitate ireproşabilă şi garanţie 3 ani.

Modelul Sandero a fost lansat în iunie 2008 şi în prezent este vândut în 38 de ţări, în cinci variante de motorizare, trei pe benzină.

De curând , pentru Italia, Franţa şi alte câteva pieţe externe este disponibilă o versiune pe GPL.

Zilnic, uzina produce 610 unităţi din gama Sandero, care va fi completată în cursul acestui an cu noua versiune Stepway, prezentată la Salonul Auto de la Barcelona, zilele trecute.

Neo-totalitarismul de la Chişinău

mai 18th, 2009

Explozia socială din Republica Moldova a fost iminentă: regimul Voronin, clientelar, cinic, kleptocratic, a reuşit să antagonizeze mase largi, mai ales în rândul tinerilor.

Articolul de faţă conţine idei dintr-un interviu cu scriitorii basarabeni Vasile Gârneţ şi Vitalie Ciobanu, care urmează să fie publicat în revista „Contrafort”, la Chişinău.

Ce s-a întâmplat, de fapt, în Republica Moldova? În primul rând, s-a ajuns la o limită: o retorică găunoasă şi inconsistentă, combinând un naţionalism „moldovenist” apocrif cu leninismul rezidual, a creat o stare de nemulţumire generală. Este vorba despre un conglomerat ideologic menit să deconcerteze, să buimăcească, să năucească, să legitimeze travestiurile cele mai penibile.

Sentimentul că alegerile au fost măsluite a exacerbat această insatisfacţie. Revolta de la Chişinău este, de fapt, preludiul unei revoluţii anticomuniste autentice. Într-un fel, ea se aseamănă cu cea de la Braşov în noiembrie 1987: spontană, antitotalitară, expresie a unei resurecţii a spiritului civic.

Pe de altă parte, Manifestul Frontului Anticomunist creat de tinerii de la Chişinău leagă momentul revoluţionar de la Chişinău din primăvara lui 2009 de elanul formidabil al anului 1989: „Suntem puri şi transparenţi, nu suntem sclavii vreunei ideologii”. Nimic mistic, nimic primordialist, nimic tribalist în aceste cuvinte, ba chiar dimpotrivă.

La Chişinău a renăscut spiritul revoluţiilor din 1989: non-ideologice, non-eschatologice, non-teleologice, pe scurt non-utopice. Cel mai important mi se pare să nu se rateze acest moment de speranţă, mobilizarea civică, faptul că tinerii basarabeni au decis să trăiască în adevăr, să nu mai accepte moştenirea paralizantă, abjectă a lui „Homo Sovieticus”.

Partidele din opoziţie ar trebui să-şi calibreze discursurile în funcţie de noul prag de aşteptare creat după demonstraţii şi reprimarea lor sângeroasă.

Regimul Voronin este similar celui din România anilor 1990-1991. Ambele pot fi definite, utilizând conceptul filosofului politic Jacob Talmon, drept democraţii totalitare. Dar poate că nici aceeastă categorie nu surprinde natura poliţienească a regimului neo-comunist de la Chişinău, întrucât noţiunea lui Talmon presupune entuziasmul de masă în favoarea dictaturii.

Leninismul este un set de tehnici şi strategii menite să asigure perpetuarea unor regimuri dictatoriale bazate pe monopolul puterii de către o „avangardă” cu pretenţii izbăvitoare. Alternativa intolerantă „care pe care” rămâne în centrul imaginarului exclusivist al neocomuniştilor. Pasiunea revoluţionară s-a stins de mult, dar propensiunea pentru putere, viziunile manicheiste care împart spaţiul politic în „prieteni” şi „duşmani”, sunt în continuare substanţa esenţială a mentalului de tip bolşevic.

La două decenii de la revoluţiile din 1989, clica oligarhic-stalinoidă a probat că nu se teme să meargă pe urmele lui Ceauşescu. Ostateci ai teoriilor conspiraţiei, specifice formelor de gândire totalitară, Voronin şi partizanii săi au născocit comploturi externe spre a evita orice explicaţie endogenă a crizei. Fixaţia pe inamicul extern care controlează calul troian intern ţine de forma mentală totalitară.

Nu cred că propaganda neo-bolşevică va ajunge mult mai departe pe acest teren al isteriei abil intreţinute. Poate sunt eu excesiv de optimist, dar consider că presiunile occidentale îi vor constrânge pe comuniştii din Moldova să nu meargă până la capăt în direcţia dictaturii de tip Lukaşenko, cea pe care Adam Michnik a diagnosticat-o drept „bonapartism cu chip colhoznic”.

Regimul Voronin este rezultatul amneziei colective, sistematic intreţinute, faţă de trecut. A condamna comunismul presupune un veritabil „travail de deuil”, o asumare/explicare/ identificare a complicităţilor, dar mai ales o demontare a relaţiei dintre ideologie şi teroare. Când un filosof precum Slavoj Zizek afirmă senin că este nevoie de o „reluare a gestului leninist”, mă înfior.

Aşa cum ne demonstrează atât neo-gauchiştii români, dar şi modelele, inspiratorii lor intelectuali din Occident, stafia comunismului va mai bântui. Dar, în contextul documentaţiei irefutabile privind crimele acestei ideologii, bolşevismul mi se pare de-a pururi şi definitiv compromis.

În locul acelor „lendemains qui chantent” celebrate de autoproclamaţii intelectuali „progresişti”, milioane de oameni au fost forţaţi să trăiască în colonii penitenciare. S-a recurs la utilizarea aparatelor statale pentru a organiza, cu un monstruos sânge rece, omoruri în masă împotriva celor consideraţi drept „duşmani ai poporului”. Ceea ce s-a dorit a fi „utopia la putere” s-a dovedit a fi imperiul minciunii, al fricii, al delaţiunii şi ne-ruşinării etice.

A dispărut orice izvor real de auto-încredere, s-a evaporat credinţa celor până acum convinşi că au de partea lor Istoria Universală. Conştiinţa europeană trebuie să condamne ororile petrecute în veacul trecut. Acesta este şi scopul Declaraţiei de la Praga al cărei text consider că reprezintă o condamnare neechivocă a valorilor, politicii şi tradiţiei pe care se fundamentează regimul neo-totalitar de la Chişinău.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

Unde aţi dori să trăiţi, în Israel sau în Iran?

mai 18th, 2009
Președintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniștiPreședintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad, este unul din cei mai consecvenți anti-sioniști

Luna trecută, o cântăreaţă din Peshawar, Pakistan, pe nume Ayman Udas, mamă a doi copii, a fost ucisă de cei doi fraţi ai ei, pentru că “păcătuise” apărând frecvent la televiziune. Crima a “spălat ruşinea familiei”. “Onoarea” ei a fost salvată. Cercurile artistice din oraş precumn şi mulţi pakistanezi au fost evident şocaţi, alţii însă au considerat crima justificată, parte a campaniei din ce în ce mai violente a fundamentaliştior islamici împotriva emanicpării femeilor şi a libertăţii culturale de orice fel.

Tot pentru “spălarea ruşinii” de a fi fost respins de o fată, prietenii şi rudele unui tânăr pretendent din satul Bilge, din sud estul Turciei, regiune predominant kurdă, au descins, mascaţi şi înarmaţi la petrecerea de logodnă a fetei cu un alt tânăr unde i-au ucis pe amândoi împreună cu alţi 42 de membri ai celor două familii, inclusiv şase copii.

Sunt doar ultimele două incidente de acest gen de care auzim deoarece li s-a făcut mare publicitate în presa occidentală. Parlamentul Turciei, întrunit în sesiune de urgenţă a dezbătut masacrul de la Bilge iar primul ministru Erdogan a declarat că nici o datină nu justifică uciderea unor copii şi a unor oameni nevinovaţi). În acelaşi timp însă, în regiunile musulmane de pe glob unde este în vigoare legea fundamentalistă,”sharia”, femeile acuzate de adulter sunt în continuare ucise cu pietre, hoţilor li se ciopârţeşte o mână, homosexualii sunt torturaţi şi ucişi.

Cuvintele îmi lipsesc ca să exprim exact ce simt când citesc despre aseemea fapte. Structura mea mentală este probabil prea simplă ca să-mi permită să înţeleg modul de gândire al autorilor lor. Eu aş fi încântat dacă sora mea ar avea succes şi ar cânta la televiziune. Tot aşa, deşi ego-ul meu a suferit când am fost respins de fetele cărora le făceam curte în tinereţe, nu mi-a venit nici o clipă în minte să iau o armă şi să le “pedepsesc” pe ele şi pe preferaţii lor. Şi ca mine gândesc miliarde de alţi oameni de pe glob, marea majoritate a celor care trăiesc guvernaşi de legea “bunului simţ” şi a respectului pentru aproapele lor. Aceştia sutem “noi”. “Ei” sunt ceilalţi, printre care şi fundamentaliştii pe care “liberalii” occidentali îi descriu drept “o minoritate care refuză să respecte drepturile omului, interpretând în mod greşit preceptele religioase”.

Cum se face atunci că această “minoritate” câştigă teren peste tot în lumea musulmană? În Afganistan, Egipt, Somalia, Sudan, în Pakistan (unde armata a declarat acum război “militanţilor”) şi în alte ţări? Dacă sunt în minoritate de ce nu se revoltă populaţia împotriva lor? De ce preşedintele Afganistanului Hamid Karzai a oferit acum posturi ministeriale organizaţiei Hezbi-Islami, care luptă cot la cot cu talibanii împotriva trupelor NATO din ţară şi al cărei lider Gulbudin Hekmatyar, figurează pe lista americană a teroriştilor urmăriţi? De ce a aprobat recent o lege care practic permite bărbaţilor afgani să-şi violeze soţiile? De ce nu reacţionează “majoritatea” afgană? Nu cumva cine tace se complace? O altă explicaţie simplă este frica. Marea majoritatea a oamenilor trăiesc permanent într-o stare dr frică. Frica de a dozua zi, de terorişti, de vecini violenţi, de şeful de la servici, etc.

Cred însă că la baza întregii chestiuni se află un alt aspect.şi anume ce alegem din celebra frază a lui Andre Malraux: “Une vie ne vaut rient mais rien ne vaut une vie”. Cei care au distrus The World Trade Centre din New York cu 3000 de oameni înăuntru considerau evident că o viaţă, inclusiv a lor, nu valorează nimic. Noi, ceilalţi ne conducem după principiul că nimic nu valorează cât o viaţă. Ei învaţă în madrasele din Pakistan arta sinuciderii şi a asasinatului în grup, noi învăţăm că cine salvează o viaţă salvează un întreg univers.

Să fiu bine înţeles. Nu-i consider “ei” numai pe musulmani. Printre “ei” s-au numărat Hitler, Mengele, Eichman, Stalin, Beria, Pot Pot, Mao, lista este nesfârşită. Dar în Occident s-a mers înainte, chiar China și Cambogia nu mai sunt ceea ce au fost, în timp ce în ţările musulmane se merge parcă înapoi.

Ajungem aici la chestiunea care ar putea explica ceea ce mulţi cred că este ineficacitatea (dacă nu chiar nesăbuinţa) acţiunilor oricărei forţe expediţionare occidentale în zonele cultural religioase în care trăiesc oameni care printre oameni care “nu sunt ca noi”.

In istoria recentă doar două ţări s-au transformat radical în urma unui război, trecând de la dictatură la democraţie, Germania şi Japonia. Dar, Germania fusese “ca noi” înainte de aberaţia “Reichului millenar” iar Japonia era aproape ca noi, o ţară destul de industrializată şi modernă. Este adevărat că ambele au fost întâi distruse, (Japonia suferind şi efectele a două bombe atomice) şi apoi ocupate de forţele aliate timp de aproape 20 de ani dar elementul cel mai important a fost dorinţa lor de a se schimba.

Intervenţiile militare occidentale din Irak şi Afganistan par să aibă însă exact efectul opus. Când susţin că “situaţia s-a ameliorat dramatic” în Irak, guvernele occidentale se referă la faptul că astăzi nu mai au loc zeci de atentate şi atacuri sinucigaşe săptămânal ci doar câteva. Nu mai sunt ucişi sute de locuitori ci numai câteva zeci. Forţele britanice şi-au încheiat recent misiunile de luptă în zona Basra şi se pregătesc de plecare. Vor mai sta americanii 15 ani? Şi ce se va întîmpla după ce vor pleca totuşi? Se vor împăca până atunci suniţii, şiiţii şi kurzii? Cât va dura democraţia irakiană fără prezenţa trupleor americane? Dar dacă situaţia este atât de complexă în Irak, în Afganistan e de-a dreptul insolubilă, cu talibanii, cu nenumăratele clanuri şi triburi cu limbi şi obiceiuri diferite, cu vendete vechi, cu lealităţi schimbătoare şi cu un relief care nu favorizează stabilirea unui stat unitar, omogen.

De peste 100 de ani se încearcă “pacificarea” Afganistanului. Au încercat englezii, apoi ruşii iar acum americanii. Toţi au suferit pierderi grele, inacceptabile opiniei publice din ţările lor. Rezultatul pe teren? Afganii şi-au continuat ocupaţia lor seculară de bază, de a se ucide unii pe alţii. Singura diferenţă este că astăzi au arme mai bune.

Ce caută atunic occidentalii în Irak şi Afganistan? Pentru ce mor soldaţii lor? Pentru a încerca să aplaneze tot felul de conflicte sectare izvorând din diverse interpretări ale aceleiaşi religii? (Sau chiar mai crede cineva că în spatele acestor războaie se află “fabricanţii imperialişti de armament” în frac şi cu trabucul în gură?) Răspunsul oficial este “legitima apărare”. Dacă nu mergem să-i eliminăm pe terorişti în bîrlogul lor, vin ei la noi, aşa cum au venit la New York, Washington, Londra, Madrid, etc. Dar i-am eliminat? Sau i-am ajutat să-şi îngroaşe rândurile?

Se spune că jumătăţile de măsură nu dau niciodată rezultate. Ori faci orice până la capăt, ori nu faci nimic. Dar astăzi nimeni nu se gândeşte în occident la ocuparea totală a Irakului sau la bombardarea Afganistanului cu arme nucleare. Şi atunci? Să nu facem nimic când suntem atacaţi la noi acasă? Cum ne putem apăra totuşi de plaga monstruoasă a terorismului internaţional?

Din nefericire nu există prea multe soluţii. Dar taberele şi cuiburile de terorişti pot fi bombardate de la mare distanţă, “militanţii”pot fi urmăriţi şi eliminaşi peste tot în lume, guvernele care îi găzduiesc pot fi penalizate şi, poate cel mai important, cei care li se opun trebuie încurajaţi şi ajutaţi moral şi material pe cât posibil. Pentru că în ultimă instanţă, cred că schimbarea va veni tocmai de la oamenii în mijlocul cărora trăiesc aceşti terorişti şi care suferă de pe urma acţiunilor acestora. Răsturnarea comunismului în Europa a demonstrat că se poate.

Dar nu mă contrazic? Dacă “ei nu sunt ca noi”, nu se vor revolta, poate Sharia şi modul lor de viaţă “tradiţional” sunt în definitiv ceea ce îşi doresc. Dacă alegerile din Fâşia Gaza au fost într-adevăr libere şi palestinienii de acolo au votat pentru Hamas din convingere şi nu de frică, atunci ştim care este atitudinea majorităţii din teritoriu faţă de Israel. Dacă după toate declaraţiile sale din ultimii ani preşedintele Iranului, Mahmoud Ahmadinejad va fi reales din convingere şi nu de frică, atunci vom şti ce crede majoritatea populaţiei iraniene despre Israel, despre SUA şi despre restul lumii neislamice. Vom şti exact unde stăm şi poate atunci vor amuţi şi “oamenii de bine” liberali care îi acuză pe anglo-americani de toate relele din lume, de “înăbuşirea culturilor diferite” şi care pledează în favoarea unui dialog cu “talibanii moderaţi”. (Ce este însă în acest context un “moderat”? Un taliban care nu filmează decapitarea unui reporetr american răpit şi pune filmul pe Internet? Care care nu bea sângele duşmanului prins, torturat şi ucis? Distincţia îmi scapă.)

Un astfel de “liberal” din România mi-a înşirat acum câţiva ani “crimele” comise de americani şi de israelieni. “Sunt, domnule, americanii ăştia ceva de nedescris şi israelienii îşi fac şi ei de cap ştiind că americanii le ţin partea”, spunea el. Am fost de acord cu el că nici americanii şi nici israelienii nu sunt uşă de biserică dar l-am întrebat apoi “dacă aţi fi obligat să trăiţi într-una din următoarele două ţări, SUA sau Rusia, pe care aţi alege-o?” “SUA” veni răspunsul după o oarecare ezitare. “Israel sau Iran”? am continuat. “Israel”, veni răspunsul, mai prompt de data aceasta. Discuţia s-a terminat aici.

Tatonari intre Casa Alba si Kremlin

mai 17th, 2009

Inainte de a fi ales presedinte al Statelor Unite, ca si in discursul sau de la inaugurare, Barak Obama a afirmat ca intentioneaza sa restabileasca relatii detensionate in strainatate, sa ofere fostilor adversari „toleranta”, „dialog constructiv” si „cooperare” si sa incurajeze tratative personale intre liderii tarilor importante pentru asigurarea ordinei mondiale.

Criza economico-financiara din 2008-2009, doua razboaie de lunga durata in Irak si Afganistan si datoriile uriase acumulate de guvernul de la Washington au debilitat economia Statelor Unite, au limitat alocarea de fonduri bugetare pentru propulsarea intereselor nationale in afara tarii si au diminuat statura internationala a Americii. In aceste conditii, exista riscul ca ofertele lui Obama de a initia noi tatonari, tratative si compromisuri cu lideri care au interese nationale divergente sa fie interpretate ca dovezi de vulnerabilitate. Ceeace ar limita capacitatea de negociere a Washingtonului. Dar criza economica si financiara, avand o extindere globala, a provocat daune majore si in statele care au interese adverse si care detesta hegemonia Statelor Unite.

Noua administratie de la Washington a afirmat consistent ca reabilitarea relatiilor SUA cu Rusia este imperativa. Consilierii lui Obama si Secretarul de Stat Hillary Clinton au stabilit rapid noi canale de comunicatii si corespondenta secreta cu cei de la Kremlin. Presedntele rus Dimitri Medvedev a fost printre primii lideri straini care l-au felicitat pe noul presedinte american. In mod febril, s-au facut aranjamente pentru o intalnire directa Medvedev si Obama in aprilie 2009, la Londra, in cadrul summitului economic al „celor 20” si la Strasbourg, la summitul NATO. Receptiv, Medvedev a raspuns efuziv la mesajele primite de la Casa Alba. El i-a comunicat lui Obama ca se asteapta la o colaborare constuctiva intre „cei doi presedinti tineri” si ca este dispus sa discute deschis nu numai despre situatiile in care interesele nationale ale celor doua tari sunt convergente dar si cele in care exista dispute. Cu toate amabilitatile diplomatice si ofertele de reconciliere, divergentele politice si de securitate care au contribuit la deteriorarea relatiilor dintre SUA si Rusia au ramas nealterate.

CRIZA ECONOMICA IN RUSIA

Rusia a fost vatamata mai crunt decat SUA si UE de criza economica globala. Rubla si-a pierdut 30% din valoare, capitalul strain si autohton a contiunat sa fuga in strainatate, inflatia s-a agravat, somajul a crescut si bursa de actiuni s-a devalorizat vertiginos. In ianuarie 2009, productia industriala a Rusiei a scazut cu 20%. Sute de mii de angajati nu au primit salariile la timp.

Inital, autoritatile de la Moscova au blamat America pentru declansarea crizei, au interzis massmedia sa expuna realitatea precara si au asigurat populatia ca Rusia nu va fi afectata de criza economica. Declinul pretului la petrolul exportat a fortat guvernul de la Moscova sa consume o mare parte din rezervele valutare. Peste 200 de miliarde USD au fost alocate ca sa previna devalorizarea monedei nationale la un nivel derizoriu. In aceste conditii, Medvedev isi da seama ca nu este avantajos sa mentii o postura agresiva, sa fii arogant si sa-ti faci dusmani.

REABILITAREA RELATIILOR RUSO-AMERICANE

Relatiile dintre Putin si fostul presedinte american George Bush s-au deteriorat progresiv in decursul ultimilor opt ani. Ele au ajuns la nivel de ostilitate fatisa in timpul agresiunii militare a Rusiei in Georgia. Alegerea noilor presedinti la Moscova si la Washington a oferit o sansa de ameliorare in relatiile bilaterale.

In martie 2009, o delegatie americana compusa din patru fosti Secretari de Stat condusa de Henry Kissinger, s-a deplasat la Moscova si s-a intalnit cu Medvedev. Kissinger s-a intretinut separat si cu Vladimir Putin. Multi analisti considera ca Medvedev este inca un subordonat neoficial al fostului sau patron, actualul premier Putin. Deoarece fostul colonel KGB Putin, cand era presedinte, a demonstrat in tratativele cu SUA ca este inflexibil, abraziv si intransigent, oficialii americani prefera sa dezvolte o relatie speciala cu noul presedinte.

Putin a avut si inca are mare influenta in definirea „intereselor nationale” ale Rusiei. El a decis ca Rusia trebuie sa faca orice ca sa-si recapete statutul de mare putere, sa redevina un actor principal in toate deciziile internationale importante si sa forteze occidentalii sa recunoasca „interesele speciale” ale Rusiei in statele din fosta URSS si din Europa Rasariteana. El a amenintat ca, in cazul in care SUA, NATO sau UE incearca sa ia decizii politice, economice si de securitate fara sa se consulte in prealabil cu cei de la Kremlin, organizatiile respective se pot astepta la reactii obstructioniste din partea Rusiei.

De exemplu, ca sa oblige occidentalii sa se adreseze Moscovei in orice activitate in Asia Centrala, guvernantii rusi au pus presiuni enorme asupra fostelor republici sovietice din Asia ca sa sisteze orice tratative directe cu SUA. Cu promisiuni de ajutor economic masiv si cu constrangeri diplomatice, cei de la Kremlin au fortat Kargastanul sa interzica militarilor americani utilizarea bazei militare de la Manas. Neavand alte traseuri „sigure” pentru aprovizionarea trupelor NATO din Afganistan, SUA au fost fortate sa apeleze la Moscova.

In tratative preliminare cu Medvedev, Obama a oferit sa reactiveze discutiile pentru reducerea armamentelor strategice in ambele tari, sa revitalizeze Consiliul NATO-Rusia si sa reconsidere amplasarea sistemelor de aparare anti-racheta in Polonia si Cehia.

Demonstrand o atitudine conciliatoare, Obama i-a propus lui Medvedev un program de cooperare economica, o colaborare in efotrurile de neproliferare a amelor de distrugere in masa si un parteneriat strategic intre SUA si Rusia in schimbul carora Moscova sa ajute America sa-si ralizeze obiectivele in Irak, Iran si Afganistan. Americanii insista ca pacificarea si secularizarea Afganistanului sunt in interesul national al Rusiei. Revenirea unui regim fundamentalist isalmic la Kabul ar reprezenta un pericol major pentru Moscova deoarece ar stimula radicalizarea musulmanilor din Asia Centrala si din Federatia Rusa.

PROBLEMA IRANIANA

Moscova are interese comericale si strategice majore in Iran. Rusia a vandut Teheranului armament modern, a ajutat iranienii sa construiasca un reactor nuclear la Busher si a furnizat minereu de uraniu pentru centrifugele de imbogatire iraniene. Americanii incearca sa-i convinga pe liderii de la Moscova ca denuclearizarea Iranului este vitala pentru mentinerea stabilitatii in Orientul Mijlociu si ca Rusia, in mod rational, nu are cum sa beneficieze prin acordare de asistenta tehnica si militara unui stat islamic teocrat cu ambitii nucleare situat la granitele Feredatiei Ruse.

In februarie 2009, Iranul a lansat cu succes un satelit. Ceeace a demonstrat cau iranienii pot produce rachete putrenice, capabile sa actioneze la distante mari. Evenimentul a alarmat statele care sunt ingrijorate de ambitiile militare ale Teheranului. Conform unui contract negociat anul trecut, Rusia s-a obligat sa vanda Iranului un sistem sofisticat de aparare antiaeriana dotat cu rachete sol-aer de tip S-300. Cand ministrul adjunct al apararii de la Teheran Mohamed Najar a sosit recent la Moscova ca sa definitiveze detaliile livrarii, cei de la Kremlin au suspendat temporar tranzactia. Desi producatorii de armament si industria nucleara din Rusia depind vital de comenzi din exterior, se pare ca guvernantii ar fi dispusi sa contramandeze proiectul in cazul in care SUA renunta la amplasarea instalatiilor anti-racheta de tip Patriot in Cehia si Polonia.

Tandemul Putin-Medvedev pretinde ca nu poate sa renunte la parteneriatul strategic si economic cu Iranul, decat daca SUA acorda Rusiei anumite concesii majore. Oficialii de la Moscova, desi suspiciosi fata de intentiile Washingtonului, au semnalat ca ar fi dispusi sa explore un „aranjament” discret cu guvernantii americani prin care sa accepte sanctiuni mai severe contra Teheranului ca sa-i preseze pe iranieni sa renunte la programul nuclear.

PERICOLUL UNEI „MARI INVOIELI”

In America si in Europa Occidentala exista formatiuni influente care recomanda insistent o „mare intelegere diplomatica” intre SUA si Rusia prin care cele doua guverne sa-si respecte aspiratiile politice, economice si de securitate si sa-si acorde „avantaje” reciproce. De exemplu, America ar putea obtine cooperarea Moscovei in exersarea presiunilor asupra Iranului ca sa sisteze programul de imbogatire a uraniului in schimbul unor concesii in favoarea intereselor de securitate ale Rusiei in tarile vecine. Doritori de relatii amicale cu Rusia, furnizorul principal de energie pentru Europa Est-centrala, aliatii SUA din „vechea Europa” si mai ales Germania, incurajeaza guvernantii americani sa-si tempereze resentimentele create de invazia Georgiei de catre armata rusa, sa accepte pretentiile de „respect” ale celor de la Kremlin si sa amane indefinit aderarea Ucrainei si a Georgiei la NATO.

Anumite declaratii publice ale oficialilor rusi reflecta pozitiile Kremlinului in tatonarile discrete dintre SUA si Rusia. In martie 2009, Medvedev a declarat ca nu vede cum Rusia ar putea sa-si modifice atitudinea fata de Iran daca americanii insista sa plaseze interceptoare de rachete in Polonia si instalatii de radar in Cehia. Ceeace sugereaza ca, Moscova ar fi dispusa sa accepte sanctiuni mai severe impotriva Teheranului daca SUA ar revoca decizia de a plasa interceptoare de rachete in Europa Centrala. Desi Obama si diplomatii americani au semnalat ca SUA ar dori sincer sa remedieze relatiile cu Rusia, declaratiile publice ale multor oficiali de la Moscova au ramas ostile.

La Bruxelles in 2009, ministrul de externe rus Serghei Lavrov a reiterat ca, in trecut, occidentalii au inselat Rusia, ca NATO ar trebui desfiintat si inlocuit cu Organizatia pentru Securitate si Cooperare in Europa (OCSE) si ca Alianta Atlantica a fost si ramane un pericol pentru Federatia Rusa. In privinta Iranului, el a declarat ca nu exista nici o dovada ca guvernul de la Teheran intentioneaza sa confectioneze armament nuclear. Tot la Bruxelles, diplomatii rusi au respins cu indignare sugestiile unor delelgati ca Ucraina si Georgia au solicitat admitere in NATO deoarece ele sunt convinse ca Rusia le ameninta independenta nationala. Intr-o alta initiativa ostila fata de SUA, Rusia si China insista ca, in tranzactiile internationale, dolarul american trebuie sa fie inlocuit cu o noua valuta „independenta” care sa fie emisa de Fondul Monetar Interantional.

Tatonarile dintre Kremlin si Casa Alba sunt in continua derulare. Presedintii de la Moscova si de la Washington inteleg foarte bine care sunt aspiratiile celor doua state. Rusia prefera ca America sa renunte la plasamentul instalatiilor antiracheta din Europa Centrala, sa sisteze permanent expansiunea NATO spre est, sa nu participe la reinarmarea Georgiei si sa nu incerce sa stavileasca ambitiile Moscovei in tarile vecine.

America ar prefera ca Rusia sa-si tempereze propaganda anti-americana, sa nu preseze pentru dominanta in tarile vecine, sa renunte oficial al reconstituirea fostului imperiu sovietic, sa nu sustina regimuirle autocrate din tari precum Belarus, „stanurile” din Asia Centrala, Iran, Venezuela si Cuba si sa respecte drepturile umane in Rusia. Washingtonul spera ca, in viitor, regimul de la Moscova va renunta la autocratie, va permite participarea publicului la viata politica si va acorda independenta pentru massmedia si justitie.

Experienta istorica a demonstrat ca „mari invoieli” opace intre state puternice afecteaza soarta altor tari fara sa tina cont de aspiratiile populatiilor din tarile respective. Guvernantii, massmedia si liderii politici din natiunile care pot fi lezate de ambitiile marilor puteri trebiue sa insiste ca tatonarile, negocierile si acordurile preliminare intre statele puternice sa fie transparente si sa devina decizionale numai dupa consultari prealabile cu liderii tarilor care ar putea fi afectate. In secolul 21, nu mai este acceptabil ca marii protagonisti sa-si promoveze interesele proprii in detrimentul natiunilor dezavantajate.

Ioan Vişan & Starea de muţenie controlată, un articol de Ioana Geacăr

mai 17th, 2009

Absolventă a Facultăţii de Litere, Universitatea Bucureşti şi membră a Uniunii Scriitorilor din România, scriitoarea Ioana Geacăr din Târgovişte a frecventat cenaclul lui Cezar Ivănescu. A publicat în 2009, la Editura Libra, Bucureşti “DICTATURA AUCTORIALÃ (Eseu despe proza experimentală a lui Mircea Nedelciu).

Ioan Vişan, „Cuşca elastică”, ediţia a II-a, Editura „Junimea”, Iaşi, 2008

Aşa defineşte prozatorul Ioan Vişan trăirea noastră cenuşie dinainte de 89 în romanul său de debut, „Cuşca elastică”.

Ceea ce m-a atras de la început a fost tonul detaşat al autorului, neimplicarea, un point de vue dramatic, o privire din spatele personajelor pe care le manevrează atent.

Faptele relatate sunt autobiografice în mare parte, realismul lor e infuzat uneori de emoţii romantice, de trăiri poetice inteligent construite. Naraţiunea la persoana I se compune simfonic, pe două voci, una aparţinînd femeii, Ea, şi cealaltă bărbatului, El, într-un timp discontinuu, subiectiv. Este o poveste de dragoste neîmplinită, începută forţat, cu un mariaj convenţional. Femeia primeşte un nume abia pe la pagina 60, Adriana, element important în arhitectura romanului, prin care prozatorul aminteşte de absenţa identităţii într-un stat concentraţionar, egalizarea din lumea comunistă. Autorul îi dă un nume abia în lumea de dincoace, postdecembristă, a romanului. Dincolo, era purtătoarea emblematicului eu care fuge de tirania timpului prezent, evadînd într-o trăire metafizică, ignorînd socialul: „să uit că stările lumii ţin de stările mele, sau invers…să ignor cozile…şi să nu citesc prima pagină a ziarelor.”

Bărbatul cu nume imperial, medic de profesie, ca şi ea, îi propune să lase lumea cenuşie a oraşului şi să-l urmeze la Pădurea.

El fiind „de pe acolo” obţine repede repartiţia, ea numai acceptînd o căsătorie de convenienţă. Ajunşi în localitatea cu nume simbolic (o „Citadela”, o lume originară, Edenul?), cei doi trebuie să locuiască sub acelaşi acoperiş, aflîndu-se permanent într-o situaţie chinuitoare, pîndindu-se, analizîndu-se. Alexandru o iubeşte la modul ideal, zidind-o în visul său, ca pe o zeitate.

Femeia refuză, (gestul e mitic!) acest joc în care se simte complexată, „Ba chiar încearcă să gîndească el pentru mine” (Ei reproduc la scară mică obiceiul regimului totalitar, acapararea celuilalt/celorlalţi sub aceeaşi lozincă de viaţă, cu aceleaşi gînduri/clişee pentru folosul tuturor), preferîndu-l pe Z, un tip comun, cu care pleacă din Pădurea.

După două incidente care-i aduc oprobriul public, Alexandru se retrage, la rîndul său în orăşelul T, lasă trecutul în urmă şi, pentru a redeveni, se apucă de pictură. Participă la Revoluţie, este bătut în cap de mineri în Piaţa Universităţii şi, cîteva luni, în spital, refuză comunicarea.Vorbeşte doar în prezenţa Adrianei, care, plină de remuşcări, îl caută, gîndindu-se la împăcare.

Reproşul ei tardiv amplifică mai mult distanţa dintre ei: „N-ai crezut niciodată în fericire, ai căutat întotdeauna absolutul ei, nu te-ai coborît la ceea ce e omeneşte posibil.”

Sfîrşitul romanului e simbolic, fiecare se întoarce la Pădurea, „locul tuturor începuturilor, al tuturor sfîrşiturilor” pentru desăvîrşire în dragoste, sau în moarte. Pentru evadarea dintr-o „cuşcă ai cărei pereţi elastici îţi dau impresia libertăţii unui pas în plus.” Pădurea e un spaţiu unificator mitic, o matrice reunind (oare?) femeia, atrasă de începuturi şi bărbatul aflat sub povara simbolică a sfîrşiturilor.

Singurul spaţiu care-i uneşte este cel artistic, femeia intră îmblînzită în tablou, se lasă recreată: „Iau o pînză, mă concentrez şi încerc s-o pictez pe Adriana. Încep să-i reconstitui articulaţiile delicate ale piciorului, cu genunchiul dezvelit pe jumătate. Renunţ şi-ncep cu ochii mari, albaştri, priviri întinse, pierdute-n spaţiu. O rază de lumină strecurată printre ramurile copacului trebuie să sporească strălucirea irişilor. Degetele mele construiesc o fiinţă. Iat-o, apare. O mînă i se odihneşte în poală ; cealaltă, aruncată gingaş în pletele răvăşite de aripa uşoară a vîntului, i se opreşte la tîmplă, îi conferă un aer gînditor. În ochi i se zbat imagini confuze.”
Interesant e că vocile, aparţinînd naratorului, poartă amprenta lui ideologică, sentimentală, se completează, dar şi creează psihologii distincte în confesiunea, lirică uneori, a romanului.

Realitatea lumii comuniste e un zid translucid, care separă fiinţele şi face imposibilă comunicarea dintre ele. Fiecare are o pătrăţică, o cuşcă a lui, de sticlă, elastică, apărînd în coşmarul comun, prin acoperişul căreia, însă, se văd stelele. Mişcarea se face pe verticală la personajul feminin, în sus, căutînd lumina şi libertatea spiritului pur, iar la cel masculin în jos, în întuneric, în atîtea nopţi fără cer, prin galerii, simulînd viaţa terorizată, de şoarece captiv.

Într-o astfel de lume, gîndul şi sentimentul sunt interzise: „Sunt admonestat că nu încerc să renunţ la orice gînd : Un sentiment nu se afişează ca o lozincă”. Adriana trăieşte metafizic, Alexandru simte absurdul şi tragismul existenţei. Împreună construiesc cele două ipostaze ale omului, prizonier în realitate, liber doar în vis, în faţa cerului înstelat, în artă, sau în moarte.

Cuvintele viciază, fiecare suspectează şi e suspectat. După 89, Adriana constată retrospectiv: „îmi fuge gîndul la bucuriile fireşti pe care le-aş fi putut gusta cîndva aici, dacă aş fi reuşit să trec peste acel amestec neînţeles de libertăţi şi convenienţe, aşezat în faţa ideilor mele particulare despre viaţă”. Dar legăturile nu mai pot fi refăcute într-o lume deja contaminată prin fiecare ins:

„ lumea din noi este de fapt haosul”. Zidul dintre oameni a dispărut, dar s-a înălţat în psihologia colectivă.

Transcendentul dispare, aglomeraţia, graba, senzaţia lipsei de oxigen înstrăinează, înaintarea se face pe orizontală nu către celălalt, ci către sinele ideal.

Oamenii sunt măşti, sunt incompatibili, cu priviri reci, constatative, sau o gloată mînată doar de dorinţa tiranică: „trebuie să-ţi faci loc prin aer cu coatele”

Sugestia prozatorului Ioan Vişan e necruţătoare, rinocerizarea s-a produs demult, ştiam, trăim într-o lume flagelată, „iar măştile au crescut organic pe chipuri”. Într-adevăr „ Dumnezeu însă prea mult s-a odihnit…şi lumea fără el a ajuns o zdreanţă”.

În romanul său de debut, Ioan Vişan este un creator de atmosferă, de viaţă reală, de psihologii diferite, se mută cu uşurinţă dintr-o perspectivă feminină în cea masculină fără să exagereze, fără să depăşească măsurile, nuanţele, sinuozităţile memoriei fiecărui gen.

Mi se pare că meritul său deosebit este că a reuşit să scrie un roman despre istoria recentă, despre revoluţie şi viaţa sub comunism şi, de asemenea, despre dragoste fără patetism, fără cinism, fără nicio exagerare, doar cu tandreţea reptilină a lentilei.

Articolul Ioanei Geacăr a fost publicat în “Revista Nouă” din România.

Principele Radu: “Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar”

mai 17th, 2009

Sâmbata, 16 mai, Principele Radu al României, prima persoană care și-a anunțat intenția de a candida la alegerile prezidenţiale din toamna acestui an, s-a aflat la Piteşti.

În această zi superbă clienţii unei terase l-au recunoscut pe potențialul candidat şi l-au apaludat frenetic, acesta trebuind să se oprească pentru autografe şi discuţii. O mare parte dintre aceştia l-au asigurat de sprijinul lor.

L-am abordat pe Principele Radu, care trebuind sa-şi respecte agenda de lucru se desprinsese din mijlocul admiratorilor. M-am prezentat ca fiind corespondenta la Pitești a revistei on line acum.tv.

Alteţa Sa a zâmbit spunând ca este la curent cu activitatea publicaţiei “încă din faşă”. L-am rugat să comenteze rezultatele sondajului nostru de opinie http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=536 privind intenţiile de vot la prezidenţiale, în care 50% din voturi (circa 1000) erau pentru Principele Radu.

Alteţa Sa a exclamat: “este incredibil, e un început promiţător dar mai este încă foarte mult de lucru. Ceea ce aţi realizat cu acest sondaj este extraordinar ”

Principele Radu a declarat presei că are de gând să lanseze la Piteşti ultima sa carte intitulată “Altfel.” Volumul va avea 400 de pagini şi va apărea la editura Polirom. “ Este un volum de dialoguri între mine şi un tânăr intelectual Nicolae Drăguşin.Citind această carte, oamenii vor putea înţelege de ce un membru al Familiei Regale , din generaţia noastră, decide să facă pasul către candidatura la preşedinţie. Nu vreau să politizăm Casa Regală, ci să depolitizăm instituţia statului român”,

A dorit sa vadă centrul oraşului remarcând schimbările survenite în perioada când venea în turneu cu Teatrul din Iaşi la Piteşti, apreciind că piteştenii trăiesc într-un oraş european, şi remarcând în treacăt fântâna arteziană cântătoare. Printre cei care îl opreau la fiecare câţiva paşi s-au alfat doi soţi timizi în jurul vârstei de 40 de ani, care au solicitat autograf şi au mulţumit cu multă emoţie după primirea lui.

Ajuns la Biblioteca Judeţeană, Alteţa Sa a asistat la decernarea premiilor la Concursul de Oratorie, sponsorizat de Clubul Rotary. Alteta Sa a venit la Pitesti invitat de Clubul Rotary, pentru a acorda un premiu special, din partea Casei Regale, câștigatorului concursului de oratorie.

În finalul reuniunii a felicitat-o pe câştigătoarea concursului dra Flavia Soare şi a adresat tuturor încurajări . Discursul lui a provocat lacrimi şi zîmbete de speranţă pe feţele multora din auditoriu.
Flavia are 17 ani si este eleva la Colegiul Mihai Viteazul din Bucuresti. Oratoria este una dintre pasiunile sale, alaturi de alpinism. Dupa terminarea colegiului, Flavia isi intenţionează sa urmeze Facultatea de Drept.

Prezenta la eveniment face parte din seria actiunilor prin care Principele Radu stimuleaza participarea tinerilor la viata publica, dezvoltarea responsabilitatii civice si a spiritului de initiativa in randul acestora.

N.Red. Sondajul de opinie din revista ACUM, fiind unul de presă, nu este reprezentativ, ca unul sociologic, care reprezintă structura pe ansamblu a populației cu drept de vot. Într-un astfel de sondaj realizat recent, Principele Radu întrunea 10% din intențiile de vot.

Revista ACUM nu susține niciun candidat în alegerile prezidențiale.

NATIONALISM si PATRIOTISM la INCEPUT de SECOL

mai 17th, 2009

Despre patriotism se vorbeste putin in acesti ani, deoarece multi considera ca este un termen caduc in epoca mondializarii si a integrarii europene. Dar exista si o cauza obiectiva care a subminat valoarea pe care patriotismul a avut-o in secolul trecut : este vorba de economia de piata.

Angajate intr-o cursa pentru sporirea produsului intern brut pe locuitor, statele se compara acum in functie de performantele economice. In tot mai redusa masura cresterea economica depinde acum de stat, fapt care determina ca valorile cristalizate in ideea de patrie sa-si piarda din importanta. Iar cand politica este subordonata economicului, consumatorul devine mai important decat cetateanul, iar diviziunea internationala a muncii – mai importanta decat coeziunea nationala. Cand interesele individului sunt puse inaintea intereselor colective, virtutea patriotica este estompata. Reformele economice si sociale care se lasa asteptate, nu sunt suficiente pentru exaltarea sentimentelor de mandrie cu privire la locul pe care tara il ocupa in lume , pentru sporirea increderii in calitatile natiunii.

Nu se poate trece totusi cu vederea ca, pe glob, lumea este tot mai interconectata, natiunile tot mai legate unele de altele, politica lor tot mai dependenta de cea a vecinilor si tarilor continentului. Romania nu este o tara mare ( in aceasta categorie intrand statele cu peste 100 milioane de locuitori) si nici macar mijlocie ( adica avand intre 30 si 100 milioane de locuitori). Cuvantul sau nu poate deci avea prea multa greutate in rezolvarea problemelor europene sau mondiale. Oricine nu intelege acest lucru sau creaza intentionat falsa iluzie a unei superioritati romanesti asupra altor popoare, este fie naiv , fie demagog. O politica situata in raspar cu mersul lumii duce la neputinta, cu repercursiuni economice dificil de suportat de populatie.

O cauza a crizei patriotismului o constituie insusi nationalismul. In mod corect cred, sfertul de secol ceausist a fost numit „national-comunism“. Proslavirea uneori pana la ridicol a virtutilor romanului , succesele – reale sau imaginare – ale conducerii tarii in politica interna si externa, aveau trasaturile oricarei propagande nationaliste care se practica in lume, bineinteles innecata in terminologie socialista. Odata cu prabusirea comunismului, si nationalismul care facea corp comun cu el a suferit o puternica lovitura. Romanul, leganat ani de zile in iluziile atentiei acordate conducatorului tarii atat de est, cat mai ales – in chip interesat – de occident, a trebuit sa constate brusc cat de mica este importanta reala a tarii pe tabla de sah mondiala si ca proslavirea identitatii nationale nu numai ca nu e apreciata, ci este privita cu suspiciune. Multi romani insa se simt umiliti ca tara lor a incetat sa mai fie in centrul atentiei lumii, cum propaganda oficiala lasa odinioara sa se creada, in timp ce acum ne intrecem cu bulgarii in ocuparea ultimului loc printre cele 27 de tari membre ale U.E.

Nationalismul se bazeaza in fond pe o judecata simpla a fiecarui individ: el isi sporeste valoarea proprie conferind superioritate natiunii careia ii apartine, superioritate deseori peste cea reala. Afirmand ca natiunea sa constituie valoarea suprema, nationalistul o aseaza in opozitie cu alte natiuni, ce prin definitie ii sunt inferioare. Superioritatea proprie nu poate – crede el – decat sa provoace invidia celorlalti, de unde suspiciunea permanenta ca acestia sunt potentiali dusmani. Iar acesti dusmani nu sunt numai in afara tarii, ci – ca in orice teorie a comploturilor – ei s-au strecurat si in sanul propriei natiuni.

Din istorie se pot invata multe, desi rareori se recurge la asta. Deseori insa istoria este interpretata, ba chiar violata, pentru a servi ca argument pentru cauze mai mult sau mai putin dubioase. Iar atunci, pe fondul nemultumirilor economice, creste planta otravita a extremismului de dreapta. Acesta a avut si are si azi drept componenta fundamentala – nationalismul, considerat deseori drept puterea nelimitata a fiecarei tari de a face ce vrea, fara a se sinchisi de restul lumii. Definitie care arata totodata de ce nationalismul este astazi este respins si combatut de comunitatea internationala.
Patriotismul in schimb are ca trasatura definitorie fidelitatea fata de istoria tarii, mandria succeselor realizate si amintirea infrangerilor suferite, respectul traditiilor si limbii ce justifica inradacinarea in acest teritoriu. Pentru toate aceste virtuti, ce nu trebuie privite ca fiind mai presus de ale vecinilor, patriotismul implica acceptarea de sacrificii din partea populatiei, mergand pana la sacrificiul suprem. Trasaturi care pot fi la fel de bine imbratisate si de populatii de alta nationalitate, dar care traiesc de secole impreuna pe acest pamant. Montesquieu scria in „L’esprit des lois“( vol. 4): „ Dragostea de patrie se poate defini drept cea care da preferinta continua interesului public fata de interesul personal. Este o dragoste care nu priveste decat democratiile, singurele in care guvernul este in grija fiecarui cetatean“. Patria nu este doar solul, ci comunitatea de afectiuni care face ca fiecare din cei ce lupta pentru salvgardarea a ceeace le este drag, sa apere totodata si patria. Apararea patriei pune implicit problema supravietuirii statului national, a prelungirii istoriei sale particulare, a mentinerii suveranitatii. Mondializarea, careia actuala criza i-a scos la iveala si trasaturile pernicioase, a aratat ca forta crescanda a firmelor multinationale introduce un clivaj intre interesele lor proprii de sporire a beneficiilor si interesele tarilor in care s-au implantat.

Daca este eronata echivalarea patriotismului cu nationalismul, natiunea in schimb este unul dintre pilonii de sustinere ai patriotismului. Ernest Renan spunea : “Existenta unei natiuni este un plebiscit de zi cu zi, asa dupa cum existenta omului este afirmatia permanenta a vietii“. Plebiscitare cotidiana care – adaogam noi – se face prin pastrarea aprinsa a sentimentului patriotic, iar nu prin exaltarile nationaliste.

Cat de patrioti sunt astazi romanii ? Nu putini sunt cei care isi pun intrebarea daca mai poate exista iubire de patrie intr-o tara roasa de coruptie, in care 60% din cetateni nu iau parte la vot, in care individualismul in plin mars a anihilat inflacararea pentru cauze mari, in care interesele egoiste stimulate de spiritul unui capitalism prost inteles impiedica devotamentul si solidaritatea ? In ce masura cetateanul mai este capabil, in momente de pericol pentru tara, de sacrificiul suprem de care aminteam mai sus ? Intrebari grave pentru orice guvern, caci marea problema a secolului ce vine este cum sa se insufle – atat cetatenilor, cat si alesilor lor – pasiune, idealism si responsabilitate intr-o democratie ce nu mai poate fi decat sociala.

SEMNE ALE INCEPUTULUI REDRESARII ECONOMICE – CE MAI TREBUIE FACUT?

mai 17th, 2009

Redresarea economică nu poate fi susţinută fără diversificarea armelor anti-corupţie şi diminuarea cheltuielilor neproductive

Prognozele pentru anul 2009 au cunoscut cea mai mare volatilitate a indicatorilor macroeconomici din ultimul deceniu. Predictiile catastrofice ale unor analisti si politicieni se împiedică acum de ultimele date ale economiei care arată, pe ansamblu, o tendinţă economică sensibil încurajatoare. Impactul rămâne totuşi asimetric pe sectoarele economiei româneşti. E însă un început timid care poate fi consolidat. Urgenţele şi spaimele crizei economice globale riscă să amâne agenda de reforme a politicilor publice, a statului de drept şi a bunei guvernări.

Elementele pozitive certe arată că:

Valoarea leului a început să crească uşor, marcând o tendinţă de stabilizare. Economiile în lei ale populaţiei nu mai pierd valoare sub presiunea unui curs de schimb slab.
BNR a scazut rata dobanzii si acest semnal are toate sansele sa faciliteze accesul la creditele necesare pentru finantarea investitiilor. In aceasta situatie este de asteptat cresterea productiei si aparitia de noi locuri de munca. Ne aşteptăm în viitorul apropiat ca acest semnal să fie preluat de către băncile comerciale prin deblocarea creditării.

Ritmul de crestere a somajului a incetinit considerabil in luna aprilie, cand s-au pierdut 4000 de locuri de munca, mult mai putine decit in martie si in lunile anterioare.

Ultimele statistici spun ca pericolul inflatiei este tinut sub control cu efecte benefice asupra puterii de cumparare a populatiei. Inflatia lunara a scazut in aprilie la jumatatea nivelului inregistrat in martie. Rata anuala a inflatiei e in usoara scadere, pe fondul ieftinirii preturilor serviciilor. De asemenea, Banca Nationala a revizuit in scadere proiectia privind rata inflatiei pe 2009.

Credibilitatea externa a sistemului financiar al Romaniei s-a intarit. Pachetul de finantare stabilit impreuna cu FMI si UE a fortificat sistemul financiar al tarii si a convins pietele si principalii actori economici. Agentiile internationale de rating au acordat statutul optim pentru investitii al economiei romanesti.

Revigorarea sectorului constructiilor in luna aprilie. În primul trimestru al acestui an lucrările de construcţii au sporit cu 4,4%, faţă de acelaşi trimestru al anului trecut, ceea ce, e adevărat, se datorează proiectelor în curs de execuţie. Dar asta înseamnă că proiectele nu au fost abandonate. De asemenea, autorizaţiile de constructie eliberate pentru clădiri rezidenţiale au scăzut uşor în aceeaşi perioadă. Asta inseamna că există încă cerere de locuinţe neacoperită. In aceasta situatie, atat dezvoltatorii, cat si bancile vor fi incurajati sa finanteze proiecte de constructii.

Exporturile din luna martie au fost cu circa 500 de milioane de euro peste cele din luna februarie, in conditiile in care cursul de schimb nu s-a depreciat. Redresarea relativa a pietelor noastre de export a permis, de pilda, uzinelor Dacia sa exporte in lunile martie si aprilie de trei ori mai mult decat in aceeasi perioada a anului precedent.

Investiţiile străine directe au sporit în primele două luni ale acestui an la aproape 1,4 miliarde de Euro, faţă de 995 de milioane de Euro, cât au reprezentat în aceeaşi perioadă anului trecut. În condiţiile în care poziţia comercială a României s-a îmbunătăţit în această perioada, investiţiile străine au ajuns să acopere deficitul de cont curent în proporţie de 223%, fată de numai 40%, cât acopereau anul trecut în aceeaşi perioadă.
Accelerarea atragerii fondurilor europene. Suma primita de Romania (fonduri structurale si de coeziune) de la la inceputul anului pana la sfirsitul lui aprilie este 795 de milioane de euro (din care fondul de coeziune reprezinta 262 milioane de euro). Spre comparatie, guvernul precedent a avut la dispozitie 3 miliarde de euro din care nu a reusit sa atraga decit 170 de milioane.
Revigorarea incasarilor bugetare in luna aprilie. S-au realizat incasari mai mari in aprilie (15,3 miliarde lei) comparativ cu ianuarie (15 miliarde lei), februarie (10,9 miliarde lei), martie (12,1 miliarde lei).
Lucratorii romani din strainatate au trimis si in primele luni din acest an sume importante. In primele doua luni ale lui 2009, transferurile curente au fost chiar mai mari decat in perioada corespunzatoare a anului precedent cu 435 de milioane de euro. Se pare ca muncitorii romani din strainatate nu se grabesc sa revina in tara si ca nu isi vor diminua transferurile.

Disciplina fiscala mai severa, constructia bugetara si cadrul financiar cu FMI si UE au repus in miscare motorul economiei. Nu ne oprim aici. Multe alte reforme isi cauta drumul corect. Efortul de redresare a economiei continua, dar putem privi cu ceva mai multa incredere spre viitor. Scopul major al actualului guvern ramane protejarea veniturilor si a locurilor de munca de care depinde siguranta tuturor familiilor din Romania.

Ce mai trebuie făcut? Cel puţin încă două lucruri:

1. Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică

Reforma justiţiei şi lupta împotriva corupţiei nu trebuie să fie neglijate din cauza necazurilor din economie. Sunt domenii unde suntem restanţieri faţă de rigorile unui stat dezvoltat şi unde nu ne-am făcut toate temele de stat membru. Luna iunie ne va cere progrese concrete pe toate cele patru obiective de monitorizare pe justiţie. Altfel, riscăm o reducere a alocărilor fondurilor comunitare şi o atitudine mult mai refractară ale europenilor la viitoarele negocieri.

Sporirea integrităţii şi a răspunderii în politică nu poate fi realizată fără eliminarea condiţiei \”dovezilor\” care să susţină o sesizare şi fără lărgirea sferei conflictului de interese. Or clasarea automată a unei sesizări şi neurmărirea indiciilor date de aceasta blochează multe deconspirări.
Fără tăgadă, se impune diversificarea arsenalului de arme anticorupţie folosit în România cu instrumente care şi-au dovedit eficienţa în alte state ale lumii. De pildă, în Singapore problema corupţiei a fost tranşată doar după ce nu a mai fost sancţionată darea de mită, ci doar luarea de mită.

2. Reducerea cheltuielilor publice neproductive

Costurile cheltuielilor publice neproductive pot fi exorbitante si duc la programe publice ineficiente, pe fondul tandemului deficit mare – taxe mari raportat la calitatea serviciilor publice. Cum se măsoară acestea? Prin diferenţa dintre cheltuiala publică alocată unui program şi cheltuiala corectă (mai mică) care ar aduce acelaşi beneficiu social.

Cheltuielile neproductive reprezintă baza pentru analizarea şi îmbunătăţirea politicilor publice, pentru reforma programelor sectorului pulbic. De pildă, schimbarea obiectivului programului de sănătate de la “tratare” la “prevenire” ar putea creşte productivitatea cheltuielilor publice îmbunătăţind starea de sănătate a populaţiei fără cheltuieli suplimentare.

Cauzele apariţiei cheltuielilor neproductive ţin de lipsa unui serviciu public bine antrenat, de bilanţuri de plăţi inadecvate în procesul politic şi bugetar, de cheltuielile guvernamentale care cresc mai repede decât veniturile datorită diferenţelor dintre taxare şi cheltuială, de corupţie şi alte interese politice. Subvenţiile pentru consum, chiar dacă măresc suportul politic la alegeri, reprezintă metode ineficiente de a creşte standardele de consum ale săracilor.
Pe de altă parte, reducerea greşită a cheltuielilor publice fără a creşte productivitatea lor duce la scăderea producţiei publice. De altfel, activităţile sectorului public sunt văzute ca “procese de producţie” a unor bunuri publice, precum stabilizarea economiei, servicii juridice, apărare naţională, protecţia săracilor, educaţie etc. Guvernul poate furniza un bun public, dar acolo unde productivitatea cheltuielilor publice este prea redusă este recomandabil să fie permisă intervenţia semnificativă a sectorului privat. Deoarece majoritatea creşterilor în cheltuielile publice neproductive s-au realizat în domeniul subvenţiilor şi al tranferurilor, reducerea lor ar trebui să înceapă cu acest domeniu. Pensiile, sănătatea şi asigurările sociale pot fi asigurate mai eficient de sectorul privat. În 2008 a fost introdus în România pilonul II de pensii publice administrate privat şi el ar trebui dezvoltat pentru o bază serioasă a pilonului III.

Nu în ultimul rând, un număr mare de funcţionari publici poate duce la salarii mici, lipsa motivaţiei, pierderea personalului calificat şi multă corupţie. Soluţia corectă ar cere reducerea personalului, mărirea salariilor celor rămaşi şi programe de instruire, iar rolul guvernului trebuie să se schimbe de la furnizor la supraveghetor, asumându-şi principalul atribut de a stabili regulile jocului.

Andreea VASS este Consilier Personal al Primului Ministru

Marele Premiu al Concursului privind Casa Culturii şi Artelor din Beirut, Liban

mai 17th, 2009

Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth – résultats

Le ministre de la Culture du Liban, M. Tarek Mitri lançait, lors de l’Assemblée générale de l’UIA à Turin, au mois de juillet 2008, le concours international pour la conception de la Maison des Arts et de la Culture de Beyrouth. Situé dans le quartier de Ghalghoul fortement éprouvé par les conflits, le nouvel édifice dynamique et interactif, sera doté d’une vaste gamme d’espaces dédiés à la créativité, aux échanges, aux débats, à l’éducation et à la diffusion culturelle de tous les publics et de toutes les générations.

Placé sous la présidence de l’architecte turc, Suha Ozkan, le jury international s’est réuni à Beyrouth du 16 au 21 mars 2009 et a examiné 388 projets. Il était composé de Frederic Husseini, Directeur des Antiquités libanaises, Said El Barashdi, représentant le Sultanat d’Oman, et des architectes : Assem Salam, représentant l’Ordre des Ingénieurs & architectes du Liban, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypte) représentant l’UIA, Momoyo Kaijima (Japon), Izaskun Chinchilla (Espagne) et Laszlo Foldes (Hongrie) qui siégeait en tant que membre suppléant.

L’équipe Italienne d’Alberto Catalano lauréate
Le jury a apprécié l’approche subtile de l’équipe milanaise, l’idée de concevoir le bâtiment comme une place, comme un « non-bâtiment » et son intégration dans le tissu urbain qui répond à l’un des principaux objectifs du programme : associer le public à la vie de l’édifice.

Palmarès
1e prix

Alberto Catalano, Teknoarch, avec Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan,Italie)

2e prix
Beatriz Ramo López de Angulo, chef d’équipe, avec : Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, Pays-Bas)

3e prix
“Project Meganom” – Yuri Grigoryan, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yury Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscou, Russie)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athènes, Grèce)
• Polymur Ltd – Chris Yoo (Londres, Royaume-Uni)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Allemagne)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, Pays-Bas)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico, Mexique & Madrid, Espagne)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira, Manuel Ribeiro (Lisbonne, Portugal)

House of Arts and Culture in Beirut, Lebanon – results

During the UIA General Assembly in Turin, in July 2008, the Lebanese Minister for Culture, Mr. Tarek Mitri, launched the international competition for the design of the House of Arts and Culture in Beirut. Located in the Ghalghoul neighbourhood sorely affected by the conflicts, the new dynamic and interactive edifice, will offer a vast range of spaces devoted to creativity, exchange, debate, education and cultural diffusion for all publics and all generations.

The international jury met in Beirut from 16 to 21 March 2009 and examined 388 projects. Under the presidency of Turkish architect Suha Ozkan, it was composed as follows:
Frederic Husseini, Director of Lebanese Antiquities, Said El Barashdi, representing the Sultanate of Oman, Angus Gavin, representing SOLIDERE, Okwui Enwezor (Nigeria), Vice-President of the San Francisco Art Institute, and architects: Assem Salam, representing the Orders of Engineers and Architects of Lebanon, Magda Hosam Eldin Mostafa, (Egypt) UIA representative, Momoyo Kaijima (Japan), Izaskun Chinchilla (Spain). Laszlo Foldes, architect, (Hungary) and Mozart Chahine, musicologist, (Lebanon) sat as deputy jurors.

The Italian team led by Alberto Catalano wins First Prize
The jury appreciated the sensitive approach of the Milanese team, the idea of designing the building as a public plaza, as a “non-building”, and its integration in the urban fabric thus achieving one of the important objectives of the programme: the engagement of the public realm.

Prize winners
1st prize

Alberto Catalano, team leader, with Giulia Lurcotta, Barbarangelo Licheri, Daniel Piludu, Celestino Sanna, Mariangela Murgia, Emanuela Forcolini, Souraya Frem (Milan, Italy)

2nd prize
Beatriz Ramo López de Angulo, team leader, with Simone de Lacobis, Iñigo Paniego de la Cuesta, Jean-Vianney Deleersnyder (Rotterdam, The Netherlands)

3rd prize
“Project Meganom” – Yuri Grigorian, Natalia Tatunashvili, Tatiana Kornienko, Yuri Kuznezov, Elena Uglovskaya, Irina Livieva, Artem Staborovskiy, Ruben Grigoryan (Moscow, Russia)

Mentions
• Dorell, Ghotmeh, Tane (Paris, France)
• Spiridon Kakavas, Dimitris Giannis, Eleni Klonizaki (Athens, Greece)
• Polymur Ltd- Chris Yoo (London, United Kingdom)
• Format 21 – Gerd Röschke (Francfort, Germany)
• Atelier 2/3/4 – Jean François Patte, Emilie Sopena, Sylvain Rety, Elie Marçais (Paris, France)
• Bernd Upmeyer (Rotterdam, The Netherlands)
• INCH – Roberto Otero Arbide (Mexico city & Madrid, Spain)
• KAPUTT! – Rita Ferreira, Kirill de Lancastre Jedenov, Sérgio Antunes, Irene Bonacchi, Ana Brütt, Sofia Reis Couto, Filipe Moreira (Lisbon, Portugal)

Information

http://darbayrut.org/intro-results.html

press release

Ce-i lipseşte sistemului de educaţie românesc?

mai 17th, 2009

Nimic… El este, desigur, perfectibil, ca orice sistem din orice colţ al acestei planete. Ca eşafodaj teoretic, lucrurile nu sunt nici pe departe atât de rele pe cât s-ar părea. Cu toate acestea, nivelul de performanţă coboară alarmant, şcoala românească hrănindu-se astăzi cu mituri. Nu, nu e adevărat că avem elevi bine pregătiţi, nu e adevărat că avem dascăli dedicaţi meseriei lor… Tocmai aceasta este, de altfel, şi problema. Orice sistem ar fi implementat astăzi, el este sortit iremediabil eşecului pentru că masa critică a celor care ar trebui să-l pună în practică este atinsă de o deocamdată ireparabilă mediocritate. Nu generalizez, însă tendinţele în sistemele birocratice ale statului sunt imprimate întotdeauna de voinţa unor majorităţi şi mai mereu în dauna minorităţii.

Între Chicoş Rostogan şi domnul Trandafir, primul pare a câştiga fără drept de apel. Soluţii există. Totul e să căutăm unde trebuie. Îşi închipuie unii, dascăli şi părinţi deopotrivă, că marea problemă este motivarea financiară. Nimic mai ipocrit… Îşi imaginează cineva că, în eventualitatea în care mâine salariile ar fi triplate, nivelul de conştiinţă şi pregătire s-a modifica şi el radical? Indolentul va rămâne indolent oricât ar câştiga, mediocrul nu va putea ieşi din mediocritate pentru că ea nu are legătură cu numărul de zerouri de pe fluturaşul de salariu, iar gospodina-dascăl nu va renunţa la discuţiile despre zacuscă (pe care le poartă în cancelarie în fiecare pauză şi la ore din când în când) doar pentru că ar avea mai mulţi bani pentru o haina mai bună de blană (oare mai sunt la modă astea?). Omul bine construit, oriunde ar fi el şi cu atât mai mult cel de la catedră, nu îşi dozează efortul intelectual în funcţie de salariul primit. Nici un om normal nu poate face asta… El lucrează conform propriului său nivel de conştiinţă şi atât.

Este foarte adevărat că o carte de specialitate costă, dar ce ne facem dacă (aşa cum s-a şi întâmplat de altfel în cazul celor 100 de euro acordaţi de Guvern) banii nu vor merge către cărţi, ci spre o eşarfă în culori pastelate, o fustă care să facă senzaţie în cancelarie sau o cravată care să-l facă irezistibil pe cel care-o poartă? Adevăratul pericol la adresa sistemului românesc de educaţie este confortul pe care îl asigură stabilitatea postului. Cu excepţia cazurilor grave („delirium tremens” sau diverse orgii ajunse pe you tube), unui profesor i se garantează că nu poate părăsi sistemul decât prin pensionare. Poate fi mediocru, poate să nu aibă deloc tact pedagogic, poate să fie catastrofal la nivelul capacităţilor de comunicare, odată intrat în sistem, el continuă să îl paraziteze fără ca nimeni să îl poată respinge. Şi atunci, la adăpostul unei slujbe sigure şi dominat de o lene intelectuală ce creşte permanent, ce motivaţii l-ar putea face să iasă din mediocritate?

Înţelegem în mod eronat astăzi că profesorul ar fi un depozitar universal de informaţii specializate. Dacă ar fi aşa, el ar deveni perfect dispensabil. Un computer performant poate oricând oferi informaţii complete în intervale scurte de timp. Este însă ceva ce computerul nu poate face: el nu va deveni niciodată model. Aici ajungem la o altă problemă. Mulţi dascăli au astăzi impresia că, în momentul în care au terminat programul de lucru, încetează să mai fie dascăli. Sunt „în timpul lor liber”… Odată ieşiţi pe poarta şcolii, îşi pot petrece weekendul ascultând manele în cluburi insalubre sau înjurând pe stadioane. Ei bine, tocmai luxul acesta le este interzis.

Ce (ne) facem cu Eminescu – poet national?

mai 17th, 2009
Adrian G. SahleanAdrian G. Sahlean

Reflectii transculturale de traducator (I)

Stiindu-ma legat de Eminescu, amicii imi semnaleaza in ultima vreme diverse articole aparute in Romania despre presupusa lui asasinare politica. Ca de obicei, senzationalismul stirilor de ultima ora deplaseaza la romani o discutie mult mai necesara: dat fiind rolul sau central in cultura romaneasca, cum se face ca Eminescu continua sa fie cel mai necunoscut mare poet national?

Ce facem noi de fapt ca lumea sa-l cunoasca, si prin ce mijloace?

Nu vedem padurea din cauza copacilor?

Am urmarit cu mahnire in ultimul deceniu dezbaterile din tara legate de Eminescu. ’Liberatatea de expresie’ post-revolutionara a acoperit un spectru foarte larg: alaturi de idolatrizari ce nu accepta critica unui subiect tabu, s-au adus cu seriozitate detractari puerile (Eminescu a fost impus de comunisti); aparent subtile (este el oare relevant pentru modernitate?; este el poet ’national’?), sau exclusiv politizante (Eminescu a fost anti-semit; a fost reactionar, etc).

Dialogul nu s-a materializat de fapt in ceva coerent, temele de dezbatere au venit si au trecut, la ’aniversara’ s-au adus omagii sablonarde care au dat apa la moara celor care il considera oricum pe Eminescu desuet. Temele negative plutesc inca in aer, poate chiar in inconstientul colectiv al romanilor, ca aburii nevazuti ai unei calomnii care persista si dupa ce acuzatiile se dovedesc false.

Vazute de peste ocean‚ ’dezbaterile’ au parut precum negativismul adolescentilor ce nu se pot desprinde de fapt de tirania internalizata a autoritatii. Disputele au degenerat frecvent in rafuieli personale si provincialisme irelevante, in fata unor spectatori fascinati de daramarea oricarei statui de pe soclu.

Intr-un astfel de context, nu e de mirare ca Institutul Cultural Roman, ca interfata cuturala cu strainatatea, si-a pus problema eficacitatii promovarii lui Eminescu. Am urmarit insa cu uimire la ICR NY un rationament care s-a degradat in ultimul deceniu prin contaminarea cu fundalul toxic din tara. Eminescu a ajuns sa fie asimilat cu sentimentalismul desuet, colorat de nostalgie si lipsit de discernamant al romanilor din Diaspora (chiar toti?). Dispretul fata de cei ce frecventau Centrele Culturale ca sa-si ogoiasca dorul de casa (prezentati pe nedrept, in bloc, drept ’ca sa manance mici si sa bea bere’) a generat ideea ca Centrele (acum Institute) nu sunt menite sa fie Camine Culturale pentru romani, ci institutii / interfata pentru interactiuni mai rafinate cu reprezentantii locali ai artelor, muzicii si literaturii. Desigur, nu ma indoiesc, pentru crearea unei imagini de Romanie moderna, in pas cu lumea… moderna (?) si… rafinata (?).

Eminescu intre timp a ramas cu un fel de stampila, ca si cand valoarea literara sau importanta sa culturala pentru romani nu ar trece de nivelul ’Pe langa plopii fara sot’ si a romantelor inganate de romani pribegiti, inculti si neciopliti, pe scurt o icoana cuturala locala irelevanta pentru straini.

Argumentul irelevantei este greu de acceptat altfel decat prin contaminare emotionala. ICR-ul are menirea constitutiva sa reprezinte cultura romana, in ansamblul ei, cu ceea ce a avut si are mai valoros si identificabil romanesc. Patrimoniul cultural nu este negociabil pe criteriul cererii si ofertei de piata!

Apare din nou intrebarea daca noi romanii nu ne dam singur in cap si ne taiem craca de sub picior. Credeti ca ar putea macar exista o dezbatere serioasa in tarile cu pricina pe tema daca Lermontov, Heine, Schiller, Baudelaire, sau Poe sunt relevanti pentru alte culturi? Sau pentru modernitate?

Implicat activ in promovarea lui Eminescu in SUA (unde traiesc de 25 de ani), am avut prilejul sa observ impactul direct pe care poezia lui Eminescu il are asupra vorbitorului nativ al englezei. Adica cel neinfluentat de patriotisme, de prefatarile criticilor literari sau de judecatile de sus asupra culturii romanesti.

In ultimii 10 ani am sustinut peste 15 prezentari/recitaluri Eminescu in orase americane si canadiene. Amintesc printre cele destinate in primul rand nativilor (si realizate exclusiv prin efort propriu) pe cele de la Smithsonian Institute, Harvard, New York University, Centrul International de Studii Est-Europene de la Berkley University, si productiile teatral-muzical-coreografice cu The Legend of the Evening Star din 2005 si 2008 de la New York. Reactia auditoriului contrazice categoric teza irelevantei lui Eminescu. Ele mi-au scos insa in evidenta, de fiecare data, cat de mare este golul informatiei – lipsa materialelor de propaganda chiar generala si, in special, lipsa traducerilor credibile.

Prin ce ne facem cunoscuti?

Poate ca este complexul de inferioritate al unei culturi mici (in sensul de ’cultura culta’), aparuta tarziu si exprimata intr-o limba ’folclorica’, din care cauza recurgem mereu la un pat a lui Procust, valorile noastre indiscutabile fiind in permanenta judecate prin prisma acceptabilitatii lor de catre straini. Adica, un argument mercantil de ce se cauta, care s-a pervertit in ceea ce trebuie facut: noi, romanii, ca sa fi bagati in seama, trebuie sa compunem, sa scriem, sa cantam, ca in Occident!

De aici, aberatia promovarii unei expozitii ca cea din 2008 de la New York cu ’street art’ (Freedom for lazy people). Nu din perspectiva criticilor ICR-ului din tara sau de aici (politizante, si degenerand in lamentabile atacuri la persoana), ci a adevaratei irelevante pentru promovarea a ceea ce este realmente valoros si semnificativ pentru spatiul cultural romanesc! Nu asta este sau trebuie sa fie menirea constitutiva a Institutului?

Nu prin productie de imitatie devenim relevanti sau putem capata o imagine identitara! (nici macar in cazul in care imitatia are succes!) Motivatia inconstienta a romanilor din tara, (adoptata parca si de alegerea ICR-ului) este de tipul ’Da’ ce? Nu putem si noi sa facem chestii d’astea!?’ – (Adica… ’de ce sa n-avem si noi falitii nostri’?).

Prioritatea pe care ICR-ul o acorda artelor vizuale, care nu necesita intermedierea traducerilor, este de inteles. Dar este clar ca in Romania nu se intelege adevaratul impact transcultural al unor anume initiative, ca cea amintita mai sus. Arta stradala (cu mesaj intentionat socant – ponei roz cu svastica, padurice de falusuri, cheie/falus pentru pestera/vagin, etc. – iconoclasm poate interesant pentru Romania actuala) nu impresioneaza pe nimeni in America care a trecut prin experimentalismul asta acum vreo 40 de ani… De fapt, street art este un overstatement ce descrie chiar magulitor o arta cel mult naiva, cu numai o treapta peste nivelul grafitti. Valva creata in Romania in jurul controversatei expozitii, tinand atentia mediei cateva luni, a fost absolut irelevanta pentru America. Cateva ziare locale au prezentat-o ca pe o curiozitatate pe pagina a 7-a, mult zgomot pentru nimic (adica, uite pentru ce s-a chemat politia!), intamplare uitata dupa cateva zile.

Si daca tot e vorba de arta naiva, de ce n-am promova mai degraba Cimitirul Vesel Sapanta? Loc intr-adevar original si unic in lume, cu specific mult mai usor identificabil cu Romania decat teribilismul absolut comun al ’artei’ stradale!

Neintelegerea mesajului transcultural este intretinuta si de infantilismul grandios al mediei romanesti. Acum cativa ani, un articol semnala cu ton triumfal si sub titlul infatuat Arta de a trai in Romania, vazuta de la NY un grupaj de cinci piese scurte romanesti, printre care si una intitulata FUCK YOU, Eu.ro.Pa! ’Arta de a trai’???Jucata in fata unui auditoriu minim si pierduta in oceanul ofertelor zilnice din Manhattan, iluzia ca ’arta de a trai’ in Romania (?) este de-acum bine-cunoscuta lumii este un delusion of grandeur. Nici nu ma leg de titlul intentionat vulgar al piesei (preluat neutru de americanul de rand), ci de irelevanta unei astfel de oferte culturale strainatatii pentru a ne remarca intru… cultura si spiritualitate.

Reprezentabilitate si recognoscibilitate

Eminescu este nu doar poet ’national’ prin identificarea romanilor cu spiritul sau timp de un secol si mai bine, el este reprezentativ pentru cultura noastra asa cum doina este indentificabila cu folclorul romanesc, si nu cel francez, german sau englez!

(Politica ICR-ului de promovare exclusiva a artei contemporane exclude de fapt si folclorul romanesc cel promovabil si reprezentativ! Tema ar merita discutata mai pe larg; globalizarea imbina tot mai mult cultura si turismul, cultura intr-o definitie mai larga incluzand artistii populari, artizanii, turismul cultural, agro-turismul, etc.).

Pentru promovarea lui Eminescu ca icoana recognoscibila international nu exista in prezent nici o startegie culturala. ICR-ul ar fi trebuit de mult sa fie numit ’Institutul Eminescu’, dupa modelul Institutului Goethe, ceea ce ar produce cel putin recognoscibilitatea numelui sau ca fiind legat de Romania. Eficacitatea unei astfel de strategii de marketing este a no-brainer (in americana), adica ’la mintea cocosului’. Pentru a trezi interesul unui public pentru ’poetul romanilor’, publicul ar trebui intai sa stie ca el… exista!

Recognoscibilitatea culturala la nivel de brand national nu se face usor. Brancusi si Enescu, cu faima internationala indiscutabila, nu sunt nici acum unanim identificati cu Romania printre americani. (Prin contrast, ‚toata lumea’ stie de unde este Nadia!). Argumentul inculturii maselor este irelevant: ORICE adus in atentia publicului de suficiente ori devine in cele din urma cunoscut! Este nevoie de o strategie culturala la nivel de guvern care sa inteleaga importanta promovarii sistematice a marilor valori (’patrimoniale’) cu scopul de a fi identificati in final cu imaginea Romaniei.

Dar cum il facem cunoscut pe Eminescu si, mai ales, prin ce? Ar trebui sa fie evident (si nu este!) ca, in contrast cu Enescu (care comunica direct, prin muzica) sau Brancusi (prin vizual) Eminescu nu poate fi promovat decat prin intermedierea traducerilor de calitate (credibile). Voi prezenta in numarul urmator realitatea trista a traducerilor eminesciene in engleza.

(Va Urma – Acest articol va apare in 3 editii consecutive)


Nascut in Romania, ADRIAN GEORGE SAHLEAN detine diploma de Master’s in filologie engleza si spaniola (Bucuresti, 1975) si psihanaliza (Boston, 1995). In 2002 obtine certificarea clinica de psihanalist, terminandu-si in prezent doctoratul. Dl. Sahlean este autorul a trei volume de traduceri de poezie in engleza si a unor eseuri de traducere literara. Talmacirile sale in versuri din ’poetul national’ al romanilor Mihai Eminescu — ’Poetul UNESCO al Anului 2000’ — i-au adus recunoastere internationala si cateva premii printre care ’Medalia de Aur Eminescu 2000’ si marele premiu ’LiterArt XXI’ al Asociatiei Internationale a Scriitorilor si Artistilor Romani (2002).

In 2002, Fundatia culturala romana si British Council au sponsorat un disc audio cu traducerea Luceafarului eminescian (The Legend of the Evening Star) in recitarea Principelui Radu de Hohenzollern-Veringen pe fundalul muzical al Poemei Romane de George Enescu; in 2005 ‘The Evening Star’ a fost pus in scena intr-o montare teatral-muzical-coreografica la teatrul ‘Acorn’ din New York, si reluata in 2008 la teatrul ‘Marjorie Dean Little’. Traducerile Dlui Sahlean au fost publicate in 2006 in editia bilingva ‘Eminescu – Eternul Dor, Imposibila Iubire’ (‘Eternal Longing, Impossible Love’) volum insotit de un disc audio in recitarea actorului Jeremy Geidt de la American Repertory Theatre (Boston).

Dl. Sahlean este foundator (2004) si presedinte al organizatiei non-profit Global Arts (www.globalartsnpo.org), organizatie ce promoveaza activ literatura, arta si muzica romaneasca in SUA. Este membru al Uniunii Scriitorilor din Romania, Societatii Americane de Psihanaliza Moderna, Asociatiei Traducatorilor Literari din America si Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor Medici Romani.

19 mai Ziua Mondială a Hepatitei

mai 17th, 2009

Alături de celelalte ţări ale lumii, anul acesta, pe 19 mai , pentru a doua oară consecutiv România marchează Ziua Mondială a Hepatitei.

Sponsorul de platină al acestui eveniment anual este compania Bristol Myers-Squibb, care susţine Ziua Mondială a Hepatitei în întreaga lume.

Ziua Mondială a Hepatitei este organizată în fiecare an de Alianţa Mondială pentru Hepatită, o coaliţie globală cu sediul la Geneva.

Aici se reunesc grupuri reprezentative de pacienţi din Asia, Pacificul de Vest, Australia, America de Sud, Europa, zona Est Mediteraneană. Toţi aceşti pacienţi încearcă să atragă atenţia asupra pericolului răspândirii virusurilor hepatice şi de a schimba destinul oamenilor cu hepatita crocică virală.

Proiectul este dezvoltat în primul rând pentru a determina autorităţile medicale şi politice să sprijine programele de educare va populaţiei, de prevenire şi tratare a bolii.

Campania va începe cu o conferinţă de presă şi va continua în lunile următoare cu o serie de acţiuni educative pentru publicul larg şi media.

Potrivit Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii aproximativ 2 miliarde de oameni din întreaga lume au contactat virusul hepatitei B şi în jur de 350 milioane de oameni au fost infectaţi cronic.

Alianţa Mondială pentru Hepatită informează că în lume , o persoană din 12 suferă de hepatita virală, mulţi dintre cei infectaţi nici nu ştiu acest lucru, pentru că adesea hepatita virală nu prezintă simptome caracteristice. Iar cei infectaţi sunt potenţiale surse de infecţie pentru cei din jurul lor.

Virusul hepatitei B, este de 50 până la 100 de ori mai contagios decât HIV, care determină maladia SIDA, şi poate fi transmis mult mai uşor de la o persoană la alta.

Conform estimărilor OMS, în România aproape un milion de oameni suferă de hepatita cronică B. Netratată poate provoca cancer hepatic şi….în final decesul.

Tot OMS consideră că virusul hepatic B reprezintă al doilea agent cu potenţial oncogen după tutun.

Compania Bristol Myers-Squibb pe 19 mai, în România , va încerca să tragă un semnal de alarmă pentru conştientizarea hepatitei cronice B, cel mai agresiv tip de hepatită.

IAŞI 600 + QUASAR 30, Colocviul de Fantastic, SF şi Avangardă

mai 17th, 2009

IAŞI 600 + QUASAR 30, Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
Primăria Municipiului Iaşi
Muzeul Literaturii Române Iaşi
Casa de Cultură a Studenţilor Iaşi
Clubul UNESCO “Quasar”

Vă anunţăm că în anul 2009 Cenaclul de Anticipaţie / Clubul UNESCO \”QUASAR\” Iaşi /Avangarda, Fantastic, Science Fiction/, fondat de către Dan Merişca, a împlinit 30 de ani de activitate continuă – timp în care a lansat peste 20 de scriitori, numerosi artişti plastici, muzicieni, dansatori, cercetători în diverse domenii; a organizat numeroase Convenţii naţionale (cum ar fi cea din 1986, la care au participat Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Mihail Şora, ori cea din 2000, în cadrul căreia binecunoscutul scriitor şi futurolog parizian Gerard Klein a devenit Preşedintele de Onoare al Clubului. Printre cei care s-au simtit legaţi de grupul de elită ieşean, să-i amintim pe o parte dintre membrii Grupului \”Divertis\”, pe Cristian Tudor Popescu, ori pe fostul Ministru de Externe, Mihai-Răzvan Ungureanu. Membri ai cenaclului au dus numele şi renumele QUASAR la Convenţii europene şi mondiale, au publicat peste graniţe – ca disidenţi, înainte de 1989, ori în antologii de renume de pe ambele maluri ale Atlanticului, nominalizate la premii mondiale. Avem printre noi quasarişti care au participat la şedinţe ale cenaclului încă înainte de a se naşte… (Mina Mihai, Georgiana, Dragoş…), avem pensionari plini de energie, tineri masteranzi şi doctoranzi de valoare (Nicole Vasilcovschi, Ciprian Soptica, Radu Chialda). Preşedintele Clubului, care îşi desfăşoară actualmente activitatea la Muzeul Literaturii Române (Casa Pogor) din Iaşi, este universitarul George Ceauşu, iar membrii si foştii membri au depăşit fizic de mult graniţele ţării, putând fi întâlniţi din Alaska şi până în Japonia.
Vă invităm să fiţi alături de noi sufleteşte, off-line sau on-line, la o mare întâlnire de familie SF (şi nu numai) care se va desfăşura în Iaşi, între 5-7 iunie 2009.

Programul Colocviului de Fantastic, SF şi Avangardă
„Iaşi 600 + Quasar 30”,
5-7 iunie 2009

Vineri, 5 iunie 2009:
17.00 Sala de conferinţe a Casei de Cultură a Studenţilor (CCS): conferinţă de presă asupra desfăşurării manifestării (Vlad Frânghiu)
18.00 Cafeneaua-ceainărie „Sage café”: Lectură publică de fantastic şi science fiction cu scriitorii invitaţi organizată de Radu Manole şi Felicia Ceauşu
19.30 Sala de conferinţe a CCS: Cuvântul organizatorilor şi invitaţilor: Dan Jumară, Adrian Căliman, Mihai Pricop şi Marian Coman
20.00, Sala de conferinţe a CCS: Iaşul literar-artistic, ştiinţific şi religios. Sesiune de comunicări ştiinţifice. Iniţiază dezbaterea George Ceauşu şi Corneliu Grumezea
21.00-22.00 Sala de discuţieconferinţe a CCS: De la Iaşul ficţional la alte Românii şi Europe asupra unor texte şi filme SF şi fantasy coordonată de Dan Popescu şi Paul Sava.

Sâmbătă, 6 iunie 2009:
10.00, Sala “Pod-Pogor Fiul” de la Muzeul Literaturii Române: Lansare de cărţi şi reviste (I): Colecţia „Povestiri ştiinţifico-fantastice” şi “Princeps Edit”. Prezintă George Lazăr, Daniel Corbu şi Mircea Boboc.
11.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lista lui Manolescu: SF-ul românesc între existenţă şi neant. Iniţiază dezbaterea Sorin Camner şi Lucian Merişca.
12.00 Sala “Pod-Pogor fiul”: Lansare de cărţi şi reviste (II): Editurile “Bastion”, “Media-Tech” şi “Cronica”. Prezintă George Ceauşu şi Dan Doboş.
13.00-14.00 Fantastic românesc şi science fiction: prezenţe internaţionale. Iniţiază discuţia Traian Bădulescu şi Sorin Antohi.
17.00 Sala de conferinţe a CCS: Realităţi şi mituri româneşti şi europene. Iniţiază dezbaterea Cătălin Sandu şi Ana-Maria Mihai.
19.00 Sala de conferinţe a CCS: Festivaluri SF şi F. O secţiune extrasă din anii 2007 şi 2008 de “literaturi ale imaginarului” de către Casian Balabasciuc şi Nicole Vasilcovschi. Urmează acordarea diplomelor „Quasar” pentru science fiction şi genuri conexe
20.00-22.00, Sala de conferinţe a CCS: Noaptea textelor SF şi F. Cenaclu-concurs coordonat de Traian Bădulescu şi Ciprian Şoptică.

Duminică, 7 iunie 2009:
11.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: dezbatere în care “evoluează”Există o literatură pentru copii şi tineret? Vlad Frânghiu şi Mihail Grămescu
12.30 Sala “Pod-Pogor fiul”: Mică antologie de ficţiune anticipativă. Comentarii concluzive în asupra manifestării plasate de Radu-Vasile Chialda, Lucian Merişca şi Adrian Bănuţă.

sursa: http://clubul-quasar.blogspot.com/

BANATUL – MULTICULTURALITATE ŞI MULTICONFESIONALITATE (II)

mai 17th, 2009

Complexele înţelesuri ale identităţilor locală şi regională

După fascism şi comunism, „a înţelege şi a explica trecutul nu mai este un lucru atît de simplu” . În ceea ce priveşte Banatul – asupra căruia ideologiile naţionale îşi disputaseră supremaţia şi motivaţia acesteia în funcţie de reale sau aparente identităţi etnografice -, trebuie să spun că recunoaşterea amalgamării valorilor contribuie la înţelegerea identităţii cultural-istorice. În fapt, recunoaşterea identităţilor regionale îmi pare a fi una iniţiatică, una ce premerge altor recunoaşteri sau autorecunoaşteri identitare.

Cît priveşte Banatul, rolul administraţiilor imperiale a fost acela de a fi promovat nu doar limba şi cultura germane ori colonizarea şvabilor vorbitori de limbă germană –, ci şi organizarea şi stimularea afirmării tuturor comunităţilor culturale din regiune. Doar aşa se explică emanciparea acelora de limbă română şi de limbă sîrbă, ambele ortodoxe, deci, diferite comparativ cu religia Casei de Habsburg şi acceptarea, fără exagerate restricţii, a evreilor. În genere, expresiile religioase – inclusiv acelea mozaică şi musulmană -, au beneficiat de existenţa unui sistem administrativ şi a unor norme de funcţionare şi de coabitare similare. Aşa se explică apropierea mai multor grupuri religioase, interferenţa şi împrumuturile obiceiurilor lor, numeroasele convertiri ale bănăţenilor ce au loc în perioada cuprinsă între secolele al XVIII-lea şi al XX-lea. Tot astfel trebuie înţeles accentul pus pe codul civic, mult mai util convieţuirii populaţiilor urbane decît diferenţialismul comunitar-etnografic sau religios.

Fenomenul a fost asemănător în majoritatea oraşelor şi regiunilor Europei Centrale. Cu precădere în privinţa oraşelor, ele au fost mai întîi cosmopolite şi, mai apoi, exprimaseră una sau alta din opţiunile etnonaţionale. Exemplele Pragăi, Krakoviei, Bratislavei, Budapestei, Lembergului, Cernăuţiului sînt de notorietate. Timişoara a făcut şi ea parte din această categorie. Integrarea ei în România Mare a fost ceva mai lentă şi nu lipsită de dificultăţi în contextul în care conştiinţa identitară naţională s-a format pe baza conceptului restrictiv de etnic, un concept potrivit căruia cultura grupului majoritar şi nu cetăţenia, originea comună şi nu statutul juridic, istoria şi nu administraţia statală reprezentau ideea de naţiune. Abia înţelegînd cosmopolitismul bănăţean central-european moştenit de la administraţia Vienei şi diferenţialismul religios moldo-valah preluat din Balcanii Constantinopolului – acestuia din urmă asociindu-i-se conceptul prusaco-german de Volk -, vom fi în măsură să reevaluăm mai credibil istoriile regională şi naţională. Transferat în secolul al XIX-lea în culturile etnonaţionale, amalgamul ideologic dintre politică şi religie – aidoma codului ce stă la temelia administraţiei Imperiului Otoman -, e unul din factorii care au îngreunat în trecut şi îngreunează şi astăzi formarea şi occidentalizarea clasei de mijloc, respectiv, modernizarea României profunde.

Politicile naţionalist-centraliste ale regimurilor ce s-au succedat după 1918 au ţinut seama de unitate şi unicitate, nu şi de diversitatea regională, ignorînd multiculturalismul şi marginalizînd ori excluzînd concepte precum cetăţean, descentralizare, autonomie, federalizare.
Să mai reţinem că – în pofida folosirii aceleiaşi limbi germane de către administraţia habsburgică centrală şi regională -, o deosebire majoră exista între marea Austrie catolico-imperială condusă de despoţi toleranţi, contaminaţi de ideile progresiste ale secolului al XVIII-lea şi mica Prusie protestanto-regală atrasă de reforme moderne, de etica militară, precum şi de ideea de germanitate. Aşa se face că în culturile sociale, pedagogice, administrativ-teritoriale ale celor două entităţi statale au existat diferenţe notabile şi acestea erau de observat nu doar la emiţători, ci şi la receptori. Spre deosebire de Transilvania, marcată de marile discrepanţe sociale, religioase, culturale, de breslele, bisericile şi constituţiile medievale, de comunitarismul religios şi lingvistic, Banatul a avut parte mai mult de influenţa paradigmei civice imperiale. Locuitorii săi au fost în măsură să recepteze şi să multiplice mai rapid şi mai bine decît ardelenii modelul iluminist al Vienei .

Cosmopolitismul emancipator de secol al XVIII-lea a fost vizibil în Banat pînă la mijlocul secolului al XIX-lea, atunci cînd politica Habsburgilor a arătat cele dintîi semne de oboseală în faţa propagandei etno-naţionale germane a Prusiei. Schimbarea de orientare s-a oficializat prin acceptarea compromisului austro-ungar din 1867, respectiv, prin crearea Monarhiei Austro-Ungare. Compromisul va influenţa setul de valori, în sensul acceptării (controlate, pînă la un punct) şi oficializării statutului locuitorilor în temeiul originii, istoriei, limbii, religiei . Trebuie însă să observăm că în regiuni precum Banatul, ideile etnoculturală şi etnonaţională nu era dominante nici la vîrful societăţii, nici în lumea industrial-comercială şi nici în identitatea orăşenilor. Optica promovată de teoria germană a Volk-ului a fost însuşită cu întîrziere şi, doar parţial, comparativ cu alte regiuni . Ea a fost formula pedagogică prin care s-a întîmplat să fie posibilă emanciparea populaţiilor săteşti .

Dacă plurilingvismul şi buna coabitare a cultelor catolic, ortodox, greco-catolic, mozaic, reformato-calvin, luterano-evanghelic au reprezentat o reuşită în Banat, una pe care a mizat Viena şi pe care o asumaseră fără rezerve numeroase familii de burghezi, meseriaşi, muncitori, negustori şi comercianţi, tot atît de adevărat este că trecerea de la o religie la alta, multiplicarea familiilor mixte indica o formă de coexistenţă recognoscibilă în oricare din teritoriile Europei situate între două imperii, între două sau mai multe biserici, între valori de provenienţă diversă, între comunităţi cu tradiţii distincte, între naţiuni şi/sau state-naţionale diferite. Amestecul identitar – aidoma asimilismului – a fost refuzat de curentul radical etno-naţionalist. În regiuni precum Banatul – şi ea nu e un caz singular în Europa – populaţiile s-au creionat ca identităţi de graniţă, devenind transfrontaliere şi transculturale. Graţie coabitării, condiţiei social-materiale relativ apropiate şi acceptabile a majorităţii locuitorilor, precum şi a amestecului de familii – un amestec ca nicăieri în altă parte a Europei , – Timişoara şi Banatul au dejucat tendinţele etnonaţionaliste atît în perioada interbelică şi în timpul celui de-al doilea război, cît şi în deceniile totalitarismului naţional-comunist. Ambivalenţele culturale au generat o stare de civilizaţie ce a contribuit la atracţia spre invenţii tehnice, comerţ, arte, muzică şi mai puţin spre ideologii. Asemenea elemente au făcut posibilă perpetuarea particularităţilor Banatului.

Noţiunea de etnic a fost însuşită tîrziu şi doar de un segment al populaţiei regiunii. Cred că aşa se explică faptul că Banatul s-a situat la egală distanţă de Kulturnation-ul romantismului german ce făcuse carieră în a doua jumătate a secolului al secolului al XIX-lea şi în secolul al XX-lea în multe dintre mediile intelectuale central şi sud-est europene precum acelea cehe, slovace, române, croate, sîrbe, greceşti şi bulgare 3.
În pofida presiunilor de maghiarizare din perioada 1880-1914, a unei tentative de anexare sîrbă din timpul celui dintîi război mondial şi a politicilor de românizare începute în 1919, Banatul a continuat să fie şi pe parcursul secolului al XX-lea o regiune prin excelenţă a interferenţei diversităţilor culturale. Remarcabil a fost faptul că pentru o lungă perioadă locuitorii au folosit limbile germană, română, sîrbă, maghiară, idiş, bulgară şi slovacă şi că distincţiile nu fost şi nu au devenit nicicînd definitorii.

Conştientizarea moştenirilor istorice diverse a rămas o constantă, fapt ce a făcut ca pînă şi practicile religioase să fie, prin împrumuturi, amalgamate. Românii erau de religie ortodoxă, dar şi greco-catolică; maghiarii erau romano-catolici şi reformato-calvini; germanii erau romano-catolici şi, în mică proporţie, evanghelico-luterani; evreii, ashkenazi şi sepharzi, ortodocşi şi reformişti sau neologi . Un număr important de familii aveau deopotrivă origini ortodoxe şi catolice, protestante şi mozaice. Din asemenea moşteniri s-au născut codurile multiple ale bănăţeanului, coduri ce se revendică din universul uman multi- şi intercultural, unul înclinat mai degrabă spre dezvăluirea similitudinilor şi nu spre sublinierea diferenţelor.

Săptămâna viitoare: Banatul sub administrație românească

Străinul de acasă: etnii şi confesiuni minoritare în Moldova medievală

mai 17th, 2009

Puţine dintre evenimentele şi oamenii trecutului medieval activează resorturi în conştiinţa individuală şi colectivă a contemporanilor într-o măsură comparabilă cu cele privitoare la întemeierea instituţiilor de stat sau a structurilor ecleziastice. Consemnate în scris de lapidarele mărturii contemporane, încadrate de timpuriu într-un discurs despre stat, putere, credinţă şi naţiune, născut chiar în momentul de apogeu al paradigmei integraţioniste a creştinătăţii, reevaluate cu entuziasm de istoricii şi oamenii de litere ai secolului al XIX-lea, aceste teme au refuzat limitele cercetării istorice. Educaţia de masă cu propaganda etatică aferentă, dar şi interesul obiectiv al publicului pentru originea personală şi a comunităţii proprii, au asigurat naşterea şi difuzarea unei mitologii a întemeierii şi fondatorilor, populate de personalităţi paradigmatice, victorii pe câmpul de luptă obţinute asupra duşmanilor seculari, însoţite de evenimente miraculoase, de la vânătoarea şi jertfa rituală, la implicarea divină, prin intermediul unor sfinţi locali.

Această memorie identitară s-a subsumat unor imperative politice, odată cu legitimarea politică şi juridică a principiului de naţionalitate, cu consecinţe decisive pentru destinul popoarelor central şi sud-est europene. Argumentul istoric fundamentat pe cunoaşterea antecedentelor medievale a devenit parte a tratativelor de pace de la finele primului război mondial, iar din această perspectivă problematica referitoare la întemeierea statelor şi limitele teritoriale ale acestora a deţinut primatul incontestabil. Dacă politizarea unor astfel de preocupări a avut pentru relaţiile interetnice din regiune efectele tragice pe care le cunoaştem, aprofundarea cercetărilor istorice din ultimele decenii a confirmat anumite teorii lansate în anii interbelici.

Tradiţia istorică a Moraviei Mari, mai ales a limitelor sale teritoriale, privită cu reticenţe de autorii pozitivişti datorită lipsei unor surse documentare de substanţă, a fost confirmată de cercetările arheologice, iar însemnările conţinute de Cronica moldo-rusă fac azi obiectul unor interpretări interesante din partea istoricilor români1. Dacă studiul realităţii medievale în spiritul veşnic căutatului adevăr istoric este la fel de fascinant ca şi analiza mitologiei politice şi a simbolisticii naţionale pe care o încorporează, realitatea faptelor şi proiecţia sa imagologică nu pot fi interpretate corect fără cunoaşterea istoriei comunităţilor minoritare din punct de vedere etnic şi confesional prezente pe teritoriul statelor medievale. Un astfel de interes este cu atât mai justificat pentru Europa Centru-Orientală, unde poziţia naţiunilor s-a schimbat pe durata evului mediu, iar realitatea unor falii etnice şi de credinţă între putere şi societate sau măcar anumite componente acesteia este aproape o constantă a regiunii. Statele medievale constituite în spaţiul românesc nu se diferenţiază de realităţile din proximitate din acest punct de vedere, fără ca existenţa documentată a alterităţii să pună în cauză semnificaţiile identitare ale afirmării structurilor politice de la sud şi est de Carpaţi.

Temele circumscrise studierii coexistenţei mai multor etnii într-un teritoriu comun a fost avută în vedere de medieviştii români mai ales în legătură cu Transilvania, unde fenomenul a cunoscut o dinamică specifică, ajungând la faza instituţionalizării osmozei dintre apartenenţa etnică şi privilegiile individuale sau comunitare. Ţara Românească şi mai ales Moldova au cunoscut la rândul lor prezenţa unor grupuri de străini, într-un interval cronologic anterior constituirii etatice. Fenomenul îşi are explicaţia în situaţia obiectivă a acestui spaţiu aflat sub dominaţia politică a popoarelor stepei şi la confiniile unor entităţi politice dinamice precum regatul apostolic al Ungariei sau cnezatele ruseşti afirmate pe ruinele ansamblului Kievian. Prezenţa pecenegilor, uzilor şi cumanilor mai face obiectul evaluărilor arheologice, iar influenţa lor asupra onomasticii elitei sociale a românilor a dat prilejul unor interesante speculaţii istoriografice şi filologice – 2.

Afirmarea primului proiect politic românesc, aşa-numitul Imperiu Româno-Bulgar, a beneficiat şi de aportul militar al cumanilor, iar o serie de istorici români au apreciat că invazia mongolă din 1241 a avut drept consecinţă îndepărtarea pentru moment a pericolului expansiunii statelor creştine din vecinătate. Astfel de interpretări vin în contradicţie cu imaginea negativă pe care călăreţii stepei şi-au câştigat-o în mentalul publicului apusean şi chiar în stereotipiile cu care operăm noi înşine. Din perspectiva forţelor interesate în contracararea pericolului ce venea din est, dar şi a proiectului mai vast de misiune catolică, regiunile de impact au căpătat o importanţă sporită, materializată prin edificarea şi consolidarea unor forme efective de control al regiunii. Secolul al XIII-lea este dealtfel un moment ambivalent sub aspectul relaţiilor etnie-confesiune, în sensul că pe fondul apogeului guvernării papale asupra unui univers transnaţional, definirea prin apartenenţa religioasă devine o componentă a discursului identitar.

Dacă prezenţa Cavalerilor Teutoni în Ţara Bârsei a determinat consolidarea prezenţei oaspeţilor germani în sudul Transilvaniei şi a pus în discuţie posibile incursiuni spre sud3, cunoscuta scrisoare adresată de papă regentului Bela în 1234 ne oferă date privitoare la situaţia etnică din episcopia cumanilor,, recent fondată. Fără a insista asupra referirilor la români şi la pseudoepiscopii acestora, a căror credinţă pune în pericol fidelitatea fiilor bisericii catolice din zonă, avem o mărturie oficială în legătură cu stabilirea acestora din urmă într-un areal extracarpatic, cu probabile structuri instituţionale româneşti – 4. Cavalcada fiilor lui Ghinghiz-han oprită in extremis în câmpiile Ungariei şi la porţile burgurilor sileziene a distrus în bună parte aceste fundaţii catolice, maghiare şi saxone, adăugând nuanţe în plus caracterului volatil relaţiilor etnice şi de putere din zonă. Relevante pentru cunoaşterea limitată a realităţii este cronica lui Thomas Tuscus, care conecta anumite relaţiile dintre români şi ruteni cu luptele dintre regele Ottokar al II-lea al Boemiei şi Rudolf de Habsburg.

Consolidarea prezenţei unor comunităţi catolice în Moldova este legată de efortul Coroanei Ungare de a combate pericolul tătar şi implicit de a-şi consolida prezenţa politică într-un spaţiu vital pentru ambiţiile sale în lumea rusă. Unor astfel de impulsuri politice şi transferuri demografice de peste munţi, din Maramureşul în curs de transformare în paradigma feudală maghiară i se datorează dealtfel însăşi întemeierea Moldovei, iar într-o etapă ulterioară, afirmarea independenţei sale politice ca urmare a translaţiei unei revolte maramureşene. Avem de-a face cu fenomene similare ca direcţie de propagare, dar obiectiv antitetice sub aspectul finalităţii în durată lungă. Importanţa comunităţilor catolice din Moldova a crescut în contextul promovării prozelitismului intransigent asumat de regele Ludovic I d’Anjou, dar mai ales în condiţiile posibilităţii reale de intrare a Moldovei în ordinea politică şi spirituală guvernată de suveranul pontif. Tratativele iniţiate de Laţcu în acest sens nu s-au finalizat cu succes, ca dealtfel şi tentativele similare ale Ţării Româneşti, iar motivul esenţial pare să fi fost insistenţa bisericii şi suveranului ungar de a intermedia relaţia noilor fii ai bisericii romane cu papalitatea.

Această complicată combinaţie de opţiuni religioase cu dimensiune aproape exclusiv rituală, sensibilităţi etnice şi ambiţii politice va jalona permanent demersurile Sfântului Scaun în Răsărit. Mai cunoscute din acest punct de vedere sunt evoluţiile din spaţiul rus, unde ierarhia ecleziastică poloneză a susţinut în mică măsură eforturile de unificare a bisericii, chiar în condiţiile aderenţei puterii de stat. Relevantă pentru suprapunerea între apartenenţa etnică şi cea religioasă este afirmaţia marelui maestru al Ordinului Cavalerilor Teutoni, care îi acuza pe polonezi că s-au aliat cu rutenii schismatici, împotriva unor oameni ai bisericii.

Moldova nu a cunoscut în primele secole ale existenţei sale acutizarea unor astfel de conflicte, nici chiar după consacrarea mitropoliei ortodoxe a Moldovei, odată cu încheierea litigiului cu patriarhia ecumenică din Constantinopol. Jurisdicţia spirituală asupra catolicilor de aici a alimentat însă un alt conflict, care i-a opus pe prelaţii maghiari şi polonezi, ultimii având câştig de cauză datorită reorientării politice a domniei sub Petru I Muşat. Contactele cu biserica romană par să fi fost extrem de profunde, devreme ce activitatea predicatorilor husiţi a găsit ecouri şi în Moldova, fapt documentat de corespondenţa unor oficiali ai diecezelor vecine5. Impactul ideilor şi practicilor husite asupra majorităţii ortodoxe a fost probabil nesemnificativ datorită obstacolelor de ordin lingvistic şi a diferenţelor rituale. Pe de altă parte, în ultimii ani s-a pus problema unor influenţe husite asupra unor mişcări contestatare născute în cadrul bisericii ruse la finele secolului al XV-lea. Străinii din Moldova s-au confruntat şi cu fiscalitatea relativ aspră a puterii, politici care au determinat şi caracterul restrâns al imigraţiei cehe. Anabaptiştii persecutaţi în sudul Boemiei au sondat posibilitatea de a se stabili în Moldova lui Ştefan cel Mare, fără ca fenomenul să capete amploare notabilă. Menţinerea contactelor cu centre spirituale şi economice din Transilvania şi Polonia a asigurat şi cadrul necesar pentru difuzarea tezelor Reformei, în diferitele sale eexpresii. Încercările de a capta interesul puterii de stat pentru cauza protestantă avea să ducă la tensiuni, cu episoade violente pe durata secolului al XVI-lea.

O altă comunitate prezentă în Moldova şi care a făcut de la un moment dat obiectul unor reacţii xenofobe a fost cea a armenilor. Aflaţi mai ales în aşezări preurbane, aceştia au dispus de o serie de privilegii confirmate de domnie şi au avut un rol activ în relaţiile comerciale cu centrele din sudul Poloniei şi Lituaniei. Specificul confesiunii lor i-a făcut suspecţi în ochii majorităţii, în contextul acutizării pericolului otoman şi a propagării ideilor protestante. Convertiri forţate şi confiscări de bunuri sunt atestate de cronicile armene din Kameniţa şi, dintr-o perspectivă favorabilă, de cronica lui Macarie, în timpul domniei lui Ştefan Rareş. Un moment în care străinii au devenit obiectul ostilităţii majorităţii a fost sfârşitul domniei lui Despot, când inovaţiile religioase ale acestuia au generat revolta locuitorilor şi reprimarea celor socotiţi colaboratorii săi.

Ar fi nepotrivit să clasificăm relaţiile interetnice din Moldova medievală din perspectiva toleranţei care nu-şi câştigase dreptul de cetate în grila de valori a civilizaţiei europene sau să le privim ca pe momente de conflict permanent. De cele mai multe ori, conduita uneia sau alteia dintre comunităţi a fost determinată de interesele sale concrete şi de grija pentru păstrarea identităţii proprii, în datele sale esenţiale.

1 Pentru detalii, vezi consideraţiile lui G.I.Brătianu Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1945, p. 43 et sq şi interpretările propuse de Ovidiu Pecican, Troia, Veneţia, Roma, Cluj-Napoca, 2001,passim.

2 Stelian Brezeanu şi-a propus să demonstreze faptul că aceste influenţe datează dintr-o etapă istorică precedentă migraţiei cumane, deci anterioară secolului al XIII-lea, un argument implicit în favoarea continuităţii românilor pe teritoriul fostei Dacii. Vezi Stelian Brezeanu, Identităţi şi solidarităţi medievale_: controverse istorice, Bucureşti, 2002, p. 234 et sq.

3 Vezi Şerban Papacostea, Românii în secolul al XIII-lea: între cruciată şi Imperiul Mongol, Bucureşti, 1993, p. 22-26.

4 Pentru discuţia privitoare la români şi la semnificaţiile documentului papal, vezi interpretările lui Şerban Papacostea şi obiecţiile lui Daniel Barbu, conţinute în articolul acestuia din volumul omagial dedicat lui Paul Cernovodeanu.

5 Vezi Maria Crăciun, Protestantism şi ortodoxie în Moldova, Oradea, 1996, p. 11-15.

Europarlamentare şi prezidenţiale

mai 17th, 2009

Ciudat comportament politic! Deşi până la europarlamentare mai este mai puţin de o lună, pe când prezidenţialele au de aşteptat până toamna târziu, toată lumea politică se comportă de parcă lucrurile ar sta exact invers ori ca şi cum alegerile pentru Parlamentul European ar fi lipsite de orice însemnătate.

Şi nu doar lumea politică procedează astfel, ci şi opinia publică în frunte cu vârful său de lance, presa, care, iată, a pornit deja în căutarea „preşedintelui ideal“, dar pare complet neinteresată de „europarlamentarul acceptabil“! Dacă n-ar fi existat scandalurile legate de apariţia şi dispariţia de pe listele PDL ale drei Elena Băsescu şi de trecerea, direct din arest ca să spun aşa, a dlui Gigi Becali pe lista PRM, probabil am fi trecut pe lângă alegerile europene fără să ne dăm seama că acestea au loc! E chiar de mirare că partidele s-au deranjat pe 9 mai, de Ziua Europei, să-şi lanseze oficial candidaturile.

Dar nici acest eveniment n-a rămas neatins de febra prezidenţialelor, toate partidele folosindu-l pentru a-şi anunţa oficial sau pentru a-şi reitera candidaturile. Aşa am aflat, de la reuniunea electorală PDL, că dl Băsescu va bântui ţara până toamna târziu, să vadă cum utilizează Guvernul cele 9 miliarde de euro pentru investiţii, că dl Vadim Tudor îl va desemna pe dl Becali premier din partea PRM – frumos cuplu de comici vestiţi ai ecranului! – şi că dl Crin Antonescu va rămâne şi în campanie „un romantic, nu un contabil de voturi“. Ca să nu mai spun că, aflat la Iaşi ca şi cuplul evocat mai înainte, dl Mircea Geoană deja îşi dădea aere de preşedinte! Bun, neafiliat vreunui partid ca să lanseze candidaţi la europarlamentare, n-am aflat nimic de la Principele Radu cu acest prilej, dar timpul nu e desigur pierdut! Nici UDMR n-a speculat momentul, dar uniunea încă n-a decis dacă va avea sau nu candidat la Preşedinţie.

De altfel, bravele noastre partide şi-au dovedit din plin interesul faţă de alegerile europarlamentare încă din faza alcătuirii listelor, activitate ce-a oscilat între acordarea de premii de consolare şi operaţiuni de pedepsire. Nu cred că un sfert din candidaţii partidelor sunt calificaţi pentru Bruxelles, mă refer la iniţierea în alegeri europene, cunoaşterea perfectă a câtorva limbi străine, capacitate de relaţionare civilizată şi de controversă elegantă. Şi, atunci, la ce să ne aşteptăm, în condiţiile în care până şi campania este deturnată către jocul electoral prezidenţial din toamnă? La o prezenţă la vot de sub 25% şi la o reprezentare în PE demnă mai degrabă de milă.

Argumentul că şi în celelalte ţări din UE prezenţa la vot la europarlamentare este relativ modestă nu ţine. Acolo, prezenţa medie la vot n-a scăzut sub 30 de procente, pe de o parte, iar pe de alta, pretutindeni există un corp de europarlamentari cu experienţă deja constituit, cel mai adesea cu exerciţiu parlamentar şi guvernamental intern. Cicciolina sau „fătucile“ dlui Berlusconi sunt excepţia, nu regula. Pentru că PE nu e chiar teren de joacă, ci locul în care se votează bugetul UE, cel care monitorizează şi instanţa care poate dispune sancţiuni împotriva unui stat membru. Dar pe noi nu ne interesează fleacuri din acestea!

Articolul a ap[rut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Likidia

mai 17th, 2009

(2 strofe lichid-nonstabile)

Punekla likidia cardiacă
carosabil semn giratoriu
în oraşul acela descompus, deţinut de molii
fecunde fabrici de sticlă, carosabilă mov
timpul, o valoare nulă
strigătul, o pedanterie calorică iarna
stau în pod si urlu urlete rotative
mă caută decrepirea, iconostabil marţipanul
le dau cu tifla-n praz
sunt intangibil ca un iceberg iarna
în plopi vampirii cântă ca nebunii
pe sotto voce, ultrasonic dans..

***

am băut apă ca să fiu beat
beat şi surd ca un bivol ambivalent
trag la o căruţă plină cu fecioare
le vând mai încolo pe tutun
plantez tutunul, fumez arici masculini
caut explicaţii pretudindeni, îmi trece viaţa ca o nălucă
oare Luca era grec?
oricum mă uit nu găsesc sudul
citesc la felinare umbre
mă ascund polivalent în crepuscul de minotaur
fără coarne, doar feromoni…

Aprinde luna şi o stinge iar

mai 17th, 2009

Ce dacă pomii se clatină şi frunzele cad?
Firele de nisip de pe alee
Nu simt vre-un fior pentru ele.
Sunt jos sub tălpile noastre
Cu durerile lor.
De ce taci când luna se ascunde în spatele pomilor
Ca o lampă care se stinge?
Ţi-e frică de noapte?
Uiţi atunci toate întâmplările vechi?
Te simţi singură fără ele?
Ţi-e teamă de tine, de mine?
Dar şi când luna se arată iar, tot noapte e!
Vântul se joacă în pletele tale.
Cu legănatul pomilor,
Aprinde luna şi o stinge iar.
Nimeni nu plânge după frunzele
Care cad printre umerii noştri.

Dan David, Los Angeles, Martie-30-2007.

Nisipuri Miscatoare

mai 17th, 2009

Revederea aprinde scântei de aur în ochii-ţi surăzând
Şi atingerea ta
Scurtcircuitează o undă de curent
Ce străbate nevăzută de-a lungul venelor
Către inimă.

Mulţimea străzii
Ne’nconjoară ca pe-o insulă
Şi găsesc adăpost
La chioşcul de reviste
Ocrotindu-te de lume
Ca pe-o avuţie proprie.

Îţi simt respiraţia ca pe-o briză
Cu reminiscenţa parfumată din trecut
Când puteam să-ţi sorb de pe buze licoarea
Substituind vorba cu strânsul piept la piept.

Ca şi-acum, sorocul te-a scos în cale
Să mişti dunele nisipurilor deşarte
În văi muntoase şi coborâşuri abrupte
Pe care numai cămilele dorului
Puteau naviga.
Dar mirajul s-a destrămat
Ca fata morgana
Pe fundalul întinderilor fierbinţi
Lăsând în urmă agonia visurilor neîmplinite
Şi mistuitoarea sete de adevăr.

Citesc umbra ezitării acoperindu-ţi privirea
Şi las să’ngheţe întrebarea nerostită
Ştiind că excavarea în nisipurile trecutului
Nu poate da viaţă măreţiei anticelor temple.

ODETTE

mai 17th, 2009

a nins, trist, ca şi cum ar fi ultima zăpadă. un plâns.
închid ochii, să-mi mângâi sufletul, trist, istovit. un cimitir.
am pierdut iubirea, a fugit… vinovată, pe lumina stranie a pietrelor din oraşul pierdut. şi tăcerea ei este sfâşietoare, cămaşă roşie din coajă de tamarilla. şi-am să tac şi eu, colecţie de cuţite ascuţite lunatic de mirarea unei uitări… şi-am să tac, ca şi cum ar fi prea puţină zăpadă şi prea mult sânge, de aşteptare…
nici timpul nu mai înţelege cine a schimbat actul patru din „Lacul lebedelor”, de Ceaikovsky! şi-acum trebuie să înveţe mişcări de balet… şi, poate, să iubească! la uşă, îl aşteaptă… lebăda trădată!

31 ianuarie 2009, 10:36, Orphika

Asculta cerule

mai 17th, 2009

Asculta cerule! Tu vei primi mierea florii de salcam
Cu cetele nenumarate-n trupul cinei,
Ca sangele paharului plin le-a fost iertarea
Cand cerul diminetii lor aprinse ruga incercarii.

De-i vei primi, primive-i chiar si tu iertarea,
Cand de penajul ploii cu traznete
In ceasuri de vorbe cu-al lor Creator,
Cu griji ale zilei de maine le-ai intunecat privirea.

Asculta cerule! La tine se aude trambita?
Sa ne spui am vrea si noua,
Caci multi dintre noi impletim parul firii
Si scule de argint si de aur impodobesc parti din trup
De parca Hristos a fost impartit.

Asculta cerule…si spune-ne si noua,
De-i plans si jale noi vrem sa te-auzim
Ca Domnul cu talpile-I strapunse
Ti-a atins norii cu ingerii trimisi,
Sa-si i-a trupul neampartit acasa
La nunta slavita din glorii.

Asculta cerule cu urechile noastre,
Priveste cerule cu ochii nostri,
Vegheaza cerule cu candelele noastre
Si tine-ne pe toti cand vom sosi Acasa.

România nu trebuie să acorde preferențial cetățenie basarabenilor

mai 17th, 2009

…așa ar avea de câștigat și cei originari din Republica Moldova și statul român.

“Iar a scris Petru Clej un articol anti-românesc”, vor spune cei care nu se obosesc să citească mai departe de titlu. Ei bine, cu toate riscurile de a mă face și mai impopular în rândurile acestora, voi înmănunchea argumentele pe care le-am mai enunțat în câteva ecouri la alte articole.

Prin ordonanța de urgență 36/2009, guvernul României a modificat Legea cetățeniei 21/1991, ușurând în principiu procedura de redobândire a cetățeniei române de către cei care au pierdut-o din motive neimputabile lor precum și descedendenții lor până la gradul III.

Deși în principiu aici întră aproape toți cetățenii Republicii Moldova și ai regiunii Cernăuți și ai fostelor județe Izmail și Cetatea Albă din Ucraina, precum și cei cărora le-au fost retrasă abuziv cetățenia română de diverse regimuri nedemocratice în perioada 1938 – 1989, practic ne referim aici la persoanele din Republica Moldova.

Orodonanța de urgență a fost adoptată a doua zi după discursul președintelui Traian Băsescu în parlament în care se referea la recentele proteste de la Chișinău care acuzau autoritățile de măsluirea alegerilor parlamentare din Republica Moldova din 5 aprilie, precum și la expulzarea ambasadorului României la Chișinău, acuzat de incitarea acestor proteste.

Procedura se simplifică, dar în text nu se specifică un termen limită al încheierii procedurii. Reamintesc că înainte de 2002 a existat o procedură accelerată, care uneori dura sub un an și prin care aproape 100000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia română.

Procedura a fost suspendată la 13 decembrie 2001 (în condițiile ridicării de Uniunea Europeană a vizelor de călătorie Schengen pentru cetățenii români la 1 ianuarie 2002 – coincidență? – vă las să dați singuri răspunsul) și de atunci mai puțin de 5000 de persoane din Republica Moldova au redobândit cetățenia.

Modificarea legii a creat îngrijorare în anumite cercuri de la Bruxelles și din alte capitale europene importante, nu la nivel oficial, deoarece reglementarea acordării cetățeniei ține de guvernele naționale și nu de așa numitul acquis comunitar – legislația comună, adoptată la Bruxelles.

Dar în particular s-a exprimat temerea că România ar putea crea cetățeni români, deci ai Uniunii Europene, din Republica Moldova în ritm accelerat. Ministrul de Externe, Cristian Diaconescu a fost chiar nevoit să întreprindă un turneu în care să liniștească aceste temeri.

Alții, fără răspunderi guvernamentale, cum ar fi Nigel Farage, liderul Partidului Independenței Regatului Unit (UKIP – eurosceptic) a prins din zbor un titlu din presa românească și în plină campanie electorală a fluturat sperioatarea invaziei unui milion de români proveniți din Republica Moldova. Acum trei ani această sperietoare din presa tabloidă a funcționat, iar Marea Britanie nu a deschis piața muncii pentru cetățenii români odată cu aderarea la UE a României la 1 ianuarie 2007.

Răspunderea României

Și aici ajungem la esența problemei. Așa cum spuneam, potențial sunt nu un milion ci poate peste cinci milioane de persoane care, la limită, ar putea solicita și prin absurd chiar primi cetățenia română.

Ce vor face acești cetățeni din Republica Moldova, presupunând că România ar redeveni generoasă cu ei așa cum era înainte de 2002? Ar veni să trăiască în România? Îndoielnic. Ar rămâne în Republica Moldova? Unii da, dar mulți ar pleca în UE în căutarea unei vieți mai bune și cum piețele muncii vor fi deschise de toate țările cel mai târziu la 1 ianuarie 2014 tentația de a-și încerca norocul și de a pleca din cea mai săracă țară a Europei va fi și mai mare.

Și acum sute de mii de cetățeni ai Republicii Moldova sunt plecați la muncă în țările UE, singurul mod în care ei și statul care ființează în frontierele diabolice imaginate de Stalin în 1940 pot supraviețui. Dar dacă o fac, de ce ar avea România obligația să le ușureze migrația prin acordarea cetățeniei?

Cei mai mulți apelează, în mod pavlovian, la argumente emoționale de natură istorică: acești oameni n-au nicio vină că în 1940 și apoi în 1944 au pierdut cetățenia română în favoarea celei sovietice. Adevărat, dar nu sunt singurii, Polonia și Finlanda de pildă au suferit și ele de pe urma pactului dintre Hitler și Stalin din 1939, pierzând teritorii, dar niciuna nu oferă redobândirea cetățeniei așa cum o face (făcea și unii ar dori să o facă din nou) România.

Mi-am adus aminte că acum câțiva ani, naționaliștii din România (cei care susțineau și susțin acordarea în masă a cetățeniei române basarabenilor) erau scandalizați că Ungaria intenționa (plan abandonat) să acorde cetățenie ungară etnicilor unguri din țările vecine.

Sentimentalism și istorie

Așa cum unii pot invoca pierderea fără voie a cetățeniei române în 1940, alții tot din Basarabia au putut invoca pierderea cetățeniei Rusiei în 1918 sau a celei sovietice în 1991. Schimbările de frontieră din 1918, 1940/1944, 1991 au fost recunoscute prin tratate internaționale și odată cu ele și schimbarea de cetățenie. Ce-ar fi dacă la fiecare schimbare de frontieră din lumea asta s-ar pune problema schimbărilor de cetățenie?

Mi-aduc aminte când am fost în Transcarpatia în 1997 era un bătrân acolo care se născuse sub Imperiul Austro-Ungar, trăise apoi din 1918 în Cehoslovacia, din 1939 în Ungaria, în 1944 în URSS, iar din 1991 era cetățean al Ucrainei. E doar un exemplu.

Legea cetățeniei impune pentru redobândire și trei condiții despre care se vorbește mai puțin, menționate la art. 8 al acelei legi: b) dovedește prin comportarea și atitudinea sa loialitate față de statul și de poporul român; c) a împlinit vârsta de 18 ani; e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român.

Fac o paranteză. Recent am fost translator în Marea Britanie pentru trei infractori (spun infractori pentru că toți trei și-au recunoscut vinovăția, unul a fost condamnat, ceilalți doi își așteaptă sentința) din Republica Moldova. Toți aveau în comun un lucru: erau cetățeni români, adică mai pe șleau spus, veniseră cu pașaport românesc în Marea Britanie. Toți trei și-au exprimat dorința ca după ispășirea pedepsei (jumătate din lungimea pronunțată de judecător) să fie expulzați în țara de origine, adică Republica Moldova.

Sigur că atunci când au luat cetățenia (când au împlinit 18 ani, părinții lor având deja cetățenie română) nu erau infractori și nu numai cetățenii români din Republica Moldova comit delicte, ci și cei din România, dar la statistici contează ca si cetățeni români, nu ai Republicii Moldova.

Au acești oameni loialitate față de România și de poporul român? Mă îndoiesc, și aici nu mă refer la aceste excepții, care sunt infractorii, ci în general. De multe ori, cei care primeau cetățenia, veneau pentru prima oară în România când și-au depus actele. Ce loialitate pot avea acești oameni față de o țară pe care nu o cunosc? Și nu ma refer numai la numeroși ruși, ucrainieni, găgăuzi sau bulgari care au luat cetățenia română și nu știu sau nu vor să vorbească un cuvânt românește (o excepție, de pildă, este fostul meu coleg la Chișinău Sașa Cliuicov, din tată rus și mamă ucrainiană, care vorbește românește mai bine decât imensa majoritate a românofonilor din Republica Moldova)? Mă refer la numeroșii românofoni din Republica Moldova care de multe ori aflați în străinătate preferă să vorbească limba rusă și să se prezinte drept ruși.

De ce ar trebui România să aibă responsabilitate față de acești oameni când ei de fapt nu au nicio obligație față de țara care le acordă cetățenie? Ca să nu mai spun că acordarea în acest fel a cetățeniei creează niște nedreptăți enorme. Așa se face că această loterie a acordat infractorilor mai sus menționați cetățenia română, iar fostului meu coleg, marele jurnalist de la Chișinău, Alexandru Canțîr, un mare Român (cu fapta, nu cu vorba, ca atâți demagogi), a rămas fără cetățenie, fiindcă acum 15 ani n-a avut timp sau n-a vrut să se umlilească pe la ghișee prin București.

România este membră a unei uniuni politice de state și trebuie să se comporte responsabil când acțiunile sale afectează această uniune, cum ar fi creearea unui număr potențial mare de cetățeni dintr-o țară mică, cu șanse minime de aderarea la UE.

Dreptul solului, nu al sângelui

În secolul XXI, când vine vorba de cetățenie, dreptul sângelui este tot mai mult înlocuit de dreptul solului. Acordarea cetățeniei, așa cum spune și legea din România, este O RECOMPENSĂ, NU UN DREPT. O recompensă pentru aceia care au trăit pe teritoriul țării de adopțiune, dovedind atașament pentru acea țară.

Veți spune că demolez și nu pun nimic în loc. Ei bine nu și iată ce propun. România, care în pofida hanidcapului pe care-l are de recuperat față de țările dezvolatate din UE, are un deficit de forță de muncă și o populație îmbătrânită. În loc să acorde cetățenie unor moldoveni ca aceștia să se ducă să muncească (și să se stabilească) în Spania sau Italia ar trebui să încurajeze rezidența (eventual pe un sistem de puncte, în care cunoașterea limbii să fie puternic punctată) cetăețenilor din Republica Moldova care să vină să lucreze în Româania. Ulterior, după o perioadă mai scurtă – 4 ani de rezidență – să poată depună cerere de cetățenie.

Extrema dreaptă și ultranaționaliștii pe creasta valului european

mai 16th, 2009
La aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicaleLa aproape 81 de ani, Jean Marie Le Pen este decanul de vârstă al dreptei radicale

Criza economică și scandalurile de corupție riscă să mărească simțitor numărul de europarlamentari ai extremei drepte și ultranaționaliști în urma apropiatelor alegeri care se vor desfășura între 4 și 7 iunie în cele 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Extremiștii de dreapta și ultranaționaliștii speră să depășească numărul de 25 de europarlamentari, ceea ce le-ar permite formarea unui grup parlamentar cu o finanțare de peste 1 milion de euro pentru fiecare din cei cinci ani ai mandatului Parlamentului European.

Sondajele de opinie arată că în șapte țări aceste partide vor depăși pragul electoral de 5% – Frontul Național din Franța, Forța Nouă din Italia, Partidul Național Britanic (BNP) în Marea Britanie, Partidul România Mare în România, Ataka în Bulgaria, Partidul Național Slovac în Slovacia și Jobbik în Ungaria.

Alături de acestea mai sunt și partidele naționaliste tradiționale – Vlaams Belang în Belgia, Partidul Libertății din Austria, Liga Nord din Italia, Partidul Independenței Regatului Unit (UKIP) în Marea Britanie, Partidul Popular Danez în Danemarca care au un discurs doar cu puțin mai moderat și carec au asigurată prezența în viitorul Parlament European.

Temele de predilecție ale extremei drepte și naționaliștilor radicali: opoziția față de aderarea Turciei la Uniunea Europeană, stoparea imigrației, islamofobia și antisemitimul, incitarea la ură împotriva romilor, iar uneori critica radicală a capitalismului și globalizării.

Popularitatea lor este amplificată de sporirea șomajului și scandalurile de corupție, cum ar fi cel al deconturilor parlamentarilor din Marea Britanie, la care aceste partide vin cu soluții de multe ori simpliste, dacă nu de-a dreptul fanteziste. Scorul lor ar putea fi amplificat și de absenteismul masiv ce se anunță în multe din statele membre UE.

Liderii lor – Jean Marie Le Pen, Roberto Fiore, Nick Griffin, Corneliu Vadim Tudor, George Becali, Volen Siderov, Jan Slota sau Gabor Vona sunt percepuți ca personalități destul de carismaticie în comparație cu politicienii din partidele tradiționale în Parlamentul European care sunt văzuți ca politicieni expirați pe plan național sau pur și simplu mediocri.

Temerile celor două mari partide – Partidul Popular European și Partidul Popular European sunt atât de mari, încât PPE și PSE s-au înțeles deja ca, în cazul în care va fi ales, liderul Frontului Național, Jean Marie Le Pen să nu poată prezida ca președinte de vârstă prima ședință a Parlamentului European.

La celălalt capăt al spectrului politic – extrema stângă, o singură cvasi certitudine – intrarea în Parlamentul European a Noului Partid Anticapitalist din Franța condus de fostul poștaș și de două ori candidat la președinție, troțkistul Olivier Besancenot.

Stânga clasică – foștii comuniști, are șanse rezonabilă de a-și reînnoi mandatele prin intermediul partidelor din Germania, Franța, Italia, Cehia, Finlanda și Cipru.

Președintele Băsescu critică autoritățile de la Chișinău

mai 15th, 2009
Traian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra NeamțTraian Băsescu s-a întâlnit cu primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, la Piatra Neamț

COMUNICAT DE PRESĂ
(15 mai 2009)

Participarea preşedintelui României la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”

Preşedintele României, Traian Băsescu, a participat, vineri, 15 mai a.c., la Piatra Neamţ, la deschiderea oficială a primei ediţii a „Forumului Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova”.

Vă prezentăm discursul susţinut de şeful statului cu acest prilej:

„Bună ziua,

În primul rând, spun bun venit celor peste 80 de reprezentanţi ai administraţiei locale din Republica Moldova şi, în egală măsură, bun venit primarilor şi consilierilor din judeţul Neamţ şi din ţară. Doamnelor si domnilor, stimaţi invitaţi, am deosebita plăcere de a participa la primul Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova şi profit de acest prilej pentru a adresa cele mai bune urări tuturor paricipanţilor, precum şi mulţumiri organizatorilor. Mă bucur că autorităţile române au avut iniţiativa de a organiza prima ediţie a acestui forum. Organizarea acestui forum şi numărul mare al participanţilor confirmă interesul autorităţilor centrale şi locale, al organizaţiilor neguvernamentale şi al mediului privat pentru promovarea iniţiativelor locale în domeniul cooperării transfrontaliere dintre România şi Republica Moldova. Întreaga acţiune politică a României are ca fundament promovarea valorilor şi standardelor democratice care stau la baza arhitecturii instituţionale europene. Experienţa pe care am acumulat-o în ultimii 20 de ani ne demonstrează că este o misiune care nu se poate concretiza decât prin angajarea tuturor actorilor politici din mediul guvernamental, parlamentar, al autorităţilor locale şi al societăţii civile. Din punctul de vedere al României, acest forum este un moment pe care îl susţinem de la nivelul tuturor insituţiilor. Considerăm că o colaborare bună între administraţiile locale din România şi din Republica Moldova este de natură a consolida relaţiile istorice dintre oamenii de pe cele două maluri ale Prutului.

România a devenit o democraţie autentică atunci când drepturile şi libertăţile fundamentale, libertatea de exprimare, libertatea de asociere, libertatea de iniţiativă au devenit depline, iar fiecare autoritate locală, primărie, consiliu local, consiliu judeţean şi-a găsit forma şi resursele adecvate pentru a răspunde necesităţilor membrilor comunităţii. Premisa fundamentală pentru funcţionarea parteneriatelor dintre autorităţile locale din România şi Republica Moldova este voinţa politică exprimată de dumnevoastră prin contacte permanente şi durabile, formalizate prin intermediul unor proceduri şi prin intermediul unor instituţii. Determinările administrative care favorizează sau blochează cooperarea transfrontalieră pot fi depăşite prin existenţa dialogului direct între autorităţile locale, prin contacte interpersonale pe care le au cetăţenii şi comunităţile. De asemenea, cooperarea transfrontalieră trebuie să ţină cont şi de factorul economic, mai precis de existenţa unui mediu economic care să favorizează apariţia şi dezvoltarea parteneriatelor, precum şi de crearea unui sentiment de apartenenţă la un spaţiu cultural comun, ce trece dincolo de frontiere. Din perspectiva relaţiilor dintre autorităţilor locale din România şi Republica Moldova, trebuie să afirm că toate aceste criterii sunt îndeplinite. Din păcate, aceeaşi afirmaţie nu poate fi valabilă şi pentru cooparerea la nivel central.

Nu pot şi nici nu vreau să evit subiectul relaţiei dintre ţările noastre, dar am speranţa că vom depăşi acest moment dificil. La sfârşitul lunii martie, 12 aleşi locali din România, între care preşedintele Consiliului Judeţean Vaslui şi vicepreşedintele Consiliului Judeţean Iaşi, nu au putut intra în Republica Moldova pentru a participa la reuniunea de la Făleşti, care discuta Strategia de dezvoltare a euroregiunii Siret – Prut – Nistru. Astfel de situaţii sunt păgubitoare pentru colaborarea administraţiilor locale şi subminează capacitatea noastră de implicarea în proiectele finanţate de Uniunea Europeană. Sper ca viitorul guvern al Republicii Moldova să arate mai mult pragamatism şi dorinţa de a facilita relaţiile de cooperare în beneficiul ambelor părţi şi, mai ales, în beneficiul cetăţenilor. Trei euroregiuni: Dunărea de Jos, Prutul de Sus şi Siret – Prut – Nistru, din cele 11 care există la nivel naţional, au promovat un număr important de proiecte în infrastructura de mediu şi de turism. Permiteţi-mi să felicit autorităţile locale şi organizaţiile neguvernamentale implicate în dezvoltarea acestor proiecte. Intensificarea cooperării în cadrul euroregiunilor a condus la crearea unor legături directe între reprezentanţii unităţilor administrative dintre statele noastre, la consolidarea dialogului şi a legăturilor deja existente, precum şi la promovarea relaţiilor de bună vecinătate. Acest ultim aspect are acum o conotaţie nouă pentru cei din România şi Republica Moldova. Contactele de la om la om sunt cheia procesului de cooperare, indiferent de regiune.

Din păcate, măsura inexplicabilă şi inacceptabilă a introducerii regimului de vize pentru cetăţenii români de către Republica Moldova întârzie evoluţiile pozitive din planul cooperării bilaterale – economie, turism şi alte zone economice, dar şi în planul relaţiilor interumane. Într-un context mai larg, sunt de neînţeles reticenţele şi condiţiile puse de Guvernul de la Chişinău în problema acordului de mic trafic de frontieră cu România. Şi nu am să las această frază neexplicată, mai ales că aici sunt oameni extrem de interesaţi de acordul dintre România şi Republica Moldova cu privire la micul trafic de frontieră. Din păcate, Republica Moldova condiţionează semnarea acestui acord de semnarea Tratatului de frontieră. Şi vreau să vă spun dumneavoastră – sunteţi peste 80 de reprezentanţi ai comunităţilor locale din Republica Moldova: cine îşi poate imagina că un şef al statului român va semna un tratat prin care să consfinţească Pactul Ribbentrop-Molotov? Numai o minte care nu înţelege ce înseamnă responsabilitatea şefului statului român. Aici aş vrea să fim foarte clari: România are în istoria sa recunoaşterea frontierelor fostei Uniuni Sovietice. Republica Moldova este moştenitoare a parte din această frontieră. În condiţiile acestea, considerăm inutilă semnarea unui tratat de frontieră care să facă din şeful statului român un partener al lui Ribbentrop şi al lui Molotov. Această abordare contravine inclusiv obligaţiilor asumate de statul vecin în relaţiile cu Uniunea Europeană, în cadrul dialogului privind facilitarea regimului de călătorie în spaţiul Uniunii Europene pentru cetăţenii Republicii Moldova. Aici, aş vrea să fac o nouă paranteză. Prin măsura luată de autorităţile de la Chişinău, practic, se încalcă chiar acordul existent între Republica Moldova şi Uniunea Europeană.

Vreau să ştiţi că inclusiv în perioada de la alegerile din Republica Moldova şi până acum, România a pledat în toate instanţele Uniunii Europene pentru ca un nou acord, care să vizeze şi facilitatea vizelor pentru cetăţenii moldoveni, să fie negociat. Din păcate, prin încălcările drepturilor omului din Republica Moldova, dar şi prin poziţia faţă de România, se pare că acest nou acord nu are o perspectivă imediată. Poate puterea de la Chişinău se gândeşte, dacă nu la România, măcar la interesele cetăţenilor Republicii Moldova şi să reintre în comportamentul normal pentru o ţară care aspiră să aibă relaţii cu Uniunea Europeană. Colaborarea dintre administraţiile locale este o prefigurare a modului cum poate şi trebuie să se desfăşoare cooperarea bilaterală între două state care au atât de multe lucruri în comun. Şi iarăşi mă văd nevoit să fac o paranteză: chiar dacă prin conţinut contravine ideologiei de ultimă oră a Chişinăului, avem o istorie comună, avem o limbă comună, avem tradiţii comune şi trăim pe pământul ăsta, de la origini şi până astăzi, împreună. Chiar dacă ne desparte o frontieră, chiar dacă suntem două state independente, românii nu vor înceta să creadă că moldovenii sunt fraţii lor.

Doamnelor şi domnilor, după cum ştiţi, România a parcurs un traseu lung şi dificil în ceea ce priveşte reorganizarea administraţiei publice locale, pentru a ne adapta la standardele europene. Astăzi suntem în plin proces de descentralizare. Descentralizarea nu este numai o viziune europeană pentru a realiza reforma statului şi a instituţiilor sale, ci reprezintă chintesenţa valorilor şi principiilor ce stau la baza Uniunii Europene, aceea de a pune cetăţeanul în centrul tuturor acţiunilor statului, de a aduce administraţia mai aproape de cetăţean şi de nevoile acestuia. Cred că dumneavoastră, reprezentanţii administraţiei locale din Republica Moldova, aveţi o şansă în plus de a învăţa din greşelile de parcurs ale autorităţilor româneşti în ceea ce priveşte procesul de descentralizare. România nu dă lecţii, niciodată nu a intenţionat să se erijeze în poziţia părintelui în relaţiile dintre noi. Dimpotrivă, a dorit să fie fratele care susţine acţiunile celuilalt. Mă adresez şi îi încurajez pe toţi reprezentanţii administraţiei româneşti să iniţieze şi să consolideze parteneriatele cu administraţia locală din Republica Moldova. Puteţi acorda asistenţă în domeniul legislaţiei şi armonizarea acesteia la standardele Uniunii Europene. Puteţi organiza stagii şi schimburi de experienţă între experţi şi funcţionari publici din administraţia locală, pe teme precum reforma în administraţia publică locală, atragerea finanţărilor europene, dezvoltarea de proiecte pentru comunitatea locală. Puteţi sprijini şi impulsiona colaborarea cu societatea civilă din ambele state. Mi-aş dori ca exemplul parteneriatului dintre administraţia din Republica Moldova şi cea din România să devină un exemplu.

Îmi exprim speranţa că prin acest Forum al Autorităţilor Locale din România şi Republica Moldova, să nu rămână o acţiune singulară, să se transforme într-o tradiţie, cel puţin anuală, să instituie un cadru permanent de dialog şi cooperare. Scopul final este realizarea unor administraţii reformate şi europene, menite să îi servească mai bine pe cetăţeni. Vă doresc mult succes în activitatea desfăşurată şi îmi doresc să ne reîntâlnim la anul. Doamnelor şi domnilor, am plăcerea să deschid acest forum şi vreau să ştiţi că nu este numai bucuria unui şef de stat care vede laolaltă reprezentanţii administraţiei locale din România şi din Moldova. Am sentimentul că aceasta este modalitatea prin care românii de pe cele două maluri ale Prutului se pot cunoaşte mai bine, pot să îşi transmită mai bine ideile, pot să constate împreună care le este drumul pentru viitor. Din acest punct de vedere, nu ezit să vă spun câteva lucruri: în primul rând, acela că indiferent, repet, indiferent care este relaţia la nivel guvernamental, România nu va înceta să promoveze ideea că Republica Moldova trebuie să facă parte din Uniunea Europeană. Unul din obiectivele noastre majore, în ultimii ani, a fost să poziţionăm politic Republica Moldova, din perspectiva aderării la Uniunea Europeană în grupul statelor din Balcanii de Vest. Indiferent cum vor decurge relaţiile la nivelul statului, nu ne vom schimba politica, vom rămâne susţinători fără rezerve ai unui proces prin care Republica Moldova să devină parte a Uniunii Europene, pentru că Republica Moldova este o ţară europeană. Poporul acestei ţări este parte a culturii, a evoluţiilor, a necazurilor, a bucuriilor de care au avut parte europenii de-a lungul secolelor şi locul cetăţenilor Republicii Moldova este în Uniunea Europeană.

În acelaşi timp, vreau să înţelegeţi că decizia noastră de a accelera procesele de acordare a cetăţeniei române cetăţenilor şi familiilor acestora care şi-au pierdut abuziv cetăţenia română este un proces serios, un proces pe care nu îl negociem cu nimeni şi un proces care îşi va creşte viteza de la săptămână la săptămână. Doresc participanţilor la acest forum mult succes, dincolo de ceea ce veţi decide, pentru că, până la urmă, aveţi pe mână, dumneavoastră, împreună, 138 de milioane de euro, cu care să dezvoltaţi, până în 2013, proiecte care să vizeze interesele cetăţenilor dumneavoastră. Ministerul nostru care este responsabil de aceste proiecte vă asigur că are în frunte un ministru extrem de eficient, pe domnul Blaga, şi dorinţa mea ar fi ca în cel mai scurt timp să se depună proiecte pentru accesarea banilor. Aveţi nevoie de drumuri, aveţi nevoie de lucrări de mediu, aveţi nevoie de lucrări de infrastructură subterană, aveţi nevoie de îmbunătăţirea tranzitului la frontiere, aveţi nevoie de consolidarea societăţii civile, a ONG-urilor, care sunt parte a modului de viaţă într-un stat democratic. Toate acestea pot fi uşor finanţate prin programele Uniunii Europene. Apelul meu la dumneavoastră este să nu neglijaţi că aceşti bani au un termen de utilizare şi el este 2013. Cu cât faceţi proiectele mai rapid, cu atât banii vor fi utilizaţi mai rapid în favoarea cetăţenilor pe care îi reprezentaţi. Vă mulţumesc mult şi vă asigur de tot respectul meu pentru oamenii din administraţia locală şi de dragostea mea pentru oricare dintre dumneavoastră. Vă mulţumesc.”

“Zâna cea ce bună” sau marioneta lui Voronin?

mai 14th, 2009
Grecianîi, Voronin, Lupu - permutări în fruntea statului, același om cu puterea: VoroninGrecianîi, Voronin, Lupu – permutări în fruntea statului, același om cu puterea: Voronin

Va fi Zinaida “Zâna ce bună” Grecianîi singura femeie președinte din Europa? Așa s-ar părea din învestitura ei de către Partidul Comuniștilor (PCRM) pentru candidatura la președinția Republicii Moldova.

Alegerea va fi fie foarte ușoară – PCRM are nevoie de un singur vot în plus în Parlament pe lângă cele ale celor 60 de deputați ai săi pentru alegere – fie imposibilă – dacă opoziția se ține de cuvânt și boicotează scrutinul prezidențial și atunci, după trei tururi de scrutin, trebuie dizolvat parlamentul și refăcute alegerile parlamentare.

Doamna Grecianîi nu este o candidată surpriză – numele ei a fost menționat cu mai mult timp în urmă, dar ea îl detronează pe favoritul clar de până acum la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului – fostul președinte al Parlamentului, Marian Lupu.

Se pare că după alegerea sa în fruntea noului Parlament, liderul PCRM, președintele în exercițiu Voronin, preferă o persoană aparent mult mai docilă în fruntea statului, iar Zinaida Grecianîi nu a arătat până acum semne de independență.

Marian Lupu s-a distanțat de mai multe ori de mentorul său politic, prin luări de atitudine mult mai moderate și în plus are o imagine mai bună în Occident, nu în ultimul rând datorită faptului că vorbește și engleza și franceza, nu numai româna și rusa, ca majoritatea fruntașilor de la Chișinău.

Zinaida Grecianîi a avut o ascensiune politică fulminantă: multă vreme contabilă la Briceni în nordul Republicii Moldova, a fost promovată ministru al finanțelor în 2002, prim-vice prim-ministru în 2005 și numită prim ministru în martie 2008.

E o persoană cu veleități de tehnocrat care nu manifestă aceeași implicare politică precum Voronin, nu este o bună vorbitoare și nu e prea vorbăreață în public.

Am intervievat-o acum doi ani și jumătate la BBC pe când era prim-vice-premier http://www.bbc.co.uk/romanian/news/story/2006/11/061130_moldova_grecianii.shtml și n-aș putea spune că m-a impresionat, făcându-mi impresia mai degrabă al unui aparatcik obedient.

Dar odată cu recentele tulburări și proteste ce au urmat alegerilor de la 5 aprilie, contestate vehement de opoziție, doamna Grecianîi și-a arătat “colții” politici.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie, după ciocnirile dintre manifestanți și forțe de ordine la Chișinău din 7 – 8 aprilie.

Acum, după ce Voronin și-a epuizat cele două mandate constituționale, asistăm la o manevră similară celei din Rusia, unde Vladinmir Putin a rămas stăpân și după instalarea protejatului său Dimitri Medvedev în fruntea statului.

Căci nimeni nu se îndoiește că Vladimir Voronin rămâne adevăratul patron al puterii, prin controlul pe care-l deține asupra PCRM și al majorității sale parlamentare.

Așa încât, dacă Zinaida Grecianîi este aleasă președinte, vom asista probabil la o parlamentarizare a regimului, așa cum prevede de fapt Constituția, riscând să rămână o figură decorativă, puterea din spatele tronului rămânând în mâinile lui Voronin, maestrul păpușar de la Chișinău.

Cel mai bine pentru Zinaida Grecianîi, dar și pentru PCRM și de fapt pentru toată lumea ar fi ca alegerile prezidențiale să eșueze și electoratul să fie convocat la urne pentru alegeri parlamentare repetate, a căror desfășurare să spulbere orice suspiciune de fraudă și să curețe mizeria politică acumulată în ultimele luni în viața politică a Republicii Moldova.

P.S. Între timp, Dalia Grybauskaite a fost aleasă prin vot direct președintă a Lituaniei, deci Zinaida Grecianîi a pierdut șansa de a fi singura femeie președinte din Europa.

Zinaida Grecianîi candidată la președinția Republicii Moldova

mai 14th, 2009

Premierul în exercițiu al Republicii Moldova, Zinaida Grecianîi, a fost desemnată de Partidul Comuniștilor (PCRM) candidată în alegerile prezidențiale menite a-i găsi un succesor președintelui Vladimir Voronin ale cărui termen a expirat și care după două mamndate în funcție nu mai poate fi reales.

Parlamentul trebuie să aleagă noul șef al statului cu o majoritate de 3/5 adică 61 de voturi din totalul din 101, în condițiile în care PCRM dispune de 60 de mandate, iar opoziția, formată din Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) a promis să boicoteze alegerea în semn de protest față de ceea ce consideră falsificarea scrutinului parlamentar din 5 aprilie.

Zinaida Grecianîi a fost propusă în detrimentul lui Marian Lupu, fost președinte al Parlamentului și considerat favorit la succesiunea lui Vladimir Voronin în fruntea statului, care acum ar viza funcția de prim ministru.

Actualul premier a avut o ascensiune fulminantă, fiind numită în acest post de abia la 31 martie 2008, ea ocupând în prealabil, din anul 2002 funcția de ministru al finanțelor.

De profesie contabil, desfășurându-și activitatea la Briceni în nordul Republicii Moldova, doamna Grecianîi este născută la Tomsk, în Siberia, în 1956, probabil din părinți deportați de Stalin, dar actualul premier nu a comentat niciodată în public acest lucru.

Deși a susținut întotdeauna că este doar un tehnocrat, recent doamna Grecianîi a luat o poziție extrem de dură față de protestele din 7 – 8 aporilie de la Chișinău împotriva rezultatului alegerilor.

„Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifică pentru mâine şi duminică să folosească din nou copiii pentru a devasta şi alte edificii ale statului de data aceasta. Dacă acest lucru va fi admis de noi toţi, jertfele umane vor fi
foarte greu de evitat. Poliţia va folosi toate mijloacele necesare pentru apărarea
constituţionalităţii Republicii Moldova, inclusiv armele”, – declara doamna Greceanîi la 9 aprilie.

Analistul politic Oazu Nantoi consideră că această desemnare este o manevră a lui Vladimir Voronin, ales președinte al Parlamentului, de a rămâne principalul deținător al puterii.

„El şi-a rezervat funcţia de preşedinte al Parlamentului şi de lider al PCRM. În asemenea situaţie, orice persoană care are o poziţie civică mai clară şi, eventual, ar putea fi susţinută de opoziţie şi de Occident, fiind aleasă în funcţia de Preşedinte, ar prezenta pericol pentru Vladimir Voronin. Oricât de influentă ar fi fracţiunea comuniştilor în Legislativ, competenţele Preşedintelui sunt destul de mari şi, probabil, în asemenea situaţie, fără să-mi doresc să o supăr pe doamna Greceanîi, ea a fost desemnată datorită faptului că, pe parcursul mai multor ani, a demonstrate loialitate faţă de Vladimir Voronin”, a afirmat Oazu Nantoi într-un comentariu publicat de agenția Imedia de la Chișinău.

În caz că Parlamentul nu reușește alegerea noului președinte, după trei tururi de scrutin el se dizolvă și se convoacă alegeri parlamentare repetate.

Dar deputatul PCRM Mark Tcaciuc a declarat că partidul deține nu numai un “vor de aur” pentru alegerea președintelor, ci două sau chiar trei din rândurile deputaților opoziției care a promis boicotarea scrutinului prezidențial.

OFERTA MUZEELOR DIN BUCUREŞTI DE NOAPTEA MUZEELOR 16-17 MAI 2009

mai 14th, 2009

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ AL ROMÂNIEI
Calea Victoriei 49-53, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.314.81.19
Fax: 021.312.43.27
national.art@art.museum.ro , www.mnar.arts.ro
PICTOPOEZIE NOCTURNĂ
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-04.00
Cu ocazia Nopţii muzeelor, MNAR continuă demersul instituirii unui dialog între artele plastice şi alte domenii artistice. Anul acesta este rândul poeziei să completeze şi să îmbogăţească cu noi sensuri lucrările de artă din galeriile muzeului.
Tablouri care vorbesc: Câteva picturi din Galeria de Artă Românescă Modernă şi din Galeria de Artă Europeană sunt puse în relaţie cu câte o poezie sau fragment de text literar. Micro-recitalurile de poezie sunt posibile prin intermediul instalaţiilor sonore din dreptul tablourilor.
Cuvinte de lumină: Proiecţiile video transformă faţada palatului într-o imensă pagină de carte pe care se perindă textele care se regăsesc şi în galerii.
Colţul interactiv: Ca nişte dadaişti veritabili, vizitatorii sunt invitaţi să creeze propriile lor pictopoezii, suprapunând texte extrase la întâmplare dintr-un joben.
Colţul mâncăcios: Energizează-te sănătos cu gustări de la Snack Attack.
Pe marile ecrane: poezie pe portativ – Proiecţie de filme mute însoţite de muzică live. Vă propunem două versiuni cinematografice ale povestirii Prăbuşirea casei Usher a lui Edgar Allan Poe, însoţite de muzica originală creată special pentru film de ansamblul Einuiea, de inserturi din poemele lui Baudelaire sau de aranjamentele realizate de Claudiu Lobonţ pentru două chitare după filtrarea modernă a unei teme renascentiste pentru lăută. Concept: Radu Rădescu
21.30-04.00: proiecţii pe clădire, VJ Sorana Ţăruş
22.00 şi 23.00: proiecţie film The Fall of the House of Usher (SUA, 1928, 13 min), regia: Melville Webber & James Sibley Watson Jr, muzica: Benjamin Britten – Nocturnal, după o temă de John Dowland, interpreţi: Olivia Iancu şi Claudiu Lobonţ – chitară
00.30 şi 01.30: proiecţie film La Chute de la Maison Usher (Franţa, 1928, 66 min), părţile I şi II, regia: Jean Epstein, scenariul: Luis Buñuel, după povestirea omonimă de Edgar Allan Poe, muzica: ansamblul Einuiea, interpreţi: Călin Torsan – flaut drept sopran & tenor, clarinet, Silviu Fologea – chitară, psalterium, George Tuliu – saz, Juan-Carlos Negretti – darbuka, percuţii; poeme extrase din volumul Les Fleurs du mal de Charles Baudelaire, recită actriţa Crenguţa Hariton, concept: Radu Rădescu
Program MNAR 16-18 mai:
16 mai 2009: Expoziţiile temporare: program normal de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
17 mai 2009: Galeriile permanente închise. Expoziţiile temporare deschise în intervalul obişnuit de vizitare, 11.00-19.00 (acces pe bază de bilet)
18 mai 2009: Intrare liberă la Muzeul Zambaccian, cu ocazia Zilei Internaţionale a Muzeelor (11.00-19.00)
Partener: Asociaţia Prietenii Muzeului Naţional de Artă al României
Sponsor: Raiffeisen Bank
Parteneri media: Şapte Seri, Radio RFI România, Radio România Cultural, TVR Cultural

MUZEUL MILITAR NAŢIONAL „REGELE FERDINAND I”
Str. Mircea Vulcănescu nr. 125 – 127, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.319.59.04, int. 108
Fax: 021.319.59.03
www.muzeulmilitar.ro
Anul acesta, când se împlinesc 20 de ani de la revoluţia din decembrie ’89, Muzeul Militar Naţional va aborda perioada 1965-1990. În acest sens, muzeul organizează expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965 – 1989, organizată în parteneriat cu Universitatea Naţională de Arte, Bucureşti reprezentată de doamna prof. univ. dr. Unda POPP şi doamna conf. univ. dr. Doina LUCANU şi Castel Film Studios reprezentat de domnul scenograf Călin PAPURĂ.
Expoziţia îşi propune să prezinte perioada comunistă prin prisma unui bărbat de aproximativ 60 de ani care îşi rememorează viaţa. Vor fi înfăţişate \”tablouri\” de viaţă cotidiană: o clasă dintr-o şcoală, un spaţiu de recreere pentru tineri, un dormitor de militari în termen, o bucătărie dintr-un bloc muncitoresc etc. dar şi aspecte din timpul revoluţiei, încheindu-se cu o prezentare de costume din perioada post decembristă.
Program special Noaptea muzeelor: 9.00-17.00, 19.30-01.00
În timpul evenimentului, publicul va avea ocazia să viziteze expoziţia Amprente ale vieţii cotidiene în perioada comunistă. 1965-1989,expoziţia Militarul în societate, expoziţia de Uniforme militare româneşti, Sala Revoluţiei şi expoziţia de Aviaţie şi echipament aeronautic.
20.00 – 20.30 Vizionarea Filmului \”Mulţumim din inimă partidului\” pus la dispoziţie de Arhiva Naţională de Filme.
20.45 – 21.15 Program artistic de dans contemporan realizat de elevii de la Liceul de Coregrafie \”Floria Capsali\”:
Remember, dansează Vlad Ardeleanu, cls. a-XII-a, coregrafia Sandra Mavhima
Preludiu de Chopin, dansează Alexandra Bertea cls. a-X-a, coregrafia Mihail Fokin
The Time, dansează Ramona Petrescu, cls. a-XI-a, coregrafia Doina Georgescu
Preyer, dansează Diana Ionita cls. a-XI-a, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Arlechiniada, dansează Raluca Dragomir, cls. a-IX-a, Raisa Radamovski şi Diana Sandu cls. a-VIII-a, coregrafia Marius Petipa
Variaţiune din baletul Spărgătorul de nuci de Ceaiskovski, dansează Cristian Preda cls. a-X-a, coregrafia Grigorovici
George Enescu – Rapsodie, coregrafia Rose Marie Bot Stocec
Sinergie, dansează Eugenia Stoian şi Vlad Ardeleanu cls. a-XII-a, coregrafia Massimo Gerardi
Suita de dansuri populare, aranjament Iacob MACREA
21.30 – 22.00 Program artistic realizat de elevii de la Liceul \”George Enescu\”:
Mircea Dumitrescu, cls a-IV-a, vioară – prof. Olivia PAPA, prof. met. Smaranda ILEA
Bogdan Mihăilescu, cls. a-XI-a, chitară – prof. Liviu GEORGESCU
Angela Turchetta, cls. a-VIII-a, vioară – prof. Cezar MARIN, prof. met. Smaranda ILEA
22.15 – 22.45 “Cutezătorii” – Program artistic realizat de Şcoala de Teatru Q-Feel \”Lumea teatrului este în noi, în fiecare!\” regia Gabriela IONIŢĂ. Distribuţia: Andreea Ionescu, Cătălina Necşulescu, Andreea Orhean, Ilinca Radu, Ioana Radu, Bianca Valea, Dana Dulea, Oana Bacanu, Sânziana Viziteanu, Mădălina Glodea, Liliana Neacşa, Cătălina Gusavan
23.00 – 23.30 Piesa de teatru \”3 generaţii\” de Lucia Demetrius cu studenţii de la Universitatea Hyperion, Facultatea de Arte, coordonaţi de prof. univ. Eusebiu ŞTEFĂNESCU şi prof. asociat Rodica MANDACHE. Distribuţia: Loredana Benga, Cristina Pricop, Diana Predescu, Monica Muşat, Diana Stancu, Tatiana Lihotina.
23.35 – 24.45 “Libertate pierdută sau anomie indusă” – Program artistic realizat de actriţa Adriana BUTOI
23.45 – 24.45 Piesa de teatru \”Visul unei nopţi de vară\” de William Shakespeare regia Doina IONESCU Şcoala de Teatru Q-Feel. Distribuţia: Irina Zlotea, George Frol, Laura Olteanu, Anca Francisc, Cătălin Popa, Elena Capruciu, Roxana Sîrbu, Dan Grăunte, Mirela Stoenescu, Larisa Iordan, Dan Togea.
Sponsor: S.C. EUROM CHROM S.R.L.

MUZEUL MUNICIPIULUI BUCURESTI
Bd. I.C. Brătianu nr. 2, sector 3, Bucureşti
tel: 021.315.68.58
relatii.publice@muzeulbucurestiului.ro
www.muzeulbucurestiului.ro
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Municipiului Bucureşti adăposteşte un bogat patrimoniu cultural relevant pentru istoria, tradiţia, arhitectura şi mentalităţile care au configurat evoluţia şi specificul unui oraş.
În această noapte Muzeul Municipiului Bucureşti vă invită să vizitaţi expoziţia permanentă şi expoziţiile temporare organizate cu acest prilej.
Istoria Europei şi a Americii în sigilii şi documente – expoziţie creată şi organizată cu colecţia personală a doamnei Marinela Pop – Câmpeanu, profesor, istoric/ sigilograf şi ghid-conferenţiar la Paris (Franţa), în colaborare cu Muzeul Municipiului Bucureşti (deschisă până pe 31 mai).
Salonul Carto-Flatelic Bucureşti 2009 – Expoziţia Naţională de Carto-Filatelie dedicată împlinirii a 550 de ani de atestare a Bucureştiului (deschisă până pe 20 mai).

MUZEUL NAŢIONAL DE ARTĂ CONTEMPORANĂ
Str. Izvor 2-4, Palatul Parlamentului, aripa E4 (intrare prin 13 Septembrie)Tel: 021.318.91.37
Fax: 021.318.91.38
info@mnac.ro
www.mnac.ro
Noaptea muzeelor la MNAC
20.00 – 05.00
Expo:
Disobedience – an ongoing video archive, curator Marco Scotini
The Fragility of Being, curator Margit Zuckriegl
Shedevil on tour
Spaţii culturale dispărute

Instalaţie interactivă:
Lightbox sequencer 2.0 by Jonas Vorwerk
Proiecţii:
Future Shorts festival
Party pe terasă:
Bogdan & Monici, Giuser, cos mir

MUZEUL NAŢIONAL DE GEOLOGIE
Şoseaua Kiseleff 2, Bucureşti
Tel: 021.212.89.52
Fax: 021.318.13.26

Noapte dobrogeană
18.00-02.00
Pentru reprezentarea principalelor comunităţi din spaţiul dobrogean, Muzeul Naţional de Geologie organizează acest eveniment în colaborare cu Societatea Culturală Aromână, Uniunea Democrată de Turcilor din România şi Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România.
Noaptea Muzeelor se deschide la Muzeul Naţional de Geologie cu atelierul de creativitate “Culoare, formă şi tradiţie în Dobrogea” dedicat copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 10 ani şi care se va desfăşura în intervalele orare: 18.00-18.45 si 19.00-19.45. Atelierul constă în realizarea de marionete de hârtie reprezentând principalele comunităţi din spaţiul dobrogean îmbrăcate în costume populare tradiţionale specifice fiecărei etnii. Înscrieri la telefon: 021.212.89.52. Tarif: 4 lei/persoană.
Publicul adult este aşteptat între orele 18.00-19.00 la întâlnirea cu solitarul explorator Alin Totorean care va avea plăcerea să împărtăşească publicului din peripeţiile, riscurile şi farmecul expediţiei sale în Australia în cadrul prelegerii “Învingător în lupta cu deşertul Australian”.
Tot sub semnul descoperirii se desfăşoară, în intervalul orar 19.00-19.45, conferinţa “Cetatea Halmyris” susţinută de prof. dr. Mihail Zahariade, şef al Centrului de Tracologie din cadrul Institutului de Arheologie “Vasile Pârvan”.
Familiile care doresc să-şi încerce abilităţile de exploratori pot participa, prin înscriere prealabilă la telefon 021.212.89.52, la atelierul Explorator în Dobrogea, care va avea loc în curtea muzeului în următoarele intervale orare: 18.00-18.45 şi 19.00-19.45. Participă copii între 7 şi 14 ani, însoţiţi de părinţi. Acces liber, pe bază de programare.
Alte activităţi programate de Muzeul Naţional de Geologie pentru Noaptea Muzeelor 2009:

Expoziţie de fotografie veche organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie de costume, ţesături şi obiecte tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale aromâne organizată de Societatea Culturală Aromână;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Domeniile Ostrov;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale turceşti organizată de Uniunea Democrată a Turcilor din România – filiala Bucureşti;

Expoziţie culinară cu degustare şi vânzare de preparate tradiţionale lipovene organizată de Comunitatea Ruşilor Lipoveni din România;

Expoziţie de costume şi obiecte tradiţionale lipovene;

Expoziţie cu degustare şi vânzare de vinuri Sarica Niculiţel.
O altă expoziţie deschisă de Noaptea Muzeelor este tradiţionala Expoziţie cu vânzare de podoabe şi pietre semipreţioase. Tarif: 4 lei/persoană.
Programul continuă cu următoarele evenimente:
20.00-20.30: ansamblul vocal bărbătesc Boaţea Pindului;
20.30-21.00: cântăreaţa de muzică populară Aneta Stan;
21.00-22.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
22.00-22.30: interpreta de muzică tradiţională aromâna Ianula Gheorghe;
22.30-23.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika;
23.00-23.30: ansamblul folcloric de dansuri traditionale aromâne Pilisterlu;
23.30-24.00: ansamblul de dansuri tradiţionale lipovene Sinicika.

MUZEUL NAŢIONAL „GEORGE ENESCU”
Calea Victoriei nr. 141, sector 1, Bucuresti,
tel: 021.318.14.50
fax: 021.312.91.82
office@georgeenescu.ro

http://enescumuseum.blogspot.com

Program NOAPTEA MUZEELOR 16 – 17 MAI 2009
Liber acces între orele 20.00-05.00
20.00: Orchestra Liceului de Muzică „Dinu Lipatti”
dirijori: Nicolae Racu, Andrei Racu
solistă: Ioana Goicea – vioară
În program lucrări de:
Wolfgang Amadeus Mozart – Mica serenadă, Suită 6 dansuri
Antonio Vivaldi – Anotimpurile
Georg Friedrich Haendel – Passacaglia
Vasile Timiş – Mica suită
22.00: Corala “Nihil sine Deo”
dirijori: Emil Matei, Liliana Bîrnat
Prelucrări folclorice româneşti, ruseşti, evreieşti
Coruri clasice: operă, operetă, vocal-simfonic
24.00: Formaţia vocal-instrumentală de muzică veche „Anton Pann”
Grupul de muzică bizantină „Anton Pann”
02.00: George Bijacu – pian şi voce
Muzică de film, muzică de la animaţiile Disney, muzica anilor ‘80
03.00 – 04.00: Proiectare film documentar :
Enescu -în inima mea, realizator Florica Gherghescu, o producţie TVR Media, 1996

MUZEUL NAŢIONAL AL HĂRŢILOR ŞI CĂRŢII VECHI
Str. Londra nr. 38, Bucureşti
Tel: 021.230.44.68
Fax: 021.230.52.84
www.muzeulnationalalhartilor.com
muzeulhartilor@yahoo.com
Program special Noaptea muzeelor: 10.00-04.00
Muzeul Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi este unic în peisajul muzeistic românesc şi se numără printre cele patru muzee cu acest profil din Europa.
Spaţiile de expunere amenajate în actuala clădire sunt dispuse pe două nivele ce comunică între ele printr-o scară interioară, pe al cărei palier o serie de exponate introduc vizitatorul în tematica sălilor în care va păşi.
Întreaga colecţie ce însumează până în prezent peste 800 de piese: hărţi, gravuri, desene, litografii. Exponatele din cele 16 săli sunt dispuse tematic într-o suită ce îmbină rigoarea ştiinţifică cu principiile artistice. Vizitatorii pot urmări astfel evoluţia realizărilor cartografice pe întregul mapamond şi mai ales pe teritoriul ţării noastre.
Muzeului Naţional al Hărţilor şi Cărţii Vechi a fost nominalizat recent de către Forumul European al Muzeelor pentru activitatea desfăşurată în anul 2007. Muzeul a fost apreciat pentru programele derulate, pentru inventivitatea şi atmosfera pe care design-ul interior o sugerează. De asemenea au fost preţuite frescele ce împodobesc tavanele sălilor şi vitraliile înfăţişând hărţi astrale sau vechi portulane, create de artişti plastici renumiţi, ce prelungesc şi în acest plan mesajul exponatelor aflate pe simeze.

MUZEUL NAŢIONAL DE ISTORIE A ROMÂNIEI
Calea Victoriei nr. 12, Bucureşti
Tel: 021.315.82.07
Fax: 021.311.33.56
edpr@mnir.ro , www.mnir.ro
Noaptea Muzeelor – o fereastră spre trecut
La porţile istoriei, timpul se opreşte!
Program 16 / 17 mai 2009: orele 16.00 – 04.00

Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium începând cu ora 18.00): Din istoria costumului medieval; Sisteme de măsurare a timpului în evul mediu (dr. Cristina Anton-Manea – MNIR).
Atelier practic Croitoraşul cel viteaz – atelier de design vestimentar pentru păpuşi; decupaj de costume de epocă din hârtie (Cristina Anton-Manea – MNIR, Runa Petringenaru – Medieval Art Production).

Blazonul personal: Formă de recunoaştere a cavalerului în evul mediu (Raluca Velicu – MNIR)
Atelier practic Pictură heraldică (Runa Petringenaru)
Pregătirea pentru turnir: echiparea cavalerilor şi a cailor cu armuri (Roxana Licuţă – MNIR)
Participarea la ateliere se face pe bază de înscriere (în ziua respectivă). Activităţile sunt desfăşurate pe grupe de maxim 10 copii, cu vârste între 5-14 ani.
Concurs „Ţările Române între Orient şi Occident – Figuri de principi” – participă elevi de la Colegiul Naţional Jean Monet, Colegiul Naţional Gheorghe Lazăr şi de la Şcoala Centrală din Bucureşti (Monica Bîră, MNIR)
Prelegeri însoţite de proiecţii vizuale şi ateliere practice (Sala Lapidarium, începând cu ora 22.00):Să ne cunoaştem istoria ca să ştim cine suntem – O paralelă între neoliticul anatolian şi cultura Cucuteni (Ayberkin Metin, colecţionar particular de antichităţi); Elemente de vestimentaţie în neolitic, pe baza reprezentărilor redate pe statuetele antropomorfe (Andreea Bîrzu, studentă – Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti)
Demostraţie practică de olărit (Medieval Art Production)

Medieval – Viaţa privată versus viaţa publică în secolele XI-XIV (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cotidianul – Prezentarea proiectului „Bragadiru 2008 – un spaţiu antic în imaginarul contemporan. Reconstituirea unei aşezări getice din Muntenia” (Ioana Creţulescu, ASAIR).
Cărţile medievale de rugăciuni (Dana Manole, studentă, Facultatea de Istorie, Universitatea din Bucureşti).
Atelier practic de caligrafie Arată-mi cum scrii ca să-ţi spun cine eşti – iniţiere în arta caligrafică (Adriana Olaru, artist plastic).
Demonstraţii de dans şi luptă cu spada (Holul central al muzeului).
Animaţie în costume de epocă, marca Medieval Art Production, pe tot parcursul Nopţii Muzeelor. Gazdele d-voastră în prag de seară vor fi membrii ASAIR.
Expoziţii speciale dedicate Nopţii Muzeelor (Holul central al muzeului)
– Replici de echipament militar (steaguri, scuturi heraldice, suliţe, halebarde, buzdugane, arcuri, coifuri etc.).
– Obiecte realizate de participanţii la cursurile Şcolii Medievale (figurine, vitraliu, artă heraldică, icoane etc.).
Fotografii de epocă (perioada interbelică) – O clipă frumoasă. Pentru totdeauna (Irina Solomon, artist plastic şi Eugen Ciocan, fotograf – Fotocabinet), holul mare al muzeului, începând cu ora 16.00.
Dacă ţi-a plăcut noaptea la muzeu, te aşteaptă o amintire surpriză!
Parteneri: Medieval Art Production, Asociaţia Studenţilor la Arheologie şi Istorie din România (ASAIR), Inspectoratul Şcolar al Municipiului Bucureşti.
Coordonatori: Katia Moldoveanu, Bogdan Ciachir (MNIR), Runa Petringenaru (Medieval Art Production), senior@medievalart.ro

MUZEUL NAŢIONAL AL LITERATURII ROMÂNE
Bdul. Dacia nr. 12, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.212.58.45
Fax: 021.212.58.46

Program special Noaptea muzeelor: 18.00-03.00
Expoziţia Centenar Eugen Ionescu – Schimbarea la faţă a teatrului lumii
Proiecţia spectacolului Teatrului Odeon CINCI PIESE SCURTE
regia Alexandru Dabija (GALERIILE MNLR, PARTER).
Nicu Ilfoveanu – Fotografie
Vlad Gherghiceanu – Instalaţie cu tema: Cultura
18.00 – 18.30 – Spectacol: Prima aventură celestă a domnului Antipirină, dupăTristan Tzara,regia Radu Băieşu, în distribuţie: Armand Calotă, Anda Saltelechi, Teodora Calagiu, Ioana Zărnescu, Lucia Popovici(ESPLANADĂ INTRARE MUZEU).
19.00 – 19.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. V- VIII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
20.00 – 20.45 – Ateliere literare pentru elevi (cl. IX – XII): Dezbatere literară e-book vs. carte tipărită (SALA CREION)
21.00 – 21.45 – Concert de muzică medievală: PONTICE. Interpretează: Cătălin Mirea, Viorel Păunescu, Monica Ivanov, Florentina Ciobanu, Roxana Cioran, Eduard Ionescu.
22.00 – 01.00 – Noapte de poezie şi muzică (ROTONDĂ):Poeţi în recital: Cornelia Maria Savu, Mihail Gălăţanu, Ioan Es. Pop, Bogdan O. Popescu, Paul Vinicius, Adrian Suciu, Dan Mircea Cipariu. JAZZ – Mircea Tiberian şi Liviu Butoi. Prezintă Traian T. Coşovei.
01.00 – 02.30 – Cinemateca Literaturii: Ultimul tangou la Paris, regia Bernardo Bertolucci. Prezintă Ioan Groşan (ROTONDĂ).

MUZEUL NAŢIONAL AL SATULUI „DIMITRIE GUSTI”
Şos. Kiseleff nr. 28, sector 1, Bucureşti
Tel: 021.317.91.03
Fax: 021.317.90.68
www.muzeul-satului.ro
Program special Dimineaţa Muzeului
Acces gratuit în intervalul orar 11.00-18.00
Muzeul Naţional al Satului \”Dimitrie Gusti\”, din motive de securitate a patrimoniului, în special pericolul de incendiu, nu poate prelungi programul organizat pentru Noaptea Europeană a Muzeelor după căderea întunericului.
În acest sens, Muzeul Satului organizează programul Dimineaţa Muzeului care va oferi publicului vizitator, sub genericul Descoperind tezaure activităţi interactive diverse:
Vizite ghidate – orele 11.00-17.00 (din oră în oră grupuri de 25 -30 persoane)
Ateliere de creaţie – orele 11.00-15.00: Meşteşuguri tradiţionale (olărit, ţesut, icoane), demonstraţii ale meşterilor populari – program interactiv de iniţiere în tainele meşteşugurilor populare.
Expediţie ornitologică – orele 11.00-13.00 (parteneriat cu Societatea Ornitologică Română).
Muzică pentru fiecare -Performance – orele 15.00-17.00 (folclor românesc şi european, muzică corală, chitară clasică).
Ansamblul folcloric Doruleţul, Bucureşti
Ansamblul Asteria al Uniunii Elene din România
Grupul coral al Liceului Dante Aligheri, Bucureşti
Tudor Niculescu, Bucureşti – chitară clasică
Team-building – orele 16.00-18.00: Comori în Satul de la Şosea (program interactiv de descoperire a patrimoniului muzeal)
Relaţii suplimentare: Iuliana Grumazescu, muzeulsatului_ig@yahoo.com , 021.317.91.03 / int. 143
Tot în preajma programului Noaptea Muzeelor, în cazul nostru Dimineaţa Muzeului a cărui temă este Descoperind tezaure vor mai putea fi vizitate următoarele obiective:
Târgul Olarilor 15-17 mai
Ţăranii şi comunismul – expoziţie multimedia 17 martie-30 mai

MUZEUL TEHNIC NAŢIONAL “DIMITRIE LEONIDA”
Str. Candiano Popescu nr. 2 (Parcul Carol), Bucureşti
Tel/fax: 021.336.77.77
Program special Noaptea muzeelor: 18.00-02.00
În 2009 Muzeul Tehnic sărbătoreşte 100 de ani de la înfiinţare, ocazie cu care organizează o serie de evenimente speciale, printre care şi programul Noaptea muzeelor.
Fondat în 1909 de către inginerul Dimitrie Leonida (1883-1965), cel care a alcătuit şi nucleul colecţiei, muzeul este adăpostit din 1935 în actuala clădire aflată în Parcul Carol, într-o zonă plină de atracţii turistice.
Colecţia Muzeului Tehnic cuprinde peste 5.000 de piese ce ilustrează evoluţia realizărilor tehnologice. Sunt prezentate inovaţii în domeniul mecanicii sau al electricităţii, printre care cele mai spectaculoare sunt: cilindrul primei maşini cu abur folosite în industria românească (1853), primul motor de tramvai electric din Bucureşti (1894), automobilul cu formă aerodinamică Aurel Persu, primul de acest fel din lume (1923), macheta avionului Vuia care, în premieră în lume, s-a ridicat în aer la 18 martie 1906 doar cu mijloacele proprii de la bord, sau primul aparat de zbor individual realizat în 1958.
De-a lungul anilor muzeul a fost vizitat de personalităţi precum Henri Coandă, Walker Cisler, preşedintele companiei Edison, cosmonautul Eugen Cernea sau Michel Templeton, directorul Muzeului de Ştiinţă şi Tehnologie din Oregon, care au fost impresionate de bogăţia colecţiei.

Sursa : www.noapteamuzeelor.ro

Comunicat T.A.T.A.

mai 12th, 2009

Alianta T.A.T.A. cere Cabinetului Boc sa ajute ACUM familiile cu nasteri multiple

http://www.t-a-t-a.ro/2009/02/02/proiectul-de-lege-privind-sustinerea-familiilor-cu-nasteri-multiple/

Alianta Antidiscriminare a Tuturor Taticilor – T.A.T.A. solicita Cabinetului Boc sa transforme in ordonanta de urgenta initiativa legislativa elaborata de Alianta T.A.T.A. si sustinuta de un grup de parlamentari pro-familie. Familiile cu nasteri multiple au nevoie de sustinere astazi si nu peste 2-3 luni, cand proiectul de lege adoptat de Senatul Romaniei va primi si votul favorabil al Camerei Deputatilor si va fi promulgat de Presedintele Romaniei. Gemenii, tripletii si cvadrupletii au nevoie de hrana, imbracaminte si de tot ce-i trebuie unui bebelus inca de la nastere, astfel incat demersul firesc si responsabil al Guvernului Romaniei este aprobarea unei ordonante de urgenta pentru sustinerea familiilor cu nasteri multiple.
Plenul Senatului a hotărât luni, cu o majoritate de 89 de voturi, ca familiile cu nasteri multiple să primească, în afara indemnizaţiei obişnuite acordate pentru creşterea copilului până la vârsta de doi ani, câte 600 RON pentru fiecare al doilea sau al treilea nou-născut dintr-o astfel de sarcină. Taticii sau mamicile care vor intra in concediul pentru crestere copilului vor avea conditii material mai bune pentru cresterea si educarea copiilor. Senatul este prima cameră sesizată în acest caz, decizia finală aparţinând Camerei Deputaţilor.
Comisiile parlamentare sesizate si Guvernul Romaniei avizasera favorabil proiectul de lege, senatorii primind propunerea de adoptare a unui proiect normativ care elimina discriminarea familiilor cu nasteri multiple.
Propunerea legislativă pentru modificarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.148/2005 privind susţinerea familiei în vederea creşterii copilului, elaborata de Alianta T.A.T.A. si de un grup de parlamentari pro-familie, stipuleaza ca in cazul nasterilor multiple se acorda indemnizatia de crestere a copilului in cuantum de 85% din veniturile realizate in ultimul an (de la 600 lei pana la 4000 lei) si câte o indemnizatie suplimentara de 600 lei pentru fiecare copil incepand cu al doilea nascut. Astfel, o familie cu tripleti, care in prezent primeste pe langa indemnizatia de baza si 3 alocatii pentru copil de cate 200 lei (600 lei), va primi inca 2 indemnizatii suplimentare de cate 600 lei pentru al doilea si al treilea copil din nasterea multipla. Venitul suplimentar al unei familii cu tripleti va fi asadar de 1200 lei lunar pe parcursul concediului pentru cresterea copilului.
Alianta T.A.T.A. a reusit sa transforme in lege acest proiect cu ajutorul parlamentarilor pro-familie, care au devenit initiatori in Parlamentul Romaniei: Frâncu Emilian Valentin – senator PNL, Amet Aledin – deputat UDTTMR (minoritãti), Dumitrescu Liana – deputat AMR (minoritãti), Giurgiu Mircia – deputat PD-L, Ibram Iusein – deputat UDTR (minoritãti), Movilă Petru – deputat PD-L.
Seful Guvernului, premierul Emil Boc, a sustinut adoptarea de catre Parlamentul Romaniei a acestei propuneri legislative, considerand ca aceasta este in concordanta cu Programul de Guvernare, iar efortul bugetar este de cca 25 milioane lei anual, considerand cele 3500 nasteri gemelare inregistrate statistic.
Alianta T.A.T.A. reuseste asadar sa elimine o discriminare grava din societatea romaneasca, asigurand conditii egale de tratament pentru copiii nascuti din nasteri simple si multiple. Familiile cu nasteri multiple au primit astfel sprijinul parlamentar si guvernamental solicitat prin intermediul Aliantei T.A.T.A., printre initiatorii acestei initiative fiind si domnul Mircea Minea, primarul localitatii Doamna Chiajna, care reprezinta cea mai mare comunitate de gemeni din Romania. La Chiajna sunt inregistrate 84 de perechi de gemeni si de tripleti.
Informatii suplimentare se pot obtine la tel. 0723.568.280, 0744.148.965, tel./fax 021.345.0123, asociatiatata@gmail.com, http://www.t-a-t-a.ro/ .

PRESEDINTE,
Bogdan Draghici

Vladimir Voronin a fost ales președinte al Parlamentului Republicii Moldova

mai 12th, 2009

Liderul Partidului Comuniștilor din Republica Moldova (PCRM), Vladimir Voronin, a fost ales președintele Parlamentului, în condițiile boicotării votului de către opoziție.

Vladimir Țurcanu, a fost ales prim vicepreședinte, iar Grigore Petrenco – vicepreședinte, o functie de vicepreședinte rezervată opoziției este deocamdată vacantă.

Opoziția a refuzat să participe la alegerea ocnducerii Parlamentului, și a declarat că nu va participa nici la alegerea noului președinte al țării.

PCRM dispune în urma scrutinului din 5 aprilie de 60 de mandate din 101, pentru alegerea președintelui fiind nevoie de 61 de mandate. Dacă președintele nu poate fi ales după trei tururi de scrutin, Parlamentul se dizolvă și se convoacă alegeri repetate.

Actualul șef al statului, Vladimir Voronin nu mai are dreptul să candideze după două mandate consecutive.

Opoziția a acuzat autoritățile dominate de PCRM de măsluirea alegerilor din 5 aprilie.

Pentru început, în Parlament au fost constituite fracţiunile parlamentare şi conducerea acestora. Astfel preşedinta fracţiunii Partidul Comuniştilor este Maria Postoico. Vicepreşedinţii – Vladimir Ieremciuc şi Rasia Spinovschi, iar secretara comisiei este Svetlana Rusu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal (15 deputați) este Mihai Ghimpu, vicepreşedinţii – Anatol Şalaru şi Corina Fusu, iar secretara fracţiunii este Ana Guţu.

Preşedintele fracţiunii Partidului Liberal Democrat din Moldova (15 deputați) este Vladimir Filat, vicepreşedinţii – Alexandru Tănase şi Mihai Godea, iar secretarul fracţiunii este Angel Agachi.

Preşedintele fracţiunii Alianţei „Moldova Noastră” (11 deputați) este Serafim Urecheanu, vicepreşedintele este Veaceslav Untilă, iar secretar – Leonid Bujor.

Miercuri 13 mai are loc o nouă ședință a Parlamentului.

Al doilea eveniment floricol, după Simfonia lalelelor

mai 11th, 2009

Rezervaţia Poiana cu narcise de la Negraşi este un areal de 4,1 de hectare, în lunca râului Dâmbovnic, protejată prin lege.

Narcissus stellaris, cum sunt cele de la Negraşi, reprezintă o specie de narcise care populează, în general, locurile depresionare umede. Din cauza poziţiei sudice a Negraşilor, narcisele de aici înfloresc la sfârşitul lui aprilie, menţinîndu+se în floare aproape toată luna mai.

Narcisele de la Negraşi sunt numite de localnicii de aici coprine, având tulpinile mai subţiri şi frunzele mai înguste, floarea are o coronulă cu marginile roşii şi petale de culoare alb gălbui deschisă.

Rezervaţia de la Negraşi este ocrotită pentru valoarea ştiinţifică deosebită a speciei şi pentru valoarea peisagistică a covorului de narcise.

Sărbătoarea florilor a adunat argeşenii la Negraşi. Primarul a ţinut narcisele sub pază.

Faţă de anii precedenţi, de data aceasta sărbătoarea deja celebră în Argeş şi nu numai a avut o menire deosebită: aceea de a mai descreţi frunţile oamenilor, într+o perioadă în care criza este cuvântul de ordine.

Primarul Radu Nicolae, a oferit un spectacol de muzică populară susţinut de Doina Argeşului şi de ansamblul Dorul. Micii şi berea au creat veselie.

Sărbătoarea Narciselor de la Negraşi este al doilea mare eveniment floricol simbolic pentru Argeş.

Diferenţa o reperezintă faptul că, în acea poiană, narcisele nu cresc datorită cultivării de către om, ci datorită înmulţirii lor naturale

S-a pus piatra de temelie la Necropola Regală şi Episcopală

mai 11th, 2009

Duminică, Principesa Margareta şi Princepele Radu au pus, piatra de temelie a viitoarei Catedrale Episcopale si Regale de la Curtea de Argeş înălţată la iniţiativa Episcopiei Argeşului şi Muscelului cu sprijinul Casei Regale a României.

Mai întâi Familia Regală a participat la Sfânta Liturghie oficiată de Prea Sfinţitul Calinic, Episcop al Argeşului şi Muscelului, după care a avut loc slujba de sfinţire a locului viitorului lăcaş de cult care va avea hramul de Sfânta Filofteia şi Sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavril urmând a fi ridicat în imediata vecinătate a Mănăstirii Argeşului.

La ceremonie au asistast câteva sute de credincioşi.

Prea Sfinţitul Calinic şi Principesa Margareta au semnat protocolul în Sala Manole a Palatului Episcopal, privind înălţarea catedralei.

Noua catedrală, conform proiectului, va avea în linii mari Arhitectura Bisericii Domneşti de la Curtea de Argeş , în cruce greacă înscrisă, cu plan semicircular la intrare. Va fi prevăzut un loc special amenajat, cu 12 locuri de înmormântare pentru membrii Casei Regale şi episcopii Argeşului.

Spaţiul liturgigic va fi separat de cel al mormintelor, iar cei care vor dori să viziteze doar mormintele vor putea să facă acest lucru fără să deranjeze slujba religioasă. Ioan Augustin, arhitectul acre a întocmit proiectul necropolei, a fost prezent şi însoţit de Ion Tucă directorul Casei Regale, la una dintre şedinţele legislativului municipal din Curtea de Argeş şi au prezentat aleşilor locali modul în care va arăta întreg ansamblul arhitectonic. Va fi o biserică impunătoare , cu abside frtumoase şi cu o turlă centrală.

În vechea catedrală episcopală, ctitorită de Neagoe Basarab la începutul secolului al XVI-lea şi restaurată la sfârşitul sec. al XIX lea, sunt înmormântaţi primii doi regi ai României, respectiv Carol I şi Ferdinand.

La Curtea de Argeş au fost aduse în anul 2003, rămăşiţele pământeşti ale regelui Carol al doilea şi au fost depuse într_o capelă din curtea manăstirii.

Principele Radu a cocluzionat “După 20 de ani de la sacrificiul românesc din decembrie 1989 şi la 60 de ani de aşteptare a Regelui Mihai, fondarea acestei noi catedrale episcopale şi regale va reprezenta pentru România un moment de întoarcere către ea însăşi , de întoarcere la demnitate, la mândrie, la împletirea armonioasă între democraţie şi libertaţi şi continuitatea românească atât de greu încercată în ultimele decenii”.

La rândul său P.S. Calinic a completat: “Prin această construcţie, se va împlini tradiţia legăturii dintre regalitate şi Biserica Ortodoxă Română”

În momentul în care va fi gata, această construcţie va aduce la Curtea de Argeş turişti din toate colţurile lumii.

Petiția împotriva introducerii majorării mascate de taxe

mai 11th, 2009

Petiția împotriva introducerii impozitului forfetar şi a majorării mascate de taxe şi impozite poate fi semnată acum și online. La adresa www.tintapnl.ro , Partidul Național Liberal îi așteaptă pe toți cetățenii care vor să se alăture campaniei lansate miercuri, 6 mai 2009.

Liberalii cer sprijinul românilor pentru ca, împreună, să reamintească guvernanţilor că trebuie sa-și asume dezastrul pe care îl produc, căci alegătorii nu au votat FMI în noiembrie 2008.

Semnăturile românilor, reprezentând protestul lor la adresa politicilor aberante ale guvernului Boc, vor fi depuse săptămâna viitoare în Parlament, împreună cu moțiunea de cenzură ”Marea păcăleală PDL-PSD”.

Campania de strângere de semnături și moțiunea de cenzură fac parte din setul de măsuri promovat de PNL împotriva abuzurilor și incompetenței guvernanților, alături de contestarea OUG 34/2009 la Curtea Constituţională. Este vorba de sesizarea aspectelor de neconstituţionalitate referitoare la modificarea şi aplicarea imediata a prevederilor codului fiscal. Coordonatorul campaniei naționale este vicepreședintele PNL, Daniel Chițoiu, fostul președinte al ANAF.

Tulburari in centrul Atenei

mai 11th, 2009

Pe fondul crizei economice, situatia emigrantilor din Grecia divide extremele politice care incepind de sambata au organizat marsuri separate.

Demonstrantii de stinga s-au strins in jurul orei 5 PM in Piata Omonia pentru a in sprijini sitatia emigrantilor, pe cind gruparile de dreapta au avut ca obiectiv protestul impotriva valului de imigranti ilegali, din care numai anul trectu fortele de ordine au prins in jur de 150.000 din care foarte putin au fost returnati in tara de tranzit.

In acelasi timp organizatii in sprijinul emigrantilor oraganizau un centru de sprijin si acordau ajutor medical si indrumare unor imigranti, subiect care al unei confierite de presa.

Fortele de politie nu au putut impiedica incidente si intr-un caz indivizi de extrema dreapta au atacat emigranti care isi gaseau adapost in curtea si in casa veche insalubra din centrul orasului.

Extremistii au folosit sticle incendiare si au aruncat cu pietre in cladirea care adapostea imigranti ranind cinci dintre ei.

S-a organizat o contrademonstratie de catre grupari de stinga iar forte de politie au separat pe demonstrantii de stinga de cei extremistii violenti de dreapta.
Intre cele doua demonstraii opus s-au aruncat pietre si sticle incendiare.

Dupa 35 de ani de la caderea dictaturii politia elena sufera de acelasi complex al celei din tara de dupa revolutie si anume lipsa de autoritate.

Evenimente par sa aiba si o implicatie politica interna si unele forte sa obtine beneficii.

Pe fondul scaderii in sondaje a principalelor doua partide politice care au condus Grecia in aceste trei decenii se simte un gol pe car eicnearca sa-l umple alte forte politice.

La ultimile alegeri forte de dreapta au reusit sa intre in parlament. Fortele de stinga simt momentul si cer alegeri anticipate si se pregatesc ca la alegerile pentur parlamentul european sa contracareze fortele de extrema dreapta.

Burse de creaţie “Alexandru Paleologu” şi “Ars Amandi” pentru elevi şi studenţi

mai 11th, 2009

În toamna anului trecut, Fundaţia Culturală Delta a lansat noile ediţii ale concursurilor de creaţie literară premiate cu câte o bursă în valoare netă de 1000 de euro. Concursurile sunt deschise tinerilor români, elevi sau studenţi, din România şi din străinătate (inclusiv Republica Moldova). Câştigătorii desemnaţi de juriu vor primi bursele prin transfer bancar (100 euro net lunar) pe parcursul următorului an universitar, 2009-2010.

Elevii şi studenţii pot aplica pentru bursele “Alexandru Paleologu”(concurs de eseuri) şi “Ars Amandi”(text de dragoste) până pe 30 iunie 2009, pe adresele de e-mail afişate pe pagina de internet a fundaţiei. Regulamentul de participare şi informaţiile necesare înscrierii în concursurile pentru bursele Fundaţiei Culturale Delta pot fi găsite pe pagina web www.deltaf.org.

Concursurile de creaţie lansate de către Fundaţia Culturală Delta fac parte din programul anual de burse al fundaţiei, program ce are ca obiectiv principal promovarea şi susţinerea tinerilor talentaţi, elevi sau studenţi români, din ţară sau străinătate, prin acordarea anuală a patru burse în valoare totală de 4000 de euro, pentru urmatoarele domenii de creaţie: eseu, text de dragoste, desen şi fotografie. Programul de burse se adaugă seriei de proiecte desfăşurate de Fundaţia Culturală Delta, având ca scop susţinerea tinerilor studenţi de valoare. Fundaţia va continua şi în anul 2010 programul de burse pentru sprijinirea tinerelor talente.

Fundaţia Culturală Delta
Persoana de contact: Monica Gavrilă
Str. Edgar Quinet nr. 9, Sector 1, 010017 Bucureşti
Tel: [004] 021.312.16.41, [004] 021.312.16.42 Fax: [004] 021.312.16.40
www.deltaf.org

sursa: www.deltaf.org

Documentele ororii: Descoperirea planurilor originale de extindere ale lagărului de la Auschwitz la Berlin

mai 10th, 2009

In noiembrie 2008, un articol publicat în celebra publicaţie „Bild” şi difuzat de mai multe jurnale şi canale de televiziune europene şi franceze mi-a atras atenţia.
Această informaţie a declanşat nu numai o stare de oripilare şi groază, dar şi un aspect extrem de important şi discutabil referitor la condiţia arhitectului în societatea modernă, a problemelor sale deontologice.

În fapt, jurnalul „Bild” precizează că, absolut întâmplător, cu prilejul unei renovării unui apartament din Berlin, au fost găsite planurile originale ale unui important proiect de extindere a lagărului de exterminare de la Auschwitz.

Documentul descoperit astfel este alcătuit din 28 planuri îngălbenite de vreme şi este datat 23 octombrie 1941. Acesta conţine în mod special faţadele şi planurile scara 1 :100 cu interiorul unei «instalaţii de dezinsecţie», planul unei încăperi de 11,60 x 11,20 m purtând menţiunea «Gaskammer» – «cameră de gazare». Exemplarele sunt parafate de către «Direcţia construirii de Waffen-SS şi a poliţiei» şi au clar semnătura şefului SS, Heinrich Himmler.

Unul din planuri indică primul crematoriu uman, cifra cu roşu reprezintă zona a cinci pătrate ce simbolizează viitoarele cuptoare de crematoriu. Planul are notat «L.Keller» pentru «Leichenkeller», adică «pivniţă de cadavre», în care era prevăzută o lungime de 8 metri cu posibilitatea extinderii «după nevoie».

Într-un interviu oferit publicaţiei sus-amintite, Hans-Dieter Kreikamp, şeful departamentului arhivelor federale din Berlin, estimează că aceste planuri «oferă o dovada evidentă a unui proiect de genocid impotriva evreilor din Europa».

Jurnalul «Bild» publică trei facsimile din acest proiect şi precizează încă o dată că planurile constituie pentru istorici dovada indubitabilă a unui proiect industrial de exterminare a evreilor pus la punct de Nazişti.

«Aceste documente demonstrează că toţi cei care au avut ceva de obiectat cu planificarea şi construirea acestui lagăr de exterminare ştiau că oamenii trebuiau gazaţi acolo urmând o procedură industrială» scrie Bild.
Aceste documente infirmă încă o dată toate afirmaţiile după care Holocaustul nu ar fi avut niciodată loc, mai adaugă jurnalul.

De asemenea, «Bild» subliniază în continuarea articolului, pentru a face încă o dată cunoscut generaţiilor actuale că peste 1,1 milioane de evrei au fost exterminaţi la Auschwitz, localitate din Polonia situată în apropierea Cracoviei.

Acest lagăr al morţii a fost construit începând cu mai 1940 într-o fostă cazarmă a armatei poloneze şi primele victime au fost executate în septembrie 1941.

O extindere intitulată Auschwitz II sau Birkenau, a fost deschisă în octombrie 1941 şi patru dormitoare de gazare au fost adăugate lagărului în ianuarie 1942.

In timpul unei conferinţe din ianuarie 1942 de la Wannsee, conducătorii nazişti au decis exterminarea totală a 11 milioane de evrei care trăiau în Europa.

În mod sigur, arhitecţii care au proiectat au avut la cunoştinţă conţinutul tematicii proiectului. Nu există, profesional vorbind, posibilitatea de a proiecta o extindere a unei construcţii existente fără a face relevee, măsurători pe teren, fotografii, fără a fi perfect conştient ce anume lucrezi.

Şi totuşi în ce constă deontologia profesiei de arhitect într-un regim totalitar? Ce monstruozităţi ajung să proiecteze, constrânşi mai mult sau mai puţin de sistem? Este o chestiune de orgoliu sau numai financiară?
De la Albert Speer (primul arhitect al Reich-ului) până la arhitecţii «epocii de aur», aceste aspecte ar trebui să ne dea enorm de gândit asupra consecinţelor acţiunilor noastre.

Surse: L’Express, RFI, France 2, Europe 1, Le Monde, Libération, Le Figaro

http://www.bild.de/

La Oradea, în primăvara păcii

mai 10th, 2009
9 mai 1945, la Oradea9 mai 1945, la Oradea

S-au împlinit 64 de ani de la încheierea celui de al doilea război mondial. În decurs de un an, în perioada mai 1944 – mai 1945, a fost nimicită majoritatea covârşitoare a celor peste 160000 de evrei din Ardealul de Nord. Mama mea, Sara Tabák, avea doar 13 ani şi ar fi sfârşit în camerele de gazare, dacă nu ar fi fost adăpostită la Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta, unde au mai fost salvaţi câteva sute de copii evrei. În primăvara păcii a pornit către Ardeal sperând că avea
să-şi regăsească mama şi rudele apropiate. O parte din peripeţiile întoarcerii le-a descris în cartea Szurika, Éva lánya (Surica, fata Evei) publicată în 2007 la Cluj, din care reproduc un fragment

Singură la Oradea
Am călătorit tot cu trenuri militare, aglomerate, care înaintau anevoie. Într-o haltă din apropiere de Oradea toţi civilii au fost daţi jos din tren. Printre aceştia era şi un grup de lăptărese vorbăreţe şi vesele care mergeau spre Oradea cu clondirele de lapte; m-am luat şi eu după ele. Ajungând în oraş s-au suit în tramvai şi eu am făcut la fel, deşi nu aveam nici un ban pentru bilet. Din fericire, taxatoarea m-a ignorat. Mă gândeam că în oraşul acesta este pace de mai multe luni de zile, copiii de vârsta mea merg la şcoală, mamele şi bunicile lor îi aşteaptă acasă cu masa pusă, iar eu nu aveam pe nimeni şi nimic. Ce să fac ? Încotro s-o iau ? Cui să mă adresez ? M-am decis să mă duc la Poliţie pentru a obţine nişte documente şi, eventual, nişte sfaturi. În faţa clădirii impozante aştepta o mulţime de lume. Familii întregi revenite din refugiu, unii cu căruţele pline de catrafuse.
M-am îndreptat cu paşi hotărâţi către poartă, unde gardianul m-a întrebat ce caut acolo, dis de dimineaţă ? Iar eu i-am povestit, de unde vin şi câte păţisem. Atunci m-a dus într-un birou bine încălzit şi a telefonat undeva. Peste o bucată de vreme au intrat în birou vreo 8 –10 bărbaţi mai tineri şi mai vârstnici, evrei reveniţi la Oradea din detaşamentele de muncă, aflaţi în aşteptarea soţiilor şi copiilor deportaţi. Veniseră să mă vadă, pentru că eram primul copil evreu care sosise în oraş, după război. Când m-au văzut au început să lăcrimeze, iar pe mine m-a podidit plânsul. Unul dintre bărbaţi a dat fuga până la cofetărie şi mi-a adus câteva felii de cozonac şi o cană de cafea cu lapte. Mă îndemnau să mănânc dar eu, deşi îmi chiorăiau maţele de foame, n-am vrut să mă ating de bunătăţile dinaintea mea, fiind preocupată unde aveam să dorm la noapte ? Fiecare mă îmbia să mă duc acasă la el, pentru că aveau casa goală, dar eu eram neîncrezătoare, pentru că lucrau la poliţie ! Atunci unul dintre ei m-a luat de mână şi m-a dus la Comunitatea evreiască din Oradea, reînfiinţată de curând, în biroul preşedintelui care se numea Oszkár Dávid. Nenea Oszkár m-a liniştit că o să găsească o familie care să mă primească, dar mai întâi m-a dus la cantina Comunităţii, fiind tocmai ora prânzului şi bănuind că o să-mi cadă bine o farfurie de supă fierbinte. Am acceptat fără prea multă tragere de inimă. Sala de mese mi s-a părut, ca în basme. Pe mesele aşternute cu feţe de masă imaculate, erau aşezate coşuri cu mere mari şi roşii. Nenea Oszkár a observat cu ce jind priveam merele şi mi-a spus că pot să iau câteva şi să mi le pun în rucsac, ca să le mănânc mai târziu. Asta a fost prima ofertă orădeană pe care am acceptat-o pe loc. Cât timp am luat prânzul, au venit la masa noastră şi alţi bărbaţi evrei, spunând că pot să-mi ofere găzduire. Preşedintele dădea din cap, înţelegător, fără să ia vreo decizie. La un moment dat au venit doi fraţi Jóska şi Gyuri Bügler, care locuiau împreună cu o menajeră mai în vârstă. Nenea Oszkár a hotărât să mă găzduiască ei, mai ales că avuseseră şi o surioară de vârsta mea, care a fost deportată şi nu ştiau nimic de soarta ei. Locuiau într-o casă de pe strada Beöthy Ödön. Gyuri avea vreo 22 de ani şi lucra într-un atelier de tricotaje, iar fratele său Jóska, cu vreo 5 – 6 ani mai mare, era vânzător într-un magazin. M-au primit cu dragoste frăţească, făceau tot posibilul să mâncăm împreună, mi-au cumpărat haine şi pantofi. Am primit o fustă plisată bleumarin şi o bluziţă albă, care-mi amintea de uniforma orfelinatului pe care-l părăsisem.
Începea să se desprimăvăreze şi mulţi orădeni păreau să fi uitat grozăviile războiului sau poate nu trecuseră prin atâtea încercări ca şi mine. Îmi mergea bine, dar îmi aminteam mereu că nu părăsisem Budapesta, cu gândul de a ajunge la Oradea, ci la Gheorgheni şi că trebuia să-mi continui drumul, chiar dacă noii mei fraţi ar fi luat-o în nume de rău.
Mă gândeam tot mai des şi la fostele mele colege de la orfelinat, care flămânzeau la Budapesta. L-am rugat pe nenea Oszkár Dávid, să caute o modalitate de ajutorare a orfelinatului, trimiţându-le alimente şi medicamente. Dar Nenea Oszkár a reuşit să facă mult mai mult. Cu sprijinul primăriei orădene a adus la Oradea cincizeci de fetiţe orfane, cărora li s-a asigurat locuinţă, mâncare, şcolarizare şi chiar ore de religie. Fetiţelor li s-a amenajat un cămin în vila doctorului Vilmos Molnár, care înainte de război fusese directorul Spitalului Evreiesc din Oradea, şi prânzeau la cantina comunităţii.
Imediat după sosire, copiii au fost duşi la baie, apoi li s-au distribuit haine curate. M-am bucurat din suflet că fetiţele care avuseseră de suferit vicisitudinile războiului, răbdaseră de foame şi de frig, aveau parte de condiţii omeneşti. În acelaşi timp eram şi mândră că toate acestea s-au realizat şi prin mijlocirea mea. Revederea cu tovarăşele mele de suferinţă a fost stropită cu lacrimi de bucurie, ne-am îmbrăţişat şi am ţopăit vesele. În schimb pedagogele, Tanti Maria şi Tanti Juliska, au fost mai puţin prietenoase, fiind supărate că fugisem de la orfelinat… Dar nu avusesem încotro, pentru că dacă aş fi cerut voie, nu m-ar fi lăsat să plec. Inima îmi dăduse ghes să pornesc către casă şi, în zorii zilei de plecare, am rugat-o pe o colegă, Noemi, să o liniştească pe pedagogă că nu pornesc singură, ci cu Aliz, care era majoră.
Menajera familiei Bügler nu m-a lăsat s-o ajut la gospodărie, nici măcar să-i plimb nepoţelul cu căruciorul. Gyuri şi Jóska plecau la lucru de dimineaţa, iar mie nu-mi plăcea să lenevesc şi nici n-aveam cu cine schimba o vorbă. Din când în când mă duceam pe la comunitate, dar şi acolo mă răsfăţau şi nu mă puneau să fac nimic. Într-o zi m-am plâns fraţilor Bügler că mă plictisesc şi, drept răspuns, m-au dus la sediul Organizaţiei Tineretului Comunist din apropierea locuinţei lor şi m-au înscris. Acolo erau multe de făcut: scriam pancarte, vindeam ziare, recitam poezii şi cântam marşuri. De 1 Mai, m-am dus la defilare şi, fiind îmbrăcată în fusta bleumarin şi bluza albă, mi s-a dat să duc portretul unui bărbat impozant, cu barbă. În rând cu mine defilau încă trei tineri, cu tablouri de aceeaşi mărime, reprezentând nişte bărbaţi la fel de importanţi, probabil. Interesându-mă pe cine reprezintă mi s-a spus că erau portretele lui Marx, Engels, Lenin şi Stalin.
Peste câteva zile pe străzile Oradiei a ieşit o mulţime de oameni entuziaşti care se îmbrăţişau, strigând „Pace! Pace ! S-a semnat pacea !” M-am bucurat tare mult pentru că în sfârşit s-a încheiat războiul lung şi distrugător. În centrul oraşului s-a organizat un mare miting, iar cei prezenţi îi sărbătoreau pe ostaşii sovietici şi români.
În zilele următoare am primit răspunsul la scrisoarea pe care o trimisesem la Gheorgheni, lui Tanti Csergő, interesându-mă de mama şi de celelalte rude. Fosta noastră vecină îmi scria că, deocamdată, la Gheorgheni nu reveniseră decât câţiva bărbaţi evrei din detaşamentele de muncă şi o parte a familiei Szmuk, care fusese exceptată de la deportare, întrucât capul familiei era veteran din primul război mondial, decorat pentru faptele sale de arme. Se întorsese la Gheorgheni şi Tanti Lili Horváth, care supravieţuise la Budapesta. Însă nimeni nu se întorsese din familiile evreieşti, adunate în primăvara lui 1944 în ghetoul de la Reghin şi deportate la Auschwitz. Tanti Csergő îmi scria să vin la Gheorgheni, pentru că oricând pot găsi la ei un adăpost şi o farfurie de supă. M-am decis să plec acasă. Jóska şi Gyuri Bügler m-au condus la gară şi mi-au spus că dacă nu se întoarce nimeni din familia mea, să revin la Oradea, pentru că mă considerau sora lor. Am plecat la Gheorgheni pentru a aştepta acolo revenirea mamei mele dragi şi a rudelor.
Timp de câteva luni am aşteptat-o pe mama, plină de speranţă, întrebând de ea pe toţi cei care reveneau din deportare. Din păcate, nimeni
n-o întâlnise. În toamnă s-a spulberat nădejdea de a-mi revedea mama, dar şi aceea de a-mi reîntâlni măcar una din celelalte rude apropiate , peste treizeci la număr. Toate au pierit în deportare.

(traducerea din limba maghiară Andrea Ghiţă)

Zece motive pentru care nu pot urî un alt popor

mai 10th, 2009

1- Pentru ca nu cunosc nici “un popor”, cunosc doar oameni.

2- Pentru ca ura m-ar face slab si irational, doua mari dezavantaje in lupta cu cei care, ei, ma urasc pe mine.

3- Pentru ca sunt evreu, si poporul meu a fost aproape nimicit din cauza urii; deci ea, ura, nu are ce cauta in sufletul meu.

4- Pentru ca l-am citit pe Kant, si nu-mi pot permite sa cad prada unei porniri care sa nu poata fi erijata in principiu universal al existentei omenesti.

5- Pentru ca sunt comod, imi place sa merg la mall si sa calatoresc in strainatate; intr-o lume bazata pe ura, n-as putea sa fac acestea (de pilda, de mult tanjesc sa ma plimb prin Damasc, dar nu cred sa se intample vreodata aceasta).

6- Pentru ca ura e isterica, si eu sunt un om bine-crescut.

7- Pentru ca ura e schimbatoare si parsiva, iar eu sunt un om dintr-o bucata.

8- Pentru ca ura ascunde deseori interese materiale meschine, iar eu nu sunt un om lacom si nici fatarnic nu sunt.

9- Pentru ca nu vreau sa ma urasca nici pe mine nimeni, chiar daca, fara sa stiu, sa vreau, sau sa-mi pese, ii gresesc si eu lui.

10- Pentru ca Dumnezeu m-a inzestrat cu darul iubirii.

Tensiuni între Evrei și Vatican

mai 10th, 2009
Pius XIIPius XII

Benedict XVI în luna octombrie a propus spre beatificare pe Papa Pius XII, beatificare ce a stârnit controverse în sânul anumitor comunități evreiești – fapt ce ar putea afecta relațiile ecumenice catolico-evreiești.
Benedict intenționează să viziteze Israel-ul, dar deși încearcă să-l urmeze pe predecesorul său Ioan Paul II, acesta nu este decât o umbră a celui ce a fost. Cum Rabbi Savid Rosen declară că apropierea lui Ioan Paul II față de evrei vine din prietenia strânsă a acestuia cu fii lui Abraham, prietenie de care a dat dovadă încă din tinerețile sale; Joseph Ratzinger în tinerețe era doar un tânăr hitlerist.
Diferența dinte cei doi este una ca de la cer la pământ. Ioan Paul a fost mai întâi un preot paroh, apoi Episcop în Polonia, el a trăit printre oameni dezvoltându-și abilități interpersonale, pe când Benedict asemeni lui Paul VI a fost un cleric crescut în Vatican, în birou studiind și neinteracționând cu laicii, necunoscându-le nevoile, durerile, bucuriile…și acum acționează ca atare, ca un om lipsit de sentimente care nu a învățat să relaționeze și cu cel de lângă el.

Disputa Liturghiei Tridentine

Între evrei și catolici există un mic conflict cu privire la liturghia tradițională romană care în litania Vinerii Mari conține o rugăciune „Oremus pro perfidis iudeorum…”(se cere convertirea evreilor la creștinism) pe care evreii o consideră ofensatoare deși a fost rescrisă la îndemnul lui Benedict.
Această rugăciune a fost inclusă în canonul Feri-ei Sexta in Parasceve încă din timpuri străvechi (Antichitatea târzie și începutul Evului Mediu Timpuriu) și este bazată pe îndemnul lui Șaul din Tars (ap. Paul) pentru convertirea evreilor; dar este și o reacție a creștinilor la binecuvântarea minimilor rugăciunea evreiască Shemoneh Esreh.

Pius XII și Al Doilea Război Mondial

Procesul de beatificare este unul antemergător celui de sanctificare. Beatificarea înseamnă că un om pentru meritele sale deosebite este ridicat la rangul de „Fericit” și dupa ce se presupune că există suficiente dovezi ajunge să fie sanctificat și numit astfel „Sfânt” – rang ce îl ridică la cinstea altarelor catolice (notă: în piciorul din masa altarului în toate bisericile tradiționale există relicve ale unor sfinți – obicei preluat din Biserica primară când liturghiile aveau loc deasupra mormintelor martirilor).
Pius XII posibil că putea face mai multe pentru evrei, cum spun unele voci, însă este bine și ceea ce a făcut pentru evreii din Roma, chiar dacă a făcut-o în mod secret și poate pare mult prea puțin. Posibil dacă în acea perioadă de tristă amintire ar fi pontificat un alt Papă cum ar fi Leon XIII sau Pius X, lucrurile ar fi stat puțin diferit, aceștia doi au dat dovadă mereu de curaj în mod public atacând orice lucru imoral în mod public…pe când Pius XII a fost mai rezervat…mai fricos și deși putea să se pronunțe deschis împotriva deportărilor evreilor, nu a făcut-o. O eventuală canonizare ar fi văzută de evreii italieni ca fiind „o rană greu de închis”, pe când comunitatea evreilor din Franța au o poziție mai moderată și declară despre Pius XII că „s-a comportat ca un diplomat prudent”. Anumite documente arată totuși că Pius nu a neglijat total fenomenul nazist și asta de când era Cardinal a contribuit la enciclica lui Pius XI, „Mit Brennender Sorge”, unde se interzicea exaltarea idolatră a raselor vizând aici ideologia nazistă, apoi ca Papă le instruiește pe călugărițele augustiniene din Roma să-i ajute pe evrei: „Sf Pârinte dorește să-și salveze copiii și pe Evrei”, iar mânăstirea augustiniană a adăpostit copii ai lui Israel în acele perioade tulburi.

Antisemitismul lui Williamson – Episcop ultra-tradiționalist al SSPX

Acesta aruncă o altă pată neagră pe obrazul Bisericii Catolice prin declarațiile sale malicioase la adresa Shoah-ului (Holocaustului) pe care l-a negat în mod public. (comițând aici un „păcat împotriva Duhului Sfânt” – împotrivirea față de adevăr – păcat care conform doctrinei creștine nu se iartă niciodată). Ca să reamintesc cicitorilor episcopul negaționist a declarat: „Nu cred că au fost camere de gazare. Cred că există dovezi istorice împotriva celor șase milioane de evrei care ar fi fost deliberat gazați în camere de gazare ca o politică voită a lui Adolf Hitler”. Acest interviu când a ajuns la urechile publicului l-au determinat pe Papă să-și ceară scuze în mod public, iar Williamson a fost expulzat din Argentina unde conducea seminarul tradiționalist, pedeapsa e una destul de mică, în asemenea cazuri se proceda în mod tradițional cu interdictul (pedeapsă prin care Papa cere unui cleric să nu mai predice sau să săvârșească Sacramente) sau în cel mai rău caz cu excomunicare.

tant qu’il y aura des ailes

mai 10th, 2009

enfin je connais
la face cachée de la seconde
tandis que j’étais derrière lui
quand j’ai connu la perte d’un proche
tandis qu’il y a une autre guerre
vouloir – être – ensemble

ni haine ni pardon entre nous
jamais la banalisation du mal
seulement
le temps et ses ailes

la mémoire des témoins au-dessous des dunes de sable avant l’aube
hors de l’échelle comme les porteurs d’eau dans le désert
rêvant des fleurs de la solitude d’une apprentie sans âge

tu as besoin d’un seul mot d’amour par jour pour vivre mieux
me disait-il parfois
tant qu’il y aura des ailes

 
54.81.163.254