Loading

FUG

aprilie 20th, 2009

Fug într-o lume pustie.
Mă caut şi nu reuşesc să mă găsesc.
Şi fug,
Fug după mine,
Fiindcă trebuie să aflu cum sunt cu adevărat.

Poate că, de fapt, sunt verde,
Verde ca verdele ierbii.
Şi fug prin iarbă.
Şi iarba mă muşcă şi mă înverzeşte…
Şi mă transformă în iarbă,
Mai verde ca verdele ierbii.

Dar simt că verdele nu mi se potriveşte;
Şi fug din iarbă,
Fug spre deşert,
Spre deşertul torturat de soare.
Poate că de fapt sunt foc.
Şi fug prin deşert,
Ars de soare,
Şi mă transform în foc.
Şi ard ca soarele care mi-a dat viaţa de foc.
Şi fug.
Şi ard în vâlvătăi mistuitoare.

Dar simt cum mă transform în cenuşă.
Şi fug.
Fug să mă sting în mare.
Şi fug spre mare.
Şi marea mă cheamă.
Şi mă scufund în adâncuri.
Poate că de fapt sunt o algă,
O algă plutitoare.
Şi fug.
Fug spre alge.

Dar, curând,
Observ cum mă scufund tot mai mult
Şi prind rădăcini.
Şi nu mai pot pluti,
Şi nu mai pot zbura.
Şi-atunci din străfunduri mă smulg
Şi fug.
Fug spre cer.

Poate că, de fapt, sunt o pasăre,
O pasăre liberă,
Liberă să zboare în imensitatea cerului.
Şi fug spre înalt.
Şi zbor, plutesc.
Zbor.

Dar aripile-mi obosesc
Şi mă simt din ce în ce mai vlăguit.
Şi nu mai pot zbura.
Mă prăbuşesc
Şi trebuie din nou să fug.
Şi fug.
Fug.
Încotro?
Nu ştiu.
Dar fug.
Şi, când mă simt epuizat,
Când nu mai pot fugi,
Te zăresc pe tine.
Şi, cu ultimele-mi puteri,
Fug,
Şi fug,
Fug spre tine.

Fiindcă ştiu că în tine sunt eu.
Mă vei primi,
Te voi primi în mine.
Şi apoi vom fugi.

Fug.
Fug cu tine.

din volumul \” În noi e un cer mai adevărat\” – Tel Aviv – 1984 (C)

Ella, fiica mea – roman

aprilie 20th, 2009

Femurul drept mi-e acoperit si acum de ciocolata. Iubita mea fetita a imprastiat ciocolata calda pe mine. Nu intentionat. Se grabea sa isi imbratiseze mama. Si s-a impiedicat. Ii repet de fiecare data ca are doar 4 anisori si ca nu e bine sa fuga prin casa asa. De fiecare data imi zambeste, ma saruta pe obraz si imi spune ca ea are voie. Ca e fiica mea. Incep sa rad si o strang in brate. Mama ei ma cearta de fiecare data cand o rasfat. Dar nu ma pot abtine. E cel mai frumos cadou pe care mi l-a facut sotia mea vreodata. Cand mancam ciocolata impreuna, o iau si o asez la mine pe genunchi. Si impartim ciocolata in trei. O parte pentru ea, o parte pentru mine si o parte pentru mama ei…
Diminetile de week-end ne surprind uneori cuibariti in pat la ore tarzii. Dimineata cand ma trezesc, fug in camera ei, o iau in brate si o asez in pat, intre mine si mama ei. Sotia mea zambeste si o acopera. O sorb din priviri si o mangai incet pe capsoru’ ei atat de mic si dragut. E dulce. Seamana cu mama ei. Imi pune tot felul de intrebari. M-a intrebat daca in cer se stinge lumina vreodata. Sau daca ingerasii mai si dorm. Nu am stiut ce sa-i raspund. I-am spus ca o sa inteleaga cand o sa creasca mai mare. A venit peste cateva minute si mi-a spus ca a crescut mai mare cu cateva minute. Si ca a inteles. Ingerii nu dorm niciodata. Pentru ca o pazesc pe ea. Si pe tati si mami ei. Am strans-o tare in brate. Si i-am spus ca asa e… si ca a crescut mai mare…

Seara, inainte de culcare, sotia mea o imbraca in pijamale si o pune in patut. In fiecare seara ma duc si o sarut de noapte buna. Ii spun ca e tipa mea preferata. Si o sarut pe frunte. Atunci isi aduce aminte ca mama ei i-a promis ca ii citeste o poveste. Si ca vrea sa stau si eu cu ea in patut pana adoarme. Sa aud si eu povestea. Ca ea stie ca eu nu am fost copil niciodata. Ca eu am fost intotdeauna mare. Si ca ursuletul ei de plus vrea sa fie prietenul meu. Sotia mea rade si ma acopera si pe mine. Si incepe sa ne citeasca. Personajul preferat al fetitei mele e zmeul. A auzit-o pe mama ei spunandu-mi asa, si de atunci i se pare cel mai interesant personaj din basme. Fat-frumos e un nenea care nu stie ce vrea, Ileana Cosanzeana e gagica zmeului iar calul nastrusnic e prietenul ei cel mai bun. Si ii spun ca zmeul e frumos. Ca e liber. Si ma intreaba ce e libertatea…

Dupa ce adoarme in cele din urma, dupa 2-3 povesti, ma ridic incet, fara sa o dezvelesc, o sarut pe frunte, sting lumina si inchid incet usa de la camera ei. Sa doarma linistita. Stie ca noi suntem in camera alaturata. Si ca nu i se poate intampla nimic rau. Ieri mi-a spus ca vrea si ea sa primeasca flori de la prietenii ei asa cum primeste mamica ei de la mine. I-am spus ca o sa primeasca atunci cand o sa fie mare. Si o sa o caute baietii acasa. Si ea o sa fie prea ocupata sa mai stea sa manance ciocolata la mine in brate. Si ca nu o sa mai aiba timp pentru povesti seara. Si ca o sa doarma pana dimineata tarziu, dupa ce o sa se duca cu prietenii prin oras. Mi-a spus ca nu vrea. Si ca daca o sa aiba prieteni, o sa ii aduca si pe ei, sa le citeasca mamica ei povesti. Cu zmeul…

Acolo unde timpul… îşi află hotarul

aprilie 20th, 2009

Aş vrea să’nalţ o biserică albă,

acolo unde timpul – îşi află hotarul.

Eu însămi

voi urca – sfielnic – în turlă

şi voi trage clopotul

– aşteptându-l –

la rugăciunea de seară.

Ceremonialul primirii

va fi plin de emoţia întâlnirii, fast,

şi, nu în ultimul rând,

de adâncă teamă…

Pe cărarea ce duce la altar,

voi aşterne trandafiri albi, crini imperiali,

aşa cum se cuvine unui „pas“

ce-n mare taină…

ne urmăreşte întreaga viaţă.

Lumânările vor arde în pâlpâiri tremurătoare,

fiecare picătură de ceară,

fiind o lacrimă…

încremenită în aşteptare.

Îngenunchez lângă altar.

Trandafirii roşii,

aşezaţi ca o cunună în jurul inimii mele,

– ofrandă supremă –

au străluciri atât de stranii…

că strigătu-mi mut – s-a oprit pe buze

când un „pas“ uşor…

Da. Timpul – nu s-a lăsat aşteptat!

Cu câtă măreţie, seninătate,

păşeşte pe covorul de flori

a căror inimă…

a încetat să mai bată!

Doar ecoul din ce în ce mai stins

al clopotului tânguitor…

se mai auzea în această tăcere încordată…

în această sete aprinsă de rugăciune

şi zbuciumul chinuitor al întrebărilor:

„De ce?!“ „De ce?!“

– „Să ne aşezăm pentru ultima rugăciune!“

Mărturisesc aici…

în faţa altarului „pătat“ cu sângele inimii tale –

că durerea mea este mult mai mare…

blestemat fiind – în curgerea-mi fără sfârşit –

să privesc neputincios

– cruzimea sacrificiului –

pe care „Marele stăpân“…

„Să ne rugăm!“

şi poate-o stea se va aprinde

pe bolta întunecată

unde – adevărul tăinuit –

pare mai insetat de „sânge cald“

cu fiecare răsărit…

……………………..

Cu fiecare răsărit,

o altă minune…

şi alte întrebări fără sfârşit

ce vor bea –

din tăcerea-mi, închisă în pietre.

Cu fiecare răsărit,

ţipătul răguşit al „vulturilor“

şi glasul de privighetoare – al vieţii.

Cine-şi va smulge…
zi de zi
aripile bucuriei de – a fi!

“Ghinionul” lui Gordon Brown

aprilie 19th, 2009

Napoleon spunea că preferă generalii norocoşi celor pricepuţi. Aceeaşi preferinţă s-ar putea aplica guvernanţilor de astăzi. Tony Blair de exemplu este considerat a fi fost un un prim ministru norocos. A condus Regatul Unit timp de 10 ani în care ţara a prosperat enorm (că a făcut-o cu bani împrumutaţi şi că această prosperitate a degenerat în criza de astăzi nu l-a afectat, pentru că a plecat la timp; ancheta privind participarea ţării la războiul împotriva lui Saddam Hussein nici măcar nu este încă pe agendă şi în general a reuşit să iasă cu abilitate din tot felul de crize şi scandaluri din timpul guvernării sale. Urmaşul său, Gordon Brown are însă mare ghinion. Pe lângă faptul că a moştenit datorii naţionale fără precedent pe care ţara nu le va putea achita decât cu preţul reducerii drastice a cheltuielilor publice şi majorarea la fel de drastică a impozitelor, aproape nu trece o săptămână fără ca guvernul său să nu fie implicat într-un nou scandal. De luni de zile se dezbate chestiunea alocaţiilor pentru deputaţi, mai mulţi miniştri laburişti fiind acuzaţi că au abuzat de sistem, guvernul este criticat pentru tot felul de gafe fiscale, de măsuri legate de transport, educaţie, economie, relaţii externe, etc, etc. Şi seria neagră nu dă nici un semn că s-ar apropia de sfârşit. Din contră.

Ultimul episod dezvăluie, potrivit multor comentatori, corupţia morală, unii spun ireversibilă, în care s-a afundat guvernul laburist. Despre ce este vorba?

Unul din consilierii de frunte ai primului ministru, Damian McBride a demisionat acum câteva zile după ce un schimb de emailuri pe care l-a avut cu alt consilier guvernamental, Derek Draper, au fost interceptate şi date publicităţii. Ambii erau membri ai aşa numitului „Departament de strategie şi planificare”. Ori în cazul de faţă, Mc Bride sugera lansarea unor afirmaţii potrivit cărora liderul opoziţiei David Cameron se tratează împotriva unei boli venerice, purtătorul de cuvânt al opoziţiei în probleme de finanţe, George Osborne a avut relaţii sexuale cu o prostituată cu care a consumat şi droguri, că soţia sa ar suferi de o boală mentală, că deputata conservatoare Nadine Dorris a petrecut o noapte la un hotel cu un alt deputat conservator, căsătorit şi cu trei copii, şi altele. In emailurile sale McBride caracteriza prima afirmaţie drept „o relatare solidă de investigaţie” dar preciza că celelalte sunt doar zvonuri, menite să destabilizeze partidul conservator. Şi adăuga: „hai să ne gândim cum să le intercalăm cu celelalte” ceea ce sugerează că se lucra la un plan pe termen lung.

Prima reacţie a cabinetului primului ministru, după izbucnirea scandalului, a venit din partea unui purtător de cuvânt care a spus că „nimeni altcineva din guvern nu a avut cunoştinţă de aceste mesaje juvenile şi nelalocul lor”, ceea ce denotă ori că aceşti oameni şi-au pierdut complet busola, nemaifiind în stare să facă cea mai elementară distincţie între copilării şi defăimare, ori că sunt convinşi că „plebea” înghite orice. Atacurile virulente la adresa lui McBride şi a tot ce reprezintă el au venit nu numai din partea conservatorilor incandescenţi de furie dar chiar şi din partea multor deputaţi laburişti. Liam Byrne, secretar de stat în cabinet, a declarat că afirmaţiile lui McBride târăsc partidul laburist în mocirlă, iar Derek Scott, fost consilier pe probleme economice al lui Tony Blair a declarat într-un interviu că deşi nu crede că premierul Gordon Brown este direct răspunzător, aceste tactici de defăimare reprezintă „o cultură care provine de la vârf”, că tonul este dat de sus.
Şi aici revenim la ghinionul pe care îl are primul ministru. Dar este el într-adevăr ghinionist sau şi-a făcut-o cu mâna lui? În definitiv el nu l-a moştenit pe Damian McBride de la predecesorul său, ci l-a numit personal în 2003 în fruntea departamentului de comunicaţii al Ministerului de Finanţe al cărui şef era. În 2005 l-a numit consilier personal, iar în 2007 când a devenit prim ministru l-a luat cu el la Downing Street. Or Gordon Brown nu poate pretinde acum că nu a ştiut ce fel de om este McBride, notoriu pentru tiradele şi atacurile sale violente la adresa adversarilor politici ai stăpânului său şi chiar a rivalilor din sânul partidului laburist, care i-au atras porecla de McPoison (Domnul Otravă). Chiar dacă Gordon Brown nu avea cunoştinţă de toate elementele activităţii consilierului său apropiat, este imposibil totuşi ca el să nu fi ştiut că membrii Departamentului de Strategie şi Planificare au în arsenalul lor şi arme nu tocmai corecte. Şi nici nu poate pretinde ingnoranţă în legătură cu existenţa acestei „culturi” sau atmosfere din jurul său, în care unii din oamenii săi de încredere căpătaseră convingerea că pot face orice pentru propăşirea primului ministru. De fapt i-au făcut un enorm deserviciu, atât lui cât şi Partidului Laburist.

Gordon Brown şi-a cerut acum scuze în scris persoanelor defăimate pentru acţiunile fostului său consilier şi a ordonat înăsprirea codului de conduită pentru membrii staffului guvernamental. Un alt caz de „am luat măsuri pentru ca acest lucru să nu se mai repete”. Dar unii comentatori asemuie situaţia în care se află el în prezent cu cea a lui Richard Nixon în mijlocul afacerii Watergate, un politician care (după ce a fost acuzat că a complotat ani de zile să ia locul lui Tony Blair) s-a înconjurat cu oameni care se inspiră de la el şi pentru care scopul scuză mijloacele. Orice mijloace.
Cât de vizionari au fost întemeietorii SUA, care au limitat la maximum 8 ani perioada de guvernare a unui politician şi a oamenilor săi! Ceva se întâmplă cu ei după această limită.

Revanşa rinocerilor: cine a fost Eugen Florescu (II)

aprilie 19th, 2009

Aparatcik limbut şi ranchiunos, Florescu a fost omul resentimentului social, fundamentul logocraţiei comuniste.

Crescut la şcoala lui Nestor Ignat, Dumitru Popescu, N. Corbu şi a celorlalţi agitatori scânteişti, Florescu nu putea suporta ironia, erudiţia, eleganţa discursivă. Era, de fapt, prototipul diletantului arţăgos. A detestat orice urmă de meritocraţie veritabilă. În textele sale de după 1990, departe de a se căi, Florescu îi insulta pe N. Manolescu, Ioan Buduca, Mircea Mihăieş, Dorin Tudoran, Ion Vianu şi insinua că Grupul pentru Dialog Social s-a vândut pentru dolari. În acelaşi timp, Florescu exalta cuplul siamez Eugen Barbu – C. Vadim Tudor, prezentându-i pe vidanjorii cu moravuri jandarmereşti drept apărători ai interesului naţional.

Astfel, într-un articol cu deosebire abject, căzând victima unui extaz sudoripar, Florescu contrapunea „statura de atlet al moralităţii şi culturii”, proprie lui Popescu-Dumnezeu, activităţii disidentului Dan Petrescu, pe care probabil regreta că nu l-a lichidat fizic în perioada vlădicii (generalul Iulian Vlad) de la Securitate. Cât despre Ion Traian Ştefănescu, acesta era prezentat drept „excelent primadjunct al ministrului culturii”, adică remarcabil locţiitor de gâde (Suzana Gâdea) în timpurile când cultura românească era aşezată cu capul pe butucul floreştilor, barbilor şi vadimilor. Florescu a fost unul dintre principalii exponenţi ai aparatului ideologic al ceauşismului, om de casă al lui Nicu Ceauşescu, căruia de altfel i-a şi închinat adevărate panegirice, numindu-l „fiu demn al unui strălucit părinte”.

În fapt, şi o spun ca analist al fenomenului pe care l-am denumit încă la mijlocul anilor 1980 drept comunism dinastic (a se vedea articolul meu din trimestrialul american ORBIS, inclus acum în volumul Fantoma lui Gheorghiu-Dej, Humanitas, 2008), ascensiunea „delfinului” a fost entuziast instrumentată de grupul format din Ştefan Andrei, Cornel Pacoste, Ion Traian Ştefănescu, Pantelimon Găvănescu şi, fireşte, ubicuul, indispensabilul Eugen Florescu. Nu mai vorbesc de ecourile propagandistice ale scenariului dinastic întreţinute de echipa de zgomote în care excelau Ion Cristoiu şi ceilalţi „irozi şi iloţi” de la Scînteia Tineretului.

Asociaţii lui Florescu în devastatoarea opera anticulturală, marcată de obsesii xenofobe şi antioccidentale, au fost: Eugen Barbu, C. Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Mihai Ungheanu, Pompiliu Marcea, Dan Zamfirescu, Ilie Bădescu, Paul Anghel, Ilie Purcaru, Nicolae Dragoş, Dinu Săraru, Ion Dodu Bălan, Artur Silvestri, C. Sorescu şi alţii pe care Monica Lovinescu i-a numit trepăduşi de Curte Nouă. Oricine va avea curiozitatea să citească antologia Etica neuitării (Humanitas, 2008) a ilustrei gânditoare de la a cărei dispariţie se împlineşte un an, va descoperi probe incontestabile ale rolului funest jucat de Eugen Florescu. El a fost, de fapt, eminenţa cenuşie, ori mai bine zis antrenorul, grupului „celor douăzeci şi ceva” care îşi turnau confraţii secretarului general cerând lichidarea Uniunii Scriitorilor.

Recrutat din producţie, Florescu a devenit, graţie „originii sănătoase”, student al Facultăţii de Filosofie, secţia de Ziaristică, în perioada celor mai cumplite persecuţii antiintelectuale (între colegii arestaţi, Florin Pavlovici, Mihai Stere Derdena). După absolvire, a aterizat direct în presa de tineret. A fost redactor-şef la Scînteia Tineretului şi la revista lunară Tînărul Leninist, precum şi membru al Biroului CC al UTC în perioda când prim-secretar era Ion Iliescu, de care a fost foarte apropiat.

Unul dintre protejaţii (şi discipolii) lui Florescu a fost acelaşi Ion Cristoiu, mai întâi redactor-şef adjunct la Viaţa Studenţească, apoi redactor-sef adjunct la Scînteia Tineretului şi responsabil al publicatiei SLAST (Suplimentul Literar şi Artistic al Scînteii Tineretului) în care, pe lângă unele contribuţii onorabile, au apărut şi texte ignobile de orientare pronunţat naţionalstalinistă, inclusiv articole şi poeme cu tendinţe neechivoc şovine. Sub îndrumarea lui Florescu şi cu binecuvântarea lui Nicu Ceauşescu, Scînteia Tineretului s-a raliat facţiunii obscurantist-etnocentrice din lumea culturală. Ar fi instructivă, de asemenea, o analiză a paginilor culturale din Scînteia „bătrână”. A bon entendeur(s), salut…

După 1990, Florescu s-a metamorfozat în activist al for maţiunii conduse de Ilie Verdeţ, Tudor Mohora şi Adrian Păunescu, PSM. S-a pretins om de stânga, dar în realitate a fost un campion a ceea ce numesc barocul fascisto-comunist. Orice istorie onestă a raporturilor dintre partid, Securitate şi in te lec tuali, a distribuţiei forţelor în câmpul simbolic al literelor româneşti nu va putea eluda rolul nefast al personajului recent decedat.

Se spune uneori despre morţi numai de bine; în ce mă priveşte, prefer deviza despre morţi, ca şi despre vii, numai adevărul. Examinarea destinului politic al lui Eugen Florescu face parte din opera de confruntare cu trecutul totalitar, pe linia logicii şi metodologiei Raportului Final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România (Humanitas, 2007).

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu:

http://tismaneanu.wordpress.com

Republica Moldova: “Puterea celor fără de putere”? Să fim serioşi…

aprilie 19th, 2009

„Bine, frate, revuluţie ca revuluţie, da’ nu-ţi spusei că nu-i voie de la poliţie să dai focuri în oraş?”
(Caragiale – „Conu Leonida faţă cu reacţiunea”)

Actuala criză de la marginea spaţiului euroatlantic a devenit o veritabilă hârtie de turnesol pentru diverse atitudini, viziuni sau proiecte politice regionale. Suntem într-un punct mort. Unul în care intenţiile, dar mai ales eşecurile, trebuie contabilizate.

Caragiale versus Havel

A făcut vâlvă, la vremea lui, eseul lui Vaclav Havel, „Puterea celor fără de putere”, unde viitorul preşedinte vorbea, frumos, despre modul de a „trăi în adevăr” sau despre „fantoma care bântuie Europa de Est – cea a dizidenţei”. Acest tip de atitudine, pe care cehul îl detalia, ar fi fost decisivă în schimbările din 1989-90. Asta era teza. Cu siguranţă, nu toţi cei care au citit la vremea respectivă eseul lui Havel au fost de acord cu autorul – dar aerul patetic, sentimental şi triumfător se plia pe o atmosferă de victorie anti-comunistă, totuşi, optimistă. Ce te costa să te declari, un pic, naiv?.. Imaginaţi-vă însă un tânăr basarabean citind, astăzi, eseul dizidentului ceh. Cu siguranţă, reacţia ar fi alta şi nimic din toleranţa lectorului anilor ’89-’90 nu ar mai exista. Cinismul cu care se confruntă „cei fără de putere” de la Chişinău pulverizează orice iluzie.

Lumea „bună” a tăcut, perfid, pretextând Paştele catolic, schiul sau alte motivaţii din aceeaşi categorie. Minciuna stă astăzi cu regele la masă. În realitate, în acest spaţiu, nu Havel rămâne reperul politologic – dacă o fi fost, cu adevărat, vreodată – ci… Caragiale. În nemuritoarea sa piesă (mai sus citată) el a fixat paradigma revoluţiilor răsăritene fără greş. „Revoluţiile”, atâtea câte sunt, trebuie să aibă „voie de la poliţie” sau „să fie anunţate la gazetă”. Altminteri sunt (doar) risipă de entuziasm, puritate sau angajamente morale. Este ceea ce tinerii aceia curaţi şi exasperaţi de la Chişinău au învăţat pe pielea lor. În Est, a fi „fără de putere” înseamnă chiar să nu ai putere. Această lecţie le-a fost administrată basarabenilor nu doar de Rusia sau Vladimir Voronin, nu doar de Papuc sau Gorincioi, dar – vai! – şi de instituţii regionale sau instanţe mondiale.

Omisiuni deloc inocente

Cinismul s-a insinuat şi în presă. S-a spus, cu temei, că presa occidentală nu s-a sincronizat cu evenimentele de la Chişinău. În ultimele zile însă, au început să apară reportaje şi comentarii din capitala RM, chit că majoritatea cetăţenilor UE nu reperează încă just poziţia pe hartă a tânărului stat. Au apărut, fireşte, şi evaluările experţilor internaţionali. Nu e cazul să le inventariem aici, semnalăm doar o nedumerire. De multe – prea multe ori – analiza dedicată RM se cantonează într-un provincialism suspect. Tot ce s-a petrecut în stânga Prutului este citit de unii comentatori, aproape exclusiv, cu o grilă locală. Se vorbeşte despre criză de generaţii, lipsă de consens politic, criză internă, se face chiar sociologia mişcărilor de protest. Dar despre eventualele semnificaţii geopolitice ale evenimentelor din Chişinău nu se rosteşte o vorbă. Şi e greu de înţeles de ce.

Imaginaţi-vă, de pildă, că înainte de alegerile prezidenţiale din România preşedintele român ar fi fost invitat, într-un interval de două luni, de două ori la Washington, iar la Bucureşti ar fi venit, succesiv, „ministrul de externe” şi „ministrul economiei” americane. Toţi analişti ar fi fost cu siguranţă interesaţi de semnificaţiile acestei relaţii intense şi evident că acest preambul ar fi contat enorm în evaluarea contextului electoral şi post-electoral. Este exact ceea ce NU se întâmplă în cazul RM, deşi situaţia aici nu e ipotetică. În două luni au fost consemnate patru vizite importante: la 2 februarie, preşedintele Voronin merge la Moscova – singurul şef de stat din CSI invitat la întronizarea noului patriarh rus; la 23 februarie, Serghei Lavrov, ministrul rus de Externe, vine la Chişinău; la 2 martie, Voronin merge din nou la Moscova unde semnează, deşi promisese că nu o face, un document în trei – Rusia, RM, Transnistria – în care mulţumeşte Rusiei şi o consideră garant de stabilitate; pe 25 martie vine la Chişinău şi ministrul rus al Economiei. Mai mult, taciturnul Lavrov a devenit extrem de vocal după 5 aprilie, apostrofând Occidentul şi dând „indicaţii preţioase” României, fie şi voalat, despre ce ar trebui să facă Bucureştiul în relaţia cu RM.

Chiar să nu conteze aceste lucruri? Căci, dacă preambulul preelectoral contează, atunci criza de la Chişinău nu s-a epuizat încă, deşi prea multă lume întoarce capul, discret, de la semnificaţiile şi posibilele consecinţe geopolitice.

Eşecul Politicii de Vecinătate

Evenimentele din stânga Prutului şi modul în care au reacţionat autorităţile ar fi cazul să aducă în discuţie sinceră şi un alt eşec: cel al Politicii Europene de Vecinătate. Istoria ei este ştiută. La începutul anilor 2000 încep dezbaterile pentru o asemenea iniţiativă care, ulterior, se va concretiza prin negocierea Planului de Acţiuni cu fiecare stat în parte. În cazul RM, lucrurile sunt şi mai complexe. În octombrie 2005, la Chişinău s-a inaugurat prezenţa Delegaţiei Comisiei Europene, prilej cu care s-a semnat un memorandum privind lansarea unei misiuni la frontiera moldo-ucraineană (EUBAM). Tot în 2005 s-a adoptat Planul bilateral de Acţiuni RM-UE. Între timp a apărut şi un Centru Comun de Vize (la Ambasada Ungariei), un reprezentant special al UE pentru RM, ulterior au fost acordate preferinţe comerciale autonome şi s-a relaxat regimul de vize.

Unde suntem după patru ani de aplicare a acestor politici în regiunea estică? Câţi bani s-au cheltuit şi cu ce efecte? Cu cât s-a democratizat acest spaţiu? Este el mai aproape de valorile europene? A fost, până una alta, eficace un asemenea instrument? Ce s-a petrecut la Chişinău a arătat că, mai degrabă, NU. Evoluţiile de acolo – dar şi cele din Ucraina sau Georgia – arată că implicarea UE în spaţiul estic nu a mers direct proporţional cu democratizarea acestuia. Desigur, nu Bruxellesul în sine trebuie blamat pentru asta. Dar e clar că undeva s-a greşit – există o carenţă de viziune şi poticnirea de pe Prut trebuie să fie prilej de reevaluări. Dacă ar fi să dăm un nume eşecului occidental în Est, acesta ar fi „integrare fără europenizare”. Adică tentativa – azi eşuată – de a crede, naiv, că e posibil să ţii sub control aceste spaţii fără să le obligi, prin condiţionalizări dure, să se democratizeze, aşa cum ai făcut la vremea lor cu alte state răsăritene.

Tertium non datur

Prima concluzie: lipsa de sincronizare între „morcov” şi „băţ” a devenit endemică şi generatoare de eşec. A doua: nu poţi democratiza vecinătăţile tale dacă nu te interesează, în realitate, să ţi le asumi până la capăt. Altminteri, şi le asumă altcineva! A treia concluzie: „Puterea celor fără de putere” nu există peste Prut. Există doar fie puterea Vestului, fie cea a Estului. Tertium non datur.

Articolul a apărut inițial în timpul.md

„Acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”

aprilie 19th, 2009

Divizarea societăţii pe pricipii sociale, lingvistice, naţionale şi etnice în Republica Moldova nu a putut fi evitată de la proclamarea independenţei pînă în prezent. Or o societate polarizată determină, la rîndul său, o situaţie de criză la nivel naţional şi invers. Altminteri, se atestă o atmosferă de instabilitate profundă de ordin politic şi economic a statului, fiind într-o interconexiune cu fragmentarea permanentă a spectrului politic autohton. O Moldovă instabilă este şi o Moldovă manevrabilă de către unele forţe din interior şi exterior. Dar o Moldovă manevrabilă este şi o Moldovă dirijabilă, controlabilă şi fără identitate.

Constatăm cu îngrijorare faptul că situaţia la care s-a ajuns este în defavoarea RM privind aderarea sa la structurile occidentale, întrucît rigorile impuse sunt cu totul altele, în primul rînd stabilitatea politică şi economică. Trebuie să recunoaşte că Moldova împreuna cu alte state ex-sovietice, din punct de vedere geopolitic, constituie o zonă tampon între două parţi antagoniste ale lumii – Occidentul şi Federaţia Rusă, totodată, fiind un stat care se află în imediata vecinatatea cu UE şi NATO şi care are un conflict îngheţat.

Mulţi politologi şi analişti susţin faptul că strategia Moscovei în raport cu imediata vecinătate este de a menţine statele ex-sovietice în sfera sa de influienţă prin intermediul instabilitaţii interne a acestora (cazul Moldovei, Ucrainei, Georgiei). Făcînd referinţă la RM, este ştiut faptul că Rusia nu are nevoie de o Transnsitrie independentă. Dar, Rusia are nevoie de o Moldovă instabilă, fragmentată, şantajabilă şi manevrabilă. În acest context, nu excludem faptul că atît timp cît va supraveţui regimul separatis în partea stîngă a Nistrului, vom asista la provocări de ordin intern şi extern.

Referindu-ne la situaţia politică internă din RM, cu toţi cunoaştem faptul că factorul rusesc a fost în permanenţă activ şi generator de confruntări politice de ordin intern. Voi face referinţă la situaţia alegerilor parlamentare din 6 martie 2005 şi din 5 aprilie 2009. Altminteri, voi menţiona faptul că Rusia de fiecare dată a avut o poziţie clară, bine determinată, susţinînd deschis fie o forţă politică, fie alta în compraţie cu comportamnetul aparent neutru şi rezervat al Occidentului. În 2005 Moscova a susţinut expres opoziţia de astăzi, în mare parte, pe cînd în 2009 tabloul s-a schimbat radical. Şi nu este vorba de simpatia liderilor de la Kremlin pentru un lider politic sau altul de la Chişinău, strategia este de a antagoniza aceste forţe politice pe plan intern, sub pretextul diverselor motive, fie de ordin lingvistic, naţional sau etnic. Adică, se urmăreşte unul şi acelaşi scop: menţinerea instabilităţii interne a RM, care, eventual determină tergiversare procesului de reglementare a conflictului transnistrian. Or primul şi al doilea obiectiv sunt într-o corelaţie organică.

Suntem conştienţi de faptul că atragerea malului stîng de cel drept al Nistrului ar trebui să fie pe modelul Ciprului. Or în realităţile de astăzi o altă soluţie nu există, decît să devenim atractivi şi credibili pentru populaţia din regiunea separatistă. Din păcate, RM este în imposibilitate să ofere acest lucru în momentul de faţă. Într-un cuvînt, situaţia la zi defavorizează ţara noastră atît în aspiraţiile sale europene, cît şi în cele de reintegrare.

Aş dori să subliniez un aspect. Recent liderul de la Tiraspol a declarat că este dispus să acorde ajutor autorităţile de la Chişinău, în caz de nevoie, privind înăbuşirea acţiunilor de protest din capitală. Eu nu cred că agest gest din partea administraţiei de la Tiraspol a survenit din prietenia şi bunăvoinţa sa faţă de guvernarea de la Chişinău. Obiectivul a fost de a evidenţia o dată în plus slăbiciunea şi neajunsurile RM, precum şi de a demonstra în repetate rînduri populaţiei din Transnstria că „acolo (RM) este mai rău decît aici (rmn)”. Prin acest fapt, ne putem aştepta la acutizarea divergenţelor dintre Chişinău şi Tiraspol, precum şi la o instabilitate socială mai accentuată în perimetrul frontierilor RM recunoscute pe plan internaţional.

Avînd o experienţa amarnică timp de 20 ani, elita politică din Moldova trebuie să conştientizeze că fără modernizarea şi dezvoltarea situaţiei interne din ţară, aspiraţiile noastre de a deveni parte din marea familie europeană în calitate de stat reintegrat rămîn a fi utopice. Este nevoie de o abordare pragmatică a relaţiilor noastre atît cu Occidentul, cît şu cu Rusia, dar în strictă conformitate cu interesele noastre naţionale. Or, politicienii noştri, în mare parte, sunt confuzi şi interpretează diferit interesele şi priorităţile societăţii moldoveneşti.

Revoltele din Chişinău întăresc poziţiile Tiraspolului

aprilie 19th, 2009

Acuzaţiile de implicare a României în protestele anticomuniste din Moldova permit transnistrenilor să zăngăne iar spectrul „românizării“ populaţiei ruse a republicii . Deşi poziţia oficială a Moscovei resuscitează şi regimul separatist transnistrean, autorităţile de la Chişinău sunt recunoscătoare pentru susţinerea rusă.

Prin măsurile de pedepsire sau indimidare a protestatarilor din Chişinău, autorităţile moldoveneşti menţin destabilizarea situaţiei interne din republică.

Un efect necăutat este încurajarea sentimentelor şi acţiunilor separatiste din Transnistria. Încă din a doua zi a revoltelor, administraţia de la Tiraspol a remis Comisiei Unificate de Control solicitarea de a majora numărul pacificatorilor ruşi până la 2700 de persoane, faţă de aproximativ 500 în prezent.

Regimul Smirnov a cerut, de asemenea, şi dislocarea unei escadrile de elicoptere pentru menţinerea securităţii în Zona de Securitate dintre cele două maluri. Totodată, autorităţile separatiste au vorbit despre stoparea încercărilor unor grupuri de „extremişti“ de a pătrunde pe malul stâng al Nistrului.

Sperietoarea “românizării”

Activizarea exponenţilor regimului separatist are loc însă mai ales în contextul ofensivei politice a Rusiei. Atât din Parlamentul Federaţiei Ruse, cât şi din partea Ministerului de Externe de la Moscova au parvenit noi declaraţii riscante şi provocatoare la adresa integrităţii teritoriale ale Republicii Moldova (RM).

În esenţă, partea rusă avertizează, în mod indirect, că absenţa comuniştilor de la putere va conduce la recunoaşterea independenţei transnistrene.

Poziţia actuală a Tiraspolului este în concordanţă cu logica separatistă uzuală, care constă în cererea de stabilire a unor „relaţii bilaterale de prietenie şi cooperare“ cu Chişinăul. Demersul transnistrenilor capătă însă un nou suflu graţie pretinsei implicări a Bucureştiului în revoltele de la Chişinău.

Aceasta le permite să readucă în discuţie aşa-zisa ameninţare cu „românizarea“ existentă pe celălalt mal al Nistrului, cu scopul de a mobiliza opinia publică locală şi de a presa factorii de decizie moscoviţi în privinţa imperativului „suveranizării“ urgente a regiunii transnistrene.

Rusia, mult mai tare ca UE

Conjunctura precară de la Chişinău este şi în atenţia altor mari actori regionali. UE şi statele membre acuză violenţele, cheamă părţile la dialog şi solicită din partea autorităţilor moldoveneşti respectarea drepturilor fundamentale ale omului – inclusiv cel la întrunire şi proteste paşnice.

Invers, Rusia cere stoparea violenţelor şi cheamă comunitatea internaţională să sprijine autorităţile legale ale RM în acest sens. Mai mult, Moscova cere Bruxelles-ului şi Bucureştiului „evitarea utilizării simbolurilor lor de stat/ instituţionale în scopul lichidării statalităţii moldoveneşti“.

Iar retorica Moscovei pare să aibă efecte mai puternice asupra autorităţilor RM, care, în pofida cerinţelor UE, continuă să practice arestarea protestarilor paşnici.

Pe lângă aceasta, sunt intimidate sursele mass-media locale care încearcă să reflecte situaţia, iar jurnaliştii străini non-ruşi sunt opriţi la graniţa de stat sau expulzaţi din ţară.

Or, sub pretextul anihilării provocatorilor „necunoscuţi“, guvernarea comunistă întreprinde măsuri contra tuturor protestatarilor, contrazicând în totalitate cererile occidentale.

Modificarea parteneriatelor estice

Sub incidenţa evenimentelor de la Chişinău ar putea fi afectate acţiunile de „europenizare“ a Republicii Moldova prevăzute de Parteneriatul Estic, în special cele care privesc consolidarea statului de drept, respectarea şi promovarea drepturilor omului, libertatea mass-media etc.

În relaţia cu UE, viitoarea guvernare comunistă a RM va fi, în mod cert, interesată mai mult de relaţiile economice şi de cele legate de libertatea de circulaţie – ultima devenită şi mai problematică din cauza regimului de vize recent instituit de RM pentru România.

Soluţionarea conflictelor îngheţate în contextul noii dimensiuni estice a UE ar putea, de asemenea, înfrunta anumite dificultăţi generate nu atât de Chişinău, cât de un Tiraspol agitat şi încurajat de violenţele din RM.

În aceeaşi ordine de idei, formatul de negocieri „5+2“ ar putea fi înlocuit definitiv cu cel „2+1“ (Chişinău, Tiraspol, Moscova) plus „5“ (Rusia, OSCE, Ucraina, SUA şi UE).

Autorităţile transnistrene ar putea folosi acest prilej pentru a ţine UE şi SUA la distanţă de procesul de negocieri. Prin urmare, Memorandumul Kozak ar putea obţine noi contururi şi premise pentru realizare.

Abandonarea GUAM pentru CSI

Revoltele de la Chişinău au similitudini cu cele din Uzbekistan, care a părăsit GUAM-ul în 2005, considerându-l mediul periculos prin care au fost promovate revoluţiile “colorate”. RM ar putea merge pe acelaşi scenariu dacă poziţia Occidentului va fi în final una nefavorabilă comuniştilor.

O turnură pro-rusă efectivă în politica externă moldovenească ar fi convenabilă PCRM-ului şi pentru că astfel şi-ar putea asigura perpetuarea puterii, într-un stat cu „democraţie suverană”, identică celei ruseşti.

O asemenea politică ar putea fi fructificată cu atât mai mult în timpul preşedinţiei RM în cadrul CSI (2009-2010). RM ar putea deveni primul stat post-sovietic din Europa de Est implicat activ în revigorarea practică a proiectelor integraţioniste pro-CSI pe termen mediu şi lung.

sursa: Adevarul.ro

23-25 aprilie 2009, Bucuresti – A 10-a editie a simpozionului “Arhitectura. Restaurare. Arheologie.” – Monument si propaganda

aprilie 19th, 2009

Institutul de Arheologie \”Vasile Parvan\” impreuna cu Asociatia \”Arhitectura.
Restaurare. Arheologie\” (A.R.A.) va invita sa participati la a 10-a editie a
simpozionului \”Arhitectura. Restaurare. Arheologie.\” cu tema ‘Monument si
propaganda\” care se va desfasura in perioada 23-25 aprilie la sediul
Institutului de Arheologie – Casa Macca, str. Henri Coanda nr.11 Bucuresti.

Simpozionul \”Arhitectura. Restaurare. Arheologie\” se va desfasura dupa urmatorul program:

23.04, JOI

09.00
DESCHIDERE

09.30
Acad. Alexandru VULPE (Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române, Bucuresti)

Subiect rezervat

10.00
Nazen PELIGRAD (Universitatea Bucuresti)

Pagini istorice în opera lui Tattarescu

10.30
Gheorghe MANUCU-ADAMESTEANU, Andrei MAGUREANU, Adina BORONEANT, Meda TACHE, Elena GAVRILA, Raluca POPESCU, Theodor IGNAT (Muzeul de Istorie a Orasului Bucuresti, Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\”, Bucuresti)

Cercetari arheologice în Bucuresti – Centrul istoric. Campania 2008

11.00
Ana Maria HARITON (Universitatea \”Spiru Haret\”, Bucuresti)

Elemente de datare a hanurilor Patria si Niculescului

11.30
Robert CONSTANTIN, Nicolae ALEXANDRU, Alexandru ALEXIU (Muzeul de Arheologie \”Callatis\”, Mangalia)
Epitaf pentru Callatis

12.00
Natalia TOMA (Institut für Klassische Archäologie der CAU, Kiel, Germania)

Activitati edilitare în portul Küstendje/Constanta (1850-1908). Note
de topografie tomitana

12.30
Razvan MATEESCU (Muzeul National de Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca)

Între ofranda si ascundere. Studiu de caz asupra depunerii bratarilor dacice de aur

13.30
In memoriam Eugen Comsa

Alexandra COMSA

14.00
Cristina CRACIUN (Institutul National al Monumentelor Istorice, Bucuresti)

Drumurile antice din zona Troesmis si importanta drumului Troesmis – Enisala în sistemul retelei de drumuri din nordul Dobrogei

14.30
Petruta VLAD, Ovidiu DANES (Fundatia Culturala DALA, Bucuresti)

Patrimoniu rural – resurse locale versus politici publice centrale

15.00
Emil CREANGA, Ioana Maria PETRESCU, Bogdan STANCIU (Universitatea \”Spiru Haret\”, Bucuresti)
Romula. De la uitare la punere în valoare

15.30
Oana DIACONESCU (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion Mincu\”,
Bucuresti)

Villa Hadriana ca heterotopie

16.00
Ioan Fedor PASCU (Primaria Municipiului Sighisoara)

Sighisoara, Turnul Cizmarilor. Istorie si arheologie

24.04, VINERI

09.00
In memoriam Suzana More Heitel

Expozitie – Densus

Evocare

09.30
Daniela MARCU ISTRATE (Asociatia Culturala Hyeronimus, Brasov), Ioan
Fedor PASCU (Primaria Municipiului Sighisoara)

Cetatea Saschiz (jud. Mures), un monument din patrimoniul mondial

10.00
Daniela TANASE (Muzeul Banatului, Timisoara), Daniela MARCU ISTRATE
(Asociatia Culturala Hyeronimus, Brasov)
Cetatea medievala a Cenadului, câteva observatii arheologice

10.30
Ecaterina CINCHEZA-BUCULEI (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Din nou despre pictura bisericii din Densus

11.00
Marina SABADOS (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Icoanele rusesti de la manastirea Putna

11.30
Ioana IANCOVESCU (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\”, Bucuresti)

Pictura din naosul Coziei: detalii iconografice

12.00
Constanta COSTEA (Institutul de Istorie a Artei \”George Oprescu\” al Academiei Române, Bucuresti)

Procedee de constituire a imaginii în Moldova secolului XVI

12.30
Ioana GOMOIU (Universitatea Nationala de Arte), Ileana MOHANU (CEPROCIM S.A.), Dan MOHANU (Universitatea Nationala de Arte)

Cercetari interdisciplinare preliminare privind conservarea picturilor murale din
biserica rupestra de la Corbii de Piatra

13.30
Mioara LUJANSCHI (Centrul de Consultanta pentru Programe Culturale Europene)

Monumentul între restaurare si destinatie

14.00
Letitia COSNEAN, Jan HÜLSEMANN (\”Mihai Eminescu\” Trust, Londra – Sighisoara)

Pericolul propagandei mediatice în conservarea patrimoniului arhitectural. Satele sasesti din Transilvania

14.30
Andreea CÂRJAN (Academia de Studii Economice, Bucuresti)

Axiologia monumentificarii Operei de Arta re-gasita prin conceptul de
Propaganda

15.00
Liviu Gabriel GHITULEASA (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion Mincu\”)

Ontologia problematicii conservationiste si impactul acesteia asupra
ideii de Propaganda

15.30
Romeo GHEORGHITA (Universitatea Nationala de Arte)

Mormântul hipogeu roman \”cu banchet\” din Tomis – Constanta. Despre
tehnica de realizare si starea de conservare a picturilor murale

25.04, SÂMBATA

MASA ROTUNDA Monument si propaganda

09.00
Alexandru BARNEA (Universitatea Bucuresti), Adriana PANAITE (Institutul
de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române)

Monumentul triumfal de la Adamclisi

Natalia TOMA (Institut für Klassische Archäologie der CAU, Kiel,
Germania)

Antichitatea în culise. Restaurarea si înscenarea monumentelor antice
în Grecia (sec. XIX), Italia (sec. XX) si România (sec. XX)

Alexandru DRAGOMAN (Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al
Academiei Române, Bucuresti)

Arheologie, media si ideologie dominanta în România de astazi

11.00
Ion Gabriel PANASIU (Universitatea de Arhitectura si Urbanism \”Ion
Mincu\”, Bucuresti)

Memorie \”golita\”, memorie deturnata

Cristian OLARIU (Universitatea Bucuresti)

Portretul lui Decebal, între propaganda si realitate

Ferencz CSORTAN (Directia Judeteana pentru Cultura, Culte si
Patrimoniul Cultural National Mures, Tg. Mures)
Monumentele istorice, discursul national si propaganda turistica în Ungaria si Turcia

Marcian ROMAN, Ilias STERPU, George BALCAN (Directia Judeteana pentru
Cultura, Culte si Patrimoniul Cultural National Braila)
Monumentul istoric ca \”brand\” – obiectiv de referinta al propagandei în domeniul culturii
autohtone contemporane

13.00
LANSARE DE CARTE

Daniela Marcu-Istrate,
Catedrala romano-catolica Sfântul Mihail si
palatul episcopal din Alba Iulia. Cercetari arheologice 2000-2002 / A
gyulaféhervári római katolikus székesegyház és püspöki palota. Régészeti
kutatása (2000-2002),
ed. Fund. Teleki, Budapesta, 2008

Prezinta Lucács Antál (Universitatea Bucuresti)

Dinu Antonescu,
Columna lui Traian. Arhitectura de pe friza sculptata / Trajan’s Column. The architecture on the sculpted frieze, ed. ARA, 2009

Prezinta Monica Margineanu Cârstoiu (Institutul de Arheologie \”Vasile
Pârvan\”)

COCKTAIL

Organizator

Institutul de Arheologie \”Vasile Pârvan\” al Academiei Române

Asociatia A.R.A. (\”Arhitectura. Restaurare. Arheologie\”)

Responsabil

Monica Margineanu Cârstoiu

Monstrul

aprilie 19th, 2009

Într-o staţie de autobuz, timpul a îngheţat parcă pentru todeauna în ochii unui tânăr, care cu ei goi, nu mai priveşte nici măcar în eul propriei sale singurătăţi.

- Hei, nu vă supăraţi! Autobuzul 32 merge spre centru?

Tânărul pare o statuie uitată de bătrâneţea timpului în acel loc, ca un vestigiu al omului care a fost cândva pe această planetă.

- Este drogat, mormăie femeia cu sacoşa grea în mână. Vai de tinereţea lui.

- Eiii… tu, femeie, parcă aud vocea timpului. Acest tânăr a efectuat o activitate epuizantă de câte 12 ore, timp de mai multe luni.

Şi amintirea-mi este brusc violată de moartea acelei tinere, de prea multă muncă. Un viol al raţionalului, al umanului, atât cât a mai a mai rămas în mine, ca un vestigiu a unor timpuri care au fost cândva reale sau doar în închipuirea mea. Deodată, în mintea mea năvălesc zeci de canale de televiziune şi de radio, în acelaşi timp. Fragmente disparate şi încâlcite, într-o ucigaşă năvală de date, nume şi evenimente, îmi sună cu prelungi ecouri în tuneluri de neuroni, precum o bombă care explodează cu încetinitorul.

Voci de reporteri, unele calde, unele maliţioase sau ironice, altele dure sau cu ton neutru, se aud venind de undeva dintr-un întuneric care nu mai este uman:
- La Suceava… s-au dat carnete de şofer fără examen. Carnagiu pe şoselele României… morţi ca în războiul din Irak… La Cluj… stomatolog italian… O bancă spartă la Braşov… O mamă şi-a aruncat copilul într-un toberon… O tânără s-a aruncat… şi… paralizată… La Roma a fost violată… Un politician a fost acuzat că…. lumea interlopă… Ieri Romănia a câştigat litigiul privind rezervele de pe platoul continental… insula… Astăzi s-a aflat că, încă din anii ‘90… şi a fost dat unei firme de apartament…

Banda zilnică pusă de massmedia a transformat creierul meu într-un instrument de înregistrare-redare, dereglat, din care nu mai reuşesc să înţeleg, de multe ori, nimic. Am devenit o maşină umană, nici măcar capabilă să mai poată constata dacă exist şi trăiesc într-o lume reală din afara mea sau într-una imaginară din mintea mea.

Dezumanizarea omului nu provine numai din faptul că este depăşit şi că de multe ori nu mai poate controla şi subordona progresul tehnic, ci şi din faptul că nu se poate lipsi raţional de acesta şi de consecinţele negative ale acestui progres. Cu cât fiecare în parte nu mai avem timp de propria persoană, pentru adaptabilitate, pentru a putea înţelege şi corela reacţiile noastre cu schimbarea habitatului natural, ucis încet şi sigur zilnic, cu atât devenim mai izolaţi. Efectul? Un fenomen de sigurătate care se accentuează progresiv uneori, ceea ce duce la o şi mai mare îngrămădire de indivizi, care devin din ce în ce mai singuratici, mai agresivi, într-un ocean de necunoscuţi. Siguranţă artificială într-un ocean în care dispărem şi nu mai contăm ca indivizi. Euforia existenţei în marea mulţime, cu o existenţă într-o singurătate ucigaşă, cu contractarea timpului până la absurd, face ca viaţa noastră să fie din ce în ce mai o mult o iluzie prin care trecem rapid.

Ceva straniu de greu şi îmbâcsit împiedică gura mea să respire aerul. În noapte, urechile-mi vâjâie, percepând un huruit de monstru plin de fiare care se târăşte într-o nesfârşită teroare.

Cerul plumburiu pare otrăvit de norii gălbui ce se ascund în masa compactă şi neagră, nori ce atârnă în zdrenţe spre orizontul luminat de farul uriaş al monstrului îndreptat spre cer. O minusculă gâză mă sâcâie căutând spre faţa mea salvare. Praful şi mirosul de cauciuc încins şi asfalt îmi irită traheea. Scurt, icnesc şi tuşesc. În zare un fulger coseşte şi retează jumătate din masa neagră şi compactă de nori plumburii. Mă simt greu, strivit, un nimic în interiorul acestui monstru. În echilibru precar, stau pe marginea bordurii uitându-mă la coloana, care ca un şarpe fără cap şi coadă, se târăşte prin faţa mea. O lumină pitică roşie, undeva pierdută dincolo de ochii mei, de trecerea de pietoni, sclipeşte a verde dur. Fac pasul înainte, în noapte. Brusc o frână şi:
- Ce Dumnezeii mă-tii, mă boule, nu vezi că ai intrat în roşu?

Voce răguşită, voce cu tupeu, voce din spatele unui geam de bolid, plină de ea, de am crezut că este o tanchetă de război.

Holbez ochii înainte şi văd tot verde. A înebunit bolidul sau oare eu? Îmi fac vânt înainte şi gândesc: fie ce o fi, că ştiu, că încă nu am orbit la 30 de ani.

Păşesc ca un cangur, ţopăind spre celălat capăt al infernului pe care trebuie să-l traversez. Simt un cârcel în stomac. Uff, nu am mâncat mai nimic astăzi. Cafeaua şi ţigările mi-au ţinut tovărăşie şi încordarea maximă a nervilor, pentru rezolvarea problemelor de serviciu. Ah, m-am lovit de ceva în mers!

- Eii… nu vezi înaintea ta? Dai buluc, aşa, crezi că eşti pe câmp? M-ai lovit în umăr rău de tot.

Mă uit şi văd că în graba mea, am izbit o frumuseţe de fată, cât pe aci să o trântesc jos.

- Mă scuzaţi, dar fără să vreau.

Mă grăbeam să nu fiu surprins pe roşu. Dintr-o dată parcă am intrat într-un tunel al tăcerii. Fata a dispărut ca o nălucă printre trecători. În sfârşit am ajuns pe partea cealaltă a infernului. De sus se vede un ecran uriaş mulat pe colţul clădirii din faţa mea, pe care scrie repetabil şi obsesiv:
- Consumaţi cipsurile Nigero. Conţin minimul de calorii. Puterea voastră în cipsurile Nigero.

Ceva ce seamănă a copac, dar negru în negreala nopţii, se profilează cu crengile lui pe o parte din clădirea din faţă, ca nişte coarne din lumea cea rea de apoi. Un gând fulgerător mă conştientizeză. Oare nu o fi aici această lume? Nu m-am depărtat mai mult de câţiva metri de şarpele întunecat, când aud un şuierat, un scârţâit teribil, un vaiet şi o frecare plânsă şi dureroasă de cauciuc urmată de o bufnitură. Mă întorc fulgerător. Un monstru negru ca cel din care am auzit Dumnezeirea, ca un taur cu botul în pământ, oprit brusc, a rămas suspendat în timp, cu spatele ridicat în sus şi o mogâldeaţă zburând prin aer spre mine. Timpul a încremenit. De câte ori rememorez acea clipă, parcă am rămas agăţat acolo o veşnicie, în acea clipă, pentru a simţii pentru todeauna aceea tragedie. Am simţit cum întreaga greutate a monstrului se prăbuşeşte peste mine. Am simţit ghearele lui cum îmi pătrund în inimă. Am simţit pieirea totală şi inreversibilă a tot ce este uman în universul meu. Am înţepenit pe vecie în acea clipă.

Bolidul cu geamuri fumurii, ca o matriţă, a violat şi imprimat imaginea morţii pe ochii mei, pe inima mea, pe sufletul meu.

Capul meu întors priveşte hipnotizat chipul şi faţa imobilă, a celui de la volan, care nici nu catadicseşte să se dea jos sau să facă vreun gest. De undeva ca prin vis aud o bufnitură, ca de dovleac ce se sparge şi ochii îmi sunt inudaţi de o pată neagră ce se lăţeşte cu repeziciune, lângă mogâldeaţa chircită ce zvâcneşte, o dată, de două ori şi… apoi…

O sirenă urlă, făcând sunetul un elastic care se subţiază undeva în adâncul creierului meu. Voci, sclipiri albastre de blitz, înjurături…

- Uită-te, domnule, nici nu se sinchiseşte, aud o voce de mintea mea izbită şi întinsă până la ecranul care parcă se prăbuşeşte cu lumina peste mine, până la ceea ce nu mai sunt, până la cel ce nu mai vreau să fiu, să nu mai fiu om. Să fiu Dumnezeu, să pot îndrepta, să pot tăia acea fracţiune de timp, să o arunc în iadul veşnic, spre ardere…

Mă trezesc undeva la o măsuţă, cu un pahar cu un lichid gălbui, cu gheaţă în faţa mea. În stânga, voci vesele şi coloane de fum ce se rostogolesc în fuioare estompate.

- Şi să vezi, dragă, la probă. Ce mai! Ştii… silueta mea nu are cusur. Ăla holba ochii la fundul meu, de parcă atunci vroia să mă posede, acolo pe podium. I-am aruncat o privire de femeie care nu are timp să mai aştepte, să moară-n fericire. S-a ridicat şi, dacă nu-l trăgea de mână colega din juriu, chiar că cine ştie ce se întâmpla. Şi uite că aşa am devenit vedetă. Eii… după aia am stat cu el vreo două luni şi s-a plictisit. Ăştia-s bărbaţii, dragă. Da’ nu-i problemă, că şi eu îl îlocuisem ceva mai demultişor.
- Şi te mai duci la cursuri? Parcă ziceai că vrei să… ? Hai, tu, că doar nu vrei să te văd îmbracată în taior şi fustă, cu o mutră serioasă, cu ochelari pe nas… cu geantă neagră…
- Nu, dragă. Nici nu te gândi la aşa ceva. Însă ştii tu, că impresionează să ai la C.V.. Eşti privită cu respect în patul oricărui barosan sau politician. Se simt şi ei că nu au de a face, chiar aşa… cu oricine.

Am avut dintr-o dată o senzaţie de vomă, cum nu am mai avut în viaţa mea. Simţeam tone de fum cum îmi perforau plămânii, mintea şi simţurile. Mă sufocam, mă înecam. Viaţa mi s-a părut ca un mostru în care eu mă târâiam ca un vierme. Schelete uriaşe vedeam, cu gheare întinzâdu-se pe pereţi, în lumina fosforescentă, iar pereţii credeam că erau construiţi în mine şi mă făceau rigid, ca un cadavru. Am dat pe gât tăria şi, brusc, am ţâşnit spre ieşire.

Nici astăzi nu-mi aduc aminte cum am ajuns acolo, cât am stat în acel bar şi dacă am plătit. De fiecare dată când îmi aduc aminte, simt gustul cocliu de tărie şi sânge în gură şi am senzaţii de vomă şi de ameţeală.

Unu, doi… Şi încă o dată… unu doi… Camelia, Mirela… Piciorul la înălţimea nasului! Hai, cu curaj… Într-o sală, undeva, fetiţe păpuşi minuni, în şir, în faţa oglinzii uriaşe, la bară, arcuiesc braţe de timp, pe sunet de univers şi parcă telepatic pata de sânge de atunci, îmi spune:
- Încă mai există speranţă!

Autor Viorel Muha

Cum se poate discuta cu proştii?

aprilie 19th, 2009

Gabriel Liiceanu definea în volumul său “Despre limită” (Bucureşti, Editura Humanitas, 2007) prostia ca încremenire în proiect. În această accepţiune a termenului cu toţii putem deveni proşti. Nu înţeleg prin prostie lipsa de cultură sau educaţie, ci un lucru cu mult mai periculos. În definitiv, un ignorant poate fi onest în ignoranţa lui şi cel mai adesea nu ajunge în poziţii suficient de puternice pentru a deveni periculos. Un grobian trezeşte dezgustul celorlalţi, dar, la limită, poate fi şi el suportat. Pericolul apare când prostul are diplomă şi se insinuează ca un virus înalt patogen în sistem. Dacă îl vom regăsi la ghişee, la administraţiile financiare, în primării şi prefecturi, în şcoli şi biserici, de-abia atunci ar putea începe adevăratele noastre probleme.

Două trăsături fundamentale definesc prostul: el are doar certitudini şi, neputând fi dubitativ, are un discurs limitat care vehiculează, (indiferent de subiect) aceleaşi idei-fetiş. Prostia este, de asemenea, de multe ori agresivă. Tonul înalt şi nu puterea argumentului este cea care guvernează orice conversaţie cu un prost. Mai adăugaţi la toate acestea şi o evidentă lipsă a coloanei vertebrale; negândind cu propria sa minte, specimenul despre care vă vorbesc este gata oricând să bată din palme, să preia teorii de-a gata şi să şi le însuşească rapid. Prostul se simte cel mai bine în colectivitate. Acolo are curaj; altfel, dacă se regăseşte vreodată singur în faţa vreunei decizii pe care trebuie să o ia, preferă strategia personajelor lui Caragiale, adică scrie o reclamaţie pe care “o dă anonimă” sau răspândeşte cu un ton de James Bond zvonuri despre conspiraţii şi strategii oculte; la emisiunile tv şi pe forumuri, prostul îşi exprimă întotdeauna opiniile sub protecţia anonimatului.

Două exemple personale vin să ilustreze ceea ce am teoretizat până acum. Într-o bună dimineaţă (era destul de bună iniţial) am ajuns la oficiul poştal şi am constatat că mi se returnase o scrisoare din vina Poştei Române care considerase eronat că nu o timbrasem corespunzător. Am întrebat calm cum poate rezolva Poşta problema pe care tot ea o generase. Funcţionara, o tânără plăcută la vedere (şi atât!), ridică brusc tonul: “Când aţi timbrat scrisoarea, aţi venit la mine? Eu am greşit? Au greşit colegele de la biroul… (nu mai ştiu exact numele biroului care încurcase borcanele)”. Am răspuns cu acelaşi ton (recunosc!): “Domnişoară, dvs. nu mă interesaţi absolut deloc. Eu mă adresez prin dvs. unei instituţii”. Restul poveştii aproape că nu mai contează. Important e ceea ce am înţeles atunci… că prostul confundă adesea instituţia în care lucrează cu propria lui persoană. El vine la slujbă cu senzaţia că face un serviciu întregii omeniri aşezându-se în spatele ghişeului. Şi acum, cel de-al doilea exemplu. A revenit de o vreme în România vremea grevelor şi a protestelor colective de tot felul. Urmărindu-le cu atenţie, m-a surprins fizionomia participanţilor. Sunt veseli… da, uluitor, mulţi dintre ei sunt veseli. Grefierii zâmbesc frumos camerelor de filmat care le imortalizează protestul, susţinătorii semianalfabeţi ai lui Gigi Becali îşi strigă lozincile zâmbind de asemenea, greviştii intervievaţi au într-adevăr figuri grave şi discurs apocaliptic, dar în spate, pe fundal, colegii lor într-ale mărşăluirii au aerul de a fi ieşit la picnic într-o zi frumoasă de primăvară. Greva profesorilor… acelaşi peisaj. Dascăli cu fluiere în gură, lozinci infantile, un lider încruntat dă declaraţii belicoase şi în plan secund câteva dăscăliţe cu gesturi de majorete şi părul proaspăt vopsit protestează şi ele în felul lor, după posibilităţi. În plină epocă paşoptistă, Costache Negruzzi scrie o nuvelă istorică, “Alexandru Lăpuşneanul” (publicată în 1840). Acolo există o scenă similară: ţăranii vin protestând către curtea domnitorului. Lăpuşneanu trimite pe cineva să întrebe care este rostul întregului protest, care sunt adică (într-o terminologie modernă), revendicările… Uluire totală, oamenii nu îşi puseseră asemenea întrebări. Se uită unul la altul şi finalmente strigă: “Capul lui Moţoc vrem!”

Şi acum, întrebarea din titlul acestui articol: cum discutăm cu proştii? Nu există soluţii universale. Bănuiesc că totul depinde de “calitatea” prostului (căci există o ierarhie şi aici) şi de situaţiile concrete în care trebuie să interacţionăm cu el. Eu unul, atunci când se poate, prefer să evit dialogul. El este inutil şi nici măcar nu e vorba despre un dialog în adevăratul sens al cuvântului, ci de o suma de monoloage inutile. E ca în “Căldură mare” (I.L Caragiale)… conversaţia cu un prost va deveni repede kafkiană, finalmente (şi fatalmente) te vei pierde în volutele craniene ale prostului, vei încerca să îţi dezvolţi în mod logic argumentele şi discursul dar mai mereu te vei trezi prizonier al unei logici primitive, care se întoarce mereu la aceleaşi enunţuri. Ceea ce, însă, îţi va nărui toată retorica este întrebarea infantilă a prostului: “dar de unde ştii?”. Exemplificare: “- Există o legătură între mitologia creştină biblică şi mitologiile precreştine, între Iisus şi Ra sau Horus, de exemplu. – Dar de unde ştii, ai fost tu acolo? – Nu, dar exista cărţi şi dovezi… – A…asta e propaganda masonică, domnule!”… Ce să faci? Să îi vorbeşti despre cercetări, despre cărţi, despre dovezi arheologice şi nu numai? Inutil.

Decât să interacţionez inutil cu un prost, prefer să mă concentrez asupra lucrurilor pe care trebuie să le fac pentru a nu deveni eu însumi unul dintre ei. Graniţa e destul de fragilă.

CONCEPTUL DE NAŢIUNE ÎN ROMÂNIA

aprilie 19th, 2009

“De ce cred că noi, intelectualii, putem ajuta? Pentru simplul fapt că noi, intelectualii, sîntem cei care, de mii de ani încoace, am provocat dezastre din cele mai groaznice. Genocidul în numele unei idei, al unei învăţături, al unei teorii – iată opera noastră, invenţia noastră: o invenţie a intelectualilor. Dacă am înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi – lucru pe care îl facem de multe ori cu cele mai bune intenţii – chiar şi numai cu atît am fi deja în cîştig“ (Karl Popper).

Ce înseamnă naţiune? Dar etnie? Dar etnocultură? Vorbim despre siguranţă naţională fără să definim noţiunea fundamentală la care facem trimitere? Ce fel de patriotism cultivăm, unul etnic şi exclusiv, unul multietnic ce se referă la toţi cetăţenii ţării sau unul constituţional şi civic? Ce înţelegem prin ideea de stat-naţiune şi ce facem ca suspiciunea faţă de celălalt să dispară? Cum integrăm statul român în Uniunea Europeană fără să fi integrat îndeajuns propriile grupuri minoritare? Asemenea întrebări vor să sugereze că România are o întreagă agendă cu probleme juridice şi cultural-politice de rezolvarea cărora depinde buna sa conlucrare cu lumea şi afirmarea propriilor ei valori.

Statul-naţiune continuă să deţină un rol în memoria colectivă a tuturor europenilor. În al doilea rînd, marea masă a locuitorilor bătrînului continent este încă departe de a considera identitatea europeană ca fiind mai presus de aceea naţională. Pentru Europa de est şi de sud-est, naţiunea etnică pare încă o idee de nezdruncinat atît în cultura înaltă, cît şi în reflexele mentale ale mulţimii. Ernest Renan a arătat spre sfîrşitul secolului al XIX-lea un lucru de care ar trebui să ţinem seama şi astăzi: „Vom vedea sfîrşitul războiului (în cazul nostru, al ciocnirii culturilor, n.m., V.N.) cînd locul principiului naţionalităţilor va fi luat de principiul care conţine un corectiv: acela al federaţiei europene, superioară tuturor naţionalităţilor (actualizează şi citeşte: comunităţilor naţionale bazate pe etno-cultură n.m., V.N.)…” .

Redefinirea conceptului de naţiune

În cultura politică românească, sensurile social, juridic şi istoric ale termenului de naţiune nu au făcut obiectul unei atenţii speciale în condiţiile modernizării. Într-unul dintre studiile sale dedicate fenomenului naţional şi naţionalist, G.M. Tamás surprinde un aspect interesant şi anume: naţionalismul etnocultural în forma sa extremă a devenit influent şi nu răspunde la întrebările politice. El este mai degrabă o reafirmare a identităţii. Naţionalismul de secol al XIX-lea a întărit statul, în vreme ce naţionalismul etnocultural de secol al XX-lea a nesocotit instituţiile statului, fiind anarhic . Europa răsăriteană nu a avut state naţionale decît foarte tîrziu în comparaţie cu Occidentul. În consecinţă, etnonaţionalismul său nu putea întări statul. În schimb, el a creat o conştiinţă a unităţii culturale ce avea să fie exploatată în demersul politic pentru distrugerea puterilor imperiale habsburgică şi otomană şi formarea statului-naţiune. Naţionalismul de secol al XIX-lea a creat dispute pe teme teritoriale, invocînd dreptul primului venit şi ignorînd ideea potrivit căreia asocierea geografiei la gîndirea politică poate justifica orice fel de violenţă .

“Arderea etapelor”, aşa cum s-a petrecut mai ales în Europa centrală şi de sud-est, a avut rezultate dezastruoase din punct de vedere economic şi instituţional. În situaţia României, acest aspect se observă în absenţa corespondenţei dintre vorbă şi fapte, în afirmarea ideologiilor printr-un limbaj frust şi în lipsa de acoperire în realitate a idealului unicităţii ori moculturalităţii. Multe dintre neajunsuri se explică prin aceea că ideea de etnonaţiune a fost preluată la începutul secolului al XIX-lea, într-un moment în care intelligentsiile comunitare zonale erau insuficient pregătite. În faza premodernă, de exemplu (adică, pînă la începutul secolului al XIX-lea), populaţiile din Peninsula Balcanică se identificau prin ortodoxie şi nu prin diferenţele etnice.

Rolul societăţii civile

Multe argumente din genul aceluia invocat, dar şi conservarea îndelungată a unui model social-naţional vetust, ne pun abia astăzi în situaţia de a regîndi conceptul de naţiune prin dimensiunea sa civică şi nu prin prisma vechimii de locuire pe acelaşi teritoriu, a nobleţei originilor sau prin revigorarea misticii religioase. Etnicul în sensul atribuit noţiunii de romantici semnifică doar conştientizarea apartenenţei la o limbă şi la o cultură proprii. El nu înseamnă naţiune, în schimb, cultivă diferenţialisme accentuate pornind de la aparente particularităţi etnografice. Cît priveşte România, observăm că doar prin etnoculturi (fără civism) nu a putut fi instituit un dialog ideal între majoritate şi minorităţi. Au rămas limbi şi culturi diferite, dar şi istorii, modele şi principii de viaţă paralele şi nu convergente. Au rămas oameni şi interese umane insuficient protejate. Ţinînd seama de un asemenea context, legea minorităţilor apare pentru moment ca fiind una utilă cunoaşterii şi recunoaşterii reciproce, eventual, ca o treaptă posibilă spre conştienizarea civismului şi asumarea responsabilităţilor individuale şi de grup în toate activităţile.

După 1990, în România a debutat un discurs facil privind educaţia civică şi aceasta pentru că pe de-o parte realitatea socială a continuat să fie ignorată, pe de altă parte, mînuirea conceptelor de către elite a fost şi este departe de a fi clară. Perspectivele interculturală/transculturală nu au fost înţelese cu adevărat spre a fi promovate în chip acceptabil în şcoli şi universităţi. Etnoculturalul românesc continuă să alimenteze ideea de etnonaţiune şi indică mai mult incapacitatea de asumare a condiţiei contemporane europene de societate ce ştie să gîndească politici manageriale şi să integreze indivizi şi colectivităţi diverse. Supravieţuirea lui, chiar dacă nu e împărtăşită de toţi, arată că anumite segmente sociale refuză să-şi schimbe atitudinea faţă de treburile publice, ascunzîndu-şi neputinţa sub haina confortabilă a unui identitarism colectiv propriu perioadei premoderne.
Etnonaţionalismul – indiferent de ce grup e practicat -, îngreunează procesul de reformă şi de compatibilizare cu sistemul politic european. El este rezultatul dominaţiei sovietice. Ilya Prizel şi Maria Todorova argumentează acest punct de vedere cu observaţia că în cîteva state precum Polonia, România şi Bulgaria tezele etnonaţionalismului s-au născut tocmai ca o reacţie la sovietizare. Aceleiaşi dominaţii i s-ar datora imposibilitatea reexaminării bagajului cultural-istoric după al doilea război mondial, de unde preferinţa de astăzi pentru copierea mecanică a tezelor care au făcut carieră în anii interbelici. Fără să fie singura, aceasta este cu siguranţă una dintre explicaţiile posibile ale supravieţuirii vechilor prejudecăţi conţinute în conceptul romantic de naţiune.

Cetăţeni de gradul I, II, III, ş.a.m.d.?

Multiplu codată din punct de vedere istoric şi cultural, România de astăzi se vede pentru prima oară pusă în faţa faptului de a-şi însuşi alte reguli de raportare la propria populaţie şi la propria identitate. O chestiune dificilă, după un secol şi jumătate de raportare unilaterală, monoculturală. Grupurile numeric minoritare (adică, ceea ce îndeobşte elitele române numesc “străin/străini”) revendică pe de-o parte protecţie, pe de alta, drepturi egale din punct de vedere juridic, civic, profesional şi reecunoaşterea valorilor lor particulare. Faptul că naţiunea română s-a definit etnic, făcînd în felul acesta diferenţe între proprii săi locuitori – cetăţeni de gradul I şi cetăţeni de gradul II, III, etc., singurul criteriu fiind numărul vorbitorilor uneia sau alteia dintre limbi ori numărul credincioşilor dintr-o biserică sau alta – , a condus la autodefinirea grupurilor minoritare prin prisma aceleiaşi idei a etnicităţii.

Totalitarismele fascist şi comunist s-au servit copios de acest mod de a privi lucrurile. Aşa se explică legislaţiile rasiale din anii 1938-1945 din timpul regimului antonescian şi diferenţele de încadrare şcolară, profesională, socială în funcţie de apartenenţa etnică în timpul regimului comunist (în absenţa unei tradiţii de stînga şi a unei doctrine marxiste, comuniştii au reluat teza etnonaţionalismului încă din anii ‘50). Înţelegerea naţiunii ca o entitate politică aparţinînd şi fiind condusă de etnia majoritară (sloganul interbelic, “România românilor”, e încă prezent în gîndirea partidelor extremiste şi nu numai a lor) a făcut să apară o problemă a minorităţilor. Ea există din 1918 şi pînă astăzi. De apariţia naţiunii civice încă nu se poate vorbi, deşi România are mare nevoie de asumarea acestui mod progresist de definire identitară.

În loc de concluzii

Moştenirile României – ortodoxă-bizantină, slavă, turcă şi habsburgică – i-au conferit naţiunii române şansa de a se raporta la mai multe modele culturale în acelaşi timp, precum şi aceea de a prelucra şi a adopta un set propriu din care să nu fie neglijate nici una dintre multiplicităţile unităţii sale. Or, deşi România se situează prin excelenţă într-o zonă a interferenţelor, în care se văd limpede ambivalenţele născute din coabitarea mai multor culturi, elitele sale au supraevaluat specificităţile. Propaganda etnicistă a generat probleme, iar recentele luări de poziţie faţă de reprezentanţii minorităţilor au arătat persistenţa isteriei naţionaliste. Aidoma multora din ultimul deceniu şi jumătate, ele reflectă nu doar pericolul reluării perspectivelor prăfuite ale istoriei, dar şi o păguboasă perspectivă asupra pluralităţii lumii în care trăim dintotdeauna. Cum altfel să ne explicăm ieşirile periculoase ori aşa-zisa intransigenţă a liderului unuia dintre partidele aflate la guvernare? De complexul ideologic al primarilor Clujului să depindă emanciparea gîndirii politice româneşti? Înclin să cred că nu va fi aşa şi că la Cluj, în Transilvania şi în România nu toată lumea împărtăşeşte aceeaşi panică atunci cînd se raportează la minorităţi. Sensul mistico-romantic de a înţelege ideea de naţiune trebuie depăşit şi aceasta presupune mai mult ca oricînd să redefinim noţiunea de român. Probabil, şi astfel, “vom înceta să asmuţim oamenii unii împotriva celorlalţi” .

Voronin îşi bate joc de UE!

aprilie 19th, 2009

Cred că UE suferă de un masochism macabru! Altfel nu se explică răbdarea, chiar plăcerea cu care sunt suportate afronturile aplicate periodic de regimul Putin, acum Putin-Medvedev, prin intermediul armei gazului.

Şi, dacă şi-a permis, îşi permite şi îşi va permite Putin, de ce s-ar lăsa mai prejos fostul miliţian comunist? Pentru că atacurile furibunde declanşate de piticania mafiot-comunistă – ideologia este pentru Voronin doar arma pentru a controla mulţimile prostite în vederea acumulării sălbatice de capital – împotriva României sunt, în egală măsură, atacuri la adresa UE ca subiect de drept internaţional. Mai întâi, pentru că România este membră cu drepturi depline a UE. Al doilea, pentru că Tratatul semnat de Republica Moldova cu UE prevede libera circulaţie a persoanelor resortisante din Uniune în Moldova şi exclude explicit discriminările pe criterii naţionale.

Prin urmare, vizele introduse pentru cetăţenii români sunt vize introduse unor cetăţeni europeni ca oricare alţii. Publicitate

Pe deasupra, acordul prevede respectarea tuturor drepturilor omului şi a libertăţilor cetăţeneşti de către regimul de la Chişinău. Despre Constituţia proprie ce să mai spun? Ce legătură au toate aceste prevederi cu arestările în masă declanşate asupra tinerilor protestatari, cu presiunile psihice, bătăile propriu-zise şi ameninţările proferate acestora eu nu înţeleg, dar autorităţile UE, laolaltă cu cele din Statele Unite, tac precum peştii. Sau, poate, Republica Moldova respectă exemplar drepturile şi libertăţile omului atunci când ridică de pe stradă ziariştii moldoveni şi activiştii civici, le aplică corecţii fizice şi îi eliberează sau nu după bunul plac?

Despre expulzarea ori oprirea la frontiere a jurnaliştilor străini, nu doar români, mai are sens să vorbesc? Iată cum, sub ochii îngăduitori ai unei Europe abulice, regimul de la Chişinău încalcă tratate internaţionale, calcă în ciubote, la propriu!, drepturile omului, se comportă precum un vechil anacronic pe o moşie aflată în proprietate exclusivă şi inexpugnabilă, cu tot cu fiinţele vii care cred totuşi că sunt oameni, imaginându-şi în naivitatea lor că au dreptul la tratament omenesc şi la protecţie internaţională – dacă despre una naţională nu mai poate fi vorba! Naţională, de unde? Din partea bravelor partide de opoziţie, care au trecut în grabă pe la manifestaţia din prima zi, după care s-au refugiat într-o tăcere demnă de cea oferită model de la fel de brava Europă? Au deschis puţin ochii duminică, dar somnolent. Despre reacţia autorităţilor române nu are sens să vorbim!

În afara respingerii anemice a acuzaţiilor voroniene şi a întâlnirii dintre ministrul de Externe şi ambasadorii UE şi NATO, care nu mai pot totuşi spune că nu ştiu despre ce este vorba, nimic notabil de înregistrat. Acum UE ştie, dar reacţiile sunt…

Mai clar a reacţionat Jirinovski! Cea mai ciudată e tăcerea preşedintelui, care abia azi, la o săptămână de la declanşarea terorii, va grăi ceva
în Parlament!

Nu le pot dori altceva acestor ipochimeni moldoveni, români şi europeni laolaltă, decât să se bucure de Sfintele Paşti aidoma tinerilor basarabeni care, precum aici alţi copii, acum două decenii, au avut, în ciuda părinţilor lor, curajul să creadă în steaua libertăţii şi chiar să moară pentru ea!

Banalitatea răului

aprilie 19th, 2009

Cum am fost mai mult plecat din ţară în ultima vreme, săptămâna asta m-am gândit să las la o parte actualitatea politico-economică.

Şi aşa nu am eu prea mari şanse să zgârii cu unghia pojghiţa groasă şi sclipitoare de diversiune care învăluie toate subiectele presupuse a ţine capul de afiş în România, de la alegerile europene, la Becali, Popoviciu sau criza economică şi măsurile fiscale ale guvernului. Bucureştenii sunt în plină terapie anticriză prin retail şi nici semirevoluţia portocalie de la Chişinău n-a reuşit să-i abată de la preocuparea lor de căpătâi zilele astea: unde mergem de Paşte şi 1 Mai?

Ca atare, aleg cu plăcere un subiect de ştiri de ora 5, din alea la care toată lumea se uită, deşi nimeni nu o recunoaşte, mai ales că ştirile principale de seară ne-au pus iar pe dieta uzuală de reportaje-bombă din supermarket, unde oamenii sunt chestionaţi de preţul cozonacului. Mă refer la incesturile incredibile şi repetate, întinse pe ani, care au loc pe tăcute în mijlocul unor comunităţi locale. Aşa cum a fost cel săvârşit de austriacului Josef Fritzl, judecat şi condamnat săptămânile trecute la închisoare pe viaţă, după ce şi-a sechestrat fiica în pivniţă timp de 24 de ani şi i-a făcut şapte copii.

După ce s-a încheiat acest proces care a ţinut pe vârfuri presa mondială şi a enervat cetăţenii din Sankt Pölten (vă amintiţi corespondenţii noştri TV care acroşau localnici pe stradă, le puneau microfonul în gură şi le ridicau, într-o engleză aproximativă, întrebarea-standard a jurnalistului mioritic la anaghie – ce părere aveţi despre…?), lumea a început să fie mai atentă la situaţiile de acelaşi fel. Ele existau şi înainte, făceau ştiri de senzaţie, dar nu erau privite şi analizate ca elemente dintr- un pattern mai cuprinzător. Se pare că situaţiile tip Fritzl sunt mai frecvente decât credem şi asta nu doar în ţări unde ai putea blama clima deprimantă.

În Columbia, un tip pe nume Arcebio Alvarez, proreclit „monstrul din Mariquita” de media locală, trăieşte şi el cu fiica sa de când aceasta avea nouă ani; acum femeia are 34. Alvarez, în vârstă de 59 de ani, a primit protecţie militară pe timpul procesului, fiind pe cale de a fi linşat de concetăţenii săi, mult mai temperamentali decât austriecii din Sankt Pölten. În Italia, un mecanic de 63 de ani pe nume Michele Mongelli a fost recent reţinut de poliţie şi urmează să fie judecat tot pentru abuzuri asupra fiicei sale, întinse pe mai bine de 25 de ani.

Experţii internaţionali estimează că asemenea cazuri sunt mai frecvente în America latină, în Asia sau Africa, favorizate fiind şi de rata înaltă de sărăcie de acolo, dar cele mai multe rămân nedescoperite, în special în zona rurală. Numai că Italia nu este o ţară subdezvoltată sau una atât de tradiţionalistă încât astfel de episoade să fie tolerate în linişte, sub pretextul marginalizării sociale şi a lipsei de resurse cognitive a celor implicaţi. Cu atât mai mult cu cât s-a aflat ulterior că Mongelli, care trăia în civilizatul oraş Torino, avusese în trecut de-a face în repetate rânduri cu poliţia şi autorităţile de protecţie a minorilor. Î

n România, poveşti uluitoare de incest apar periodic la suprafaţă, în mijlocul unor familii ce trăiesc în condiţii sordide, în localităţi sărace. Când se întâmplă, toată lumea se miră „cum a fost posibil”. Stai şi te întrebi cât de mare pot fi dezinteresul comunitar şi lipsa de capacitate a instituţiilor publice pentru ca, în special la ţară, unde altminteri toată lumea îşi bagă nasul în ciorba celuilalt şi gura satului ştie tot ce mişcă, asemenea convieţuiri să continue perioade lungi de timp. Şi ce mecanisme subtile se declanşează în aceste cazuri – jenă, teamă, închiderea mentală reflexă faţă de căderea umană de lângă tine – care împiedică opinia publică locală să penalizeze un comportament pe care altfel toate culturile şi religiile îl consideră deviant.

Povestea lui Fritzl rămâne cea mai spectaculoasă mediatic de până acum, în special datorită contrastului dintre suprarealismul mizer al episodului şi prosperitatea cochetă a mediului în care el s-a petrecut. Dar Austria nu e deloc singură în aceast gen de oroare conjugală, iar comentatorii ar face bine să nu mai speculeze la infinit despre caracterul naţional, influenţa climei asupra ratei criminalităţii sau să caute explicaţii culturale mergând până la Freud. Aceste cazuri incredibile, departe de a fi aşa extraordinare cum le prezintă presa, par să nu fie decât o nouă ilustrare pentru ceea ce Hannah Arendt numea „banalitatea răului”.

Patronul concernului IKEA intr-un Volvo de 15 ani

aprilie 19th, 2009

Ne-am obisnuit sa ne asociem imaginea milionarului cu decorurile opulente, cu Rolls Royce-urile si cu alte aspecte excentrice.

Proprietarul firmei IKEA contrazice din plin acest cliseu.
Ingvar Kamprad s-a nascut pe 1926, in sudul Suediei, in satul Agunnaryd.

Copilaria si-a petrecut-o intr-o ferma cu numele de Elmtaryd. Mai mult ca sigur sinuciderea bunicului sau aflat in situatia de a nu mai putea plati rata ipotecara a fermei i-a marcat existenta si ambitiile.

De copil privat de bucurii si de rasfaturi isi incepe activitatea de antreprenor vanzand cu profit chibrituri, peste, decoratii de Craciun, seminte –marfuri cumparate en gros in Stockholm.

La 17 ani, datorita bunelor rezultate la scoala Ingvar primeste din partea tatalui sau o suma de bani pe care ii si investeste in crearea unei mici firme care avea sa devina imperiul mobilei de astazi . Numele IKEA, un acronim este compus din initialele numelui patronului (Ingvar Kamprad), ale fermei familiale (Elmtaryd) si ale satului natal(Agunnard). Activitatea negustoreasca a firmei isi contureaza un nou profil in 1947, si anume fabricarea mobilei. In 1953(Älmhult,Småland) deschide un salon cu prezentare de mobila. Clientii evalueaza calitatea, pretul exponatelor si pot comanda in acelasi timp produsele dorite. Tanarul antreprenor creeaza o linie proprie tehnologica de proiectare si executie punanad pe piata mobila in module neasamblate, facilitand expeditia, reducand costurile de transport, eliminand preturile de asamblare. Produsele achizitionate sunt transportate de catre clienti, ca apoi asamblate tot de ei.

Ingvar Kamprad decide sa deschida noi centre cu prezentare in Stockholm si in alte orase suedeze. El intelege sa acorde importanta gustului si nevoilor clientelei de zi cu zi, sa adapteze intreaga productie la cerintele consumatorului asigurandu-l ca acesta este parte din planul de concepere, proiectare si finisare a mobilierului dorit. Totodata se foloseste de mana ieftina din Polonia, unde multe din produsele IKEA erau confectionate.

Astfel IKEA, sub sloganul: Aspect frumos, buna functionalitate, buna calitate la un pret redus ajunge sa isi exporte inovatiile in toata lumea sporind totodata reputatia si profiturile firmei.
Succesul financiar al magnatului suedez este pus pe seama puterii sale de impunere a spiritului exacerbat al economisirii, al evitarii cheltuielilor inutile. „Un cent economisit, un cent castigat” (Benjamin Franklin) pare a-i fi calauza intregii sale vieti din timpul cand cu bicicleta vindea de la o poarta la alta chibrituri si pana in prezent.
Ingvar Kamprad traieste de peste trei decenii in Epalinges, o mica localitate din Elvetia intr-o casuta modesta, conduce acelasi Volvo vechi de 15 ani (destul de rar,caci prefera transportul in comun), face cumparaturile in locuri unde se poate targui asupra preturilor.

Imbracat aproape saracacios refuza sa calatoreasca in avioane private sau in categoria clasei rezervata vip-urilor ori milionarilor.

Un cotidian din Olanda Algemeen Dagblad (14 aprilie 2004) il caracterizeaza ca fiind un „Uncle Scrooge”, un avar nicicand satisfacut de multimea banutilor stransi in ciorap. Alegerea Elvetiei nu este intamplatoare. Un anume Yvan Tardy, politician local din comunitatea Epalinges declara despre „saracul” suedez : “Kamprad are de platit doar foarte putine impozite. Din păcate, el nu a făcut nimic pentru satul nostru. Nicio infima nicio contribuţie la facilităţile pentru cei săraci, bătrâni sau tineri. El nu poate fi convins sa sponsorizeze un club de sport. Cand se organizeaza loterii, actiuni filantropice reprezentantii acestora nici macar nu-si mai indreapta privirea asupra lui… In afara de faptul ca acesta isi face cumparaturile in satul nostru,el nu contribuie cu nimic in cadrul comunitatii noastre. Nici macar într-un restaurant, pentru că el mananca doar acasa. Îmi pare rău, domnule, dar eu nu pot decat sa-l numesc Avarul. ”
In alte mentiuni, Paul Davis autorul cartii How to overcome disappointments and blossom into your dreams sustine ca cheltuiala banului e nesabuinta. Exemplul lui Kamprad este cel mai concludent, precizeaza Davis si ar servi ca model de urmat.
Imaginea intreprinzatorului suedez capata culori negative cand se face cunoscuta apartenenta sa la grupul nazist condus de catre activistul de dreapta Per Engdhal. Din corespondenta data publicitatii dupa moartea liderului nazist suedez(1994) ne sunt revelate aderenta lui Kamprad la grupul nazist suedez (1942-1945), activitatea de strangere de fonduri necesare organizatiei in discutie, prietenia cu liderul nazist Endhal si in perioada postbelica.

Multimiliardarul regreta apartenenta la gruparea nazista considerata, una dintre cele mai mari greseli din viata sa.Isi cere iertare. Regretele tardive nu-l impiedica insa sa opereze afacerile sale in tari controversate din lumea araba…

Ultimul evreu din Armenopolis

aprilie 19th, 2009
Zoltán Blum in sinagoga pustie din GherlaZoltán Blum in sinagoga pustie din Gherla

Câteva repere istorice

Gherla este singurul oraş din România construit în întregime în stil baroc, după un plan prestabilit. În preajma anului 1700 armenii aşezaţi în Transilvania, cu învoire de la principele Mihály Apafi, au început să-şi construiască un oraş pe terenul achiziţionat de primul guvernator al Bisericii Armeano-Catolice. Au adus meşteri italieni, care au clădit case în stil baroc, împodobite cu motive armeneşti. Astfel a luat fiinţă oraşul liber regal, cunoscut sub numele de Armenopolis.
Primii evrei s-au stabilit la Gherla în anul 1830 şi comunitatea lor a sporit an de an. Curând aveau un o baie rituală, un cimitir şi mai multe ieşive. În 1860 şi-au ridicat sinagoga. În perioada interbelică, la Gherla, trăiau circa 800 de evrei, în majoritate meseriaşi şi comercianţi. În primăvara anului 1944 evreii gherleni şi din împrejurimi au fost adunaţi în ghetoul local de la fabrica de cărămizi, duşi în ghetoul din Cluj şi deportaţi la Auschwitz. Majoritatea covârşitoare a evreilor gherleni a pierit în lagărele de exterminare. Cu timpul supravieţuitorii traumatizaţi de pierderea celor dragi şi spoliaţi de bunuri, aveau să părăsească oraşul, pentru a-şi reface viaţa în noul stat evreu sau în alte părţi ale lumii. Au lăsat în urmă un cimitir şi o sinagogă. Astăzi ambele se află în custodia lui Zoltán Blum. Am stat de vorbă cu el în săptămâna dinaintea sărbătorii de Pesah 5769 şi astfel s-a conturat povestea „ultimului evreu din Gherla”.

Feciorul evreu din Fizeşu Gherlii

Zoltán Blum s-a născut în 1927, la Fizeşu Gherlii, o comună din împrejurimi unde locuiau vreo opt-nouă familii evreieşti. Erau negustori mărunţi, cârciumari, cărăuşi şi meseriaşi, care câştigau doar cât să-şi întreţină familiile numeroase. Familia Blum respecta Şabatul şi în ajunul sărbătorilor mari se ducea la baia rituală din Gherla. La sinagogă veneau mai rar pentru că aveau în sat o casă de rugăciuni, unde păstrau sulul sfânt şi bărbaţii se adunau să se roage. Zoltán Blum îşi aminteşte de mama lui, o femeie cuvioasă şi harnică, vestită în tot satul pentru cozonacii pe care-i împletea şi pentru priceperea de a extrage boabele blocate în traheea gâştelor îndopate

Adesea o chemau ţărancele să le salveze gâştele şi mama, pe care o considerau o doamnă, nu se sfiia să se pună pe jos în ograda unei ţărance creştine şi să scoată cu degetul grăuntele înţepenit în gâtul orătăniei. În serile de iarnă la noi în casă se făcea clacă, femeile scărmănau pene şi cântau în idiş.

După terminarea claselor primare, Zoltán Blum s-a dus să ucenicească la un măcelar, dar n-a mai apucat să înveţe meserie pentru că a început războiul.

Avea 16 ani când l-au deportat la Auschwitz

Bărbaţii evrei au fost duşi la detaşamentele de muncă din armata maghiară. Zoltán şi fratele său îşi câştigau pâine din cărăuşie. Mânau căruţa şi în ziua când jandarmii maghiari i-au adunat pe evreii din Fizeş.

În fiecare sat erau câteva familii de evrei şi pe toţi i-au adunat cu căruţele şi i-au adus aici în ghetou, unde erau strânşi şi cei opt sute de evrei din Gherla. Eu eram cu mama, tata, doi fraţi şi o soră. Am stat în ghetoul din Gherla, în jur de două săptămâni, după care ne-au dus la ghetoul de la Cluj şi de acolo ne-au îmbarcat pentru Auschwitz.
Ne-au pus în vagoane închise, cu geamurile bătute în scânduri.

La Auschwitz Zoltán Blum a fost despărţit de părinţii şi de sora lui, fiind trimis împreună cu fratele său, la muncă. Pe braţ i s-a tatuat numărul A10919. A trecut prin mai multe lagăre. Pe fratele său l-a pierdut la Mauthausen. Zoltán Blum avea să fie eliberat de americani, într-o pădure unde deţinuţii bolnavi şi slăbiţi fuseseră abandonaţi de naziştii încercuiţi de aliaţi.

Spuneau că o să ne lichideze, că nu mai aveau ce face cu noi… Eram plini cu păduchi, cu tifos.. Pe cei care nu puteau merge îi împuşcau. În jurul nostru era plin de morţi… Aşa eram de slăbit că luam scoarţa copacului şi o sugeam. Acolo ne-au găsit americanii. Asta era în mai, în 1945. Când am scăpat aveam 21 de kilograme…

În vara lui 1945 Zoltán Blum a revenit la Fizeşu Gherlii unde şi-a găsit casa devastată. Părinţii, fraţii şi sora pieriseră în lagăr, nu rămăsese despre ei nici măcar o fotografie.

În casa noastră era o masă cu tăblia rotitoare, acolo ţineam fotografiile de familie. Când am venit acasă nu am mai găsit nimic. Era o ură între oameni…Nimeni nu s-a gândit să pună un paznic… Vecinii mi-au povestit că au scos toate lucrurile în grădină Cele bune le-au împărţit între ei şi la restul le-a dat foc… Au ars şi actele şi fotografiile.

Peste ani de zile avea să primească din Israel o carte despre evreii din Gherla, scrisă în limba maghiară, care conţine şi câteva fotografii ale familiei sale, salvate prin cine ştie ce miracol şi ajunse în Ţara Sfântă. Le arată cu degetele tremurând.

Tata Mauriţiu Blum, mama Berta Blum, sora mea Margareta Blum şi fraţii mei Ernest şi Eugen Blum.

Păstrătorul memoriei evreilor

După război, pentru o vreme, Zoltán Blum a continuat să fie căruţaş în Fizeşu Gherlii, unde şi-a întemeiat o familie. Apoi, odată cu răspândirea camioanelor şi automobilelor, cărăuşia n-a mai fost rentabilă, iar Zoltán Blum şi-a vândut casa şi animalele şi s-a mutat în oraş. Timp de câteva decenii a lucrat ca maistru măcelar la carmangeria din Gherla. Fiica lui a absolvit facultatea de cibernetică şi trăieşte la Oradea; are şi un nepot care a terminat facultatea. Zoltán Blum locuieşte într-o căsuţă din apropierea centrului orăşelului unde este cunoscut şi respectat. La 81 de ani încă se ţine bine. Prima oară l-am întâlnit anul trecut cu prilejul unui seminar destinat profesorilor care predau istoria Holocaustului. În faţa cursanţilor adunaţi în sinagoga pustie şi părăginită, Zoltán Blum a povestit despre cele îndurate în lagărele naziste.

A fost o ruşine a omenirii… Să omori oameni, femei, copii care nu ţi-au făcut nimic, în afară să-ţi dea bună ziua…Sunt un om simplu, nu am prea multă carte, dar sper că dacă tinerii află despre tragedia de atunci, ea nu se va mai repeta niciodată.

De curând am revenit la Gherla pentru a căuta urmele evreilor de aici. Zoltán Blum ne-a deschis uşa scorojită a sinagogii şi am pătruns în interiorul deprimant al unuia dintre cele mai vechi lăcaşuri evreieşti de cult, din Transilvania.

Ţin minte sinagoga de pe vremuri, plină de lume. Femeile stăteau sus la galerie. Bărbaţii şedeau în bănci. Aici se citea Tora…În sinagoga asta nu s-a mai oficiat serviciul divin de mai bine de douăzeci de ani. Nu mai era minian. Acum tavanul e stricat şi plouă înăuntru…

Zoltán Blum priveşte cu tristeţe pereţii coşcoviţi, tavanul găurit, galeria de lemn cu baluştri desperecheaţi, mobilierul stricat. Chivotul Torei este gol. Sulurile sfinte au fost trimise în Israel… Pe pereţii din anticameră sunt amplasate două liste înrămate pe care sunt înscrise, cu litere ebraice, numele celor pieriţi în lagărele naziste. Pe o măsuţă se află câteva chipe vechi. Pe nişte rafturi sunt aşezate cărţi de rugăciune ferfeniţite.

Tare bine ar fi să se găsească o soluţie pentru salvarea sinagogii. Să rămână o urmă a evreilor care au trăit în Gherla…

L-am însoţit pe Zoltán Blum la cimitirul evreiesc de pe colină. Printre şirurile de morminte seculare de piatră coplită, purtând inscripţii în limba ebraică şi simboluri iudaice, se zăreşte în vale oraşul, astăzi populat de români, maghiari, romi, câţiva armeni şi un singur evreu. Dincolo de acoperişuri se distinge frontispiciul sinagogii care se degradează pe zi ce trece, aşteptându-şi salvarea şi, odată cu ea, păstrarea peste timp a memoriei evreilor din Gherla.

Catedrala Mantuirii Neamului ca simbol al lipsei de spiritualitate

aprilie 19th, 2009

Cand scriu acest articol se apropie Pastile ortodox, una din sarbatorile de referinta ale noastre, asociat in mintea multora cu expresia “spiritualitatea crestina”.

Indiferent de mentalitatea sau religia cuiva si indiferent de sistemul de credinte al fiecaruia, sarbatoarea Pastilor aduce de obicei culoare in viata si asa destul de mohorata pe care o traieste omul mediu. Ca si Craciunul, si Pastele are origini “pagane”. Pentru unii, Pastile (sau Pastele) poate fi un prilej de bilant in viata si de reevaluare a valorilor personale; pentru altii el este doar un prilej de a mai bea si petrece.

In oricare din aceste cazuri, cuvantul “spiritualitate” (legat de aceste sarbatori arhaice, a solstitiului de iarna si a primaverii) este adesea folosit, de multe ori abuziv, mai mult ca arma impotriva celor care gandesc altfel decat “turma”, sau altfel decat moda vremii. Am scris aceste lucruri pentru a-i lamuri pe cei care, din motive strict politice vor sa-si insuseasca aceste sarbatori arhaice doar pentru cultul lor: nu pot face asta pentru ca nu au nici o justificare, din moment ce aceste sarbatori vin din negura vremurilor, datand de mai multe milenii; numai sensul si interpretarea lor s-a schimbat lor s-a schimbat.

1. SPIRITUALITATEA in general versus “spiritualitatea crestinismului bolsevic”

Ce a insemnat in istorie bolsevismul? Si ce-mi da mie dreptul sa vorbesc despre “crestinismul bolsevic”?
Sa ne amintim de vremurile comunismului victorios, cand centrul religiei comuniste, Moscova, avea toate atributele idealului de Balshoi.

Nu ma refer aici numai la Teatrul Balshoi (care poate e singura realitate ce avea o oarecare tangentza cu spiritualitatea adevarata), ci ma refer la mentalitatea ca tot ceea ce facem trebuie sa fie “balshoi”. Mare, Gigantic, Cel Mai Mare cu putintza. Intimidant.

Se pare ca foarte putini oameni au observat ca ideea de balshoi este in sine lipsita de orice spiritualitate: zidurile balshoaie ale Kremlinului inspira nu spiritualitate, ci frica; acolo se poate vedea si cel mai mare clopot de bronz din lume, care nu a putut functiona vreodata pentru ca fiind prea mare, a crapat in procesul de racire a bronzului; cel mai mare tun din lume care nu atras vreodata vreo ghiulea pentru ca era prea mare si nu avea cum sa functioneze, cel mai mare imperiu din lume (mult mai mare decat cel englez), imperiul tarist care a capotat in mod mizerabil la fel ca si si cel mai mare stat comunist, URSS, care a plesnit din incheieturi pentru ca nu a putut functiona niciodata cum trebuie. Dinozaurii au murit cu totii.

Aceasta lectie nu a fost inteleasa de confratii mei romani: ei vor acum ca spiritualitatea romaneasca sa fie reprezentata de ceva LA FEL DE BALSHOI, ca si cele enumerate pana acum.

2. CASA POPORULUI sau CASA PARLAMENTULUI – UN CAZ PATOLOGIC

De cate ori aud exprimata admiratia pentru CASA POPORULUI a lui Ceausescu, ma gandesc la faptul ca marea majoritate a romanilor nu a inteles deloc anacronismul acestei constructii care a consumat bugetul tarii pe multi ani.

Ce exprima Casa Poporului? Cum se simte un om in fatza acestei cladiri?

Evident mic si nesemnificativ. Acesta a fost scopul ei: de intimidare. Si a reusit perfect. Este o constructie care te face sa te simti…pitic. La fel ca si PENTAGONUL in SUA. Dar Pentagonul este ministerul de razboi al celui mai dezvoltat stat din lume, pe cand Parlamentul este sediul in care “alesii natiunii romane” dorm confortabil si eventual cer din cand in cand sa fie impuscat “Nazdacul”. Altceva, nu?!

In Paris, dupa construirea cartierului “La Defense” s-a cerut contruirea unei cladiri care sa fie monumentala, dar sa si asigure exprimarea continuitatii capitalei franceze. O cladire monumentala, dar care sa fie si incarcata de spiritualitate. Asa a si iesit!
Este o cladire care arata ca un arc de triumf, cu un spatiu interior imens. O cladire care nu blocheaza vederea, ci din contra, asigura o transparenta a Parisului pe zeci de kilometri. Palatul “La Defense”, realizat de un arhitect celebru chinez (dl. Pei), a incercat si a reusit sa exprime locul omului in comunitatea umana, unde fiecare dintre noi este “mare” in felul sau, fiind interconectat cu tot restul lumii. E vorba de un spatiu “al nostru, al oamenilor”, creat pentru comunitate, in care sa te simti bine cand vezi la picioarele tale si arcul de triumf si restul Parisului, de la o distanta considerabila. Este vorba de spiritualitatea franceza care pune accentul pe om, nu pe cladire; pe conexiuni, nu pe puscaria zidurilor goale. Este un simbol al individualitatilor care interactioneaza intre ele si nicidecum nu este un zid dincolo de care nu se trece, ca palatul dictatorial din Bucuresti. Este vorba de o spiritualitate ce exprima puterea omului, tendinta spre valori mai inalte, iar nu puterea dictatorului.

3. CATEDRALA MANTUIRII NEAMULUI

Evident, daca dorim mantuirea neamului romanesc de orice bun gust, sa o facem. Tot Balshoaie! Undeva sa ne domine! Sa demolam Monumentul Soldatului Necunoscut (care este azi sau care poate fi), acel arc dublu din granit de Birobidjan (ca templul lui Lenin) construit de alti paranoici in Bucuresti. Bucurestiul este acum prada unui atac continuu al prostului gust, care invadeaza orice originalitate a istoriei noastre. sa distrugem Parcul Cismigiu, unde putem vedea rolul omului simplu in istoria noastra. Va rog sa priviti statueta doamnei Smaranda: “Maica Smara: invatatoare/poporului educatoare”. Se mai intreaba cineva cine a fost aceasta umila femeie?

La venirea lor la putere, comunistii au scos din Bucuresti statuile care nu le placeau. Statuia lui Carol Intaiul, statuia lui Pache Protopropescu, etc. Apoi au venit la putere alti zeloti, care in loc sa lase statuile facute de comunisti, ca sa le vedem ca pe un fel de memento si ca sa nu fim siliti sa repetam istoria, au daramat la randul lor ce au putut. Nu ar fi fost oare un obiectiv istoric interesant statuia Burtii lui Petru Groza? Sa stim prin ce am trecut! Acum nu mai exista. Un preot cu crucea in mana si cu o gasca de “credinciosi” a distrus-o. Si altele. Bucurestiul a ajuns ca un barbat cu sotzie si cu amanta, caruia amanta ii smulge toate firele albe, iar sotzia pe cele negre, asa ca ramane pana la urma chel.

Ce vreau sa spun? Ca era cu mult mai multa spiritualitate in Bisericutza de la Podul Izvor, cea mai mica biserica din Romania si poate din Europa, care era la nivelul solului din Bucurest de acum doua secole (intr-o groapa) si care avea trei inscriptii: una in greaca, alta in slavona (limba oficiala a acelui timp) si alta in…araba, pentru ca pe atunci Tara Romaneasca sustinea cu grau toate bisericile Orientului, din Capadochia, Siria si Liban, decat in orice noua constructie megalitica nepotrivita cu vremurile ce le traim. Nimeni, nici un preot nu s-a sesizat (pentru ca era prea mica?).

Aceasta biserica a fost distrusa intr-o singura zi de buldozerele lui Ceausescu si nimeni nu a protestat; nici macar istoricii.

Pentru ca mentalitea noastra inca este la nivelul construirii de trepte de marmura pentru ruinele de la Sarmisegetuza, cum a ordonat tot Ceausescu sa se faca. Kitch la patrat!

4. Unde este umilinta crestina?

Am scris toate acestea cu referire la lipsa traditionala de bun gust, manifestata de asa-zisii intelectuali ai neamului. Intelectuali care au permis eliminarea stiintei evolutiei din scoli si care acum asteapta ahtiati sa demaram constructia acestui nou bolid, care, ce-i drept, ne va reprezinta, ca un megalit din “iepoca Ceausescu” sau din cea de Piatra.

Asta ii trebuie chelului? Tichie de margaritare?
Cati oameni care se zbat in mizerie traiesc acum in Romania? De curand am auzit de un batran lasat de nepoti sa moara in propriile sale “reziduuri”, cand in familie avea si oameni bogati. Ceea ce face acum biserica este de fapt “promovarea imoralitatii si a prostiei”, nu opere de caritate.

Ma gandesc cu amaraciune la toate acestea, si imi dau seama ca voi scrie degeaba orice. Pentru lipsa bunului gust a devenit endemica in tara. Ce pretentie sa mai avem de la trogloditi sa inteleaga vremurile fantastice pe care le traim azi, cand stiinta propriu-zisa a devenit motiv de reflectie si sursa de spiritualitate?
“Daca exista vreun drum catre zei, el trece prin stiinta, nu prin religie!” Asa a spus un fizician modern renumit.
Dar noi ne complacem in autocompatimirea clasica: “Vai de biet roman saracul, ca’napoi tot da ca racul!”
Principalul este ca mergem tot “neabatut” si dupa Ceausescu, chiar daca in fatza noastra dam de ziduri. Pentru ca nu exista de fapt nici macar un singur om de stiinta in lume care sa creada ca lupta contra bunului simtz (deci si contra stiintei) are vreo sansa de victorie “finala” in Romania.

Cum a reușit Voronin să-și transforme triumful electoral într-un fiasco

aprilie 19th, 2009
Voronin: cum să transformi o victorie în eșecVoronin: cum să transformi o victorie în eșec

Scriam a doua zi după alegerile din 5 aprilie http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=9505 că rezultatul constituie un triumf pentru președintele Republicii Moldova și al Partidului Comuniștilor (PCRM), Vladimir Voronin. Evoluția ulterioară a evenimentelor a infirmat această analiză, cel puțin parțial.

În loc să se bucure de cel de-al treilea succes consecutiv, liderul PCRM s-a văzut confruntat cu acuzații de fraudă și demonstrații de stradă la Chișinău care au degenerat în violențe și s-au soldat, potrivit relatărilor, cu trei morți, zeci de răniți și sute de arestări.

Ce s-a întâmplat de la închiderea urnelor și anunțarea rezultatului sondajului exit-poll realizat de IMAS la comanda Institului de Politici Publice? Acel sondaj, realizat pe 18000 de subiecți, cu o marjă de eroare de 1%, dădea PCRM 55 de mandate din cele 101 ale Parlamentului.

Rezultatele au indicat la un moment dat însă chiar 61 de mandate, adică exact cât trebuie pentru alegerea unui succesor președintelui Voronin, care a epuizat deja cele două mandate constituționale. Până la urmă, după numărare și renumărare, cu voturile din străinătate, unde PCRM are puțini adepți printre moldovenii din Diasporă, scorul a scăzut la 60.

Dar opoziția a boicotat renumărarea, spunând că frauda a avut loc atât în ziua alegerilor – vot multiplu, cât și pe parcursul nopții la numărare, precum și prin apariția unui număr imens de persoane inexistente (decedate sau plecate) pe listele electorale.

Dacă este vorba de fraudă sau nu, nu știm, mai ales că observatorii străini au făcut declarații contradictorii, iar demnitarii Uniunii Europene s-au declarat în lunii mari satisfăcuți de modul de desfășurare a alegerilor.

Președintele Voronin a făcut însă exact ceea ce îi recomandam să nu facă: a dat dovadă de triumfalism, a acuzat opoziția de lovitură de stat, a ordonat reprimarea brutală a manifestațiilor și a reușit să aducă relațiile cu România la cel mai jos punct, acuzând Bucureștiul de incitarea demonstrațiilor și expulzându-l pe a ambasadorul de la Chișinău, Filip Teodorescu.

După reacția tot mai critică din Occident, mai ales în presă, președintele Voronin a făcut ceea ce a devenit un obicei: o întoarcere de 180 de grade, cerând renumărarea voturilor și propunând Parlamentului amnistierea celor arestați în urma ciocnirilor cu organele de ordine.

Violențele poliției împotriva demonstranților nu sunt specifice Republicii Moldova. Recent la Londra doi polițiști au fost suspendați în urma a două incidente, dintre care unul a rezultat în moartea unui trecător neimplicat în proteste. Diferența e că în Marea Britanie s-a declanșat imediat o anchetă independentă, pe când în Republica Moldova așteptăm încă răspuns la numeroase întrebări, inclusiv asupra suspiciunilor că la manifestațiile din 7 aprilie ar fi existat provocatori ai puterii printre demonstranți.

Și uite așa își încheie mandatul de președinte al Republicii Moldova, Vladimir Voronin. În loc să asigure o tranziție către un nou președinte – posibil actualul președinte al Parlamentului, Marian Lupu, liderul de la Chișinău a reușit, în mod inutil să aducă Republica Moldova în paginile marilor publicații occidentale – o performanță.

Nu cred că se poate contesta faptul că PCRM ar fi obținut o majoritate absolută în Parlament (rezultatul exit-poll-ului – care nu e legat de autorități – este destul de edificator). Așa însă, victoria din alegeri a fost practic compromisă, iar dacă opoziția se pune de acord și învățând și lecția de acum patru ani, când i-a dat un cec în alb lui Voronin contribuind la realegerea sa, ar putea bloca alegerea noului președinte determinând repetarea alegerilor parlamentare.

Strategia este însă riscantă, căci Voronin rămâne președinte interimar și, chiar dacă a dat dovadă de multă inabilitate în această criză, rămâne totuși cel mai abil politician din Republica Moldova. Luna aprilie 2009 a adus însă o pată asupra reputației sale, care cu greu o va mai putea șterge de pe blazonul său.

Dacă-i bună, papă tu!

aprilie 19th, 2009

O întâmplare despre care de mult mă gândesc să scriu, pe care la rândul meu am auzit-o povestită dar care este atât de scurtă, simplă şi de naivă încât nu mă îndoiesc nici o clipă că este reală.

O fetiţă de câţiva anişori, îmbiată insistent de mamica ei să mănânce zile şi săptămâni şi luni şi ani de-a rândul („Papă mami, că e bun, papă că e bun”) i-a răspuns într-o bună zi: „Dacă-i bună, papă tu!”.
„The End” ar spune unul dintre copiii mei, privindu-mă fix ca să-mi vadă reacţia în faţa surprizei acestui final brusc. Adică întâmplarea cu pricina se opreşte aici. V-am avertizat că e o poveste scurtă.

Fapt este că în familia noastră replica micuţei a devenit proverbială. O folosim în legătură cu mâncarea (când nu ne place), dar am extins-o şi la diverse chestiuni care implică activităţi cu o doză de răspundere, cum ar fi lecţiile sau curăţenia. Am extins-o şi la relaţii cu diferite persoane dar şi la diversele sfaturi pe care le mai schimbăm între noi.

De câte ori ni se spune că este bine să acţionăm într-un anumit fel, oferindu-se ca motivaţie numai acest „este bine”? Încercaţi să rememoraţi şi veţi vedea că în realitate majoritatea îndemnurilor care ni se adresează, presupuse a se transforma în acţiuni ale noastre, ne sunt adresate fie fără a ni se oferi justificări, fie în numele concluziei (interlocutorului) că aşa este bine.

Până aici nimic neobişnuit. Pe de o parte este natura comunicării să fie practică, iar cea mai mare parte a schimburilor noastre de mesaje cu lumea înconjurătoare se derulează în contexte care nu au nevoie de explicaţii suplimentare. Pe de altă parte, este de presupus că interlocutorii noştri, în dorinţa (naturală, cel mai adesea) de a-şi promova punctul de vedere, ne prezintă acţiunile pe care le aşteaptă de la noi ca fiind bune, fie că sunt sincer convinşi de asta, fie că au dubii sau, mai rău, încearcă să ne inducă în eroare. Dar nu despre cei care adresează îndemnuri îmi propun să vă chem la o temă de reflecţie, ci despre cei care le ascultă. Motivul este simplu: lumea e plină de emitenţi de mesaje. Piaţa de oferte de căi de urmat este practic nelimitată. Cât de mari compromisuri suntem însă dispuşi să facem, acţionând în direcţia pe care majoritatea ne-o indică a fi bună în opinia ei, ori afirmând lucruri şi făcând gesturi pe care majoritatea le consideră bune, pentru a le câştiga cât mai multora simpatia? De răspunsul la această întrebare cred că depinde integritatea caracterului ficăruia dintre noi.

Artistotel considera curajul ca fiind acea calitate fără de care nu putem realiza nimic în viaţă, aşezând-o alături de onoare în centrul calităţilor umane. Din punctul meu de vedere, curajul este integritate în acţiune. Adică, în termeni artistotelieni, (sau mai degrabă în completarea lor) o acţiune nu merită calificativul de curajoasă dacă nu are şi onoare. Nu orice acţiune riscantă izvorăşte din curaj. În fapt, printre acţiunile reprezentând gesturi disperate, frică, violenţă, dorinţă de a forţa, etc., etc., adevăratele acte de curaj sunt de o mare raritate.

Dar de unde am pornit de fapt, vă mai amintiţi? De la „Dacă-i bună, papă tu!”. Am ajuns la integritate şi curaj pentru că am vrut să vă propun spre comentarii ideea că de fapt aşa se naşte curajul: întrebând de ce trebuie să facem una sau alta, de ce trebuie să găndim într-un fel sau altul şi verificând că aceia care ne îndeamnă să procedăm într-un fel sau altul aplică ei înşişi ceea ce ne predică nouă, posibil cu efectele pe care le propovăduiesc.

Urmaşii lui Stalin

aprilie 14th, 2009

Patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor

Patriotism is the last refuge of a scoundrel

Samuel Johnson
7 aprilie 1775

Voi începe cu constatarea că la 7 aprilie 2009, la Chişinău, cu adevărat o avut loc o lovitură de stat. Mai bine zis, evenimentele din 7 aprilie au încununat o lovitură de stat latentă, pornită la 25 februarie 2001, când la putere a venit PCRM în frunte cu Vladimir Voronin. Pentru început a fost lichidată autonomia locală şi, într-o republică agrară cum este Moldova, Guvernul central a început să decidă, în funcţie de loialitatea politică a administraţiei locale, cine şi câţi bani merită. Apoi puterea a încheiat un parteneriat cu justiţia – puterea închide ochii la corupţia în acest sistem, în schimb puterea câştigă toate dosarele cu care ea vine în instanţă. A venit şi rândul mass media. Pas cu pas, a fost creat un media holding monopolizat şi ghidat de un singur partid. Şi degeaba unii se aşteptau că după adoptarea Codului Audiovizualului, la 27 iulie 2006, cetăţeanul de rând va fi informat obiectiv şi echidistant despre cele ce se întâmplă în ţară. Deoarece acest Cod, ca şi Constituţia Republicii Moldova deja devenise o hârtie fără nici o valoare. În Republica Moldova a fost creat un sistem de spălare a creierilor care, în strictă conformitate cu normele nescrise ale unui regim politic autoritar proslăvea o singură persoană (Vladimir Voronin) şi un singur partid (PCRM). Partidele şi liderii de opoziţie erau prezentaţi în faţa cetăţeanului în calitate de o gaşcă de scandalagii („Boschetari politici”, în limbajul neaoş a lui Vladimir Voronin). Ca şi în orice regim politic autoritar, în societatea moldovenească a revenit pas cu pas frica şi servilismul. După cum am mai scris cu alte prilejuri – Vladmir Voronin a impus, iar societatea a acceptat nu verticala puterii, ci piramida lingăilor, paralizată din interior de servilism şi frică. Nu s-a lăsat mult aşteptată apariţia Comsomolului, reprezentanţii căruia, în octombrie 2008, i-au atacat pe tinerii liberali la Bălţi nu numai cu pumnii, ci şi cu slogane gen „Români, căraţi-vă după Prut!”, „Bălţul – oraş rusesc!” etc. Ceea ce înseamnă, că fascismul, în ambalaj comsomolist, a trecut în ofensivă. Pe fundalul tăcerii părinţilor „cuminţi” a apărut şi fenomenul pedofiliei ideologice sub forma de „pioneri”.

Timp de două mandate Vladimir Voronin a demonstrat o incompetenţă crasă în toate domeniile – politica intern[, soluţionarea problemei Transnistrene, politica externă etc. Cancerul corupţiei a afectat întreagă societate. Cu excepţia consolidării bunăstării familiei, Voronin a reuşit un singur lucru – să se menţină la putere, reanimând frica şi linguşeala, tratându-i pe cetăţenii Republicii Moldova ca pe o turmă de sclavi, lipsiţi de raţiune şi demnitate. Acolo unde în societate mai erau nişte insuliţe de demnitate s-a mers pe calea scindării – sindicate paralele, uniuni de creaţie paralele, societate civilă docilă etc. Vladimir Voronin a creat în interiorul Republicii Moldova un sistem de reproducere a sclavilor în conformitate cu normele nescrise unui regim autoritar. În 1848, Marx şi Enghels au scris în Manifestul lor despre faptul că burghezia a „rupt o parte bună a populaţiei din idiotismul vieţii rurale”. Regimul comunist sovietic, după ce i-a nimicit pe ţărani gospodari, i-a băgat pe moldoveni în idiotismul colhozurilor, succedat de idiotismul vieţii rurale apărute după distrugerea colhozurilor. Acest mediu de oameni disperaţi şi înrăiţi, care se zbat în mizeria sărăciei şi care sunt obişnuiţi să rezolve toate problemele în beci, lângă butoiul cu vin, cu minţile spălate de canalele TV cenzurate de PCRM, a devenit o pepinieră de votanţi comunişti. Din martie 1985, când Mihail Gorbaciov a anunţat politica de „perestroika” nimănui nu-i este îngrădit accesul la informaţie, nimănui nu-i interzis ca picătură cu picătură să stoarcă sclavul din el. Or, în Republica Moldova, sub conducerea PCRM, continuă să funcţioneze maşinăria de reproducere a sclavilor spirituali.

Cinismul lui Vladimir Voronin s-a exprimat şi în prostituarea lozincilor pro-europene. După scandalul de proporţii cu nesemnarea Memorandumului Kozak în noiembrie 2003, relaţiile lui Vladimir Voronin cu stăpânul de la Kremlin s-au stricat rău de tot. Fiind lipsit de suportul din partea Kremlinului, temându-se de vreo revoluţie color în Moldova, comunistul Vladimir Voronin brusc s-a declarat comunist pro-european. A reuşit să-i prostească pe această cale pe mai mulţi, nu numai în interiorul Republicii Moldova. Îndeosebi dacă ne amintim de pupăturile lui Traian Băsescu şi Mihail Saakashvili cu Vladimir Voronin la Chişinău înainte de alegerile parlamentare din 6 martie 2005. De dragul votului din 4 aprilie 2005, Voronin a mers la mimarea unui dialog cu partidele ne-comuniste, a semnat nişte angajamente.

Euforia consensului pro-european s-a evaporat foarte repede. Cazul lui Valeriu Pasat a demonstrat clar cum justiţia moldovenească, ghidată de „pro-europeanul” Vladimir Voronin, execută funcţia de bâtă în mâna puterii. Valeriu Pasat, în stricta conformitate cu tradiţiile moldoveneşti, înainte de scrutinul din 6 martie 2005, a căutat copite de cai politici morţi la Moscova, pe la „congresul moldovenilor”, supărându-l foc pe pro-europeanul Voronin. Pentru ca la 11 martie 2005 să fie reţinut la scara avionului, cu care a sosit la Chişinău. A fost nevoie de discuţia lui Vladimir Voronin cu Vladimir Putin la 22 iunie 2007, pentru ca la 9 iulie 2007, Valeriu Pasat să fie „amnistiat” de justiţia moldovenească. Şi nu trebuia să fie mare profet ca să-ţi dai seama că prevederile Planului de Acţiuni UE-Republica Moldova urmau să rămână doar pe hârtie. Deoarece, implementarea lor ar fi însemnat că PCRM cu Voronin în frunte ar fi renunţat benevol la toate pârghiile de manipulare a societăţii în perspectiva alegerilor din 5 aprilie 2009. Bieţii Ambasadori din ţările membre UE chiar au lansat, la 17 iulie şi 25 noiembrie 2008, nişte Declaraţii, prin care şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu degradarea normelor democraţiei politice şi a statului de drept în Republica Moldova. Dar deja era târziu – pentru a se menţine la putere Vladimir Voronin a revenit la originile sale comuniste, neavând nevoie de orice cochetări cu UE. Pe când toate canalele TV au trecut sub tăcere poziţia distinşilor ambasadori, pentru ca cetăţeanul credul să fie convins în continuare că Vladimir Voronin ne duce de căpăstru direct în UE.

Cu mult înainte de 7 aprilie 2009 Vladimir Voronin a uzurpat noţiunea de patriotism. Societatea a fost divizată în patrioţi de sorginte stalinistă şi unionişti, duşmani ai statalităţii. Cu adevărat, o dată cu ruinarea URSS în faţa societăţii moldoveneşti a apărut dilema. Fie să aibă loc reunirea cu România, după modelul celei din 1918, fie să se meargă în direcţia edificării unui stat Republica Moldova. Cu reunirea totul e simplu – nici un partid cu asemenea lozinci nu a trecut pragul electoral din 1994 şi până-n prezent. Ceea ce însemna că am ales calea de statalitate a Republicii Moldova, care poate avea sorţi de izbândă numai prin trecerea de la „naţiunea socialistă moldovenească” de sorginte stalinistă la naţiunea civică moldovenească, bazată pe valori europene. Cu prima totul este clar – Stalin a conceput „naţiunea socialistă moldovenească” ca o adunătură de sclavi, patria cărora este URSS, lipsiţi de demnitate, memorie, cultură şi, principalul, profund contaminaţi de românofobie. Nici predecesorii lui Vladimir Voronin nu au manifestat multă înţelepciune în căutarea conştientă a consensului în societate privind parametrii de bază ale acestei naţiuni civice. Situaţia evolua mai mult haotic, dar fără a provoca mari animozităţi în societate. În schimb, Vladimir Voronin s-a pus pe cultivarea patriotismului moldovenesc. Sunt două caracteristici de bază ale acestui „patriotism”. Prima – să fii românofob. A doua – să te simţi fericit şi confortabil cu baioneta rusească, băgată în fund.

Vladimir Voronin nu este primul în acest sens. Pe malul stâng al Nistrului, adăugând şovinismul velikorus la acestea două componente ale moldovenismului comunist, Igor Smirnov „forjează” „naţiunea transnitriană”. Aşa că în acest sens Vladimir Voronin este un simplu ucenic al „omologului” său de la Tiraspol. Şi mai mult, la 16 mai 2001, venind la Tiraspol, Vladimir Voronin a semnat cinci documente cu cedări absolut aberante în faţa regimului de la Tiraspol. Unul din ele prevedea chiar recompensa Transnitriei din partea Republicii Moldova, pentru conflictul armat din 1992. Ceea ce însemna că Vladimir Voronin, ca şi Igor Smirnov, considera că Republica Moldova a comis un act de agresiune în 1992. Orice regim autoritar are nevoie de un duşman extern, şi este firesc că pentru acest rol Vladimir Voronin a desemnat România. Iar Vladimir Voronin ne cheamă să fim patrioţi ai regimului autoritar, instaurat de el. Se pare că anume acest soi de „patrioţi” a avut în vedere un oarecare Samuel Johnson, când, la 7 aprilie 1775, a declarat că „patriotismul este ultimul refugiu al ticăloşilor”.

Totuşi, ce s-a întâmplat la 7 aprilie? Cred că nu există un răspuns univoc.

Unele surse din Transnistria afirmă că, la solicitarea lui Vladmir Voronin, cu mult înainte de ziua alegerilor, situaţia în Republica Moldova a fost monitorizată de persoane din Transnistria şi de la Moscova. Unul dintre ei, probabil, s-a scăpat cu vorba , când a declarat: „O asemenea evoluţie a situaţiei era prognozată încă cu două luni înainte de alegeri, insă administraţia prezentă, pentru a se menţine definitiv la putere – şi alegerile le-au oferit o asemenea posibilitate – nu întreprind măsuri dure faţă de cei antrenaţi în pogromuri”.

Dar şi fără experţi (cu epoleţi) din Transnistria şi Moscova era evident că în societate s-a acumulat un potenţial protestatar. Rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie, suprapus cu declaraţiile arogante ale lui Vladimir Voronin au făcut ca un apel, lansat în seara zilei de 6 aprilie prin Internet şi SMS, să aducă în PMAN mii de tineri. În dimineaţa zilei de 7 aprilie personal am fost în PMAN şi am văzut cum vin mii de tineri, în lipsa vreo unui lider politic din opoziţie în piaţă, fără intenţii de a vandaliza clădirile Parlamentului şi a Preşedinţiei etc.

Ceea ce a urmat se încadrează în următoarele scenarii:

1. PCRM cu adevărat a comis o fraudă (de ce lumea nu-şi aduce a minte de diferenţa dintre rezultatele Exit-poll-ului şi rezultatul anunţat al alegerilor?).

Pentru a nu admite o anchetă obiectivă, a fost pus la cale scenariul de nimicire a opoziţiei prin vandalizarea clădirii Parlamentului şi a Preşedinţiei (TV publică, spre deosebire de Parlament şi Preşedinţie, a fost păzită cu pistoale-automate Kalaşnikov şi de lunetişti!) şi a fost organizat un Mega-Show propagandistic prin care poporului moldav i s-au demonstrat duşmanii interni (opoziţia), laolaltă cu cel extern (România). Preşedintele ţării, sfidând noţiunile de prezumţie de vinovăţie, imediat i-a desemnat pe aceşti „duşmani” ai statalităţii. Tot atât de prompt ca şi Anatolii Medvedev, când acela a decis că în Osetia de Sud a avut loc un „genocid”. Cu alte cuvinte, a fost pusă la cale „zacistka” (exterminarea – termenul utilizat de serviciile de forţă ruseşti) spaţiului politic şi instaurarea dictaturii unui singur partid, condus de Vladimir Voronin. După ce canalele TV au demonstrat omului de rând cum „democraţii” devastează clădirile Parlamentului şi a Preşidinţiei, după ce au răsunat acuzaţiile de „lovitură de stat”, PCRM poate să meargă fluierând la alegeri anticipate! Succesul zdrobitor este garantat! Mai ales că maşinăria propagandistică continuă să spele creierii celora care au mai rămas pe meleagurile mioritice.

2. Evenimentele din 7 aprilie au fost puse la cale de Rusia.

Cu adevărat, Rusia a câştigat cel mai mult din cele întâmplate. Evenimentele din 7 aprilie, îmbinate cu căutarea paranoică a duşmanilor în interior şi exterior într-un mod inevitabil vor duce la izolarea internaţională a Republicii Moldova, la transformarea ei într-un fel de Coree de Nord al Europei. Între timp peste Republica Moldova vine colapsul financiar. Conducerea Moldovei, pentru a salva aparenţa „stabilizeţului” cu disperare va căuta bani. Şi atunci va veni cu banul Kremlinul, dar şi cu condiţii. Ceva de tipul „Memorandumului Kozak” în redacţia 2009, cu transnistrizarea întregului teritoriu (despre termenul „ţară” putem uita), cu exodul masiv al ultimilor idioţi naivi care au crezut în statalitatea Republicii Moldova.

Şi mai este un scenariu, pornit de la complexul tipic al unui dictator, izolat şi manipulat de lingăii din anturaj de realităţile societăţii pe care el o guvernează. Timp de opt ani Vladimir Voronin percepea realitatea doar prin ei. Se poate de presupus că Vladmir Voronin a ajuns sincer să creadă, că tot poporul îi este profund recunoscător pentru roadele guvernării sale, şi se aştepta la o retragere fastuoasă din funcţia de Preşedinte, se vedea rămas în memoria poporului în calitate de un fel de Ştefan cel Mare şi Sfânt nr.2!

Or, lingăii din anturaj nu l-au informat pe Vladimir Voronin despre faptul, că nu chiar toţi se simt fericiţi după opt ani de guvernare comunistă. Pe Site-ul Ministerului de Interne au apărut două liste de persoane „reţinute şi documentate administrativ” (129 de persoane), şi „reţinute şi arestate în legătură cu evenimentele din 6-8 aprilie” (86 de persoane). Clar este că aceste liste nu sunt întocmite cu meticulozitatea Ministerului Dezvoltării Tehnologiilor Informaţionale, care a pregătit listele electorale. Totodată, dacă, spre deosebire de Vladimir Voronin, ţinem cont de prezumţia nevinovăţiei, nu avem dreptul să considerăm că anume aceste persoane au vandalizat clădirea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Oricum, dacă admitem că ei au participat la acţiunile paşnice de protest, atunci constatăm că din 129 de persoane din prima listă doar 28 (circa 22%), şi 34 (circa 40%) din cei 86 de pe a doua listă, au anunţat că au vre-o ocupaţie (student, liceist, angajat, pensionar). Ceea ce înseamnă că mai mult de o jumătate de aceşti tineri sunt şomeri! Prin urmare, apariţia a mai multor mii de tineri în piaţă putea să aibă şi o motivaţie socială – într-o ţară, unde „numai Olejka al nostru lucrează”, după opt de guvernare continuă a PCRM, tinerii îşi legau speranţele de schimbarea guvernării. Pe când rezultatul preliminar anunţat al scrutinului din 5 aprilie a pus cruce pe aşteptările lor, ceea ce s-a transformat în manifestaţie spontană de protest.

Evenimentele din 7 aprilie au demonstrat încă o dată, că piramida lingăilor nu poate funcţiona în interesul public. Degradează totul, inclusiv poliţia. Poliţia şi SIS ştiau foarte bine că vor avea loc manifestaţii de protest. PMAN şi teritoriul lângă Parlament şi Preşedinţiei erau pline de poliţişti în civil şi de angajaţii SIS-ului. Or, fără „indicaţii preţioase de sus” totul este paralizat, Preşedintele se afla la slujbă în Biserică şi poliţia, cu acţiunile ei neprofesioniste numai a agravat situaţia. Mai ales că acei copii flămânzi de la ţară, îmbrăcaţi în uniformă, cu casca-n cap, cu scuturi şi cu bâte deloc nu produceau impresia unor profesionişti. Şi atunci s-a declanşat furia lui Vladimir Voronin şi s-a decis realizarea scenariului „Reichstag – 1933”. Poliţia s-a retras, pompierii nu au intervenit şi a pornit în direct Mega-Show cu vandalizarea Parlamentului şi a Preşedinţiei. Poporului, care în campania electorală a fost îndobitocit cu scenarii apocaliptice în cazul când PCRM nu rămâne la putere, i s-a demonstrat „faţa adevărată” a „democraţilor”.

Toţi dictatorii o termină rău. Cineva s-a sinucis, cineva a fost spânzurat, Stalin a murit în singurătate în băltoaca propriului chişet. La noi deocamdată mor tinerii, ucişi de animalele servile ale regimului, în uniformă de poliţişti. Locul lui Valeriu Pasat în celulă va fi ocupat de Gabriel Stati. Cred că nu are mult până la închidere „PRO TV – Chişinău”. Cred că nu avem mult până la colapsul financiar al „miracolului” economic moldovenesc. Avem, ca şi pe timpurile lui Stalin, „cortina de fier” de-a lungul Prutului. Avem un „lider naţional” bolnav de xenofobie şi de paranoia căutării duşmanilor. Avem un popor care nu are nevoie de libertate, şi o majoritate care nu-şi dă seama că prin votul ei îngroapă viitorul propriilor copii şi nepoţi. Şi avem o generaţie de tineri care nu au nici un viitor în ţara aceasta. La mitingul de protest din 12 aprilie tinerii deja nu au venit. S-au speriat şi ei? S-au simţit trădaţi de liderii politici?

Felicitările mele, tovarăşe Stalin! Cauza ta dăinuieşte în Republica Moldova! Duhul lui Hitler se zvârcoleşte de invidie!

Oazu Nantoi este politolog. El a candidat pe lista Partidului Democrat în alegerile parlamentare din 5 aprilie. PD nu a depășit pragul electoral de 6%.

Comunism versus internet

aprilie 13th, 2009

Odată cu declanşarea protestelor din R. Moldova accesul la internet a fost tot mai dificil. Este evident că internetul constituie o piedică serioasă pentru cei care sunt contra unei exprimări libere, iar acest lucru a devenit şi mai clar odată cu manifestaţiile de după 5 aprilie.

Blogul meu, sarmanul, parca a fost zilele trecute si el unul dintre cei deţinuţi. Cum au început protestele la Chişinău a şi dat semne de boală cronică bloguletul. Nici nu am apucat bine să postez câteva articole, că a şi fost sistat. A trecut mai apoi prin chinuri groaznice mititelul – ba apărea, ba dispărea. Am făcut tot posibilul să îl salvăm, dar virusul comunist, care i-a pus gând rău, s-a dovedit a fi mai tare. Astfel, pe parcursul săptâmânii trecute, a fost doborât aproape definitiv.

Vineri, de exemplu, în timp ce la Chişinău avea loc operaţiunea – vânătoarea de jurnalişti – noi ne zbăteam zadarnic să postăm informaţiile, dar – zadarnic. Nu am reuşit sub nici o formă să plasez nici un articol, chiar dacă, aparent, blogul putea fi accesat. Într-un fel sau altul, forţele răului au reuşit să-mi scoată bunul amic (adică blogul) de pe fir.

Dar, aşa cum socoteala de acasă nu prea se potriveşte cu cea din târg, anunţ pe această cale, pe toţi tovarăşii “binevoitori”, care mi-au confiscat bloguleţul, că, tot ce aveam de spus aici, am spus-o în altă parte. Adică… la televizor.

Ziariştii – inamicul nr. 1

Zilele trecute am fost invitată la Ştirile de la Realitatea TV Bucureşti, post care, de altfel, din câte mi s-a comunicat de la Chişinău, nu mai este retransmis acolo.

Alături de Yevghenya Kironaki, reporterul care a participat la protestele din R. Moldova şi care, aşa cum spune, a fost condusă “amabil” până la vamă de un angajat al serviciilor speciale, am vorbit despre evenimentele din Moldova. Ea a povestit fragmente din acea experienţă unică trăită în timpul protestelor de la Chişinău, iar eu despre situaţia presei autohtone şi felul în care aceasta a reflectat evenimentele petrecute în capitala R. Moldovei. Nu am ezitat să spun ceea ce scriam şi aici cu ceva timp în urmă – cât de adânc au băgat pumnul în gură presei independente şi ce e cu această vănătoare de jurnalişti, de altfel unică până acum în R. Moldova.

“Nimicim tot ce mişcă !”

Precizez pentru cititorii revistei că vânătoarea de jurnalişti din R. Moldova de la finele săptămânii trecute a atins apogeul represiunilor şi al intimidărilor care au avut loc in ultimele zile la Chişinău. După ce s-au străduit din răsputeri să ne ţină gura închisă timp de opt ani la rând, iată că, în ultimele sale zvâcniri şi chinuri, regimul lui Voronin o ia razna definitiv şi atacă presa mai mult ca niciodată. Nu se mai ţine cont de nici un fel de norme elementare ale bunului simţ, ca să nu mai vorbesc de cele europene. “Nimicim tot ce mişcă !” – pare a fi deviza voroniană de moment. Astfel că, după ce mai mulţi jurnalişti din media autohtonă au dispărut fără urmă ore bune, iar mai mulţi jurnalişti din presa românească (inclusiv cea de la Chişinău) au fost intimidaţi şi reţinuţi de oamenii legii, a venit şi rândul colegilor mei de la UNIMEDIA.

Cu ceva timp în urma, UNIMEDIA.info (un siteu improvizat de UNIMEDIA în timpul prostestelor) anunţa: “People working at UNIMEDIA are being intimidated now through SMS messages saying that police and secret services are on their way of making arrests at UNIMEDIA office” (trad. eng: Angajatii UNIMEDIA sunt intimidati prin intermediul unor mesaje primite pe telefoanele mobile, care ii anunta ca politia si serviciile secrete vin sa ii aresteze la oficiul UNIMEDIA.)

“Fugiţi repede la Ambasada României”

La câteva minute după postarea aceselei informaţii pe UNIMEDIA.info, siteul a fost din nou blocat. După acel semnal de alarmă, am încercat minute în şir să iau legătura cu angajaţii portalului de la Chişinău, dar în zadar. Telefoanele pur şi simplu nu funcţionau. La scurt timp, am primit de la Dumitru Ciorici, directorul executiv al NMG, un mesaj prin care mă anunţa următoarele: “Au blocat UNIMEDIA. Suntem intimidaţi prin sms-uri precum că vin după noi. Tudor Darie, directorul NMG, a primit mesaje care îl anunţă să fugă repede la Ambasada Română. Noi continuăm să muncim şi încercăm să nu ne lăsăm intimidaţi. Transmitem în continuare, aşa cum putem, informaţii pe unimedia.info despre ce se întâmplă la Chişinău”.

Ce să mai spun altceva decât – îmi este teamă pentru colegii mei din R. Moldova. Lansez pe această cale şi un apel: JURNALIŞTI – UNIŢI-VĂ!
Apropo: Alooooo, Europa ne auzi?

Pe cine vede şi pe cine nu generalul

Revenind la intervenţia mea de la Realitatea TV mai spun doar că am atras atenţia tovarăşului preşedinte Voronin că, pe lângă reporterii români, la mica Revoluţie de la Chişinău (termen pe care el îl urăşte cu desăvârşire) au mai participat şi reporteri din Rusia, Ucraina sau Transnistria. Oameni care, ca şi colegii din România, îşi făceau, cum e şi firesc, meseria, dar pe ei, paradoxal, generalul Voronin nu a ordonat să îi expulzeze!

Am mai spus şi alte câteva lucruri, dar cred că, deşi Realitatea TV nu mai există la Chişinău, cine a trebuit să vadă şi să audă a fost pe fir.

De ce nu se autosesizează Parchetul în cazul negaționistului Ion Coja?

aprilie 13th, 2009

INTERPELARE

Adresata: Doamnei Laura Codruta KOVESI, Procuror General, Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie

De catre: Domnul senator Raymond LUCA, circumscriptia electorala nr. 43, colegiul uninominal 2, Strainatate

Obiectul interpelarii: necesitatea autosesizarii Parchetului General in legatura cu incalcarea repetata a Ordonantei de Urgenta nr. 31 din 13 martie 2002, aprobata prin Legea nr. 107 din 27 aprilie 2006, privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii.

La data de 10 ianuarie 2007, Federatia Comunitatilor Evreiesti din Romania (FCER) si Asociatia Evreilor Romani Victime ale Holocaustului (AERVH) au depus o plangere penala impotriva profesorului universitar Ion Coja, pentru faptul ca acesta a negat, in repetate randuri, existenta Holocaustului pe teritoriul Romaniei. Motivul principal care a stat la baza plangerii penale a fost scrisoarea pe care Ion Coja a adresat-o, la 29 noiembrie 2006, presedintelui Romaniei, Traian Basescu, scrisoare intitulata \”Adevarul despre asa-zisul Holocaust din Romania\”. In acea scrisoare, Ion Coja afirma ca \” In Romania nu a fost nici un Holocaust. Nici macar in vizita. Nici (…) Holocaust, nici (…) genocid, nici (…) pogrom.\”

Ion Coja a negat astfel un adevar istoric, sustinut si de concluziile raportului Comisiei Internationale pentru Studierea Holocaustului in Romania, constituita la 22 octombrie 2003, bugetul si componenta ei fiind aprobate prin Hotararile de Guvern nr. 227/20.02.2004 si 672/5.05.2004. Lucrarile Comisiei au fost prezidate de Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace si membru de onoare al Academiei Romane. Concluzia Comisiei a fost aceea ca \”un procent semnificativ al comunitatii evreiesti din Romania a fost distrus in perioada celui de-al doilea razboi mondial.\” Totodata, din raportul final reiese faptul ca \”autoritatile romane poarta principala responsabilitate, atat pentru planificarea, cat si pentru punerea in practica a Holocaustului.\” Concluziile Comisiei au fost intarite de cuvintele presedintelui Romaniei, Traian Basescu care, pe 20 ianuarie 2005, cu prilejul ceremoniei de comemorare a evreilor martiri ucisi in 21-23 ianuarie 1941, a adus \”…un pios omagiu celor care, incepand cu anul 1941, au pierit in actiunile de exterminare, pentru singura vina de a fi evrei. Pogromul declansat de legionari in 1941, la Bucuresti, in care au pierit 120 de conationali evrei, reprezinta doar o etapa din sirul de evenimente ale caror victime au fost oameni obisnuiti, cu vieti obisnuite, aruncati in vartejul istoriei si ucisi in urma unor actiuni carora nimeni nu le va putea gasi vreodata vreo justificare.\”

Ion Coja a ignorat insa adevarul istoric si a continuat sa sfideze legea, recidivand in afirmatiile profund jignitoare la adresa comunitatii evreiesti din Romania. Astfel, la 3 octombrie 2008, intr-o scrisoare deschisa intitulata \”Apel la memorial\” si adresata presedintelui Romaniei, dar si presedintilor celor doua Camere ale Parlamentului, Ion Coja afirma ca promulgarea Ordonantei 31/2002, prin care s-a produs recunoasterea oficiala a Holocaustului in Romania este un gest care \”descalifica clasa politica din Romania de azi.\” In aceeasi scrisoare, Ion Coja se declara impotriva ridicarii unui monument in amintirea evreilor victime ale genocidului comis de guvernul Antonescu, afirmand ca \”…ideea de a ridica (…) un monument inchinat evreilor (…) este cu totul contrara adevarului istoric.\”

Persistand in acest fel in declaratiile ofensatoare la adresa comunitatii evreiesti, dar, mai ales, in negarea Holocaustului, Ion Coja intra sub incidenta Legii privind interzicerea organizatiilor si simbolurilor cu caracter fascist, rasist sau xenofob si a promovarii cultului persoanelor vinovate de savarsirea unor infractiuni contra pacii si omenirii. Articolul 6 din Lege precizeaza ca negarea in public a Holocaustului ori a efectelor acestuia constituie infractiune si se pedepseste cu inchisoare de la sase luni la cinci ani si interzicerea unor drepturi.

De aceea, va rog sa precizati, doamna Procuror General:

De ce nu se autosesizeaza Parchetul de pe langa Inalta Curte de Casatie si Justitie in legatura cu afirmatiile lui Ion Coja, afirmatii prin care acesta incalca in mod repetat legea?

Solicit raspuns in scris si oral.

Raymond LUCA

Senator PNL

6 aprilie 2009

Atac asupra democraţiei şi drepturilor omului

aprilie 13th, 2009

Declaraţie Moldova PEN Centru

PEN Centrul din Republica Moldova, filială a Organizaţiei Mondiale a Scriitorilor cu sediul la Londra, protestează energic împotriva campaniei de teroare, violenţă şi intimidare declanşată de guvernarea comunistă după alegerile parlamentare din 5 aprilie 2009.
Partidul Comuniştilor a promovat în ultimii 8 ani, de când se află la putere în Republica Moldova, o politică de restrângere brutală a drepturilor omului: a suprimat libertatea de exprimare, a şicanat sistematic presa independentă, a subminat independenţa justiţiei, a susţinut măsuri de epurare pe criterii politice a funcţionarilor din administraţia de stat, a desfăşurat o ofensivă înverşunată împotriva valorilor naţionale ale Republicii Moldova, reînviind concepte staliniste cu privire la limba şi apartenenţa etnică a moldovenilor.
Recenta campanie electorală a fost marcată de numeroase încălcări ale legislaţiei, inclusiv printr-o campanie virulentă de denigrare a Opoziţiei democratice şi folosirea resurselor administrative de către Partidul Comuniştilor, fără ca toate aceste abuzuri să fie contracarate de organele abilitate să supravegheze şi să protejeze respectarea normelor legale. În scopul limitării şanselor electorale ale Opoziţiei şi al reducerii propriilor pierderi la urnele de vot, partidul de guvernământ a introdus o serie de modificări discriminatorii, antidemocratice, în legislaţia electorală, a refuzat să deschidă mai multe secţii de votare în străinătate, în beneficiul moldovenilor aflaţi la muncă peste hotare – în jur de 1 milion de oameni, potrivit estimărilor neoficiale –, ignorând numeroasele demersuri interne şi recomandări ale organismelor internaţionale în această privinţă.

Starea de tensiune din societate, după 8 ani de guvernare autoritară a Partidului Comuniştilor şi a preşedintelui Vladimir Voronin, a atins apogeul în ultimele zile, ca urmare a unor mari suspiciuni legate de o masivă fraudare a alegerilor din 5 aprilie 2009 de către comunişti. Incapabilă să mai producă argumente, să susţină un dialog cu forţele politice şi cu societatea civilă, actuala putere a ales calea confruntării şi a persecuţiilor politice, încercând să abată atenţia opiniei publice de la acuzaţiile privind falsificarea alegerilor. În această cheie se cuvine a fi interpretată deturnarea protestelor paşnice ale tinerilor din ziua de 7 aprilie într-o serie de incidente violente şi tentative de distrugere a unor sedii de stat – acţiuni reprobabile, cărora forţele de ordine nu au ştiut sau nu au dorit să le facă faţă.

În acest moment, Republica Moldova arată ca un veritabil stat poliţienesc: au fost arestaţi de către poliţie circa 300 de tineri, studenţi şi liceeni, sub acuzaţia de participare la protestele antiguvernamentale. Aceşti tineri, conform propriilor declaraţii şi a relatărilor martorilor, sunt maltrataţi şi judecaţi sumar chiar în incinta secţiilor de poliţie, fără a li se respecta cele mai elementare drepturi. Violenţele şi represaliile din aceste zile au înregistrat, din păcate, şi o tragedie – decesul unui tânăr de 23 de ani în împrejurări suspecte, ce urmează a fi elucidate. Forţele de ordine au agresat jurnalişti din mass-media independente, au intimidat şi expulzat mai mulţi ziarişti străini care doreau să reflecte evenimentele post-electorale din Moldova. Guvernarea comunistă a instituit o adevărată blocadă informaţională: site-rile presei independente funcţionează cu mari dificultăţi, televiziunea de stat îşi continuă opera de dezinformare a populaţiei, difuzând exclusiv viziunea oficialităţilor asupra evenimentelor, a fost sistată emisia pe teritoriul Republicii Moldova a unor posturi de televiziune de peste hotare care au difuzat ştiri şi comentarii legate de tensiunile din ultimele zile. Protestele din 7 aprilie au servit un pretext puterii comuniste să îngheţe relaţiile cu România – stat-membru al Uniunii Europene şi al NATO –, pe care a acuzat-o, fără nici un fel de dovezi, de complicitate la pretinsa tentativă de lovitură de stat organizată de Opoziţie. A fost expulzat ambasadorul român de la Chişinău, a fost introdus regimul de vize pentru cetăţenii români, încălcându-se acordurile pe care Republica Moldova le-a încheiat cu Uniunea Europeană. Le-a fost interzisă intrarea în propria ţară chiar şi cetăţenilor moldoveni aflaţi în România, pe motiv că ar fi potenţiali contestatari ai regimului comunist.

Având în vedere criza politică majoră instaurată în ultimele zile, Moldova PEN Centru cere cu insistenţă actualei puteri să înceteze campania de încălcare a drepturilor omului: toţi cei arestaţi sub acuzaţia de participare la protestele din 6-7 aprilie trebuie puşi în libertate, aceşti oameni au dreptul să li se asigure o judecată cinstită şi echitabilă;

Moldova PEN Centru solicită, alături de alte organizaţii civice, o anchetă internaţională imparţială care să clarifice vinovăţiile şi responsabilităţile legate de actele de violenţă şi vandalism consemnate în data de 7 aprilie, la Chişinău;

Moldova PEN Centru invită toate forţele politice să iniţieze un dialog, o comunicare reală, care să permită încetarea actualei stări de confruntare şi sciziune din societate;
Moldova PEN Centru cere autorităţilor comuniste să anuleze cenzura şi embargoul informaţional pe care le-a instaurat, să permită accesul tuturor forţelor politice şi reprezentanţilor societăţii civile la televiziunea şi la radioul de stat, să nu creeze obstacole în activitatea reprezentanţilor mass-media de peste hotare;
Moldova PEN Centru cere guvernării de la Chişinău restabilirea relaţiilor normale cu România şi anularea regimului de vize pentru cetăţenii români;

Moldova PEN Centru solicită comunităţii internaţionale, Uniunii Europene şi Statelor Unite, să sprijine revendicările legitime ale cetăţenilor moldoveni privind readucerea Republicii Moldova în albia evoluţiei democratice şi europene, să nu permită „transnistrizarea”, „bielorusizarea” acestui stat.

13 aprilie 2009,
Chişinău

Vitalie Ciobanu este președinte Moldova PEN Centru

Cristophe Liron –Semne Seminţe Poezia nomadă a vieţii în patchwork, un articol de Angela Nache Mamier

aprilie 13th, 2009

Christophe Liron este o personalitate artistică originală şi complexă.
Poetul şi criticul Xavier Bordes subliniază în “Biblia artei singulare”, la ediţia Iconofolio, talentele sale multiple, considerându-l ca pe un “poet al metamorfozelor care ne oferă cu o eficacitate surprinzătoare pielea ca scalp al metaforei universale”.
El sculptează pielea animalelor moarte. Este vechea înţelepciune a şamanilor marilor platouri din America!
Volumul “Semne Seminţe” apărut în 2008, la Editions Clapas al lui Christophe Liron (www.clapassos.com/www.christophe-liron.com) este al 14-lea volum al unei uimitoare serii de titluri de cărţi – tablouri, care ne surprinde printr-un suflu nou dat de acest artist plastic care oscilează între “munca pe pielea fină şi opera poeziei”.
Acest volum este o retrospectivă a drumului vieţii artistului care reuneşte în aceste pagini periplul său de “cetăţean, gânditor şi world trotter universal”, căci “aceste note de voiaj interior”, versuri dar şi texte narative, fac să se suprapună metafore surprinzătoare cu analize şi reflecţii existenţiale pertinente.
Autorul priveşte lumea împins de către un elan vital viguros. Cartea este constituită din mai multe capitole care îl fac să treacă de la stadiul de carte, la statutul de obiect, la reportaj foto, prin numeroase ilustraţii şi incizii ca şi cum stiletul nu vrea sa părăsească deloc mâna poetului.
Pielea mâinii sale lunecă pe pielea cuvintelor ori peste paginile incizate şi concepute ca palimpseste.
Pentru Christophe Liron istoria este un prezent perpetuu. Ea ne lasă o zestre frumoasă care trebuie cunoscută şi prelungită pentru ca triumful sufletelor strămoşilor să fie menţinut. Poetul se simte investit de rolul de purtător de cuvinte ori de fapte, un fel de globe-trotter care acordă un omagiu oamenilor lumii întregi. Ţări secrete locuiesc aceste pagini impregnate de gravitate si mister.
BAB: “Andaluzia, Spaniola-mauresca, Orientala, cetatea, soukul sau mai bine casa –uşa, este mereu deschisă” …
Maroc: ”Maroc/Maroc liber/Maroc culoare/Maroc sărac în aur/Dar bogat în dragoste/ cu haine patchwork şi nomad”…

Autorul resimte călătoriile sale ca spaţiu al unei imense cărţi, răsfoită cu încântare, fără prejudecăţi dar cu destinaţii de preferinţă însorite. (“Tenerife”, “Ouarzazate”, “Elaphonissos”, “Asilhah”, dar de asemenea şi “Carnon-Vest”).
Măinile noduroase al truditorului pământului sunt la loc de cinste. El ştie să capteze un sens magic în ritualele eterne: “…dar ei refac în fiecare dimineaţă pâinea lor albă şi rotundă pe care o acoperă cu o pânză; sub voalurile lor /femeile leagănă şoldurile şi ochii/nu departe de acolo/dintodeauna marea /şi oceanul au amestecat valurile lor”.
El este fascinat de grandoarea naturii şi resimte pentru aceasta un imens respect. Spectacolul pe care ni-l oferă este mereu frumos, natura poate totul şi face totul, ea nu ne înşeală niciodată. Apa pentru scriitor este “Mama universului”, “Mama fecundităţii, pântec protector şi călduros”.
Marea, oceanul, curg în paginile sale şi ne dau adevărate “frisoane” impresioniste şi admirative.
Grain de nuit: “Este ora dragostei când codrii vechi visează în linişte , cu parfumuri de esenţe rare, de flori sau de insule calme, momentul când plantele dau ramuri noi cu mult înainte, pentru a chema soarele şi mâna mea nu mai tremură şi viaţa nu se mai teme de nimic”
Pescarul Antonio: ”nu ştiu decât să pescuiesc şi să beau”. El locuieşte “un sat fără ziare ori radio, totul este supus aici Oceanului” şi completează scenele vieţii umile ale oamenilor de condiţie modestă.Autorul este întristat de destinul planetei şi trage semnale de alarmă:
Credit: ”Planeta este en sursis, pe pragul catastrofei ca şi cum haosul originar pe care toată umanitatea se străduieşte să îl recunoască doar de departe si să îl dreseze, nu a încetat să perpetueze legea fuziunilor magmelor şi transformărilor polimorfe” sau “ prin ce ignorantă prodigioasă putem să uităm că va veni ziua când nu vom mai avea gustul pământului în gură?”.
Se simte un cordon vital între poet şi pamântul căruia îi vorbeşte ca unei divinităţi Matrice care îl învaţă adevăruri universale . Poet angajat are o voce care urmează înalta traiectorie trasată de către poeţi ca Aimé Césaire, Neruda sau Senghor.
Mustoss: ”Vă spun : Absenţi/oameni dinainte/va datorăm /vă mai datorez încă/haina/amplul mantou/ absenţa plină contemplativă…”
Femei orientale: ”Vezi femeile voalate /umbre şi siluete/imobile/…ele par fregate/ necazurile şi bucuriile lor/sunt strânse în stofe/Voalul umflat de maternitate /căldura pliseurilor /când copiii adorm /Ele sunt /cu inocenţa/falusul de pânză/ trezind dorinţa/subiectului său” sau ”Eu cred în bunăvointa/în umanism şi
în puterea surâsului/dar mă tem de surâsul puterii.”

Un loc important este ocupat în volum de catre texte filozofice adevărate, poeme în proză, dar şi poeme simple, care ocupă un loc important în carte:
Lumea simplă:… ”dacă călătorul este un copil, pietricica este o comoară, el o priveşte apoi o face să basculeze în buzunar dar …într-o zi, murim, pentru că demult, nu am mai avut pietricicele în pantofi” sau Acolo sus: “De cealaltă parte a vieţii, a vizibilului/ce bagaj greoi punem la porţile cerului/şi care parte din noi, punându-şi această întrebare/ nu simte că răspunsul îl priveşte personal”
De-a lungul textelor, autorul revine asupra meditaţiilor sale interesante şi inedite de artist plastic pasionat de munca foarte fină a pielii şi pe “pielea cuvintelor” pe care îi place să o transforme în asociaţii subtile şi surprinzătoare: “grain de nuit, hors brume, confit danse, mer se crête, tant pêche , l’épi qu’assiette ”…fac parte dintr-un vocabular neologistic creat în laboratorul său intim şi secret.
In capitolul “A propeaux d’oeuvres” el pune pe primul plan pielea … “materie fragilă/perisabilă/reînoită/dar câteodată/tăbăcită şi durabilă”.
El leagă acest fir fin la istorii ancestrale, surse fără capăt şi indispensabile pentru viitorul umanitaţii: ”pielea…materie artistică prin excelenţă inalienabilă a patrimoniului cultural”
Ca un ţesut viu, pielea are memoria sa proprie şi graţie miracolului tăbăcitului grăunţele ei, ridurile si cicatricele sale sunt un omagiu adus vieţii pe care o conţine. Amintindu-ne de condiţia noastră de muritori, ea poate fi tăbăcită ca o metaforă a vieţii spirituale dincolo de moarte; o aluzie la “cele mai mari metamorfoze ale fiinţei”.“Pielea este de asemenea unul din primele suporturi de expresie picturale şi grafice ale umanităţii” spune Christophe Liron.
“Cuvintele sunt o a doua piele, pielea spiritului, aceste cuvinte pe care le numim, le definim, cu care ne
formulăm ideile, exprimăm gândirea noastra evolutivă”…

Capitolul Timpul Semnelor (autorul se referă la una din expoziţiile sale la Centrul Cultural Francez din Marrakech).
Capitolul “Semne anterioare”: Patru ani de cercetări plastice au condus la 3 expoziţii pe tema semnelor. El citeşte în tenebre ca şi cum acestea îi releva evenimentele viitoare: ”primele scrieri erau pictogramice, pentru ca oasele, scheletul sunt pietre rescrise de catre viaţă”. Ideogramele, caligramele, pictogramele sunt si ele semne anterioare.
Capitolul “Semne Interioare”: este interesant de a vedea de-a dreptul în pagini, incizii neobişnuite de-a lungul paginilor care propun idei “sculptate” sau trasate pe “pielea hârtiei”.
Autorul are o maniera de a simţi vie şi puternică: ”Cunoaşterea nu depinde de nici un accesoriu, cunoaşterea nu este acumularea unei noţiuni ci mai ales, o revelaţie interioară pentru care fiecare trebuie să lucreze cu inocenţa unui copil…”
Robur generator este un elogiu sensibil al stejarului: ”Luat ca arbore emblematic al întregii sale familii vegetale, el evocă istoria. Pasta lemnului poartă semnele omenirii”. E prezentat de-asemenea şi Stejarul Celţilor sub care se ascute cuvântul… ”este nava regenerată de permanenţa naufragiului sau simbolul alianţei puternice dintre om şi mister, dintre scris şi inexplicabil”.
In capitolul Semne exterioare autorul pune în evidenţă fragmente de mobila de nomazi de la sfârşitul secolului trecut… ”Curăţate şi rehrănite …aceste vestigii ale civilizaţiilor regiunilor desertice sahariene şi presahariene povestesc poveşti de oameni liberi de care lumea nu mai face…”
In capitolul “Bien être, savoir vivre” putem citi poeme care alternează cu reflecţii filozofice: ”prima piele a omului/este pielea mamei sale. Ea este unica, mama ta /ea este cu adevărat trecere/cât si dragoste de mama”.
Christophe Liron pune în acest volum, delicateţea pe acelaşi plan cu gravitatea. Poemele sale reunesc multă speranţă. Sunt gândurile unui om cu ochii deschişi. La urma trage un semnal de alarmă: “Poezia şi poeţii nu trebuie aruncaţi pe calea publică” ; ”dacă sunt inutilizabili, vă rugăm să îi puneţi în containere potrivite”…
Această carte permite poetului Christophe Liron să ne trimită semne de viaţă foarte puternice, rezistente la agresiunile cotidiene.
Christophe Liron fiind responsabil al Editions associatives Clapas (în asociaţie cu Asociaţia des Amis des Voix de la Méditerranée) a fost principalul actor si realizator al lucrării antologice ”Voix de la Méditerranée” pentru publicarea primei antologii orchestrate de Maïthé Vallès –Bled, directoarea a Festivalului “Voix de la Méditerranée” (permiţând un dialog cultural bogat pentru peste 150 de poeţi de cel putin 30 naţionalităţi diferite).
Linda Maria Baros si Marlena Braester au avut onoarea de a fi prezente în această culegere, făcând parte dintre poeţii invitaţi la această ediţie decenală.
In prefaţa acestei antologii Maïté Vallès –Bled subliniază scopul publicaţiei: ”Noi am vrut ca fiecare poem prezent să nu fie doar în franceză ci şi în versiunea originală, ca să răsune în ochi şi spirit muzica limbilor, determinarea misterioasă a fiecărei identităţi, alchimia de la originea oricărei culturi, simbol al acestei Mediterane, de care nu putem spune ca este una ori mai multe, dar care face ca în fiecare an să se audă la Lodève o voce comună a respectului pentru celălalt, de schimb şi de altruism”.

Ţopăi ca o broască

aprilie 13th, 2009

Vreau să zbor dar nu reuşesc.
Ţopăi doar, ca o broască.
Parcă mă ţine ceva legat de pământ.
În apă m-aş descurca mai bine
Dacă i-aş zice înotului, zbor.
Aş vrea să ştiu cum se vede lumina
De pe vârfurile brazilor.
Să mă răstesc de sus celor care
Crestează riduri pe faţa planetei
Şi o fac să plângă, să se sufoce.
Pe oamenii pe care nu i-am iubit,
Nu i-am urât.
Le-am mai dat în zaruri, în cărţi,
Le-am căutat calităţile pe care nu le vedeam.
Eh…, dar dacă aş putea zbura,
Să ies din baltă,
Să fiu şi eu vultur, nu doar broască,
Ar fi altceva!

Dan David, Los Angeles, Feb.-18-2007.

Iarna in Munti

aprilie 13th, 2009

Munţii mei cu fruntea albă,
Vâi cernite’n catifea
Deschizându-mi pas în salba
Ce se’nlânţuie în nea,
Mă orbesc cu diamante,
Crângi crustate în ceştar,
Flori de ghiaţă, nestemate
Creaţiuni de făurar

Munţi pleşuvi cu fruntea rece
Inălţându-se’n azur,
Scrutând zările semeţe
Din zori fragezi, păn’amurg,
Cu tăcută clar viziune
Ţineţi taina vieţii’n veci
Şi vechi lumii’nţelepciune
O filtraţi printre poteci,

Sunteţi plini de măreţie
Cu alb-ninsul des brădet
Ce se schimba’ntr-o ferie
Când vă văd şi când vă trec
Vă simt azi tot mai aproape
Păşind plin de-adânc fior,
Că de voi cănd m-oi desparte
Î-mi va fi nespus de dor.

VERSURI – LELIA MOSSORA

aprilie 13th, 2009
Lelia MossoraLelia Mossora

Vrăjitorul cuvintelor

Eu sunt vrăjitorul cuvintelor,
cel care framânta silabele cu sângele lui.

Eu sunt vrăjitorul luminii,
cel care închide întunericul
în sâmburi de cireşe amare,
cel care adună ploile
în matca râurilor,
cel care seaca izvoarele lacrimilor
cu sărutări de soare.

Eu sunt vrăjitorul
care face cuvintele sa cânte
sub frunţi înnegurate…

Te aştept pe tine ,
un menestrel de sub vechiul turn,
o umbră care se furişeaza pe lănga ziduri
căutând un om…

Sunt aici ducând cu mine
răni de dor,
ţinănd în mână
fluturii albaştri ai nopţii
în care ne atingem
doar sufletele.

Unde mă cauţi ?
Sunt aici umblând cu tălpile goale
pe liniştea de mânăstire… aşternută între noi.

Sunt aici să înţeleg
de ce se ivesc zorii atât de târziu.

Sunt aici să te învăţ adevăruri
ascunse în seminţe de mac.

delende carthago

aprilie 13th, 2009

1

Repertoarul giumbuşlucurilor se împuţinează
pe zi ce trece, trece
cablul ne leagă zilele reale
omul de pe ecran tuşeste cu înţeles
crainicul e fleaşcă..
actor bun, barbă, ochelari pe nas
în spate deal semiotic, cu cioclu adus de spate
doar capra capră pe deal
la început era doar haos si amoebe
brusc se făcu soare,iubire, dovlecei, vulpi
finalul este un paradis defectiv spre vest.
mi-e greaţă..
daţi-mi o pălărie!
2

de mult ce admir ce admit, adulmec mumia
armonia
mi se spune că arta este cum şi nu ce
că suntem exponenţii decadenţi
ai unor descendenţi
demenţi
noi poeţii?
doar publicul plebeu
călare pe leu
păr pubic peren
pe perne pompeu
cine sunt eu?
cine nu-s eu?
3

câtă luciditate încape într-un pahar de votcă?
stau aşa în contemplarea lucidă
sunt beat oare nu-s?
alcool benefic, regresie stupidă
să mergem să ardem carthagina vidă!

România nu poate accepta provocări

aprilie 12th, 2009

Legatura dintre noi si cei de dincolo de Prut nu este doar una istorica sau de limba. Ceea ce ne uneste, de-a lungul sutelor de ani, este mult mai mult, este un amestec de esente usor de simtit sau gandit, dar greu de definit.

Jumatate din familia mea vine din Basarabia. Bunicul meu, medicul militar Dan Duda, nascut in anul 1894 langa Chisinau, impreuna cu surorile si fratele lui, Victoria, Ecaterina si Ioan, au fost simpli, dar buni romani.

Astazi Romania este o tara membra a Uniunii Europene, iar Republica Moldova, stat suveran pe harta Europei, se invecineaza cu Uniunea insasi. Apropierea Republicii Moldova de constructia europeana nu o face Romania, ci geografia.

O tara care aspira la statutul de membru al Uniunii Europene nu poate actiona cu violenta impotriva propriilor cetateni. Cetatenii, la randul lor, au dreptul de a se exprima democratic, prin vot. Actele lor de violenta pot stimula represalii nedorite.

Doua capitale de state europene nu pot avea decat relatii normale, circumscrise principiilor politice ale continentului. De aceea, derapajele politice si abaterea de la democratie nu pot fi trecute cu vederea.

Romania nu poate accepta provocari, mai ales atunci cand la granitele ei se petrec fapte pe care societatea romaneasca le dezaproba.

Ca de obicei, reactia timida a comunitatii internationale incurajeaza brutalitatea si agresivitatea. Nu este prima oara cand, aici, in Romania, ne simtim neintelesi sau ignorati. Solidaritatea intru principiile democratiei si libertatii trebuie sa functioneze pe fiecare centimetru patrat al hartii Uniunii Europene.

Ca roman care are radacini in acea parte de pamant european, sunt solidar cu cetatenii Republicii Moldova de astazi. Respectand suveranitatea tanarului stat independent, nu pot renunta la a respecta dreptul la democratie si libertate al cetatenilor moldoveni.

Problema reala pe care o are comunitatea internationala, astazi, nu este suveranitatea Republicii Moldova, ci libertatile individuale ale milioanelor de cetateni ai acestei tari, care se considera europeni. Comunitatea europeana a natiunilor are datoria sa vorbeasca in apararea acestor libertati. Natiunile care compun Uniunea Europeana nu trebuie sa fie niciodata reduse la tacere de argumente irelevante si presupus \”istorice\” din partea unor politicieni care nu respecta nici istoria, nici aspiratiile propriilor lor cetateni.

Estul şi Vestul se confruntă la Chişinău

aprilie 12th, 2009
Serghei Lavrov a sărit în ajutorul lui VoroninSerghei Lavrov a sărit în ajutorul lui Voronin

\”Orice cerere pentru organizarea de noi alegeri pentru reexaminarea rezultatului votului care a avut loc este fără fundament\”

Ministrul de Externe al Rusiei, Serghei Lavrov

S-a spus de nenumărate ori că grila principală prin care trebuie developate orice evenimente de la Chişinău trebuie să fie geopolitică. Însă nu doar motivaţiile sau consecinţele trebuie cercetate la acest nivel, ci şi posibilele evoluţii…

Primul ambasador UE persona non grata
Evoluţiile de la Chişinău sunt acum cunoscute, iar resorturile încep să se limpezească. Tocmai de aceea, unii s-au grăbit să arate cu degetul „vinovaţii”. Dacă la început preşedintele Voronin a vorbit despre „fascism”, „pogrom” şi „forţe externe”, era firesc să revină cu identificări explicite. Şi a revenit: vinovatul principal este – cum altfel? – România. Ce a urmat este fără precedent. RM impune vize pentru cetăţenii români, deşi, din 2007, Chişinăul a anulat regimul de vize pentru cetăţenii ţărilor membre ale UE, SUA şi Canadei. Inclusiv pentru România… Mai mult, RM, stat cu aspiraţii europene, îl expulzează pe şeful unei misiuni diplomatice europene şi pe ministrul-consilier al Ambasadei române, diplomaţii fiind declaraţi personae non gratae.

Este primul caz de acest gen din istoria Uniunii. Cum se traduce în rusă acuzaţia la adresa României?

Moscova flanchează toate gesturile şi declaraţiile Chişinăului cu mesaje aprobatoare şi, concomitent, cu aluzii nu dintre cele mai fine, care trec dincolo de acuze la adresa Bucureştiului. Căci, pentru Moscova, România nu este numai România! Chiar dacă ministrul de Externe Lavrov nu a făcut referiri explicite la vreo implicare a unor forţe străine în RM, Duma rusească a discutat o asemenea variantă. Iar şeful Comisiei pentru CSI, Aleksei Ostrovsky, a făcut o legătură directă între serviciile secrete româneşti, cele americane şi manifestaţiile de la Chişinău, afirmând că Vestul vrea „să producă schimbări, astfel încât RM să se alăture alianţei euroatlantice. Şi nu e sigurul. Leonid Graci, liderul din Crimeea al Partidului Comunist din Ucraina, a declarat că în spatele organizării revoltelor în Chişinău stă SUA, „presând metodic Rusia în spaţiul post-sovietic”, iar politologul rus Aleksandr Dughin a vorbit şi el în „Komsomolskaia Pravda” despre faptul că „în RM se întâmplă revoluţia portocalie, planificate de administraţia preşedintelui SUA Barack Obama”. Vocala Natalia Vitrenko, liderul Partidului Socialist Progresiv din Ucraina, pro-rus, a spus şi ea, explicit, că în spatele revoltelor din Chişinău stau „Statele Unite şi NATO”. Invocarea Americii şi NATO alături de România este crucială aici. Semn clar că la Moscova, sau în cercurile ei de influenţă, cineva gândeşte şi prioritar aceşti termeni – chiar dacă o spun doar unii. Miza Chişinăului este citită tot în termeni de Război Rece. De aici sprijinul frăţesc pentru regimul Voronin.

O Rusie impetuoasă ca un Titanic

Federaţia Rusă este astăzi pe val. Moscova este satisfăcută de evoluţiile din Ucraina sau Georgia şi simte că deţine toate cărţile în ceea ce ea numeşte „vecinătatea apropiată”. De aceea nu tolerează nici măcar semnele ce i-ar putea sugera o „revoluţie colorată”, precum Revoluţia Rozelor din 2003, cea Oranj din 2004 sau eşuata, un an mai târziu, Revoluţie Fucsie din Azerbaidjan. Mai cu seamă că, în ceea ce priveşte RM, lucrurile merg cum nu se poate mai bine. Vizite peste vizite: Lavrov la Chişinău, Voronin la Moscova, ministrul rus al Economiei în RM, felicitări calde pre- şi post-electorale la adresa PCRM, reluarea negocierilor „2 plus 1” în chestiunea transnistreană şi transmiterea unui semnal clar Vestului că muzica o face tot Moscova în aceste negocieri. La care se adaugă, ostentativ, şi titlul de personae non gratae atribuit de liderul nerecunoscutei Transnistrii ambasadorilor SUA, Cehiei şi al UE. Semnalul este clar: SUA şi UE nu au ce căuta (nici) la tratative.

Hoţul care strigă hoţii!

Inutil să mai reluăm aici argumentele Moscovei pentru importanţa RM. Încă din timpul războiului din Transnistria devenise clar că orice relaţie strânsă Bucureşti-Chişinău ar fi însemnat atragerea RM în spaţiul euroatlantic. Ceea ce trebuia şi trebuie evitat cu orice preţ. Acesta este principalul obiectiv al Moscovei. Un al doilea obiectiv este Ucraina, prinsă în triunghiul Belarus-R. Moldova-Crimeea pe care Rusia a năzuit dintotdeauna să îl controleze. La toate acestea se mai adaugă, recent, un al treilea element. Paradoxal, aparent, importanţa geopolitică a RM (dar şi a Belarusului) creşte proporţional cu percepţia eşecului în cazul Ucrainei. Prea mare şi prea complicată pentru a fi digerată urgent de spaţiul euroatlantic, Ucraina rămâne importantă fără a mai putea fi o prioritate. De aici posibila schimbare de perspectivă geopolitică a Vestului, respectiv accentul pe cele două state ca o compensaţie de moment pentru cvas-eşecul ucrainean. Ambele au proximitate geografică cu Vestul, dimensiuni digerabile şi cultură compatibilă cu spaţiul euroatlantic. Evident, RM ar fi un candidat perfect într-o asemenea strategie de absorbţie – faptul că desovietizarea Răsăritului a început cu Germania de Est este un fapt incontestabil. Şi Rusia ştie asta, de aici obsesia ei de a se fixa în Chişinău mai repede decât ar fi făcut-o Occidentul. Care Occident, în acest caz, este identificat de fiecare dată drept România (flancată de SUA şi NATO). Ceea ce se petrece astăzi în RM, dincolo de orice emoţii, este ocuparea ostentativă şi explicită de către Rusia a unui avanpost important într-o confruntare geopolitică neostoită.

Unde este America?

Poziţia SUA este astăzi timidă în acest spaţiu. Am mai scris aici că există o serie de motive ca să explicăm – nu să justificăm! – lentoarea euroatlantică pe direcţia Est. (În acest sens, nici prestaţia Washingtonului faţă de evenimentele de la Chişinău nu a generat mare entuziasm.) Şi totuşi, prima săptămână a lunii aprilie, considerată a fi cea mai importantă de la sfârşitul Războiului Rece încoace, lasă o portiţă de speranţă. Discuţiile ruso-americane s-au purtat într-o atmosferă destinsă, dar nu s-au încheiat cu rezultate concrete. Ruşii nu au acceptat presiuni asupra Iranului şi programului său nuclear în schimbul abandonării scutului antirachetă din Polonia şi Cehia, iar importanţa rutelor alternative de transport pentru Afganistan (prin Asia Centrală) a fost minimalizată de SUA. NATO a rămas angajat în susţinerea Ucrainei şi a Georgiei. În plus, recent, negociatoarea americană avertiza că discuţiile privitoare la tratatul de reducere a armelor strategice START ar putea dura mai mult decât este prevăzut şi „nu trebuie să ne grăbim spre linia de sosire doar ca să ajungem acolo”. Ambiguitatea relaţiei SUA-Rusia este, deocamdată, singurul lucru bun relativ la ce se petrece în Chişinău. Miza aici – o repetăm – este oprirea frontierei euroatlantice pe Prut şi Rusia ştie asta şi acţionează în consecinţă.

America ştie şi ea. Mai trebuie să şi acţioneze.

Un principe la Cotroceni?

aprilie 12th, 2009

Spre sfîrşitul săptămînii trecute, Principele Radu şi-a anunţat candidatura la alegerile pentru preşedinţia României. A fost, de altfel, primul candidat care şi-a lansat cum nu se poate mai oficial angajarea în această bătălie electorală, într-o conferinţă de presă special dedicată acestui scop. Reacţia partidelor a fost diversă – PDL a ironizat-o prin dl. Valeriu Stoica, fosta eminenţă cenuşie penelistă, acum mai mult cenuşie decît eminenţă în partidul prezidenţial; PNL nu a făcut valuri mari, pentru că deja se vorbise acum o bucată de vreme despre această candidatură, însă acum pare să-şi fi găsit un candidat, cam subţire, dar propriu; în fine, dinspre PSD au venit, mai degrabă semne de simpatie, ceea ce trebuie să-i fi provocat anumite frisoane d-lui Mircea Geoană. De altfel, dinspre tabăra pedelist-prezidenţială, cu tot cu jurnaliştii şi comentatorii acreditaţi pe lîngă aceasta, sîntem alimentaţi cu tot felul de zvonuri privind nu ştiu ce complot PNL-PSD, cu inevitabilul domn Dinu Patriciu la timonă, ca să rămîn în spiritul zodiei marinarului în care trăim!

Însă reacţia partidelor politice majore, fiecare cu candidaţi proprii gata să se instaleze în block-starturi, intră în logica normalului luptei politice. Mai puţin jocul de cuvinte nefericit al d-lui Stoica nu s-a petrecut nimic care să depăşească cadrele minime ale civilităţii. Reacţia unei bune părţi din presă şi a multor comentatori „indepedenţi cu voie de la Cotroceni” a fost însă cu totul dezamăgitoare, de un grobianism nefericit, care tinde însă să se transfere cu arme şi bagaje din paginile tabloidelor şi de pe ecranelor de acelaşi gen în cele ce mai au au încă, nu-mi dau seama de ce!, pretenţii de presă quality. O dezlănţuire de mîrlănie incalificabilă, mergînd de la „interpretarea” diverselor evenimente din viaţa Principelului Radu pînă la felurite şi slabe glumiţe legate de numele său de origine, de cel actual şi de ambele deodată, a umplut paginile ziarelor şi a erupt din difuzoarele televizoarelor şi radiourilor. I s-au reproşat proaspătului candidat de la gestul însuşi al depunerii candidaturii pînă la calitatea discursului, de parcă ceilalţi candidaţi potenţiali ar fi maeştri ai retoricii clasice ori s-ar bucura de drepturi constituţionale suplimentare! E chiar comic să vezi cum comentatori care denunţă „mitocănia de Dorobanţi” îi împrumută atît de talentat acesteia limbajul, retorica si procedeelor! Şi mai este ceva ce nu înţeleg – dacă Principele Radu este chiar atît de lipsit de şanse în tentativa sa prezidenţială, ce anume motivează dezlănţuirea furibundă de atacuri imunde împotriva sa?!

De bună seamă, nu este un lucru simplu să fii membru al Casei Regale, prinţ consort, dar prinţ prin alianţă, al moştenitoarei legale a tronului şi să candidezi la jilţul republican. Regele Mihai a respins o asemenea ofertă, făcută de dl. Radu Câmpeanu, în 1996, şi n-a fost foarte încîntat nici de gîndul de acum al Principelui. Şi-a dat greu acordul, dar n-a participat la ceremonia de lansare, preferînd să se deplaseze în Elveţia. Însă, usor sau greu, acest acord a fost obţinut. Unii socotesc că, prin această candidatură, Casa Regală a României ar fi recunoaşte caracterul republican al statului. Interpretarea este parţial adevărată – pe de o parte, pentru că Familia Regală a afirmat constant că respectă Constituţia în funcţiune a statului român, deci recunoaşterea a fost deja făcută, pe de alta, pentru că acceptarea de către Regele Simeon al Bulgariei a poziţiei de premier nu a condus obligatoriu la o asemenea recunoaştere. În fine, pentru că Principele Radu nu se află în postura de moştenitor al tronului.
Are însă Prinţul şanse reale în această bătălie? În calitate de candidat indepedent, desigur că şansele sînt mai degrabă simbolice, de oricît sprijin s-ar bucura din partea strategilor de campanie ai lui Barack Obama. Cel din urmă nu avea doar o charismă personală neobişnuită şi o strălucită echipă de campanie, ci şi unul din cele două mari partide americane în spate. Candidatura Prinţului va da o pată de culoare unei campanii care, prin opozanţii probabili ai d-lui Băsescu, se anunţa deja fără istorie. Plus că aceasta poate introduce în campania electorală o notă de civilitate cu totul neobişnuită vieţii publice româneşti, fie că ne referim la dimensiunea politică, fie la cea jurnalistică. Desigur, lucrurile ar putea sta cu totul altfel dacă PNL şi PSD şi-ar retrage proprii candidaţi şi şi-ar anunţa sprijinul pentru candidatura princiară. Dar nu cred că bravele noastre partide sînt în stare să ducă spiritul de sacrificiu pînă într-acolo!

Profesia: făcător de bine

aprilie 12th, 2009

Făcătorul de bine este o specie universală. Nu se regăseşte doar în România sau între diasporenii României.

În civilizaţia anglo-saxonă făcătorului de bine i se mai spune şi “liberal do-gooder”, considerându-se că în general acele persoane care predică egalitatea şi bunătatea, gândesc sau ŞTIU ceea ce este mai bine pentru oricine şi insistă în această credinţă, sau solicită ca acţiunile să le fie înţelese prin prisma intenţiilor pe care le declară, indiferent de rezultatele acestor acţiuni, corespund profilului de „făcător de bine”.

Din 1990 încoace, limba română a cunoscut un adevărat asediu al unei noţiuni oarecum asemănătoare, şi anume aceea a „omului de bine”. Cu ce se ocupă „omul de bine”? Păi simplu, omul de bine se ocupă cu făcut binele iar cei mai de bine dintre oamenii de bine îşi transformă vocaţia în profesiune, devenind făcători de bine profesionişti.

Ca să înţelegem totuşi mai bine diferenţa dintre un făcător de bine profesionist şi un om de bine, este suficient să reamintim evenimentele din 13-15 iunie de la Bucureşti. În timp ce minerii care au atacat capitala şi au reuşit în doar două zile să frâneze progresul ţării cu cel puţin 10 ani erau nişte simpli Oameni de Bine, Ion Iliescu şi cei care au pus în faptă aducerea minerilor la Bucureşti corespund definiţiei de Făcători de Bine profesionişti.

Cum devenim făcător de bine profesionist? Simplu: ne începem cariera ca simplu om de bine. Mai întâi, din subiectele noastre predilecte de discuţie trebuie să cam dispară toate temele care au legătură cu chestiuni locale, verificabile sau care ar implica vreo doză de responsabilitate personală. Binele local are dezavantajul că este cumva măsurabil, pe când binele global, înţelege orice prost, practic nu poate fi influenţat de noi. Dar asta nu înseamnă că nu putem căştiga puncte valoroase indignându-ne în legătură cu încălzirea globală, criza financiară, degradarea moralei sau scăderea calităţii educaţiei. Planeta musteşte de subiecte în raport cu care, plasându-ne strategic, asimilându-le după ureche şi dez-asimilându-le celor dispuşi să ne asculte într-un ghiveci de limbaj pompos, ne putem întări poziţia de om de bine.

Omul de bine cu ceva cunoştinţe de Internet a învăţat să deschidă liste de semnături. Prin acestea, energii nebănuite ale altora, cu oarece potenţial de a deveni oameni de bine dar probabil insuficient timp la dispoziţie, sunt canalizate direct în latrina digitală a istoriei, o groapă de tip nou în care nimic nu miroase, nimic nu putrezeşte, totul dispare ecologic şi curat, fără măcar sa facă un fâs.

Promit să devină oameni de bine chiar şi cei care, mai modest decât generatorii şi propagatorii de liste de semnături, se mulţumesc să trimită la listele comune ale prietenilor lor: felicitări generice cu ocazia sărbătorilor religioase (în loc de 4-5 cuvinte cu legătură cu detinatarul), ultime maxime ale lui Dalai Lama sau alt înţelept (încheiate invariabil cu un blestem care se activează automat într-un număr de ore dacă destinatarul nu redifuzează perlele), reţete medicale naturiste care promit vindecări miraculoase, rugăciuni, reclame diverse care încep prin a avertiza că nu sunt spam, etc., etc.

Deşi s-ar putea crede că tot omul de bine face binele în mod dezinteresat şi ca urmare a unei chemări irezistibile cu care dragostea de semeni urlă în el, omul de bine care corespunde cu adevărat acestei categorii speră totuşi în secret ca meritul de a face bine să-i fie totuşi recunoscut, răsplătit cumva, cândva. Din acest motiv va căuta să facă parte şi el dintr-o piramidă (sau din mai multe, nu se ştie niciodată) în vârful căreia se află nişte făcători de bine profesionişti. În timp, omul de bine poate deveni un pui ceva mai solid de făcător de bine, având proprii fani. În acest sens, printre cei mai sofisticaţi oameni de bine se numără cei care au prins gustul curentului de Social Networking şi îşi multiplică într-o veselie legăturile, recomandările reciproce, conexiunile şi relaţiile prin Linkedin, Facebook şi Twitter, ca să numesc doar trei astfel de reţele.

Omul de bine de adevărată vocaţie recomandă cu uşurinţă 25 la fundul altuia. Deplânge lipsa de egalitate a oamenilor acestei planete în faţa provocărilor vieţii dar, într-o dramatică întorsătură de roluri şi concepte, e cam nedumerit în faţa unor măsuri sociale de corectare a unor nedreptăţi istorice, neştiind ce este şi ce nu este corectitudinea politică şi de care parte a acestui concept să se situeze pentru a nu fi considerat depăşit de epoca modernă. Nu in ultimul rând, omul de bine e in cel mai bun caz un mediocru in viaţa personală, dar vrea să-i călăuzească spre succes pe alţii.

Uneori ii mai citesc cu voce tare soţiei câte un articol pe care intenţionez să-l public în ACUM (recunosc, îmi place să mă aud citindu-mi propriile articole, şi cu ocazia asta mai găsesc şi destule erori). De data asta, auzind titlul, m-a întrebat: „scrii despre şi despre parabola Bunului Samaritean?”.

„Multumesc, tocmai mi-ai dat ideea frazei cu care voi încheia” – i-am răspuns.

Într-adevăr, prin tot ce am descris mai sus ca fiind oameni de bine şi făcători de bine profesionişti cred că am reuşit să descriu OPUSUL Bunului Samaritean.

Şi pentru a nu fi considerat la rândul meu un „om de bine”, îl las pe cititor să desprindă morala potrivită.

Bob Quick: O simplă greşeală sau dispariţia bunului simţ?

aprilie 12th, 2009

Bob Quick, adjunctul şefului poliţiei metropolitane din Londra, a demisionat. Pentru că dacă nu o făcea, avea toate şansele să fie demis. El a recunoscut că “din greşeală”, a pericilitat poate o operaţiune menită să dejoace un posibil act terrorist de proporţii în Marea Britanie, programat să aibă loc, potrivit câtorva ziare, chiar în zilele de Paşti, în cteva locuri agglomerate din oraşul Manchester, printre care un centru commercial şi o discotecă.

Ce greşeală a comis Bob Quick? A ieşit din maşina sa în faţa reşedinţei oficiale a primului ministru, 10 Downing Street, purtând sub braţ un teanc de documente. Cel exterior, foarte vizibil, cu menţiunea “secret”, era planul de acţiune al brigăzii anti-teroriste pe care o conducea, conţinând nici mai mult nici mai puţin decât numele cîtorva ofiţeri superiori, adresele la care urmau să aibă loc descinderile şi detalii privind natura ameninţării. In faţa reşedinţei primului mninistru se află aproape permanent fotoreporteri ai mass media internaţionale, care fotografiază aproape automat pe oricine intră sau iese de la Downing Street, în baza principiului că “nu se ştie niciodată” (vorba cetăţeanului turmentat: “La un caz, pac la Războiul!”). Principiul şi-a demonstrat încă o dată valoarea, reporterilor nevenindu-le să creadă că au fotografiat un document secret atât de important, conţinutul său neprezentând nicio problemă pentru teleobiectivele lor de mare rezoluţie. Din această cauză poliţia a devansat orarul operaţiunii, trecând imediat la acţiune. Simultan, echipe ale brigăzii antiteroriste au arestat 12 persoane în mai multe locuri din nordul Angliei. 11 dintre ei sunt cetăţeni pakistanezi şi se află în ţară cu vize de student. Poliţia, acţionând pe baza informaţiilor primate de la servicile secrete care îi supravegheau pe cei 12, are acum la dispoziţie patru săptămâni pentru a-i interoga.

Unii, printre care şi fostul primar al Londrei, Ken Livingstone, i-au luat apărarea lui Bob Quick. “Este greşit ca un ofiţer cu atâta experienţă (30 de ani de carieră în poliţie) să demisioneze pentru că a ţinut invers o foaie de hârtie”, a declarat el. Stau şi mă întreb dacă dl Livingstone chiar nu înţelege miezul problemei. Dacă un “ofiţer cu atâta experienţă” comite o greşeală atât de grosolană, cum mai poate avea populaţia încredere în ofiţeri cu mai puţină experienţă? Şi nici nu se poate afirma că este o greşeală izolată, o scăpare, într-un context de competenţă şi profesionalism de cea mai înaltă clasă. Nu, este doar ultima dintr-o serie nesfârşită de “greşeli” şi acte de incompetenţă: uciderea, acum câţiva ani de către ofiţeri ai brigăzii antiteroriste, a brazilianul Jean Charles de Menezes, confundat cu un posibil atentator sinucigaş (act care a dus în cele din urmă la demisia şefului poliţiei metropolitane Ian Blair), lipsa de iniţiativă şi acţiune din partea poliţiei, blamată periodic pentru maltratarea şi chiar uciderea unor copii de către părinţii lor, agresarea neprovocată acum câteva zile de către un poliţist a unui londonez care a avut ghinionul să treacă prin City pe lângă manifestaţia anti-G20, agresiune care, se bănuieşte, i-a provocat moartea printr-un atac de cord câteva minute mai târziu, anchete penale care se împotmolesc şi sunt abandonate din cauza unei atitudini laxe din partea ofiţerilor, etc, etc, etc.

Din păcate, această incompetenţă şi lipsă de professionalism a devenit numitorul comun al aproape tuturor instituţiilor din ţară. Un funcţionar al Ministerului Apărării a lăsat nu de mult în maşină o servietă cu documente secrete care a dispărut. Ministerul Muncii şi Serviciilor Sociale “a rătăcit” discuri de computer cu datele personale a mii de cetăţeni. Băncile pierd şi ele detaliile personale ale clienţilor. Fiscul la fel. Autorităţile îi avertizează tot timpul pe cetăţeni în legătură cu pericolului “furtului de identitate” dar prin neglijenţa lor, facilitează de fapt acest furt.
Ce se întâmplă? Ce nu merge bine în sistem? Unii susţin că activitatea, de orice gen, a devenit astăzi atât de complexă, încât greşelile sunt inevitabile. Că rolul computerelor este acum atât de mare încât omul a fost împins pe planul al doilea. Dar “greşeala” domnului Bob Quick nu ţine de computer. Dacă ar fi cumpărat o bucată de brânză de la băcănie ar fi cerut să-i fie împachetată. Atunci, de ce, când vine vorba de documente secrete, circulă cu ele în vrac, în loc să le pună într-o servietă sau o mapă opacă?

Alţii dau vina pe diluarea educaţiei. În puţine locuri se mai oferă astăzi o educaţie generală solidă. Se învaţă “modular”, modulele neavând, în multe cazuri, nimic în comun, unele cu celelalte. Suntem copleşiţi de tot felul de “cursuri de specialitate”, la care se învaţă pe dinafară tot felul de mantre şi expresii de gata, majoritatea provenind din SUA, care sunt repetate apoi ad nauseam. Dacă pui unui asemenea “specialist” o întrebare care nu se încadrează în nici unul din modulele pe care le-a asimilat, rămâne mut, sau îţi spune “ voi reveni curând cu răspunsul” (evident trebuind să-l întrebe şi el pe guru-ul său). Şi astăzi simţim pe piele noastră efectele “expertizei” celor mai mari finanţişti ai lumii, directori de bănci, de societăţi de asigurări, de fonduri de investiţii care s-au format la asemenea cursuri.

Un alt element al atitudinii prevalente astăzi în rândurile funcţionarilor publici, de la simplii angajaţi ai primăriei şi până la govern, este că au rămas foarte puţine infracţiuni pasibile de sancţiuni sau concediere. S-au diluat mult şi valorile. Ce era odată immoral, astăzi este perfect normal, ce era odinioară neglijenţă criminală pentru care se aplica pedeapsa cu închisoarea, astăzi este o “judecată greşită”, pedepsită în cel mai rău caz cu concedierea, însoţită însă de un pachet generos de compensaţii financiare şi o pensie onorabilă.

O fi viaţa mai complexă astăzi, ceea ce a provocat poate diversificarea rapidă a activităţilor umane din ultimii 30-40 de ani, dar în ultimă instanţă nici un instructaj, training sau curs, nici o diplomă, nici un PHD, nici o “experienţă îndelungată” nu poate înlocui vechiul şi verificatul “bun simţ”. Exact ce i-a lipsit domnului Bob Quick.

Fotograf român la Philadelphia

aprilie 12th, 2009

Fotograful roman Ion Zupcu expune la Philadelphia, la Galeria “339 Gallery”, pina la data de 16 Mai 2009. Expozitia se numeste “Lucrari din hirtie” si poate fi vizualizata si pe Internet la adresa:

http://www.gallery339.com/html/artistresults.asp?artist=63

Ion Zupcu s-a nascut in Romania si a studiat arta fotografiei in Bucuresti, in perioada anilor ‘80. S-a mutat in SUA in anul 1991, dedicindu-si timpul liber perfectionarii tehnicii foto. La baza fotograf de peiesaj, Ion Zupcu devine interesat de natura moarta, realizind in ultimii ani, colectii de imagini avind ca subiecte sticle, materiale, oua si hirtie de impachetat.

Artistul a expus national si international, fotografiile sale au fust publicate in numeroase reviste, printre care “B&W Magazine” si “Lens Work”. Lucrarile sale fac parte si din colectiile publice ale Muzeului de Arta din Houston, Institutul de Arta din Detroit, Universitatea Muzeului de Arta din Michigan, Institutul de Arta Daytona si Muzeul de Arta al Judetului Ialomita.

Nikon si Prima expeditie fotografica romaneasca de trekking in Himalaya

aprilie 12th, 2009

Pentru prima data o echipa de fotografi romani organizeaza o expeditie fotografica de trekking in Himalaya. Respectind o traditie de peste 50 de ani de cunoastere si protejare a mediului, compania Nikon isi alatura o echipe de fotografi neinfricati, de data aceasta din Romania, avind ca lider pe specialistul Mihai Moiceanu, unul dintre cei mai buni fotografi de natura din Romania, detinator al distinctiei de excelenta din partea Federatiei Internationale de Arta Fotografica
Expeditia “Nikon Himalaya Trek” a inceput la data de 24 Martie 2009, avind ca data finala ziua de 12 aprilie 2009. Itinerariul este recunoscut ca fiind unul dintre cele mai frumoase din lume pentru trekking: Kathmandu – valea Thorang Khola – pasul Thorang (5461 m) – valea Khali Gandaki – Jomson si inapoi in Kathmandu.

Expeditia fotografica va pune la incercare aparatul DSLR Nikon D3, aparatul foto oficial al expeditiei. Acesta va trebui sa indure diferente de altitudine de peste 4000m, diferente de temperatura de peste 30ºC, conditii climatice care variaza de la cele ale junglei tropicale la desertul alpin.

Ca si aparat secundar, Mihai Moiceanu va folosi aparatul Nikon full frame „creat pentru neprevazut”, Nikon D700. Cele doua aparate foto vor fi dotate cu obiective Nikon care sa acopere pe cat posibil toate situatiile de fotografiere obisnuite: Nikkor 17-35mm f/2.8D IF-ED AF-S, Nikkor 28-70mm f/2.8D IF-ED AF-S, Nikkor 70-200mm f/2.8G IF-ED AF-S VR si Nikkor 300mm f/2.8G IF-ED AF-S VR.

“Nikon Himalaya Trek” se va concretiza intr-o expozitie itineranta in marile orase din Romania pe tot parcursul anului 2009.

SIMFONIA LALELELOR PITEŞTI

aprilie 12th, 2009

Istoria lalelelor- conform descrierii Primăriei Piteşti
\”Numele ştiinţific al lalelelor este de origine persană, venind de la termenul „tulben”, care înseamnă „turban”, ca aluzie la asemănarea cupei florale cu tradiţionalele turbane.
Zona de origine a lalelelor este considerată regiunea muntoasă a Asiei Mici, dar ele pot fi întâlnite şi în zonele temperate ale Chinei, Japoniei, Asiei Centrale şi de-a lungul Mării Mediterane, pe colinele muntoase europene şi africane.
De-a lungul timpului, lalelele au stârnit adevărate pasiuni între anii 1634-1637, ajungându-se la o adevărată tulipomanie.
Zeci de specii au fost aduse în Europa, iar horticultorii au creat mii de hibrizi, ajungându-se la flori cu calităţi inedite ca formă, vigoare, culoare, parfum. Prestanţa şi eleganţa acestei flori au făcut ca ea să fie considerată o adevărată regină a grădinilor în sezonul de primăvară. Şi drept dovadă a importanţei ce se acordă acestei plante, în Olanda se produce 70% din producţia mondială de bulbi.
La noi în ţară se crede că lalelele au fost aduse din Turcia la începutul stăpânirii otomane. Documentele menţionează cultura de lalele abia pe la 1786-1788, când au fost create primele grădini decorative, printre care şi cea a palatului lui Nicolae Mavrogheni.
O contribuţie importantă la dezvoltarea acestei culturi la noi în ţară a avut-o Laboratorul de Floricultură Eforie Nord, unde s-au adunat peste 200 de soiuri. Bulbii produşi aici au iniţiat EXPOZIŢIA „SIMFONIA LALELELOR”, care, de 30 de ani, se organizează anual în municipiul Piteşti, unde diferiţi producători şi comercianţi de flori îşi folosesc talentul şi priceperea lor pentru a scoate în evidenţă frumuseţea acestei flori.
La Piteşti, primii bulbi de lalele au fost plantaţi în anul 1972, provenind de la floricultorul amator Well Alois din Arad şi de la piaţa de flori din Oradea.
Din anul 1978, an de an, în mijlocul primăverii, Piteştiul îmbracă straie de sărbătoare prin găzduirea acestui unic eveniment în România şi care numai anul trecut a atras circa 100.000 de vizitatori care au putut admira standurile expoziţionale de profil, în interiorul „Casei Cărţii”, şi peste 120 de firme care au comercializat flori, plante şi materiale. Standurile expoziţionale au ocupat peste 1000 metri pătraţi în interiorul „Casei Cărţii” şi peste 4500 metri pătraţi în exterior.
La fiecare sfârşit de prier, oraşul lalelelor – Piteştiul – îşi aşteaptă cu mare bucurie prietenii din toată lumea, amintindu-le că a sosit primăvara.
Frumoasă şi atrăgătoare, cu nenumărate varietăţi de culoare şi formă, laleaua ne încântă cu florile sale, iar fără ea Simfonia n-ar mai fi la fel de fascinantă.
\”

Ediţia a XXXII-a a expoziţiei dendro-floricole internaţionale “Simfonia Lalelelor” organizată în perioada 10 – 12 aprilie 2009, de către Municipalitatea Piteşti, astăzi 10 aprilie, ora 11,00 şi-a deschis oficial porţile la Complexul Expoziţional “Casa Cărţii”.

În premieră în România , ieri 9 aprilie în Municipiul Piteşti, s-a desfăşurat prima ediţie a Târgului de Ciocolată, eveniment ce a avut loc în Piaţa Vasile Milea.

Începând cu ora 10.00 a zilei deschiderii oficiale – 10 aprilie, invitaţi din ţară şi de peste hotare au fost aşteptaţi.

Domnul Mircea Geoană, Preşedintele Senatului României şi domnul Emil Boc, Prim–ministru al Guvernului României au fost prezenţi la deschiderea oficială a manifestărilor derulate sub egida «Simfoniei Lalelelor».

De asemenea doamna Ecaterina Andronescu, Ministrul Educaţiei, Cercetării şi Inovării şi domnul Marian Sârbu, Ministrul Muncii, Familei şi Protecţiei Sociale au onorat cu prezenţa manifestările derulate sub genericul «Simfoniei Lalelelor».

La această ceremonie reprezentanţi ai oraşelor înfrăţite sau cu care Municipiul Piteşti are relaţii de colaborare, respectiv oraşul Kragujevac – Serbia, oraşul Tynaarlo – Olanda, oraşul Ligurio –Republica Elenă, oraşul Borlange – Suedia, Regiunea Santarem – Portugalia, alături de membrii misiunilor diplomatice şi reprezentanţi ai administraţiei publice centrale şi locale, au transmis mesajul de salut adresat piteştenilor cu ocazia manifestării de suflet a Municipiului Piteşti.

«Parada Florilor», devenită o tradiţie şi un punct de referinţă al manifestării, care a început la ora 10, 30 s-a derulat pe traseul Primarie – Piaţa Vasile Milea, toţi participanţii – copii, cadre didactice, fiind invitaţi apoi să viziteze expoziţia dendro-floricolă.

În această seară, începand cu ora 19.30, în Piaţa Primăriei va avea loc un spectacol de folclor şi muzică etno, cu recitaluri ale Ansamblului „Zavaidoc”, Grupului folk P620 Tiberiu Hărăguş şi Florin Vasilică împreună cu Grupul „Teleormanul”.

Sâmbată 11 aprilie, începând cu ora 10.00, la Primăria Municipiului Piteşti, va avea loc primirea oficială a delegaţiilor de peste hotare prezente la manifestări. La ora 11.00 va avea loc crosul „Simfoniei Lalelelor”, cu sosire la Primăria Municipiului Piteşti.
Începând cu ora 17.30, în Piaţa Primăriei se va desfăşura un spectacol de muzică tânară, la finalul căruia va fi un foc de artificii. Recitalurile sunt susţinute de DJ Rhino & Sylvia, Akcent şi Voltaj.

La această ediţie a “Simfoniei Lalelelor” sunt prezente următoarele delegaţii oficiale şi reprezentanţi diplomatici:
Excelenţa Sa, Domnul Yoshinobu HIGASHI – Ambasadorul Japoniei;
Excelenţa Sa domnul Robin BARNETT – Ambasadorul Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord
Excelenţa Sa, Domnul Nguyen Quang CHIEN – Ambasadorul Republicii Vietnam ;
Excelenţa Sa, Doamna Datin Paduka Halimah ABDULLAH – Ambasadorul Malaeziei ;
Excelenţa Sa, Domnul Liu ZENGWEN – Ambasadorul Republicii Populare Chineze;
Excelenţa Sa, Domnul Dr. Georg Oberreiter, Ministru Plenipotentiar- Ambasada Austriei;
Delegaţia sârbă, condusă de Domnul Veroljub Stefanovic, Primarul oraşului Kragujevac, oraş înfrăţit cu Municipiul Piteşti;
Delegaţie din Republica Elenă, condusă de Domnul Anagnostaras Panaiotis, Primarul oraşului Nafplio ;
Domnul Paulo Fonseca – Guvernatorul Provinciei Santarem – Portugalia ;
Reprezentantul oraşului Tynaarlo – Olanda, Domnul Harm Katoele, Preşedintele Fundaţiei Umanitare ‘Stichting Eelde’, precum şi producători şi comercianţi de flori din oraşul Tynaarlo ;
Reprezentantul oraşului Borlange – Suedia, Domnul Ronny Arnberg.

La ediţia a XXXII-a a “Simfoniei Lalelelor” s-au înscris şi au participat cu standuri expoziţionale un număr de peste 50 de firme şi instituţii de profil, în interiorul complexului “Casa Cărţii”, alături de peste 170 de firme care comercializează flori, plante, materiale şi expun utilaje cu specific dendro-floricol în exteriorul spaţiului expoziţional şi în Piaţa Vasile Milea. Spaţiul alocat manifestării expoziţionale este de peste 1.000 mp în interiorul “Casei Cărţii” şi peste 7.000 mp în exterior. Un număr de 14 unităţi de învăţământ preşcolar şi preuniversitar au standuri proprii în cadrul Complexului Expoziţional.

Cu ocazia ediţiei a XXXII-a a “Simfoniei Lalelelor” oraşul a fost decorat cu un iluminat ornamental, care însumează peste 200 de instalaţii decorative. Intrările principale şi marile intersecţii din Municipiul Piteşti au fost marcate cu simbolurile specifice sărbătorii de suflet a piteştenilor.
Toate manifestările organizate sub sigla “Simfonia Lalelelor” beneficiază de sprijinul financiar şi material al numeroşilor sponsori. Între aceştia, un aport deosebit îl au Vodafone, Automobile Dacia SA şi Petrom SA – Rafinaria Arpechim Pitesti, sponsorii principali ai evenimentului, precum şi partenerii media “Radio Kiss FM”, “Magic FM”, “Zile si Nopti”.

România între ciocan şi seceră după violenţele din RM

aprilie 12th, 2009

Subminarea relaţiilor moldo-române au devenit prima consecinţă de ordin extern ale revoltelor violente de la Chişinău. După ce deasupra intrării în Parlamentul asediat şi vandalizat a fost arborat drapelul României, reprezentanţii guvernării comuniste au decis să recheme Ambasadorul RM în România pentru examinarea presupuselor “implicaţii” ale Bucureştiului în acţiunile de protest de la Chişinău.

Sub pretextul unor legături directe dintre protestatarii “violenţi” (care alcătuiesc o parte din participanţii la demonstraţii) autorităţile moldovene au hotărât ulterior să instituie un regim unilateral de vize în raport cu România şi l-au declarat pe Ambasadorul Filip Teodorescu drept persona-non-grata. Semnalele producerii acestui declin profund în dialogul bilateral moldo-român a putut fi sesizat încă la 27 martie 2009, când cetăţeni români şi moldoveni din România, care doreau să sărbătorească 91 de ani de la înfăptuirea „Marii Uniri”, nu au fost lăsaţi să intre pe teritoriul RM, prin invocarea unor variate motive nejustificate inventate de autorităţile moldovene. Acestea au fost precedate de alte serii de acţiuni îndreptate împotriva imaginii României şi relaţiilor de bună vecinătate cu Republica Moldova. Reacţia Bruxellului a fost relativ critică la adresa Chişinăului, deoarece acţiunile adresate cetăţenilor români încălcau flagrant angajamentele asumate de RM prin semnarea Acordului de facilitare a regimului de vize şi de readmisie cu UE şi respectiv cu toţi membrii ei, inclusiv România. Cu toate acestea, comuniştii au rămas extrem de hotărâţi în ce priveşte anihilarea elementelor şi sentimentelor pro-româneşti în RM. Acest fapt este elucidat de absenţa unei explicaţii adecvate din partea autorităţilor moldovene vizavi de interdicţiile în masă a accesului cetăţenilor români în RM.
Omiterea de către oficialii europeni a acestui context anti-românesc ostil indus de comunişti a stat într-o anumită măsură la baza deciziei cu privire la ambasadorul român şi introducerea regimului de vize activ faţă de cetăţenii români, luate în urma violenţelor de la Chişinău. Prioritizarea activizării Parteneriatului Estic printre statele vizate (RM, Belarus, Georgia, Azerbaijan, Armenia, Ucraina) de către UE şi lipsa de atitudine critică vehementă privitor la comportamentul acestor ţări post-sovietice faţă de cetăţenii europeni (cazul RM-România) a contribuit, de asemenea, la încurajarea unor ofensive diplomatice şi politice anti-româneşti din partea conducerii comuniste, în special după ce grupuri multiple de protestatari scandând lozinci “unioniste” şi fluturând tricoloare au atacat instituţiile statale moldoveneşti.

Paradoxal, dar arborarea steagului Uniunii Europene alături de cel al României pe clădirea Parlamentului RM nu a condus la reacţii impulsive la adresa oficialilor europeni. Mai mult, oficialii moldoveni au solicitat ajutor din partea comunităţii internaţionale (UE, SUA etc.) pentru a stabiliza situaţia agitată din capitala moldovenească. Acest detaliu semnificativ scoate în evidenţă două lucruri centrale: stigmatizarea României nu este întâmplătoare şi abordarea acesteia în contextul evenimentelor de la Chişinău are scopuri variate şi de lungă durată.

Culpabilizarea României pe plan intern şi extern joacă un rol major pentru comunişti în cel de-al treilea legislativ dominat de ei. Astfel, aceştia intenţionează să discrediteze la maxim partidele de opoziţie pro-româneşti (ulterior parlamentare: PL, PLDM şi AMN) în faţa electoratului moldovenesc, fidelizându-l şi pregătindu-l pentru obiective сruciale ulterioare, cum ar fi acceptarea unor amendamente ale Constituţiei, sprecificate de pereşedintele Voronin inclusiv referindu-se la reglementarea transnistreană. Totodată, ei îşi asigură teren de manevră în negocierile complexe cu România privind semnarea tratatului de bază şi cel privitor la frontierele de stat, în care ar putea avea câştig de cauză, pe seama şifonării imaginii Bucureştiului în cadrul UE şi solicitarea eventuală a unor pârghii europene de presiune asupra oficialilor români.
Pe de altă parte, comuniştii oferă garanţii solide Moscovei privitor la orientarea sa pro-rusă, chiar la debutul viitoarei sale guvernări. Aceasta este importantă pentru ei având în vedere problema transnistreană, care în urma Declaraţiei de la Moscova din 18 martie 2009 a plasat PCRM-ul într-o poziţie dezavantajoasă comparativ cu regimul separatist de la Tiraspol.
În alt context, declanşarea campaniei mediatice ruseşti agresive şi ostile faţă de România denotă o antrenare activă a Rusiei în ajutorul comuniştilor moldoveni în care aceasta a investit multe eforturi şi cu care Moscova leagă realizarea mai multor obiective de natură geo/politică regionale (reţinerea extinderii NATO spre Est, înfiinţarea arhitecturii de securitatea europeană după modelul propus de preşedindele rus Medvedev, demararea ciclului de „revoluţii anti-colorate” pe spaţiul ex-sovietic etc.). Totodată, în Duma Federaţiei Ruse a fost vehiculată ideea recunoaşterii idependenţei regiunii transnistrene în cazul instituirii unei guvernări „pro-româneşti” dar „anti-ruseşti”. În afară de aceasta, Ministerul rus de externe a fost primul stat străin care a susţinut poziţia comuniştilor şi a criticat acţiunile protestatarilor, calificate de oficialităţile ruse ca elemente ce doresc răsturnarea ordinii constituţionale a RM. În această situaţie, comuniştii mizează pe factorul rusesc folosind în masă, în primul rând, sursele ruse de informare, în vederea dezinformării şi mobilizării vorbitorilor de limbă rusă (în cadrul emisiunilor difuzate de postul TV pro-comunist „NIT” a fost transmis chiar şi mesajul în rusă a Mitropolitului Moldovei Vladimir), în timp ce celelalte surse subordonate PCRM-ului s-au focusat în principal pe prezentarea regulată a imaginilor cu violenţele protestatarilor pentru a a „demoniza” protestele posibile în viitor (Moldova 1, N4, EUTV Chişinău).
În cele din urmă, efectul atacurilor politico-diplomatice împotriva României ar putea costa cetăţenii moldoveni apropierea reală de UE, chiar dacă Bucureştiul a declarat că susţine în continuare apropierea constantă a RM de UE, şi că preconizează să contribuie la aceasta prin intermediul proiectelor educaţionale româneşti şi alte programe europene.
Cu siguranţă, ne putem aştepta în continuare la consecinţe serioase ale revoltelor de la Chişinău nu numai asupra relaţiilor bilaterale moldo-române şi a accesibilităţii cetăţenilor români pe teritoriul RM, dar şi asupra atitudinii ulterioare ale autorităţilor moldovene în privinţa posesorilor de cetăţenie română în rândul oficialilor şi nu numai (printre care se numără o serie de personalităţi din opoziţie). De asemenea, ar putea fi paralizate programe europene operaţionale cu participarea României şi Moldovei, precum şi diminuată calitatea negocierilor privind un nou Acord bilateral RM-UE. În pofida gravităţii acestei conjunturi, urmările date ar putea fi atenuate simţitor numai cu implicarea activă a reprezentanţilor UE, Consiliului Europei şi OSCE în medierea relaţiilor moldo-române, cât şi în general a fazei incipiente a unei crize politice de proporţii din RM. În aceeaşi măsură, ar putea fi nevoie de coordonarea acţiunilor cu partea rusă care abordează la toate nivelele protestele/acţiunile violente de la Chişinău, în folosul PCRM.

România – Moldova: Politica gesturilor inteligente

aprilie 12th, 2009
Demonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova - foto Emanuel StoicaDemonstrație la Alba Iulia în sprijinul protestatarilor din Republica Moldova – foto Emanuel Stoica

Într-o arbitrară ierarhie (care, a adevărat, nu a arătat dintotdeauna la fel) Sudul şi Estul au fost privite întotdeauna ca alteritate în raport cu mult mai bogatele lor rude, Nordul şi Vestul. Şi aici, evident, nu e vorba de puncte cardinale, ci de raporturi de inferioritate şi superioritate, de priviri superioare dinspre Centru către Periferie. Raportul, deşi mobil, a fost adesea încrâncenat şi inflamat. Perifericii s-au izolat uneori având senzaţia unei iminente invazii, prezervând ideea că la marginea lumii, departe de industrializare şi consumism, indivizii îşi pot păstra o iluzorie sănătate fizică şi morală. În centru izolarea are cu totul şi cu totul alte motivaţii… aflaţi acolo, indivizii îşi protejează modul lor de a trăi intuind în mod natural că deschiderea către periferie înseamnă inevitabil şi disconfortul interacţionării cu un spaţiu încă neaşezat, cu reguli fluide şi principii morale labile. Globalizarea însă instaurează o altă paradigmă a dialogului între centru şi periferie. Zonele marginale sunt, înainte de toate, spaţii de desfacere, ceea ce obligă la un proces de colonizare modernă. Termenul naşte suspiciuni şi nu am prea înţeles niciodată de ce. Multe dintre marile libertăţi individuale de astăzi s-au născut tocmai în urma proceselor de colonizare. Ce-ar fi fost lumea dacă fără intervenţia romană? Prefer să nu răspund pentru că astfel risc declanşarea unui cor de vociferări patriotarde.

Că astăzi cetăţenii Republicii Moldova privesc spre România ca dinspre periferie spre centru nu prea poate fi negat. Şi acum, un exemplu pe care, mutatis mutandis, îl vom folosi pentru a încerca să înţelegem ceea ce se petrece astăzi cu două state care vor avea întotdeauna multe de împărţit. În “Muntele vrăjit”, Thomas Mann creează un personaj (Hans Castorp) care merge la un sanatoriu cu intenţia declarată de a petrece foarte puţin timp acolo; atras însă de un spaţiu aproape magic, Castorp rămâne acolo cu anii, prizonier al unei atmosfere care nu claustrează, care nu e agresiv-invazivă, ci, dimpotrivă, creează dependenţe comode. Tot astfel, în lumea modernă, marile schimbări nu sunt generate de acţiuni în forţă, nici de marşuri de solidaritate sau declaraţii de susţinere, ci de acţiuni inteligente, de tot soiul de dependenţe confortabile care generează schimbări mocnite, dar ireversibile. Dacă lumea musulmană va accepta o deschidere mai mare către Statele Unite, cred că o va face mai degrabă pe filiera Coca Cola şi Hollywood decât în urma unor acţiuni militare. Pe acelaşi model, Republica Moldova se va îndepărta de influenţa radiantă a Moscovei de îndată ce va avea alte elite. Şi când se va întâmpla asta? În ziua în care studenţii basarabeni bursieri la universităţile din România se vor întoarce în ţara natală începând să schimbe micul univers în care vor activa. Trăind într-o societate în care ţi se permite să te revolţi, să polemizezi şi să-ţi exprimi vocal dezacordul, cu greu te mai poţi obişnui cu aerul irespirabil pe care Moscova îl emană generos împrejurul ei.

În vremea Şcolii Ardelene tinerii români studiau masiv în Buda-Pesta, Viena sau Roma, la marile universităţi ale vremii; lucrurile au început să se schimbe in ţară odată cu revenirea lor în Transilvania. Mai mult decât atât, aruncând o rapidă privire peste istoria românească, vedem că mai mereu când am evoluat în mod remarcabil, generaţiile noastre a trebuit să îşi găsească energia vitală dincolo de graniţe. Invoc un singur exemplu cu mare putere simbolică; în zorii apariţiei statului român, am dat fuga prin Europa în căutarea unui rege (şi bine am făcut – gestul a fost de o inteligenţă incontestabilă).

Mărturisesc, multă vreme nu am înţeles exact de ce statul român insistă să acorde burse studenţilor basarabeni. Mi s-a părut până foarte recent un act gratuit, de vreme ce oricum multora dintre ei nu li se acordă cetăţenie, urmând să îşi folosească inteligenţa şi competenţele dobândite departe de ţară. Înţeleg astăzi că, departe de a fi un moft, gestul statului român a fost unul dintre puţinele coerente şi de substanţă. Şi aceasta pentru că elitele moldoveneşti, în măsura în care programul de burse va continua, îşi vor fi făcut educaţia într-o ţară care, deşi nu excelează nici ea în libertăţi civile, este cu mult superioară la acest capitol Republicii Moldova. În două-trei generaţii, moldovenii nu vor mai avea plămâni adaptaţi pentru aerul moscovit şi atunci totul va decurge firesc.

Zilele trecute am fost invitat să particip la o acţiune de solidaritate cu tinerii anticomunişti din Republica Moldova, în faţa Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia. Am refuzat fără ezitare… am înţeles că adevărata solidaritate nu se manifestă aşa. Importanţa gesturilor se măsoară întotdeauna prin efectele lor concrete. Dacă mi s-ar solicita să donez cărţi pentru bibliotecile basarabene, aş face-o fără ezitare. Şi aceasta pentru că de fiecare dată când ar fi deschisă, o carte ar avea aceeaşi forţă… Pe când mărşăluirea nu poate face altceva decât să ne creeze iluzia datoriei împlinite. Şi să folosească drept pretext pentru reprimare. Sau, şi mai rău, să ne coboare în gregarism şi să reactiveze discursuri de sorginte paşoptistă.

Tot zilele acestea, am experimentat pentru prima dată în ultimii ani senzaţia că trăiesc într-un stat care acţionează inteligent (e o senzaţie atât de rară încât merită să vorbesc despre ea): când cineva îţi declară ambasadorul “persona non grata” (şi nu “persoana non grata”, aşa cum, în limba moldovenească, a rostit fostul preşedinte Voronin), numeşti altul, când cineva te acuză de implicare într-o lovitură de stat, emiţi comunicate oficiale ferme, dar seci… Între timp, anual studiază în România peste zece mii de studenţi basarabeni. E o politică a gesturilor inteligente. Singura care poate da rezultate. Nu-i pot dispreţui pe cei care organizează în România marşuri de solidaritate. Sunt sinceri, cred în astfel de soluţii… E posibil să aibă şi dreptate. Eu, însă, cred că nu!

Revanşa rinocerilor: Cine a fost Eugen Florescu (I)

aprilie 12th, 2009

A trecut aproape neobservat decesul în luna februarie 2009 al corifeului propagandei naţional-staliniste Eugen Florescu.

Personajul a fost şef al Secţiei Presă a CC al PCR, favoritul Elenei Ceauşescu, zbirul care teroriza Uniunea Scriitorilor în anii 1980, aghiotantul lui Dumitru Popescu- Dumnezeu. Membru al CC al PCR până la prăbuşirea regimului comunist, „detaşat” pentru câţiva ani la Timişoara la mijlocul anilor ’80 ca secretar judeţean cu propaganda, Florescu s-a ocupat personal de supravegherea (domesticirea) intelectualilor critici din acel oraş, în special a celor din jurul revistei Orizont (Mircea Mihăieş, Cornel Ungureanu, Adriana Babeţi, Şerban Foarţă, Marcel Tolcea, Livius Ciocârlie, Daniel Vighi, Iosif Costinaş).

Obtuz, vehement, intolerant şi incult, Florescu a fost, alături de Mihai Dulea, patronul politicii de intimidare a scriitorimii şi de susţinere a curentului autodenumit protocronism. A rămas de pomină afirmaţia sa că protocronismul nu este o simplă concepţie estetică, ci „viziunea artistică a tovaraşului Nicolae Ceauşescu“.

În luările sale de cuvânt de la şedinţele biroului Uniunii Scriitorilor, în deplin consens cu idiosincraziile lui Dumitru Popescu, Florescu i-a atacat constant, cu vicioasă maliţie, pe exponenţii direcţiei (neo) lovinesciene, proeuropene şi potenţial antitotalitare: Nicolae Manolescu, Mircea Zaciu, Valeriu Cristea, Zigu Ornea, Eugen Simion, Ileana Mălăncioiu, Dan Hăulica, Lucian Raicu, Gabriel Dimisianu, Geo Bogza, Octavian Paler, Eugen Jebeleanu, Dan Deşliu, Ileana Vrancea, Mircea Dinescu şi Dorin Tudoran.

Florescu a fost unul dintre principalii artizani ai otrăvitelor campanii din Săptămîna, Luceafărul şi Flacăra, împotriva postului de radio Europa Liberă şi mai cu seamă a emisiunilor culturale concepute de Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca. În aceste acţiuni de dezinformare şi intoxicare, nu încape îndoială, Florescu şi ciracii săi au colaborat cu departamentele de resort din Securitate. De altfel, peste ani, Florescu avea sa devină coleg de partid (PRM) cu colonelul Ilie Merce, specialistul securist în domeniu.

Două detalii semnificative pot lumina sensul itinerarului existenţial al lui Eugen Florescu. Un destin în care fanatismul s-a întâlnit cu grotescul şi cu penibilul. Pe la mijlocul anilor ‘90, deputatul PSM (ulterior parlamentar PRM) participă la Paris la târgul de carte al ziarului L’Humanité, cotidian al Partidului Comunist Francez. S-a intâlnit în cadrul standului „Espace Marx” cu o veche militantă a PCR, intelectuală cunoscută şi fostă luptătoare în Rezistenţa franceză. „Omul de stânga” E. Florescu tocmai publicase un articol în care se referea la tatăl meu, fost voluntar în Brigăzile Internaţionale din Spania, drept „Ciungul, pe care până şi Gheorghiu-Dej l-a dat afară din partid de tâmpit ce era”. Fără să îşi piardă cumpătul, fosta grande résistante l-a privit în ochi şi l-a întrebat: “dacă un om de stânga se exprimă astfel despre un mutilat al războiului civil din Spania, ce putem aştepta de la un om de extrema dreaptă?” Florescu a făcut pe loc, la modul propriu, stânga-mprejur, pierzând ocazia de a depăna amintiri despre visurile juneţii revolutionare. Ce era să replice?

Ironia supremă este că, după anul 2000, pontiful antiamericanismului visceral a părăsit România şi s-a instalat în Statele Unite, ca respectabil bunicuţ ajutîndu-şi fiica la creşterea copiilor. Mă îndoiesc că le-a aplicat reţetele învăţate din Poemul pedagogic de Anton Makarenko, perversa matrice care a inspirat ororile de la Piteşti.

Mi-l imaginez, puţin adus din spate, vorbind o engleza şchiopătândă, făcând cumpărături la supermarketul din colţ şi odată întors acasă arătândule nepoţilor, nu fără mândrie, propriile trofee dintr-un trecut pătat de sânge şi mizerie, ordinele şi medaliile câştigate datorită înverşunatului sau devotament pentru „făurirea celei mai bune şi drepte dintre orânduiri”.

La începutul anilor ,90, am citit un imund articol semnat de E. Florescu în săptămânalul pesemist intitulat antifrastic Democraţia. I-am răspuns în România Literară şi textul, intitulat Revanşa rinocerilor, poate fi găsit în volumul Irepetabilul trecut (Curtea Veche, 2008 cu postfaţa de Bogdan Cristian Iacob). Iata un fragment: “…fostul şef al Secţiei Presă a Comitetului Central al lui Ceauşescu, Eugen Florescu, dezlănţuie un turbat atac împotriva celor care îndrăznesc să conteste legitimitatea actualilor guvernanţi de la Bucureşti sau care au îndrăznit să exprime îndoieli privind înţelepciunea, ori chiar buna-credinţă a Frontului Salvării Naţionale. În urmă cu câteva luni, o asemenea explozie de ură venind din partea fostului politruc ceauşist ar fi fost greu de imaginat în paginile unei publicaţii bucureştene. Timpurile s-au schimbat însă, iar profesioniştii delaţiunii au revenit în grup printre noi, mai agresivi şi mai indecenţi decât oricând. Dacă pe vremea lui Ceauşescu li se puteau desluşi motivaţii pentru infamele acţiuni ţinând de obedienţa birocratică, astăzi «băieţii» o fac pe cont propriu, din pură plăcere a bălăcirii prin mocirla stalinisto- fascistă”.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe pe blogul meu: http:// tismaneanu.wordpress.com

Prinţul Charles împotriva unui proiect arhitectural la Londra

aprilie 12th, 2009

Moştenitorul coroanei britanice, Prinţul Charles a solicitat familiei regale din Quatar să reanalizeze un important proiect arhitectural pe care îl consideră prea modern, afirmă Agence France Presse şi Daily Telegraph.

Fiul reginei Elizabeth a II-a, cunoscut pentru afirmaţiile sale ce denunţau transformarea Londrei într-un «furuncul monstruos», de această dată critică un imens proiect privind zona «Chelsea Barracks» a unor foste clădiri militare demolate şi situate în cunoscutul cartier din vestul Londrei, Chelsea.
Societatea Qatari Diar ale căror acţiuni sunt 100% de suveranul Quatarului, doreşte să construiască pe acest mare amplasament un proiect semnat de celebrul arhitect britanic Richard Rogers.

Britanicul de origine italiană Richard Rogers, laureat al Premiului Pritzker 2007, echivalentul premiului Nobel în arhitectură, şi înnobilat de regina Elizabeth a II-a a Marii Britanii ca baron Rogers of Riverside, devenit celebru prin Centrul Georges Pompidou din Paris construcţia proiectată alături de Renzo Piano, a mai construit Lloyd’s building, Millennium Dome şi Reuters Data Centre la Londra, Curtea eurpeană a drepturilor omului la Strasburg, Palatul de justiţie din Bordeaux ş.a.m.d.

Noul edificiu în oţel şi sticlă propus de Quatari Diar este propus a se construi în vecinătatea lui Royal Hospital, clădire de patrimoniu.
Purtătorul de cuvânt al proprietarilor zonei Project Blue (Guernsey) Limited a declarat că se află în discuţii cu reprezentanţii Prinţului Charles, pentru a ajunge la un accord. Purtătorul de cuvânt al prinţului a refuzat să comenteze existenţa unui proiect alternativ pentru amplasament, propus de Prinţul Charles.

Fostul primar al Londrei, Ken Livingstone se întreabă cu ce drept intervine Prinţul Charles într-un proiect destinat Londrei, moştenitorul coroanei regale nedeţinând nicio putere efectivă în aprobarea noilor construcţii.

O ARGESEANCA A SUPRAVIETUIT DUPĂ OPT OPERAŢII

aprilie 12th, 2009

Este o dimineaţă plăcută de primăvară, cu soare, cântec de păsărele şi oarecare linişte sufletească. Aşa cum am stabilit, sun şi mi se confirmă: “vino!”. Cobor scările în grabă, traversez parcarea, mi se deschide uşa şi în faţa mea o doamnă cu ochi negri, păr ondulat şi zâmbet pe buze mă aştepta….. În timp ce făcea cafeaua începe să-mi destăinuie povestea ei…..

“Cum să-ţi spun? Eu am probleme de la 14 ani, aşa m-am născut. La acea vârstă, aveam hipertensiune 20, tulburări de vedere în urma spargerii vaselor de sânge la ochi, însoţite de o transpiraţie abundentă. Aproape o jumătate de an am colindat spitalele şi nu se reuşea să se stabilească
exact diagnosticul. Pe rând, mi s-a spus că ar fi reumatism…….Mă dureau picioarele, mă deranja transpiraţia, starea de nesiguranţă pe care o aveam, zilele mi se păreau grele….”

La Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii Grigore Alexandrescu, care este cel mai vechi spital de copii din România şi din Balcani, i-au stabilit diagnosticul: feocromocitom.

Un caz rar de studiu

Feocromocitomul este o tumoare rară, localizată în majoritatea cazurilor în partea internă a glandei suprarenale (medulosuprarenala). În condiţiile formării unui feocromocitom, glandele suprarenale produc unii hormoni în exces, ducând la creşterea tensiunii arteriale şi a frecvenţei cardiace.

Această tumoare este ameninţătoare de viaţă, dacă nu e depistată şi tratată. Feocromocitomul poate să se dezvolte la orice vârstă, în 10% din cazuri fiind bilaterală. În anul 1976, s-a operat la Fundeni, la dr Dasn Setlacec. ….

În clipa următoare, îşi ridică tricoul şi îmi arată abdomenul: avea trei tăieturi în V, bilaterale….După şapte ani, la vârtsta de 21 de ani, a recidivat: aceleaşi simptome au început să se instaleze încet- încet. Tumoarea era foarte mică. Din nou necesita intervenţie chirurgicală la Spitalul Fundeni.

Pentru acea vreme era un caz de studiu. Ulterior cazul ei a devenit mediatizat în cartea Patologia chirurgicală a glandelor suprarenale, având doi autori : D. Setlacec şi E. Proca, fiind prezentat şi studenţilor la Medicină.

La finalul acestei operaţii, doctorii s-au pronunţat că va mai trăi maximum 20 de ani. Viaţa continua…. I s-a transmis că nu e bine să aibă copii, dar fără tratament medical adecvat, la vârsta de 38 de ani a rămas însărcinată. Din nou a mers la Spitalul C.I. Parhon, pentru a începe investigaţiile necesare supravegherii sarcinii.

Analizele au ieşit bine şi i s-a recomandat un medic pentru cazuri speciale, care să o ajute să ducă sracina la bun sfârşit. Aceasta a mers foarte bine până când fătul a împlinit şapte luni. La acea vârstă, i s-a recomandat cezariană, viaţa bebeluşului fiind în pericol.

La naştere , copilul a avut 1.400 kg, a contactat un virus în spital şi a necesitat tratament timp de zece zile. După o lună şi jumătate de stat în spital, copilul mai luase în greutate 1.200 kg. A rămas totuşi cu o cicatrice la cap, de mărimea unei ceşcuţe de cafea, iar în acel loc nu-i mai creşte părul.

În acele zile fetiţa era între viaţă şi moarte…. A vegheat-o, a alăptat-o, a îngrijit-o cu multă dragoste, dragoste pe care o poate oferi numai o mamă. O asistentă din spital a încercat s-o liniştească: ” Îţi va scoate peri albi!”. Nu mai conta nimic, era bucuroasă şi Îi mulţumia lui Dumnezeu pentru acest dar ceresc.

Problemele mamei au afectat sănătatea copilului

Problemele s-au răsfrînt şi asupra sănătăţii copilei: o sensibilitate la căile respiratorii, care a necesitat tratament la Slănic Prahova, Olăneşti.

Mai are o alergie la polen şi graminee. Toate acestea şi-au pus din nou amprenta asupra sănătăţii şubrede a mamei. În 2004, a reînceput calvarul. Ameţeli, dureri de cap, senzaţie de vomă, o stare generală de dezechilibru..

În urma investigaţiilor de la Piteşti, i s-a comunicat că este suspectă de colică biliară şi din nou a ajuns la Spitalul Fundeni, la Interne.

Nemaifiind paturi acolo, a fost redirecţionată temporar către Neurologie. De fapt, problemele ţineau de Neurologie, ceea ce la Piteşti scăpase de sub observaţie.

I s-a localizat o tumoare celebrală de mărimea unui ou de gâscă. Îi apăsa pe creier, provocând reacţii în lanţ. S-a ajuns la comă. În cel mult două zile, trebuia operată şi orice întârziere îi era fatală. Operaţia pe creier a necesitat intervenţii bilaterale, la interval de o săptămână una de alta. Tot atunci, i s-a introdus un şunt (tub care face legătura între creier şi intestine, rolul lui fiind acela de a elimina presiunea intracraniană).

Această intervenţie a ţinut doi ani şi a recidivat după aceea. A reluat drumul spitalului, pentru că durerile deveniseră insuporabile. Din nou la I.C. Parhon, din nou tomografie computerizată la cap şi la suprarenale.

Pentru edificare , şi un RMN. Concluzia a fost : “S-ar părea că există în jur de cinci umbre de tumori”. Probabil dintr-o teamă de a nu eşua, se pare că la fiecare intervenţie doar se curăţa tumoarea la cap, fără a fi înlăturată 100%.

În decembrie 2006, a urmat o nouă operţ’ie pe creier, la Spitalul Bagdasar Arseni (Nr. 9). De această dată, după o intervenţie destul de complicată, s+a reuşit înlăturarea completă a tumorii. Şi astfel , s- a mai câştigat încă o luptă din acest război lung.

Boală lungă, bani puţini

Problemele , însă, nu se terminau aici, mai era necesară o repetare a analizei al glandele suprarenale, o analiză specială, numită scintgratie (800 euro) , nerealizabilă în România.

Avea două opţiuni: Ungaria sau Austria. Aşa că şi-a trimis scrisoarea cu prezentarea datelor medicale. Stupoare, a fost respinsă! A trebuit urmată varianta cea mai complicată: Viena. Era primăvara lui 2007……

La Viena , o costa 1.300 de euro. Intervenea o mare problemă: pe de-o parte, dorinţa de a trăi, iar pe de altă parte, cumplita disperare de a nu avea resursele financiare pentru a se agăţa de viaţă, viaţă pe care o iubea atît de mult şi pe care dorea din tot sufletul să o trăiască.

De la cabinetul particular al dnei dr. Ileana Marinescu, a obţinut suma de 1000 de euro, s-a mai împrumutat de 300 de euro şi a plecat către Viena. Analiza a costat 700 de euro, iar 600 de euro s-au dus pe cazare, plus transport.

În trenul în care a călătorit a fost singură în compartiment. La vama cu Ungaria, dormia şi nici nu a mai fost deranjată de vameşi. Ajunsă la Viena, şi-a reglat ceasul. S-a cazat la Hotel Maria Hilfestrase, situat la 4 km de Clinică.

O uimea faptul că la fiecare colţ de stradă auzea vorbindu-se româneşte. Trei zile au durat investigaţiile pentru analiză, o zi a fost tratată cu o substanţă care trebuia să ţină pe oricine la distanţa de 1 m ( era radiantă), iar două zile a fost conectată la un aparat special. Au existat două şedinţe de analiză, timp în care a fost întoarsă şi studiată pe toate părţile. La Viena i s-a comunicat că mai are o şansă, dar numai la suprarenale.

Din pură curiozitate soţul s-a interesat cât costă acel sofisticat aparat. Numai 20 de milioane de euro! Dar la noi nu există….. Probabil alţii ştiu mai bine. A treia operaţie la suprarenală, în 2007, la Spitalul de Urgenţă Floreasca. Avea 45 de ani. De la suprarenale, operaţia s-a întins la fiere, unde medicii remarcaseră pe loc că avea o colecţie de patru pietre. Operaţiile au mers în paralel.

Îmi precizează tot timpul a fost cu moralul ridicat şi chiar făcea haz de situaţia delicată în care se afla.

Lovitură de teatru

Din nou răsturnare de situaţie….a recidivat boala.. La I.C. Parhon îi transmit că ” nu mai ştim ce să-ţi facem”..

A urmat o deviere de la tratamentele obişnuite şi a încercat cu tratament homeopat. Până atunci nu încercase varianta naturistă şi s-a hotărât să-l încerce. A durat şase luni, timp în care nu avea voie să mănânce decât legume şi fructe crude, nimic fiert, fript sau copt.

În acest interval zilnic trebuia să facă 2 clisme, dar nu a suportat decât una. După cele şase luni când şi-a făcut din nou RMN- ul, a constatat că tumoarea se mărise cu un centimetru. Teama şi deznădejdea s-au instalat din nou în viaţa ei.

Nu şi-a pierdut încrederea şi a apelat la un medic din spitalul nr 9 Bucureşti şi anume medicul Gorgan care i-a propus încă o intervenţie deşi considera că or să apară complicaţii.

Chiar dacă operaţia era foarte riscantă, Felicia, se bucura de fiecare zi în care se trezea şi putea să se gândească la salvarea ei. A acceptat propunerea medicului de a mai face încă o intervenţie dar avea nevoie urgent de 5 l de sânge grupa 01 RH negativ. A apelat la toate cunoştintele care nu au stat pe gânduri şi au ajutat-o.

Operaţia a fost un real succes, Felicia s-a trezit dupa 3 zile şi a fost fericită să constate că este printre cei dragi. Familia şi cunoscuţii erau şocaţi de minunea care tocmai se întâmplase. Nici un medic nu-i mai dădea nici o şansă şi ea a învins prin voinţă şi dorinţă. Primele cuvinte după ce s-a trezit au fost ,, am învins, am caştigat bătălia cu viaţa,,.

Epilog – martie 2009

“Acum mai ameţesc foarte puţin, ultimul RMN a ieşit bine, urmează un nou control în luna mai şi sper din tot sufletul să fiu bine. După atâtea intervenţii si atâta timp petrecut prin spitale acum simt că am renăscut, pot să mă bucur de familie de tot ce îţi oferă frumos viaţa şi nici nu pot să exprim în cuvinte cât de fericită şi împăcată sufleteşte sunt pentru că sunt alături de fetiţa mea…” –
Daria.

“Dacă nu ar fi fost ea nu aş fi avut putere să lupt şi nu aş mai fi fost nici eu. Ea, doar o fetiţă, o jumătate de om mi-a dat puterea să lupt pentru viaţa mea, să lupt să fiu sănătoasă. Este tot ce am mai scump de lume”.

O lacrimă i se prelinge uşor pe obraz “vezi tu, au fost prea multe suferinţe îţi dai seama prin ce am trecut? Cînd am născut-o pe Daria medicii mi-au descoperit şi un fibrom pe care mi l-au extirpat în timpul cezarianei. Până şi cel mai frumos moment din viaţa mea a fost umbrit de o intervenţie chirurgicală”

“Diagnosticul meu este Von Hippel Lindau este o boală din naştere şi are la bază o deficienţă de cromozom 4. Unii dintre medicii au spus ca este posibil sa fie o boală ereditara, ceea ce sper din tot sufletul sa nu se adevereasca.

Din tot ce am trăit în ultima perioadă am învăţat un lucru să nu renunţii la viaţă care este cel mai preţios dar de la Dumnezeu şi întotdeauna exista oameni care au un suflet mare şi dornici sa te ajute. Le mulţumesc tuturor celor care au stat lîngă mine şi m-au ajutat şi îi mulţumesc şi lui Dumnezeu că mi-a ascultat rugăciunile”

E primavara si in Israel

aprilie 12th, 2009

Motto: Va’ pensiero sull’ali dorate
Attraversa le montagne e vola
Sugli oceani.
Raggiungi la terra, trova il luogo
Dove vanno tutti i bambini
Ogni notte dopo aver sentito questa ninnananna.
Ogni notte dopo aver sentito questa ninna nanna.
(din Opera Nabucco)

Iesirea din sclavie a evreilor sarbatoreste si ideea de prosperitate milenara. Egiptul avea sa devina un prim lagar de decimare in constructiile monumentelor, drumurilor si ale altor cladiri megalomanice faraonice.
Exodul fiilor lui Israel prin desert catre muntele Sinai ca refacere a natiunii ebraice este sarbatorita in anul acesta pe perioada de 8-12 aprilie.

Nu trebuie sa fii evreu pentru a intelege importanta uniunii si a fi condus de catre un stralucit lider. Exemplul celebrarii libertatii si mai ales imaginea lui Moise raman definitorii pentru oricine.

Ganduri bune si bucurie !

Dincolo de orice explicitare liturgica sa zabovim cateva minute in compania muzicii lui Verdi, Nabucco: http://www.youtube.com/watch?v=l0ZcBtcTAxU

Între știință, religie, filosofie și paranoia

aprilie 12th, 2009

Am avut de curand ocazia sa citesc doua lucrari scrise de un domn ( Cosciug) si de fiul sau, student la medicina ( tot Cosciug).

Trebuie sa spun ca niciodata nu am mai vazut asa ceva! Lectura respectiva mi-a dat intr-adevar fiori de groaza!
Si totusi cred ca este necesar sa vorbesc despre acest tip de “stiinta”, intrucat, din nefericire exista o clientela larga pentru pseudostiinta in Romania (si nu numai).

1. Criteriul eliminarii notiunii de “perpetuum mobile”

Trebuie sa spun de la inceput ca dupa ce am citit ambele “lucrari” sau ambele variante ale unei “lucrari”, am ramas socat.

Cu un secol in urma, fizicianul Albert Einstein a lucrat intens la crearea teoriei relativitatii simple (in 1905) si a celei generalizate, ceva mai tarziu, datorita faptului ca a avut suficient timp liber ca sa lucrezi si “la serviciu” la aceste teorii. De ce? Pentru ca munca lui la “Oficiul de Brevete si Inventii din Berna” era extrem de simpla. Cum vedea expresia “perpetuum mobile” pe orice cerere de brevet, cum arunca la cos acea cerere! Maculatura! Fara sa trebuiasca sa dea explicatii nimanui! Pentru ca simpla propunere pentru brevetare a acestei sintagme era o dovada suficienta ca respectivul autor este “dus cu pluta”. Adica este in afara gandirii stiintifice! Si, ce pot spune despre aceasta pretentie de a crea un perpetuum mobile de catre cei doi domni Cosciug? Sa ma mir?

Ori, primul lucru ce mi-a atras atentia in prima varianta a acestei “lucrari” (care nu este prezenta pe acest site) a fost faptul ca nici dupa un secol de la teoria relativitatii a lui Einstein, autorii (cei doi membrii ai familiei Cosciug) nu au aflat acest lucru, si au propus un asemenea perpetuum mobile. E drept ca prima varianta a fost modificata, devenind cea de fatza, dar cu ce? Cu lucruri care provoaca aceeasi durere de cap.

2. “Vartej invartosat de vorbe” pompieristice

Citez: “Noi, conform celei mai celebre şi complete definiţii a managemetului…”. Intrebarea mea pentru “voi”: ce legatura are managementul cu titlul pompos, neacoperit cu nimic de continut, de “Teoria creaţionismului evolutiv al omului”??

Sigur, cuvantul “Noi” se poate referi aici fie la faptul ca tatal si fiul scornesc impreuna o “teorie”, fie la pluralul majestatii. Dupa vorbele bombastice ce urmeaza nici nu stiu ce sa cred; as spune ca e vorba mai degraba de un accent paranoid. Mai departe: “datǎ acum mai bine de trei secole de Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, prin emiterea “metodei certitudinii şi a artei de a inventa lucruri noi în vederea ….”.

Vorbe goale. Sigur ca a da numele intreg al unei celebritati suna “bine”. Numai ca nu asa se procedeaza in adevaratele lucrari stiintifice, unde se incearca comprimarea informatiei in cat mai putine cuvinte. Conciziunea e un dar al zeilor, spuneau si latinii. Cea mai scurta conversatie in latina e data mereu ca exemplu suprem de conciziune: “Eo rus!” “I.” Adica “merg la tara!” “Du-te!”

Doamne fereste de analfabetism! Si de ghiveciul in gandire!

3. Logica “lucrarii de stiinta”

Cand cineva vrea sa comunice vreo descoperire, primul lucru pe care trebuie sa il faca este sa formuleze pe scurt care este starea actuala a cunostintelor in domeniul respectiv. Subliniez: in domeniul respectiv, nu intr-o suta de domenii care nu au a face unul cu altul. Apoi expune pe scurt lucrarea in sine, metodologia urmata si in final rezultatele. Lucrarea se termina prin a arata ceea aduce lucrarea respectiva ca noutate in domeniu.

Nimic din toate acestea aici! Din contra, autorii jongleaza cu diverse nume, zeitati, notiuni, teorii si altele, insiruind mai ales cuvinte “radicale” fara sa formuleze nici o explicatie a lor, chiar cand le folosesc total aiurea, in contexte nepotrivite.

De exemplu: ce legatura este intre Isus Christos si “diagrama manageriala a trairii umane” (cum definiti aceasta diagrama inexistenta?) si “apendicele xifoid al sternului (Evrei 4.12)” ; (nici nu incerc sa caut acest pasaj in biblie, pentru ca sunt sigur ca acest citat este complet aiurea; biblia nu se ocupa de “stern”; apoi cu constatarea “Conform calculelor noastre teoretice, frecvenţa de rezonanţǎ sau fundamentala acestui rezonator energetic..etc”.Etc.

Este paranoia curata! Dar face impresie la ignoranti si la sfertodocti!

Mai departe insir la nimereala, asa cum sunt date in lucrare urmatoarele notiuni: Adam, mtDNA (de ce nu ADN, ca in romaneste?), sau “acest biolaser care comunica cu mitocondriile feminine”. Mi-e si sila sa mai citez aceste boscoane. In plus, alaturi de citatele alandala din de toate pentru toti, numele lui Steven Hawking este utilizat de autori pentru a-i falsifica credintele si mesajele.

4. Intre Hawking si profetul Daniel

Faptul ca autorii acestia il citeaza pe Hawking are scopul de a le intari celelalte citate din biblie, complet nepotrivite in context.

In realitate Hawking face parte dintre ateii celebri si a divortat de sotia lui care a avut totusi grija de el timp de multi ani, tocmai pentru ca ea era credincioasa si el ateu! Intr-adevar, Hawking a pus intrebarea retorica “cine a pus foc in ecuatii” dar asta nu inseamna ca el este credincios!

In rest, cine ar putea gasi vreun sens in urmatoarele: “Transcrierea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, ca atare naşterea limbajului cu a doua articulare, care foloseşte cuvinte şi fraze, realizate prin combinaţii ale elementelor baze azotate (ARN, ADN), în corespondenţă, în omomorfism cu listele de aminoacizi, din spectrele Fourier, deci geneza codului genetic (substanţial) asociat memoriei operative poate fi înţeleasă prin interferenţa undelor, şi anume folosind ipoteza holografică.”

Sunt sigur ca autorii mizeaza pe cititori ca vor cadea in extaz in fata atator cuvinte radicale!

Nici prin cap nu le trece ca atunci cand un cititor va exclama: “Oh, mon Dieu” nu va fi o exclamatie de incantare ci pe dos!

5. Cel patru sau mai multe VANTURI

Citez din cele doua genii neintelese ale noastre in continuare:

“Aceste vorbe ne-au condus către Biblie, cartea de căpătâi a lumii creştine, unde am găsit cea mai scurtă descriere a creaţiei şi evoluţiei omului: “Cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.” (Daniel 7.2-4) Conceptul biblic cu vânturile creatoare ale cerului ne-au readus în zilele noastre, către conceptul matematicianului Paul Constantiescu privind geneza sistemelor: “Marele univers apare astfel ca fiind format din câmpul fundamental ca un rezervor nestructurat, infinit (ortoexistenţa), reprezentat ca un fluid metarelativist, şi restul marelui univers (structurat, finit) ce constituie existenţa, având spaţiu-timpul ca un prim câmp grefat pe câmpul fundamental.”

Interesanta problema asta a vanturilor! Mai ales daca observam ca aceasta “lucrare” este o insiruire a unor notiuni si nume care nu au nici o legatura una cu alta! Care e lucrarea?

Singura paralela cu ceea ce cunoastem din cultura umana pana acum pare a fi similaritatea lucrarii cu enumerarea de catre Aladin din “1001 de nopti” a continutului desagei sale, care contine printre altele: “o mie de cadane, salvarii profetului, o suta de cirezi de vaci, cela patru zari, sapte oale cu ulei, toate furnicile din lume, pantofii califului, hamamurile din Siria, dervishii in cautare de baieti, toti hotzii din Maghreb, zebbul eunucilor de la palat, ….etc etc…si toate cele patru vanturi de camile batrane si imputite”.

M-am straduit sa fac o analiza cat mai potrivita a acestei “lucrari”. Recomandarea mea? Nu este de a indemna pe autori sa mai studieze, pentru ca nu vor intelege asta. Sau in cazul ca autorii au intentionat sa faca un banc (ceea ce nu cred totusi!) nu pot decat sa-i rog sa plece cu lucrarea in cele patru vanturi!

Addenda: In prima varianta a “lucrarii”, autorii au precizat ca si-au incuiat lucrarea undeva intr-o biblioteca (a spitalului?), ca sa nu o fure cineva.

In acest caz ii rog eu insistent sa arunce cheia, sa nu o gaseasca nimeni!

Armonii pascale la Cluj

aprilie 12th, 2009

Atmosfera febrilă care precede Paştele s-a înstăpânit în Clujul multiconfesional şi multietnic. După un martie răcoros, aproape iernatic, primele zile de aprilie, calde şi prietenoase, au încurajat arborii să-şi pună horbotele de flori, mugurii magnoliilor stau să plesnească, pieţele s-au umplut de ridichi, ceapă verde, salată, spanac şi flori: narcise galbene cu miez oranj şi lale multicolore. Ouăle mari şi dolofane stau rânduite în cofraje, aşteptând momentul unic, în care vor fi colorate şi dichisite pentru a trece în dimensiunea sărbătorească. Oamenii forfotesc prin magazinele pline cu iepuraşi şi ouă de ciocolată, obiecte decorative fanteziste, menite să sublinieze sărbătoarea pascală.
Anul acesta paştele catolic şi cel ortodox se succed la un interval de o săptămână. Un sfert din locuitorii oraşului, în majoritate de etnie maghiară şi de confesiune catolică, luterană, calvinistă sau unitariană, sărbătoreşte „paştele unguresc”, în timp ce marea majoritate, de confesiune ortodoxă sau greco-catolică, ţine „paştele românesc”. La intervale mai mari de timp, în urma unor socoteli bisericeşti complicate, cele două sărbători se suprapun. Dar şi acum, când Duminica Floriilor la ortodocşi coincide cu Duminica Paştelui la catolici, practic toţi clujenii sărbătoresc. Dacă maghiarii au un mod ceva mai sobru de a marca paştele, prezenţa la liturghia de la miezul nopţii Învierii, deşi numeroasă, fiind mai reţinută, în noaptea Învierii Paştelui ortodox, oraşul este animat ca în miez de zi.
Diferă şi alimentele tradiţionale. Ungurii coc renumitele beigli (nişte rulade) umplute cu nucă şi cu mac, în timp ce românii prepară cozonacii aurii şi bine crescuţi, umpluţi cu nucă, mac şi stafide. Mielul e prezent pe mesele tuturor; la unguri se mănâncă supă de miel cu tarhon şi smântână, în timp ce românii preferă drobul bine condimentat. Şi se vopsesc ouă. Toată lumea se întrece să aibă pe masă ouă cât mai frumoase. De la ouăle roşii tradiţionale, fierte în foi de ceapă, care au aspect mozaicat, până la ouăle încondeiate cu modele arhaice, a căror confecţionare se învaţă, mai nou, şi la şcoală. Alţii împodobesc ouăle cu abţibilduri sau le colorează cu tradiţionala vopsea de ouă.
Lunea paştelui, fie el catolic sau ortodox, este foarte importantă, pentru că se merge la udat. Casele cu fete şi femei aşteaptă sosirea băieţilor şi bărbaţilor înarmaţi cu sticluţe de colonie (astăzi mai ales sub formă de spray) pentru a stropi doamnele şi domnişoarele care, altfel, riscă să se veştejească. Stropitul este precedat de rostirea unor poezioare de genul „Eu sunt micul grădinar, cu sticluţa-n buzunar, am auzit că aveţi o floricică…”. În schimbul poeziei şi a celor câţiva stropi de parfum, udătorii pot alege câte un ou roşu din coşul sau tava oferite în aşa fel, încât oul cel mai frumos să ajungă la cavalerul preferat. De-a lungul anilor poeziile de stropit s-au diversificat şi s-au adaptat epocilor, alcătuind un adevărat folclor urban. Taţii şi fiii, bunicii şi nepoţii, tinerii şi vârstnicii pornesc de după amiază pe la casele doamnelor şi domnişoarelor, unde sunt trataţi cu bunătăţi, stau în poveşti şi pleacă mai departe, cu săculeţul de ouă tot mai plin şi paşii tot mai nesiguri. Este un prilej de revedere, de reconciliere, de a afla noutăţi. De „paştele unguresc” mulţi români merg la stropit la prietenii şi vecinii maghiari, aceştia returnând vizita la „paştele românesc”. Udatul se încheie târziu în noapte, lăsând în urmă un miros amestecat de colonie şi coji colorate de ouă aruncate pe trotuar.
A doua zi toate doamnele şi domnişoarele se spală pe cap şi povestesc, cu lux de amănunte, cum au petrecut.
Anul acesta Pesahul sau Paştele evreiesc cade miercuri seara, înainte de Joia Mare catolică. Membrii comunităţii (vreo sută la număr) se adună la cantina rituală pentru a celebra seara de Seder, care evocă eliberarea poporului evreu din robia egipteană. Se mănâncă azimă, în amintirea fugii din Egipt, când aluatul de pâine nu a avut timp să dospească şi s-a copt la soare, rădăcini amare pentru a nu uita de amărăciunea sclaviei, ouă care simbolizează fertilitatea, un amestec de mere şi nuci numit hroises, simbol al mortarului cu care sclavii evrei construiau piramidele egiptenilor şi totul se stropeşte cu apă sărată, în amintirea lacrimilor din robie. Nici vinul nu lipseşte de pe masa sărbătorească. Cel mai tânăr membru al comunităţii pune întrebarea milenară „Ma niştana ?” Prin ce se deosebeşte seara aceasta de toate
celelalte ? Răspunsul se află în Hagada sau Cartea Ieşirii, din care se citeşte în limba ebraică şi se cântă cântece de Pesah. Azima se consumă timp de opt zile, cât durează Pesahul.
Evreii clujeni le duc în dar azimă, prietenilor români şi maghiari. Iată că în Clujul multietnic şi multiconfesional, pe masa de paşte azima (maţesul), cozonacul românesc şi beigliul unguresc se împacă foarte bine.

Izvinite, Tavarisci Vladimir Nikolaievici Voronin!

aprilie 12th, 2009

Mult iubite si stimate tovarase Voronin,

Va rog sa ma iertati, dar trebuie sa fac cuvenita rectificare a spuselor dvs: caci este foarte adevarat, adica pravilna, conducerea politica a Romaniei nu are nimic de-a face cu tot ce se petrece in Basarabia, ma iertati, in republica Moldova. Daca in Romania ar fi fost oameni de stat adevarati, dvs erati de mult istorie, sau mai précis nu erati. Asa, este precum spun oamenii politici romani (care nu sunt oameni de stat), Romania nu are nici un amestec, nada, nicevo!

Cum nici europenii in general n-au nici un amestec. “Observatorii” europeni la alegeri au vrut sa fie orbi, surzi si muti. Au reusit. Maladietz!

Nici CNN nu a gasit de cuvinta sa mentioneze c-ar fi ceva in neregula prin tarisoara dvs. Ocin harasho!

Cit despre opozitia “liberala”, sau “democrat-liberala” din republica Moldova, n-aveti nici o grija, sunt si ei tot … romani. N-o sa va deranjeze, sunt oameni politicosi: spasiba, pajalusta.

Este vorba doar de niste tineri disperati, nauciti de Internet, twitter, facebook si alte nascociri diavolesti. Sciortii! O sa-si revina ei, nici o grija, uitati-va la noi dupa 20 de ani, mai aratam noi a revolutionari?
Eh, ma gandesc ca poate o-ti fi crezut in povestea aia cu axa Washington – Londra – Bucuresti si de aici toata confuzia … kakaia informatia!

In concluzie, izvinite tovarasci Voronin, dar pe noi ne intereseaza altele, Becali, Piturca, EBA, etc., …

PS. Ce se intimpla azi in Basarabia este consecinta de netagaduit a politicii lase a tuturor guvernelor de la Bucuresti din 1990 pina in prezent.

Raymond Luca este senator PNL

Represaliile din Moldova si pierderea legitimitatii morale a lui Voronin

aprilie 12th, 2009

Incep prin a cita un crampei din discursul oficial al premierului RM Zinaida Greceanii, citat de Moldpres: “Organizatorii celei mai mari crime din istoria Republicii Moldova planifica pentru miine si duminica sa foloseasca din nou copiii pentru a devasta cladirea Guvernului, de data aceasta. Daca acest lucru va fi admis de noi toti, jertfele umane va fi foarte greu de evitat. Politia va folosi toate mijloacele necesare pentru apararea constitutionalitatii Republicii Moldova, inclusiv armele”.

Foarte interesant! Ca sa fie si mai clar, dna Greceanii mai adauga ca parintii trebuie sa aiba grija de copii, pe care ii asteapta o soarta tragica daca vor fi prinsi la demonstratia anticomunista.

Intr-adevar, lucrurile sunt confirmatre de mesajele primite de mine de la prietenii din Chisinau. Iata ce scrie un asemenea mesaj primit azi:

“……………..simt nevoia sa tac, am dat in seara asta un interviu pt. ……si pt. ……. Ma intrebau de Romania, vorbiti aceeasi limba nu? :) In rest, stat politienesc…. rectorii, profesorii si patronii au fost amenintati ca daca permit studentilor sau angajatilor sa iasa la proteste vor fi judecati. Copii sub 16 ani prinsi in strada batuti cu bestialitate”.

Cu alte cuvinte se confirma promisiunea dnei Premier ca se va interveni cu metode drastice contra tinerilor. Asta da democratie! Una este ceea ce face politia din tarile civilizate, si alta se intampla in RM. Chiar in mult-hulita America exista o responsabilitate clara a politiei pentru ordinele date si incalcarea legii de catre politie, chiar si la nivel individual; cu atat mai mult la nivel colectiv, mai ales cand e vorba de minori sub 16 ani! Acestia nu sunt retinuti de politie decat daca au facut crime; regula este sa fie dusi de politisti acasa la familiile lor care sunt singurele in drept sa-i pedepseasca (daca nu e vorba de crime majore).

Ma intreb: ce tupeu mai poate avea conducerea comunista a RM sa invoce “regulile democratiei” cand practica in mod deschis metodele staliniste? Oricat de vinovati ar fi acei copii si chiar adultii respectivi, nimic nu justifica suspendarea aplicarii legilor asa-zisului stat (sau “non-stat”, cum il caracterizeaza presa germana) Rep. Moldova. Iar aceasta, chiar fara a declara legea martiala!

Se pare ca Voronion a ramas cu ideologia stalinista nereformata, in stare pura. In mod sigur el gandeste in termenii gandirii lui Stalin: “daca nu le vin de hac eu lor, atunci imi vor veni de hac ei mie”. El este incapabil sa inteleaga ca perioada guvernarii lui este condamnata chiar si de copiii din RMoldova, nu numai de adulti!
Sa nu uitam ca RM a ajuns de pe locul 32 pe locul 34 (si ultimul) in Europa, ca nivel de trai, in timpul domniei lui Voronin, nu inainte de ea.

Situatia a devenit imposibila: pe de o parte intelectualitatea ramasa in tara este in mare parte fie la nivelul minim de saracie, fie la nivelul maxim de coruptie. Din doua una!

In plus, au inceput sa apara in presa fotografii cu babuste “care condamna”. Dar nicidecum interviuri care sa caute sau sa explice explice cauzele adevarate ale revoltei.

Presa mondiala a inceput sa discute extensiv cauzele tulburarilor. Rolul Romaniei in aceste tulburari este considerat practic inexistent de majoritatea jurnalistilor; actiunea conducerii RM de a declara “persona non grata” pe ambasadorii romani nu are nici o justificare.
Este interesant ca aproape toate agentiile de presa au pus punctul pe i aratand ca aceasta revolta nici macar nu a fost indreptata contra comunismului in general ci a fost mai degraba o manifestare a rupturii dintre generatii. Numai in comentariile din Ungaria s-a vorbit tendentios de faptul ca “moldovenii nu vor sa fie considerati romani”, ceea ce cred ca e o dovada de miopie; depinde de “care” moldoveni vorbesc aceste agentii. In realitate generatia tanara, care nu a cunoscut ororile comunismului, a dat dovada de mai mult curaj decat generatia matura sau decat cea “post-matura”, ca sa ma exprim asa, care a votat “continuitatea comunista”.

Criza politica majora, care se poate solda cu vietile atator tineri, se datoreaza unei succesiuni de decizii politice extrem de gresite ale conducerii RM de dinainte de venirea la putere a lui Voronin. De exemplu, intreaga populatie din Moldova a respins umbrela NATO, care ar fi scutit Moldova de delirul ce a cuprins astazi conducerea acestei foste republici unionale. Nu pentru NATO, nu pentru EU; “Moldova trebuie sa fie neutra!” Acesta era sloganul moldovenesc din deceniul al zecelea al secolului trecut. Ori se stie ca vecinii Rusiei nu au putut fi cu adevarat neutri vreodata. Romania a ales politica corecta; Moldova, nu.

Gandindu-ma sa gasesc analogii cu situatia din RM, mi-am adus aminte de o intamplare din al doilea razboi mondial, povestita de tatal meu si de colegii lui. Intr-o imprejurare cand armata inamica a pus pe fuga unitatea romaneasca respectiv, tendinta soldatilor a fos sa se opreasca la marginea unei paduri. “Alergat, alergati, a venit ordinul”. Intr-adevar in cateva minute artileria inamica a distrus liziera padurii. Daca nu ar fi alergat mai departe, toti soldatii ar fost ucisi. La fel si aici: dupa caderea comunismului, toate statele care au scapat de URSS ar fi trebuit sa “fuga” cat mai departe, pentru ca oricand poate veni refluxul care sa mature orice independentza. Filosofia “neutralitatii” poate fi valabila pentru Andorra, Liechtenstein, Luxemburg, dar nu pentru tarile vecine Rusiei.

Tocana spaniola de miel

aprilie 12th, 2009

Am ales aceasta reteta inspirata din bucataria lui Jamie Oliver tocmai pentru a rezista multor consumatori pretentiosi si ostili gustului carnii de miel.
Carnea prin marinare redobandeste o savoare noua si multa fragezime.
In alte retete rozmarinul poate fi inlocuit cu menta ori cu oregano-ul.

Durata de preparare : 2-3 ore.
Grad de dificultate: mijlocie
INGREDIENTE
1 1/2 kg de carne de miel (poate fi si cu os,taiata in bucati a 5-6cm fiecare)
8 catei de usturoi curatat si pisat
2-3 fire de rozmarin proaspat
1 pahar de vin alb, preferabil sec (cca 100ml)
3 linguri ulei de masline extra-virgin
1 ceapa mare, curatata si taiata marunt
Sare si piper macinat proaspat 2 lingurite de boia dulce de ardei
3 ardei rosii grasi taiati in laniere
2 rosii mari curatate de pielita taiate in cuburi mici
3-4 crengute de patrunjel verde taiat marunt
2 frunze de dafin
1 pahar de vin rosu(cca 100 ml)
! pahar de supa de pui strecurata (100ml)
30 ml de cognac
METODA DE PREGATIRE
1 Amestecati carnea de miel cu vinul alb cu jumatatea cantitatii de usturoi, sare, piper si cu foile de dafin. Lasati carnea la marinat peste noapte intr-un loc rece (frigider sau camara).
2 In locul prajirii carnii de miel sugerez sa lasati in cuptorul bine incins bucatile de carne intinse pe o tava timp de 20 30 minute. Le scoateti si le lasati sa se scurga de grasime .
3. Intr-o cratita sau tigae mai mare(wok} incalziti uleiul de masline si introduceti carnea. Dupa vreo 5-10 minute adaugati ceapa si restul de usturoi, ardeiul gras, rosia,boiaua de ardei si vinul rosu. Aveti grija sa nu se arda amestecul amestecand mereu cu o lingura de lemn . Dupa alte 10-15 minute adaugati supa strecurata, rosmarinul si coniacul. Reduceti arzatorul la un foc domolit si lasati continutul doua ore ori mai mult (de la caz la caz in functie de fragezimea carnii) .
4. Inainte cu 10 15 minute de servire adaugati patrunjelul proaspat, alte condimente dupa gust.
Se poate servi cu o garnitura de orez pilaf sau buchetiera de legume fierte (morcovi, cartofi, conopida, brocoli).

Science-fiction: A apărut Pro-Scris 1 (59-60) / 2009

aprilie 12th, 2009

A apărut Pro-Scris 1 (59-60) / 2009, un număr dedicat parodiilor SF.

Revista on-line de critică a literaturii SF româneşti şi-a înnoit înfăţişarea şi cuprinde acum un forum.
Un prim subiect de dezbatere îl reprezintă Premiile Sigma.

Următorul număr va fi dedicat primei aselenizări (20 iulie 1969).

C U P R I N S

PRO-DOMO
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ pro-scris- 1-59-60-2009

PRO-TESTE

Voicu Bugariu – Tipologia fanului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ tipologia- fanului

Liviu Radu – Schimbarea la faţă a SF-ului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ schimbarea- la-fa%C5% A3%C4%83- sf-ului

PRO-EMINENŢE

Dan Popescu – Premiile SIGMA pentru Cărţi F & SF Ediţia 2009
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ premiile- sigma-pentru- c%C4%83r% C5%A3i-f- sf-edi%C5% A3ia-2009

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un taloner cu imaginaţie debordantă
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-taloner- cu-o-imagina% C5%A3ie-debordan t%C4%83

Robert Lazu – “Tolkien a fost un adept al autonomiei esteticului”
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ %E2%80%9Etolkien -fost-un- adept-al- autonomiei- esteticului% E2%80%9D

Gyorfi-Deak Gyorgy – Spuse corbul: “More and more”
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/69

Szerb Antal – Edgar Allan Poe
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/73

PRO-FILE

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un barometru al literaturii tinere
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-barometru- al-literaturii- tinere

Gyorfi-Deak Gyorgy – Despre SF în Acta Iassyensia Comparationis
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ despre-sf- %C3%AEn-acta- iassyensia- comparationis

Gyorfi-Deak Gyorgy – Autograf 7-8-9/2008
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ autograf- 7-8-92008
Gyorfi-Deak Gyorgy – Nautilus la capătul primei spirale
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/67

Gyorfi-Deak Gyorgy – Nautilus 3 spre 10
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ nautilus- 3-spre-10

Gyorfi-Deak Gyorgy – Un mărţisor nautilizat
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ un-m%C4%83r% C5%A3i%C5% 9For-nautilizat

PRO-PUNERI

Gyorfi-Deak Gyorgy – Aşa scrieţi voi
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/63

Catalin Ionescu – „Amuzat până la moarte” sau de la parodie la realitate
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ %E2%80%9Eamuzat- p%C3%A2n% C4%83-la- moarte%E2% 80%9D-sau- de-la-parodie- la-realitate

PRO-POZIŢII

Gyorfi-Deak Gyorgy – Galaxia, cea mai voioasă cazarmă
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ galaxia-cea- mai-voioas% C4%83-cazarm% C4%83

Gyorfi-Deak Gyorgy – Robert Lazu, romancier
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/68

Mircea Opritza – Meandrele imaginarului
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ meandrele- imaginarului

Mircea Opritza – Mercenar la iele
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ mercenar- la-iele

PRO-GRESII

Gyorfi-Deak Gyorgy – Nave spaţiale origami
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/66

Gyorfi-Deak Gyorgy – Einstein şi Eddington
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/65

Liviu Radu – Paralele între lumi paralele: Un serial fantasy?
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ paralele- %C3%AEntre- lumi-paralele- un-serial- fantasy

Victor Martin – Continuum spaţio-temporal în science fiction-ul românesc
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ continuum- spa%C5%A3io- temporal- %C3%AEn-science- fiction-ul- rom%C3%A2nesc

Victor Martin – Un fragment de interviu
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/70

PRO-TON

Gyorfi-Deak Gyorgy – Harababura şi pendula
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ harababura- %C5%9Fi-pendula

Marius Ionutz Iurascu – Evening Star Wars
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ evening-star- wars

Marcel Luca – Mistreţul SF cu colţi de argint
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ mistre%C5% A3ul-sf

Marcel Luca – Fanzin Parodic
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ fanzin-parodic

Mircea Opritza – Parodii cu naftalină
http://proscris. 110mb.com/ ?q=content/ parodii-cu- naftalin% C4%83

Anghel Pop – Crăciunul domnului Avasilichioae
http://proscris. 110mb.com/ ?q=node/64

Justiţia şi poporul de la Maglavit

aprilie 12th, 2009

Un spectacol de neuitat a avut loc în faţa Tribunalului Bucureşti, unde se judeca recursul la cererea de reţinere a lui Gigi Becali.

Profitând de vremea frumoasă de primăvară, au venit să strige democratic pe peluză şi să ia o gură de soare, ca în anii buni de după Revoluţie, nu doar previzibilele familii de romi din Ştefăneşti, pe care le ştim de la alegerile locale din 2008, când iobagii de pe domeniile latifundiarului se încăierau cu cei cumpăraţi de organizaţia PSD Ilfov (între timp căzută la datorie în războiul civil cu aripa Vanghelie).

Nu, a fost lume mult mai multă şi colorată: călugăriţe cu duhovnicul în frunte, într-un gen de mobilizare nervoasă care amintea de scandalul paşapoartelor diavoleşti 666 sau de cazul „Tanacu”; cetăţeni sărmani din sate inundate pe unde a făcut Becali filantropie, suiţi în autocare şi aduşi în mod spontan la Bucureşti; sportivi-mândria ţării, probabil colegi de disciplină olimpică cu dl Smărăndescu şi ceilalţi trei oameni de casă, reţinuţi şi ei în arest şi pe nedrept ignoraţi de opinia publică în favoarea mult mai celebrului lor patron; galeria Steaua, dar nu aia rea, care e contra patronului, ci aia bună, care stă la tribunele 1 şi 2; avocăţaşi veniţi să se bage singuri în seamă şi să pupe în fund fără să le-o ceară nimeni, doar-doar i-o angaja şi pe ei vreun mogul cu probleme când o avea nevoie; domni în costum ponosit şi purtând ecusoane naive, auto-confecţionate, ce încearcă să intre în cadru când se filmează ceva, Don Quijoţi ai vreunei cauze obscure de care ştiu doar vecinii lor din scara blocului (o specie foarte numeroasă în anii ‘90 şi care între timp credeam că dispăruse); poliţie care dirijează circulaţia şi se ceartă cu motocicliştii; jandarmi care, din fericire, nu fac nimica; în fine, popor gură-cască, târgoveţi, oşteni.

A, şi televiziunile desigur, dacă e vorba de gură cască, ele ilustrând perfect această ocupaţie ajunsă hobby naţional. Ca de obicei, legiuni de comentatori s-au repezit să-şi dea cu presupusul şi să emită scenarii abracadabrante legate de criza „Becali”. Cei mai tari au fost ăia sportivi, pentru care are aerul că justiţia trebuie să se oprească la porţile stadionului, sportul fiind aşa o chestie strategică în România încât făcătorii de bine în acest domeniu trebuie cumva trataţi cu altă măsură, mai îngăduitoare: reţinerea în arest a unui şef de fotbalişti nu se poate face, că se stresează bieţii jucători care mâine au etapă.

Cât priveşte partidele politice, PNL şi PSD ar putea trimite un cartonaş gata scris să-l rezeme de paharul cu apă la talk-show-uri, în loc de puzderia de reprezentanţi cu viu grai, că oricum spun toţi acelaşi lucru agreat în prealabil: de ce să-l reţină procurorii pe Becali „chiar acuma”, când aveam deja pe agendă cazul „Popoviciu – Agronomie” (tot ei aburindu-l oricum şi pe acela cât a fost cap de afiş, străduindu- se din răsputeri să evite fondul problemei, adică marea ţeapă cu terenul din Băneasa, şi să mute totul spre familia lui Băsescu; iar familia în chestiune i-a ajutat din plin s-o facă, ce e drept); nu cumva este o maşinaţiune aici?

Dacă-i aşa, ar fi bine ca domnii Geoană şi Antonescu să tipărească un calendar bisericesc 2009 cu posturile judecătoreşti şi de anchetă, adică perioadele în care nimeni nu poate fi săltat de procurori, că se tulbură poporenii de la preocupări mai înalte. Spre exemplu, să se spună clar: în următoarele două luni nu mişcă nimeni pe dosare, că avem campanie de alegeri europene; nici în toamnă, că avem prezidenţiale; şi nici în zilele de vineri, că se supără fostul premier Năstase, care ne spunea odată că nu crede în anchetele declanşate vinerea.

În tot acest iarmaroc sentimental cu pancarte şi antene parabolice, s-a pierdut complet esenţa problemei: Gigi Becali nu este încă judecat pe fond, deci ieri nu urma să aflăm nici dacă e vinovat, nici dacă nu e. Ci doar dacă, rămas în libertate pe parcursul cercetărilor, împreună cu cei patru curteni ai săi, el reprezintă un pericol pentru societate şi pentru modul cum se derulează ancheta mai departe. Văzând pe viu cam ce fel de mobilizare de marginalizaţi gen Maglavit pot orchestra apropiaţii săi, şi ce ameninţări directe la adresa magistraţilor proferează bărbaţii liberi ai clanului Becali, cred că răspunsul vine cumva de la sine.

Cazul disparitiei graficianului Iulian Duna – o ultima mare lucrare de arta fara titlu

aprilie 12th, 2009
Iulian DunaIulian Duna

Pe trei mai, 2009, se implinesc trei ani de la disparitia in conditii neelucidate, a graficianului Iulian Duna, in zona Seattle, Washington. Licentiat al Facultatii de Arte Frumoase din Cluj Napoca, sectia grafica, Duna isi castiga existenta la UBISOFT ROMANIA, o firma de grafica si animatie pentru jocuri computerizate. Talentul, munca si pasiunea pe care le dovedeste in perfectionarea profesionala ii aduc lui Iulica, asa cum il numesc familia si prietenii, recunoasterea din partea expertilor in domeniul artelor plastice. Aflat la varsta la care relatiile se leaga inca destul de usor, Duna, avand pe atunci 28 de ani, incepe in octombrie 2005, o prietenie cu Ana Gabriel (in prezent in varsta de 43 de ani), cetateana americana de origine romana. La sfarsitul aceluiasi an, obtine viza SUA “Business & Tavel” si in prima luna din 2006 soseste in America, unde locuieste pentru inceput, doua saptamani la New York. In februarie, dupa o vizita de zece zile la Las Vegas, Iulian si Ana se stabilesc la Seattle, in casa unor rude ale acesteia, Constantin Adamovici si Nina Toma, care le ofera gazduire. Pentru grafician si iubita lui urmeaza acum o perioada destul de tensionata, cu certuri dese, dar care nu se sfarsesc totusi, cu ruperea relatiei, ci doar cu despartiri temporare, in timpul carora ea doarme pe la prieteni. „Miercuri dimineata i-am reamintit ca nu ne vom vedea seara, dar sa vina joi la mine la serviciu, unde dupa premiera spectacolului se tinea o petrecere si i-am sugerat sa se imbrace adecvat. Mi-a raspuns: „O.K.” Ne-am urat o zi buna cu un scurt sarut”, declara Ana, in 2006. Este ultima data cand Iulica si prietena sa se mai intalnesc, pentru ca pe 3 mai, Duna dispare pe neasteptate. Familia incepe demersurile pentru gasirea lui si contacteaza Ambasada Romaniei din Statele Unite, fara a primi insa, vreun raspuns. Tot ce mai reusesc mama si sora sa, ramase in tara, sa afle este ca pe 2 mai, Ana si Iulian au avut din nou o disputa, incheiata pentru aceasta cu o noapte petrecuta singura, la niste amici din oras. Dimineata, vazand ca bicicleta cu care Iulica se deplasa zilnic nu se mai afla la locul obisnuit, Constantin si Nina deduc ca plecase la munca, de aceea temerile si nedumeririle lor incep sa apara abia seara, cand acesta nu mai revine acasa. Faptul este semnalat la politia din Seattle, insa raspunsul primit nu aduce nimanui nici un fel de speranta, ci doar sporeste ingrijorarea, pentru ca desi se afla inscris in baza de date ca persoana disparuta, o ancheta pare imposibil de demarat. Motivele? Iulian Duna este adult si a parasit domiciliul din proprie initiativa, ceea ce face ca presupunea ca nu ar mai dori sa ia legatura cu familia sa devina plauzibila. Ramane inexplicabila insa, aceasta schimbare brusca de comportament din partea lui Iulica, daca ne gandim ca de cand ajunsese in America, scria saptamanal acasa, pe messenger sau prin e-mail. Mai mult, mama si sora lui isi amintesc ca atunci cand au vorbit ultima data, el era oarecum dezamagit pentru ca desi se afla de trei luni pe pamantul fagaduintei, nu reusise sa faca rost de un job potrivit.
Asa stateau lucrurile atunci, iar in prezent, se afla in acelasi stadiu. In ultimele sase luni, obosite si dezamagite de atatea incercari fara nici un rezultat, cele doua femei nu au mai avut puterea sa faca altceva decat sa astepte si sa creeze scenarii. Dupa parerea lor, acesta fie a devenit in urma unei depresii puternice, generata de singuratate si de lipsa de sprijin moral si financiar, un homless, fie a fost ucis, in cazul in care ar fi nimerit intr-un anturaj dubios. Povestea graficianului este cunoscuta de altfel, si de mass-media, atat din Romania, cat si din Statele Unite ale Americii, pentru ca familia a informat postul de televiziune “Antena 1”, precum si o serie de publicatii, printre care “Gandacul de colorado”, “Clujeanul”, “Sibianul”, “Adevarul”, “Averea”, “Libertatea”, dar si unele site-uri si blog-uri, cum ar fi “Romanian Portal” sau “Pagina Loteristilor”, cu privire la cele petrecute. Totodata, FBI-ul a demarat o ancheta in acest sens, a prelevat probe pentru stabilirea ADN-ului si a audiat persoanele cu care Iulian a intrat in contact in perioada premergatoare disparitiei, printre care se numara si Ana Gabriel.
Am contactat-o pe fosta prietena a lui Iulian, care ne-a prezentat propriile ipoteze asupra celor intamplate. In opinia ei, este vorba fie de un caz de abandonare, fie de o decizie proprie de a intrerupe orice legatura cu familia si cunoscutii, insa nu exclude nici posibilitatea unui accident, a unei depresii sau amnezii ori chiar a sinucideii. Impreuna cu un var al lui Duna stabilit in Statele Unite, Ana a incercat sa angajeze un detectiv particular care sa mearga pe firul evenimentelor, varianta ce a cazut imediat, intrucat onorariul s-a dovedit a fi mult prea mare pentru bugetul ei sau al familei lui Iulian, mai ales ca acesta nu avea cont in banca, asigurare sociala sau medicala si nici carduri. Concluzia? Din vara lui 2007, nu s-a mai aflat nimic. Ana tine in mod regulat legatura cu mama si sora prietenului ei disparut, carora le trimite mesaje pline de incurajare.
Cu certitudine, acestea au nevoie de incurajare, pentru ca prinse intr-un vartej de sentimente contradictorii, ce oscileaza intre frustrare, speranta, dor, neputinta, deznadejde si indignare fata de lipsa de implicare a autoritatilor si ajunse la capatul puterilor, considera ca nu prea le-a mai ramas mare lucru de facut. Mai au o singura dorinta – sa apara el, sa le dea un semn de viata… sau, in cel mai rau caz, sa afle in sfarsit, ce i s-a intamplat, pentru a se ocupa de “tot ce este crestinesc in vederea pomenirii”. Din pacate, odata cu trecerea timpului, le este tot mai clar ca in afara de Dumnezeu, altcineva nu are cine sa le mai vina in ajutor. Supararea lor este indreptata in special impotriva Ambasadei Romaniei din Statele Unite, care “nu se implica absolut deloc”, dar sunt deranjate si de mersul foarte greoi al anchetei FBI.
S-au scurs deja trei ani si Iulian nu a mai aparut, iar vestile despre el se lasa asteptate. Totusi, in inima mamei si surorii lui, amintirile nu s-au sters, din contra, continua sa fie la fel de intense ca si in ziua cand a inceput cosmarul. Imaginea lui Iulian a ramas si va ramane vie in amintirea lor – un om activ, inconjurat de prieteni, plin de viata, sociabil, cu simtul umorului, avand incredere in talentul si in valoarea lui, un adevarat artist, cum isi spunea chiar el, visand sa ajunga in America, sa lucreze pentru studiourile Disney, sa se realizeze in plan profesional, sa razbeasca in domeniul graficii computerizate. Dincolo de hotarul aducerilor aminte, printre lacrimi, amaraciune si tristete, in mintea lor mai persista nelamurita, inca o intrebare – sa fi vrut cineva sa il priveze de libertate pe Iulica pentru a profita de pe urma talentului sau recunoscut de grafician?
Daca exista persoane care au informatii despre Iulian ii rugam sa ne scrie la: justitia@justice.com

Octavian Curpas

“Partage” la Paris (4)

aprilie 12th, 2009

Cum va povesteam in fragmentul anterior, eram la masa in cladirea UNESCO, in pauza de prinz a celei de a doua zi a Forumului „Le Partage”. Si polemizam cu Umberto Eco, care venise cu propuneri originale si „revolutionare”, pentru rezolvarea conflictului din Orientul Mijlociu.
-Israelul nu are interlocutor la ora actuala, i-am spus. Arafat nu este un partener onest de dialog, nu a abandonat violenta si terorismul, iar solutiile impuse cu forta de marile puteri sint inacceptabile. Israelul e un stat suveran, nu o colonie a Uniunii Europene, iar Chirac, desi incearca sa se erijeze in intermediar, adopta in mod deschis o atitudine pro-araba. Interesele Frantei in tarile arabe nu reprezinta un secret pentru nimeni. Chirac s-a compromis deja in ochii guvernului israelian, sustinindu-l intotdeauna pe Arafat.
Umberto Eco a ramas surprins de interventia mea, si-a retras incet-incet propunerile, am inceput sa ne tutuim, s-a interesat de originea mea; cind a aflat ca sint nascut in Romania a cautat sa ma maguleasca, afirmind ca cei mai inteligenti evrei sint cei de origine romana. Interviul cu Roger-Pol Droit a fost intrerupt si m-am trezit, brusc, in centrul atentiei. Toti ochii erau indreptati catre mine, mi se puneau intrebari, cursul dialogului s-a schimbat, cei din jur devenisera deodata pro-israelieni, plini de intelegere pentru lupta impotriva terorismului si pentru dorinta Israelului de a-si asigura securitatea.
-Sintem in aceeasi barca, le-am spus; civilizatia occidentala se confrunta cu terorismul mondial, cu fundamentalismul islamic, se uita prea repede 9/11, iar presa occidentala prezinta unilateral conflictul din Orientul Mijlociu, fiind ostila Israelului, atit prin selectivitate in mentionarea faptelor, cit si prin terminologie, se folosesc denumiri absurde, precum kamikaze sau combatanti, in loc de teroristi.
Nu va voi relata intreaga discutie, dar cel putin am avut satisfactia sa vad persoane de cultura, din diferite tari europene, fiind dispuse sa asculte si sa isi reconsidere pozitia. Baroneasa Helena Kennedy, la sfirsitul mesei, s-a ridicat, m-a atins prieteneste pe brat in semn de solidaritate si aprobare. Un reprezentant al Ministerului de Externe Francez s-a apropiat de mine, mi-a oferit cartea de vizita si m-a rugat sa transmit Ministerului de Externe Israelian si Ambasadei Israelului la Paris, ca Franta doreste ameliorarea relatiilor cu Israelul.
-Dar eu sint o persoana privata, nu am nici o legatura cu lumea politica, am ripostat.
-Pastrati, totusi, cartea de vizita, mi-a soptit el. Oare credea ca sint un agent secret sau un delegat trimis in mod special, incognito, la Congres?
Am ramas la masa doar eu si Umberto Eco, cu care am mai dialogat putin in franceza si italiana, ne-am schimbat adresele si, cu toate ca ii combatusem toate opiniile, ne-am despartit in relatii cordiale. M-am oprit apoi citeva minute langa Wole Soyinka (laureat al Premiului Nobel pentru Literatura si bun prieten cu Shimon Peres), la masa caruia sezuse… Stephanie.
Reveniti in sala, am audiat conferinta doamnei Michelle Perrot, ”Le partage des sexes”, apoi discursul baronesei Helena Kennedy pe tema ”Le partage des cultures”. In pauza, Helena Kennedy a coborit in sala, s-a apropiat de mine, mi-a povestit ca este maritata cu un chirurg maxilo-facial, evreu, ca a inteles perfect punctul meu de vedere in disputa cu Umberto Eco si ca era de acord cu fiecare cuvint. Urma sa viziteze in scurt timp Israelul.
Simpozionul a continuat cu o masa rotunda, moderata de Franz-Olivier Giesbert, cu participarea Juliei Kristeva si a lui George Charpak pe tema ”Le partage comme experience humaine”. Poate unele nume va sint necunoscute, dar puteti gasi numeroase informatii pe internet sau in presa, nu are rost sa prezint fiecare personaj in parte.
Pe la 17:30 rumoare in sala: preotul Ceyrac si sora Emmanuelle se urca pe scena si, impreuna cu Elie Wiesel, incep o dezbatere infocata, pe teme religioase, desigur, legate de „Partage”. Interesant ca, pe cit de linistite fusesera discutiile, indiferent de aspectul la care se refereau, cind s-a ajuns la teme religioase, spiritele s-au incins, interventii si din sala, se vedea ca preotul si sora aveau numerosi admiratori. Forumul s-a incheiat la 6 seara prin concluziile lui Elie Wiesel. M-am despartit de cei pe care i-am cunoscut in aceste doua zile, Michelle Perrot m-a sfatuit sa iau parte in mod activ la simpozionul din anul urmator, pe tema ”Comunitati”. Din pacate, in 2004 nu am putut veni, iar in 2005, Academie Universelle des Cultures si-a suspendat activitatea din lipsa de fonduri.
Am parasit cladirea UNESCO, peste Paris cobora intunericul, dar, simultan, se aprindeau luminile feerice, am baut singur un espresso in apropierea statiei de metrou ”Scoala Militara”, apoi am revenit la hotel, linga Gare de l`Est.
Am ramas in Paris inca sase zile, intr-una din seri am fost invitat la cina, la Francoise si Jean Paul, unde l-am revazut pe Maximilian Barret, fiul lui Francoise si nepotul biologic al regretatului Raphael Chercheve, despre care v-am povestit in trecut. Peretii casei erau impinziti cu picturile lui Raphael. Francoise mi-a daruit \”Migrations et errances\” si \”Imaginer la Paix\”, volume ce sintetizau forumurile din 2000 si 2002, organizate de Academie Universelle des Cultures, care, asa cum mentionam mai sus, dupa inca doi ani, si-a intrerupt reuniunile anuale. Mare pacat! Atitea personalitati, oameni de cultura, cu dorinta de deschidere catre un dialog cu mesaje umanitare, in perpetua cautare a progresului spiritual, uniti de un ideal comun, pentru a imbunatati comunicarea intre oameni, acceptarea alteritatii, pentru a darui ceva din ei insisi… Si totul s-a prabusit din lipsa de bani, in ciuda apelului repetat adresat Ministerului Francez al Educatiei si Presedintelui Chirac.
Poate ca, odata cu venirea lui Sarkozi, pentru care nu imi ascund simpatia (si pentru nevasta sa, Carla Bruni, dar asta e o alta poveste), Academia Universala a Culturilor va porni pe un drum nou.
Pentru mine a fost o experienta de neuitat. In afara de ocazia de a cunoaste oameni de buna credinta, care au capacitatea creativa de a realiza schimbari in lume, care s-au dedicat unor idei, au daruit din timpul, energia si cultura lor si, mai ales, din dorinta de a face bine, reuniunea de la Paris m-a facut sa cred ca exista o sansa de progres, o fereastra deschisa spre o lume mai buna.
In ciuda conflictelor internationale, a razboaielor, a violentei, atita timp cit exista citiva oameni cu conceptii diferite, dar animati de nazuinta de a asigura punti pasnice, cautind armonia si nu divergentele, putem avea o speranta. Iar eu ma simt onorat ca am putut participa, macar o data, la intilnirea dintre aceste spirite deschise, la Paris, unde, desi ajuns doar in calitate de spectator, am reusit, in jurul unei mese sau pe coridor, sa schimb, chiar intr-o mica masura, ideile unora dintre ei, relativ la Israel si situatia din Orientul Mijlociu.
Aici se incheie relatarea mea despre ”Partage la Paris”. As fi vrut, poate, sa povestesc mai mult despre ”Raportul Wiesel”, elaborat in anul 2004, care, dupa parerea mea, si-a realizat doar in mod partial scopul, neajungind la cunostinta populatiei din Romania, desi acceptat ca raport oficial. Dar despre asta, cu alta ocazie.
A, da! Am uitat sa va pun la curent cu episodul Stephanie. Ei bine, aici m-am jucat cu fantezia. Bineinteles ca am glumit, pe Stephanie nu am revazut-o si, de fapt, nu aveam nimic personal sa ne spunem. Oricum insa, sint convins ca nu Stephanie va interesa, ci, desigur, Congresul ”Le Partage” si povestea valizei pierdute, nu-i asa?

Scriitorul lunii aprilie 2009: Anisoara Iordache

aprilie 12th, 2009

Cântecele toamnei,
(Material propus pentru publicare la data de: 27-10-2008)

ascunsă în lacrima muntelui,
libelula
tainice vânturi asmute:
să scuture florile leandrului.

ascuns în lacrima cristalului,
demonul
tainice energii asmute:
să veştejească a tinereţii tărie.
*
dintr-o altă aducere-aminte,
toamna-
în urma căruţei,
vine.

răbdând rana durerii de frunze,
faţa şi-o spală
în ape de peţitoare plângeri.

mirări-
strălucind în aurul gutuilor,
inundă zărea

luceferi însetaţi
se-apleacă asupra ghizdului:
petale de crin alb, scânteietor culeg din fântână.

zvon de dulci arome de gemuri prin bătătură…
gândul scrijeleşte cristalul:
presimţiri înzăpezite bat la uşă
*
improvizaţii la clarinet…
valurile frământărilor
izbesc
malurile luminii.

porniri se netezesc;
profunzimi se transformă
în
poduri de armonii
zbor deasupra norilor
ninge cu petale de trandafir. .
*
marş funebru
cântat
noaptea: pătrar de lună.

plasă de stele
aruncată
pe sfinţenia clopotului:
scântei

murmur nedesluşit
prin crengile bradului:
surâs înlăcrimat eliberat de ţărână.
*
greierii ascund sub frunze uscate cântările…
licuricii aprind în adâncuri de suflete
luminile…

vorbind cu sine însuşi,
căţelul pământului
dezvăluie tainele creaţiei.

cenuşă de alun pe picioare,
orbetele exilat este
în căuşul gândului,
din spatele crucilor.

hore încinse în jurul focului lui Sâmedru,
copiii împart ofrande strămoşilor.
spre dimineaţă,
tăciuni azvârliţi printre rădăcinile crizantemelor

o oaie albă
caută disperată
drumul spre muls…
brumă pe gene,
brumă la tâmplă,
brumă.

clipuri de septembrie ,
(Material propus pentru publicare la data de: 6-10-2008)

claustrat în adâncul tăcerii…
cucul migrează
într-un septembrie
pervertit la plăceri.
aşchii din turnul babel
sparg geamul vitrinei
în care manechine mimează bucuria.
*
fragmente de viaţă,
poştaşul
duce în geantă.
ceasurile îşi răsucesc viclenele limbi,
în timp ce şnururi de ploaie
sugrumă
pe cei ce aspiră aromele toamnei.
*
picături de ploaie-
salivă cu gust de boia de argei,
la streşini.
singurătatea trage spre mal iarba mării.

toamna coace în boabe de struguri,
voioşia.
ficusul-
printre cruci de lumină,
închide
în
tăcere
neodrăslite flori.
*
soarele scapătă;
ţăndări
din
bucuria de a fi copil
în
dulcea beţie a nimicului.

degete
acoperite de valuri.
sete înecată în haos;
foame-în minciună;
conştiinţă aruncată în spirală tăcerii.

înnorat pe alocuri,
hârşâit de paşi prin frunze;
giruetă de amintiri pioase prin aşternutul Fecioarei…
ajuns la finiş,
cronometrul a înţepenit.

ghicind…
(Material propus pentru publicare la data de: 20-08-2008)

bărbatul-
din ceaşca de cafea,
te iubeşte.
Acum aleargă să prindă o
stea.Sigur, o văd!
a căzut la rădăcina unui
bananier.
Cel fugărit de păcatele din tinereţe,
s-a oprit
să adulmece tainele din neînţelesele cuvinte, ascunse in
seminţe.
La bătăile ciocanului, ele se deschid asemeni unor
crini albi, puşi la icoana,
la care se închină
descoperitorul
inocentelor insule
din roiul de stele.

Te văd, către seară
râşnind
vagi atingeri.
roşcate impresii
usuci
pe terasă.

de la tine
la îngeri:
tăcere…
risipită
pe
aripile
albastre
ale
mării.

întâlniri ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-07-2008)
Mariei Banuş

am deschis uşa:
un soare blând aleargă cu plasa după fluturi;
scafandrul se-mpiedică
de peşti zburători.

am deschis uşa:
un gard dintr-un gând şchiopătat
încercuieşte orizontul

am deschis uşa:
de atâtea ori
sufletul lui
brăzdat de durere
a venit şi-a plecat

am deschis uşa:
ruptură de ţipat,
plesnitură de teamă,
salamandra
netulburată
trece prin foc.

am deschis uşa:
printr-o spirală de fum
văd
trecători;
la colţul străzii ,
mirată
umbra mea…

**peisaj metafizic**
daţi-mi o haină,
să-acopăr
văgăunile sufletului!

o bluză înflorată-aş vrea-
ţesută cu fire din sunete de nai,
să risipească furtuna
mâniei din inimă!

un batic cu trandafiri albi, înfloriţi,
zborul gândurilor
să-l îndrept spre
Dumnezeu!

dă-mi o haină, Zosima!
să înăbuş
golul de spaimă
cu
libertatea iubirii.

**haine**
cu
vechile mele semne de întrebare
voi desena
pictograme
pe
ziduri.

de cealaltă parte
cineva-sunt sigură,
va descifra hieroglifele
osmozei
dintre
mine şi marile răsărituri.
altfel va suna dangătul clopotelor,
altfel simţi-voi alintul pădurii,
altfel lumina iubirii.

**spaţii noi**
“Am pierdut lungimea de undă-a pădurii”-
sunet de corn, ce trezeşte profeţii,
“întâia, fragedă identitate,”
sfredelitorul foc diamantin din feţele triunghiulare ale destinului
“când eram frunze cutremurate,”
pur chihlimbar născut din lacrimi,
“şi ţipam cu ţipătul rupt al nervurii”
clopote de tăcere să sparg cu răuflarea iubirii.

“Am pierdut unda de plângeri, de ape”-
trăiri juvenile din jocul de-a v-aţi ascunselea.
“în paradoxul înstrăinării”
din turnul de fildeş, clădit pe deşarte grimase.
“în elemente mă-ntorc, li-s aproape,”
mă mângâie cerul şi vântul şi spumele mării.
“şi totuşi străină şi surdă chemării,”
şi totuşi,
pe cealaltă parte a vieţii… o întâmpin.

***Am pierdut lungimea de undă-a pădurii***

pliant ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-05-2008)

fum de tămâie…
cucul iscodeşte în drumul caravanelor
arderi de tot,
puse pe altarele timpului

smoala curge din ugerele pământului-
turnul-
între obezile apusului,
se clatină.

ploaia
dijmuieşte
plânsul

***aoleu, ce ploaie vine de la Cluj!***
arcul Săgetătorului
întors spre
tufele de levănţică-purifică
presimţirile.

ulcica Vărsătorului-
scuturată
între mirări, care gonesc spre veşnicie
şi
rânjetul înfometat al liliecilor,
răstoarnă coşmarurile într-un crepuscul.

prin voi, efemeride
slăbiciunile,
gâlgâiturile,
târâiturile vieţii
devin
transparente.

***cine iubeste şi lasă, Dumnezeu să-i dea pedeapsă**
până şi
sarea miroase a cozonaci…

patruzeci de cununi de lumină
în suflarea limpede a brizei.

plesnet de bici-
prin iarba de mare,
meduzele întind praştia.
surferii îmblânzesc albăstrele scorpii.

drum-
pietruit de corul de îngeri,
în amonte…

cascade de râsete copilăreşti
închid
în
cercuri concentrice
vârstă adolescenţei.

***nu-mi pare rău că trăiesc, doar că îmbătrânesc.***
laptele mării
a început să mărească paşii orelor
pe nisipul fierbinte;

veghe
pe şoldul drept al răsăritului-
femeia
şi-a înscris rotunjimile
în roată cu opt braţe.
din centru
măsoară pătrunderile
sub un unghi de patruzeci şi cinci de grade.

***lume, lume nu mă mai satur de tine***

parfum ,
(Material propus pentru publicare la data de: 25-06-2008

muguri se deschid…
flacoane de cristal
eliberează
păduchii:
seva rădăcinilor se grăbesc să o soarbă.

invizibili,
complici ai marelui mister din sicriile regilor
devorează stigătul, apoi speranţa zilei.
stimulează dorinţa de atingere,
entuziasmul uşilor fără corsaj.

la douăzeci de centimetri de sol,
corolele-
tapetate cu pied-de-poule,
au o altă strălucire.

parfum
Miss Dior…

poemele lunii ,
(Material propus pentru publicare la data de: 3-07-2008)
**lui LORCA**

ciupind coarde de şovăitoare ape,
luna
seceră
scântei din pietre:
nisipul alunecă printre degete.

tânguirea saxofonului în tunică ochilor
orizonturi deschide,
în timp ce
pe acoperiş
pisica
o ia drept oglindă.

**Semiluna**
copaci,
în crengile voastre
luna
fluturi de cântece cloceşte!

naştere,
unde îţi duci rădăcinile?
în ce pământuri
inimă mea va auzi baladele nopţii?

**Copaci**
luna
reface drumul înapoi spre casă,
prin albii secate de râuri.

oglinda reflectă înrădăcinata tăcere din florile galbene de ruscuţă.

arinul se-apleacă să-i sărute dulcea seninătate
pătată doar de respiraţia crinilor de pădure.

ienupărul poartă pe ramuri ace de lumină;
pe cetini stele se inchină.

de pe lângă garduri de răchită
adună
bujori cu buzele arse de secetă.

în undele lacului,
vântul
admiră o faţă sclivisită de ţigancă.

cubul ,
(Material propus pentru publicare la data de: 31-03-2008)

s-au născut din acelaşi izvor…

stânga :
pentru un cal de lemn,
de zei
pedepsit
batjocorit de-ai săi…
căutând adevărul îl găseşte pe Dumnezeu.

dreapta :
a zugrăvit cu toata inima, iubirea pe pânză.
Arachne
fereastră deschide în unitatea infinitului.

sus :
pentru un pahar de apă rece,
vinde
dreptăţi de mare preţ.
rupe
contractele dintre :
obiecte şi obiecte,
obiecte şi oameni,
oameni şi oameni.

jos :
structuri circulare se desfăşoara în cascade,
în urma tornadei.
mirajul răsăritului le amestecă într-un tor de speranţă.
sămânţa a pus fapte bune în gând, apoi în suflet.

înapoi:
ciungul se întoarce să-l ia pe olog, de pe marginea drumului.
aruncă şase sfere în jurul soarelui;
se opreşte o clipa să admire oul.

înainte :
arde bălării cu focul Sfântului Duh ;
ară cu plugul smereniei ;
sămânţa cunoaşterii a încolţit
răbdare are:
să se coacă fructul.

în fine,
Metatron
răsuceşte
cubul.

printr-o expoziţie ReadyMade ,
(Material propus pentru publicare la data de: 11-05-2008)

un păianjen
pe staniolul
unui vis
aruncat lângă piciorul unui scaun răsturnat.

ochii miraţi ai băieţelului
prin spiţele bicicletei:
soare zâmbind.

fotografii cu stele de cinematograf,
cutii de conserve, care adăpostesc vidul sufletesc-
gândacul de bucătărie
animă suprafeţele.

stele pe margini de balcoane-
zig-zag de ritmuri dinamice-
pisica se scărpină.

evantai de hârtie,
fluiditate muzicală prin cercurile copacului,
profil de femeie-
xilogravura unui zâmbet.

fugă de singurătate,
fotografiile astronauţilor
stropite cu razele sângerii ale lunii.

etichete cu Marilyn Monroe;
caligrafii orientale,
culori juxtapuse
ecoul unei aniversări.

reţea ondulată de semicercuri,
limbaj muzical: îmbogăţire.
schimbări optice:
du-te,
vino.
cartea descărcă
pe ziduri
poemele!

poet latin ,
(Material propus pentru publicare la data de: 16-04-2008)

Corina,
Fabia,
Iulia-
cariatidele templului dărâmat
de profeţii blestemate,
aruncă-n spaţiul ancestral al durerii
premoniţiile.

poet latin, dezrădăcinat-
mlădiţă în părul Muzelor,
pe locul tăierii
rădăcini prinde.

la margini de imperiu contorsionat de lupte,
pe nisipiul spălat cu lacrimile lui Aietes,
Ovidius
decriptează în al mersului timp
destinul.

Anisoara Iordache

E clar acum de ce e importantă Republica Moldova?

aprilie 12th, 2009

Sper ca cititorii să nu se impacienteze de acest nou editorial dedicat situației din Republica Moldova, dar de această dată implicațiile pentru România sunt mai importante ca de obicei, de aceea insist asupra acestei tematici.

Nu-mi aduc aminte când a mai fost expulzat un ambasador în funcție al României dintr-o țară așa cum a fost expulzat pe data de 9 aprilie Filip Teodorescu, reprezentantul oficial al României la Chișinău.

De asemenea, foarte grave sunt afirmațiile președintelui Vladimir Voronin la adresa României, acuzată că ar fi incitat protestele de stradă care acuzau puterea de la Chișinău de falsificarea rezultatelor alegerilor parlamentare din 5 aprilie.

Voronin a mai acuzat în trecut România de ingerință în afacerile interne ale Republicii Moldova, dar cum de data aceasta el a calificat incidentele din fața președinției și a parlamentului de la Chișinău drept “lovitură de stat anticonstituțională”, prin implicație, acuzația la adresa autorităților de la București este extrem de gravă.

Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene i-a convocat pe ambasadorul Cehiei la Chișinău, țără care deține președinția rotativă a Uniunii Europene, pe șeful delegației Comisiei Europene, pe cel al Statelor Unite și pe cel al Federației Ruse, pentru a-i informa desper evenimentele petrecute în zilele ce au urmat scrutinului.

De asemenea, a fost rechemată pentru consultări ambasadoarea în România, Lidia Guțu.

România a respins acuzațiile în mod indignat, printr-un comunicat al Ministerului Afacerilor Externe, dar președintele Traian Băsescu, de obicei atât de implicat în relațiile cu Chișinăul, a păstrat tăcerea timp de mai multe zile. El va adresa pedata de 14 aprilie un mesaj pe teme de politică parlamentului României, în care e de așteptat să dea o replică afirmațiilor grave ale omologului său de la Chișinău.

România, Moldova și UE

Uniunea Europeană, deși s-a arătat oarecum mulțumită de modul de desfășurare a alegerilor, nu este într-o poziție confortabilă. Pe de o parte, România, stat membru al UE, este acuzată de autoritățile de la Chișinău că e implicată în sprijinirea unor mișcări etichetate drept “lovitură de stat”.

Pe de altă parte, criticile la adresa modului de desfășurare a scrutinului din 5 aprilie nu pot fi ignorate, cu atât mai mult cu cât Rusia menține presiunea asupra României, prin vocea ministrului său de externe, Serghei Lavrov, care spunea că folosirea drapelului României de către demonstranți subminează suveranitatea Republicii Moldova.

Și aici ajungem la esența problemei: obsesia multor români din România (și din Diasporă), inclusiv la nivele oficiale (deși aici în mod voalat) de a reduce relația cu Republica Moldova la problema Unirii (tot mai improbabilă) generează aceste probleme.

Să nu uităm spusele (apocrife) din anii ‘90 ale fostului director SRI, Virgil Măgureanu, căruia i se pune în seamă afirmația că serviciile secrete vor face unirea dintre România și Republica Moldova. Iar autoritățile de la Chișinău au acuzat în mai multe rânduri serviciile secrete de la București de ingerință în afacerile interne ale Republicii Moldova.

Dacă aceste acuzații sunt sau nu adevărate, este greu de probat, cert este însă că o anumită stare de spirit moștenită de la regimul național-comunist își pune amprenta asupra relațiilor cu Republica Moldova în mediile oficiale. Îmi aduc aminte că un amic jurnalist din România, venit la Chișinău în mai 1999 în timpul vizitei premierului de atunci, Radu Vasile, îmi povestea despre glumițele făcute de un diplomat în post, care îi însoțea pe ziariștii veniți cu premierul în microbuz. Acesta făcea “haz” de un membru al serviciului de pază din Republica Moldova care era și el în microbuz, de genul: “știți eu vorbesc românește, aici se vorbește moldovenește, dar nu e nevoie de translator”. Glumițe răsuflate din perioada 1990 – 1991.

La mulți oameni de rând din stânga Prutului apare reflexul, aproape pavlovian, de a aduce vorba despre unire când vine vorba de Republica Moldova. Cu cât persoana respectivă are mai puțin habar despre ceea ce se întâmplă la est de Prut, cu atât mai predispusă e să aducă în discuție acest subiect obsedant.

A venit momentul ca cei care tot bat toba unirii cu Republica Moldova să realizeze că România are alte lucruri mult mai presante de făcut, inclusiv legate de obligațiile asumate de statutul de membru al Uniunii Europene.

La Bruxelles nu i se va spune niciodată oficial României ce poziție să adopte față de Republica Moldova, dar câteva lucruri sunt clare.

1) Republica Moldova nu este un stat candidat la aderare și acest lucru se datorează gradului aproape total de nepregătire pentru un astfel de statut.

2) România a fost nevoită să suspende procedura rapidă de redobândire a cetățeniei de către persoanele din Republica Moldova în decembrie 2001, cu trei săptămâni înainte de ridicarea vizelor Schengen de călătorie în UE pentru cetățeni români. Coincidență? Vă las să răspundeți singuri la această întrebare. Cert este că în perioada 1991 – 2001 au fost redobândite aproape 100000 de cetățenii, și numai 4000 după aceea.

3) În Republica Moldova există o influență covârșitoare a Rusiei, inclusiv prin funcționarea de facto ca stat independent a regiunii nistrene. UE prin reprezentanții săi nu a trecut niciodată peste o anumită limită în confruntarea intereselor Rusiei în Republica Moldova.

Sentimentalism ieftin

Ceea ce interesează la Bruxelles este mai ales stabilitatea la frontiera de est a UE, care este și frontiera României, cu cea mai săracă țară a Europei, sursă de imigrație ilegală și crimă organizată.

Iată de ce Republica Moldova ar trebui să intereseze opinia publică românească, nu numai datorită faptului că majoritatea populației de acolo vorbește românește, ci pentru faptul că România are tot interesul ca între Prut și Nistru să existe prosperitate și democrație.

Majoritatea populației din Republica Moldova nu dorește neapărat unirea cu România. Mulți își doresc un pașaport românesc ca să poată călători sau trăi într-o țară a UE, fie ea și România, dar nu din cauză că ar muri de dorul “fraților de peste Prut”.

A venit vremea să renunțăm la acest sentimentalism ieftin și să nu mai amestecăm borcanele. Republica Moldova este un stat suveran și independent, recunoscut ca atare și de România. Există acolo o realitate și o situație politică și socială autonomă de cea din România, ba chiar extrem de diferită, și câtă vreme nu se va înțelege acest lucru, România și românii din afara Republicii Moldova vor fi atrași (dacă nu chiar provocați) în conflicte ca cel actual, iar românofonii din dreapta Prutului (fie că își spun moldoveni – majoritatea, fie că își spun români – minoritatea) vor trage ponoasele.

Atenție! Pericol de regim polițienesc în Republica Moldova!

aprilie 10th, 2009

Declaraţia unui grup de experţi cu privire la escaladarea situaţiei social-politice din R. Moldova

“Considerăm că în Republica Moldova se creează premisele pentru instaurarea unui regim poliţienesc şi dictatorial. ”

Exprimându-ne îngrijorarea faţă de agravarea situaţiei social-politice in urma scrutinului din 5 aprilie 2009 si fiind preocupaţi de faptul că interpretările inadecvate ale acestor evenimente servesc drept justificare pentru decizii si acţiuni de natura să polarizeze si mai mult societatea, declarăm următoarele:

In ziua de 7 aprilie, in centrul Chişinăului au avut loc manifestări spontane şi paşnice care au fost folosite pentru a provoca acţiuni violente şi criminale rezultate în distrugerea clădirilor Parlamentului şi Preşedinţiei.

Acţiunile întreprinse de forţele de ordine nu au fost de natură să prevină actele de violenţă şi vandalism.

Condamnând in mod categoric acţiunile de violenţă şi de vandalism, considerăm inadmisibilă prezentarea tuturor acţiunilor de protest doar prin prisma acestor acţiuni criminale. In particular, este complet nejustificat transferul de responsabilitate şi de imagine de pe acţiunile grupului violent pe grupul mult mai numeros şi reprezentativ de protestatari paşnici sau pe liderii politici, unii din care, de fapt, au încercat stoparea violenţelor. Protestele paşnice nu au avut un mesaj antistatal.

In timp ce actele de violenta ce s-au produs nu pot avea nici o justificare si trebuie investigate de organele competente, considerăm că protestele paşnice au izbucnit pe fundalul suspiciunilor legate de corectitudinea alegerilor şi neîncrederea in instituţiile publice, inclusiv cele care au administrat procesul electoral, şi, fiind cauzate , în context mai larg, de nemulţumirea tinerilor faţă de situaţia social-economică, de incertitudinea într-un viitor al lor în Republica Moldova.

Declaraţiile post-electorale ale şefului statului doar au contribuit la inflamarea acestor suspiciuni şi au catalizat ieşirea in strada a cetăţenilor.

În prezent aceste acte de violenţă şi vandalism sunt exploatate din plin de către autorităţi pentru a intimida opoziţia şi societatea civilă, pentru a restricţiona libertăţile şi drepturile fundamentale ale cetăţenilor, şi aşa firave; autorităţile au continuat restricţionarea accesului la posturile publice de radio si TV; au restricţionat accesul la Internet, la sursele de informare. Este lansată o campanie masivă de spălare a creierilor, de compromitere a participanţilor la protestele paşnice, a opoziţiei, a purtătorilor de opinii diferite.
Folosirea de către şeful statului a unor acuzaţii extrem de grave la adresa unor lideri politici, şi calificarea acţiunilor acestora drept „puci”, „lovitură de stat”, „răsturnare anticonsituţională”, etc. înainte de orice investigaţii şi decizii ale instanţelor de judecată escaladează şi mai mult situaţia şi polarizează societatea. Prin plasarea responsabilităţii pentru cele întâmplate asupra opoziţiei politice şi a României se creează un duşman intern şi altul extern care ar putea fi utilizaţi pentru îndreptăţirea eşecurilor guvernării.

Considerăm că în Republica Moldova se creează premisele pentru instaurarea unui regim poliţienesc şi dictatorial.

Pentru a evita aprofundarea crizei politice şi economice, a preveni izolarea internaţională a ţării similară celei în care se află astăzi Belarus şi a nu compromite viitorul european al Republicii Moldova, tendinţele actuale trebuie inversate. Ieşirea din criză este imposibilă fără antrenarea unui cerc larg de actori politici, a societăţii civile şi organizaţiilor internaţionale.
Un rol aparte pentru depăşirea crizei le revine autorităţilor cărora le cerem:

- Să se abţină de la orice acţiuni şi declaraţii care vor avea drept efect deteriorarea situaţiei;
- Să renunţe la mesaje virulente în scopul creării unui cadru de dialog politic pentru depăşirea conflictului apărut.
- Să acţioneze strict în limitele legii pentru ca să nu admită noi violenţe;
- Să facă publice listele celor arestaţi şi să asigure accesul la aceştia a avocaţilor şi a organizaţiilor de protecţie a drepturilor omului;
- Să evite persecuţiile pe motive politice;
- Să pornească o investigaţie plenară, transparentă, cu participare internaţională a cauzelor care au condus la declanşarea actelor de vandalism: identificarea persoanelor care au deturnat o parte din masa de protestatari paşnici spre Preşedinţie şi Parlament; identificarea persoanelor care au provocat acţiunile violente si criminale; în ce măsură acţiunile forţelor de ordine au fost adecvate situaţiei şi conforme misiunii acestora.

- Să asigure dreptul cetăţenilor la libera circulaţie.
- Să asigure libertatea opiniei si a exprimării, inviolabilitatea libertăţii individuale şi a siguranţei cetăţenilor.
- Să contribuie activ la eliminarea tuturor suspiciunilor cu privire la corectitudinea rezultatelor alegerilor parlamentare.
Ne adresăm tuturor instituţiilor de presă, dar în mod special Companiei „Tele-Radio Moldova”, să reflecte corect şi imparţial evoluţiile social-politice după alegerile din 5 aprilie cu participarea egală şi nediscriminatorie a părţilor implicate.

Chişinău, 9 aprilie 2009

Semnatari:
Arcadie Barbăroşie, Director IPP
Igor Boţan, Director ADEPT
Vitali Catană, expert IPP
Viorel Cibotaru, Director IESP
Victor Chirilă, Director programe APE
Antoniţa Fonari, Director, „ Tineri şi Liberi”
Mircea Eşanu, Alianţa Anticorupţie
Veaceslav Ioniţă, expert, IDIS-„Viitorul”
Vlad Gribincea, avocat
Vlad Lupan, expert independent
Ion Manole, Director Promo-Lex
Igor Munteanu, Director IDIS „Viitorul”
Sergiu Ostaf, expert, CREDO
Iurie Pintea, Director programe IPP
Andrei Popov, Director executiv APE
Valeriu Prohniţchi, expert economic
Eugen Revenco, Director programe APE
Victor Ursu, Director executiv, Fundaţia Soros Moldova

*Persoanele care doresc să subscrie la această declaraţie sunt rugate să trimită un mesaj la adresa: declaratie@alegeliber.md, indicînd numele complet şi datele de contact

Dl Băsescu nu are nevoie de duşmani!

aprilie 9th, 2009

Este o vorbă care spune „cu aşa prieteni, nici nu mai ai nevoie de duşmani“. Alta zice „apără-mă, Doamne, de prieteni, că de duşmani mă apăr şi singur“.

Dl Băsescu prieteni nu prea poate să aibă, întrucât d-sa nu poate întreţine cu ceilalţi decât relaţii de vasalitate sau ostilitate, care, uneori, când vasalii nu-şi mai pot suporta condiţia sau când „preţul corect“ le absoarbe exigenţele, se transformă una în cealaltă. Dar dacă prietenii, buni sau răi, până la urmă omul şi-i alege singur, rudele sunt o fatalitate de nedepăşit, pentru că puţini au şansa sau ghinionul de a fi singuri pe lume. Din acest punct de vedere, preşedintele poate să evoce vorbele de la început în formulări uşor modificate, de pildă, „cu aşa neamuri, nici nu mai am nevoie de duşmani“. Iar evenimentele produse de rudele sale apropiate în ultima lună i-ar da dreptate fără drept de apel. Mai întâi, în EBA, fotomodelul de Dorobanţi, s-a născut grozava ambiţie de a se metamorfoza în europarlamentar.

Pe care nimic nu i-o poate stopa. Nici reacţia amuzat-ironică a presei, nici consternarea unei părţi a opiniei publice, cea tulburată de apucăturile dinastice din politichia băştinaşă, nici faptul că a trebuit să-şi părăsească partidul de suflet. Nici măcar dojana părintească, de va fi existat, deşi e de imaginat că nu, dacă ne luăm după modul în care preşedintele i-a sărit în apărare, mai potrivit unui părinte cu slăbiciuni la toanele copiilor decât unui bărbat de stat.

Prin urmare, ajutată de partidul în care loveşte prin candidatura sa, „beizadica“ s-a pus pe adunat semnături, fără să-i pese că prin aceasta dă şi în imaginea propriului tată! De va câştiga sau nu nici nu contează, decât eventual pentru România, ce-şi trimite copiii răzgâiaţi s-o reprezinte în PE. Fiica mai mare, oricum mai discretă, i-a făcut rău preşedintelui cumva colateral, prin chestiunile imobiliare ieşite la iveală din pricina scandalului Popoviciu. E posibil ca afacerea cu apartamentul şi biroul de la Snagov să fie absolut corectă. Din păcate, în chestiunile de imagine, esenţiale în bătălia politică, asta contează în ultimul rând. Fire mai ponderată, mai puţin umblată prin cluburi de fiţe, probabil că dna Ioana Băsescu va învăţa mai repede decât mezina ce se cuvine şi ce nu se cuvine să facă o odraslă de înalt demnitar în stat.

Deocamdată, cireaşa pe tort a fost pusă de fratele preşedintelui. Iarăşi, nu ştiu cât de legală este afacerea fiului acestuia cu terenul agricol, habar nu am dacă acolo vor creşte piersici sau blocuri, dar atitudinea acestuia faţă de interlocutori, de la jurnalistul de la „Gândul“ la cei vizaţi în emisiunea de la Antena 3, a dovedit că urbanitatea, civilitatea nu sunt valorile cele mai preţuite în familia preşedintelui. Modul în care dl Mircea Băsescu a citat, ca dintr-un clasic, nefericita replică prezidenţială de acum câţiva ani dovedea, pe lângă suficienţa mârlanului de cursă lungă, acelaşi straniu apetit pentru vorba groasă cu care ne obişnuieşte de câţiva ani ilustrul său frate. Prin candidaţii desemnaţi de PSD şi PNL pentru alegerile din toamnă, dl Băsescu n-ar avea să-şi facă mari probleme în privinţa unui nou mandat. Însă propriul temperament şi gesturile membrilor familiei sale încep să se contureze drept adversari redutabili!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul

Între bulevardele Chișinăului și glodul de la Dondușeni

aprilie 9th, 2009

Actualele evenimente din Republica Moldova, mai exact de la Chișinău, au generat în unele cercuri evocarea unei posibile “Revoluții colorate”, pe modelul Ucrainei sau Kîrgîstanuliui în anii 2004 – 2005. Unii au numit-o “Revoluția Twitter”, după modul în care s-a făcut convocarea tinerilor demonstranți anti-comuniști prin metode electronice.

Dar cât de reprezentativi sunt cei circa 15000 de oameni, în majoritate tineri, care au demonstrat marți 7 aprilie în centrul Capitalei, acuzând fraudă masivă în alegerile parlamentare din 5 aprilie? Gândul mă duce la demonstrația din Piața Universității din București începută în aprilie 1990, care a precedat triumful electoral al FSN la 20 mai a acelui an.

Este evident că suspiciunea de manipulare a rezultatelor e justificată. A exprimat-o și Baroana Emma Nicholson, membră a delegației Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), deși reprezentantul de politică externă al Uniunii Europene, Javier Solana, s-a declarat în linii mari mulțumit de modul în care a decurs scrutinul.

Surprinde diferența relativ mare dintre rezultatele exit-poll-ului (realizat pe 18000 de votanți), care dădea Partidului Comuniștilor (PCRM), condus de președintele Vladimir Voronin, 45,5% din voturi și 55 de mandate de deputat din 101, în timp ce rezultatul final provizoriu îi dă 49,5% și 60 de mandate. E drept că o eroare similară s-a petrecut și în 2005, când rezultatele PCRM au fost subestimate cam cu aceeași marjă de sondajul la ieșirea de la urne.

Dar starea de spirit de la Chișinău nu trebuie extinsă la nivelul întregii țări. E drept că orașul reprezintă aproape o treime din populația țării, dar nu este tocmai reprezentativ. Mulți jurnaliști și diplomați străini, care se învârt în zona Bulevardului Ștefan Cel Mare, rămân cu impresia că tinerii care demonstrează acolo exprimă sentimentele majorității populației.

Or, dacă ieși fie și numai 10 kilometri în afara Capitalei (sau chiar în cartierele dormitor, Rîșcani sau Ciocana), descoperi o cu totul altă lume, ca să nu spun altă planetă, unde viața se desfășoară după alt ritm, parcă din secolul al XIX-lea. Oamenii de aici, din raioane ca Dondușeni, Briceni, Ocnița, Taraclia și altele au cu totul altă perspectivă decât tinerii educați de la Chișinău.

Pentru ei, viața de după destrămarea în 1991 a URSS a fost una grea, adeseori insuportabilă, marcată de disoluția autorității și a stabilității de tip sovietic, iar ultimii opt ani de guvernare Voronin au oferit măcar iluzia unei restabiliri a stabilității. De aceea, nu e surprinzător că mulți dintre acești oameni au votat cu PCRM duminică 5 aprilie, pentru a treia oară consecutiv în alegeri parlamentare.

Și cine a rămas în Republica Moldova să voteze? În general oameni în vârstă sau aceia care nu au plecat în străinătate să-și facă un rost acolo. Cei rămași sunt în bună măsură oameni al căror orizont e limitat la capitala de raion sau cel mult la Chișinău și care își iau informațiile de la TVM, Radio Moldova – aservite regimului Voronin – sau de la posturile radio-TV rusești.

În aceste condiții, nu e de mirare că PCRM obține astfel de scoruri. Dacă Voronin și oamenii săi au forțat nota, în speranța obținerii celor 61 de mandate care ar fi permis partidului să aleagă singur în parlament noul președinte, atunci e o dovadă de miopie politică și de supralicitare.

E ironic că același Voronin, care nu permisese în 2005 intrarea în țară a unor observatori din Rusia la alegerile parlamentare, să fie acum lăudat de Moscova. Din acest punct de vedere, președintele (încă) al Republicii Moldova urmează un obicei al întoarcerilor de 180 de grade, care l-au aruncat din brațele Rusiei în cele ale Uniunii Europene și invers.

Așa încât, le recomand acelora care sunt entuziasmați de protestele de stradă de la Chișinău, să-și schimbe pantofii cu care se plimbă pe Bulevardul Ștefan Cel Mare, să încalțe cizme de cauciuc și să facă o excursie la Dondușeni, Briceni sau Drochia și pe urmă să tragă o concluzie.

Principele Radu – primul candidat oficial la presedintia Romaniei

aprilie 9th, 2009

Discursul Principelui Radu al României
cu ocazia anunțării candidaturii la președinția României

Palatul Elisabeta, 9 aprilie 2009, ora 19

Dragi compatrioți,

Au trecut aproape douăzeci de ani de la căderea dictaturii comuniste. O națiune întreagă a trăit speranța libertății, și-a dorit progresul și a așteptat împlinirea unui vis atât de mult amânat de istorie. Când un popor nu mai poate îndura, când un sistem își umilește proprii cetățeni, când nu mai avem demnitate și nici speranță, atunci se petrec marile schimbări. Pentru că viața fiecăruia dintre noi este făcută deopotrivă din idealuri și din lucruri simple.

Din anul 1990 încoace, odată la patru ani s-au pus în mișcare forțe care au pretins, în diferite forme, că vor schimba România. Au ieșit sau au fost scoși oameni în stradă, s-au fluturat steaguri, s-a băut șampanie și s-a intrat cu seninătate într-un nou mandat de dezamăgiri. Desigur, libertățile au progresat. Dar, în timp, democrația s-a inhibat. Luptele politice s-au dat pe toate fronturile: stânga împotriva dreptei, roșii împotriva portocaliilor, verzii împotriva naționaliștilor. În timpul acesta, respectul față de instituții, profesionalism și valori s-a manifestat foarte rar.

Democrația a fost redusă la o luptă permanentă pentru putere, în care cetățeni români au fost asmuțiți împotriva altor cetățeni români sau împotriva propriilor instituții și simboluri. Doar pentru că acestea din urmă nu conveneau celor cu putere. În tot acest timp, paradoxal, speranța a fost menținută de o sursă negativă: am urât pe cei dinaintea noastră, i-am negat pe cei dinaintea noastră și i-am făcut vinovați de tot ce nu ne puteam noi asuma.

Acum douăzeci de ani nu am tânjit numai după libertate și democrație, dar și după lege, adevăr și dreptate, corectitudine, respect și demnitate. Nu toate acestea au fost dobândite cu adevărat. Unde suntem după douăzeci de ani? La nivelul vieții publice:

• Avem un Stat așezat la bunul plac al unor persoane.
• Avem o democrație reflectată în legi care nu se respectă, în frunte cu Constituția.
• Avem libertate individuală, dar tot mai multe abuzuri asupra ei.
• Avem sute de mii de oameni care nu mai au ce să muncească, pentru că nu ne-am gândit la siguranța locului de muncă și la construcția durabilă a țării.
• Avem grija zilei de azi și nu prea credem în cea de mâine.
• Nu avem instituții, lideri și valori de care să fim mândri sau siguri.
• Am pierdut instinctul binelui și persistăm inexplicabil în aceleași greșeli.

Modul în care ne-am tratat instituțiile Statului și în care ne-am comportat unii cu alții ne-a aruncat într-un cerc vicios și a ruinat fiecare sursă de progres. În toți acești ani nu am pus mai deloc omul potrivit la locul potrivit. Politica nu a servit instituțiile, ci și le-a aservit. Fără instituții puternice și respectate, alternanța partidelor la putere a făcut inutil până și votul negativ. Într-un straniu mod democratic, oamenii vin la vot, dar votul lor nu mai contează, din cauza celor aleși și al sistemului din care ei provin. Aceleași persoane fac mereu jocul puterii, prizonieri ai propriului lor cerc, substituind bunul plac eticii instituționale.

Nu sunt astăzi în fața dumneavoastră să promit miracole. Nu am ieșit înaintea țării să aduc paradisul promis de alții la ieșirea din comunism. Ceea ce fac eu astăzi este să vă chem să fim împreună la deșteptarea acestei țări. Vă chem să punem ordine și demnitate în treburile României, să respectăm instituțiile, Constituția și legile, să ne respectăm pe noi înșine, în fiecare zi, de dimineață până seara, chiar și atunci când nu ne privește nimeni. Avem nevoie, mai ales în vremuri de criză economică, să punem omul potrivit la locul potrivit.

În toți acești douăzeci de ani, sistemul a depins mereu, prea mult, de comportamentul și de acțiunile indivizilor, de multe ori incompetenți. Mercantilismul și superficialitatea au menținut mediocritatea în spațiul public, au instalat modele false, cu grave consecințe sociale.

Cu aproape 150 de ani în urmă, Carol I a construit Statul român pe principiul profesionalismului. Instituțiile moderne s-au făurit, atunci, pe temeiul calității profesionale și al meritului. A fost timpul unei aspirații către Binele Naţional. Neamul nostru s-a manifestat istoric, în Europa, prin Independență, apoi prin Unire.
Travaliul Casei Regale, din 1866 până astăzi, a fost unul de punere împreună a energiilor bune, a talentelor și a oamenilor pricepuți ai țării. Academia, Biserica, Armata și Casa Regală au distilat esențele necesare progresului națiunii.

Ne-am cucerit Independența pentru că am stat împreună. Am făcut Marea Unire pentru că am fost împreună. Am început să facem o țară modernă pentru că am fost împreună. Am depășit crize și am ieşit pînă la urmă bine din războaie pentru că am fost împreună.
Nu este nici un secret aici. Oamenii de calitate, profesioniștii nu divizează, nu distrug. Profesioniștii inspiră, construiesc și unesc. Aduc valoare breslei lor, aduc valoare epocii și țării lor, lucrând împreună. Profesionistul unește, diletantul dezbină!

Răspunsurile nu vin de la un singur om, soluția nu stă în mâna unui tătuc care ne conduce viața și destinul. Speranța este în noi, ea vine prin noi înșine. Speranța stă în tinerii de astăzi, care nu erau născuți în anul 1989. Speranța este în vârstnicii care și-au început viața într-o Românie care nu stătea cu capul plecat și cu mâna întinsă. Speranța este în cei trei milioane de români care ne reprezintă cu cinste în Europa și America și în milioanele de peste Prut. Speranța stă în toți cei care nu s-au lăsat dezrădăcinați în patruzeci de ani de comunism și douăzeci de ani de iluzii. Speranța stă în independența noastră. Independența față de jocul politic de dragul puterii. Independența față de prejudecăți.
Astăzi, vă propun să începem cu primul pas. Cu prima instituție a țării, cea dătătoare de exemplu personal, cea mai vizibilă expresie a națiunii: instituția Președintelui României.

Anunț cu speranță și încredere că voi candida la funcția de Președinte al României la alegerile din noiembrie 2009.

Candidatura unui independent la Preşedinţie, dezlegat de obligaţiile de partid, reprezintă garanţia exercitării nealterate a mandatului. Reașezarea politică a României poate să înceapă de la Preşedinte. Doar așa Parlamentul, Guvernul, Justiţia şi partidele politice își vor putea exercita serviciul în interesul națiunii, fără să se uite în sus dacă fac bine ce fac.

Preşedintele fost membru al unui partid nu se poate distanța de acel partid, pentru a-i reprezenta pe toţi românii. Este primul defect al democrației în țara noastră. O asemenea persoană rămâne legată de obligaţiile şi interesele partidului său şi caută să-l impună la putere şi să-i creeze oportunităţi în detrimentul celorlalte partide şi al societăţii, în ansamblul ei. El nu este altceva decât un al doilea prim-ministru. Aici este cauza ambiguității, stagnării și conflictelor la vârful țării.
Partidele politice şi reprezentanţii lor în instituţiile fundamentale ale Statului au fost dominați mai degrabă de lupta pentru putere, de menţinerea ei cât mai mult timp şi de utilizarea în interes personal a avantajelor funcţiilor publice pe care le-au exercitat.

Nu vom putea construi Statul modern român predictibil, drept și respectat până când nu vom pune la temelia lui raporturi de încredere şi loialitate între instituții. La fel, în raportul dintre Stat şi cetăţean. Altfel, România va rămâne la bunul plac al individului și al grupurilor ajunse la putere.

Nu putem concepe o administrație românească demnă în Europa fără revenirea la temeiurile noastre de viață: familia, credința, şcoala şi educaţia, societatea civilă, comunitatea de cultură, de limbă, de istorie; fără să luăm în seamă sentimentul naţional simplu, generozitatea, spiritul de răspundere, încrederea în noi înşine şi puterea de a desăvârși împreună o societate modernă, administrată profesionist și corect.
Destinul unui popor și al națiunii nu se poate măsura în alegeri și alternanțe la putere, ci în eliberarea potențialului fiecăruia dintre noi pentru a face ceva pentru țară. Cred că putem face aceasta împreună. La fel ca soția mea si familia noastră, trăiesc în valorile în care cred. Noi credem într-o altfel de Românie. Și suntem siguri că împreună, noi toți, avem un viitor!
Un membru al Familiei Regale, în republică sau monarhie, are, în fiecare moment al vieții, obligația de a fi util țării lui. Fiindcă el înmagazinează nu numai o identitate umană, ci amprenta, aspirația, identitatea națiunii, într-un anume moment istoric și politic.
Candidatura mea nu își propune restaurarea Monarhiei. Schimbarea formei de guvernământ într-o democrație nu este atributul șefului Statului. O astfel de opțiune poate fi decisă doar de întreaga națiune.

România europeană, folosind fără complexe de inferioritate valorile care au fondat statul modern, va fi o țară mai puternică, pragmatică și capabilă să înfrunte timpuri care nu se anunţă nici liniştite şi nici paşnice.
Gestul pe care îl fac astăzi dorește să deblocheze impasul politic şi instituţional la care s-a ajuns în România. Menținerea şi escaladarea controverselor dintre principalii responsabili politici ai ţării riscă să împingă România spre haos politic, economic şi social, precum şi spre izolare internaţională.

Ca Preşedinte voi garanta constituţional independenţa Justiţiei, domnia legii și nu voi tolera nedreptăţile şi abuzurile. Valoarea dreptăţii în justiţie trebuie apărată permanent şi cu toate mijloacele. Românii trebuie să se simtă bine reprezentați și protejați în țara lor, în Europa lor și în lumea largă.

Începând cu decembrie 2009, românii nu trebuie să își mai ascundă pașaportul, de rușine. Respect și lege în țară, demnitate și mândrie în afară. Capul sus în lume. Aceasta va fi România.

Douăzeci de ani am tot votat când dreapta, când stânga. Dar întotdeauna am votat împotriva a ceva, nu pentru ceva. Am negat mereu, nu am construit încă.
Eu nu sunt un candidat de stânga, nu sunt un candidat de dreapta, nu sunt un candidat politic. Nu sunt astăzi în fața țării pentru ca să arunc cu piatra în nimeni.
Sunt astăzi aici pentru a pune o piatră jos, la temelia unei Românii respectate, pe care am uitat că o merităm.

Să fie într-un ceas bun!

Memorandum al Comitetului Ad-Hoc pentru alegeri libere in Republica Moldova

aprilie 9th, 2009

Comitetul AD-HOC pentru alegeri libere constituit de semnatarii prezentului document, astazi la Bucuresti, 8 aprilie 2009, pentru coordonarea campaniei de internationalizare a gravitatii situatiei create de regimul comunist la Chisinau, a hotarat urmatoarele:

1. Solicitam sprijinul presei si al tuturor prietenilor Basarabiei, in acesta campanie pentru democratie, drepturile omului, pentru toti Basarabenii.

2.Cerem invalidarea rezultatului alegerilor de la 5 aprilie, fraudate de agentii guvernului communist,

3.Cerem repetarea scrutinului electoral, sub monitorizarea Consiliului Europei, Uniunii Europene, Statelor Unite ale Americii, Romaniei, Rusiei, Ukrainei, Turciei si Bulgariei, ca garantie pentru corectitudinea necesara;

4.Cerem organizarea sub aceste garantii, a unei campanii electorale neviciate, cu durata de cel putin 30 de zile,

5.Cerem eliberarea si punerea sub controlul public a Televiziunii si Radioului Public de la Chisinau prin constituirea unor Consilii de Administratie alcatuite din personalitati culturale independente, sub protectia observatorilor internationali si nationali.

6.Cerem cetateanului Voronin sa nu mai faca declaratii si uz de prerogativele prezidentiale, pentru ca mandatul sau a expirat la 7 aprilie si a intrat deja in conflict cu Codul Penal al R. Moldova.

7.Cerem Comisiei Electorale Centrale sa puna la dispozitia justitiei probele fraudelor electorale de proportii care a fost reclamata.

8.Cerem Procuraturii Generale sa inceapa cercetarea fraudelor, in mod profesionist si transparent fata de observatorii nationali si organizatiile neguvernamentale interne si externe. Cerem totodata eliberarea tuturor persoanelor arestate si tratament medical corespunzator pentru cei raniti.

9.Facem apel la liderii partidelor politice de la Chisinau sa preia mesajul nostru si sa-l sustina in dezbaterile publice in favoarea democratiei, statului de drept si integrarii in structurile politice si de aparare euroatlantice.

10.Aflandu-ne in spatiul Uniunii Europene, ne adresam Comisiei Europene sa sprijine demersurile tinerilor din Republica Moldova, mesajul pentru un stat de drept si alegeri libere din Piata Marii Adunari Nationale din Chisinau, eforturile si aspiratiile noastre legitime pentru libertate si democratie.

11.Cerem tuturor actorilor publici sa actioneze si sa ne sprijine pentru refacerea spatiului cultural, spiritual si etnic romanesc si european.

12.Mandatam avocati din UE pentru a ne sustine si reprezenta in demersurile noastre legitime.

13.Facem un apel global intre Bucuresti si Chisinau : “Tineri, asumati-va viitorul !”

14.Declaram ca sediul provizoriu al Comitetului AD-HOC pentru alegeri libere, este in Bucuresti, str, Batistei, nr.24 A, prin grija Asociatiei 21 Decembrie 1989, Telefax : +40-21 – 311-20-76

Semnata azi la Bucuresti, 08 aprilie 2009
Aprobata de Adunarea Ad-hoc din Piata Universitatii

Corina Ciobanu – presedinte Organizatia Studentilor Basarabeni din Bucuresti

Tudor Cojocaru – presedinte Liga Studentilor Basarabeni din Bucuresti

Veaceslav Saramet – presedinte Asociatia Studentilor si Elevilor Basarabeni din Bucuresti

Cine sunt principalii actori politici ai actualei crize în Republica Moldova

aprilie 8th, 2009

1) Vladimir Voronin – președintele în exercițiu al Republicii Moldova, lider al Partidului Comuniștilor (PCRM). În vârstă de 69 de ani, a condus PCRM la a treia victorie consecutivă în alegerile parlamentare din 5 aprilie, contestată de opoziție și de manifestații violente de stradă. A avut o contribuție esențială la succesul PCRM în ultimii 15 ani, făcând tranziția de la o rămășiță a vechiului partid bloșevic la un partid tipic tranziției de la sistemul comunist la democrație – condus pe principii autoritare, îmbinând clientelismul cu atașamentul declarat față de valorile democrației și Uniunii Europene. Nu mai are dreptul să candideze la un nou mandat, are ca țintă, probabil, postul de președinte al Parlamentului.

2. Dorin Chirtoacă – primarul Chișinăului, a condus lista Partidului Liberal în scrutinul din 5 aprilie, situată pe locul 2, cu 12,8%. În vârstă de 30 de ani, Dorin Chirtoacă este cel mai tânăr primar al unei capitale europene. A dus o luptă neîncetată cu obstrucțiile administrației centrale în cei doi ani de când a fost ales în funcție. Deși este numărul 2 în partidul condus de unchiul său, Mihai Ghimpu, 60 de ani, Dorin Chirtoacă, cu un stagiu de realizator la Televiziunea Română, se profilează ca viitor lider al opoziției. Va avea de ales în funcția de primar al Capitalei și cea de deputat.

3. Vladimir Filat – lider al Partidului Liberal Democrat (PLDM), clasat pe locul 3 cu 12,3% în alegeri. Filat este un fost protejat al președintelui Petru Lucinschi (1997 – 2001), care l-a promovat în funcția de ministru în 1998, la vârsta de 29 de ani. Acuzat de corupție, dar niciodată trimis în judecată, Vladimir Filat a fost membru, până în 2007 al Partidului Democrat, condus de Dumitru Diacov. Sesizând declinul PD, el a înființat PLDM, care a stat permanent în umbra PL, copiindu-I de multe ori tacticile și parazitând probabil într-o oarecare măsură pe imaginea bună a lui Dorin Chirtoacă în condițiile unui electorat confuz. Este principalul rival al acestuia la conducerea opoziției.

4. Serafim Urecheanu – lider al Alianței Moldova Noastră (AMN), clasat al patrulea în alegeri cu 9,8%. Fost primar al Chișinăului (1995 – 2005), Serafim Urecheanu a condus în 2005 Blocul Moldova Democrată (BMD) la alegerile parlamentare obținând 28,5%. După scrutin și destrămarea BMD, cariera lui Urecheanu, 59 de ani, a intrat în declin vizibil, el încercând să compenseze lipsa sa totală de charismă cu declarații stridente de genul: “Nu am rival la președinție”. A avut o linie politică haotică, apropiindu-se la un moment dat de regimul Putin din Rusia.

5. Marian Lupu – președintele Parlamentului, numărul 2 pe lista PCRM după Vladimir Voronin. Cel mai probabil candidat la succesiunea liderului său de partid, Marian Lupu, 42 de ani, nu are niciun fel de bază de putere în PCRM și ca atare, dacă va fi ales președinte al Republicii Moldova, va avea probabil o soartă similară cu cea a lui Dimitri Medvedev în Rusia, în raport cu Vladimir Putin. Este văzut ca un moderat fără apetență pentru excesele ideologice ale durilor din PCRM, pro-european și fără antecedente românofobe.

6. Zinaida “Zâna cea bună” Grecianîi – prima femeie prim ministru din istoria Republicii Moldova, numărul trei pe lista PCRM, își datorează promovarea, ca și Marian Lupu, în întregime lui Voronin. În vârstă de 50 de ani, Grecianîi este o potențială candidată la președinție, deși continuarea în funcția de premier e mai probabilă. Nici ea nu are bază de putere în PCRM și s-a remarcat mai ales în domeniul ei de specialitate, economia, având merite în refacerea relațiilor cu Rusia după embargoul importurilor de vinuri moldovenești din 2006.

Republica Moldova: Cruciada copiilor cu parintii la slugarit in Europa

aprilie 8th, 2009

De curand am primit un mesaj interesant de la o buna prietena din Chisinau, care a participat la ultimele evenimente, mesaj care suna astfel:

“…de doua zile protestam impotriva regimului comunist, am fost acolo printre tineri, mi se rupea inima cand ma rugau sa le leg capul sau bratele sangerande. Printre acesti tineri au fost foarte multi sub 18 ani, un tanar de 16 ani, Ion pe nume, cu fata tricolor, imi spunea ca el lupta pentru viitorul sau si daca pot sa-i leg mai repede mana sa se intoarca sa-si ajute prietenii. Nu neg ca in multime au fost si provocatori, insa acele suflete tinere cu fetele tricolor au luptat pentru un singur lucru: arborarea drapelului romanesc si european atat pe cladirea presedintiei cat si a parlamentului. Acestea simbolizand dorinta lor de apartenenta la poporul roman si comunitatea europeana. Pana aici au reusit.”

Nu vreau sa fac o analiza politica aici, pentru ca imi lipsesc toate datele, si nici nu ma avant sa fac un studiu de alta natura. Dar citind acest mesaj, mi-am adus aminte de o multime de elemente care par sa explice tot ce se intampla acum cu mult mai bine decat au facut-o Voronin sau Gorbaciov, care au dat vina in principal pe “influentele externe” (care or fi acelea?), si in orice caz cu mult mai uman. Unul din principalii psihiatri ai secolului al 20-lea, Abraham Maslow, cu mai mult de o jumatate de veac in urma a observat ca un om, pentru a fi sanatos, are nevoie de mai multe conditii, dintre care cel putin cinci sunt absolut necesare:
- 1. Satisfacerea necesitatilor fizice (foamea sau interdictiile sexuale sunt opuse unei vieti sanatoase)
- 2. Satisfacerea necesitatilor de siguranta (un om haituit sau alungat, sau urmarit, etc nu are cum sa fie sanatos)
- 3. Satisfacerea necesitatilor de apartenenta sociala, de grup si umana (de a iubi si de a fi iubit)
- 4. Satisfacerea necesitatilor legate de stima de sine, de a fi respectat si de a respecta pe altii
- 5. Satisfacerea necesitatilor de autorealizare (sau creativitatea).

Chiar daca de la data enuntarii acestei teze a trecut multa vreme si multe lucruri au fost studiate in detalii (si completate), aceste premize ale lui Maslow raman la fel de valabile si azi. Ori, ce vedem azi ca se intampla in RM? Ultima generatie de copii si tineri a trait majoritatea timpului in absenta parintilor, care, pe buna dreptate, se ingrijesc in primul rand de satisfacerea necesitatilor fizice de subzistenta ale acestor familii, care nu mai exista decat cu numele. Sunt atatia copii ai caror parinti lucreaza in tot restul Europei pentru a asigura hrana copiilor lor!

Si asta are drept consecinta minciuna oficiala, spusa cu obraznicia caracteristica guvernelor comuniste de catre “conducatori”. “Draji tovarasi, poporul nostru a facut progrese si bunastarea s-a inmultit in patria noastra scumpa si draga”. Da, s-o fi inmultit bunastarea, datorita celor trimise de parintii copiilor care stau si sufera (si unii si altii), dar nu datorita economiei comuniste! Minciuna comunista mai este completata si de obraznicie!

Cat despre stima de sine, ce sa adaug? “Vorgheste draga o limba omeneasca (limba rusa!), nu linghile shelea! (evident, limba romana!).
“Skaji po celoveceskii iazik!”(Vorbeste pe limba omeneasca (rusa, evident!). Insulta sistematica are si ea un rol in exacerbarea contradictiilor din societatea rmoldovineasca! Insulta personala, nationala si de toate felurile.

Fiind constient de rolul pe care il are respectul celuilalt in relatiile umane, cand am avut ocazia eu mi-am indemnat prietenii unguri sa fie mandri de originea lor asa cum fiecare (si eu) sunt mandru de originea mea. Cum spunea Cioran, fiecare dintre noi are macar meritul ca exista o istorie neintrerupta intre Big bang si noi. Faptul ca unii isi aleg alte lucruri de care sa fie mandri, este alta mancare de peste. Dar tot sunt mandri de ceva: de familie, de copii etc. Sau isi aleg o alta apartenentza. Este treaba lor. Dar nu ne putem juca cu dreptul adolescentilor de a fi mandri de ei insisi si de a fi scutiti de insulte! Am cunoscut si persoane profund afectate psihic, carora le era rusine de faptul ca sunt romani! Ceea ce este aberant!

Minciuna sistematica este deseori acceptata usor de adulti, dar nu si de tineri.

De exemplu dl Voronin are bunicul din partea mamei ingropat langa Bucuresti. El a murit in anul 1980, dupa ce in tinerete s-a refugiat in Romania, fugind de comunisti. Sunt sigur ca daca ar fi auzit ca nepotul lui pretinde ca nu vorbeste romaneste, ci limbi straine, ar fi murit a doua oara.

Sa nu ne asteptam ca tineretul sa se complaca in minciuni.

Nu vreau sa fac aici o pledoarie decat pentru respectarea adevarului. Ceea ce este mult prea coroziv si amenintator pentru societatea contemporana din RM. Dar nu vreau sa inchei fara a discuta despre una din bolile de care sufera in cel mai inalt grad azi societatea moldoveneasca: lipsa de identitate. Un copil basarabean se plangea ca la Bucuresti colegii il porecleau “Romania”. Pentru el, cat timp a trait in afara tarii, cuvantul Romania ii amintea de visele sale. Ajuns la Bucuresti, nimeni nu a inteles foamea lui de identitate! Si unii au ras de el, pentru ca identitatea este ca apa: nu-ti dai seama ca ai nevoie de ea decat cand apa nu mai curge pe conducta!

Revoltele de la Chişinău n-au multă culoare

aprilie 8th, 2009

Opoziţia politică moldovenească nu s-a pus în fruntea protestelor declanşate de organizaţii ale societăţii civile. Occidentalii s-au arătat nepregătiţi să sprijine atari mişcări în Republica Moldova. Celor mai mulţi moldoveni le lipseşte informaţia, iar mulţi chiar au votat “stabilitatea” promisă de comunişti. În stradă nu flutură nicio ideologie anti-estică şi pro-vestică. Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o neputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”.

După anunţarea rezultatelor alegerilor din 5 aprilie 2009, conform căror Partidul Comuniştilor din RM a obţinut pentru a treia oară consecutiv procentajul maxim, reprezentanţi ai societăţii civile (Asociaţia Obştească “Hyde Park” şi Think Moldova), precum şi portalul de ştiri UNIMEDIA.MD au declarat ziua de 6 aprilie drept Ziua Naţională de Doliu şi au chemat pe cei interesaţi să se adune pentru a aprinde lumânări în acest sens.

La iniţiativa dată s-au adunat mii de internauţi nemulţumiţi de rezultatele alegerilor, care au protestat în faţa sediilor instituţiilor de stat şi au scandat lozinci anti-comuniste. În cele din urmă la manifestaţie s-au alăturat şi liderii partidelor de opoziţie (PLDM, PL, AMN, MAE), care s-au solidarizat cu protestatarii, iar liderul PLDM, Vlad Filat, i-a chemat în mod public să se adune pe 7 aprilie pentru a continua demonstraţiile.

Această a doua zi de proteste a culminat cu devastarea clădirii Preşedinţiei şi Parlamentului, altercaţii şi acţiuni violente între protestatari şi reprezentanţii forţelor de menţinere a ordinii. Liderii opoziţiei (PL, PLDM, AMN) aflaţi în centrul evenimentelor au demonstrat o oarecare reticenţă, limitându-se doar la suscitarea verbală a protestatarilor, care în lipsa unei organizări şi a unui ghid clar de comportament au atacat sediile Parlamentului şi Preşedinţiei. Pe lângă pagube materiale majore, protestele violente au cauzat şi victime, de pe ambele baricade (poliţişti şi protestatari).

Ezitarea tuturor

Evenimentele de la Chişinău au anumite tangenţe cu particularităţile revoluţiilor colorate din Georgia (2003), Ucraina (2004), în special Kîrghîstan (2005) (pagube materiale majore), de care guvernarea comunistă a reuşit să se protejeze în 2005 renunţând la Memorandumul Kozak, care prevedea federalizarea RM, dar şi la orientarea externă pro-rusă. Spre deosebire, de alegerile din 2005, care au fost susţinute în mod evident de statele occidentale, inclusiv România, scrutinul recent a fost unul urmărit cu precauţie de către SUA şi UE, dar în final recunoscut drept corespunzător cu standardele internaţionale (de către anumiţi oficiali europeni, OSCE, observatorii CSI).

Confuzia occidentalilor în privinţa difuzării unei aprecieri negative privind calitatea alegerilor desfăşurate în RM denotă inexistenţa unei pregătiri prealabile ale acestora cu privire la susţinirea mişcării civile şi a demersurilor partidelor de opoziţie din RM, după cum a fost în cazul revoluţiei “rozelor” din Georgia, dar cu precădere în timpul revoluţiei “oranj” ucrainene.

Victoria “stabilităţii”

Pe de altă parte, nici societatea civilă, inclusiv partidele din RM, nu au formulat mesaje clare în acest sens, axându-se pe cerinţa privind numărarea repetată a voturilor (poziţie susţinută de Vladimir Filat) şi pe criticarea generală a faptului fraudării alegerilor (PL, AMN). Acest lucru indică asupra unei nesustenabilităţi şi incapacităţi a forţelor politice de a fuziona energiile sociale generate de societatea civilă pentru a pune bazele unei revoluţii colorate identice celor de pe spaţiul sovietic din perioada anilor 2003-2005.

Altă dovadă a faptului că “revoluţia colorată” este puţin probabilă este şi circumstanţa că, în realitate, o mare parte din populaţie a votat în favoarea stabilităţii “iluzorii” propagate de PCRM în timpul campaniei electorale, în schimbul schimbării “nepopulare şi imprevizibile” oferite de forţele politice de opoziţie.

Spre deosebire de revolta de la Chişinău, evenimentele din Ucraina şi Georgia nu au avut loc în contextul unei crize financiare mondiale cu repercusiuni adânci asupra propriilor economii naţionale. Prin urmare, fraudarea alegerilor propriu-zise de către comunişti nu poate fi considerată principala premisă pentru victoria lor, ci utilizarea resurselor administrative, accesul disproporţionat la sursele de informare, implicarea factorului rusesc, dar şi victoria “stabilităţii” asupra “schimbării”.

Revoluţie “colorată”?

Dacă în cazul revoluţiei din Georgia şi Ucraina am fost martorii unei coeziuni/ mişcări naţionale, atunci în evenimentele din Chişinău sunt angrenaţte grupuri particulare şi specifice de cetăţeni, în special tineri (antrenaţi în acţiunile directe şi cele mai violente, spre deosebire de liderii partidelor şi categoriile mai în vârstă de populaţie). Un motiv este lipsa accesului la informaţie pentru cei din regiuni, dar şi din capitală, din cauze obiective – blocarea sau bruierea surselor online de informare naţionale şi locale, ascunderea sau dezinformarea populaţiei etc. -, dar şi subiective – dezinteresul unei părţi ale electoratului care în mod benevol au votat pentru PCRM.

În plus, anumite segmente de protestatari sunt de orietare „unionistă” (studenţi basarabeni care îşi fac studiile în România sau simpatizanţi ai acestei mişcări), care urmau să fie susţinuţi şi de alte grupuri de studenţi basarabeni, care însă au fost împiedicaţi să intre pe teritoriul RM.

Implicarea minimă a opoziţiei (timide, insuficient interesate /motivate sau incapabile să organizeze masele şi să declare o acţiune naţională de neacceptare a rezultatelor alegerilor), precum şi combinaţiile nesigure şi uneori incompatibile de protestatari (unionişti, anti-comunişti dar statalişti) reprezintă principalele obstacole pentru înfăptuirea unei veritabile revoluţii „colorate”.

Totodată, evenimentele din RM sunt în afara unui trend regional general caracteristic pentru mişcările “revoluţionare” din cele 3 republici post-sovietice. De asemenea, acţiunile protestatarilor moldoveni nu exprimă aspiraţiile împărtăşite de cei ucraineni şi georgieni, la timpul lor, care condiţionau repetarea alegerilor cu necesitatea ruperii de Estul anacronic şi avansării către Vest, pronunţându-se pentru integrarea europeană şi euroatlantică. Spre deosebire de Kiev şi Tbilisi în zilele revoluţiilor colorate, în centrul Chişinăului persistă puţine drapele ale UE şi nici-unul din cele ale ţărilor străine care ar susţine poziţia protestatarilor – cu excepţia tricoloarelor basarabenilor unionişti.

Toate aceste particularităţi denotă deocamdată o inputinţă internă de a propulsa o „revoluţie colorată”, dar şi o ezitare şi indecizie din partea Occidentului de a susţine in/direct demersurile opoziţiei privitor la fraudarea alegerilor.

Articolul a apărut inițial pe pagina www.adevarul.ro

Republica Moldova îl expulzează pe ambasadorul României la Chișinău

aprilie 8th, 2009
Voronin acuză România direct de incitarea mișcărilor de protestVoronin acuză România direct de incitarea mișcărilor de protest

Ministerul Afacerilor Externe și al Integrării Europene al Republicii Molova a publicat următorul comunicat:

“Pe data de 8 aprilie 2009, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a fost convocat dl Filip Teodorescu, Ambasadorul Extraordinar şi Plenipotenţiar al României în Republica Moldova, căruia i s-a înmînat o notă prin care, în legătură cu acţiuni incompatibile cu activitatea diplomatică, şeful misiunii diplomatice române şi Ministrul-consilier al Ambasadei, dl Ioan Gaborean, au fost declaraţi persona non grata şi urmează să părăsească teritoriul ţării în decurs de 24 de ore.”

Expulzarea urmează declarației președintelui Vladimir Voronin care a acuzat România că este în spatele mișcărilor de protest de la Chișinău și l-a declarat pe Ambasadorul României, Filip Teodorescu, persona non grata.

La rândul său, MAE de la București a replicat prompt:

Ministerul Afacerilor Externe a luat notă cu indignare de decizia autorităţilor de la Chişinău cu privire la ambasadorul României. MAE respinge categoric acuzaţiile formulate de autorităţile Republicii Moldova privind presupuse implicări ale României în afacerile interne ale acestui stat.

MAE subliniază că această acuzaţie este o provocare la adresa statului român. Este inacceptabil ca puterea comunistă de la Chişinău să transfere responsabilitatea pentru problemele interne din Republica Moldova pe seama României şi a cetăţenilor români.

De asemenea, MAE consideră aberante măsurile unilaterale de impunere a restricţiilor de călătorie anunţate de preşedintele Vladimir Voronin.

MAE subliniază că România nu va lua măsuri similare privind personalul Ambasadei Republicii Moldova la Bucureşti şi va menţine sistemul de vize gratuite pentru cetăţenii moldoveni.

România a sprijinit consecvent independenţa, suveranitatea şi integritatea teritorială a Republicii Moldova şi va continua să aibă o abordare europeană în raporturile sale cu statul vecin, în pofida politicii antiromâneşti a autorităţilor comuniste de la Chişinău.

România va susţine în continuare apropierea Republicii Moldova de Uniunea Europeană, inclusiv prin proiectele destinate tinerilor care doresc să studieze în ţara noastră, precum şi participarea la alte programe europene destinate cetăţenilor acestei ţări.

MAE a făcut cunoscută poziţia sa partenerilor din comunitatea europeană şi euro-atlantică.

“Lovitură de stat”

Marți seara, președintele Voronin reacționase vehement la demonstrațiile de protest de la Chișinău.

“Stimaţi concetăţeni,

Astăzi, 7 aprilie, de ziua Bunei-Vestiri, am planificat să adresez un cu totul alt mesaj către popor.

Dar în ultimele ore situaţia în Moldova s-a schimbat cardinal. După anunţarea rezultatelor preliminare ale alegerilor parlamentare, după recunoaşterea rezultatelor acestor alegeri de către OSCE, Consiliul Europei, de către observatorii Parlamentului European, liderii partidelor care au pierdut alegerile au pornit pe calea preluării prin violenţă a puterii de stat.

Incapacitatea de a pierde într-o competiţie democratică cinstită, atitudinea de ignorare faţă de statul de drept, faţă de voinţa exprimată liber poporului, faţă de standardele şi valorile europene i-au împins pe liderii opoziţiei să aleagă calea crimei grave îndreptate împotriva Moldovei.

În această dimineaţă, Vlad Filat, Mihai Ghimpu, Serafim Urechean practic au devenit capii ştabului, care a început lovitura de stat anticonstituţională în Republica Moldova.

Tot ceea ce au întreprins ei în decursul ultimelor zile – acapararea clădirii administraţiei prezidenţiale, asaltul Parlamentului, profanarea drapelelor moldoveneşti nu pot fi calificate decît ca un puci propriu-zis. Organizatorii acestui puci şi-au format un scut viu, alcătuit din studenţi, liceeni şi elevi, pe care i-au instigat să vină în piaţă. Scopurile puciştilor sînt evidente – desfiinţarea statului moldovenesc – lichidarea democraţiei noastre.

Stimaţi concetăţeni!

Actuala guvernare nu va permite nimănui să încalce drepturile omului, să ignore legislaţia şi să satisfacă poftele nesăbuite ale forţelor oculte, extremiste, care doresc să compromită ţara noastră şi s-o implice în jocurile lor murdare.

Mă adresez tuturor cetăţenilor, părinţilor şi liceenilor, inclusiv celor care sînt atraşi în jocurile murdare ale aventuriştilor politici şi ale puciştilor. Declar cu fermitate: aceste instrumente de instigare nu pot fi acceptate, autorităţile legale ale ţării vor sta strajă în faţa puciştilor, vor apăra alegerea democratică pe care a făcut-o poporul la 5 aprilie 2009.”

Suspiciune de fraudă

Marți dimineață, circa 15000 de persoane demonstraseră în fața președinției și parlamentului de la Chișinău, protestând împotriva a ceea ce consideră “falsificarea masivă a alegerilor parlamentare din 5 aprilie”.

Circa 30 de persoane au fost rănite în ciocnirile dintre poliție și demonstranți și au fost operate aproape 200 de arestări.

Și tot marți, un grup de 18 jurnaliști, corespondenți ai unor agenții occidentale de presă acreditați la București au fost împiedicați să intre în Republica Moldova.

Un raport al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) a evaluat în general pozitiv votarea de duminică.

Dar baroana Emma Nicholson, membră britanică a delegației OSCE care a monitorizat scrutinul a declarat la BBC că nu se poate alătura declarației extrem de clduroase a șefului OSCE.

“Problema e că e un raport OSCE, iar în OSCE este, firește, și Rusia, care exprimă vederi diferite, chiar substanțial diferite, de ale mele, de pildă,” a spus Baroana Nicholson.

Parlamentara britanică a adăugat că și ea și alți observatori au “un sentiment foarte puternic că a existat o anumită manipulare” dar că “nu am putut găsi nicio dovadă”.

Între timp, potrivit datelor publicate de Comisia Electorală Centrală, situația după numărarea a 100% din voturi este următoarea:

Partidul Comuniștilor (PCRM) 49,48% 60 de mandate
Partidul Liberal (PL) 13,14% 15 mandate
Partidul Liberal Democrat (PLDM) 12,43% 15 mandate
Alianța Moldova Noastră (AMN) 9,77% 11 mandate

Evenimente postelectorale la Chisinau

aprilie 7th, 2009

Mai multe mii de tineri s-au adunat în fața clădirii președinției de la Chișinău, pentru a protesta împotriva a ceea ce ei consideră “frauda masivă” din alegerile parlamentare din 5 aprilie. Partidul Comuniștilor, condus de președintele Vladimir Voronin, a obținut 50% din voturi. Urmatoarele imagini sunt realizate de Marin TUREA și Sașa CLIUICOV.
!poza41!

!poza42! Pe partea opusă președinției, pe Bulevardul Ștefan Cel Mare, clădirea parlamentului era păzită de polițiști, iar în fața lor erau alte câtea sute de tineri.

!poza43! În apropierea clădirilor președinției și parlamentului, în centrul Capitalei, au fost mobilizate contingente importante ale forțelor de ordine.

!poza44! La un moment dat, demonstranții au atacat clădirea parlamentului, spărgând geamurile de la parter.

!poza45! Au fost înregistrate acte de violență și potrivit relatărilor circa 30 de persoane – demonstranți și polițiști – au fost răniți.

!poza46! Din clădirea parlamentului iese fum, de la incendiile izbucnite în urma asaltului clădirii.

!poza47! Marți 7 aprilie, mai multi moldoveni aflati in Regatul Unit al Marii Britanii au organizat o actiune de protest de solidarizare cu protestele de la Chisinau in fata Ambasadei Republicii Moldova la Londra.

!poza48! La Paris au fost scandate lozinci ca: “Jos comunistii! Jos dictatura! Jos mafia! Libertate! Jos vama, vrem la mama! Mafia nu uita, Basarabia nu-i a ta! Europa! C’est dur, avec la dictature! Opozitie te iubim ori invingem ori murim!”

!poza49! Vineri 10 aprilie 2009, intre orele 4 – 7 pm, un grup de moldoveni si romani s-au strins in fata Ambasadei Moldovei la Washington pentru a-si arata solidaritea fata de cei care in Moldova, au iesit in strada pentru a-si cere drepturile si pentru a li se auzi vocea! Dorinta tuturor este de a se face dreptate si de a se renunta la practicile comuniste.

Variațiuni pe teme de istorie economică traită

aprilie 7th, 2009

Dacă țin bine minte, era în 2003 când Joe Stiglitz a făcut un turneu în România și a ținut un discurs în Aula mare de la ASE. Era una din ultimele sale apariții în calitate de Economist Sef al Băncii Mondiale. Rezervele sale fața de politica îngustă, inflexibilă și restrictivă a FMI-ului de atunci deveniseră manifeste. Si atunci a povestit o întâmplare absolut hilară: Pe la începutul anilor ’90 niste economisti ai Fondului , probabil foarte analitici au facut o serie de calcule, regresii și estimari din care a rezultat că reforma economică în Europa de Est va dura circa patru ani și 8 luni. Dupa ce s-au linistit hohotele de râs, Stiglitz a continuat demistificând analiza economiștilor de la FMI. Acestia erau oameni foarte calificati, aplicaseră instrumente econometrice verificate dar incluseseră în analiza lor premiza ca toate contractele se vor respecta…

Mi-am adus aminte de această anecdotă citind seria de articole admirabile ale “Washington Post” care descriu istoricul și cauzele crizei financiare. Si atunci, am avut revelația faptului că s-a întîmplat același lucru cu operatorii produselor derivate din creditele ipotecare, care în esență sunt valori intangibile bazate pe promisiunea că ”o sa platesc daca pot”. Au aplicat o altă paradigma de genul “ceteris paribus” a rezultat ca derivata respectivă este un titlu de valoare cu evolutie predictibila, i-au dat un nume, și dintr-o entitate abstractă a devenit ceva concret, o marfă care se poate tranzacționa și în loc să conserve gradul de risc al emitentului initial a preluat gradul de risc al institutiei care i-a dat un alt nume și altă înfățișare, o falsă pasăre Phoenix.

O altă paralela între cele două situații este similtudinea comportamentelor arogante ale ”stăpânilor” din lumea financiar bancară. Când în România devenise clar pentru cei care aveau acces la datele financiar- bancare ( de altfel, tinute foarte la secret) ca Bancorex devenise polul care concentra majoritatea ineficiențelor din economie, prudențialitatea bancară fusese înlocuită de ”considerente de politică și strategie economică”, închidera acesteia se lovea de aceleași argumente care le aud și azi despre AIG: “Este prea mare ca să poată fi lichidată !” , “Nu se poate închide pentru ca s-ar bloca toata economia României!” Ei, uite ca s-a putut ! Tot așa, când Bancorex-ul pierdea cam două milioane de dolari pe zi ( și încercați să extrapolati la proporția economiei SUA) șefii Bancorex-ului dadeau dovada de aceiași aroganță de stapâni: își construiau vile imense la Snagov și la Predeal, cumpărau iahturi și șalupe ultraperformante, salariile (foarte confidențiale) erau mult mai mari decât în restul sistemului bancar, se sponsorizau diverse cauze culturale și sociale. La AIG doar ca-i mai simplu: își trag direct ”malaiu”.
Exista însă o totala antiteza între dureroasa reformă economică românească, pacienta aproape omorâtă între oligarhii locali și rigiditatea aplicării ”Washington Consensus” si actuala teorie practicată pe malul Potomacului. Daca sectorului industrial deficitar românesc i se spunea: ”ori privatizare, ori lichidare”, iar sectorului privat emergent i se spunea: ”flexibilitatea structurală a sectorului privat îi va permite sa se replieze și să supraviețuiască și în condiții de acces limitat la credit”, în America de acum pachetele de stimulente din bani publici duc la naționalizări parțiale, rata de referintă se îndreaptă catre epsilon iar statul mai are puțin și pune la zid băncile care nu creditează economia reală. Mi s-a parut ca visez când am vazut acum câteva zile că mai multe bănci regionale au returnat banii publici din pachetul de stimulare (de ordinul sutelor de milioane), decât să fie puse în situația de a primi ordine de la Trezorerie, de nu da prime sau de a le face publice. Si exemplele ar putea continua…

Daca filozofia FMI este dirijată de SUA, așa cum susțin multi, morala este clara: proverbul ”Să faci ce zice Popa, nu ce face Popa!” are valoare universală.

Articol de pe bordul vaporului Tahitian Princess

aprilie 6th, 2009

Noutate lingvistica in Travel Dictionary: Precautie Antipiratereasca. Calatorii vaselor ce navigheaza prin stramtoarea Aden ce margineste apele Somaliei, au inceput deacum sa fie instruiti de catre echipaj cum sa actioneze in caz ca ambarcatiuni hostile vin in contact cu nava lor. Contrar vechilor principii de pregatire anterioara care in caz de naufragiu, toti pasagerii trebuiau sa se adune in locuri predestinate unde primeau indicatii cum sa paraseasca vasul in maniera ordonata, in situatia de atac pirateresc, fiecare pasager trebuie sa se retraga in propria lor cabina evitand ferestrele si peretii exteriori ai ambarcatiunii, asteptand cu usile deschise indicatiile echipajului.

In situatia unui atac pirateresc trebuie evitata aglomeratia si se recomanda fiecaruia sa ramana asezat cat mai spre centru vaporului, in camera respectiva. Un singur reprezentat al familiei ce calatoreste va mentine contactul cu echipajul prin usa deschisa din interior.

O alta masura de prevedere este aceea de a parcurge prin zona in grupuri de vapoare la mica distanta intre ele , ca un convoi maritim, in timp ce ambarcatiuni militare ce apartin fortelor NATO mentin a monitoring contact de la o distanta minima.

Desi inca nu sunt cazuri in care ambarcatiuni turistice au fost atacate de pirati, se pare ca istoria este pe cale sa inregistreze un nou pas indarat in evolutia ei.

Urmările alegerilor din 5 aprilie 2009: RM cu sau fără Occident?

aprilie 6th, 2009

Impactul pe termen lung a scrutinului din 5/04/09 asupra vieţii politice moldoveneşti, dar şi asupra comportamentului „actualei-nou alesei” conduceri ai RM sunt imprevizibile. În primul rând, ambiguitatea este determinată de repercursiunile crizei financiare mondiale care dezvoltă reflexe retractive din partea UE şi SUA, în ce priveşte promovarea “convertirii” statelor post-soviectice. Ca efect aferent al crizei poate fi distins intensificarea acţiunilor de construire a unei ordini mondiale multilaterale, în care Rusia îşi privează dreptul de veto privind destinul statelor ex-sovietice (RM, Ucraina, Georgia etc.) în materie de integrare euro-atlantică şi europenizare. Alt doilea motiv care împiedică asigurarea unei clarviziuni constă în gradul influenţei crizei financiare globale asupra situaţiei socio-economice din RM şi a abilităţii de administrare a acesteia de către noua/vechea guvernare comunistă. În acest sens, starea de lucruri vor depinde de mai multe componente interdependente:

• Reacţia Occidentului la natura alegerilor din 5 aprilie 2009, calificate de partidele de opoziţie şi de societatea civilă per ansamblu drept fraudate. În rezultat, prefigurarea intenţiei UE de a negocia un Acord de asociere limitat şi restrictiv ca măsură de sacţiune pentru desfăşurarea unor alegeri incorecte [1]. În cazul SUA – conformitatea şi acceptabilitatea rezultatelor alegerilor parlamentare pentru strategia americană în relaţia cu RM, care s-ar putea manifesta în reducerea finanţărilor pentru proiectele economice şi de reformare a instituţiilor politice prevăzute de către Programul Copact desfăşurat de Millennium Challenge Corporation [2].

• Deschiderea şi capacitatea Rusiei de a acorda asistenţă financiară guvernării comuniste în cazul developării dificultăţilor economice (la fel ca în cazul Armeniei, Kîrghistanului şi Belarusului – credite de sprijinire a economiilor unor din aliaţii ruşi/ţările strategice pentru Rusia în CSI) [3]. În acelaşi timp, capacitatea Moscovei de a contrabalansa stimulentele UE şi SUA în cadrul guvernării comuniste (aprofundarea integrării europene versus orientarea pro-rusă şi intensificarea proceselor integraţioniste din CSI contra ajutor financiar).

• Compatibilitatea agendei politice a guvernării comuniste cu perspectivele externe existente. După exemplul Belorusului, care în pofida etichetării de “ultima dictatură din Europa” a fost inclusă în Parteneriatul Estic, a Cubei care urmează să fie graţiată de către administraţia americană “Obama”, noua/vechea guvernare comunistă este încurajată să continue jocurile duplicitare în raport cu actorii externi. Astfel, indiferent de calitatea alegerilor parlamentare UE va acorda în orice caz Acord de Asociere cu RM, indiferent de faptul că acesta ar putea fi mai puţin ambiţios şi aprofundat (din raţionamentul asigurării unei stabilităţi controlate în regiune, care urmare a avansării Rusiei, conflictului militar din Georgia şi acţiunilor clandestine ale Chişinăului pe marginea problemei transnistrene etc.). Iar SUA, interesată de detensionarea relaţiilor cu Moscova, concomitent cu consolidarea democraţiilor tinere şi eliminarea zonei de influenţă asupra spaţiului ex-sovietic adjudecat de Kremlin, ar fi înclinată să păstreze dialogul cu noua conducere de la Chişinău (contribuind în continuare la democratizarea RM, prin instrumentele de „low” şi “soft” policy mai mult decât prin măsuri de constrângere).

• Corelarea impulsurilor geo-politice regionale cu comportamentul PCRM în general. Poziţia multevectorială externă resetată în mod repetat de către comunişti are un caracter sezonier şi uneori accidental, fiind strâns legată de condiţiile geo-politice din jur. În acest sens, PCRM-ul va urmări să cadă în stare de repaus şi de aşteptare, datorită ameninţărilor crizei financiare, dar şi pentru că Ucraina este în toiul alegerilor prezidinţiale şi se confruntă cu consecinţe grave ale recesiunii economice internaţionale, fapte ce vor clarifica tendinţele geopolitice regionale şi direcţia convenabilă spre adoptare de către conducerea comunistă.

• Comportamentul opoziţiei – coagulare sau divizare. Traiectoria acţiunilor întreprinse de opoziţie ar putea lăsa careva amprente asupra evoluţiei mediului politic din RM. O confruntare similară celei din Consiliul Municipal Chişinău, cu o conduită non-pragmatică, necoordonată şi incoerentă la nivel de acţiuni şi retorică, va acorda şi mai multă legitimitate PCRM-ului „monopolist” în sfera mass-media. De altfel, acest tip de comportament ar putea fi cultivat, provocat şi inoculat în mod artificial sau exagerat nu doar forţelor politice din parlamentul cvadripartit, dar în principal opiniei publice dominante referitor la partidele democratice/liberale pro-româneşti, euroatlantiste şi/sau anti-ruse.

Constatările menţionate arată un grad mare de impredictibilitate şi accidentalism în ce priveşte orientarea şi aprofundarea relaţiilor cu Occidentul, atât din partea factorilor exogeni, cât şi ca urmare a acţiunilor actorilor interni ai politicului moldovenesc. În urma alegerilor, electoratul a ales “stabilitatea” în loc de „schimbare”, chiar dacă excludem procentele trucate şi însuşite de PCRM, inclusiv cu implicaţia crizei financiare mondiale extrem de mobilizatoare pentru alegătorii “comunişti”. De aceea, comuniştii vor folosi acest demers pentru a împăca electoratul şi a-l antrena în acţiunile de consolidare a identităţii moldoveneşti-comuniste, care după origine reprezintă anti-podul identităţii europene prezentă pe malul drept al Prutului (România europeană şi euroatlantistă) protejată şi promovată la nivel european. Comuniştii în sine reprezintă elemente anti-occidentale, nu numai datorită acţiunilor anti-europene (anti-democratice: încălcarea flgrantă şi masivă a drepturilor fundamentale ale omului care formează pilonii democraţiilor occidentale, adoptarea unor acte legislative anti-democratice etc.), dar şi ca urmare a valorilor istorice şi ideologice asumate (promotori ai produsului regimului sovietic, protejarea şi muşamalizarea crimelor regimului totalitar, deformarea, ascunderea şi manipularea datelor istorice). Aceste derapaje de la traseul democratizării autentice şi europenizării reale din partea conducerii RM pot deveni şi mai regulate şi anacronice o dată ce UE îşi omogenizează şi consolidează poziţii univoce vizavi de condamnarea regimurilor autoritate şi totalitarea, inclusiv celor comuniste, [4] urmăreşte eficientizarea reformării instituţionale şi a solidificării statului de drept în RM [5]. Mai mult decât atât, emergenţa continuă a Rusiei adepte a “democraţiei suverane” ar putea la fel avantaja constucţia unei RM “non-europene”, divizate teritorial şi neutre/non-euroatlantiste de către comunişti.

continuarea pe www.cenusadi.wordpress.com

Triumful lui Voronin

aprilie 6th, 2009
Voronin domină în continuare viața politică din Republica MoldovaVoronin domină în continuare viața politică din Republica Moldova

Trebuie să încep prin a recunoaște că m-am înșelat: am pronosticat victoria Partidului Comuniștilor (PCRM) în alegerile parlamentare, dar nu am prevăzut amploarea ei. Estimam la 53 din 101 numărul de mandate ce le va obține partidul condus de președintele Vladimir Voronin, iar numărul real este probabil de 61 – exact majoritatea necesară în parlament alegerii noului președinte.

Procentual, PCRM a obținut practic același scor ca în 2001 și a întors la alegerile din 2009 tendința de declin manifestată de atunci și care a culminat cu scorul catastrofal – 34% – la alegerile locale de acum doi ani.

Care e explicația acestei sfidări a uzurii la guvernare de către PCRM? În primul rând s-a dovedit că președintele Voronin a învățat rapid lecția înfrângerii de acum doi ani și a trecut instantaneu la dezbinarea opoziției, fărămițată oricum în șase sau șapte partide.

Spectacolul jalnic de la Consiliul Municipal Chișinău, unde opoziția avea majoritatea a constituit un prilej excelent pentru liderul PCRM de a avertiza electoratul ce s-ar întâmpla la nivel național în cazul repetării la parlamentarele din 2009 a victoriei opoziției de la localele din 2007.

Apoi, administrația condusă de PCRM a știut să capitalizeze creșterea economică din ultimii patru ani, generată de banii trimiși acasă de moldovenii care lucrează în străinătate și de influxul masiv de investiții străine.

Voronin a restabilit echilibrul între aparenta dorință de orientare către Uniunea Europeană și influența zdrobitoare a Rusiei în regiune, pe fondul îndepărtării perspectivei reintegrării regiunii nistrene în Republica Moldova.

Apoi, promovarea unor oameni fără rădăcini în PCRM cum sunt președintele Parlamentului, Marian Lupu, și premierul Zinaida Grecianîi (care l-a înlocuit pe ineptul Vasile Tarlev) a dat o imagine nouă partidului în ultimii doi ani. Rămâne de văzut care dintre cei doi va ocupa postul de președinte și care cel de premier, fiind de așteptat ca Voronin, împiedicat de Constituție să candideze pentru al treilea mandat, să fie ales președinte al Parlamentului.

Obținând al treilea mandat consecutiv cu majoritate absolută, caz unic în fostele țări comuniste din Europa, și extreme de rar în ultimii 20 de ani în Europa în general (o excepție e Partidul Laburist Britanic sub conducerea lui Tony Blair), PCRM riscă să devină și mai arogant și autoritar la guvernare, cum l-au caracterizat adversarii politici.

Este timpul ca Vladimir Voronin, care a dovedit încă o dată că nu are rival pe scena politică din Republica Moldova, să reformeze PCRM, așa cum declarase într-un interviu la BBC în ziua alegerilor în 2005, transformându-l într-un partid socialist de tip european.

Liderul PCRM ar trebui să dea dovadă de înțelepciune și generozitate în victorie, evitând orice triumfalism și răfuieli cu opoziția, și să treacă la rectificarea abuzurilor semnalate de organizațiile internaționale, mai ales cu privire la corupție și încălcarea libertății de exprimare.

Dezastrul opoziției

Cât privește opoziția, ea a regresat atât în raport cu 2007, cât și cu precedentul scrutin parlamentar din 2005.

Cele trei partide care au intrat în parlament – Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN), care pretind că îmbrățișează doctrina liberală, trebuie să fuzioneze de urgență, de preferat sub conducerea primarului Chișinăului, Dorin Chirtoacă, secondat de liderul PLDM, Vladimir Filat, care ar trebui să abandoneze aerele de primadonă, deoarece pe lângă un Vladimir Voronin este un pigmeu politic.

Actualul președinte al PL, unchiul lui Chirtoacă, Mihai Ghimpu, ar trebui să părăsească avanscena politicii moldovenești unde este complet irelevant, la fel ca și liderul AMN, Serafim Urecheanu.

La fel de discreditați, liderul Partidului Popular Creștin Democrat, Iurie Roșca, liderul Partidului Social Democrat, Dumitru Braghiș, liderul Partidului Democrat, Dumitru Diacov și liderul Uniunii Centriste, Vasile Tarlev, trebuie să facă și ei singurul lucru onorabil care le-a mai rămas și să se retragă din funcție.

Rezultatul alegerilor constituie o lecție și pentru clasa politică și liderii de opinie din România, care de regulă, în majoritatea lor, nu înțeleg mai nimic din ce se petrece în Republica Moldova (sau nu-i interesează).

Cred că e momentul ca opinia publică, mai ales cea a “elitelor” de la vest de Prut să înțeleagă că au de a face în persoana lui Vladimir Voronin cu un lider legitim și abil și să nu-l mai desconsidere în fel și chip.

De asemenea, cred că a venit momentul să se înțeleagă în România că populația din Republica Moldova nu e interesată în majoritatea ei de o unire cu “frații de peste Prut”. Cei mai mulți doresc integrarea europeană, iar în lipsa ei un pașaport românesc ca să poată călători, nu din dragoste față de România, dar reunificarea nu e în mintea celor mai mulți o prioritate.

Electoratul a validat încă o dată, în lipsa unei alternative credibile Partidul Comuniștilor, și asta i se datorează aproape în exclusivitate lui Vladimir Voronin. Status-quo a triumfat din nou în Republica Moldova.

G20 – MULTILATERALISM, TRIUMFALSIM ŞI DATORII MAI MARI

aprilie 6th, 2009

Einstein spunea că „nici o problemă nu poate fi rezolvată cu acelaşi mod de gândire cu care a fost creată”. Vor reuşi oare liderii care s-au reunit la summitul G20 de la Londra să dovedească tocmai contrariul? Criză economică a fost generată, în esenţă, de datorii fără acoperire. Datorii la nivel personal, corporatist, bancar şi guvernamental. Şi totuşi cei mai puternici lideri ai planetei, cei care reprezintă 90% din avuţia omenirii, au hotărât că singura soluţia viabilă este reîntărirea unui sistem care să permită dobândirea unor datorii şi mai mari.

O soluţie lipsită de logică sau un start curajos pe căile nebătătorite ale mult trâmbiţatei „noi ordini economice”?

OBAMARAMA
În primul său turneu internațional, în calitate de preşedinte, Barack Obama, a adus cu el întreaga Casa Albă. Cu un anturaj de 500 de oficiali, o limuzină blindată de 300,000 de dolari, 200 de agenţi ai serviciilor secrete, o echipă de 6 medici şi o suită de mulţi alţi aghiotanți, preşedintele, comenta un oficial, dovedeşte că America este în continuare singura supraputere.
Chiar dacă au fost epicentrul crizei, Statele Unite au o economie de 14 trilioane de dolari care a fost şi a rămas deocamdată forţa motrice a creşterii globale. Uniunea Europeană are cumulativ o economie comparabilă dar deciziile politice sunt dominate de interesele naționale din 27 de state. China şi Rusia vorbesc despre necesitatea unei supra-valute care să înlocuiască dolarul american, dar în realitate sunt dependente de refacerea grabnică a economiei americane. Interdependenţa este totală. Şi aceasta explică atât gravitatea situaţiei cât şi potențialul unei soluţionări.
„Am venit aici să ascult dar şi să conduc”, a declarat Obama, „G20 trebuie să respingă protecționismul, să sprijine pieţele emergente şi să lucreze împreună. Va fi o greşeală să ne bazăm deciziile pe frică”, a subliniat preşedintele american respingând criticile că Statele Unite au divergenţe cu alte state privind pachetele de stimulare .

INTENŢII ŞI PROCLAMAŢII

După luni de maraton diplomatic, summitul propriu zis a durat doar 4 ore şi 35 de minute, timp în care politicienii care hotărăsc soarta mapamondului au reuşit să-şi sincronizeze coreografia. Au căzut de acord şi au semnat un comunicat „istoric”.

La sfârșitul summitului, Gordon Brown a declarat că planul „include cea mai masivă injectare de fonduri din istoria omenirii şi se va ridica până la anul la 5 trilioane de dolari”. În comunicat însă chestiunea cheie a pachetelor de stimulare a fost exprimată în terminologia imprecisă a reuniunilor mondiale cu angajamentul „să se facă tot ceea ce va fi necesar pentru stimularea propriilor economii”.

Nici măcar carismaticul Barack Obama nu a reuşit să-şi convingă colegii din G20 cât este de imperativ ca statele să cheltuiască 2% din PIB pentru relansarea economiilor naționale. Franţa şi Germania s-au opus cu înverşunare să-şi mărească şi mai mult deficitul. Premiul Brown ar fi urmat modelul american, fie din convingere fie din devotament faţă de „relaţia specială” anglo-americană, dar guvernatorul Băncii Angliei i-a tăiat din entuziasm spunându-i că nu are cu ce să finanţeze un astfel de program.

Liderii au anunţat şi un pachet de finanţare a comerţului mondial în valoare de 250 de miliarde de dolari menit să stimuleze schimburile comerciale. Analiști mai cinici atrag atenţia că acest pachet nu este mai mult decât o reambalare a unor promisiuni mai vechi şi că „fondurile noi” nu depăşesc de fapt 4 miliarde.

FMI – RĂU CU RĂU, DAR MAI RĂU FĂRĂ RĂU

Cel mai important rezultat este întărirea Fondului Monetar Internaţional ale cărui resurse vor fi suplimentate cu 500 de miliarde de dolari, punându-se astfel la dispoziţia fondului 750 de miliarde de dolari pentru ţările cele mai afectate de criză.
Resursele FMI au fost puse la grea încercare în ultimele luni când s-a văzut nevoit să vină în ajutorul multor state din Europa de Est. FMI va avea de acum încolo şi posibilitatea să împrumute bani de pe pieţele internaţionale de capital şi să-şi vândă din rezervele de aur pentru a dispune de mai multe lichidităţi. Pe lângă considerentele umanitare şi politice, speranţa este că injecţii masive de capital vor crea noi pieţe importante de consumatori care să ajute la creşterea economică globală.

Cifrele pronunţate de premierul Brown şi de politicieni în general trebuie însă tratate cu precauţie. „La o examinare mai exactă , scrie cotidianul de centru dreapta The Daily Telegraph, acest trilion menit să ne scoată din prăpastie are la fel de multă soliditate ca tenebroasele instrumente financiare care ne-au împins în acest dezastru”.

Oxfam şi alţi militanţi împotriva sărăciei au atras atenţia că Fondul Monetar, cunoscut pentru condiţiile extrem de stringente impuse ţărilor beneficiare va promova în continuare aşa numitul Consens de la Washington care se bazează pe pieţele financiare, comerţul liber şi privatizare. Lordul Mandelson, eminenţa gri din spatele premiului Brown, insistă însă FMI se va schimba, va face şi „împrumuturi preventive” iar ţările beneficiare nu se vor mai simţi atât de stigmatizate.

LISTE NEGRE

Tema stigmatizării pare să-i fi preocupat pe liderii plantei. Problema anomaliilor care sunt paradisurile fiscale va fi rezolvată prin publicarea „la momentul oportun” a unor liste negre în care vor fi „nominalizate şi făcute de ruşine” teritoriile care nu respectă regulile OCDE. Nu cred că iniţiativa a creat prea multă panică în Monaco, Liechtenstein, Macao sau Hong Kong.
„Este pentru prima oară, a precizat premierul britanic, că am stabilit împreună un set de principii pentru reformarea sistemului bancar global. Acestea includ reglementarea fondurilor speculative, combaterea spălării de bani şi a evaziunii fiscale şi stabilirea principiilor privind remuneraţia şi primele primite de bancheri.”

Deşi nu s-a ridicat la expectaţiile iniţiale acest summit marchează începutul unei mutaţii spre un capitalism cu un sistem ceva mai strict de reglementare şi un FMI mai puternic. Ideea că summitul ar marca o tranziție spre „un capitalism cu valori morale” mă duce însă cu gândul la „socialismul cu faţă umană”.

SUCCES PARŢIAL

Euforia că reuniunea sau că Gordon Brown, principalul său promotor, va „salva omenirea” a fost de la început nerealistă. Există însă speranţe că în anul de criză 2009 summitul G20 a făcut mai mult decât să reformuleze promisiuni vagi sau să promită bani pe care nu-i va plăti niciodată.

Precedentele în acest sens sunt nenumărate. Angajamentul ani-protecționist de la summitul G20 din noiembrie trecut a fost încălcat sub diverse forme de 17 dintre semnatari. Exemplul cel mai clar este condiția “Buy American” din pachetul Obama de refacere economică în care se prevede ca fierul şi oţelul să fie cumpărat din Statele Unite.

De atunci însă situaţia s-a agravat mult chiar dacă s-au luat măsuri de urgenţă împotriva unei posibile implozii a sistemului financiar din lumea dezvoltată. Miile de miliarde cheltuite în diverse valute nu au dat încă rezultatele dorite. În noiembrie 2008, OCDE preconiza o contractare economică de 0,4%, a celor 30 de state membre, acum, la începutul lunii aprilie 2009, se preconizează un minus de 4,3%, deci o contractare de aproape 10 ori mai mare. Europa de est se agaţă din nou de colacul de salvare al FMI: Se aud din ce în ce mai tare vocile sirenelor naţionaliste. Anvergura crizei este de necontestat. La fel şi interdependența dintre state.

„Nu există decât o linie subțire, avertiza Ban Ki-moon, secretarul general al Naţiunilor Unite, între bănci falimentare şi state falimentare, şi dacă o vom trece vom fi cu toţii în pericol”.

Nu cred că există multe îndoieli că grupul celor 20 încearcă să readucă stabilitate în sistemele financiare şi să introducă politici fiscale pentru a impulsiona cererea. Întrebarea este cum o va face în realitate.

Care va fi formula care să le permită liderilor unor state cu interese divergente să investească trilioane în propriile economii fără să fie acuzati că subvenţiile, chiar şi atunci când se numesc recapitalizări, nu sunt decât o altă formă de protecţionsim? Cum se va rezolva contradicţia între un intervenţionism masiv din partea statului şi un comerţ bazat pe legile concurenţei? Care este distincţia între protecţionism şi măsurile care garantează liniştea socială? Şi cum să-i facă cineva pe anglo-saxoni să accepte reglementări stricte şi transparente când tocmai lipsa acestora le-a garantat poziţia dominantă pe pieţele financiare? Cum poate fi convinsa China să-ţi ajusteze valuta pentru a-şi face exporturile mai puţin competitive?

Planul adoptat la Londra nu răspunde acestor întrebări. Chiar şi aşa este o reuşită că liderii planetei au venit cu toţii, au semnat cu toţii şi că n-au plecat supăraţi. S-a îmbunat până şi Nicolas Sarkosy care ameninţase că va boicota reuniunea dacă nu se va ţine cont de cerinţa Franţei şi a Germaniei pentru reglementări mai stricte. Rusia şi SUA au anunţat că îşi vor reduce arsenalul nuclear. Să fie acesta primul din efectele benefice ale crizei economice? Greu de spus. În orice caz, toată lumea s-a declarat mulţumită la plecare. Hotărâtă să se întâlnească din nou.

Ajută-l pe Iustin! deschide-ţi inima, întinde-ţi mâna spre noi

aprilie 6th, 2009

Iustin Stiuca, student la Facultatea de Teologie – Craiova si profesor de Religie la Şcoala Generală Plopşoru, are doar 22 de ani … şi vrea să trăiască printre elevii care îl au ca dascăl, alături de care s-a simţit întotdeauna împlinit.

TREBUIE SĂ ÎL AJUTĂM!

Se numeşte Iustin şi suferă de o boală cruntă care l-a vânat la o vârstă la care ar fi trebuit să-şi întemeieze o familie, un rost în viaţă. Leucemia acută promielacitară (LAM 3) l-a prins în mrejele ei fără să ţină seama de vârsta fragedă, de credinţa puternică din sufletul lui şi nici de cei care îl iubesc.
Cum a început? Cum a aflat?

Totul a început … cu dureri de spate, dureri la coloană. A fost la control (în Tg-Jiu), diagnosticul a fost discopatie lombară, iar analizele la sânge au ieşit bune. Nimic din aceste analize nu prevestea existenţa cruntei boli. Au început să apară dureri musculare şi stări de oboseală din ce în ce mai acute (uneori adormea pe scaun), iar în ultimul timp nu mai avea poftă de mâncare şi îi apăreau răni în zona gurii.

Marţi, 03 martie le-a arătat colegilor din cancelarie cum îi apăreau echimoze doar la simpla atingere. Miercuri, când ne-am întâlnit ultima oară părea vesel, glumeţ (cum era de obicei) însă nu putea să stea pe scaun din cauza durerilor la coloană.

În urma insistenţei unchiului său a acceptat să meargă la un control mai amănunţit.
Joi, după amiază (probabil orele 14), după încheierea programului şcolar, cu rucsacul în spate a plecat încrezător către Spitalul Militar – Bucureşti. Probabil a ajuns în jurul orelor 20 când a făcut un set de analize. Proba de sânge, luată din venă nu a arătat nimic suspect doctorilor.

Şi totuşi … o ultimă probă luată din ţesut a scos la iveală marea nenorocire.

Urmarea?

A fost transferat la Institutul Clinic Fundeni, iar în jurul orelor 24 era sub tratament citostatic.

Acum, Iustin are nevoie de noi, aşa că haideţi să trecem la fapte.

Unde se face operatia si de ce suma are nevoie Iustin pentru a fi salvat?

Iustin are nevoie de transplant de maduva urgent, operatia costa 150 000 euro si trebuie facuta in Irlanda in luna Mai 2009

Ajutaţi-l pe Iustin!!!

Pt. informaţii: 0722.713.893 – Stiuca Petre (tatal lui Iustin)
Donaţii (Raiffeisen Bank):
EURO: RO19RZBR0000060011461183
LEI: RO56RZBR0000060006464047
Conturile sunt deschise pe numele Stiuca Petre

Cum il contactez
March 14th, 2009
0722.713.893 – Stiuca Petre (tatal lui Iustin)
0766.621.206 – Badea Alin (Profesor, coleg cu Iustin)
0253/285.903 – Stiuca Constantin (unchiul lui Iustin)
0253/285.941
0728.107.735

7 aprilie – Ziua Mondială a Sănătăţii

aprilie 6th, 2009

OMS „Organizaţia Mondială a Sănătăţii” sau World Health Organization cu sediul central la Geneva a fost înfiinţată la 7 aprilie 1948, având în prezent un număr de 192 de state membre.

Este o organizaţie internaţională care are rolul de a menţine şi coordona situaţia sănătăţii populaţiilor pe glob. Strategia de combatere a bolilor a fost formulată în „Declaraţia de la Alma-Ata” 1978 din Kazahstan.

Concepţia despre sănătate şi despre menţinerea ei prin strategia combaterii bolilor este formulată în „Charta de la Ottawa” 1986.

Iar din 1950 Ziua Mondiala a Sanatatii a fost celebrata pe 7 aprilie a fiecarui an, scopul acestei zile fiind acela de a creste nivelul de cunostinte la nivel global pe o anumita tema de sanatate si de a atrage atentia asupra unei zone prioritare de care sa se ocupe OMS.

În acest an, Ziua Mondială a Sănătăţii va fi organizată sub egida „Salvăm vieţi: pregătim spitalele pentru situaţii de urgenţă” şi se va concentra pe siguranţa mijloacelor medicale şi promptitudinea lucrătorilor din domeniul sănătăţii, care îi tratează pe cei aflaţi în situaţii limită.

Cu acest prilej, vor fi dezbătute probleme de actualitate ce privesc condiţia medicului în societatea românească şi pregătirea personalului medico-sanitar în situaţii limită .

Romania figureaza pe lista Organizatiei Mondiale a Sanatatii cu 6 factori de risc major la adresa sanatatii, care trebuie urgent eliminati de autoritatile de la Bucuresti:
bolile cronice,
anemia,
alimentatia defectuoasa a copiilor,
obezitatea si subnutritia,
accesul la apa si sisteme sanitare, precum si
consumul de alcool si tutun.

În 20 martie 2009, comisarul european pentru sănătate Androulla Vassiliou a lansat, la Bucureşti, versiunea în limba română a portalului UE dedicat sănătăţii publice. Portalul a fost construit pe principiul multifuncţionalităţii – “one stop shop” – şi se adresează persoanelor interesate să afle ce se întâmplă în Europa în ce priveşte o gamă largă de teme legate de sănătate, atât la nivel european, cât şi naţional. Odată cu lansarea acestei versiuni, portalul va deveni disponibil în 22 de limbi oficiale ale UE, la adresa: http://health.europa.eu.

Portalul UE dedicat sănătăţii se adresează tuturor celor interesaţi de acest subiect, inclusiv cadrelor medicale, oamenilor de ştiinţă, autorităţilor din domeniu şi, nu în ultimul rând, cetăţenilor.

La lansarea portalului în limba română, dna Vassiliou a declarat: “Oamenii au nevoie să ştie tot mai multe despre sănătatea proprie, iar internetul este utilizat tot mai mult ca sursă de informaţie în domeniu. Unul din cinci pacienţi caută informaţii relevante online, însă volumul de informaţie contradictorie disponibil pe internet este uimitor. Trebuie să îi ajutăm pe oameni să navigheze cu succes prin această bogăţie informaţională pe care o pune la dispoziţie internetul.

Portalul UE dedicat sănătăţii are în vedere găsirea de soluţii pentru această problemă. A fost construit astfel încât să furnizeze informaţie de înaltă calitate, uşor de înţeles şi de încredere în domeniul sănătăţii publice, în toate limbile oficiale ale Uniunii.”

Sunt disponibile informaţii şi de la agenţiile europene cu responsabilităţi în domeniu, cum ar fi cele care se ocupă de maladiile transmisibile, prevenirea consumului de droguri, sănătatea şi siguranţa la locul de muncă, precum şi de medicamente. O secţiune dedicată statelor membre permite accesul la informaţii din domeniul sănătăţii şi politicilor relevante desfăşurate de guvernele naţionale.

Există şi secţiuni dedicate organizaţiilor neguvernamentale europene şi organizaţiilor internaţionale, unde se găsesc detalii despre activitatea desfăşurată de acestea.

O femeie aleasă în fruntea Partidului Socialist Ungar

aprilie 5th, 2009

În sfârşit, după două săptămâni, din care prima avea chiar trăsăturile unei comedii politice, Gordon Bajnai, candidatul socialiştilor şi liberalilor pentru postul de prim ministru, poate să se liniştească. La 5 aprilie, atât congresul Partidului Socialist Ungar, cât şi consiliul naţional al Partidului Liberal-democrat, au aprobat programul de austeritate (măsurile prevăzute ar asigura o economie bugetară de 600 miliarde de forinţi, deci peste 2 miliarde euro), astfel că grupul parlamentar socialist poate să depună moţiunea de cenzură constructivă, propunând în fruntea cabinetului pe Bajnai, actualul ministru al economiei şi dezvoltării naţionale, în locul premierului-demisionar Ferenc Gyurcsány, Bajnai a declarat la congresul socialiştilor că obiectivul lui este scoaterea ţării din criză, apărarea locurilor de muncă şi a familiilor, întărirea economiei ungare, şi va rămâne în post, până când va fi susţinut de majoritatea parlamentară. \”Sunt portar într-o echipă de fotbal şi nu un înaintaş dibace\” – sublinia la congres. Realizarea măsurilor preconizate necesitâ însă sacrificii dureroase din partea populaţiei.

Dacă majoritatea parlamentară este asigurată de socialişti şi liberali – dealtfel partide reunite, liberalii promiţând susţinerea noului guvern –, opoziţia în frunte cu FIDESZ, alături de creştindemocraţi, refuză în continuare să discute cu Bajnai, şi revendică organizarea unor alegeri anticipate.

Forumul Democrat Maghiar (FDM) – care în 1990 ca cel mai puternic partid, putea să formeze guvernul, azi a rămas în parlament doar cu 9 deputaţi – acceptând programul propus de Bajnai, consideră că acesta tratează doar peoblemele crizei şi este insuficient pentru întroducerea unor reforme structurale. După ce Bajnai a declarat în faţa socialiştilor că nu doreşte să rămâne în fruntea guvernului după alegerile din primăvara anului viitor, FDM susţinând că pentru lichidarea urmărilor crizei şi redresarea economică a ţării ar fi suficient doar un semestru, s-a apropiat de FIDESZ, cerând de asemenea alegeri anticipate.

În timp ce lucrările congresului socialiştilor şi ale şedinţei liberalior se defăşurau încă, în piaţa Eroilor din capitală şi în mai multe oraşe provinciale, zeci de mii de cetăţeni mobilizaţi de unele organizaţii civile conservatoare, au demonstrat pentru ţinerea unor alegeri anticipate. Peste 25 mii demonstranţi au fost prezenţi în piaţa Eroilor din capitala Ungariei, şi au înmânat o petiţie adresată preşedintelui ţării, revendicând alageri anticipate.

O femeie în fruntea Socialiștilor

La 5 aprilie, conform aşteptărilor, Ildikó Lendvai, care până acum se afla în fruntea grupului parlamentar socialist, a devenit cu 91 la sută din voturi, preşedinta partidului, în locul lui Ferenc Gyurcsány,

Lendvai, în vârstă de 63 ani, profesoară de istorie-filozofie, între 1974-1981 a lucrat în aparatul fostului UTC, apoi al Academiei de Ştiinţă. În 1984 a devenit activista Secţieiu culturale a CC al Partidulşui Socialis Muncitoresc Ungar. După prăbuşirea regimului comunist, condus o editură literară. În 1994 a fost aleasă în parlament., iar în 1998 ca adjunct al şefului grupului parlamentar. În 2000 a devenit vicepreşedinta partidului şi din 2002 conduce activitatea grupului parlamentar.

Ildikó Lendvai foarte des este prezentă în mediilke de informare, cu glasul ei caracteristic.

Chifteluțe de post

aprilie 5th, 2009
Diagrama cu planta de soiaDiagrama cu planta de soia

Sa fiu in pas cu perioada de dinaintea sarbatorilor pascale m-am gandit la o reteta proprie vegetariana pe care doresc sa o impartasesc cu toti cititorii. Gustul chiftelutelor propuse in prezentul articol rezista pana si pretentiilor celor mai indarjiti adversari ai vegetarismului, nesesizand diferenta de mancarea gatita cu carne.

Carnea tocata este inlocuita cu o cantitate egala de tofu marinat in prealabil si tocat, amestecat cu alte legume.
Ce este tofu-ul si calitatile acestuia necesita un un articol separat neepuizand insa subiectul. Proteinele vegetale, mai ales cele din soia devin din ce in ce mai mult un ingredient comun si nicidecum unul exotic.

In functie de ingrediente sugerez, de fapt, trei feluri de chiftelute in functie de amalgamul de mirodenii folosite in marinarea tofu-ului : chiftelute a la chinoise (sos soia, ghimbir ), chiftelute indo-thai Satay (susan, sos chili, lapte de nuci de cocos, curry, limete –lamai verzi etc), chiftelute italienesti (usturoi, ulei de masline pur, branza parmezan, buchetiera oregano, rozmarin, patrunjel verde).

Dat fiind gradul de popularitate si de usurinta a variantei europene supun atentiei Dvs aceasta reteta, numind-o un capriciu italian ce constituie un deliciu si pentru copiii nostri, pentru care spaghetele cu chiftelute ca si pizza sunt considerate ca foarte indragite si apreciate.
Durata de preparare:30-40 minute
Grad de dificultate: Mijlocie
Ingrediente:

1 kg tofu
1 ceapa mare
2 oua
2-3 catei de usturoi
1 morcov potrivit fiert
2 cartofi mici, fierti in coaja
2 linguri pesmet
2 linguri branza razuita parmezan
verdeata (busuioc, oregano, patrunjel, cimbru etc.)
1 lingurita de boia dulce de ardei
ulei, sare si piper, dupa gust

Mod de preparare:

Tocati la masina de tocat morcovul, cartofii decojiti, usturoiul .

Amestecati legumele tocate cu tofu-ul. Adaugati ouale. Adaugati ceapa foarte fin taiata, sare si piper, boia dulce de ardei dupa gust., branza parmesan razuita, pesmetul si verdeata tocata fff marunt. Amestecati bine.
Faceti chiftelute de marimea unei nuci.

In experienta mea nu am mai prajit chifetelutele in tigae, in ulei, ci le-am asezat frumos pe o tava unsa in prealabil cu ulei , si le –am lasat in cuptorul incins 20-25 minute, evitand prajeala si actiunile nocive ale acesteia asupra sanatatii.

Chiftelutele pot fi consumate impreuna cu spaghete si sos de rosii sau cu un orez pilaf sau risotto.
Compozitia de chiftele de mai sus poate servi si la preparea de rosii umplute, ardei, dovlecei umpluti, si chiar in pregatirea unui hamburger vegetarian.

Mielutul

aprilie 5th, 2009

-Uite, mamico, e asa de mic si frumooos…
-Care, puisor?
-Ala albu’…
-Iti place tie?
-Daaa…
-Auzi, draga, care-i place copilului!
-Ca dau banii asa aiurea, ca-i place lui…
-Macar uita-te!
-Care, draga?
-UIte, ala alb tot, hai ca n-arata rau, fa-i si copilului o placere…
-E la vreo zece- douaspe chile, e bun, merge…
-Pot sa-l mangai, taticu?
-Stai ca vine acu’ nasicu’ si ti-l aduce…

-E mielutu’ meu?
-Da, puiut, al tau…
-Pe care l-am mangaiat si m-am jucat cu el?
-Uite, ca-l cunosti…
-Ala albu’?
-Ala albu’…
-Da’ acum e patat…
-Un picut de sangisor, puisoru’ mamii…
-Da’ ce-i face nenea?
-Il aseaza cum trebuie…
-Acolo, sus?
-Da, dragutu’…
-Da’ de ce-i pune piciorutele in alea de fier?
-Ca sa nu cada, puisor mic…
-Sa nu faca buba?
-Vezi ca stii, dragu’ mamii?
-Si nu ameteste cu capu-n jos?
-Nu, n-are nimic… asa trebuie…
-Si nu-l doare? Uite, curge sange de acolo, de la gat…
-Nu-l doare, puisor, ca el e cuminte…
-Si ce-i face nenea nasu’ la piciorute?
-O sa-l curete de pielicica…
-Pai uite, ca-l trage de blanita…
-Pai asa se face, ingerasu’ mamii…
-Da’ ce greu trage…
-Ei, asa e la inceput, mai in jos merge mai usor…
-Si la ce e buna blanita?
-O ia nenea, sa-ti faca cojocel…
-Uite cum trage de cap…
-Pai capsoru’ a ramas, si gata…
-Da’ ce cutitas mare si frumos are nenea nasu’… Ce face cu el?
-Il taie pe mielut la burtica…
-Pai de ce?
-Ca sa scoata drobutu’…
-Pe care-l faci tu asa bun?
-Da, puiu’ mamii…
-Si ce mai scoate?
-O sa dea afara tot, ca sa ramana curat…
-Si alea asa lungi ce sunt?
-Sunt matele, dragutu’ mamii, pentru carnaciori… Uite si ficatelu’…
-Da’ inimoiara n-are?
-Stai ca o scoate nenea, acusica o scoate…

-Mmm, ce bun e! Da’ ce e?
-E creieras…
-De la mielut?
-Sigur ca de la mielut…
-Ia si tu…
-Multumesc din suflet, dragu’ mamii, dar noi o sa mancam fripturica…
-Tot de mielut, da?
-Tot de mielut, iubitu’ lu’ mama…
-Ce bun e mielutu’!
-Da, puisor, la toti ne place…
-Nu de mancat, ziceam de el, asa, ca e bun si ne da de toate…
-Asa e, copilas, ne da de toate… Acum fii cuminte si nu lasa nimic in farfurie… Vrei sa se supere mielutu’?

Carte din Washington DC

aprilie 5th, 2009

Carte din Washington DC, inainte de Florii

In 1912 primarul orasului Tokyo, Yukio Ozaki a daruit capitalei americane 3000 ciresi, in numele unei legaturi trainice, dar si in numele unei intalniri culturale a doua popoare.
Primii doi ciresi au fost plantati de catre Prima Doamna a Americii Helen Herron Taft si de catre vicontesa Chinda, sotia ambasadorului Japoniei in Parcul West Potomac, in partea nordica a bazinului Tidal.
Cativa ani mai tarziu (1915) guvernul american raspunde generozitatii nipone cu zeci de arbusti din familia cornaceelor(corn), plantati la randul lor in Tokyo.
Ciresii japonezi traditionali sunt denumiti sakura si nu dau fructe. Sunt doar arbori ornamentali asemenea magnoliei (arborele de matase).
Prima celebrare oficializata este data in primavara anului 1935.
In 1965 Prima Doamna a Americii Bird Johnson a initiat sadirea a altor 3800 de ciresi in Washington. In Japonia inundatiile din 1981 au distrus mii de ciresi. Prezenta varietatiilor de sakura in Washington a permis repopularea zonelor afectate cu arbustii crescuti pe solul american.
Festivalul „petalei de cires” (28 martie-12 aprilie ac) nu semnifica doar venirea primaverii, ci simbolul unei prietenii dintre doua tari diferite si la mare distanta, una de cealalta.
Sarbatorirea anuala dureaza doua saptamani, perioada corespunzand infloririi ciresilor.
Intreaga capitala de pe Potomac devine o incandescenta florala, iarna este inlocuita cu o ninsoare abundenta in alb si roz. Peste un milion de turisti celebreaza momentul de feerie primavarateca.
Bucuria spectacolului arbustilor adusi tocmai din lumea imperiala de altadata, parca decupat dintr-o pictura Hokusai se intregeste cu manifestari cultural-artistice si alte atractii: parada florii-de-cires; o alee-promenada tipic japoneza(cea mai larga din lume, de acest gen) unde momentele de teatru kabuki, mici chioscuri cu mancare traditionala etc vor reconstrui atmosfera tarii soarelui rasare; intreg spectacolul miilor de ciresi”sakura” in floare asteptand sa fie imortalizat de catre vizitatori.
Diana Mayhew, presedintele acestui festival, mentioneaza ca, in ciuda crizei economice, toate biletele de intrare sunt vandute. Celebrarea infloririi este o invitatie la delectarea naturii. “Un astfel de eveniment e inaltator. Este primavara. Oamenii sunt in cautarea unui motiv pentru a fi afara.”(din Washington Post, 26martie2009).

Un esec total: “Bursele speciale ale Guvernului Romaniei”

aprilie 5th, 2009

Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative este perfect justificată, dar nu motivează si rabatul de la calitatea serviciilor publice pe care tinerii bursieri guvernamentali o pot proba

Demarat ca un proiect ambitios de către Ministerul Educaţiei şi Cercetării în anul 2004, în parteneriat cu Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare (PNUD – retras din 2007), “Burse Speciale ale Guvernului României” se dovedeşte a fi un eşec lamentabil. Un eşec total datorat indiferenţei. Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative şi de eliminare a sporurilor aiuritoare este perfect justificată şi tare bine venită. Dar ea nu serveşte ca argument la rabatul de la calitatea serviciilor pe care aceşti tineri o pot proba.

148 de tineri străluciţi se adaugă la lista dezamăgiţilor României: 68 – licenţă, 65 – master, 15 – doctorat. Beneficiari ai acestei burse guvernamentale, care au încheiat sau care efectuează studii la universităţi străine de renume, sunt umiliţi de indiferenţa instituţiilor responsabile ale statului român care nu îşi onorează obligaţiile financiare faţă de ei, dar care nici nu-şi deschid porţile administraţiei publice la competenţe lor.

Costurile publice pentru pregătirea lor se ridică la aproximativ 5 milioane euro. Scopul declarat al acestui program a fost stoparea migraţiei creierelor prin oferirea unor oportunităţi tentante tinerilor de elită din România care acceptau să-şi plănuiască o carieră în administraţia publică pe post de «vectori ai schimbării». Într-o primă fază, statul român trebuia să finanţeze cheltuielile acelor tineri acceptaţi la studii în străinătate pe domenii de interes pentru administraţia publică din ţara noastră, urmând ca mai apoi să-şi recupereze investiţia prin plasarea lor pe posturi de manager în sectorul public.

Din motive independente de voinţa bursierilor, niciuna din obligaţiile pe care statul român şi le-a asumat faţă de aceşti tineri nu au fost respectate cu rigoare. Prejudiciile nu sunt doar materiale, ci şi profesionale. De aproape patru luni de zile, bursierii actuali nu şi-au primit alocaţiile conform contractului. Răspunsul permanent la solicitările lor, unele disperate, este că trebuie să aibă răbdare. Disconfortul financiar se împleteşte dezgustător cu cel psihic.

“Mi-am plătit cazarea din surse proprii (a se citi datorii) şi sunt în imposibilitatea de a-mi cumpăra cărţile necesare pentru cursuri ori a mă concentra pe altceva în afară de disperarea provocată de lipsa totală a banilor”- afirma pe 16 februarie 2009, Cristina Stoian aflată la master în cadrul Birmingham University. “Şi eu mi-am plătit cazarea pe ianuarie şi februarie din surse proprii (adică tot datorii), numai că la începutul lui martie vine o nouă sumă de plătit. Dacă dureaza mai mult de 2 săptămâni, nu o să mai am bani pentru absolut nimic. E grav!”, afirmă Raluca Dorobanţu, aflată la studii de licenţă în cadrul University of Liverpool.

Acestor blocaje nu trebuie să le găsim soluţii temporare. În 2007, de pildă, au plecat 29 de tineri la studii în străinătate de patru ani, ceea ce presupune că actualul program trebuie bugetat cel puţin până în 2011.
Pe de altă parte, a treia generaţie de beneficiari ai programului şi-a respectat toate obligaţiile contractuale, respectiv întoarcerea în ţară şi efectuarea unui curs la Institutul Naţional de Administraţie. Totuşi, niciunul dintre absolvenţi nu a fost încă repartizat în funcţiile de conducere publice, stipulate atât de lege, cât şi de contractele individuale semnate la momentul plecării la studii. Unii au acţionat statul în judecată, cum este de pildă cazul domnului Cristian Balaban. Unii, foarte puţini la număr, au optat să se angajeze pe posturi administrative inferioare, beneficiind de avantajul locului de muncă anterior în administraţia publică. Cei mai mulţi însă sunt în derivă. S-au pregătit pentru administraţia publică şi trebuie să se reprofileze rapid pentru mediul privat. Noua filosofie de reducere a birocraţiei administrative este perfect justificată, dar nu serveşte ca argument la rabatul de la calitatea serviciilor pe care aceşti tineri o pot proba. Or, în realitate, legislaţia a fost schimbată de guvernul liberal ca aceşti tineri să nu mai poată fi încadraţi conform obligaţiilor asumate de stat anterior. Alţi 8 bursieri au rămas în străinătate şi rambursează acum banii.

Aşa se face că a apărut şi o organizaţie neguvernamentală, Asociaţia Beneficiarilor Bursei Speciale Guvernul României (www.abbsgr.ro), ale căror diligenţe nenumărate pe lângă fostul guvern liberal s-au soldat cu repetate eşecuri, într-un inacceptabil şi interminabil joc al deresponsabilizării instituţiilor implicate.

Guvernul actual este mai responsabil şi trebuie să îşi asume răspunderea noului management public bazat pe competenţe. În acest sens, nu va refuza implicarea în finalizarea programelor altei guvernări. Guvernul actual refuză discontinuitatea serviciilor publice, tăcerea şi tergiversarea la nesfârşit a acestor probleme. Pe scurt, interesul actualului Guvern este să nu dea răspunsurile mult prea târziu.

O dilemă pentru secolul XXI: simboluri naţionale sau modele individuale?

aprilie 5th, 2009

A fost o dată ca niciodată… a fost o vreme în care pierderea drapelului de luptă în bătălie echivala cu pierderea onoarei, o vreme în care intonarea melodiei “Un răsunet” (textul avea să devină peste ani imnul de stat al României) genera o sinceră emoţie, o vreme în care cuvintele mari puteau mişca mari mase de oameni, o vreme în care se lăcrima onest de fiecare dată când drapelul românesc era arborat pe vreun stindard, o vreme în care creştea vizibil adrenalina cu ochii aţintiţi pe ecranul cinematografului pe care rula “Mihai Viteazul” sau alt film istoric, o vreme în care oamenii mureau pentru România, năşteau pentru România, făceau sacrificii pentru România, aplaudau pentru România, urau pentru România… A fost, într-adevăr, o dată ca niciodată.

Astăzi e uşor să judecăm toate acele gesturi în termenii unui “bine” sau “rău” care ne-ar satisface poate micile noastre orgolii de a eticheta fenomene şi oameni.
Nu voi face asta… Nu voi înfiera elanul paşoptiştilor, nu voi minimaliza gesturile românilor care au murit pe parcursul anilor pentru ideea naţională în care într-adevăr credeau, nu voi cataloga discursurile oamenilor politici români de prin 1918 drept patetisme ieftine sau retorică goală. Un singur lucru vreau să pun în discuţie. Mai pot fi ele posibile azi? Sau, mai bine spus, în ce măsură ele mai sunt o soluţie pentru diversele crize pe care le traversează naţiunile astăzi? În momente de criză identitară, ce poate genera coeziune socială şi efort colectiv viabil? Nu cred că drapelul românesc, nu cred că imnul naţional, nu cred că Biblia… Astăzi, ele sunt privite ca prilej de inflamare patriotardă sau, în cealaltă extremă, ca simboluri inofensive şi atâta tot. În absenţa calităţii umane, versurile unui imn sau jurămintele în faţa justiţiei nu mai pot substitui valorile morale.

Consideraţi poate că e totuşi o exagerare să aşezi antinomic simbolurile naţionale şi modelele individuale. În parte, aveţi dreptate… Să ne gândim, însă, la cei născuţi – să zicem – după 1989. Pentru ei şi mai ales pentru încă nenăscuta generaţie de români (ca să-l parafrazăm pe Nichita Stănescu), naţiunea va fi un concept istoric iar luptele pentru instaurarea ei vor părea la un moment dat lipsite de sens. Vibrează astăzi cineva la arborarea drapelului albastru cu stele galbene al Uniunii Europene? Acesta e mai degrabă un semn distinctiv, o marcă şi atât. În plus, lejeritatea cu care sunt astăzi folosite simbolurile naţionale duce inevitabil la uzura lor din ce în ce mai avansată. Cel puţin acesta pare a fi cazul românesc. Când ajungi să pictezi tricolorul în cele mai nebănuite locuri (spre exemplu pe băncile din parcuri), când un post de televiziune cu un mult prea mare rating (PRO TV) difuzează imnul naţional pe ritm de manea, când pe aceeaşi Biblie jură deopotrivă ministrul care ia drept mită caltaboşi sau palincă (politicianul român, adesea mediocru în toate, a coborât în derizoriu până şi ideea de “mită”) şi infractori de duzină, poate ca nu ar trebui să ne mire prea tare daca într-o zi toate aceste simboluri naţionale vor deveni egale în mentalul colectiv cu mărci deja celebre gen “Adidas”, “Renault” sau “Coca-Cola”.

Ceea ce se poate aşeza în locul tuturor acestor simboluri care dau deja semne de slăbiciune este modelul individual al fiecăruia dintre noi (George Steiner are o carte excelentă pe această temă “Maeştri şi discipoli”). Am mai spus-o, nu mă simt niciodată pe deplin reprezentat de consuli, ambasadori sau sportivi. Şi aceasta pentru că nu cred în ideea reprezentării colective. Sunt competenţe care nu se pot delega. În micile noastre universuri, nu lozincile, imnurile (naţionale sau religioase) ori steagurile ne influenţează masiv, ci modelele individuale şi concrete. Când există o falie atât de mare între discurs şi faptă (şi acesta pare a fi cazul românesc) singura soluţie este să nu mai privim către amvon, ci doar în stânga şi în dreapta noastră. Când un preot sau un dascăl se ascunde comod în spatele predicii sau al discursului ei o pot face în primul rând pentru că de regulă comunitatea în care activează nu face niciun fel de presiune asupra lor. Aţi auzit adesea propoziţii de genul: “nu e uşă de biserică, dar vorbeşte bine” sau “are probleme de moralitate, dar e un profesor bun, ştie carte”. Lejeritatea cu care abordăm astăzi raportarea la modelele concrete a dus la ipocriziile şi mediocrităţile din spaţiul public românesc.

Ocupaţi cu privitul la televizor, pasionaţi până la frenezie de biografii obscure, hipnotizaţi de lideri naţionali pe care cei mai mulţi dintre noi nu îi vom întâlni vreodată, nu ne mai interesează ce se întâmplă pe strada noastră, în şcolile la care ne trimitem copiii sau în bisericile unde mergem adesea doar pentru că “aşa se face”. Mai toţi avem obsesia de a schimba mentalităţi şi, ocupaţi cu elaborarea unui plan universal, uităm să începem din propriile noastre case, ignorăm faptul că ipocriziile naţionale nu sunt altceva decât exacerbarea pe o altă scară a propriilor noastre fobii şi frustrări. Cred însă că generaţia tânără va schimba ceva… În primul rând pentru că ei nu mai par dispuşi la prosternare şi admiraţie sterilă, ei nu mai bat din palme în virtutea inerţiei şi nu mai respectă canoane rigide, ierarhii arbitrare sau epoleţi strălucitori.

Teoria creaţionismului evolutiv al omului

aprilie 5th, 2009

Motto: “Sfârşitul temerii de Domnul este înţelepciunea” (Isus Sirah 21_12.)

Pilonii de bază ai teoriei noastre sunt existenţa fizică a unui bio-CIP natural, instalat prin creaţie în “coasta” omului, şi principiile managementului cunoaşterii şi calităţii totale.

Noi, conform celei mai celebre şi complete definiţii a managemetului, datǎ acum mai bine de trei secole de Gottfried Wilhelm Freiherr von Leibniz, prin emiterea “metodei certitudinii şi a artei de a inventa lucruri noi în vederea încheierii disputelor cu scopul de a progresa în timp scurt”, am adǎugat arta noastrǎ managerială de a descoperi funcţii noi ale existenţelor deja cunoscute, care sunt necesare stingerii litigiilor apǎrute în punctele critice din diagrama managerială a trăirilor umane, între multitudinea şi diversitatea fluxurilor de idei şi concepte despre viaţă, şi vǎ invitǎm sǎ mergem mai departe, braţ la braţ, ca o spirală de ADN, la construcţia templului divin, utilizând această nouă cărămidă informaţională a teoriei creaţionismului evolutiv.
Noi nu am inventat nimic, deşi ne-ar fi părut bine să-l ajutăm în munca sa pe Managerul Creator, deoarece totul a fost armonic instalat în om, înainte ca el să-şi dea seama cât e de perfect, de către o inteligenţă externă, pe care noi oamenii tindem să o atingem prin evoluţie spirituală.

Noi doar atribuim funcţii noi unor elemente vechi din corpul uman, numite mitocondrii şi considerate centralele energetice ale corpului uman. Din punct de vedere structural, mitocondriile masculine “Adam mtDNA”, sunt organizate într-un singur grup de nouǎ inele, ca spirala unui laser, şi formeazǎ un şir de antene de comunicaţie radio de bandǎ foarte largǎ pe care Creatorul le-a aşezat în apendicele xifoid al sternului (Evrei 4.12). Acest bio-laser are posibilitatea sǎ coboare la frecvenţele joase terestre pentru a comunica cu mitocondriile feminine“Eve mtDNA”, comparate de noi cu antenele log-periodice existente în celulele corpului uman, şi/sau cu câmpurile energetice existente la nivelul Terei, dar şi capacitatea de a strǎpunge aceste câmpuri ce înconjoarǎ acum pǎmântul ca nişte vânturi, într-un mod aparent misterios pentru oamenii de ştiinţǎ, şi de a comunica, pe lungimi de undă nevăzute, cu lumea imaterialǎ idolatricǎ. Conform calculelor noastre teoretice, frecvenţa de rezonanţǎ sau fundamentala acestui rezonator energetic, comparat de noi cu un laser cuantic în cascadă, este de aproximativ 30 THz, o frecvenţă de o sutǎ de ori mai mare decât frecvenţa maximǎ de transport a materiei, calculată conform teoriei relativităţii.

Aceastǎ ipotezǎ este deocamdatǎ enunţatǎ teoretic, deoarece nu avem posibilitǎţi de verificare în laborator a benzii de frecvenţe în care funcţionează acest microorganism celular de bandă largă, şi chiar dacă această fugă din real în virtual şi invers pare schizofrenie, noi susţinem că este descrierea ştiinţifică a celui mai modern sistem de management ce utilizează comunicaţia prin laser.

Dacă la un moment dat, Stephen Hawking s-a întrebat, în timpul evoluţiei cercetărilor lui spre cunoaşterea universului,“Aceasta, desigur, ar fi fost în puterea unei fiinţe atotputernice, dar dacă ea ar fi creat universul într-un mod atât de neînţeles, de ce a ales să-l lase să evolueze conform unor legi pe care le-am putea înţelege? De ce trebuie ca spusele noastre să aibă vreun fel de valoare?”, tot el singur a găsit răspunsul pe care-l căutăm cu toţii, uneori cu disperare,“De ce existăm noi şi universul? Dacă găsim răspuns la această întrebare, el ar reprezenta triumful final al raţiunii umane – pentru că atunci am cunoaşte gândirea lui Dumnezeu.”

Aceste vorbe ne-au condus către Biblie, cartea de căpătâi a lumii creştine, unde am găsit cea mai scurtă descriere a creaţiei şi evoluţiei omului: “Cele patru vânturi ale cerului au sfredelit marea cea necuprinsă şi patru fiare uriaşe au ieşit din mare, una mai deosebită decât alta. Cea dintâi semăna cu un leu şi avea aripi de vultur. M-am uitat la ea până ce aripile i-au fost smulse şi a fost ridicată de pe pământ şi pusă pe picioare ca un om şi i s-a dat inimă de om.” (Daniel 7.2-4)

Conceptul biblic cu vânturile creatoare ale cerului ne-au readus în zilele noastre, către conceptul matematicianului Paul Constantiescu privind geneza sistemelor: “Marele univers apare astfel ca fiind format din câmpul fundamental ca un rezervor nestructurat, infinit (ortoexistenţa), reprezentat ca un fluid metarelativist, şi restul marelui univers (structurat, finit) ce constituie existenţa, având spaţiu-timpul ca un prim câmp grefat pe câmpul fundamental. Considerăm că o serie de fapte experimentale, pe palierul viu, nu pot fi explicate fără ajutorul rezonanţei şi coerenţei, deci fără a considera forţele de cuplaj dintre câmp şi substanţă. Pentru geneza şi funcţionarea reglajelor funcţionale şi structurale autoadaptive este necesară, în afară de cantitatea de informaţie suficientă, de asemenea şi energia, respectiv substanţa. De aceea pe palierul viu, psihic şi cultural (social), unde abordările matematice sunt incipiente, vom recurge la prezentarea de scenarii ale genezei sistemelor. Celula vie este un sistem deschis care realizează stările de echilibru dinamic tocmai datorită fluxurilor (substanţiale şi radiante) din mediu şi în mediu. Prin fixarea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, în sensul teoremei de eşantionare şi principiul canalului adecvat, vom putea înţelege acumularea vertiginoasă pe palierul viu a invarianţilor, a programelor, care descriu diferite relaţii posibile cu mediul, deci vom putea înţelege formarea în cascadă (reacţie pozitvă), prin cuplajul câmp-substanţă, a reglajelor prospective pe acest palier.

Transcrierea informaţiei din câmp pe suportul substanţial, ca atare naşterea limbajului cu a doua articulare, care foloseşte cuvinte şi fraze, realizate prin combinaţii ale elementelor baze azotate (ARN, ADN), în corespondenţă, în omomorfism cu listele de aminoacizi, din spectrele Fourier, deci geneza codului genetic (substanţial) asociat memoriei operative poate fi înţeleasă prin interferenţa undelor, şi anume folosind ipoteza holografică.”

Noi tratăm acest subiect al armonizării funcţionalităţii organice din punctul de vedere al managerului creator de sisteme, pentru care în sistemul asistat de el nu există cutii sau găuri negre, a căror prezenţă sau existenţă şi al căror rost să nu fie cunoscute în amănunt. La modul general, un manager gândeşte mai întâi procesul în virtual sau informaţional, un mediu abstract în care-l tratează invers decât fluxul direct al procesului ce se va produce în realitate, pornind de la finalitate spre începuturi sau, altfel spus, de la realizarea scopului propus spre intrări. Regulile generale sunt precizate într-un cadru larg şi simplist, cu scopul de a se face cunoscut rostul sau finalitatea sistemului şi calitatea pe care o va atinge produsul acestui sistem. Această politică generală este apoi defalcată amănunţit în proceduri specifice, necesare şi suficiente atingerii scopului final, care se vor desfăşura după un program evoluţionist de transformare a elementelor brute achiziţionate în elemente utile. Pe baza acestor proceduri, se stabilesc sub-funcţii şi sub-procese, pe baza cărora se realizează sub-produsele specifice, ce vor fi asamblate în produsul final, la nivelul calitativ cerut de utilitatea finală a produsului. Punctele de intersecţie a sub-produselor se numesc “puncte critice” şi sunt bine precizate, în timp şi loc, din punctul de vedere al evoluţiei ansamblului. Pentru a fi sigur că sub-procesele se desfăşoară conform procedurilor stabilite, este imperios necesar ca la porţile de intrare şi de ieşire ale fiecărui sub-proces să existe un control amănunţit al tuturor elementelor participante. Prin control amănunţit se înţelege mai întâi stabilirea unor criterii de acces şi de evacuare, pe care aceste elemente trebuie să le îndeplinească, precum şi precizarea metodelor de control efectuate asupra lor. Având aceste elemente sau cărămizi constructive necesare procesului, precum şi procedurile de circulaţie a lor prin ansamblul sistemic, managerul poate simula virtual modul general de funcţionare a acestui ansamblu sau organism creat şi utilizat de om, într-un mod schematic sau simbolic, cu ajutorul unor diagrame de proces intercondiţionate, în care totul poate fi simplificat într-o diagramă de flux complexă ce conţine un număr limitat de fluxuri, necesare şi suficiente descrierii. În cadrul unei astfel de diagrame, controlul total al trasabilităţii elementelor este esenţial pentru atingerea scopului stabilit, la nivelul calităţii propuse. Pentru un ansamblu tehnic, o diagramă generală de proces cuprinde toate fluxurile elementelor care intră în proces şi urmăreşte traseul lor pe toată durata procesului, până la realizarea scopului propus. Acest tip de gândire managerială se poate extrapola de la sistemul analizat la celelalte sisteme cu care el intră în contact şi care sunt furnizori de elemente. Printr-o astfel de gândire şi tehnică managerială de creaţie, celebrul principiu al incertitudinii, care stă la baza nu mai puţin celebrei teorii a mecanicii cuantice, este eliminat din start. Prevenţia, asigurată prin controlul trasabilităţii elementelor, asigură certitudinea că totul se petrece în realitate aşa cum a fost gândit şi planificat informaţional.
În concepţia noastrǎ practicǎ, omul a fost echipat, prin creaţie, cu acest CIP biologic, care funcţionează ca un bio-GPS de orientare spaţială, pentru a-i permite comunicarea cu universul informaţional nevǎzut cu ochii, dar şi pentru a putea fi văzut de acesta şi a i se urmări trasabilitatea.

Analizând, cu profesionalismul managementului cunoaşterii şi calităţii totale, cele trei tipuri de informaţii emise de om de-a lungul timpului pe baza celor trei tipuri distincte de revelaţii, definite de noi după cum urmează, organico-emoţionalǎ – EQ, religioasǎ-revelată – CQ şi ştiinţifico-obiectivǎ – IQ, constatăm o serie de interferenţe între conceptele privitoare la creaţie şi la evoluţie, care ne-au permis să emitem această teorie. Statistic a fost descris un grafic al impactului informaţiei noi asupra omului, grafic elaborat prin marketing cu scopul de a descifra puterea cuvântului (reclama) asupra stimulării consumului uman, grafic ce poate fi extrapolat la activităţile şi la evoluţia omului.

În ziua a şasea, omul primitiv a apărut prin evoluţie din animale şi primul tip de revelaţie simţit de omul-animal a fost de tip emoţional, declanşat involuntar de reacţia organicǎ sau animalicǎ la teama de nou şi numită fricǎ sau stres al omului primitiv în faţa imensităţii naturii, a complexităţii ei pe care nu o putea cuprinde şi a pericolelor care-l puteau surprinde. Acest tip de revelaţie acoperă 10% din cunoaştere şi, alături de încă 40% aduse prin cunoaşterea necesităţilor organice, a dus la dezvoltarea spiritului de supravieţuire cu orice preţ, bazat pe simţurile organice, şi explicat foarte bine de Charles Darwin prin teoria evoluţiei speciilor.
Pentru a depăşi o criză apărută în evoluţia naturală, în acel punct critic de introducere a “inimii de om”, Dumnezeu a intervenit şi a adăugat neocortexul, transformând, prin decizia lui, omul inconştient, evoluat din animal, în homo sapiens, ca om conştient, capabil sǎ memoreze evenimentele trecute şi astfel sǎ poatǎ preveni sau preîntâmpina unele evenimente în cunoştiinţǎ de cauzǎ. Astfel a apărut raţiunea, care, prin evoluţie, a mai contribuit cu încă 30% la cunoaşterea totală şi l-a ajutat pe om să descopere şi să înţeleagă macro şi micro universul.

Un alt punct critic a fost momentul creaţiei familiei, cel al selecţiei divine a perechii Adam şi Eva, dintr-un “popor care trăieşte deosebi” (Numerii) şi care a dezvoltat natural cel mai bine conştiinţa organică, dată de combinaţia informaţiei recepţionată prin simţuri, prin necesităţi şi prin raţiune. Pe lângă uniunea lor fizică şi spirituală şi educaţia în conceptul familiei unite, ca celulă de bază necesară şi suficientă construirii raiului pe pǎmânt de către om, le-a adăugat încrederea sau credinţa în renumele adevăratului Gânditor, Inventator şi Creator, care completează modest cu încă 20% totalul cunoaşterii şi acceptării adevărului. În acel moment, Dumnezeu, probabil printr-un înger materializat într-o persoanǎ fizicǎ (era o persoană îmbrăcată, deoarece Adam şi-a dat seama că este gol prin comparaţie cu ceva existent) le-a transmis, pe lângǎ educaţia primarǎ şi adevărata credinţă. În perioada zilei a şaptea (Geneza 2), Dumnezeu, pentru a crea celula de baza a societăţii, “familia nucleară”, şi a o îndruma să construiască raiul pe pământ, a efectuat o selecţie managerială şi i-a ales pe Adam şi Eva din rândul oamenilor existenţi pe pământ la acea dată. “Ţărâna din pământ” preluată de Dumnezeu pentru a-l crea pe Adam (anul 5769 conform religiei mozaice), nu este nimic altceva decât un copil pământean al speciei “homo sapiens”, care a evoluat până la sfârşitul zilei a şasea pe baza corecţiilor genetice introduse divin în timpul evoluţiei („Făcutu-s-a omul cel dintâi, Adam cu suflet viu; iar Adam cel de pe urmă cu duh dătător de viaţă. Dar nu este întâi cel duhovniesc, ci cel firesc, apoi cel duhovnicesc. Omul cel dintâi este din pământ, pământesc; omul cel de-al doilea este din cer.” – 1.Corintieni, 15.45-47), iar “suflarea de viaţă” dată acestuia, nu este nimic altceva decât insuflarea credinţei în Managerul Creator sau conceptul managerial de conformanţă cu proiectul stabilit, concept care se obţine prin educaţie, trăire şi lucru, în ascultare şi practică lucrativă, alături de o persoană înţeleaptă. Pentru a completa familia, Dumnezeu a făcut o nouă selecţie managerială pentru “funcţia de adevărată mamă şi soţie”, numită Eva, alegând o fiică a oamenilor pământeni, pe care a crescut-o în acelaşi spirit ca şi pe Adam, dar izolată de acesta în perioada cât asupra acestuia i-a dat “somn greu”, pentru a o feri de instinctele animalice genetice care ar fi ispitit-o, copil necunoscător fiind, către anumite fapte care nu trebuiesc făcute înainte de maturizarea fizică şi psihică a omului. Procesul creaţiei Evei, numit biblic “a luat una din coastele lui şi a plinit locul ei cu carne”, nu este nimic altceva decât codificarea procesului spermatogenezei, dirijat de translatorul biologic al informaţiei universale “Adam mtDNA” existent la intersecţia frontală a coastelor, numit de noi translatorul bio-sufletului idolatric, combinat cu procesul fecundării şi maturizării unui ovul feminin de către un spermatozoid uman, numit embriogeneză.

Comparând aceste informaţii religioase cu cele ştiinţifice, conform cărora Eva, această femelă modernă a speciei omului ajutat să evolueze către homo sapiens, a apărut acum 200000 ani şi Adam a apărut acum 60000, nu sunt deloc în contradicţie, ci se completează reciproc cu cele religioase şi cu cele artistice din legende. Golul ştiintific, privind continuitatea speciei umane timp de 140000 de ani numai cu Eve, poate fi argumentat religios prin faptul că Dumnezeu a practicat ingineria genetică evolutivă, prin reacţie inversă, în perioada de somn greu dată lui Adam cel pământean, şi, utilizând acelaşi procedeu tehnologic al transmisiei fǎrǎ fir a cuvântului pentru dezvoltarea neo-cortexului, necesar raţiunii dar nu şi suficient, a dezvoltat spermatozoidul uman perfect, o mică vietate biologică, numită flagel bacterian, destinată nu numai fuzionării cu un ovul feminin, ci şi necesităţii echipării viitorului organism uman cu ADN-ul mitocondrial masculin.

După transmiterea credinţei către Adam, specia umană a evoluat controlat într-o nouă direcţie, care a făcut ca lumea modernă de astăzi să fie un produs al celor doi aleşi ai lui Dumnezeu, Adam şi Eva, prin combinaţia moştenitorilor lor cu restul oamenilor (“Fiii lui Dumnezeu au văzut că fiicele oamenilor sunt frumoase, şi-au ales dintre ele soţii, care pe cine a voit.” – Geneza 6.2). Prin acest model de credinţǎ, Dumnezeu i-a transmis lui Adam regulile generale şi specifice de convieţuire în familie, printre care şi respectul total faţǎ de femeie, ca om egal bǎrbatului şi ca partener cu drepturi egale în procesul evoluţiei, respect care la acea vreme nu exista sub nici o formǎ în rândul popoarelor lumii şi care nici acum nu este înţeles şi respectat în totalitate, aşa cum a dorit şi s-a exprimat în fapt Dumnezeu. Aceastǎ ultimǎ remarcǎ o facem şi pentru a accentua unul din principiile fundamentale ale creştinismului, egalitatea femeii cu bǎrbatul, şi a atrage atenţia asupra tendinţelor moderne de a transforma femeia într-o vietate destinată numai plǎcerilor organice ale bǎrbatului, sexuale, gastronomice, menajere, etc.

Această teorie elimină teoria conform căreia Dumnezeu a permis incestul pentru prima generaţie a familiei create şi educate chiar de El, şi, chiar dacă nu este în întregime o teorie unitară, este acum completată ştiinţific de faptul că la baza originii ADN-ului nuclear al omului actual se află un cromozom Y, preluat de la un singur bărbat, şi un cromozom X, preluat de la o singură femeie. Această teorie nu exclude ca la vremea respectivă să fi existat şi alte cupluri care au născut, dar moştenitorii acestora au dispărut ca urmare a selecţiei naturale, exprimată darwinian, dar dirijată de legile naturale stabilite de Creator. Expresia biblică, “la sfârşitul zilei a şasea, a făcut bărbat şi femeie”, argumentează religios crearea speciei umane pământene, dezvoltată prin evoluţie controlată din animale, înaintea apariţiei oamenilor credincioşi în Dumnezeu, prima celebră famile din lume, Adam şi Eva, care este descrisă în Biblie, după încheierea zilei a şasea, la capitolul „Prima familie”.
Dupǎ terminarea creaţiei omului la sfârşitul zilei a şasea, Dumnezeu s-a odihnit. Acum suntem în ziua a şaptea şi El face lucrarea Lui prin oameni, cǎrora le-a dat “toate câte au fost create ca sǎ le stǎpâneascǎ” sau, utilizând limbajul managementului modern, cǎrora le-a transferat toatǎ responsabilitatea administării acestei creaţii autofuncţionale prin reacţie inversă.

Orice om, când vede ceea ce vede, deşi nu întotdeauna înţelege sensul creaţiei şi evoluţiei controlate a lucrului fǎcut de om şi al creaţiei şi evoluţiei controlate a lucrului fǎcut de Dumnezeu, nu trebuie sǎ şovǎie în faţa greutǎţilor realitǎţii, aşteptând ca “Cineva” sǎ facǎ ceea ce el ştie sǎ facǎ şi poate să facă bine. El este un mic manager al propriului destin, definit prin trasabilitatea trǎirii lui individuale libere într-un mediu creat în mod intenţionat cu „teste grilă” şi cu reacţie inversǎ pentru a permite evoluţia directivă şi a se evita ambalarea prin autocontrol şi autocorecţie. El a fost atenţionat de Managerul General despre greutǎţile pe care le va întâmpina în drumul sǎu spre pomul vieţii, datoritǎ lipsei credinţei în El. Poate tocmai această lipsă de credinţă sau îndoială era singura cale în mediul real pentru a-l determina pe om să urce liber în pomul cunoaşterii şi pentru a-l scoate din stadiul de animal domestic şi ascultător. De fapt noi credem că Dumnezeu a creat conjuncturile pentru ca omul să ajungă singur, prin cunoaştere, la pomul cunoaşterii şi la pomul vieţii, prin cunoaşterea binelui total şi a răului suprem, pentru a şti, a putea şi a vrea să le separe.

Revenind la modelarea omului nou, oamenii de ştiinţǎ, pe baza analizelor aprofundate fǎcute pe animale, refuzǎ sǎ-i acorde acestui bio-GPS organic vreun rol în geneticǎ şi îl eliminǎ de la bun început, prin procesul tehnologic de modificare geneticǎ a plantelor, a animalelor şi a oamenilor, prin cele mai noi tehnologii de fertilizare în vitro sau ICSI (intra citoplasmatic sperm injection) şi astfel ei au creat nişte “eunuci biologici”, asemǎnǎtori oarecum existenţelor originale, dar incapabili de autofertilizare şi „lipsiţi de moştenirea lor, cerul”. Aceşti biogeneticieni, care se cred dumnezei, anuleazǎ din start capacitatea de comunicaţie a omului pe frecvenţǎ înaltǎ, lǎsându-i doar comunicaţia de joasǎ frecvenţǎ, care dǎ comportamentul emoţional sau organic în faţa ispitelor materiale, caracteristicǎ principalǎ a animalelor şi a omului primitiv, care fǎrǎ credinţǎ nu se putea ridica la nivelul comunicaţiei cu Dumnezeu, deoarece acest şir de bio-antene este comandat neuronal de cǎtre neo-cortex, element biologic al raţiunii, care lipseşte animalelor şi omului primitiv. Numai combinaţia şi relaţia funcţionalǎ a acestor douǎ elemente biologice, neocortexul şi ADN-ul mitocondrial masculin, îl diferenţiazǎ pe om de animal şi poate fi dezvoltată printr-un program ştiinţific, numit educaţia armonizării sistemului de management personal, astfel încât a patra fiară văzută de Daniel (7.7), cu “dinţi mari de fier şi gheare de aramă”, care “mănâncă şi sfărâmă, iar rămăşiţa o calcă în picoare”, contemporană epocii noastre, să se armonizeze cu evoluţia reurselor naturale.

Alimentaţi fiind cu aceste cunoştinţe teoretice şi vǎzând aceastǎ eroare geneticǎ, noi am scris şi editat acum un an o carte (“Scurtă istorie a creaţiei omului – De la Adam la Judecata de apoi”) şi am lansat prin internet o alarmǎ cǎtre cele mai mari centre de geneticǎ din lume, dar nu pentru a le spune cǎ îi întrerupe omului comunicaţia cu Dumnezeu, cǎci ne-ar fi râs în nas, ci pentru a le spune cǎ toţi bǎieţii produşi prin fertilizare în vitro sunt sterili. Acest fapt este acum confirmat ştiinţific, ba chiar se confirmǎ în plus şi alte boli cardiovasculare şi imunologice, la aceşti copii nevinovaţi.

Treptat, omul, care a fost lăsat de Dumnezeu să administreze acest colos universal, a început să-şi dea seama raţional că poate domina natura, prin cuvântul său, şi, primind informaţii sub o altă formă de revelaţii sau descoperiri ştiinţifice, care nu-l scoteau din realitate pentru a-L vedea şi altfel pe Dumnezeu, L-a scos treptat pe Dumnezeu din calculele lui, dar fără nici un discernământ logic, deoarece rezultatele acţiunii lui concrete, ca produse ale ştiinţei lui, se reîntorc uneori, mai de vreme sau mai târziu, împotriva generaţiilor care vin. Dezvoltarea la maxim a acestor douǎ laturi ale trǎirii umane fizice, inteligent şi organic, şi minimizarea extremǎ a laturii spirituale, aparent o necunoscutǎ a raţiunii umane, deoarece se produce în virtualul abstract, au condus umanitatea la criza actualǎ de conştiinţă. Omul de ştiinţǎ a început sǎ accepte şi sǎ recunoascǎ puterea unor altfel de sisteme de bio-comunicaţie fără fir şi de tratamente medicale practicate diferit de cele dezvoltate de el (“punerea mâinilor unui bio-terapeut pe un pacient”), cel puţin în cazurile în care el îşi declinǎ competenţa, ştiind acum şi recunoascând cǎ ştiinţa lui este “o sabie cu două tăişuri” (Apocalipsa), relativǎ şi incertǎ. Practic, omul modern cunoaşte şi recunoaşte cǎ relativitatea şi incertitudinea acţiunilor lui pot fi eliminate doar prin cunoaşterea totalǎ, pe care tot el a demonstrat, prin raţiunea analizei statistice, că nu poate fi atinsă doar prin raţiune, ci şi prin încredere.

Acum, omul începe sǎ fie respectat şi vrând-nevrând trebuie sǎ rǎspundǎ cu respectul cuvenit unei conştiinţe sociale devenită din ce în ce mai respectuasǎ prin evoluţie. Lacunele genetice şi culturale pot fi depǎşite prin medicina şi prin educaţia modernǎ şi prin tehnologia rapidǎ de informare, chiar dacǎ uneori ne confruntǎm cu propria lipsǎ a cunoaşterii totale datoritǎ specializǎrii noastre totale într-un domeniu din ce în ce mai îngust, în care folosim din ce în ce mai mult un limbaj super-specializat şi super-codificat. Nu este nici o ruşine în a spune cǎ nu eşti informat într-un domeniu, dacǎ faci bine ceea ce ai fost pregǎtit şi ceea ce şti sǎ faci bine în domeniul tău.

Indiferent dacǎ ştim sau dacǎ nu ştim cine ne-a creat, evoluţia noastrǎ nu înseamnǎ numai a primi, ci şi a da. Deoarece Dumnezeu a fost primul şi singurul care a comunicat direct cu omul, arătându-i calea cea dreaptă, pe care acum o putem vedea raţional prin ştiinţa managementului cunoaşterii şi calităţii totale, credem că este cazul să-i acordăm Lui încrederea noastră şi să lăsăm la o parte alte imaginaţii, pe care moştenitorii noştri le vor trăi la vremea lor, în calitate de extra-planetari. După manifestarea necredinţei, Dumnezeu i-a părăsit fizic pe Adam şi Eva, dar nu şi spiritual şi această credinţă a fost revelată evreilor în spiritul adevărului suprem, dar şi altor popoare, care au transmis altfel de concepte privind divinitatea. Unele din concepte au dispărut odată cu popoarele care le-au dezvoltat, ca o dovadă că nu aveau o origine divină adevărată, ci se bazau pe altfel de idolatrii, iar altele au rezistat până în zilele noastre sub forma marilor religii, ca dovadă că şi ele au un cuvânt greu de spus la clǎdirea adevǎrului suprem.

Modelarea evoluţiei continuă şi vorba românului, “vom trăi şi vom vedea”.
Vă mulţumim anticipat pentru intervenţiile voastre, indiferent cât de dure vor fi.

Autori: Alexandru Boris Coşciug şi George Valeriu Coşciug

N.Red. Am avut serioase dubii cu privire la publicarea acestui material, care avansează niște ipoteze de-a dreptul bizare. Vom reveni cu publicarea unui articol care să demonteze punct cu punct afirmatiile făcute aici.

Rugbyul românesc e pe marginea prăpastiei

aprilie 5th, 2009
Terenurile de la Arcul de Triumf ar putea fi vânduteTerenurile de la Arcul de Triumf ar putea fi vândute

Alegerile pentru postul de președinte al Federației Române de Rugby programate pentru miercuri 8 aprilie au loc pe fondul celei mai grave crize a rugby-ului românesc din ultimii cel puțin 20 de ani.

Echipa României se confruntă, pentru prima data cu spectrul eliminării din Cupa Mondială, de la înființarea acestei competiții în 1987. Echipa antrenată de neo-zeelandezul Ellis Meachen a pierdut meciurile cu Rusia și Georgia, ca apoi, dupa ce Meachen a fost demis, echipa condusă de Marin Moț, Alexandru Achim și Cristian Hâldan, cu ajutorul fostului internațional All Black Steve McDowell să pierda și meciul cu Portugalia la București, în ultimul minut de joc, aflându-se la un pas, foarte mic, de eliminarea definitivă din Cupa Mondială 2011.

Cei patru candidați la functia prezidențială – care devine vacantă odată cu retragerea anunțată a actualului președinte George Straton – sunt doi foști căpitani ai echipei naționale Mircea Paraschiv (55 de ani) și Alin Petrache (32 de ani), fostul jucător internațional Gheorghe Vărzaru (49 de ani) și fostul jucător de la Știința Petroșani și al clubului francez Racing CF, Eugen Ștefan.

Pe acest fond,campania electorală din presă, într-un sport care până nu de mult se mândrea cu statutul său de simbol civilizator, a devenit extrem de simplistă și stridentă.

Cine este de vină că echipa României, în evidentă scădere de formă și calitate, pierde meciurile cu Rusia, Georgia și Portugalia? Evident că țapul ispășitor e actualul președinte George Straton și oamenii săi!

De ce nu vin jucătorii din Franța să joace pentru echipa României? Este vina lui Straton și a echipei sale!

De ce au plecat Straton și oamenii săi în turneul de la antipozi al echipei naționale? Foarte simplu, pentru că au vrut să vadă în acțiune echipa pe care o preconiza antrenorul neo zeelandez – bineînțeles cu bilete de avion și camere de hotel plătite cu banii lor.

Diverse publicatii, care până la declanșarea campaniei electorale nu au scris niciodată, sau arareori depre rugby și-au descoperit pasiunea pentru jocul cu balonul ovel, atacând cu un aplomb și cu amanunte surprinzător de precise și similare (ceea ce sugerează o sursă comună) administrația demisionară a președintelui George Straton.

Rugby și comunism

Rugbyul a fost întodeauna o expresie a societății în care a existat, o oglindă reflectând în egală măsură atât lipsurile cât și calitățile acesteia. În perioda antebelică rugbyul a beneficiat de o infrastructură modestă, dar stabilă creată de generația lui Caracostea, Manu, Vidrașcu, Crătunescu, a fraților Iconomu, Schmettau, Mărăscu și mai târziu a lui Ghica, Chrisoveloni, a fraților Ioan, a lui Tanoviceanu, Pană, Popa, Sfetescu, Bîrsan, Wirth, și alții.

În anii ‘50 a început să se dezvolte baza de masă ca urmare a injecției de fonduri și resurse a noilor autorități comuniste. Dintr-o varietate de motive, în acea perioadă rugby-ul era considerat de comuniști ca un posibil afiș publicitar al noului regim și incurajat ca atare. Cele doua turnee din Anglia și Țara Galilor care au urmat, precum și vizitele echipelor britanice în România din acea perioadă, nu au fost decât o expresie a acestei dorințe de a portretiza România în Occident ca o țară normală, civilizată, cu o tradiție sportivă europeană și umanistă, într-o perioadă în care represiunea internă intra în perioada sa cea mai brutală și criminală.

Declanșarea războiului rece precum și pretențiile imperiale sovietice în Europa și în lume au avut o influență indirectă asupra sportului românesc în general și a rugbyului în particular. Politizarea sportului, epurările din rugby din anii 1950, și anularea turneului din 1956 din Anglia, cu toate consecințele sale nefaste, inclusiv intreruperea relațiilor cu rugbyul britanic pentru o perioada de peste 20 de ani – nu au fost decât inceputul unei perioade de creștere care în mod paradoxal a culminat cu marile victorii ale echipei naționale din anii ‘60, ‘70 și ‘80.

Folosirea sportului pentru a legitima societetea totalitară comunistă – de model sovietic, și mai târziu est-german – a devenit literă de evanghelie pentru politrucii sportivi din strada Vasile Conta. Cortina de fier care s-a instalat după detronarea Regelui Mihai, nu a lăsat să pătrundă la început decât echipele “sindicale” franceze și pe cele din Europa răsăriteană, și mai târziu, către sfârșitul deceniului șase, tot mai frecvent echipe franceze. Meciurile cu Franța reluate în 1957 dupa o pauză de aproape 20 de ani, au devenit pentru FRR, “marele test” al unui an de pregătire și a unor luni de zile de cantonament și antrenamente asidue, în timp ce pentru francezi meciul cu România din toamna era prima treaptă de lansare a unui nou sezon internațional.

Din fericire, în toți acești ani rugbyul și-a păstrat o stare de relativă independență în contextul sportului românesc, mai ales datorită calității umane și intelectuale a celor care îl practicau, a eticii și tradițiilor sale umaniste, cât și datorită faptului că nu făcea parte din lista sporturilor olimpice. În mod paradoxal, acest ultim aspect, deși – din punctul de vedere al resurselor – a condamnat rugbyul la statutul de “Cenuțăreasă” a sportului românesc , a salvat într-un fel “sufletul” jocului, pastrând elementele culturale și etice aparținând sportului amator autentic. În același timp alte sporturi aducătoare de medalii olimpice deveniseră parte a mașinăriei de propagandă a regimului comunist. După enorma victorie importiva Franței din 1960, David învingândul pe Goliat, rugbyul românesc a continuat să se dezvolte și, în ciuda resurselor limitate și numărului redus de practicanți, a reușit, în circa 20 de ani, să devină o forță recunoscută și respectată pe plan internațional.

Apogeu în anii ‘80

Pe plan intern, succesele internaționale au dus la o concentrare a resurselor în câteva centre principale: București, Bârlad, Constanța,Iași,Timișoara și Petroșani, accelerând procesul de profesionalizare. Profesiunea de jucător de rugby, fie el ofițer de armată sau de poliție cu specialitatea rugby, ori student de rugby a devenit tot mai răspândită, începând cu cele două cluburi militare (Steaua și Dinamo) din București si tot mai frecvent la cluburile sindicale și universitare din restul țării (Farul Constanța, Universitatea Timișoara, Rulmentul Bârlad, Știința Petroșani, Știința Baia Mare).

Lansarea campionatului mondial în 1987 a accelerat procesul de profesionalizare a rugbyului internațioinal care după a 3-a cupă mondială din 1995 s-a declarat “open”. Între timp în România, rugbyul a reușit să supraviețuiască căderii comunismului datorită sprijinului comunitățiii internaționale care a organizat în 1990 un meci de caritate pe Twickenham, la Londra, pentru a strânge bani pentru România. În același timp, după decembrie 1989, a început un nou fenomen: emigrarea în masă a rugbyștilor români, în special către Franța și Italia, iar în cazuri izolate în Marea Britanie și Irlanda.

Confruntate cu realitățile economiei de piață rugbyul românesc aproape s-a prăbușit, în timp ce rezultatele au continuat să se degradeze. Pe fondul acestei reduceri de viteză, jocul profesionist in marile puteri ale rugbyului a decolat. Din diverse motive, în primul rând economice și sociale, rugbyul românesc a stagnat, și chiar a dat înapoi, în timp ce în restul lumii se investeau resurse importante în rugbyul profesionist. Ultimele mari victorii românești s-au înregistrat împotriva Franței și Scoției în 1991. Într-o frază care încapsulează dubla natură a situației rugbyului românesc, rupt între realitate și impresie, cineva remarca cu amărăciune după o alta înfrângere în fața Franței: “La început, în timp ce ei erau amatori noi eram profesioniști. Acum , ei sunt profesioniști și noi am rămas amatori”.

Un fost manager comentează

Antrenorul francez Robert Antonin a fost manager al echipei naționale a României din 2003 până în 2007. El a avut amabilitatea să acorde un interviu în exclusivitate revistei ACUM:
!poza40! Robert Antonin
Cei patru ani petrecuți de mine în România au fost marcați de pasiune, descoperiri și, în final, dragoste pentru cei, numeroși care mi-au făcut sejurul agreabil, instructiv și uneori atât de imprevizibil (foarte latin) încât șarmul a fost și mai mare. Nu e niciun fel de demagogie în ceea ce spun eu, la 10 luni după închiererea mandatului, sunt foarte nostalgic după România.

Lucrurile n-au decurs ușor cu unii jucători (mai ales cei care joacă în Franța și Italia) și cu unii diriguitori ne-formați la școala rugby-ului (care de multe e ori e o școală a vieții), relațiile cu aceștia au fost conflictuale, dar întotdeauna în cadrul practicării sportului nostrum, ale cărui valori și etică nu o împărtășeam întotdeauna. În aceste circumstanțe am beneficiat de sprijinul celor care m-au invitat să vin în România, Viorel și Octavian Morariu (fost președinte al FRR, actual președinte al Comitetului Olimpic Român) pentru că am păstrat o afecțiune deosebită.

Care sunt cauzele crizei actuale a rugby-ului românesc?

1) Nivelul extrem de modest al campionatului național care nu poate constitui un element promoțional pentru tinerii cu potențial ridicat și nici un instrument de competitivitate pentru cluburi.

2) Prea mare centralizare a elitei între cele două mari cluburi ale Capitalei, Dinamo și Steaua. Și ceilalți sunt responsabili de faptul că nu au știut să mobileze resursele locale pentru a crea alți poli rugbystici. E inadmisibil ca orașe importante precum Cluj, Iași, Timișoara sau Constanța că nu aibă un club de talia celor din București.

3) Rugbyul românesc, prin oamenii săi, s-a mulțumit să supraviețuiască și să acționeze (adică să nu facă nimic) prin succesele trecutului și prin imaginea lăsată de foștii marin jucători. E o utopie, s-a terminat cu perioada în care puteai pune de trei ori pe an probleme marilor echipe la nivel european. Azi, rugbyul s-a mondializat, ceea ce a dus la metode noi de antrenament și mai ales un management total diferit al oamenilor, iar asta o provocat o prăpastie între jucătorii români “din afară” și cei rămași “acasă”.

4) Acțiunile de dezvoltare duse de manieră profesionistă nu au primit sprijinul unor conducători așa cum era de așteptat. În România acest lucru apărea ca derizoriu, oamenii fiind interesați doar de rezultate. Ce greșeală să desconsideri eforturile care trebui făcute la nivelele inferioare!

Este adevărat că unii jucători care evoluează în Franța, mai ales Petre Mitu, Sorin Socol și Marius Tincu, ar fi condiționat venirea la lotul național de indemnizații exagerate?

1) Acești jucători sunt profesioniști și chiar când joacă pentru țara lor își păstrează acest statut. De ce ar fi acest lucru anormal? Singura restricție este legată de capacitatea financiară a federației, căci a juca pentru țara ta, îndrăznesc să spun, este fără preț.

2) Jucătorii citați, mai ales ultimii doi i-am avut la lor și por să vă asigur că indemnizațiile lor au fost aceleași cu cele ale tuturor celorlalți jucători. Ce se întâmplă azi? Nu sunt în măsură să mă pronunț.

Ați auzit de intenția de vânzare a terenurilor de la Arcul de Triumf, care reprezintă casa rugbyului românesc, mai ales dacă este ales președinte al FRR Alin Petrache, care este și fiul omului de afaceri din imobiliar, Adrian Petrache?

Nu sunt la curent cu intențiile privind aceste terenuri… Am auzit acum doi sau trei ipoteza unei schimbări de adresă. Apoi am auzit vorbindu-se de proecte de ameliorare a bazei de la Arcul de Triumf (Hotel, club). În plus, complexul se bucură de protecția divină a Mănăstirii Cașin din apropiere…

Pentru mine, Alin Petrache a fost un căpitan fabulos al naționalei (vezi meciul victorios împotriva Italiei din 2004 și altele). Îl apreciez mult ca om. Ar fi el un bun președinte al FRR? Asta depinde de familia rugbyului românesc, iar dacă talentele sale ca președinte ar fi la înălțimea celor de căpitan al naționalei, de ce nu?

Cum poate fi stopat declinul rugbyului românesc?

N-am o rețetă pentru așa ceva, dar elaborez asupra răspunsurilor la prima întrebare:

1) Înființarea unui campionat de elită cu patru mari cluburi și, de ce nu, competiții cu țările cvecine, printr-o Cupă a Balcanilor sau chiar mai extinsă. Întărirea campionatului de juniori – care e bun – cu un campionate de speranțe (sub 22 de ani) care ar permite tinerilor jucători participarea la o competiție de tranziție către nivelul de vârf, care ar permite și evitarea plecării lor în străinătate.

2) Fixarea unor obiective de dezvoltare în mediul școlar și … UNIVERSITAR (știți că în România rugbyul nu mai figurează ca sport universitar?). Organizarea de turnee pentru jucătorii sub 17 și 18 ani.

3) Continuarea “dezprăfuirii” antrenorilor (mă refer aici și la activitatea mea de la Academie) care au nevoie de așa ceva. Totul a evoluat în sportul nostru, jocul, regulile, oamenii, structurile… iar noi vrem să antrenăm ca pe vremuri? Ca acum 30 – 40 de ani? E ridicol.

4) Redistribuirea cărților “politice” sprijinindu-ne pe valorile pe care le poart[ jocul nostrum, pentru a convinge aleșii locali. Să nu ezităm să vizităm cluburile din provincie (nu doar o dată pe an…) în fiecare lună, organizarea de ședințe descentralizate ale comitetului director, mari turnee pentru tineri… Într-un cuvânt “să vindem produsul RUGBY” în integralitatea sa, în loc să ne concentrăm doar pe rezultatele echipei naționale.

La urma urmei, aceste rezultate nici nu sunt așa de rele și eu spun că ele sunt mai degrabă un miracol pentru o federație cu mai puțin de 5000 de practicanți ai jocului, dar acesta este fenomenul cultural al rugbyului în România. Trebuie pornit de la această bază, dar lucrurile trebuie să evolueze. Este inadmisibil ca o țară cu un trecut rugbystic ca al României să nu aibă decât 1000 de jucători seniori de rugby!!!

Pentru a avea calitate trebuie să te concentrezi asupra cantității. Să privim, chiar dacă nu face plăcere, la ceea ce se întâmplă la ora actuală în Portugalia, în Georgia, în Japonia, în Insulele Pacificului…

P.S. George Straton și Alin Petrache nu au răspuns solicitărilor revistei ACUM de a comenta situația în care se află rugbyul românesc.

P.P.S. Noul președinte al Federației Române de Rugby a fost ales Alin Petrache.

Sunt patriot şi mă căpătuiesc!

aprilie 5th, 2009
Geoff Hoon - primul din stânga - e acuzat de căpătuială pe cheltuiala contribuabiluluiGeoff Hoon – primul din stânga – e acuzat de căpătuială pe cheltuiala contribuabilului

O nouă săptămână – un nou scandal implicând un politician de frunte din Marea Britanie, ministrul transporturilor, Geoff Hoon. Este vorba de alocaţia pe care a primit-o pentru locuinţa din circumscripţia electorală pe care o reprezintă deşi locuieşte gratuit într-un apartament de serviciu din Londra, unde are de altfel şi un apartament propriu pe care l-a închiriat…. Ministrul Afacerilor Interne, dna Jacqui Smith, este cercetată de o Comisie Parlamentară în legătură cu decizia ei de a pretinde alocaţii în valoare de peste 116.000 de lire sterline pentru locuinţa familială din circumscripţia sa, Redditch, afirmând că principala ei reşedinţă, este casa surorii sale din Londra, unde stă cu chirie într-o cameră.(Recent, ea a rambursat 10 lire sterline ăncasate “din greşeală” pentru închirierea a două filme cu teme “adulte” vizionate de soţul ei…. Ministrul muncii Tony Mc Naulty este investigat de aceeaşi Comisie Parlamentară perntru alocaţia de aproape 14.000 de lire sterline pe care a primit-o annual în ultimii 8 ani pentru o locuinţă din circumpscripţia sa, Harrow East, unde locuiesc părinţii săi. Şi mulţi alţi deputaţi care încasează alocaţii similare pentru a doua locuinţă deşi casa lor – proprietate personală, este în unele cazuri mai aproape de Parlament. Toţi afirmă că nu au încălcat regulamentul şi este foarte posibil să fie adevărat. Dar lăsând la o parte faptul că acest regulament a fost conceput şi aprobat chiar de ei, populaţia consideră că au încălcat spiritual legii dacă nu şi litera ei.
Salariul unui deputat britanic este de 63,291 lire sterline annual şi o schemă foarte generoasă de pensii. În plus, primesc diverse alocaţii pentru cheltuielile de birou, până la 24.000 de lire sterline pe an pentru a doua locuinţă (în provincie dacă circumpscripţia lor electorală se află acolo sau la Londra dacă ei sunt din provinice), sume nelimitate pentru cheltuielile de călătorie între cele două locuinţe, sume de până la 22.000 de lire sterline annual pentru “cheltuieli neprevăzute” cum ar fi cazare la hotel, echipament de birou, etc, plus sume de până la 100.000 de lire sterline annual pentru personalul pe care îl angajează. (Mulţi deputaţi îşi angajează soţia, soţul sau alţi membri ai familiei ca secretară, cercetător, etc), alocaţie de comunicaţii, de mutare, etc, etc. Pe anul 2007 de exemplu, fiecare deputat britanic a primit în medie alocaţii în valoare de 136.000 de lire sterline. Nu e rău să lupţi pentru binele poporului, nu-i aşa?

Populaţia este atât de scandalizată de această situaţie, încât întregul sistem de alocaţii este acum subiectul unei anchete parlamentare iar liderul partidului din opoziţie, David Cameron a propus sancţionarea aspră a deputaţilor care abuzează de sistem.
Cum s-a ajuns la situaţia actuală? Scena politică din Marea Britanie a avut (şi poate mai are încă) reputaţia de a fi cea mai puţin coruptă din lume. Şi se poate vedea imediat acest lucru dacă facem comparaţia cu scandalurile din alte ţări: Franţa, (acuzaţiile împotriva lui Mitterrand, Chirac), Italia, (Berlusconi) SUA, (acum câţiva ani Clinton, în present fostul guvernator al statului Illinois Rod Blagojevich inculpat sub acuzaţia că a încercat să “vândă” mandatul de senator lăsat vacant prin alegerea lui Barack Obama în funcţia de preşedinte), Israel, (Ariel Sharon, Avigdor Lieberman,) numeroase ţări africane (unde conturile bancare ale liderilor africani deschise în paradisuri fiscale ca Monaco, Elveţia, Lichtenstein însumează aproape totalul ajutorului de dezvoltare acordat ţărilor lor de către occident) şi multe altele. De România, Bulgaria, Rusia, etc nu mai vorbim, situaţia fiind bine cunoscută.

Ce se întâmplă? Atrage în ultima vreme politica numai oameni corupţi sau are capacitatea de a-i corupe după un timp şi pe politicienii cei mai cinstiţi? Sau a fost aşa dintotdeauna? Nu ştiu. Un lucru este însă cât se poate de clar: dacă odinioară se dovedea că un politician britanic a minţit, a comis o infracţiune, adulter, sau orice alt act reprobabil, era un om terminat. Astăzi moralitatea, în special cea politică, este de o elasticitate extraordinară, egalată numai de neruşinarea cu care unii aplică dictonul “câinii latră caravana trece”. Nimeni nu-şi mai cere scuze, nimeni nu mai demisionează. Aici mocneşte însă un pericol imens pentru democraţie. Electoratul este deja scârbit de incapacitatea sau lipsa de voinţă a liderilor politici de a struni excesele sistemul financiar care au dus la actuala criză economică internaţională. Dacă alegătorii ajung şi la concluzia că aleşii lor sunt puşi în primul rând pe căpătuială, numărul celor care se prezintă la urne (şi aşa foarte redus) va scădea dramatic. Mulţi cetăţeni îşi pun deja întrebarea cetăţeanului turmentat al lui Caragiale, “eu cu cine votez?”

Zbor periculos – note de lectură la o carte de Madeea Axinciuc

aprilie 5th, 2009

Prin cartea „Profetul şi oglinda fermecată”(1) Madeea Axinciuc ne îndeamnă să punem aripile de ceară şi să ne avântăm spre soarele textelor sacre, poate chiar dincolo de ele (2). Zborul este razant şi periculos. Trei porţi se află în faţa cititorului. Prima dintre ele este însăşi cartea. A doua este „Călăuza rătăciţilor”, tratatul (3) lui Maimonide despre care ni se vorbeşte. În fine, a treia sunt textele sacre, spre referenţii cărora ne călăuzeşte Maimonide. Corespunzător acestor porţi avem trei niveluri de lectură. Primul nivel este obişnuit, vedem unde vrea să ajungă autoarea şi cum vrea să ajungă acolo. Al doilea nivel este unul unde nu prea avem libertate de mişcare, cel puţin dacă nu ştim iudeo-arabă, şi trebuie să avem încredere în ghidajul oferit din plin de carte. Dar la al treilea nivel ne putem lua zborul intepretativ, re-creativ, delimitând negativ pe cont propriu referenţii textelor sacre. Acest ultim nivel nu mai poate aparţine autoarei sau lui Maimonide, ci este asumat explicit de cititor. Dar să pornim la drum.

Prima poartă

Cum te poţi apropia autentic de un tratat îndrumar pentru credinţă ? Doar printr-o „abordare naturală, vie” (4), care deschide textul nu doar către specialişti, ci întregului public interesat „de alt spaţiu de gândire”. Poarta de intrare în tratat, „fiindcă trebuie aleasă o poartă” (5), este imaginaţia şi profeţia. De ce aceasta şi nu alta, ne-am putea întreba. Şi de ce o abordare originală ? Răspunsul este chiar cartea Madeei Axinciuc, dar exigenţa alegerii vine, ni se argumentează, din tratatul pe care îl înfăţişează. „Originalitatea oricărei abordări” apare „nu ca merit al cercetătorului, ci ca răspuns la provocarea inedită a lui Maimonide”. Este vorba despre hermeneutica infinită şi creativă a textelor sacre, „nu fără a impune categoric limite ale interpretării”, drumul infinit către Dumnezeu, spre care ne călăuzeşte chiar Maimonide. Rezultă atunci că, aşa cum tratatul este un îndrumar adresat rătăciţilor de la drumul către Dumnezeu, la fel şi cartea despre cartea lui Maimonide nu poate fi decât o verigă din acest lanţ infinit de discursuri concentrice vii, permanent actualizate, care delimitează negativ centrul sacru. Vorbim despre acelaşi lucru, dar avem datoria să o facem creativ, pentru că originea discursului hermeneutic este în noi, iar fiecare dintre noi este unic. „Este periculos [...] să urmezi, plagiind, acelaşi mod de a gândi [...] pentru a ajunge [...] la aceleaşi rezultate, [...] ideile, pentru cel care are pretenţia inovaţiei sau a originalităţii, trebuie să fie vii, în mişcare. Ideile nu sunt lucruri pe care să le putem folosi după nevoi, cel puţin atunci când dorim noi să spunem ceva, adică să fim prezenţi, faţă în faţă cu celălalt”. Acesta este crezul Madeei Axinciuc, ca filosof transpus într-o persoană care vrea să găsească drumul, necesarmente personal, către Dumnezeu.

Interpretez aici că autoarea îşi asumă, metodologic dar şi real, viu, o independenţă ontologică. Totuşi, nu cumva ideile sunt resurse, cel puţin în forma discursivizată, nu ca idei din mintea altora ? Uneori suntem puternici, originali, alteori avem limite, reconstruim drumul bătut deja de alţii. Din perspectivă fenomenologică există o nevoie ontică de Dumnezeu, pentru că „Dumnezeu” nu este un concept fundamental. Dumnezeul religiei este necesar ontologic doar prin palierul ontic pentru că palierul ontic însuşi este necesar funcţionării fiinţei. A fi autentic sau neautentic revine la a fi puternic sau slab. Alternanţa autentic – neautentic ţine de condiţia ontologică a omului. În cheie religioasă, omul este esenţialmente păcătos şi alege ce şi cum vrea să fie (permiţând retrospectiv să se autoevalueze printr-un grad de autenticitate-neautenticitate) în limitele lumii lui. Doar persoana poate şti dacă este autentică sau nu, nici un privitor din afară nu poate ştii aceasta, pentru că doar persoana are acces la ce a ales de fapt (dânsa poate alege comportamentul banal, sau poate alege să plagieze, fără ca banalitatea sau impostura să fie în sine un indiciu de neautenticitate; poate alege să fie sfânt într-o mahala a Bucureştiului). Nu a fi neautentic este problema, ci cât de neautentic în raport cu potenţialul lumii personale. Există o neautenticitate doar aparentă, o pendulare ontologic-ontică (ce ţine şi de rememorarea experienţei originare, cea a accesului la sine venind dintr-o stare, retrospectiv privind, neautentică). Dintr-o astfel de perspectivă depăşim pericolul unui cult al supraomului pe care îl ascunde ca sâmbure căutarea cu orice preţ a originalităţii (ca autentic permanent sesizabil de către un observator extern), şi promovăm asumarea responsabilă de sine în limitele ontice ale lumii personale cu care ne confruntăm fiecare în parte (corpul şi familia cu care ne naştem, talentele de care dispunem, etc). Ascundem originalitatea cum ascundem rugăciunea, iar când n-o mai facem vrem să schimbăm ceva în lumea percepută ca străină şi ameninţătoare, nu în lumea ca parte din noi înşine. Aceasta este originalitatea ca manifestare a puterii.

Elementele originalităţii explicite a Madeei Axinciuc ţin, alături de poarta de intrare pe care o alege, şi de metoda demersului său hermeneutic. Participă „în calitate de actor” (6) la interpretarea textului maimonidian, dar nu orice fel de actor, ci unul teoretician. Jocul său nu poate fi decât „joc secund”. „Joc” pentru că are reguli fixe, date de cadrul teoretic asumat, secund pentru că este subsumat drumului dinainte stabilit, prin textele sacre, către Dumnezeu, dar şi, la un nivel mai profund, de către condiţia ontologică a omului, către sinele personal (7). Nu vom cădea însă în ludicitate, în gratuit, pentru că actorul nu se joacă, ci joacă. Teoretician fiind, autoarea asumă structuri şi relaţii. Fără astfel de reguli rigide nu poate fi pusă ordine în materialul metaforic, poetic, al textelor sacre. Elementele structurale sunt cele două balamale ale porţii alese, imaginaţia (capitolul III.1) şi profeţia (capitolul III.2). Tratarea celor două constituie partea morfologică a demersului său hermeneutic. Ni se vorbeşte apoi despre imaginaţie şi profeţie, aceasta fiind partea fiziologică a cărţii. Dar cum, în esenţă, morfologia este descrierea componentelor unui lanţ al fiinţei (8), un demers de tip ontologic, fiziologia va fi aparent din specia epistemologiei. Aduse la un loc sunt însă, împreună, mai mult decât atât. Lăsăm altora să evalueze în ce măsură avem de a face cu un demers teoretic interpretativ subsumabil unei teorii transcendentale de tip kantian, cu o personalizare metaforic-profetică a unor „facultăţi” de tip transcendental. Pentru că termenii „morfologie” şi „fiziologie” sunt actuali, nu maimonidieni, deci nu putem fi bănuiţi de anacronism când susptecăm influenţe de acest tip. De altfel, cum am putea citi acum un text de atunci cu mintea omului de atunci? Nu poate exista redare obiectivă a textului de atunci, doar interpretare inevitabil contaminată cultural de textele care ne-au construit eul cultural de acum.

Abordarea morfologic-fiziologică a lanţului fiinţei se dovedeşte fertilă, pentru că oferă imaginaţiei cititorului un suport familiar pentru accesul la inteligibil. Analogia biologizantă este binevenită în condiţiile orizontului de aşteptat al cititorului de azi, adesea scientist. Iată că „viaţa” interpretării oferite de Madeea Axinciuc nu este doar una de tip existenţial, mărturie personală a autoarei, ci ascunde în plan metodologic paradigme teoretice biologice.

Aparent paradoxal, alegând simpla glosare pe marginea unui text inaccesibil muritorilor de rând, dar esenţial, Madeea Axinciuc face filosofie autentică, formativă pentru publicul larg prin aspectul ei metaforic. Domnia sa renunţă deliberat la cutuma academică de a bate apa în piua epiciclurilor unor argumente şi contraargumente scolastice. Asta nu înseamnă că nu deschide şi cutia speculaţiilor teoretice, oferindu-ne chiar câteva piruete conceptuale, după bunul obicei al tagmei filosofilor, ilustrate sugestiv în anexa cărţii prin diagrame (9).

A doua poartă

Câtă bogăţie, ce comori ! Las cititorului plăcerea să descopere tipologia profeţilor, de exemplu, dar nu mă pot abţine să nu o menţionez pe cea a iubirilor (10). Ahava, iubirea banală, pentru care putem accepta sintagme de genul „ahava beauty products”, nu are nimic de a face cu heshed, iubirea divină, sau cu hesheq, iubirea totală, unirea completă a sufletelor, sau unirea cu Dumnezeu, dezlumitoare pentru că nu mai poate accepta trupul pentru a fi perfectă, şi a fi, doar în acest sens, moarte (11). Iubirea ţine de fiziologia lanţului fiinţei, iar complexitatea acestei fiziologii merge mână în mînă cu nenumăratele trepte morfologice. Treptele din zona vizibilului sunt descriptibile prin fizică, Maase bereshit, iar cele din zona nevizibilului (parţial accesibilă prin imaginaţie) ţin de metafizică, Maase merkava. Accesibilă fiind această a doua zonă doar prin imaginaţie, iar profeţii profeţind doar cu faţa la nevizibil, domină în reprezentările prezentate discursiv de către profeţi metafora. Spre exemplu Maase merkava este ascunsă de metafora carului divin. Totul în textele sacre este interpretabil şi trebuie interpretat.

Remarcabil şi extrem de util, ni se oferă nu doar o interpretare a textului lui Maimonide, ci şi fragmente din textul acestuia (12). Frapează asemănarea dintre structura experienţelor mistice iudaice şi banalele trăiri ontologice româneşti citite în cheie fenomenologică. Asemănarea ne induce o apropiere de alteritatea iudaică, pe care o înţelegem aproape empatic. De aici importanţa de catalizator intercultural al cărţii Madeei Axinciuc la acest nivel de lectură, promovând civilitatea ca opusă barbariei de orice fel, degajând posibilitatea iubirii, dincolo de orice corectitudine politică, pentru evrei şi Israel.

Nu voi dezvolta mai mult această parte, pentru că ce găsim dincolo de a doua poartă poate fi cel mai bine văzut prin parcurgerea cărţii „Profetul şi oglinda fermecată”. Remarc doar tensiunea între exigenţele textului maimonidian şi devoalarea lui către publicul larg. Nu vom începe educarea tinerilor cu ştiinţa metafizicii, spune Maimonide, întrucât în acest fel „rezultă nu doar o tulburare în credinţă, ci pură necredinţă.”(13) Dar dacă doar puţini sunt cei care ar trebui să aibă acces la aceast tratat, atunci de ce le este oferit multora ? Este suficient rolul de catalizator al comunicării interculturale pentru a justifica riscurile potenţiale existenţiale asociate acesti cărţi? Sau poate că, în contextul necredinţei larg răspândite azi, putem spune că nu mai există acest risc? Ce s-ar întâmpla, de exemplu, dacă materia primă a referenţilor textelor sacre în interpretarea lui Maimonide intra pe mâna cuiva cu opţiuni fenomenologice, de exemplu? Dar a unui creştin? Cum ar arăta, de exemplu, o comparaţie a lanţului fiinţei aşa cum apare el în texte sacre evreieşti cu cel din textele creştine ? Să împingem la extrem ideea necesităţii unei abordări originale, enunţată în debutul cărţii, prin care, şi doar prin care, suntem îndemnaţi la a ne pune aripi de ceară. Nu este aici vorba nici măcar de a pune la treabă, mai mult sau mai puţin profetic, imaginaţia (14), ci de a te lăsa pus la treabă de ea, de puterea cuvântului.

A treia poartă

Din rigoare ştiinţifică de filosof medievist şi din co-participare iniţiatică la textul maimonidian Madeea Axinciuc şi-a impus limite interpretării. Dar pe cititorul creştin trăitor într-o epocă scientistă îl interesează mai puţin să retrăiască tribulaţiile unui gânditor de secol XII. El ar dori să experienţieze, consumist şi hedonist, cum se coroborează textul vechi cu alte (tipuri de) discursuri contemporane lui, ce reverberaţii subterane există între textele din epoci diferite. Intră ceva în rezonanţă? Te zguduie ceva? Sau rămâi contemplativ, neutru, ca în faţa unei diorame înfăţişând epoci moarte, impenetrabile empatic? „Investigaţii” de acest fel fac parte mai degrabă din specia artei decât din a ştiinţei. Să aplicăm aşadar metoda dicteului automat şi să observăm ce întrebări putem produce, fără ca acestea, întrebările şi tot ce va urma lor, să aibă nici cea mai mică legătură raţională cu ce spune autoarea în cartea dânsei, în afara unei legături subterane şi imposibil de explicat, de factură suprarealistă.

Revelarea „fiziologică” în ştiinţa de azi a legilor naturii, ca ipoteze, teorii, se supune unei ierarhii a lanţului fiinţei homomorfe celei din textele sacre? (15) Modelul propus al lanţul fiinţei în textele sacre este arhetipal, sau mai degrabă instanţiere a unui model ontologic mai general? Dacă aceste texte le privim ca aparţinând spaţiului cultural veterotestamentare, are loc o schimbare a morfologiei şi fiziologiei lanţului fiinţei de la Vechiul Testament (VT) la Noul Testament (NT) ? Transcende creştinismul distincţia dintre ştiinţa naturii şi ştiinţa divinului, fizică şi metafizică prin întrupare şi comutare ontologică pe relaţie ca originară (de la entitate ca originară în VT), instanţiată exemplar de iubire? În ordine religioasă creştină (inversă celei fenomenologice) relaţia sine (transcendental dacă vreţi) – sine transcendent este cea care face posibilă entitatea lumii ? Iar fenomenologic omul găseşte lumea (creează doar în sens de formează, decupează ontic) căutând alteritatea absolută (pe Dumnezeu)?

Sunt valorile (sacru, frumos, bine, adevăr) conceptualizabile prin „fiziologia” lanţului fiinţei ? Ce secvenţă funcţională a valorilor antrenează un tip de lanţ al fiinţei în raport cu altul? De la VT la NT are loc o comutare axiologică de la primatul adevărului la cel al binelui? Este sacrul valoare primă şi ireductibilă în VT şi NT, sau este ulterior funcţional adevărului, respectiv binelui ?

Este ştiinţa modernă o întoarcere parţială la presupoziţiile ontologice ale VT, eventual, din punct de vedere al presupoziţiilor ontologice, o sinteză între ontologiile VT şi NT? Este ştiinţa o reîntoarcere la primatul adevărului şi, în acest sens, o recuperare a fiziologiei NT? (alături de recuperea, ipotetică, a morfologiei prin primatul entităţii asupra relaţiei). Cum s-ar reconstrui imaginaţia ştiinţifică pe trepte similare celor ale profeţiei? Se poate vorbi despre o competiţie iniţiatică între ştiinţă şi religie? Fundamentalismul ştiinţific este o formă de iniţiere, o constrângere la poziţionarea personală pe o schemă de lanţ al fiinţei? Care este relaţia dintre „salvarea speciei”, promovată ideologizant pe baza discursului ştiinţific, şi „salvarea sufletului” ? Este legitimă (în raport cu standardele acestui tip de discurs) pretenţia iniţiatică a ştiinţei? Există un echivalent funcţional al Marelui preot în ştiinţă, sau mai degrabă un echivalent al discursurilor concentrice infinite generate de absenţa definitivă a sa? Ce tipologii de lanţ al fiinţei funcţionează în spaţiul românesc ? Ce culturi ale iniţierii sunt funcţionale ? Care este poziţia (declarativă şi reală) în sistemul de educaţie publică în materie de iniţiere ? Ce implicaţii au cele de mai sus asupra conturării caracterului poporului român ? De ce furăm crezând în Dumnezeu? (16)

Adecvarea iniţiatică a unui tip de discurs sau a altuia poate fi diferită în funcţie de lumea persoanei care este ţintă a emiţătorului de discurs. În VT Moise primeşte poruncile cu adevăr fixat, stabilizant, în timp ce în NT primatul iubirii, al binelui relaxează şi diversifică spectrul faptelor posibile dezirabile punându-le sub condiţia constrângătoare a iubirii de celălalt. Accentul în NT este pe geneza informală a regulilor, faţă de situaţia formală a regulilor în VT. Potenţialul de evoluţie instituţională sub un demers iniţiatic de tip NT este mult mai ridicat, are loc o reducere a holismului, apare posibilitatea descentralizării sociale şi a manifestării creativităţii personale. Pe de altă parte, ştiinţa şi filosofia într-o societate creştină sunt pentru totdeauna rupte de Dumnezeu, pentru că ele au cel mult rol de explicare pentru mase a caracteristicilor creaţiei lui Dumnezeu, nu şi de drum către Dumnezeu, contactul cu El fiind asigurat direct de către Isus şi biserică.

Arhetipul fenomenologic al fiinţei este sinele cu lumea sa, iar ontic (dar condiţionat ontologic) sinele este „localizabil” în corp ca parte a lumii. Fiinţa este necesarmente structurată şi ierarhică, ceea ce înseamnă că presupune un anumit tip de lanţ al fiinţei. Lanţul fiinţei ţine de morfologia ontologică a fiinţei în sens fenomenologic şi este format din sine transcendental, corp (lume) şi sine transcendent. Monada nu este ontologic simplă, ci doar ontic, pentru că îşi include limita transcendentală şi pe cea transcendentă ca distincte de ea. Lanţul fiinţei originar, ontologic, este isomorf structurii triadice a semnului (Zeichen – Sinn – Bedeutung): sinele personal este semn pentru sinele transcendent (Dumnezeu) şi are ca sens lumea.

Simpla cunoaştere a poruncii de a iubi pe ceilalţi ca pe tine însuţi nu asigură ascultarea ei, pentru că teoretizarea şi verbalizarea iubirii te lasă orb în faţa golului experienţei. Iubirea trebuie trăită, şi doar secund cunoscută. Prin urmare era previzibil că NT va fi urmat de vremea corectitudinii politice implicite, informale, dacă VT fusese urmat de cea a corectitudinii politice formale. Atât şi nu mai mult. Dar suficient de mult pentru ca NT să fie civilizatoriu şi, totodată, stimulator al creativităţii, capabil alături de VT să îmblânzească fiara sentimentală autentică, omul, transformând-o astfel într-o fiinţă oarecum previzibilă. Luând toată suferinţa ontic cu Sine, Dumnezeul Om a luat şi autenticitatea oamenilor cu El. Dar fiecare om poate alege, cvasi-demonic, să retrăiască experienţa Sa.

Să precizăm. 1) Dumnezeu este, dar nu există – iată modelul iudaic şi uneori filosofic, de a trăi. Lanţul fiinţei rămâne liniar. Spre un astfel de drum ne călăuzeşte Maimonide 2) Dumnezeu este şi a existat – iată modul creştin de a trăi, pe seama suferinţei Altuia. Lanţul fiinţei are o buclă de conexiune din nevizibil către vizibil, dar la nivelul ecstazei trecutului, a memoriei extinse cultural, îmbogăţite de textul sacru novotestamentar, nu al prezentului 3) Dumnezeu este, a existat şi există, este fiecare dintre noi. Avem acum o generalizare ontică a modelului de la punctul 2, o descriere modernă evaluabilă, prin disiparea cvasientropică a sacrului, ca „Got ist tot”; relativism generator de anomie; vremurile noastre. 4) Dumnezeu este şi există, sunt eu, ontologic unic, iar ceilalţi doar prin mine, prin voinţa, viaţa şi iubirea mea; în acest model lanţul fiinţei se deschide din nevizibilul din fiecare, trece prin lume şi se închide în nevizibilul dincolo de fiecare, dar trece autentic doar prin mine, iar prin ceilalţi doar prin credinţa mea în ceialalţi ca în mine însumi. Iată modelul autentic pe care îl aşteptăm cu toţii, nu doar în El, ci în fiecare. Sacralitatea concentrată şi asumabilă universal doar prin decizie şi răspundere proprie, personală. Avem însă curajul să credem asta? Credem că merităm asta? Nu, nu îţi poţi imagina faptul pur de a fi ca fiind tu însuţi. Nici Moise nu putea imagina faptul pur de a fi (17) ca fiind sinele său, pentru că a) era constrâns de necesitatea întemeierii lumii ne-personale, pe care nu o percepea ca parte din cea personală, b) constata slăbiciunile eului personal, pe care îl asuma ca propria persoană, nu ca posesie a sinelui personal, c) avea un mod ontic de gândire nevăzând că eul personal era doar un nivel al lumii sale în sens ontologic. Flăcări.

***

Cum am putea rezista la apropierea de soare ? Prin credinţă, fără de care jocul secund al originalităţii, mutilant prin exces (şi cum am putea arăta care este măsura justă a originalităţii?) are toate şansele să ne ducă la prăbuşire. Aripile de ceară sunt tot mai fierbinţi, iar cercurile solare în zbor tot mai strâns. Pentru a rezista, a nu ieşi din drum, ne trebuie un discernământ total pe care îl poate da numai I.H.V.H (18). Echilibraţi din vria iniţierii cvasi-profetice la care ne supunem singuri sub pretextul textului, aterizăm (cu bine?) în fotoliul directorial (19) al discernământului, pe care l-am crezut pentru o clipă, în naivitatea noastră, maase merkava. Cititorul reajunge la sine şi revine în oglinda vieţii, închizând cele trei porţi odată cu ultima filă a cărţii. Honi soit qui mal y pense.

(1) Axinciuc, M., 2008, Profetul şi oglinda fermecată, Ed. Humanitas, Bucureşti
(2) Acest text nu este o recenzie, ci un eseu pornind de la note de lectură pe marginea cărţii citate.
(3) Scris în iudeo-arabă în secolul XII.
(4) Axinciuc 2008 p11-12
(5) Op.cit. p12.
(6) Op. cit. p21
(7) Că îl considerăm pe acest sine transcendental sau nu este de importanţă secundă aici.
(8) Op. cit. schema de la pagina 45 sau cea de la pagina 206.
(9) Rămâne de cercetat existenţa unor eventuale analogii şi filiaţii nemărturisite, sau poate neconştientizate, în acest sens.
(10) Axinciuc 2008 pagina 243
(11) Se pare că poporul ales a avut mult de-a face cu iubirea, aşa cum au avut eschimoşii cu zăpada, de vreme ce au generat atâtea cuvinte pentru un spectru de referenţi pe care alte popoare le numesc cu un singur cuvânt.
(12) Anexa 3, pagina 247.
(13) Anexa 3, capitolul 3.1, pagina 264.
(14) Subtitlul cărţii Madeei Axinciuc este „Despre imaginaţie [sublinierea mea] şi profeţie în Călăuza rătăciţilor de Moise Maimonide”.
(15) Pentru o analiză a variaţiilor structurale ale lanţului fiinţei în textele iudaice a se vedea Blumenthal, D., Lovejoy’s great chain of being, and the medieval Jewish tradition, http://www.js.emory.edu/BLUMENTHAL/Lovejoy.htm , accesat pe 18 februarie 2008
(16) Furăm crezând în Dumnezeu pentru că ne asumăm în mod autentic acest destin tragic? Dumnezeu ştie!
(17) Axinciuc 2008 pagina 217.
(18) Acest nume „indică în mod special esenţa lui Dumnezeu [...] nu este vorba aici de omonimie.” Op. cit. pagina 276.
(19) În fond şi spiritul are nevoie de directorii lui.

Alexandru Sever – Cronica unei vizite memorabile (III)

aprilie 5th, 2009
Alexandru Sever la Moinești, 2004Alexandru Sever la Moinești, 2004

De curând Alexandru Sever, un mare scriitor român stabilit în Israel, a împlinit 88 de ani. L-am sunat la telefon pentru a-i dori la mulţi ani şi sănătate şi am înţeles că, din păcate, o nouă călătorie în România
i-ar depăşi puterile. Atunci m-am decis s-o rememorez pe cea de acum cinci ani, din primăvara lui 2004

Fişă biografică: Alexandru Sever s-a născut la Moineşti, la 21 ianuarie 1921. În 1948 a absolvit Facultatea de Filozofie şi Litere de la Universitatea din Bucureşti. A debutat în 1955, cu tragedia Boieri şi ţărani. Autorul romanelor (Cercul, Impostorul, Cartea Morţilor, Insomniacii, Cronica unei morţi amânate), volumelor de eseuri (Iraclide, Inventarul obsesiilor circulare, Umbre de la zidul plângerilor mele) şi de teatru (Noaptea speranţelor, Descăpăţânarea, Îngerul bătrân, Don Juan Apocalipticul, ) a fost distins cu mai multe premii, printre care: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977) , Premiul pentru dramaturgie al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (1983), Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986), Premiul Asociaţiei Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993), Premiul Internaţional Felix Aderca, acordat de Uniunea Scriitorilor din România, la Tel Aviv (2003)
Moineştiul amintirilor
Moineştiul este oraşul dintre Măgură şi Osoi, descris în romanele şi nuvelele lui Alexandru Sever. Aici s-a născut, a copilărit şi a mers la şcoala primară, şi tot de aici a plecat în timpul celui de al doilea război mondial, la Bacău, locul desemnat drept domiciliul obligatoriu pentru evreii din judeţ.
În dimineaţa celei de a doua zile a vizitei, am refăcut în sens invers drumul şerpuitor pe care scriitorul l-a parcurs în timpul războiului, într-o noapte, mânând căruţa bunicului în care fusese încărcată toată familia alungată din casa familială. Fuseserăm preveniţi că Moineştiul se schimbase radical, cohortele de blocuri spulberând casele tihnite, înconjurate de grădini. La intrarea în oraş am zărit câteva schele petroliere şi câteva sonde risipite, izvoarele prosperităţii acestor meleaguri.
Când am coborât din maşină Alexandru Sever a pornit pe cărarea dintre blocuri, nădăjduind că dincolo de ele va apărea limanul vechiului oraş… dar n-a întâlnit decât alte şi alte blocuri, imaginea oraşului rămânând exilată în amintiri.

Casa Copilăriei
Casa familiei Zilberman, casa copilăriei scriitorului, fusese demolată în anii comunismului, dar a rămas intactă în memoria maestrului.

Casa părintească, aşa cum o ţin eu minte, era o casă-monument. Se ridica faţă de nivelul străzii la vreo trei metri înălţime. Faţada era din cărămidă aparentă şi piatră, cu un fronton lateral şi un acoperiş în două ape. Avea odăi mari, cu sobe de teracotă, soba însăşi fiind un adevărat monument de artă. Casa avea în preajmă o grădină imensă, în care mama semăna în fiecare primăvară flori: stânjenei, regina nopţii şi câte şi mai câte…Aveam o ogradă imensă în care existau nişte câini…mă ţin minte fugărit de raţele din curte.

Alexandru Sever a crescut înconjurat de părinţi, fraţi şi surori şi de doi bunici, cărora
le-a păstrat nealterată amintirea.

Din cei patru bunici am cunoscut doar doi: bunicul din partea mamei şi bunica din partea tatii. De ei doi este legată copilăria mea. Bunicul din partea mamei locuia chiar în Moineşti. Mă ţin minte de copil, stând pe genunchii lui şi umblându-i în buzunarul de la vestă, unde păstra o periuţă căptuşită cu alamă, pe care i-o luam şi-i periam mustaţa. Bunicul a trăit mult, când a murit cred că avea peste o sută de ani. Bunica din partea tatei avea mai mulţi copii şi trecea pe la toţi. Avea un fecior la Ploieşti, o fiică la Adjud. Când venea la noi, în Moineşti, stătea câteva luni de zile şi în timpul acela ne croşeta ciorapi şi mănuşi. Îmi amintesc cum îmi proba mănuşile pe mână.

Dragostea pentru lectură i-a fost insuflată de mama, o femeie cultivată, înconjurată de cărţi şi încrezătoare în harul de scriitor al fiului ei.

Mama avea educaţia făcută în casă, cu profesoară de franceză şi germană, limbi pe care mama le cunoştea la perfecţie. Cânta şi la pian. Eu m-am născut într-un cadru cultivat. În casă exista o bibliotecă încastrată în peretele salonului, cu ediţii originale din clasicii germani Goethe şi Heine. Eu de copil umblam des pe acolo. La început căutam cărţile pentru copii. Îmi amintesc de un Don Quijote, o reducţie pentru copii, foarte frumos ilustrată. Am avut foarte devreme posibilitatea de a umbla într-o bibliotecă şi asta a fost capital. Mama era o cititoare pătimaşă. Nu ţin minte noptiera mamei fără cărţi. Întotdeauna avea două-trei cărţi din care citea până noaptea târziu. Patima asta au avut-o toţi copiii ei, toţi au citit, dar se vede treaba că eu am citit mai cu luare aminte. Sunt un cărturar care s-a format citind. Şcoala literaturii a fost şcoala lecturilor mele. Scriitorii înşişi mă trimiteau de la unul la altul.Scriitorii mă învăţau ce să citesc şi cum să apreciez. Dar apoi s-a pus o altă problemă, cea a spiritului critic, care cerea o anumită maturitate.

Am scris tot ce se poate scrie

A fost o epocă, între 17 şi 20 de ani, când am scris tot ce se poate scrie. Romane poliţiste, romane sentimentale, toate fiind imitaţii după scriitorii pe care apucasem să-i citesc. Dar în acelaşi timp se forma în mine un anumit spirit critic şi aşa se face că la fiecare două – trei luni, nemulţumit de ceea ce scriam, luam tot teancul de hârtii, teancuri nesfârşite de hârtii, pe care le aruncam pe foc. În curtea casei era un cazan în care se fierbeau rufele şi se focărea. Eu aşteptam un asemenea prilej şi aruncam în foc tot ce scrisesem de luni de zile. Cred că am scris în toate genurile, însă în teatru m-am trezit ceva mai târziu, dar şi atunci am scris mai mult şcolăreşte. Prima mea piesă se intitula Didona şi era inspirată de Cartea a IV-a din Eneida. În casă toţi îmi respectau îndeletnicirea, deşi nimeni nu avea mare încredere în ceea ce făceam, în afara mamei care mă privea ca pe un viitor scriitor .Celorlalţi li se părea un fel de distracţie, amuzamentul unui tinerel care nu ştia ce să facă. Unii jucau cărţi, alţii băteau mingea, eu stăteam şi scriam. Ei nu erau obişnuiţi să vadă aşa ceva. Bunicul venea şi se uita peste umărul meu. În viaţa lui nu văzuse un om care să stea lipit de masa de lucru şi să scrie. Dar el lega scrisul meu de epoca războiului, de împrejurările războiului în care trăiam şi avea impresia că vrăjesc ceva acolo şi-mi tot spunea „Grăbeşte-te,
grăbeşte-te, să încheiem pacea!”

Moineştiul de azi

Bătrânul scriitor străbătea la pas târguşorul natal, exclamând „Târgul meu s-a volatilizat…niciodată nu s-a dorit municipiu şi iată-l ajuns municipiu !”
Şi totuşi, printre dreptunghiurile ostile ale blocurilor, s-au ivit deodată câţiva arbori, mesageri ai timpurilor vechi, străjuind monumentul eroilor, în preajma căruia se jucase copilul Alexandru Sever. Şi nici clădirea şcolii primare publice nu s-a schimbat semnificativ, faţă de cea din urmă cu şapte decenii.

Numai inscripţia de pe frontispiciu s-a modificat. Nu scria Şcoală ci Şcóla, cu un accent pe o, după grafia secolului al XIX.lea.

Rafael Kohlenberg, unul dintre cei câţiva evrei trăitori la Moineşti, ne-a primit în micul său apartament de bloc, ne-a ospătat cu hremzli din făină de pască, coapte de soţia lui, şi s-a întreţinut preţ de o oră cu scriitorul, rememorând întâmplări şi chipuri de demult. Am poposit şi la primărie, unde primarul Ailincăi, l-a primit pe scriitor în biroul său
şi l-a rugat să semneze în cartea de onoare. Era de faţă şi profesorul Robciuc, animator al vieţii culturale moineştene, cultivator al memoriei lui Tristan Tzara şi a altor personalităţi originare din Moineşti. Amândoi au insistat pe lângă Alexandru Sever să revină pentru un răstimp mai lung, pentru a fi cunoscut şi sărbătorit.
Apoi doamna Kohlemberg (trecută de atunci la cele veşnice, fie-i memoria binecuvântată) ne-a însoţit la cimitirul evreiesc din deal, populat de mii de morminte, atestând numărul mare de locuitori israeliţi ai Moineştiului, cei care contribuiseră substanţial la dezvoltarea industriei petroliere din urbe. În capătul „casei vieţii” bătea inima unei sonde. Alexandru Sever, care în copilărie nu trecuse niciodată de poarta cimitirului, a parcurs cu paşi şovăitori cărările dintre morminte, oprindu-se uimit în faţa unui monument masiv, din marmură neagră:

Herman Leonte. Era un frate de-al bunicului meu, unchi al mamei mele. Casa noastră părintească el i-o oferise de zestre. A participat la războiul din 1877 şi atunci a fost împământenit. A fost, dragă Doamne, unul dintre boierii locului.

Camera de filmat l-a însoţit pe scriitorul care şi-a plecat fruntea şi la mormântul bunicii şi, ieşind pe poarta cimitirului, a aruncat o privire în vale către Moineştiul de azi, surâzând cu înţelepciunea celui încredinţat că plecând nu-şi părăsea oraşul natal, pentru că toată viaţa purtase cu sine „oraşul dintre Măgură şi Osoi#, şi-l imortalizase în scrierile sale.

Epilog cu gust amar

Ne-am întors la Cluj în aceeaşi zi, luându-ne rămas bun de la Alexandru Sever care a rămas la Bacău, în speranţa că după amiaza avea să aprindă o lumânare la mormântul mamei sale, îngropată în cimitirul evreiesc din oraş. În ajun cimitirul fusese închis, fiind a doua zi de Pesah. Aveam să aflu mai târziu că nu i-a fost dat să-şi împlinească această dorinţă. Profesorul Sandu Singer, cu care venise din Bucureşti, cumpărase bilete de întoarcere la un tren de după amiaza şi abia au avut timp să-şi ia bagajele şi să ajungă la gară. În tot timpul cât am montat filmele vizitei lui Alexandru Sever la Cluj, Bacău şi Moineşti, m-a urmărit vina întârzierii din ultima zi şi nutream speranţa mântuitoare, că n-a fost ultima călătorie în ţară a marelui scriitor.
În toamna aceluiaşi an neobositul profesor Robciuc a organizat la Moineşti un simpozion sub genericul Zilele Alexandru Sever unde, alături de comunicările ştiinţifice ale unor personalităţi precum Geo Şerban sau Bogdan Ulmu, au fost proiectate şi filmele noastre, difuzate deja pe TVR Cluj şi TVR Internaţional. De-a lungul celor cinci ani care au trecut, n-am încetat să sper că maestrul avea să revină în ţară. N-a fost să fie şi odată cu trecerea timpului o astfel de vizită este tot mai improbabilă…

Lecţia lui Vlad Georgescu

aprilie 5th, 2009

Ca fost colaborator al său, fie-mi îngăduit să aduc un sincer omagiu istoricului Vlad Georgescu, exponent al acelei linii civic-democratice, antitotalitare, care face onoarea unei culturi.

În România Literară, Tudorel Urian numeşte volumul Politică şi istorie. Cazul comuniştilor români 1944-1977 al regretatului istoric Vlad Georgescu – urmaşul lui Noel Bernard la conducerea secţiei române a postului de radio Europa Liberă – o carte inconturnabilă pentru cei care vor să înţeleagă modalităţile de falsificare a istoriei de către comunişti, deopotrivă în anii rollerismului, ca şi în aceia dominaţi de Ilie Ceauşescu, Gh. Zaharia, Mircea Muşat, Gh. I. Ioniţă, Ion Ardeleanu, Mihai Fătu etc.

Nu era vorba despre ceea ce filosoful Jurgen Habermas numeşte utilizarea publică a istoriei, exerciţiu firesc într-o democraţie, ci de transformarea ştiinţelor istorice în instrumente de plăsmuire a unor vulgate pseudo-ştiinţifice şi asfixia orice urmă de spirit critic. Cartea a apărut la Humanitas, în seria Istorie Contemporană coordonată de Cristian Vasile şi de mine. Îmi amintesc de scrisoarea lui Vlad Georgescu către istoricul american, originar din România, Eugen Weber, transmisă în 1977 la Europa Liberă, expresie a unei nobile revolte în raport cu dictatura culturnicilor cu mandat de la Secţia de Propagandă.

Dintr-un volum de documente publicat la Polirom pe baza dosarelor de Securitate ale lui Silviu Brucan reiese că acela care ulterior avea să pretindă statut de disident încerca tot posibilul să-l compromită pe disidentul Vlad Georgescu în discuţiile pe care le purta cu diplomaţii americani din Bucureşti şi, în primul rând, cu ambasadorul Harry Barnes. Vlad Georgescu a fost primul român care a beneficiat de o bursă la Woodrow Wilson International Center for Scholars. Politică şi istorie… se opreşte cu analiza la anul 1977, dar Vlad Georgescu a continuat până la moartea sa prematură această operă de demistificare.

În noiembrie 1987 a decis să transmită serialul bazat pe cartea lui Ion Mihai Pacepa, Orizonturi roşii. S-a produs atunci un cutremur emoţional în România: evident, multă lume ştia că dictatorul şi clanul său se bucurau de privilegii de nimeni şi nimic limitate, că România devenise un Absurdistan, dar era pentru prima dată că aceste lucruri erau documentate din interior de o manieră irefutabilă. În plus, apărea limpede complicitatea lui Ceauşescu, mult timp un darling al Vestului, cu terorismul internaţional. L-am cunoscut bine pe Vlad Georgescu, am colaborat aproape săptămânal la Europa Liberă începând din februarie 1983.

Decizia sa a fost motivată de onestitate şi de curaj. Nu voi face acum speculaţii privind decesul din 1988. Sunt însă convins că aparatul de omor al regimului a fost pus imediat în funcţiune. Istoricul fusese în mod cert desemnat drept ţintă acţiunilor întreprinse de oamenii lui Pleşiţă, Stămătoiu şi Iulian Vlad. Un sistem paranoic se slujea de o instituţie criminală. Inspirat de Vlad Georgescu, nu am rupt niciun moment legătura cu ţara şi am continuat să scriu despre istoria României. Sunt colaborator şi/sau membru în consiliul editorial al mai multor publicaţii academice şi ştiinţifice româneşti din domeniul istoriei şi politologiei (Studii şi Materiale de Istorie Contemporană, Anuarul IICCR, Sfera Politicii) şi mă bucur să descopăr că spiritul său nu a dispărut din sânul breslei istoricilor.

Aş spune că linia istoriografică inaugurată de Vlad Georgescu a fost continuată după 1989 de profesori precum Şerban Papacostea (închis în anii 1950 la Canal, după 1990 un exemplu de cum trebuie să arate profilul moral al unui membru al Academiei Române), Şerban Rădulescu Zoner, Lucian Boia, Andrei Pippidi, Zoe Petre, cu toţii exemple de implicare civică, erudiţie şi acribie. Numele lor merită odată în plus evidenţiate când avem atâtea cazuri, vai!, de istorici (chiar academicieni), altminteri înzestraţi, care s-au refugiat într-un naţionalism istoriografic dăunător şi acceptă atât promiscuitatea, apropierea de personagii ale trecutului, cât şi laude de la Victor Roncea, Flacăra lui Adrian Păunescu etc.

Să sperăm că viitorul istoriografiei române nu va fi modelat după tiparul autarhic al acestor savanţi mutilaţi sufleteşte, cum i-a numit cineva pe cei care îi exaltă şi azi pe Ion Antonescu, Ilie Ceauşescu, Marx s.a.m.d., ci va aparţine tinerilor care l-au citit şi l-au înţeles pe Vlad Georgescu în spiritul demonstraţiei dezvoltate în Politică şi istorie…, adică generaţiei lui Adrian Cioflâncă, Armand Goşu, Constantin Iordachi, Mihail Neamţu, Ioana Boca, Virgiliu Ţarau, Steliu Lambru, Dorin Dobrincu, Cristian Vasile, Valentin Săndulescu, Mihai Chioveanu, Anca Sincan, Bogdan Cristian Iacob, Claudiu Secaşiu, Andi Mihalache, Liviu şi Elis Pleşa, Mirel Bănică, Raluca Grosescu, Puiu Latea, Damiana Otoiu, Alexandru Gussi, specialişti în ştiinţe umane bine plasaţi profesional, dar şi cu un simţ moral ce trebuie remarcat (lista este fatalmente incompletă). Unii au fost membri şi experţi ai Comisiei Prezidenţiale, alţii lucrează la CNSAS. IICCR ori alte centre de reflecţie şi cerce tare. Politică şi istorie este o invitaţie la onestitate profesională şi curaj etic.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com/

” Partage” la Paris (3)

aprilie 5th, 2009

In episodul precedent ma oprisem la conversatia cu Elie Wiesel, cind discutasem mult despre infiintarea, in Romania, a comisiei care ii purta numele, si care trebuia sa prezinte Presedintelui Romaniei un raport asupra evenimentelor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, legate de Holocaustul din Romania. Personal, consideram ca aceasta comisie este inutila, existau doar atitea documente istorice, marturii personale si carti exhaustive, dar un interviu cu afirmatii absurde, al lui Ion Iliescu, aparut in ziarul israelian Haaretz declansase un val de proteste, deoarece declarase ca in Romania nu a avut loc un Holocaust. Presiunile politice si cele din presa au dus la formarea acestei comisii, din care faceau parte istorici de renume, scopul fiind alcatuirea unui raport final, pe care guvernul Romaniei se obligase sa-l accepte, cu recomandarile inerente, care aveau rolul, in sfirsit, sa faca lumina asupra trecutului si sa combata negationismul, atit in lumea academica, cit si in rindul populatiei.

Dialogul cu Wiesel a reprezentat pentru mine o mare placere. Nascut la Sighet, deportat de mic copil la Auschwitz, Elie Wiesel, laureat al Premiului Nobel pentru Pace, isi dedicase intreaga viata perpetuarii memoriei Holocaustului. Cu ajutorul lui Radu Ioanid, director la Muzeul Holocaustului din Washington, a alcatuit o comisie formata din oameni competenti, printre care si istorici israelieni, care au depus o munca asidua, si, in numai un an, a fost prezentat Raportul Final, insotit de documente elocvente asupra deportarilor evreilor in lagare de concentrare si a exterminarii a jumatate din populatia evreiasca a Romaniei.

Revenind la simpozionul Le Partage, in cursul dupa amiezii, am reusit sa urmaresc prelegerea lui Bernard Kouchner, actualul Ministru de Externe al Frantei, si co-fondator al organizatiei ”Medecins Sans Frontieres”, cu titlul ”Bolnavi fara granite”, apoi conferinta lui Umberto Eco, scriitor, estet si filozof italian, despre accesul la informatie.

Sorbeam fiecare cuvint al prezentatorilor, care se adresau cu mult respect audientei, formata in mare parte din oameni de stiinta si litere, din Franta, dar si din multe alte tari. Totodata, in public erau numerosi elevi de liceu, ceea ce evidentia dorinta acestui simpozion de a-si gasi un ecou in inimile noii generatii, avind ca obiectiv transmiterea spiritului democratic, a perpetuarii dialogului si a valorilor umanismului, a acceptarii diferentelor de conceptii si culturi. Dupa intrebarile din sala, transmise prin biletele, pentru a pastra o atmosfera destinsa, pe la cinci dupa amiaza, s-a incheiat prima zi a reuniunii.

Probabil ca sinteti curiosi sa aflati ce s-a intimplat cu vestita valiza pierduta. Telefonez in Israel si aflu ca valiza va ajunge la Paris abia seara tirziu si va fi transportata la hotel inca in cursul noptii. Eram sceptic, pesimist, am telefonat la Air France, mi-au recomandat sa imi cumpar haine in valoare de pina la o suta de euros, o suma derizorie. M-am invirtit eu prin zona Gare de l’Est, dar tot ce am vazut arata penibil, magazinele se inchideau in jurul orei sase seara, asa ca am renuntat, m-am intors la hotelul Ibis, coplesit de impresiile primei zile a congresului, dar si cu gindul la… Stephanie. Probabil nu sinteti interesati de subiectul Stephanie, doar ajunsesem la Paris pentru “Partage” si imbogatirea universului meu cultural, iar cind vorbim despre cultura nu e loc de divagatii mondene, care sa intineze nobletea mesajului filozofic sau sentimentul de implinire spirituala si bucuria ca pot asista la un asemenea eveniment international.

Ramas singur la hotel, in aceeasi tinuta de drum, am profitat de ocazie pentru a ma intilni cu un prieten, apoi m-am retras in vasta mea camaruta, sa urmaresc programele de televiziune. Am dat tocmai peste un program despre… Israel si palestinieni – probabil ca ma aflu inca in Israel si tot voiajul la Paris a fost un vis – imi spun, si adorm cu gindul la Stephanie, care precis, in clipele acelea, elegant imbracata, lua parte la o receptie organizata de Presedintele Chirac.

A doua zi ma scol foarte devreme, cobor si – de necrezut – valiza mea sosise deja. Cu hainele recuperate si totul numai zimbet, ma dichisesc, arunc tinuta de drum, de care mi se facuse lehamite, si, proaspat si plin de energii pozitive, fug spre cladirea UNESCO, sa nu ratez sesiunea despre Memorie. In cursul diminetii am asistat la citeva prezentari exceptionale: Umberto Eco – Memorii impartasite – , Junzo Kawada – Memoriile Hiroshimei – , Jorge Semprun (scriitor spaniol, fost Ministru al Culturii, deportat la Buchenwald, distins in 1997 cu Premiul Ierusalim) – Memoriile recalcitrante.

Intr-o scurta pauza l-am intilnit pe Furio Colombo, fost director la l’Unita, care se pregatea sa plece la Geneva, la ”Initiativa de pace” demarata de Yossi Beilin si Yasser Abed-Rabbo, astfel am avut ocazia sa dialoghez cu el in italiana, consideram aceasta intilnire o greseala politica, in dezacord cu deciziile guvernului israelian, ineficienta. Apoi am revenit in sala sa urmaresc prezentarile lui Henry Louis Gates Jr., specialist in istoria Africii si a culturii afro-americane si a lui Wole Soyinka, (primul african laureat al Premiul Nobel pentru literatura in 1996) – Memorii africane si culturi coloniale.

La amiaza, se aproprie Jean Paul si imi propune sa iau prinzul cu conferentiarii de la Congres, in restaurantul sediului UNESCO. Urcam la etaj si Jean Paul ma aseaza la masa intre Umberto Eco si baroneasa Helena Kennedy, Presedinta lui British Council. Primim un somon foarte gustos, eu, numai ochi si urechi, sorbeam fiecare cuvint al celebritatilor din jurul meu. La un moment dat se apropie Roger-Pol Droit (jurnalist la Le Monde) de Umberto Eco si incepe un interviu, legat in mare parte de situatia din Orientul Mijlociu. Eco, proaspat intors din Israel, unde fusese onorat cu titlul de Doctor Honoris Causa al Universitatii din Ierusalim, isi expune cu emfaza ideile sale politice, precum ca marile puteri trebuie sa ii ia pe israelieni si palestinieni, sa ii bata cap in cap si sa ii oblige sa incheie un acord de pace, conform cu interesele mondiale. Si enunta o propunere revolutionara, ca o comisie formata din laureati ai Premiului Nobel sa stabileasca conditiile obligatorii, sa delimiteze granitele, pe scurt, sa impuna partilor beligerante solutionarea conflictului. Cei din jurul mesei aprobau creativa idee a faimosului scriitor. Si deodata, ma aud intervenind neinvitat in discutie, chiar pe un ton putin ridicat si revoltat, contrazicind ridicola initiativa a marelui Umberto Eco. Pe vremea aceea traia Yasser Arafat, care nu abandonase calea terorismului, fura din plin din banii alocati palestinienilor, facea tot posibilul sa impiedice orice acord de pace, sustinut, din pacate, de guvernele europene, care, inspirate de Chirac, duceau o politica unilaterala, anti-israeliana. Mi se parea absurd ca un laureat al Premiului Nobel in chimie sau economie sa stabileasca granitele unor state, fara a mai pune la socoteala ca insusi Arafat, terorist cunoscut, era laureat al Premiului Nobel pentru Pace. I-am lasat pe cei din jurul meu cu gura cascata, aveam tupeul sa il contrazic pe celebrul filozof si scriitor Umberto Eco.

(sfirsitul in numarul viitor)

ROMÂNI ŞI “STRĂINI” – DESPRE PRIORITATEA INSTITUIRII NORMELOR COABITĂRII SOCIALE

aprilie 5th, 2009

Ce fel de identitate colectivă a dezvoltat regimul Ceauşescu? Există o legătură între ideologia naţional-comunistă şi ideea de naţiune etnică profesată de intelligentsia interbelică? Dar între cultura protocronistă a anilor ’70-’80 şi modul în care gîndesc şi acţionează elitele României de astăzi? Cum poate fi redefinită ideea naţională pornind de la conştientizarea rolului nefast al fascismului şi comunismului în formarea individului şi a societăţii? Este posibilă reinventarea ego-ului colectiv(naţional) în absenţa formării comportamentelor sociale? Ce rol are cunoaşterea noţiunilor privitoare la identitate ? Cred că intelectualul român ar trebui să încerce să răspundă la asemenea întrebări, urmărind construirea proiectelor de reformă îndelung amînate .

Supralicitarea etnicului ca unic mod de raportare la identitatea colectivă – liderii fostei Iugoslavii fuseseră convinşi de justeţea unei asemenea abordări şi au propagat-o la nivelul maselor în dauna oricărei alternative ideologice – are, adesea, consecinţe grave. Respingerea a ceea ce cultural ori cultual este diferit şi imaginarea specificităţii etnice a fost întotdeauna o cauză a conflictelor. Noţiunile şi limbajele create cu ajutorul lor nicicînd nu au fost şi nu sînt inocente. Perpetuarea voluntară ori involuntară a confuziilor pe tema identitară este o cale sigură de alimentare a neînţelegerilor între diferitele segmente sociale diferite. Astfel s-au născut şi se nasc violenţele. În momentele de criză, invectivele pe seama vecinului se înmulţesc, ajungînd pînă la excluderea lui.

Deşi cazul românesc pare o excepţie comparativ cu acela al fostei Iugoslavii, cred că o rediscutare a ideii de identitate colectivă, precum şi a conceptelor ce contribuie la formarea limbajelor social-politice va fi utilă mediilor intelectuale şi politice. Aşa cum cititorul a intuit deja, am în vedere problematizarea modelului cultural. Cred că de regîndirea lui sînt legate proiectele sociale şi politice. Am să invoc un exemplu spre a arăta de ce un atare demers este de actualitate. În articolele şi cărţile multor publicişti, sociologi, istorici, politologi care trimit la trecutul naţional există paragrafe şi capitole dedicate nu doar românilor, ci şi străinilor. De fiecare dată cînd am întîlnit în cuprinsul lor noţiunea de străin, în primă instanţă am crezut că e vorba despre alterităţile de pe glob sau măcar despre acelea europene. Nici pomeneală! Era vorba de străinii din interiorul ţării: maghiari, germani, evrei, ţigani; de minorităţile cultural-lingvistice; de comunităţile integrate ansamblului social-politic, juridic şi administrativ al României; chiar de grupuri sociale educate în limba majorităţii româneşti, uzînd de referinţe culturale asemănătoare ori identice cu ale acesteia, de cetăţeni români. Şi, atunci, despre ce fel de străini e vorba? În ce caz este relevantă noţiunea de străin sau ce anume vrea să sugereze folosirea ei atunci cînd în discuţie se află ideea de naţiune? Ce fel de temeri are intelectualul ce admite drept firească folosirea noţiunii de străin ca mod de definire a unora dintre concetăţenii săi? În caul aşa-zisului străin, vorbim de un grup cultural şi social-politic diferit sau doar de o multiplă identitate culturală ce este integrabilă aceluiaşi concept de cetăţean al statului naţional român?

Sînt destui cei ce identifică o persoană cu o comunitate în funcţie de limba sau limbile vorbite, de religia sau numele purtate de aceasta . Iată de ce, aidoma altor teme, aceea identitară presupune mult mai multă rigoare atunci cînd conceptele ce o definesc contribuie la elaborarea limbajelor şi a judecăţilor de valoare. Nu cred că cel ce uzează de noţiunea de străin cînd e vorba de cetăţeanul român vorbitor nativ de maghiară sau germană are neapărat în vedere discriminarea ori delimitarea. Ceea ce nu înseamnă că neglijenţa limbajelor astfel construite nu poate avea consecinţe catastrofale la un moment dat. Istoria mai îndepărtată, dar şi aceea recentă arată cum neajunsurilor culturale au provocat discrepanţe ori rupturi vizibile între oamenii ale aceleaiaşi ţări. Nu poţi fi indiferent la mesajul subsumat noţiunii de străin – noţiune folosită, conştient sau inconştient, spre a delimita statutul social-politic şi administrativ al unui individ în interiorul aceluiaşi stat – şi care trimite la aşa-numitele particularităţi ale concetăţeanilor derivate din criterii precum culoarea pielii, limba maternă sau religia. O asemenea abordare e iresponsabilă şi ea devine explozivă în caz de criză social-politică. Însăşi incitarea la violenţă are adesea o legătură cu folosirea noţiunii de străin. Mă gîndesc acum doar la atomizarea socială prin accentuarea diferenţialismului etnocultural în cazul relaţiei român-ţigan (cu înţelesul: român-străin) în cîteva din satele României sau la modul în care a fost înţeles şi rezolvat episodul conflictual româno-maghiar de la Tîrgu-Mureş din martie 1990.

Exemplele din genul celor de mai sus sînt suficiente şi ele motivează faptul că noţiunea de minorităţi naţionale este inadecvată contextului românesc, ea fiind folosită în locul aceleia de minorităţi culturale şi care graţie unei abordări înnoitoare se va subsuma ideii de naţiune. În sfîrşit, precizia conceptuală – pe fondul în care o parte a intelectualilor din România acordă interes constant identităţii şi face trimiteri la relaţiile majoritar-minoritar uzînd termeni precum autohton şi străin – este direct legată de decodarea aşa-numitelor criterii etnice ori etnonaţionale. Conflictele gen Kosovo au ca punct de pornire tocmai greşita raportare la identitatea colectivă, fapt ce ar trebui să provoace nelinişti oricărei intelligentsii. Cît despre noţiunea de străin, purtînd un mesaj exploziv, nu văd de ce să fie reluată cunoscînd sensurile ei şi avînd originea lui în limbajele social-politice din alte timpuri. Ca o primă concluzie, voi spune că între politica recunoaşterii dreptului de a vorbi o altă limbă maternă decît aceea a majorităţii şi normele civice există o relaţie foarte strînsă.

Plurilingvismul şi multiculturalitatea sînt teme ce merită toată atenţia, dar pînă la a deveni aplicabile pe scară largă, ele presupun comprehensiunea şi acceptul lor din partea elitelor intelectuale. Un anume consens în utilizare este binevenit. Preocuparea pentru normele de coabitare socială este însă fundamentală în demersul intelectual de astăzi şi ea este îndreptăţită cu atît mai mult cu cît handicapul generat de absenţa societăţii civile crează mari neajunsuri în toate domeniile. E adevărat că apare o dificultate în asocierea diversităţii cu civismul, dar aceasta nu mă împiedică să observ că se cuvin acordate şanse egale ambelor direcţii formatoare: comportamentului social şi politicii recunoaşterii. Dacă naţiunea etnică şi neocomunitarismul rămîn preferinţa programelor şcolare, universitare şi a instituţiilor culturale, chiar şi a acelora respectabile, înseamnă că nu s-a înţeles rostul reformei culturale. Dacă educaţia are un rol esenţial în formarea clasei de mijloc, atunci tot atît de adevărat este că aceasta are o directă legătură cu orientarea ideatică a intelligentsiei.

Naţiunile formate în absenţa societăţii civile sînt imprevizibile. E încă un motiv pentru care cred că România nu este în situaţia de a-şi permite să refuze categoric ideea de“corectitudine politică”. Cît despre schimbarea modelului cultural moştenit de la generaţiile precedente, ea va fi un pas util spre asumarea unei optici moderne în pedagogia socială. Mutarea accentului de pe etnic pe civic – nici aici nu abordez tranziţia de la naţiunea etnică la diversitatea etnonaţională şi nici elogiul diversităţii-, va face ca ideea de naţiune română să devină mai credibilă şi mai respectată în context european şi mondial. Asumarea civismului ca gen de relaţie între semeni, ca mod de raportare la lume, adică, însuşirea normelor create de un model cultural emancipat de dependenţele etnice, va încuraja alternativele pedagogice şi formarea reperelor fundamentale ale gîndirii social-politice. Cred că experienţa tragică a vecinilor sîrbi şi a foştilor lor concetăţeni iugoslavi ar trebui să mobilizeze interesul intelectual pentru invocatul proiect de reformă culturală.

Prof.univ.dr. Victor Neumann, Coordonator Scoala Doctorala Internationala de Istorie
Universitatea de Vest din Timisoara

Efectele crizei economice în estul Europei – patru întrebări, Matei Păun răspunde

aprilie 5th, 2009

Recent, guvernul Cehiei, țară care deține presedintia în exercițiu a Uniunii Europene, a fost obligat să demisioneze în urma adoptării unei moțiuni de cenzură. Premierii Ungariei și Letoniei au demisionat si ei tot din cauza crizei econimice profunde care a afectat țările lor. România a făcut apel la Fondul Monetar Internațional, iar Ucraina e o tară în derivă economică.

1) Cât de afectate sunt fostele tări comuniste din Europe de criza economică?

Țările din Europa centrală și de est au fost extrem de afectate de criză, nu doar pentru că au suferit o scădere a cererii interne și la export, dar multe dintre ele suferă de efectele deprecierii mondedelor lor relativ la creditele în devize străine. În plus, accesul la credite externe a fost restricționat iar costurile s-au majorat. De asemenea, aceste economii nu au resursele și profunzimea economiilor din țările dezvoltate. În sfârșit, capacitata lor de a ieși din criză pe seama cheltuielilor publice este extrem de limitată.

2) Este Occidentul vinovat de inactiune si de instalarea unei noi “Cortine de fier economice”?

Țările occidentale pot fi întotdeauna acuzate că nu fac destul. Adevărul este însă că instituțiile financiare occidentale s-au arătat disponibile să ajute, mai ales în țările unde există acorduri de asistență cu Fondul Monetar Internațional. Au fost promise zeci de miliarde de euro. Au fost adoptate pachete de stimulare fiscală care vor ajuta în mod indirect și țările din Europa centrală și de est. De asemenea, recapitalizarea băncilor occidentale prezente în aceste țări va avea, până la un anumit punct, efecte și în centrul și estul Europei, poziționând aceste țări în vederea unei relansări economice. Dar evident că oricând se poate face mai mult!

3) Care pot fi efectele economice și politice ale crizei în fostele state comuniste din centrul și estul Europei?

Unele guvernele ale statelor din Europa centrală și de est au fost neglijente în aplicarea reformelor și în investițiile din economiile lor. Ele s-au ascuns în spatele unor ritmuri de creștere artificiale, nerealizând ce se va întâmpla când aceste ritmuri vor dispărea și-i vor dezvălui ca lideri și administratori incompetenți. Clipa în care astfel de politici greșite vor deveni transparente se apropie cu repeziciune, iar atunci va ieși la iveală incompetența lor. Ce se va întâmpla atunci depinde în mare măsură de spiritul civic și tradițiile denmocratice ale țărilor respective.

4) E adevărat că România a fost obligată să recurgă la FMI pentru ca să fie salvate băncile străine?

Răspunsul e nu, deși există o fărâmă de adevăr. În primul rând, un sfert din împrumut va fi utilizat de guvern pentru finanțarea deficitului bugetar. Fără acești bani, România nu și-ar fi putut permite acest deficit bugetar și fie a) ar fi trebuit să-și reducă drastic cheltuielile bugetare în vremuri de restriște, fie b) ar fi trebuit să se declare în incapacitate de plată.

Restul fondurilor sunt direcționate către suplimentarea rezervelor Băncii Naționale (BNR). Este adevărat că e de așteptat ca BNR să reducă cerința de rezerve minime și în acest fel să injecteze niște lichidități în bănci, dar nu acest lucru le va salva. Ce le-a salvat a fost un acord la nivelul Băncii Centrale Europene de a nu lăsa nicio bancă importantă pentru sistem să dea faliment. Lichiditățile suplimentare ce le vor primi de la BNR sunt binevenite și vor spori probabil ușor creditarea internă, dar nu vor constitui salvarea lor.

Și dacă nu ar exista aceste fonduri suplimentare care se adaugă rezervelor BNR, ar fi fost de așteptat ca presiunile asupra leului să sporească, generând chiar o criză monetară. Iar creditarea ar fi fost și mai mult întârziată.

Vocea catastrofului naţionale

aprilie 5th, 2009

Odată cu lansarea ipotezei că oficialii de la Bruxelles manevrează scandalul Popoviciu- DGIPI pentru a face jocuri politice în România sau „pentru a da un semnal”, cum se zice – contra (sau pentru) Băsescu, Morar, Geoană, Predoiu, servicii secrete, nu mai contează – pălăvrăgeala politică din România a păşit într-un nou stadiu de paranoia provincială.

Nu contează că asemenea chiftele de opinie apar pe canale de nişă: ele sunt lansate special cu scopul de a fi preluate de kommentariatul oficial sub formă de citări, nu-i aşa, imparţiale, pentru a fi apoi respinse şmechereşte, din vârful buzelor, cu ocheade complice către public: noi, românii, am văzut multe la viaţa noastră, şi chiar dacă lucrurile n-or sta aşa de data asta, e bine să fim vigilenţi, că nu se ştie niciodată…

Cu asta, intrăm oficial în reţeaua globală de cluburi vigilente care pândesc noaptea OZN-uri pe dealuri, combat clonarea de dinozauri sau cifra 666 prin codurile cu bare în supermarket şi stau cu ochii pe Comisia Europeană, care vrea să declanşeze sfârşitul lumii producând găuri mici şi negre într-un reactor de la graniţa franco-elveţiană. Nici n-are rost să vin cu argumente contra acestor teorii: în primul rând, sunt atât de aberante că n-ai ce să mai adaugi; iar, în al doilea rând, fiindcă cine vrea să creadă în ele nu poate fi convins cu argumente şi oricum nu citeşte această rubrică.

Habar n-am ce ramificaţii subterane o avea afacerea Popoviciu-DGIPI. Tocmai de aceea, gândind naiv şi neromâneşte, sunt dispus ca, până la proba contrarie, să iau de bun ce văd, fără dedesubturi. Anume că se ridică în fine capacul de pe o gigantică afacere cu terenuri în Băneasa, caz ilustrativ pentru modul cum cioflingari de la marginea societăţii, dar cu conexiuni tari la centrul ei, au ajuns miliardari în ultimele decenii; că generali de poliţie postrevoluţionari fac trafic de influenţă exact ca ăi bătrâni; şi că există o şansă ca acest caz încâlcit să ajungă în justiţie. Nu avem garanţii că se va face lumină, că se vor găsi vinovaţii, că procurorii lucrează bine – ci doar o şansă, care se poate materia liza sau nu. Dar e bine că lucrurile se dau pe faţă şi încep să mişte.

Însă nu asta este interpretarea canonică ce ni se serveşte. Diverşi domni Catastrofoiu argumentează, în esenţă, că atunci când se stă, e rău, dar când se face ceva, e jale. Dl Catastrofescu, instituţie naţională, zice că anticorupţia oricum nu mai contează ca temă de campanie: cui îi mai pasă că acum şapte ani s-au dat ţepe cu sute de hectare pe spinarea statului? Cetăţeanul e ocupat cu criza. Aşa că degeaba Băsescu îl pune pe Morar să îşi arate muşchii, lumea s-a plictisit. Subtextul fiind, desigur, că Băsescu e la butoane şi controlează dosarul, lovind într-un om de afaceri cu lipeli prin partide, deci prin ricoşeu în Geoană, Tăriceanu, Videanu, Berceanu – hopa, staţi un pic, dar ăştia doi nu sunt din PDL? Nu contează, vrea să scape de ei – Băsescu-primarul – păi, cum adică, îşi dă singur în cap? Ei da, vedeţi ce pervers e individul.

Cu anticorupţia, când nu mişcă nimic, e nasol, grangurii sunt desupra legii şi avem disoluţia autorităţii. Când se încearcă ceva, e tragedie: dacă pică în plasă oameni dintr-un singur partid, e vendetă politică, deci disoluţia autorităţii; dacă pică de la mai multe, este semn că ţara e în rahat, nu te mai poţi baza pe nimeni, deci asistăm la disoluţia autorităţii. De când autoritatea asta se tot dizolvă, România a intrat în NATO şi UE, n-a cedat Transilvania ungurilor, Serbia nu ne-a declarat război după ce a fost bombardată de Occident cu concursul nostru etc. – dar de când a face constant predicţii care se infirmă tulbură pe cineva?

Nu e vorba că n-am avea o ţară coruptă, în care justiţia merge precum căruţa cu roţi pătrate, sau că partidele româneşti n-ar avea toate găşti de indivizi venali în rândurile lor – suntem toţi de acord cu acest diagnostic. Interesant în discursul domnilor Catastrofoiu este că ei şterg graniţa dintre descriptiv şi normativ, adică dintre prezentarea a ce este şi pledoaria pentru ce ar trebui să fie, ferindu-se să distingă între corupţi şi cei care se luptă cu corupţii, sau măcar încearcă s-o facă. Retorica aceasta, a reiterării apocaliptice a unor vicii reale, pentru a le împrăştia la grămadă asupra tuturor, constituie o pledoarie subtilă pentru ideea că nimeni nu poate schimba niciodată nimic, toţi sunt la fel, deci vedeţi şi voi, oameni buni, cum vă descurcaţi.

Sau nici măcar atât de subtilă: dl Catastrofel, un alt maestru a monologului avântat, opina deunăzi, în direct, că dacă la noi lucrurile merg în stilul cunoscut, e normal ca omul de rând să se adapteze la sistemul şpăgii şi influenţei, lăsând să se înţeleagă faptul că, în context, această strategie e demnă de laudă. Pentru publicul român, mă tem că asta este exact maneaua jurnalistică de succes: abia aştepta el să-i spună cineva că toţi e hoţi şi ne fură, numai noi – săraci şi cinstiţi, iar când furăm şi noi, o facem de nevoie, ca să dăm o pâine la copilaşi sau ca să arătăm că nu suntem mai proşti ca duşmanii.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Probleme în paradisul puterii

aprilie 5th, 2009

În mod ciudat, deşi efectele crizei se fac simţite şi în România, deşi nici premierul Boc, nici ceilalţi miniştri pedelişti nu s-au remarcat prin ceva în dauna aliaţilor pesedişti şi a foştilor miniştri de la adversarii liberali, PDL pare să zburde pe cai mari.

Deşi au terminat alegerile cap la cap cu PSD, la circa trei luni de la preluarea guvernării, pedeliştii se află, conform celor mai noi sondaje, la zece procente înaintea aliaţilor. Şi asta fără să facă nimic remarcabil, ba din contră aş putea spune, dacă aş fi maliţios, ceea ce mă face să cred că situaţia se datorează mai puţin performanţelor ca atare ale partidului şi mai mult efectului de locomotivă exercitat de dl Băsescu, perceput drept lider de facto al partidului şi al Guvernului, deşi dl Boc este cel care exercită formal aceste funcţii, „de stat şi de partid“, cum se spunea pe vremuri şi cum, din păcate, se poate spune şi astăzi, fără teama de a greşi foarte mult. De altfel, prin dl Băsescu, PDL are şi singurul candidat cu şanse de a câştiga, de a recâştiga în fapt, preşedinţia la alegerile din această toamnă.

Şi totuşi, lucrurile nu stau chiar atât de bine pentru PDL pe cât pot să pară. În realitate, scorul din sondaje este hipertrofiat, nu are mai nimic în comun cu potenţialul modest, de program, de cadre, de progres, al partidului. Printr-o mulţime de gafe recente, de la nepoata dlui Emil Boc, paraşutată la Guvern de la Primăria Clujului, la scandalul înregistrat de candidatura drei Elena Băsescu ori la cel legat de infractorul oltean propus secretar de stat, PDL îşi erodează imaginea de partid-altfel pe care şi-a construit întregul discurs, laolaltă cu preşedintele, şi care l-a condus la victoria relativă de la ultimele alegeri. Ele se adaugă alianţei cu PSD, socotită macabră de alegătorii săi puri şi duri, şi disfuncţiilor de la guvernarea propriu-zisă, provocând printre altele şi primele murmure, dl Sever Voinescu, şi primele dezertări, dna Alina Mungiu-Pippidi, din tabăra intelectualilor care a stat alături de PDL şi de preşedinte dinaintea alegerilor din 2004 şi care-şi întărise rândurile după condamnarea oficială a comunismului din 2006.

Iar acum, cu scandalul de la „doi şi-un sfert“, până şi locomotiva are probleme! Dl Băsescu, în lipsă de contracandidaţi reali, părea acum o săptămână câştigător fără efort al prezidenţialelor, al doilea tur fiind necesar doar din motivul prezenţei la vot. Acum nu mai e cu totul sigur. La cât de încâlcit este scandalul serviciului secret de la Interne, e imposibil să-i prevedem evoluţia. Cum stă însă în realitate PDL vom afla mult mai repede din sondajele succesoare actualelor scandaluri şi cu prilejul europarlamentarelor. Vom afla atunci raportul real dintre acest partid suprareprezentat în sondaje, aliaţii de la PSD şi adversarii de la PNL. Aceleaşi sondaje ne vor releva şi impactul pe care situaţia de la „doi şi-un sfert“ îl provoacă asupra „locomotivei“, de o parte, dar şi asupra PSD, titularul Internelor, care a acumulat deja două eşecuri la nivel de ministru. Adevărul este că, în momentul de faţă, situaţia câmpului politic este cu totul alta decât în urmă cu o săptămână! Şi pare să devină şi mai interesantă!

Articoliul a apărut inițial în Cotidianul cotidianul.ro

Cazul Chiny – Dileme militare si morale in armata israeliana

aprilie 5th, 2009
 Ely Merom ( Chiny ) Ely Merom ( Chiny )

Booky Na’eh este corespondent al cotidianului Yedioth Ahronoth, pe teme legate de activitatea politiei, criminalitate, lumea interlopa si asa zisa mafie organizata in Israel. Articolele lui sint scrise intr-un limbaj direct, simplu si lipsit de menajamente. Datorita relatiilor sale speciale cu politia, Booky aduce in lumina reflectoarelor afaceri obscure, povestiri inedite despre criminali, infractori sau politicieni corupti, picanterii sau intrigi de culise. Si, deoarece putini cunosc precum Booky viata de noapte a Tel Aviv-ului, ziaristul organizeaza plimbari nocturne, cu grupuri de curiosi, care, in schimbul unei modeste sume, au ocazia sa descopere localuri rau famate, casinouri ilegale, colturile ascunse ale „orasului fara pauza”. Nu lipsesc dialogurile cu prostituate, homeless, plimbari prin zona statiei centrale de autobuze, dezvaluirea promiscuitatilor.

E greu sa il surprinzi pe Booky. A vazut de toate culorile, a cunoscut indeaproape hoti si asasini, primeste informatii de la prima mina si le transmite ziarului numai dupa ce au fost bine verificate. Si totusi, in urma cu peste o luna, insotind un grup de turisti prin labirintul Tel-Avivian, una din atractiile traseului constituind-o un club de noapte de pe strada Allenby (artera comerciala foarte animata ziua si pustie noaptea), jurnalistul observa in localul de striptease o tinara „vesela”, expunindu-si farmecele in fata unui chinez a carui figura ii parea cunoscuta. „Chinezul” nu era altul decat Ely Merom, comandantul marinei militare israeliene.

Din Germania la Sde-Eliezer, via Shanghai

Epopeea lui Ely Merom incepe inca din anii ’40, in Germania nazista, unde tatal sau, Erich, evreu de origine germana, este deportat in lagar de munca obligatorie. Cu ajutorul unor prieteni este eliberat, cu conditia sa paraseasca imediat Germania. Reusind sa capete viza doar pentru China, ajunge in Shanghai, este primit de comunitatea evreiasca locala si o cunoaste pe viitoarea sa sotie, evreica, din mama de origine rusa si tata chinez. Cuplul se muta intr-un mare oras portuar din estul Chinei, deschide un restaurant si, in scurt timp, se nasc sase copii, trei fii si trei fiice. Odata cu venirea la putere a lui Mao Tse-Tung, proprietatile sint nationalizate si familia decide sa emigreze in Israel, dar numai Erich primeste aprobarea, mama si copiii fiind considerati chinezi. In urma interventiilor organizatiilor internationale, reusesc sa paraseasca China, in vara anului 1955, ajung la Haifa, apoi in asezarea agricola Sde-Eliezer, unde se ocupa cu agricultura, cultivind piersici, mere, prune si capsuni. In Noiembrie 1955 se naste al saptelea copil, cu fizionomie chineza, precum fratii si mama sa, Leah, si primeste numele Eliezer, dupa Eliezer de Rothschild.

Desigur, toti copiii ajutau la cultivarea pamintului, fiecare avindu-si rolul bine definit. La virsta de cinsprezece ani, Eliezer Merom se inscrie la Scoala de Marina Militara din Acco (Acre), sectia tehnica (masini). Colegii si-l amintesc ca un elev jucaus, nedisciplinat, pus mereu pe farse. La scoala de marina capata porecla Chiny (datorita trasaturilor sale chinezesti), care il va insoti toata viata, el insusi semnind astfel documentele militare. Fratele sau, Moshe, care l-a precedat la scoala militara, este poreclit, la rindul sau, Chiny cel mare (va deveni general in marina israeliana). De altfel, toti fratii sai sint ofiteri in rezerva.

Cine este Ely Merom?

Dupa razboiul de Yom Kipour (1973), Chiny se inroleaza in marina militara. Ofiter tehnic, de masini, se remarca printr-un inalt nivel profesional, meticulozitate si o deosebita capacitate de a simplifica lucrurile care pareau complicate la prima vedere. Mai tarziu se reprofileaza, devenind comandant de nave de razboi. Carismatic si perseverent, participa la numeroase actiuni spectaculoase, multe dintre ele ramase secrete pina in ziua de azi. Ascensiunea sa in ierarhia marinei militare este impresionanta Dar, desi pretinde de la subordonati o disciplina de fier, iar calitatile sale profesionale sint unanim recunoscute, Chiny este considerat petrecaret, amator de alcool, personaj controversat.

Stabilit in oraselul Carmiel, casatorit cu Ora, pe care a cunoscut-o in cadrul marinei, Ely Merom are un fiu (Elad, ofiter de marina, comandant de nava) si doua fiice. Intre actiunile conduse de Chiny amintim blocarea vasului Santorini (Mai 2001), care transporta arme – nerespectind acordurile cu Autoritatea Palestiniana – si, mai ales, capturarea navei Karin A (Ianuarie 2002), la bordul careia se aflau 20 de tone de armament de provenienta iraniana cu destinatia Gaza. Planul acestei misiuni ii apartine in intregime lui Chiny si a fost aprobat dupa multe discutii in contradictoriu cu comandantul marinei, fiind considerat deosebit de riscant. De aceea, el insusi si-a asumat conducerea operatiunii. Abia dupa acest succes, numele lui Ely Merom apare in mass-media israeliana. Si totusi, datorita modului sau de viata libertin, nu va fi promovat in functia de comandant al marinei. Este preferat David Ben-Baashat, iar Chiny devine atasat militar la Singapore. Se parea ca acesta va fi apusul carierei sale. Dar in al doilea razboi din Liban, o nava cu rachete israeliana este bombardata de Hizballah, grav avariata, iar patru militari isi gasesc sfirsitul. In urma anchetei, rezulta ca sistemul electronic de aparare nu fusese pus in functiune, neglijenta de neiertat. La scurt timp dupa razboi, amiralul Ben-Baashat demisioneaza, iar Chiny este chemat din Singapore si numit comandant al marinei militare. Se angajeaza in restructurarea sistemul ierarhic, amelioreaza capacitatea de lupta a marinei, insistind pe fiecare detaliu. In cadrul armatei, aprecierea este unanima. In mai putin de doi ani, devine unul dintre cei mai valorosi amirali din istoria marinei israeliane, poate cel mai eficient, cu viziune strategica si excelenta profesionalitate. Bineinteles, introduce o disciplina riguroasa. Si totusi…

Dublu standard?

In armata, cind un ofiter superior pretinde de la subordonatii sai dedicatie si disciplina, este de asteptat ca normele si codul etic sa fie respectate in primul rind de el insusi. Faptul ca Chiny a fost surprins in clubul de striptease Go-Go, intr-o situatie deloc magulitoare, chiar imbracat in haine civile, vorbind engleza pentru a nu fi recunoscut, creaza o dilema morala in rindurile armatei.

In mijloacele de comunicatie au aparut voci si ecouri diferite. Nu incape indoiala ca Chiny a imbunatatit simtitor capacitatea de lupta si prestigiul marinei. Autoritatea sa profesionala este deasupra oricarui dubiu. Dar modul sau de viata, pe toata durata carierei sale militare, este in contradictie totala cu ceea ce te-ai putea astepta de la un amiral responsabil, membru al statului major. De curind, la televiziunea israeliana, s-a prezentat un reportaj in cadrul caruia si-au exprimat opiniile militari in rezerva, jurnalisti, comentatori militari, politicieni. Desigur, colegii de arme l-au sustinut pe Chiny, considerind aceasta abatere de la norme ca fiind minora, fara consecinte asupra performantelor sale profesionale. Chiny si-a recunoscut vina in fata sefului statului major, a declarat ca a fost o incalcare singulara a disciplinei, pe care o regreta profund. Se pare insa ca lucrurile nu stau chiar asa, ca naravurile, chiar daca nu au aparut in presa, ii sint cunoscute, si nu cadreaza cu morala militara. Un comandant al marinei este in exercitiul functiunii 24 de ore din 24. Seful statului major, Gaby Ashkenazy nu l-a sanctionat si nu l-a mustrat pe Chiny, rezumindu-se la o simpla observatie, fara repercursiuni asupra carierei sale militare. Discutia intre patru ochi a celor doi generali a ramas secreta, dar, pentru o abatere de acest gen, orice ofiter cu gradul de locotenent, sau chiar un simplu cursant ar fi fost indepartat imediat din rindurile marinei. De altfel, un grup de tineri ofiteri in rezerva a facut un apel catre Chiny, cerindu-i sa isi dea imediat demisia, datorita abaterilor sale de la codul moral al armatei, considerind ca un om cu o personalitate problematica nu este demn sa detina o functie militara de asemenea importanta. Alti comentatori au minimalizat incidentul, considerind critica asupra vietii sale private o ipocrizie. Dar oare poate fi desprinsa viata privata de capacitatea profesionala, in cazul lui Chiny? Gaby Ashkenazy este cunoscut ca un soldat care impune disciplina militara rigida, pe care el insusi o respecta, slujind drept exemplu pentru intreaga armata. Si atunci, cum poate un sef de stat major sa treaca peste principiul exemplului personal si sa il pastreze in functie pe Chiny? Una dintre dificultati ar fi ca Chiny insusi a determinat parasirea armatei de catre cei doi generali care il urmau in ierarhia marinei, astfel ca inlocuirea sa nu pare posibila in viitorul apropiat, mai ales datorita exceptionalelor sale merite militare, de-a lungul celor 35 de ani de cariera.

Polemica deschisa

Booky Na’eh, ziaristul care a facut sa explodeze intreaga afacere, s-a exprimat intr-un mod foarte aspru in interviul TV. Dupa parerea sa, oricine il putea fotografia pe Chiny cu telefonul celular, in localul rau famat, comandantul marinei devenind astfel santajabil, iar armata israeliana nu isi poate permite luxul de a avea in statul major un amiral care poate fi amenintat cu dezvaluiri neplacute ce ar putea sa ii influenteze randamentul.

Se pare ca seful statului major i-ar fi sugerat lui Chiny sa gaseasca un moment propice in viitor si sa demisioneze in mod onorabil, lasind in urma sa o marina militara bine organizata, cu generali calificati. Putin intrigat de acest personaj, pina nu demult necunoscut mie, am luat legatura cu un prieten, colonel in rezerva in marina militara (a participat la numeroase actiuni speciale, printre care si rapirea vedetelor de la Cherbourg), fost comandant al lui Chiny, vrind sa ii cunosc punctul de vedere. Prietenul meu mi-a confirmat zvonurile cu privire la comportamentul usuratic al lui Chiny in viata sa privata. Totodata, l-a laudat pentru cariera sa stralucitoare si progresul din ultima vreme al marinei militare. De altfel, mi-a spus, nu cunoaste combatanti din marina care sa nu bea citeva pahare de bere la intoarcerea la baza, dupa misiuni dificile. Considera ca orice om are “schelete in dulap” si poate fi santajat. Iar cei 35 de ani de sacrificii si dedicatie, pregatirea profesionala si ameliorarea potentialului si a eficientei marinei militare pledeaza in favoarea lui Chiny.

Afacerea Chiny lasa numeroase semne de intrebare, care, pentru moment, nu isi gasesc raspunsul.

Ordine

aprilie 5th, 2009

Am vrut să-mi pun sentimentele în ordine,
În vechea bibliotecă prăfuită.
Am luat o cârpă de praf
Şi mi-am scuturat mila…
Ura mi-era complet desfăcută,
Iar coperţile îi alunecau.
Am lipit-o fără tragere de inimă,
Căci pe aceasta din urmă o împrumutasem.
Dispreţul era cam decolorat;
L-am mutat cu un raft mai sus,
Să fie în plină lumină…
Tristeţea avea pozele roase…
Mă uitasem prea des la ele în ultima vreme.
I-am schimbat locul cu bucuria,
Pe care am găsit-o într-un colţ,
Uitată, nefolosită, nou-nouţă
Şi mirosind a albastru.
Aşa mi-am aranjat toate sentimentele
În bibliotecă.
Doar dragostea n-a putut fi găsită.
Mi-am amintit că o vândusem nu de mult
Ca să-mi pot cumpăra
Un exemplar jerpelit
De satisfacţie.

din \” In noi e un cer mai adevarat\” – Tel Aviv, 1984 (C)

traversând toamne

aprilie 5th, 2009

** senryu **

traversând toamne,
lumea pare mai mică-
iarna aproape.

mirări de toamnă,
boabe de struguri sparte-
brumă la tâmple.

singur pe alei,
plopi desfrunziţi- soarele
rănit de plecări.

nimic nou, numai
tăcerea bate toaca-
chemări de departe.

nimfe pe plajă,
vin valuri de căldură-
explozii solare.

amiază rece,
ud până la piele-merg
pe scurtătură.

cântec de fluier.
mustrări în inimă trezesc
dulăii stânii.

ştiuleţi la poartă
căni cu must, pastramă-
alte proiecţii

cântări de greier,
dileme printre frunze-
zbor spre alte lumi.

Vin ciurdele

aprilie 5th, 2009

Doar cine a văzut râmele uscate de secete
Ţiuind în crăpăturile pământului în miezul verii,
Va şti să caute apa,
S-o scoată chiar şi de unde nu e.
Scârţâie cumpăna fântânii la Măgura;
De o mie de ori.
Cum scade lumina dinspre apus, valăul se umple.
Vin ciurdele.
Bivolii întâi; nu văd bine seara.
Au albeaţă ca găinile.
Muştele excitate de soare
Înţeapă ca nişte albine scornite.
Joiana mă plezneşte peste faţă
Cu zmocul subţire din coadă.
Mama îmi şterge faţa
Cu batista înmuiată în apă rece.

Dan David, Los Angeles, Martie-10-2007.

Cioplesc cuvinte…

aprilie 5th, 2009

„În vase vechi de lut, cuvintele-şi duc somnul… visând la devenire…”

cioplesc cuvinte
din trupul gândului
prăbuşit de-a lungul zării
cu privirea în gol…

dau privirii ocol
de teama focului
ce arde… săltând mistuitor!

fantomatică rugă
legendar şi zadarnic zbor…

din trupul gândului
cioplesc cuvinte ce mă dor
şi mâinile-mi rănesc
de grele înţelesuri…

cioplesc cuvinte
privind de-a lungul zării
urma de sânge
ce gândul îmi frânge
şi trupul flacără –
încet, încet îmi stinge
îmi stinge…

(din ciclul poeme becartiene)

Despre despartiri

aprilie 5th, 2009

Se pare ca Natura m-a inzestrat cu o memorie deosebita, care, trebuie sa recunosc, mi-a fost un aliat de nadejde in toti anii tineretii mai ales in tot ceea ce a fost legat de scoala, si pot spune fara sa exagerez deloc, ca ma ajuta extraordinar de mult si in zilele noastre, nu numai in tot ce tine de profesie si serviciu dar si in orice alta imprejurare…

Depinde insa, si din ce punct de vedere analizez situatia.
Pentru ca in acelasi timp, fac parte din categoria celor care gandindu-se la trecut isi aduc cu precadere aminte de absolut toate lucrurile neplacute!

O memorie foarte buna nu inseamna intotdeauna un avantaj. Dimpotriva! Printre altele, memoria asta a mea este motivul pentru care urasc pur si simplu sa ma dezamageasca cineva. Nu ca n-as putea ierta…. dar… mi-e imposibil sa uit!

Si pentru ca nu pot uita, dezamagirile mele devin intr-un fel, permanente si ireversibile. Cu cat mi-e mai apropiata si mai draga persoana respectiva, cu atat mai mare , mai adanca si mai dureroasa e dezamagirea.

Si ori de cate ori imi amintesc ceva neplacut, retraiesc la aceeasi intensitate momentul respectiv; e ca o intoarcere in timp si totul mi se deruleaza in minte cu o fidelitate uimitoare: locuri, detalii, lumini, personaje, priviri, gesturi, cuvinte, chiar si parfumul persoanei implicate.
Simt acelasi gust amar al lacrimilor inghitite pe ascuns, aceeasi durere paralizanta in suflet, iar propriu-mi corp nu ma mai asculta: ma doare capul, ma surprind uitandu-ma agitat in jur de parca as cauta cu infrigurare o portita de scapare, imi aud inima-n urechi batand cu salbaticie ca si cum si-ar dori sa evadeze din piept, imi tremura mainile amintindu-mi dureros de vremurile cand se odihneau calme si indragostite in causul protector al altor maini, ma dor priviri de demult uitate, iar fiecare fir de frumos din jur, il percep chinuitor, ca o intepatura ascutita si usturatoare.

Picioarele-mi sunt dintr-o data grele, plumbuite; aerul din jur imi arde plamanii in loc sa ma racoreasca si n-am rabdare sa ascult sau sa discut cu nimeni nimic, nici macar cele mai simple si banale politeturi. Devin astfel o prezenta absolut imposibila si ca sa nu-i ranesc inutil si gratuit pe cei din jur, ma refugiez in mine, incercand sa-mi domolesc in singuratate, propriul “razboi”.

Mai zilele trecute, proaspat iesita dintr-o situatie destul de neplacuta si stressanta, mi-am rezervat o noapte intreaga de “me, myself and I”; o noapte intreaga de mine cu mine! Aveam nevoie acut de o astfel de “sedinta de lucru”, pentru ca analizandu-mi trairile ultimului an… am ajuns la concluzia ca sunt profund dezamagita de… propria-mi persoana !

M-am surprins ignorand “scrisorile de dragoste trimise de vant si ploaie” , fapt pentru care, m-am intors inapoi catre mine. M-am gandit mult la anii adolescentei, tineretii, mi-am analizat sentimentele si m-am urmarit trecand prin ani, m-am gandit la toti prietenii si iubitii mei, care, trebuie sa recunosc, au fost absolut deosebiti.
Si din una-ntr-alta, am ajuns sa compar, sa analizez si am descoperit ce deosebite sunt amorurile, iubirile, dar mai ales despartirile din viata unei femei.

Cum fiecare experienta, si cea placuta dar mai ales cea neplacuta, isi lasa pentru totdeauna amprenta, ne modifica nu numai perceptia dar si reactiile; cat de diferit acceptam, simtim si ne implicam intr-o relatie de-a lungul anilor si cat de diferit percepem, simtim si reactionam la despartiri, de-a lungul acelorasi ani.

Intotdeauna am considerat ca o femeie ar trebui sa fie asemeni unei flori de trandafir: distinsa, fina, aromata, puternica, subtila… Femeia ar trebui sa-l seduca si sa-si aline partenerul cu aroma si finetea, sa-l influenteze cu subtilitatea ei, sa-l ridice si sa-l puna-n evidenta cu distinctia ei, sa-l sprijine in tot ce intreprinde, sustinandu-l cu puterea si rezistenta de care poate da dovada.
Iar barbatul… barbatul este oglinda femeii de langa el, si atat realizarile cat si prabusirile lui, ii apartin ei, in totalitate.

Daca, insa, aceleiasi femei nu i se acorda atentia, protectia si iubirea cuvenita, se vestejeste destul de repede; la fel ca trandafirul. Ii dispare stralucirea si gingasia, si daca partenerul nu este in stare sa se apropie cu delicatete de sufletul ei…… are toate sansele sa sfarseasca … in spini!

In fiecare etapa prin care trecem, de la trandafir imbobocit la floare in toata splendoarea ei, sau chiar mai tarziu, cand rugina incepe sa revendice din teritoriu, iubim si ne despartim in mod diferit.

La 20 de ani iubim exploziv, agitat, nerabdator. Suntem similare unor torte aprinse: luminoase, fierbinti, mistuitoare. Pentru iubire suntem in stare de orice, apar gesturi extreme, uneori chiar nesabuite. Ne aruncam pur si simplu cu ochii larg deschisi intr-o prapastie adanca si incetosata, marginita de brate puternice. Bajbaim prin zone necunoscute noua, pecetluite de buze fierbinti, si-ntr-un final, lovite, sifonate, arse de valvataia pasiunii, descoperim ca din tot exercitiul care ne-a purtat cand in Ceruri cand in Infern, cea mai mare realizare este aceea a descoperirii de sine.

Despartirile, la 20 de ani, sunt la fel de agitate ca si amorurile. Renuntam la iubire luptand zgomotos si dureros cu propriul eu, fara a realiza ca focul care ne-a epuizat si ne-a mistuit nu a fost altceva decat adevaratul gust al primului strop de iubire.

Tot acum invatam putin cate putin, cum dorinta este de fapt, primul pas facut catre suferinta! Cauza zbuciumului interior, cauza arsurii din suflet , cauza noianului de indoieli care ne macina gandurile, nu este alta decat, simplu…. Dorinta!

20 de ani, reprezinta inceputul unui drum lung si sinuos, si nu pot sa nu ma gandesc la invataturile unui mare maestru Tao, care spunea: “zi de zi, cat era ziua de lunga, preotii studiau cu minutiozitate Dharma si murmurau fara sfarsit cele mai complicate sutre. Inainte de asta, trebuiau sa invete sa citeasca cuvintele scrisorilor de dragoste trimise de vant si ploaie”. … La 20 de ani incepem sa deslusim… alfabetul iubirii.

La 30 de ani iubim altfel; am ajuns deja sa ne cunoastem toate cotloanele sufletului si cautam in cel de langa noi, in primul rand, linistea, stabilitatea si de ce nu, confortul.
“Arsurile” suferite sunt inca destul de vii si de dureroase iar amintirea jarului din suflet ne este adanc intiparita in memorie.

Treizeci de ani este perioada noastra de blazare. E perioada noastra de capitulare; pentru ca renuntam la noi insine in numele iubirii. Simtul datoriei si dragostea pentru cei din jur, copii, parinti, soti, iubiti, ne indeparteaza de iubirea din si pentru noi, si ajungem sa daruim celorlalti, ceea ce de fapt ne lipseste noua. Ne pierdem in amanunte si in detalii nesemnificative, ne neglijam, ne abandonam rutinei zilnice, si chiar ajungem sa confundam propriul “drum” cu “destinatia”.

Suntem trandafirul in plina floare, catifelat, izolat si sobru, pus in evidenta intr-un colt de biblioteca, din pacate, doar pentru a bucura privirea si simturile altora.
La 30 de ani despartirile sunt cerebrale, rationale, analizate pana in cel mai mic detaliu, disecate pana la cel mai mic amanunt. Ne doare sufletul, dar nu mai ardem; nu ne mai topim. Ne dor amintirile, dar stau acum si ma intreb ce doare mai mult: iubirea irosita sau anii in care am irosit iubire ? …

La 40 de ani…. Ei bine, la 40 de ani … Totul se complica! Iubim cu continuitate si total. Iubim cu patima, vibram la fiecare zumzet interior. Iubim cu mintea si cu tot sufletul ; un suflet impacat cu sine. E varsta la care nu numai ca ne cunoastem, dar mai ales… acceptam. Ne acceptam pe noi si-i acceptam pe cei din jurul nostru.
Ne urmam calea, daruind si primind.

Ne contopim unul in altul, suntem un intreg, un tot.
Si iarasi ma intorc la Tao; la simbolul taoismului, Yin-Yang, preferatul meu; simplu si foarte explicit. Niciunul nu poate exista fara celalalt: barbatul si femeia, ziua si noaptea, binele si raul; niciunul privit sub semnul antagonismului, ci din contra, relatia stransa intre semne, completandu-se unul pe altul. Yin care-l energizeaza pe Yang, Yang care-l trezeste pe Yin. Total diferiti si totusi la fel. Egali. Niciunul nu este mai important decat celalalt, amandoua semnele fiind responsabile pentru miscare, schimbare, … o demonstratie de viata. O demonstratie de …. NOI doi.

Despartirile de la 40 de ani insa, …. despartirile……

Cum ar fi sa ma despart de tine, dragul meu?

De tine…… de tine nu ma pot desparti. Esti atat de mult parte din mine incat orice incercare de separare ar fi mai mult un exercitiu inutil de automutilare. Inutil spun, pentru ca indiferent la care parte din mine as renunta, te-as regasi indubitabil, la fel de prezent, in rest.
Mi-e imposibil sa incerc macar sa te indepartez din gandurile mele si nu-mi pot imagina niciun moment in care sa nu-ti simt prezenta in fiecare celula a corpului meu.

Te simt atat de mult al meu si ma simt atat de mult femeia ta, incat a ma desparti de tine ar insemna sa ma pierd de mine si sa ma risipesc in neant. Si daca totusi, as fi nevoita sa renunt la tine, ti-as trimite un mesaj care n-ar putea suna altfel decat asa:

“ Dragul meu,
Probabil aceasta este ultima oara cand iti scriu. Tacerile tale lungi, ezitarile, m-au convins sa renunt. Doar la scris, desigur, nu la restul. Indiferent ce va fi fost intre noi, pentru mine, atat cat voi fi, vei ramane mereu acelasi. Unic. Iti multumesc, deci. Iti multumesc pentru ca mi-ai oferit, fie si pentru o clipa (in fata eternitatii, doar o clipa a fost, nu?), sentimentul iubirii implinite. Iti multumesc ca ai fost alaturi de mine in momente dificile. Atunci, in acele clipe, cand m-ai tinut de mana, cald, mi-ai fost si prieten si sot si iubit . Iti multumesc pentru cuvant, pentru voce, pentru mangaiere, pentru toate momentele petrecute impreuna. Ramai deci cu bine, iubirea mea. Si, pentru ca asa se cuvine la despartiri, trebuie sa-ti spun ca voi trai mereu cu convingerea ca, aidoma a doua paralele, ne vom reintalni candva… la infinit.”

Dar de tine… nu ma pot desparti…

ARIPĂ DE COCOR

aprilie 5th, 2009

nu trebuie să mai întreb nimic,
pustiul mă face să îngenunchez.
există o clipă simplă,
care vine mereu să îţi aducă aminte
de iubire…
ea nu se poate înlocui. e cea mai
dulce pasăre…
doar lumina ei te divinizează.
te face să zbori, să chemi…
nu trebuie să mai întreb nimic,
doar să iubesc…

22 mai 2008, 15:54
pentru Felix

Proteste la Chișinău împotriva “falsificării” alegerilor

aprilie 5th, 2009
La parterul clădirii parlamentului au fost sparte geamuri - foto Marin TureaLa parterul clădirii parlamentului au fost sparte geamuri – foto Marin Turea

Mii de persoane, în majoritate tineri, au înconjurat sediul președinției Republicii Moldova de la Chișinău în semn de protest împotriva “fraudei masive” în alegerile parlamentare din 5 aprilie, câștigate de Partidul Comuniștilor (PCRM).

Au fost sparte geamuri la parterul clădirii parlamentului, pe cealaltă parte a Bulevardului Ștefan Cel Mare și circa 30 de persoane au fost rănite în ciocniri dintre polițiști și demonstranți.

Potrivit datelor oficiale prezentate de Comisia Electorală Centrală, după numărarea a peste 98% din voturi, PCRM obține 49,96% din voturi și un număr estimat 61 de mandate de deputat din totalul de 101, adică exact numărul necesar alegerii noul președinte al republicii.

Potrivit estimărilor, alte trei partide – Partidul Liberal (PL), Partidul Liberal Democrat (PLDM) și Alianța Moldova Noastră (AMN) ar fi depășit pragul electoral de 6%.

PL, condus de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă este creditat cu 12,78% și 15 mandate, PLDM, condus de Vladimir Filat ar obține 12.26% din voturi și 14 mandate, iar AMN, condus de fostul orimar al Capitalei, Serafim Urecheanu, 9.81% și 11 mandate.

Niciun alt partid nu ar trece de pragul electoral de 6% potrivit estimărilor sondajului la ieșirea de la urne.

Potrivit Comisiei Electorale Centrale, prezența la vot a fost de 59,5%, peste cele 50% necesare validării scrutinului.

Electoratul era echemat să aleagă cei 101 deputați ai Parlamentului Republicii Moldova, prin scrutinul proporțional de listă națională.

După constituire, parlamentul va trebui să-i aleagă un succesor în funcția de Președinte al Republicii Moldova lui Vladimir Voronin, care a fost ales în 2001 și 2005 și potrivit Constituției nu mai poate candida.

Pentru alegerea șefului statului este necesară o majoritate de 3/5, adică 61 de deputați din 101.

PCRM deținea 56 de mandate (46% din voturi) în vechiul parlament, după ce în perioada 2001 – 2005 deținuse 71 de mandate (50% din voturi).

Majoritatea necesară învestirii noului guvern este de 52 de mandate.

Puteți urmări numărătoarea voturilor pe pagina Comisiei Electorale Centrale
http://www.cec.md/i-ComisiaCentrala/main.aspx?dbID=DB_REZULTATELEVOTARII359 sau pe pagina Asociației de Democrație Participativă – ADEPT –

http://www.alegeri.md/

Semnificaţia geopolitică a votului din 5 aprilie

aprilie 3rd, 2009

\”Politica internaţională se referă întotdeauna, cu toată prietenia şi relaţiile comune, şi la susţinerea interesului propriei ţări\” (Cancelarul german Angela Merkel, New York Times, 29 martie 2009)

Declaraţia cancelarului german, dintr-un interviu oferit presei americane, justifică franc divergenţele dintre Germania şi SUA faţă de modul în care trebuie reacţionat la criza mondială.

Contextul reacţiei sugerează cel puţin un reper fix: criza o fi globală, dar răspunsurile sunt înainte de toate naţionale – iar regionale, numai dacă interesele multiple sunt conciliate. În acest caz, state sau spaţii fără forţă ori semnificaţie directă riscă să cadă de pe harta euroatlantică şi să devină victimele colaterale ale unei crize economice şi a unei neaşezări geopolitice ce readuc în discuţie, mai mult decât oricând, „sfântul egoism naţional”. Acesta este contextul global în care au loc alegerile din 5 aprilie. Şi de aici miza lor geopolitică majoră.

Cea mai importantă săptămână?

Importanţa deciziilor şi clarificărilor ce urmează fac din prima săptămână a lunii aprilie 2009 una dintre cele mai dense şi pline de semnificaţii, de la sfârşitul Războiului Rece încoace. Întâlnirea de la Berlin dintre preşedintele rus şi cancelarul german, reuniunile de la Londra sau Haga (unde se vor „reuni” SUA, Rusia şi Iranul), cele de la Londra (întrevederile Medvedev – Gordon Brown, Barack Obama cu preşedintele rus, cel chinez sau premierul indian), întâlnirea G20 de la Londra, Summitul din Ankara (Turcia-Pakistan-Afganistan), Summitul NATO de la Strasbourg, reuniunea SUA-UE de la Praga şi, nu în ultimul rând, vizita preşedintelui american în Turcia. O săptămână de foc, în care mizele globale vor fi puse pe masă: criza economică mondială, relaţia strategică SUA-Europa şi miza Afganistanului, relaţia americano-rusă, viitorul NATO şi relaţia SUA-Turcia (mai ales în contextul eventual al „răcirii” euroatlantice).

Moldova cade de pe hartă?

Unde este RM în acest joc global? Niciunde. Indiferent ce decizii se vor lua, numele „Republica Moldova” nu va fi invocat nici măcar indirect, respectiv, ca membră a UE sau NATO. Chişinăul nu aparţine niciunui spaţiu de prosperitate şi securitate care poate conta la acest nivel. Dar asta nu înseamnă că RM nu poate fi afectată. Din două motive. Unu, criza economică a redus consistent apetitul integrator al Bruxellesului, astfel că strategiile în curs ale UE devin mai degrabă instrumente de „menţinere la porţi” decât preambul pentru invitaţii. În al doilea rând, ideea de stabilitate în detrimentul confruntării cu Rusia poate genera lipsă de atenţie faţă de acest spaţiu în viitoarele strategii euroatlantice. Cel mai grav e că toate aceste potenţialităţi negative ale contextului extern sunt agravate de politica RM, rămasă fără busolă occidentală. În loc să se mobilizeze şi mai puternic pentru a depăşi contextul şi a sparge „blocada” subiectivă şi obiectivă a Bruxellesului, Chişinăul dă, mai degrabă, semne de cedare.

UE nu e un obiectiv major

Politica externă a RM a fost şi este una în care integrarea europeană nu a reprezentat în niciun caz un „scop în sine”, în funcţie de care erau decise strategiile politice sau geopolitice (inclusiv chestiunea transnistreană). A fost „scop pentru sine”, adică o oportunitate de moment, judecată în funcţie de beneficiile pe care le aduce elitei guvernante. Dar lipsa de performanţă a Chişinăului a făcut ca distanţa faţă de UE să crească. Aşa s-a petrecut şi cu „implementarea” Planului de Acţiuni, când RM a fost surclasată până şi de Ucraina, iar Chişinăul nu a primit mandat pentru negocierea unui nou acord cu UE. Mai mult, chiar obiectivul integrării devine negociabil – adică pus între paranteze, aruncat în sertar – în numele unei reîncălziri a relaţiei cu Moscova, care urmărea de fapt „soluţionarea” prin transnistrizare – nu prin europenizare – a conflictului îngheţat.

Această atitudine se developează astăzi la maximum. Declaraţiile preşedintelui Voronin de persiflare a ofertelor UE – atâtea câte sunt – sugerează că la Chişinău proiectul european se stinge chiar şi la nivel retoric. Guvernarea comunistă merge pe mâna Rusiei, chiar dacă nu a primit aproape nimic de la Moscova, deşi preşedintele republicii a semnat un document care, simbolic, spune multe. Degeaba. Întors de la ruşi, lui Voronin îi râde în nas cel care va rămâne – şi după 5 aprilie – „preşedinte” al RMN. Nici de la Est, nici de la Vest, Chişinăul comunist nu a obţinut nimic, dar disponibilitatea lui pentru cedări faţă de Rusia se amplifică, chiar dacă, în acest moment, „subtilă” până la ridicol, echipa preşedintelui organizează un interviu în presa din România pentru a arăta că „Revoluţia alb-albastru-roşu” din capul preşedintelui Voronin nu e totală.

Victoria PCRM împotriva cetăţenilor

Faptul că relaţia cu UE este îngheţată a fost confirmat cu ocazia blocajelor cetăţenilor români la Prut în 27 martie. Oficialii UE s-au limitat în a atenţiona Chişinăul pentru posibile excese, deşi premierul Greceanâi nu se sfia să declare, caraghios, că imaginea RM nu va avea de suferit pentru că „Bruxellesul cunoaşte foarte bine” că „statul vecin se implică în treburile interne ale RM”.

O vom repeta de câte ori va fi nevoie. O asemenea „victorie” clamată de către Chişinău este, în realitate, o victorie à la Pyrrus! Încă o „victorie” ca asta şi RM iese definitiv din cursa europeană! Căci ceea ce nu pare să se înţeleagă la Chişinău este că momentul de care trebuie să te temi cel mai tare în relaţia cu Europa este atunci când Bruxellesul NU te mai critică. Atunci când poţi să faci, practic, tot ce vrei, fără să fii pedepsit sau apostrofat, chiar dacă e neconform cu norma şi normalitatea europeană. Atunci este semnul că ochii instituţiilor europene s-au întors, de fapt, de la tine. Cel puţin momentan. Situaţie în care – aşa cum spuneam – se află RM înainte de alegeri.

Ședinţa comună de guvern România – RM?

Am mai scris în aceste pagini că alegerile din 5 aprilie nu vor fi decisive – doar pregătitoare pentru un nou proiect (geo)politic pentru RM, care se mişcă astăzi buimacă între mimarea interesului faţă de UE şi umilinţele încasate – masochist sau nu – din partea Moscovei.

Schimbarea politică de după 5 aprilie trebuie să genereze o nouă viziune, un nou proiect, obligatoriu în contextul crizei mondiale. O viziune ce trebuie să scoată RM din seria necâştigătoare a „Parteneriatului Estic”, dar să o extragă cu el cu tot, adică nu negându-l, ci completându-l, printr-un parteneriat special cu un stat al UE, pe care numai RM are şansa să îl realizeze. Soluţia ce ar individualiza Chişinăul în drumul spre UE ar putea suna aşa: „Parteneriat Estic” plus „parteneriat special cu România”.

Alegerile şi deciziile post-electorale devin, din această perspectivă, un veritabil test pentru ambele capitale. Gesturile ulterioare vor măsura nemilos distanţa dintre vorbe şi fapte la nivelul elitelor politice de pe ambele maluri ale Prutului.

Gordon Bajnai va fi viitorul premier al Ungariei

aprilie 3rd, 2009

La 21 martie Ferenc Gyurcsány, premierul Ungariei şi preşedintele Partidului Socialist, a anunţat la congresul partidului că intenţionează să demisioneze prin întroducerea în parlament a unei moţiuni de cenzură constructivă, procedeu permis de constituţia ţării, prin care iniţiatorii acţiunii desemnează un alt candidat în fruntea guvernului. Cu această declaraţie şocantă, Gyurcsány pe lângă faptul că a recunoscut pierderea încrederii electoratului, l-a eliminat pe preşedintele ţării din procedeul desemnării noului prim ministru. (Se ştie, că László Sólyom, este considerat de opinia publică ca un om cu idei conservatoare. )

Observatorii de la început au fost convinşi, că în fruntea cabinetului va apare Gordon Bajnai, ministrul economiei şi dezvoltării naţionale în actualul guvern. Bajnai, tată la doi copii, s-a născut în 1968. După absolvirea Universităţii Economice din Budapesta, a lucrat la Londra, la Banca de Reconstrucţie Europeană şi la vârsta de 29 ani a devenit director general adjunct la SA Credintanstalt Investment. În 2006 a fost numit comisarul guvernului pentru dezvoltare economică, iar în 2007, ministru în guvernul condus de Ferenc Gyurcsány.

Contrar aşteptărilor, Ferenc Gyurcsány, a declarat peste trei zile, că socialiştii propun pentru negocierile cu liberal-democraţi, pe Gyôrgy Surányi, fostul preşedinte al Băncii Naţionale, pe istoricul Ferenc Glatz, fost preşedinte al Academiei de Ştiinţe şi pe economistul András Vértes, preşedintele Institutului de Cercetări Economice. Liberalii la rândul lor, au făcut de asemenea trei propuneri: pe lângă Surányi, ei au propus pe Lajos Bokros, fost ministru de finanţe şi autorul măsurilor de austeritate financiară din 1996 şi pe László Békesi, de asemenea fpst ministru de finanţe între 1994-1995, în guvernul condus de Gyula Horn. Surányi, fiind conştient de faptul că, fără sprijinul FIDESZ, şansele întroducerii unor reforme structurale absolut necesare, sunt deosebit de mici, a doua zi a declarat că nu poate să accepte oferta. Celelalte persoane nu au fost susţinuţi fie de socialişti, fie de liberali.

Procedeul desemnării noului prim ministru începea să se transforme într-o comedie politică. În timp ce opoziţia în frunte cu Viktor Orbán având convingerea că popularitatea scăzută a socialiştilor ar asigura o victorie comodă a forţelor naţionalist-conservatoare în cazul organizării unor alegeri anticipate, susţinea necesitatea dizolvării parlamentului, rivalii lui Gyurcsány din interiorul partidului socialist, au devenit mai activi Spre deosebire de FIDESZ, şi de creştindemocraţi, liderii Forumului Democrat Maghiar, au declarat că nu persoana candidatului ci programul său de guvernare va avea importanţă. În decurs de o săptămână, în presă au apărut 29 de persoane ca pretendenţi posibili pentru conducerea unui guvern viitor.

La 28 martie, s-a întrunit din nou prezidiul socialiştilor. Cu această ocazie, Gyurcsány a declarat că pentru evitarea formării mai multor centre de conducere (în jurul preşedintelui, respectiv al primului ministru) el renunţă la conducerea partidului. Prezidiul a recomandat pentru conducerea viitorului guvern pe Gordon Bajnai, urmând ca la 5 aprilie, la congresul extraordinar al partidului să fie ales atât candidatul pentru postul de prim ministr, cţt şi noul preşedinte al partidului. Bajnai a fost acceptat şi de liderii liberalilor, dar ei au condiţâionat acordul lor final de decizia Consiliului naţional liberal, ce urmează să fie luată tot la 5 aprilie, în cunoştinţa poziţiei congresului socialist.

Situaţia financiară a ţării este deosebit de instabilă. Atât datorită neîntruducerii unor reforme structurale de teama apariţiei unor tensiuni sociale, cât şi din cauza crizei economice mondiale. Vestea schimbării guvernului a condus la deprecierea valutei naţionale şi la retrogradarea ţării din partea unor instituţii financiare internaţionale, ceea ce nu este de mirare, dacă luăm în considerare faptul că datoriile nete ale Ungariei au ajuns la finele anului trecut, 54 miliarde euro, reprezentând 51,2 % din valoarea produsului naţional brut.

Bajnai la 2 aprilie a făcut o declaraţie politică despre esenţa programului său de guvernare, impunând totodată ca o condiţie pentru acceptarea candidaturii, semnarea textului de deputaţii sicialişti şi liberali, astfel ca noul guvern să aibă o susţinere parlamentară stabilă.

Declaraţia lui Bajnai subliniază că neavând timp de pierdut este nevoie de luarea unor măsuri imediate, care vor fi dureroase şi care necesită multe sacrificii. Pe termen scurt: (1) pentru uşurarea situaţiei angajaţilor şi patronilor, trebuie reduse cheltuielile statului şi impozitele, (2) se impune sprijinul financiar al factorilor economici, în special al antreprizelor mici şi mijlocii, (3) este nevoie de inviorarea economiei, cu ajutorul unor investiţii bazate pe resusele UE, ceea ce ar asigura în anul viitor lucrări în valoare de 1800 miliarde forinţi (peste 3 miliarde euro) pentru ramura construcţiilor.

Cu acordul parlamentului, Bajnai intenţionează să menţină veniturile angajaţilor publici la nivelul actual, să anuleze plata salariului pentru a 13-a lună, să lege ffinanţarea autorităţilor locale de eficienţa activităţii lor, să accelereze întroducerea pensionărli după atingerea vârstei de 65 ani, anularea plăţii pensiilor pentru a 13-a lună, întroducerea unor condiţii mai severe în cazul pensionărilor înaintea limitei de vârstă, reducerea ajutorului de boală şi neridicarea alocaţiilor de familie în următorii doi ani, reducerea concediilor de naştere şi de îngrijirea copilului la maximum doi ani, suspendarea facilităţilor privind plata dobânzilor în cazul cumpărării unor noi locuinţe şi a compensărilor pentru consumul de gaz şi energie termică, micşorarea facilităţilor privind utilizarea mijloacelor de transport în comun, micşorarea subvenţiilor acordate mass mediei şi agriculturii. Declaraţia politică a lui Bajnai subliniază că definitivarea măsurilor va avea loc numai după un şir de concilieri cu reprezentanţii diferitelor pături sociale.

Mâsurile preconizate de candidatul de premier sunt brutale a declarat purtătorul de cuvânt al FIDESZ, care din poziţia unui partid de opoziţie, respinge programul prezentat de Bajnai şi este de părere că măsurile anunţate sunt inutile. Liderul opoziţiei, Viktor Orbán a declarat chiar că totul este o doar fentă inventată de socialişti.

În schimb părerile unor analişti neutrii sunt mai nuanţate: „Programul conţine nişte măsuri necesare în situaţia actuală. Societatea şi politicienii trebuie să înţeleagă că este nevoie de aplicarea lor”; sau „întroducerea acestor măsuri permite trecerea la reforme”. Unii cred că în locul unor dezbateri parlamentare, ar fi cazul emiterii unor ordonanţe guvernamentale de urgenţă.

Evenimentele din Ungaria, au atras şi atenţia presei internaţionale. Ziarul de limba engleză International Herald Tribune, ediţia europeană a cotidianului New York Times, într-un articol început pe prima pagină, afirmă că Ungaria este asediată, criza va fi tratată de Bajnai, care promite un program dureros şi pilula amară măcar nici nu este îndulcită.

DIntr-un sondaj de opnie publică efectuat la 1 aprilie şi publicat de presa ungară la 3 aprilie, rezultă că Bajnai este cunoscut deja de marea majoritate a oamenilor şi 75 la sută din cei interogaţi consideră că este nevoie de întroducerea unor măsuri de austeritate, care ar fi aplicate şi de FIDESZ, dacă ar ajunge la putere.

Fsţă de Gyurcsány, care a lucrat benevol, (salariul lunar de 1507400 forinţi, fiind donată de fiecare dată în scopuri benefice), Bajnai, a comunicat că dacă va fi ales în fruntea guvernului se va mulţumi cu o retribuţie lunară simbolică de un forint (egal cu cca 0,3 eurocenţi).

Senatul SUA cere alegeri libere și corecte în Republica Moldova

aprilie 3rd, 2009

U.S. SENATE RESOLUTION ON MOLDOVA’S APRIL 5TH ELECTIONS

On April 1, 2009, the U.S. Senate passed a Resolution by unanimous consent urging the Government of the Republic of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

The resolution was sponsored by Sen Lugar, Richard G. [R-IN] and co-sponsored by Sen Cardin, Benjamin L. [D-MD] and Sen Kerry, John F. [D-MA].

= Beginning text of S.Res. 56 =

111th CONGRESS, 1st Session, S. RES. 56

RESOLUTION

Urging the Government of Moldova to ensure a fair and democratic election process for the parliamentary elections on April 5, 2009.

Whereas Senate Resolution 60, 110th Congress, agreed to February 17, 2005, expressed the support of the Senate for democratic reform in Moldova and urged the Government of Moldova to ensure a democratic and fair election process for the parliamentary elections on March 6, 2005, by ensuring “unimpeded access by all parties and candidates to print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis” and “the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation”;

Whereas the Election Observation Mission of the Office for Democratic Institutions and Human Rights of the Organization for Security and Co-operation in Europe (OSCE) found that, while the parliamentary elections in 2005 generally complied with most of the OSCE commitments and other international standards, “they fell short of some that are central to a genuinely competitive election process”, in particular “campaign conditions and access to media”, confirming the “negative trends already noted in the 2003 local elections”;

Whereas the Election Observation Mission found that the local elections held in June 2007 in Moldova were generally well administered but “fell short of a number of OSCE commitments central to a competitive electoral process”, in particular by not fully respecting “the right of citizens to seek public office and equitable media access”;

Whereas Freedom House, a non-profit, nonpartisan organization working to advance the expansion of freedom, again in 2008 designated the political environment of Moldova as only “partly free”;

Whereas political liberties and civil rights are key indicators of eligibility for support from the Millennium Challenge Corporation, an entity of the United States Government, which is now considering a sizeable grant for the economic and political development of Moldova; and

Whereas recent actions by entities of the Government of Moldova raise serious questions about the readiness of the Government of Moldova to break free from the unfortunate patterns established in the elections in 2003, 2005, and 2007 and to create the campaign conditions and access to media required for truly free and fair elections: Now, therefore, be it

Resolved, That the Senate—

(1) reaffirms the strong, mutually beneficial relationship that exists between the United States Government and the Government of Moldova;

(2) recognizes that the development of a genuinely democratic political system in Moldova is a precondition for the full integration of Moldova into the Western community of nations and the provision of assistance necessary to attain such integration;

(3) urges the Government of Moldova to meet its commitments to the Organization for Security and Co-operation in Europe, especially in respect to the conduct of elections, by guaranteeing—

(A) unimpeded access by all parties and candidates to public print, radio, television, and Internet media on a nondiscriminatory basis;

(B) the ability of independent media to cover campaigns on an unrestricted basis;

(C) the right of opposition candidates and workers to engage in campaigning free of harassment, discrimination, and intimidation; and

(D) adequate means for citizens of Moldova residing abroad to cast their ballots; and

(4) in light of the steps taken by the Government of Moldova, pledges the continued support of the United States Government for the establishment in Moldova of a fully free and democratic system, the creation of a prosperous market economy, and the assumption by Moldova of its rightful place as a full and equal member of the Western community of democracies.

= End text of S.Res. 56 =

A murit politologul Michael Radu expert în relații internaționale

aprilie 2nd, 2009

Politologul american de origine română, Michael Radu, a murit la vârsta de 61 de ani.

El era membru al Institutului de Cercetări de Politică Externă cu sediul la Philadelphia din 1981, unde a fondat Centrul asupra Terorismului, Contra-Terorismului și Securității Interne în 2002 și al cărui co-președinte era.

Doctor în relații internaționale al Universității Columbia din anul 1981, dr Radu a scris 15 cărți pe subiecte extrem de variate și a fost observator la alegeri în Peru, Cambodgia și România.

L-am cunoscut pe Michael Radu pe vremea când lucram la BBC, unde a acordat numeroase interviuri. L-am cunoscut personal cu prilejul unei vizite ale sale la Londra, iar apoi la București în iunie 2004.

Dr Radu nu și-a ascuns niciodată opiniile sale puternic conservatoare. Nu avea însă prea multă simpatie pentru așa zișii neo-conservatori care au dominat ideologic prima parte a președinției George W Bush.

De altfel el era de părere că nici nu se poate defini exact curentul neo-conservaor.

Michael Radu a acordat un interviu revistei ACUM despre președinția Barack Obama, imediat după alegerea acestuia în noiembrie 2008 http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8481.

Științele politice pierd prin persoana lui Michael Radu un expert de talie mondială.

Audiența revistei ACUM începe să se contureze mai clar

aprilie 1st, 2009

Luna martie a fost probabil prima în care audiența revistei ACUM a fost măsurată cu o mai mare precizie – 38331 de utilizatori unici și 116259 de pagini citite.

Așa cum am mai scris, pe data de 13 februarie am corectat un parametru la Google Analytics, care subestima masiv traficul pe pagina noastră.

Dar luna februarie nu poate fi un indicator bun, pe de o parte deoarece statisticile au fost ajustate la jumătatea perioadei, iar apoi această lună a fost marcată de afluența extraordinară generată de sondajul privind autonomia Ținutului Secuiesc http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=516 – 50000 de voturi – printr-o mobilizare masivă a ungurilor din România, Ungaria și din diasporă.

Ca atare, numărul de peste 71000 de utilizatori unici din luna februarie (o subestimare) nu este reprezentativ, pentru că marea majoritate a acestor etnici unguri nu vor deveni cititori ai revistei ACUM.

Totuși, am câștigat destui cititori etnici maghiari care și-au dat seama că abordarea noastră a problemei relațiilor interetnice din România este unică în presa de limbă română. Firește că ne-am făcut și dușmani suplimentari în rândul brigăzii naționalist-patriotarde, dar ca să-l parafrazez pe Lincoln, nu poți să le face pe plac tuturor, tot timpul.

În orice caz, pagina revistei ACUM a fost frecventată zilnic în luna martie în medie de circa 1450 de utilizatori unici, care au citit în medie 3750 de pagini. Recordul de afluență s-a înregistrat marți 10 martie – 2134 utilizatori unici și 6268 pagini, minima fiind 786 utilizatori unici și 2050 de pagini sâmbătă 28 martie.

Avem acum o imagine mai clară și a provenienței geografice a vizitelor: 68,2% din România, 6,3% din Republica Moldova, 5,7% din Ungaria, 4,7% din Statele Unite, 2,3% din Canada, 1,9% din Germania, 1,7% din Marea Britanie, 1,6% din Franța, 1,6% din Israel și 0,9% din Spania.

Iată deci că o revistă care avea reputația ca fiind “a Diasporei” este citită în proporție de trei sferturi de persoane din România și Republica Moldova.

În luna martie am câștigat câțiva colaboratori de bază – Ovidiu Ivancu, Lelia Galiș și Ioan Sever Miu.

Filolog de profesie și nonconformist prin natură, Ovidiu nu are tabu-uri și nu se teme să susțină sus și tare că îi e indiferent că e român, stârnind indignarea sintetică a patriotarzilor.

Lelia, care locuiește la Londra, punctează cu luciditate fenomenele de societate la scară globală.

Sever, jurnalist ardelean temeinic, aduce cu el soliditate și precizie, calități atât de rare în presa din România.

Datele pe luna martie sunt încurajatoare și constituie primul reper la care ne vom raporta de acum încolo. Așteptăm în continuare noi colaboratori și cât mai multe ecouri, indiferent de faptul că sunt aprecieri sau critici.

Studenţi din Budapesta pregătesc lansarea unui satelit

aprilie 1st, 2009

Matematicianul maghiar Charles Simonyi, în vârstă de 63 ani,- unul dintre cercetătorii apreciaţi ai companiei Microsoft – care ajungând miliardar, şi plătind nu mai puţin de 60 milioane dolari, momentan se află pentru a doua oară în spaţiul cosmic. Zburând cu cu nava spaţială deasupra Ungariei, a folosit ocazia să testeze staţia de recepţie realizată la Universitatea Tehnică din Budapesta, care urmează să recepţioneze semnalele ce vor transmise din spaţiu de primul satelit al Ungariei, pregătit pentru lansare – probabil din India – în cursul anului 2010.

Satelitul MASAT-1 va avea forma unui cub, având dimensiea 10x10x10 cm. şi o greutate de 1 kg. Deci face parte din categoria picosateliţilor. Laboratoarele din Ungaria au confecţionat în anii precedenţi multe elemente şi aparate destinate cercetărlor cosmice, dar satelitul MASAT-1 a fost conceput şi este confecţionat în întregime în Ungaria.

Aflăm din articolul apărut în cotidianul Népszabadság, că Istoria satelitului ungar a început acum trei ani, când la o universitate din SUA cineva a lansat ideea, că ar trebui construită cu aportul studenţilor, un satelit mai simplu. De atunci s-au lansat în spaţiu câteva zeci de sateliţi şi aşteaptă să-i vină rândul încă 40-45. Profesorul András Gschwindt, îndrumătprul programului, apreciază că satelitul va fi gata încă în acest an, iar în anul viitor va lansat pe o orbită cu o înălţime de 600-800 km. deasupra Pământului.

Picosatelitul ungar confecţionată din 30 milioane de forinţi (lansarea va mai costa încă 20 milioane, în total 50 milioane, adică 162000 de euro),va avea o aparatură simplă, practic la îndemâna oricărui laborator universitar. Alimentarea sa cu energie va fi asigurată de celule solare. Satelitul va transmite în continuu semnale despre poziţia sa. Profesorul Gschwindt consideră că este o sarcină de cinste pentru cei 15-20 studenţi să lucreze la acest satelit şi astfel să fie formată noua generaţie de cercetători.

 
54.81.80.46