Loading

Comuniştii plătesc muzica, Opoziţia trebuie să schimbe partitura!

iulie 19th, 2009

\”O minciună repetată de o mie de ori rămâne o minciună, o minciună repetată de un milion de ori devine adevăr\”
(Paul Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice în timpul regimului nazist)

Campania electorală din RM oferă, deocamdată, mai multe incertitudini decât certitudini. Certe sunt doar agenda electorală şi faptul că ea a fost fixată de către comunişti. Incerte sunt răspunsurile pe care actorii electorali principali le dau în faţa acestei provocări. Comuniştii au plătit muzica, iar Opoziţia nu mai poate schimba atmosfera campaniei. Şansa ei este să cânte mai tare şi pe altă partitură.

Moscova mută… şi PCRM câştigă!

Succesul PCRM de a fixa agenda electorală este incontestabil, iar ajutorul „frăţesc de la Moscova” a fost decisiv. Totul se mişcă în jurul lui 7 aprilie şi al viziunii comuniste despre evenimentele de atunci. Mesajul e „să ne apărăm patria” şi culminează cu ideea după care, odată ajunsă la putere, Opoziţia ar pulveriza statalitatea şi independenţa RM (chestiune de-a dreptul comică:

o „statalitate” somptuoasă de 650 de ani poate fi pulverizată, iată, de o simplă schimbare de regim!). Se vorbeşte până la saţietate despre „românizaţie” şi „implicarea Bucureştiului” în treburile RM – exact despre ceea ce informau diplomaţii ruşi Europa după evenimentele tragice de la 7 aprilie!

Declaraţiile publice, filmele difuzate şi întreg spiritul de campanie al PCRM sugerează cu claritate aşa ceva. Este o strategie precisă, urmată cinic şi fără scrupule, în pofida evidenţelor. Nu există dialog politic, ci doar o sufocare a adversarului prin intensitatea mesajului şi a repetării lui obsesive. Viziunea e maniheică: „noi, cei buni” versus „ei, cei răi”. „Cei răi” sunt în interiorul statului (Opoziţia), dar mai ales în afara lui (România şi finanţa occidentală – niciodată Estul!).

Radicalizarea societăţii este evidentă în aceste condiţii şi cei care vorbesc despre ea au dreptate. Doar că, în realitate, vinovaţi pentru amplificarea acestui spirit sunt tocmai cei care au impus în societate stilul războinic şi maniheic al actualei campanii electorale. Nimic nu a fost întâmplător. Comuniştii aveau o singură şansă de a deturna discuţia de la două lucruri despre care nu vroiau cu nici un chip să se vorbească – atrocităţile din 7 aprilie şi „performanţele” socio-economice după opt ani de guvernare. Şansa s-a numit „deturnarea discursului şi radicalizarea societăţii” şi ei au apelat la ea fără să clipească.

Prima capcană: evitarea provocării

Opoziţia nu s-a dezmeticit imediat, iar riscul căderii în capcană a fost major. Pe de o parte, exista opţiunea unui răspuns de tip „rezonabil”, care să evite temele fixate obsesiv de comunişti pe agenda publică: statalitate, pericol, identitate. Un asemenea discurs ar fi fost unul de formulă „europeană”, bazat pe strategii de creştere economică, pe investiţii, pe analiza eşecurilor guvernării comuniste şi a promisiunilor neonorate. Ispita a existat la un moment dat şi nu a fost de fiecare dată eliminată, mai ales că funcţionarii europeni de la Chişinău chiar asta păreau să aştepte de la Opoziţie. În realitate, accentul masiv pe un asemenea discurs ar fi fost şi este o gravă eroare strategică. Nu poţi perora despre „sexul îngerilor” când ceilalţi scot ameninţător armele din teacă. Unei asemenea campanii de „sloganuri politice”, cu înalt grad de emoţionalitate, nu i se răspunde cu doctrine ultrasofisticate şi, în realitate, imposibil de înţeles pentru electorat.

A doua capcană: acceptarea provocării

A doua eroare posibilă a Opoziţiei ar fi fost – şi pericolul rămâne! – cea a intrării în jocul adversarului. Căci unei asemenea campanii nu se răspunde, electoral vorbind, nici prin dezvinovăţiri. A face numai asta înseamnă a intra în jocul celui care a fixat regulile şi a rămâne, de fiecare dată, în rol secund. Situaţia a fost bine ilustrată, de pildă, de ponderea în spaţiul public şi influenţa celor două filme dedicate evenimentelor din 7 aprilie, respectiv, „Atac asupra Moldovei” şi „În apărarea R. Moldova”. Primul este girat guvernamental, cel de-al doilea – de un partid de opoziţie. Este evident că impactul public al primului film este incontestabil mai mare şi nu doar din pricina instituţiilor media pe care comuniştii le au în subordine. Explicaţia principală este că: a fost primul! Cel de-al doilea este doar o reacţie, un răspuns, o scuză. Aici nu contează veridicitatea mesajului, cât haloul emoţional. Dacă primul film ar fi fost cel girat de Opoziţie, atunci impactul lui ar fi compensat cu mult deficitul de instrumente media pe care cele trei partide le au. Episodul rămâne o lecţie pentru Opoziţie.

Radicalizarea societăţii

Concluzia electorală este una singură. Unui discurs radicalizat şi emoţional nu-i răspunzi nici cu programe politice sofisticate, nici cu riposte şi reacţii imediate. Răspunzi indirect, prin mesaje pozitive, dar în acelaşi ton. Stilul şi intensitatea trebuie să fie aceleaşi, doar esenţa mesajului diferită. Ce rezultă de aici? Faptul că alegerea ţintelor electorale este crucială. O campanie bazată pe modificarea percepţiilor sau a convingerilor prin argumente raţionale este absurdă în acest caz. Fiecare parte implicată în campania politică – dacă înţelege ceva din ea – va ţinti, cu precădere, aducerea la urne a electoratului dur, pe de-o parte, şi a celui „latent”, pe de alta. „Electoratul latent” este o categorie specială a „electoratului nehotărât”. Este cel ce are opinii politice, dar căruia, pentru a se deplasa la vot şi a vota cu tine, îi lipseşte un impuls emoţional. Pe care trebuie să îl transmiţi! În niciun caz raţional, căci opţiunea există deja şi e percepută, doar că nu e suficient de coerentă şi motivantă pentru a genera votul explicit. Acest „public latent” este decisiv şi a încerca să faci campanie în altă parte este risipă de efort şi resurse. De aceea comuniştii se şi orientează masiv spre „patrioţii moldoveni” din administraţia publică, accentuând discursul „identităţii moldoveneşti”, dar şi spre minoritarii rusofoni, înlocuind discursul moldovenist (etno-identitar) cu cel „polietnic”. Iar Opoziţiei i-ar fi mult mai uşor să aducă în siajul său electoral votanţii altor partide necomuniste sau anticomuniste – „electorat latent” – decât să încerce să aducă la urne un public indecis, indiferent sau ostil ei.

Dispariţia centrului politic

O altă consecinţă a acestei atmosfere sociale este restrângerea centrului politic. Lucrurile funcţionează invers proporţional: cu cât sporeşte radicalizarea societăţii, cu atât scade ponderea acestui spaţiu – dacă „centru” numim partidele „rezonabile”, care vor pace socială, practică o campanie electorală bazată mai degrabă pe raţiune, decât pe emoţie, fără atacuri emoţionale sau radicalisme de limbaj. Un asemenea „centru” politic este victima sigură a unei atmosfere electorale precum cea din stânga Prutului. Există un asemenea „centru” în RM? Şi da, şi nu. Unii îl încearcă, dar rezultatul electoral nu va fi în niciun caz „un proiect de succes”. Alţii îl mimează. Căci PD-ul lui Marian Lupu-Dumitru Diacov nu este „centrist”, în accepţiunea dată mai sus. În realitate, sloganul „să oprim războiul politic” nu are nimic de-a face cu asta. Componenta centrală a mesajului este tot emoţională, respectiv vizează un „electorat latent”, care se află însă mai aproape de cel comunist, decât de cel anticomunist. Este un electorat exasperat de tensiunile sociale reale şi potenţiale, care însă nu a avut obiecţii majore la „regimul Voronin”, ci, eventual, la persoana din fruntea lui.

Articolul a apărut inițial în ziarul Timpul timpul.md

Rezidenţă ICR la Veneţia

iulie 19th, 2009

05.06.2009 – 05.08.2009
Data introducerii: 04.06.2009
Organizator: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Anunţat de: Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică Veneţia
Localitatea: Veneția
Anvergura: internaţională

Odată cu debutul celei de-a 53-a ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, în Noua Galerie a Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică va fi inaugurată vineri, 5 iunie, orele 18:30, expoziţia „Globuri de sticlă (25 de case demolate)” a tânărului artist vizual Mircea Nicolae. Proiectul reprezintă, în esenţa sa, o atitudine reflexivă asupra dispariţiei unei „lumi” (imobilele de joasă înălţime construite la sfârşitul secolului al XIX-lea şi în prima parte a secolului al XX-lea în zona centrală a Bucureştiului) şi asupra apariţiei uneia noi (locuinţele sau sediile de firmă).

Mircea Nicolae este câştigătorul primei rezidenţe oferite de Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia, iniţiativă care se înscrie în strategia Institutului Cultural Român privind încurajarea tinerilor în diverse domenii de creaţie, prin acordarea de burse şi rezidenţe.

Juriul care a selectat proiectul câştigător a fost compus din nume de prestigiu precum Andreas Fogarasi, câştigătorul marelui premiu “Leul de aur” pentru cel mai bun proiect naţional la ultima ediţie a Bienalei de Artă de la Veneţia, Erwin Kessler, critic de artă din România, Fabio Cavallucci, coordonatorul ediţiei din 2008 a Bienalei Europene de Artă Contemporană “Manifesta” şi fost director al Galeriei Civice din Trento, Saverino Simi de Burgis, critic de artă, profesor la Academia de Arte din Veneţia.

Pe durata primelor luni de rezidenţă, Mircea Nicolae va expune proiectul câştigător, urmând ca în ultima parte a rezidenţei să realizeze un work in progress intitulat „Young Romanian Art”, demers curatorial care va genera o importantă „Arhivă a Artei Tinere din România”.

Printre artiştii care au răspuns favorabil apelului lui Mircea Nicolae de a trimite lucrări reprezentative, care să fie expuse în Noua Galerie a Institutului Român de la Veneţia pe durata Bienalei de Artă, se numără Alina Andrei, Michele Bressan, Anca Benera, Vlad Nancă, Daniel Knorr, Bogdan Bodeianu, Răzvan Botiş, Tudor Bratu, Sebastian Big, Dragoş Burlacu, Simion Cernica, Claudiu Ciobanu, Elena Ciobanu, Alexandru Ciubotariu, Claudiu Cobilanschi, Cuzina, Suzana Dan, Dumitraş/Năsui/Muntean, Bogdan Gârbovan, Mihai Iepure Gorski, Teo Isfan, Cezar Lăzărescu, Benedek Levente, No Limits Missionary, Mircea Nicolae, Dragoş Platon, Tudor Prisăcariu, Lea Rasovszky, Jean-Lorin Sterian, Oana Toderică.

Rezidenţa urmăreşte atât încurajarea modalităţilor novatoare de analiză şi interpretare creativă a tematicii actualei ediţii a Bienalei de Artă de la Veneţia, care se desfăşoară sub genericul „Making Worlds”, cât şi promovarea, în contextul celui mai important eveniment de pe scena internaţională a artelor vizuale, a potenţialului artiştilor români formaţi sau afirmaţi după 1989.

De asemenea, intenţia Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia este de a transforma rezidenţa într-un proiect propriu de participare la Bienala de Artă şi la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în cadrul secţiunii „Proiecte colaterale”.

Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica
Palazzo Correr – Cannaregio 2214 – 30121 Venezia
T: +39-041-5242309; F: +39-041-715331; E: istiorga@tin.it
http//:www.icr.ro/venezia

sursa: mcc

Ce au în comun Gordon Gekko și Jiji?

iulie 19th, 2009
Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor '80Michael Douglas, în rolul lui Gordon Gekko, a lansat o modă la sfârșitul anilor ’80

Mai nou, la Bucureşti, constat ca toată lumea poartă cămaşa albastră cu gulerul alb, à la Gordon Gekko în filmul Wall Street (1987). Potrivit unei ţinute business formal, cămaşa albastra (cu sau fără dungi) cu gulerul alb este purtată des de bancheri sau de brokeri la bursă, mai puţin de avocaţi, contabili şi agenţi imobiliari. Este un simbol foarte puternic al curentului cultural ‘yuppie’ (de la Y.U.P.- young urban profesional) – oameni tineri şi bine şcoliţi cu un apetit fantastic pentru risc şi ore lungi de muncă, care în anii 80 au fost la modă cu telefoanele lor ‘cărămidă’ şi Porsche-urile lor roşii.

În ultima vreme, însă, stereotipul ‘yuppie’ a scăzut în popularitate în urma unei crizei economice de proporţii mondiale pe care opinia publică o atribuie ‘băieţilor cu ochi albaştrii’ din centrele financiare Wall Street şi City of London. Dar totuşi, in Bucureşti, nu se văd, în stradă, în metrou, la cafenele, decât tineri Bud Fox, sau mai degrabă mini-Gordoni (Gekko, nu Brown), purtănd camaşa-clişeu, deplasăndu-se cu acel swagger increzut des întălnit pe la Farringdon sau Liverpool Street de cei care au şansa sa se întindă la o bere şi sa privească de la o distanţă sigură fauna financiară londoneză. Sau, aproape acel swagger. Lucrurile în Romania par un pic mai forţate, mai ‘şi eu…’. Piciorul se grăbeşte să poartă acel pantof, cel de la Ferragamo. Că deh.. suntem şi noi ă fors tu bi recond wiz… Principalul exponent al camaşii albastre cu gulerul alb în Romania, este bineînţeles, latifundiarul din Pipera, Gigi Becali, Gordon Gekko al Balcanilor, ciobanul devenit speculator de terenuri, devenit patron stelist, devenit dezvoltator de biserici devenit europarlamentar încarcerat.

Problema ia amploare cănd infecţia ‘trendy-ismului’ apare la un om cu una dintre cele mai importante funcţii din stat, Ministerul Justiţiei. Aveam mare încredere în Cătălin Predoiu ca fiind un profesionist cu o prezentare impecabilă, un fel de pol opus al Noricai Nicolai. Însă, se pare că ne-a făcut de râs in faţa preşedintelui ţării care l-a produs pe Armani, cu dezastrul de mai jos. Is anyone safe?

http://windyourneckin.weblog.ro/

Comuniştii, febra electorală şi factorul românesc

iulie 19th, 2009

Pe fondul epuizării energiilor mobilizatoare de ordin intern ale partidului de guvernământ, datorate adâncirii urmărilor crizei economice internaţionale şi perseverării opoziţiei politice “unite”, comuniştii dirijează stimularea forţată a factorilor externi pentru a-şi aranja un context electoral favorabil. Similar ciclurilor electorale anterioare, Partidul Comuniștilor (PCRM) exersează rivalitatea “artificială” sau nejustificată în relaţiile cu ţara vecină pentru a ridica baricade electorale, urmărind dispersarea electoratului şi atragerea segmentului de centru stânga a eşichierului politic din RM. Or, aceasta redă caracter antagonic relaţiilor cu autorităţile statului vecin, substituind conştient relaţiile de bună-vecinătate pentru a face ultimele aranjamente electorale înainte de scrutinul din 29 iulie.

Acţiunile recente ale grupării comuniste divulgă intenţiile lor de a polariza societatea în „statalişti” şi “unionişti”, a comasa opoziţia cu scopul comprimării capacităţilor/autorităţii ei electorale şi a infiltra subtil forţe politice de factură volatilă (cum ar fi Partidul Democrat din Moldova) în spectrul de centru-dreapta al politicului moldovenesc.

Cartea „românească” şi „protectoratul” rusesc

În pofida raţionamentelor reale ale României faţă de RM, factorul românesc constituie o variabilă esenţială în „competiţia electorală” pentru alegerile parlamentare anticipate. Acest lucru se datorează retoricii „emotive” (şi “electorale”) a unor actori politici români combinată cu lipsa de liniaritate a politicii externe a României în abordarea RM. Pe de altă parte, cartea “românească” serveşte PCRM-ului în scopuri politice şi electorale, fiind folosită pentru a eclipsa deficienţele guvernării comuniste, a “parazita” pe seama simpatiilor/fobiilor geopolitice ale electoratului moldovenesc şi a incita cu anumite ocazii conversaţia cu Moscova. Din aceste considerente şi cu serviciul constant al părţii române (în special cu participarea Preşedintelui României, Traian Băsescu), menţinerea propagandei anti-româneşti are loc în dependenţă de ciclurile electorale, motivaţiile politice situaţionale ale conducerii de la Chişinău sau constrângerile externe asupra Republicii Moldova (consecinţele crizei economice globale, implicaţiile din partea Rusiei etc.).

În perioada recentă, comuniştii au decis revizuirea ofertei electorale în privinţa direcţiei de politică externă pentru Moldova. Astfel, comuniştii renunţă la ideea integrării europene depline şi necondiţionate, optând pentru negocierea unui acord cu UE care să asigure mai multe libertăţi (referindu-se în primul rând la liberalizarea regimului de vize pentru cetăţenii moldoveni). Mai mult, liderul comuniştilor V. Voronin leagă “modernizarea europeană a RM” de necesitatea unei medieri din partea UE “privind stabilizarea relaţiilor moldo-române”, prin semnarea tratatului politic de bază şi a celui de frontieră cu Bucureşti. De fapt, asemenea demers din partea comuniştilor coincide cu logica actualei campanii electorale. Or, discreditarea opoziţiei politice de la Chişinău este îmbinată cu „demonizarea” statului român, iar cauza UE este invocată atât pentru a accentua “culpabilitatea” speculativă a autorităţilor române, cât şi în scopul convingerii electoratului de faptul existenţei unei conexiuni cu Bruxellul (cel puţin la nivel declarativ). În lumina evenimentelor post-electorale, sustenabilitatea orientării europene a PCRM a fost dezechilibrată considerabil (ca urmare a adoptării Rezoluţiilor Parlamentului European şi a Consiliului Europei, Concluziilor Consiliului European, critice la adresa actualei guvernări moldovene). De aceea, comuniştii se simt nevoiţi să demonstreze simpatizanţilor săi menţinerea cursului european al RM, chiar dacă Bruxellul exprimă rezerve politice serioase faţă de autorităţile moldoveneşti (în plan practic însă propune soluţii pentru aprofundarea integrării europene a Moldovei, inclusiv prin intermediul Parteneriatului Estic).

Discreditarea părţii române de către comunişti ar putea avea şi implicaţii de natură strategică. Politica dată permite PCRM-ului să suscite în continure neîncrederea europenilor faţă de calitatea României de “avocat al Moldovei”, minimizând prin acest intermediu oportunităţile statului român de a europeniza vecinătatea europeană. În rezultat, segmente înguste ale populaţiei RM vor putea fi antrenate în procesele reale de integrare europeană, ceea ce va asigura teren pentru disensiuni sociale interne potrivite pentru menţinerea sau eventual revenirea la putere a comuniştilor (sau a altor forţe de esenţă anti-europene). Anume din aceste considerente, autorităţile comuniste cer cu insistenţă din partea UE simplificarea şi/sau liberalizarea regimului de vize. Or, extinderea jurisdicţiei statului român asupra RM, prin intermediul dublei cetăţenii, va duce la sporirea autorităţii României în calitate de stat UE (şi NATO) şi la metamorfoze a proceselor politice moldoveneşti, inclusiv “europenizarea” lor. Aceste transformări ar putea condiţiona treptat retractarea firească a nomenclaturii comuniste din viaţa politică a RM.

Circumstanţele date sunt percepute drept ameninţări de către PCRM, care se salvează prin importul de interese ruseşti în regiune. Sub acoperirea obiectivelor geo/politice ale Moscovei, comuniştii apelează sistematic la discursuri anti-româneşti, utilizând argumente istorice (asocierea României cu regimul nazist din perioada interbelică etc.), politice (aşa numitul refuz al Bucureştiului de a semna tratatul politic de bază etc.) sau normativ-internaţionale (presupusa imixtiune în afacerile interne ale RM, politica de acordare a cetăţeniilor româneşti, suprapunerea sau neracordarea normativă în privinţa proceselor electorale etc.). „Protectoratul” oferit comuniştilor din partea Rusiei s-a evidenţiat şi îndată după 7 aprilie, când Rusia învinuia nefondat România de implicarea în evenimentele violente post-electorale şi chema UE să-şi disciplineze membrii.

Prin urmare, comuniştii ghidaţi de interese personale şi/sau de angajamente externe (asumate la cererea Moscovei) utilizează abil factorul românesc în calitate de pârghie de mobilizare socială (România – “duşman extern”), stimulent electoral şi element de sustragere a atenţiei publice locale (după cum Rusia foloseşte ţări vecine ca Ucraina sau Georgia, puteri mondiale aflate la distanţă, ca SUA, sau organizaţii internaţionale – NATO).

Agenţii comunişti şi factorul “românesc”

Obţinerea unei majorităţi absolute în viitorul Parlament este puţin probabilă pentru comunişti, mai ales în condiţiile paralizării economiei moldoveneşti de urmările nefaste ale crizei mondiale. Această conjunctură defavorabilă generează provocări electorale pentru PCRM. De aceea, lansarea în mediul politic autohton a unor “agenţi politici comunişti” deghizaţi în forţe de opoziţie (caracteristic pentru Partidul Democrat din Moldova) reflectă deplin această stratagemă politică extrem de sofisticată.

Probele care demonstrează sustenabilitatea acestei ipoteze sunt evidente:

* Comuniştii nu au prezentat publicului larg date compromiţătoare despre actualul lider PDM, M. Lupu, deşi au accesul la orice tip de informaţie, în situaţia în care fostul președinte al Parlamentului a activat timp îndelungat în echipa comuniştilor.

* PCRM a refuzat la fel să convingă electoratul de faptul că Lupu în fruntea PDM ar reprezenta un “proiect comunist”, ceea ce l-ar fi descreditat definitiv pe el (în schimb, Lupu a fost declarat de gruparea comunistă “trădător”).

* Comuniştii au incitat şi întreţin „războiul politic” cu partidele de opoziţie, iar ideea existenţei unei confruntări a fost ulterior preluată de PDM şi Lupu, care deşi a recunoscut vina comuniştilor “pentru ratarea mai multor posibilităţi” evită să le concretizeze în baza unei critici constructive şi întemeiate.

* Acţiunile şi retorica PDM (organizarea Adunării Naţionale în perioada apropiată etc.) atrag în primul rând electoratul partidelor de dreapta/liberale, ca urmare a faptului că cei dezamăgiţi de prestaţia opoziţiei în timpul evenimentelor post-electorale ar putea opta pentru “trădătărul”, Marian Lupu. Iar electoratul comuniştilor l-a susţinut preponderant pe Voronin, retorica şi comportamentul PCRM în general, decât imaginea altor lideri comunişti (printre care şi Lupu).

* De asemenea, poziţionarea centru-dreapta a PDM a fost inoculată chiar de Voronin, care a introdus PDM în lista „forţelor radicale de dreapta” (pro-româneşti) adepte ale aderării la NATO şi indiferente faţă de parteneriatul strategic cu Rusia. În cele din urmă, aceasta poate contribui la intensificarea traseismului electoral în favoarea PDM din contul opoziţiei liberale “unite”.

Chiar dacă PCRM favorizează în anumit mod ascensiunea PDM, nu este deocamdată clar care va fi comportamentul lui Lupu şi echipei lui, comparativ cu cea a membrilor autentici ai PDM (în cazul în care vor nimeri în Parlament), în condiţiile unei „coruperi” din partea comuniştilor. În acest sens, gradul de cooperare a PDM-ului şi reprezentanţilor acestuia atât cu PCRM, cât şi cu partidele de opoziţie care vor ajunge în legislativ, va depinde în mare măsură de departajarea mandatelor per partid.

Parlamentul gladiatorilor

iulie 19th, 2009

Statisticile denotă că problema reprezentativităţii femeilor în eşaloanele de vârf ale politicii moldoveneşti
continuă să rămână valabilă. De ce ? Există mai multe motive.

Primul şi cel fundamental se leagă de tradiţia constituirii elitelor. Constatăm că în Europa societatea de tip patriarhal este o noţiune trecută în analele istoriei. Din păcate, în Republica Moldova, chiar dacă
pledoaria pentru drepturile egale ale femeilor este în vogă, ea rămâne un artificiu retoric. Rolul de conducător
asumat tradiţional de bărbat în trecut este prin excelenţă opresiv şi nu admite prea uşor accesul femeilor în
vărful elitelor.

Apoi educaţia tradiţional ortodoxă (foarte puternic inoculată în conştient şi inconştient) ne învaţă că
femeia este culpabilă deja la naştere prin păcatul originar şi în general ea trebuie „să asculte de bărbat” sau chiar, în altă interpretare „să se teamă” de acesta.

De asemenea putem vorbi, cu regret desigur, despre misoginismul moldovenilor ca parte a unei
frustrări identitare – Basarabia nu şi-a făcut istoria, i-au dictat-o puterile politice care periodic au cedat-o sau
şi-au însuşit-o ca bonus la victorie. Bărbaţii noştri poartă în matricea lor psihologică stigmatul neîmplinirii
războinice, care se manifestă prin atitudinea de „cocoş” în raporturile cu femeia. În general, cred că dacă nu
ar exista „moda”, altfel spus curentul european de a promova femei în politică, partidele noastre nu ar plasa
femei nici în coada listelor. Sau ar face-o doar ca să le stimuleze capacitatea lor de muncă în teritoriu –
activitate dificilă, solicitantă, prin care sunt racolaţi membri şi votanţi ai partidului. Avem şi exemplul de truc
electoral în 2005, când una din listele de candidaţi atesta 50 % – bărbaţi, 50% – femei, plasaţi consecutiv. Zic
„truc” pentru că topul listei actuale a aceluiaşi partid este categoric „masculinizat”.

Există şi alte motive de ordin general care ar elucida fenomenul neangajării masive a fmeilor în
domeniile considerate tradiţional masculine, cum ar fi politica. Totuşi campania actuală are specificul ei şi
lipsa femeilor din topul listelor de candidaţi pentru funcţia de deputat este detrminată şi de factori de alt
ordin.

Campania electorală în derulare este în esenţă aceeaşi luptă pentru putere, dar are specificul ei. După
7 aprilie în special, a devenit cât se poate de clar că de această dată ea a atins punctul de fierbere. Campania
actuală pentru parlamentare este de fapt războiul unor mega- interese, cred eu, care mai ales în condiţiile
crizei economico-financiare mondiale caută acces nestingherit spre Balcani şi nu numai sau, dimpotrivă, îl
împiedică. Iar Republica Moldova este un cap de pod, o uşă a lui Sezam prin care se pot face exporturi licite
şi ilicite (Transnistria) de anvergură. De aceea bărbaţii din politica moldoveană nu au lăsat loc pentru
cochetării gen „promovarea femeilor în politică”. Ei trebuie să fie siguri că vor intra în Parlament şi vor
împărţi „brânza” cu cuţitul propriu. Femeile chiar dacă par slabe, vulnerabile, uneori sunt destul de greu de
convins să facă concesii şi târguri sub limita decenţei politice. Din simplul motiv că au „în sânge” demnitatea
exemplului matern şi le e ruşine să „se facă de râs”. Sloganele campaniei confirmă supoziţia atrocităţii
războiului din culisele politice în care de această dată sunt antrenate forţele „grele”. În arenă au ieşit
gladiatorii. Pe viaţă sau pe moarte. Mesajele partidelor cu şanse de a accede în Parlament practic nu mai
accesează ca altă dată nici măcar puterea de vot a femeilor (social, educaţie, etc.) – ele avertizează şi
sugerează cataclisme.

În final să mai spunem că femeia orice ar face este susceptibilă compasiunii. Ceea ce de fapt e
minunat, mai ales că această calitate este o virtute caracteristică sistemului democratic avansat. Într-o
democraţie precară ca a noastră, însă, compasiunea nu este încă o caracteristică firească a liderului politic. Şi
nu are cum, în condiţiile în care ne lăsăm răstigniţi pe un vector european putred bătut în cuie pe un conifer
siberian. Iar o altă Margaret(a) Thatcher întârzie să apară…

Angela Aramă a fost deputată în Parlamentul Republicii Moldova între 2005 și 2009.

aarama.blogspot.com

Reinventarea politicului: Europa de Est după 1989 (I)

iulie 19th, 2009

Luni, 6 iulie, am fost invitat să susţin o prelegere la Centrul de Analiză şi Dezvoltare Instituţională (CADI).

În articolul de faţă voi prezenta unele dintre punctele discutate cu ocazia acestui eveniment. Deşi prăbuşirea comunismului a avut cauze similare în ţările lagărului sovietic, dinamicile specifice, ritmul schimbării şi traiectoriile evolutive au fost influenţate în mod fundamental de condiţiile interne ale fiecăreia dintre aceste societăţi. Nivelul inegal de dezvoltare a unor curente reformiste intrasistemice şi tradiţia disidenţei, variabilă de la o ţară la alta, explică diferenţele semnificative în ceea ce priveşte natura transformărilor din 1989.

La începutul anilor ‘90, notam că cea mai importantă cauză şi cel mai mare câştig al extincţiei leniniste a fost resurecţia şi dezvoltarea societăţii civile în Europa de Est. Absenţa acesteia ar fi dus la apariţia în fostele ţări comuniste, cum s-a întâmplat de fapt în unele cazuri, a unui „despotism luminat”. Ea a devenit un subiect central al disidenţei est-europene deoarece reprezentanţii aceasteia, preluând tezele lui Tocqueville şi Gramsci, au înţeles că singura formulă câştigătoare este „lungul război prin instituţii” şi construcţia unei contra-hegemonii culturale. Ideea de bază a acestei strategii a fost aceea că un stat nu poate pretinde că este o democraţie dacă nu respectă drepturile fundamentale ale omului.

În aceeaşi perioadă, consideram că cele mai redutabile provocări şi ameninţări pentru Europa de Est erau: resurgenţa naţionalismului, maturizarea culturii politice în aceste societăţi (rapiditatea realizării acestui fenomen fiind principala explicaţie pentru dezvoltarea inegală a societăţilor din fostul bloc sovietic) şi tranziţia economică de la o economiei planificată la una de piaţă (terapia de şoc vs paternalismul neo-socialist). Renaşterea naţionalismului era în mod evident discutată pe fundalul războaielor de succesiune din fosta Iugoslavie.

La rândul meu, aşa cum reiese din epilogul volumului „Reinventarea Politicului”, consideram că etnocraţia era o posibilitate reală a politicului postcomunist. Patologia primordialismului a fost însă pe parcursul anilor neutralizată, intrând în prezent mai degrabă în zona ridicolului în spaţiul public. În plus, analiza evoluţiei naţionalismului în Europa de Est nu poate ignora factorul care a jucat un rol fundamental în accelerarea democratizării societăţilor din regiune: extinderea NATO şi aderarea la UE. Ceea ce la începutul anilor nouăzeci părea o situaţie internaţională sumbră s-a transformat într-una extrem de favorabilă în care factorii suprastatali s-au dovedit la fel, dacă nu chiar mai importanţi decât dinamicile interne ale ţărilor est-europene.

Aşa cum a afirmat eminentul politolog american, Ken Jowitt, integrarea în Uniunea Europeană a fost cea mai bună veste pentru aceste ţări din ultimii 500 de ani. Imediat după 1989 nu am anticipat o astfel de evoluţie; am luptat pentru ea, dar o făceam „hoping against hope”. Trebuie spus că un asemenea scenariu ar fi fost dificil de imaginat fără şocul produs de anarhia şi violenţele din fosta Iugoslavie. Nefericitul exemplu oferit de popoarele acestei federaţii a făcut ca UE şi NATO să înţeleagă destul de rapid unde se poate ajunge dacă extinderea acestor organizaţii nu are loc înspre est.

După 1989, Europa de Est a făcut trecerea de la experienţa pseudo-moderna, a modernizării leniniste apocrife la o modernitate veritabilă. Ea a avut de depăşit fragilitatea tradiţiei democratice care a fost secondată de o memorie politică sfâşiată şi traumatizată (majoritatea ţărilor din regiune trecând prin experienţa dublă a dictaturii celor două totalitarisme ale secolului 20). Totodată, dezvoltarea civilităţii, în contextul haosului economic care a urmat imediat după prăbuşirea regimurilor comuniste, a trebuit să fie o contrapondere la apariţia unor noi forme de centralism, etatism şi paternalism puse în slujba intereselor elitelor succesoare. Principalul act reconstitutiv în postcomunism a fost refacerea liantului social („social glue”) în condiţiile corupţiei generalizate ce a măcinat şi încă macină societăţile esteuropene. Sunt întru totul de acord cu Jowitt, care consideră comunismul drept o formă de „misdevelopment” (dezvoltare greşită).

Postcomunismul a fost arena unui conflict dintre două tipuri de conceptualizare a comunităţii politice. Colectivitatea definită prin proceduri impersonale şi de egalitatea totală în faţa legii a fost contrapusă celei bazate pe o necontenită accentuare a orginilor, a tradiţiei, a religiei şi mitului. Al doilea element al ecuaţiei a degenerat în direcţia naţionalism non-liberal care a fost în mod fundamental sincretic, el cuprinzând comunişti, socialişti, neofascişti, tradiţionalişti autointitulaţi conservatori şi populişti. Pentru înţelegerea corectă a ultimilor douăzeci de ani, este necesar să percepem Europa de Est drept teatrul unor conflicte ideologice care nu sunt reductibile la o singură variabilă sau cauză. Realitatea în regiune a funcţionat în mod esenţial ca un eclectism inevitabil.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu: http://tismaneanu.wordpress.com

Libertate, Egalitate, Fraternitate

iulie 19th, 2009

Acum 20 de ani, Estul a aniversat bicentenarul Revoluţiei franceze prin şirul de revoluţii care l-au eliberat de comunism şi l-au integrat treptat Europei unite.

Ce ne-a adus eliberarea? Cum stăm după douăzeci de ani? Cum respectăm cadrul valoric adus de modernitate, alcătuit din cele trei valori ale devizei Revoluţiei franceze şi din Legalitatea sosită pe filiera revoluţiilor, mai degrabă „de catifea“, anglo-saxone? Deşi toţi suntem în criză, laolaltă cu Vestul şi cu întreaga lume, e limpede că nu stăm la fel. Cum nu stăteam la fel nici înainte de prăbuşirea crizei peste noi! Diferenţele nu stau doar în curajul şi în rapiditatea reformelor, ci şi în condiţiile de plecare în procesul revoluţionar şi apoi în cel reformator. S-a dovedit important că unele ţări au păstrat, în economie, mai ales în agricultură şi în comerţ, măcar rudimente ale capitalismului, precum Polonia şi Ungaria, cum s-a dovedit important că au păstrat, fie şi simulat, şchiop, oarece pluralism politic.

La fel de important s-a dovedit şi că, în unele ţări, societatea civilă nu s-a prăbuşit complet în timpul comunismului sau a început să se reconstituie în ultimul deceniu al vechiului regim. Şi parcă în ţările care au avut curajul, adesea repetat, precum în cazul Poloniei, al revoltei, lucrurile au mers mai bine şi mai repede.

Noi am plecat la drum cu economia complet etatizată, fără urme de pluralism politic, şi cu o societate civilă reprezentată, în cel mai bun caz, de câţiva disidenţi şi opozanţi izolaţi. Revoltele muncitoreşti, 1977 în Valea Jiului şi 1987 la Braşov, plus alte câteva meteorice, au fost grabnic şi brutal reprimate. Am plecat la drum din cea mai sinistră versiune de comunism european şi, poate, e firesc să fim acum pe cale să compromitem şi capitalismul. Am plecat la drum prin singura revoluţie sângeroasă a Estului şi am făcut cele mai mici progrese în reformele care trebuiau să ne îndrepte spre modernitatea politică, socială, culturală, economică, spre ceea ce se numeşte democraţia liberală. Şi merge greu. De ce? Din aceleaşi motive pentru care am ratat prima modernizare, cea iniţiată aspiraţional pe la 1821-1848 şi faptic pe la 1859-1866, încheiată pe la 1918-1923 şi prăbuşită în şirul de dictaturi inaugurate în 1938.

O sută de ani de modernizare pentru 15 ani de modernitate, nici aceea completă! Motivele? Dincolo de contextul interbelic nefavorabil, adeziunea superficială, pur formală la valorile ce fac posibilă modernitatea-Legalitatea, ca valoare-fundament, Libertatea, Egalitatea şi Solidaritatea, ca valori-ţintă. Adeziune ce se dovedeşte la fel de superficială şi acum, în modernizarea începută în urmă cu 20 de ani. Sau are cineva impresia că aceste valori sunt funcţionale, că sunt perfect încorporate în legi, instituţii şi proceduri, că le resimţim ca fiind la fel de necesare precum aerul? Dacă aşa ar fi, economia ar funcţiona natural, nu pe bază clientelară şi a comenzilor statului, Justiţia chiar ar face dreptate, conducătorii nu s-ar bucura de privilegii demne de societăţile feudale, laicitatea ar fi o realitate, nu o dorinţă etc. Sigur, acum, contextul extern este infinit mai favorabil decât cel al primei modernizări şi modernităţi. E de-ajuns? Nu, mai este necesar şi efortul propriu.

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 2. Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

iulie 19th, 2009

Contradicţiile dintre ortodocşi şi greco-catolici, dintre creştini şi evrei, dintre români şi maghiari au izvorît nu numai din insuficienta deschidere spre alteritate, ci şi din neînţelegerea bogăţiei vieţii spirituale şi culturale locale, din limitările autoimpuse de cultura naţională coagulată în jurul unui singur grup etnic şi a unei singure confesiuni religioase. De exemplu, interzicerea Bisericii Greco-Catolice în anii comunismului nu e doar consecinţa regimului totalitar instaurat de Moscova, ci şi urmarea unei îndelungate polemici interconfesionale şi a unei marginalizări a acestei biserici minoritare în perioada interbelică de către intelighenţia română laică şi religioasă ori de majoritatea societăţii. Parţial, aşa s-au motivat şi înstăpînit o parte din polemicile dramatice, din ideologiile extreme şi din partizanatele comunitare. Desprinderea de vechiul habitat a generat numeroase ambivalenţe, dar ele nu au fost exploatate în favoarea societăţii în ansamblul său ori nu au fost asumate cu scopul ieşirii de sub servituţile comunitariste.

Ceea ce atrage atenţia celui interesat de diagnosticarea României moderne este faptul că amalgamul de valori dintr-un stat situat între Orient şi Occident nu a presupus, cum ar fi fost firesc, deschidere spre alteritate, formarea personalităţii individului, recunoaşterea diversităţilor regionale, sociale, lingvistice şi religioase.
Conservarea elementelor medievale în administraţie şi asimilarea superficială a modelelor culturale ale Occidentului modern au condus la o stare de tensiune. O demonstrează punerea laolaltă a două seturi de valori adesea incompatibile. Relaţiile de supuşenie oriental-medievale nu s-au putut armoniza cu normele civice ale lumii moderne, aşa cum au fost definite acestea în epoca Renaşterii şi Reformei.

Construcţia conştiinţei colective româneşti trebuie urmărită începînd cu secolul al XVIII-lea, deşi naţiunea în sens de statalitate debutează abia la 1859, reconfigurîndu-se şi îmbogăţindu-se prin unirea Transilvaniei, Banatului, Basarabiei şi Bucovinei cu Vechiul Regat în 1918. Cînd explicăm geneza şi evoluţia României moderne trebuie să avem în vedere faptul că formarea conştiinţei naţionale se petrece în Transilvania secolului al XVIII-lea, unde cadrul politic, administrativ, religios şi pedagogic a fost creat de Habsburgi şi era mai avansat decît acela creat de turci; că emanciparea socială şi mai apoi naţională iniţiată de românii greco-catolici din Transilvania avusese loc într-un moment în care Moldova şi Valahia erau conduse de domni fanarioţi, o “burghezie greacă şi ortodoxă din Istanbul”, “deplin integrată în lumea musulmano-otomană“ şi care îşi exprimase rezerva în legătură cu obţinerea independeţei Principatelor faţă de Turcia .
Potrivit observaţiei istoricului I. Tóth Zoltán , predecesori precum Dimitrie Cantemir nu întrezăriseră rostul politic al romanităţii, invocarea ei neputînd influenţa „pravoslavnicele interese bizantine ale Petersburgului”. Aşa se explică de ce apariţia mişcărilor politice româneşti se petrece în Transilvania şi de ce aceasta are loc mai ales ca urmare a iniţiativelor religioase, educative şi instituţionale ale Vienei.

Teoria daco-romană apare într-un cadru administrativ permisiv (acela creat de Habsburgi), fiind formulată în scopul propagării şi trezirii conştiinţei apartenenţei românilor la acelaşi grup cultural-lingvistic. Mai tîrziu, respectiva teorie a fost folosită pentru afirmarea ideii etnonaţionale. Exprimată graţie intelectualilor Şcolii ardelene, ea se va răspîndi dincolo de Carpaţi şi va juca în secolul al XIX-lea un rol politic în eliberarea Moldovei şi Valahiei de sub stăpînirea turco-fanariotă .

Transilvănenii diseminează modelul central-european, dar demersul lor contribuie la multiplicarea ambivalenţelor culturale româneşti. Ei provin – mă refer la transilvănenii iluminişti-romantici ai sfîrşitului de secol al XVIII-lea şi ai începutului de secol al XIX-lea – dintr-o lume aşezată cu faţa spre Occident, din mediile greco-catolice, subordonate Bisericii Romei. Atunci cînd trec Carpaţii, ei se inserează într-o lume încă mult îndatorată Orientului. Într-un asemenea context de mobilităţi şi amalgamări de orientări intelectuale se produce cea dintîi ruptură de modul de viaţă medieval, de tipul de relaţii social-politice dominante în Europa de Sud-Est. Florian Aaron înfiinţează şcoala românească de la Goleşti şi scrie o istorie a Ţării Rumâneşti în trei volume (1836-1839). Gheorghe Lazăr transformă şcoala de la Sfîntul Sava dintr-una grecească într-una românească. Ioan Maiorescu, Alexandru Papiu Ilarian, August Treboniu Laurian, Simion Bărnuţiu, Eftimie Murgu acordă interes formării conştiinţei identitare colective şi se preocupă de educaţia etno-naţională, văzută ca reper ideologic fundamental al viitoarei naţiuni române.

Arderea etapelor are numeroase consecinţe, faste şi nefaste. Ea prilejuise o importantă orientare pro-occidentală, dar şi inventarea naţiunii organice, a unui identitarism îngust în care nu se va regăsi bogăţia de grupuri culturale şi confesionale care au coabitat sute de ani cu românii. În pofida simplificării teoriei identitare, ambivalenţele supravieţuiesc. În noul context al mişcărilor de emancipare din Europa de Sud-Est, ideea de comunitate etnonaţională se va întîlni cu cea religioasă ortodoxă, generînd o gîndire politică în care statul şi Biserica interferează şi, în anumite momente, au opţiuni ideologice identice. Această formulă identitară este, în termenii mei, naţiunea politico-religioasă. În cazul românesc, întîlnirea dintre stat şi Biserică, dintre politică şi religie va ieşi în evidenţă după ce se petrece amalgamarea ideologiei transilvănenilor cu aceea bizantino-moldo-valahă.

În numărul viitor: Noua idee de Europa: similitudini şi diferenţe în cazul românesc

Solidaritate etnică şi spirit civic: aspecte ale revoluţiei husite

iulie 19th, 2009
Personalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehePersonalitatea lui Jan Hus a fost o inspirație de-a lungul istoriei cehe

Utilizarea conceptului de revoluţie în legătură cu un episod al Evului Mediu, fie el şi unul de dimensiunile reformei religioase iniţiate de universitarii praghezi, care a generat mobilizarea de o parte sau de alta a oamenilor şi naţiunilor Europei Centrale şi de Est, poate părea exagerată în raport cu o etapă istorică percepută ca un timp al regresului cultural şi al stabilităţii raporturilor social-economice. Chiar şi autorul care a propus această abordare, istoricul Frantisek Smahel, a sfârşit prin a aprecia fenomenul husit ca pe o anomalie istorică, tocmai datorită caracterului său anticipativ şi a explicat eşecul său de ultim moment prin incompatibilitatea dintre ideile vehiculate de diversele sale curente şi realităţile concrete ale societăţii cehe medievale. Istoricii marxişti, atât de interesaţi în general să documenteze preliminarii ale luptei de clasă în fapte ale trecutului îndepărtat, s-au dovedit circumspecţi în a decela aspecte revoluţionare într-o mişcare cu origini religioase incontestabile şi care i-a mobilizat sub aceleaşi steaguri pe exploataţi şi exploatatori.

În pofida unor încercări de a căuta similitudini între inovaţiile sociale propuse de husiţii radicali şi paradigmele materialismului ştiinţific, evenimentele din anii 1419-1434 au fost analizate ca revolte medievale clasice, în seria răscoalelor ţărăneşti din Franţa şi Anglia contemporane sau a luptelor urbane din Italia şi Ţările de Jos. Dacă meritul acestei direcţii de cercetare a constat în aprofundarea problematicii economice, mult mai importante pentru restituirea evenimentelor s-au dovedit evaluările antitetice ale istoricilor romantici şi pozitivişti. Asemeni altor episoade ale istoriei popoarelor din Est, experimentul husit a generat entuziasmul cehilor şi oprobiul germanilor, în relaţie cu impactul pe care acestea din urmă l-au avut în proiecţia identitară a celor două naţiuni. Dacă pentru Frantisek Palacky, fondatorul scrisului istoric ceh modern, mişcarea husită a reprezentat expresia misiunii poporului ceh şi a aspiraţiei sale spre idealul moral creştin, autori de talia lui Theodor Momsen au considerat conduita cehilor drept expresia deplină a barbariei şi ignoranţei, care a distrus realizările câtorva secole de civilizaţie germană transplantată pe solul slav. Apartenenţa la cele două şcoli istoriografice nu a cenzurat spiritul critic şi introducerea unor nuanţe interpretative, iar ecourile pe care faptele şi mai ales discursul de legitimare le-au generat la nivelul spiritualităţii europene au lărgit spectrul de cercetare, fapt ce a condus la stabilirea de corelaţii mai aplicate contextului confesional, etnic şi politic din regiune.

Fără a da prioritate unuia din factorii catalizatori ai dinamicii evenimentelor de care şi-a legat numele Jan Hus, martirul poporului ceh, putem aprecia că geneza lor fost expresia crizei structurale care afecta lumea creştină la finele Evului Mediu. Depresiunea economică şi reculul demografic puneau în cauză funcţionalitatea structurilor sociale şi politice pretutindeni în Europa vremii, iar expresia climatului de nelinişte şi contestaţie este dată de recrudescenţa conflictelor dintre state sau a celor civile. Este momentul în care Războiul de O Sută de ani evoluează de la o ceartă a regilor la lupta dintre francezi şi englezi care a lăsat în memoria posterităţii amintirea Ioanei d’Arc. Cei doi piloni tradiţionali ai lumii medievale, Imperiul şi papalitatea, devin ţinte ale nemulţumirilor publicului instruit şi a proiectelor de reforme.. Aşa-numita robie babilonică a papilor la Avignon şi marea schismă ce a urmat au potenţat naţionalismul religios, recognoscibil în retorica magiştrilor universităţilor şi a prelaţilor întruniţi în concilii, dar şi în predicile mendicanţilor. Climatul general de instabilitate a dat sensuri noi pietăţii individuale şi colective, născută în creuzetul de temeri pentru viitorul apropiat, o trăire mai profundă a credinţei şi căutarea căilor spre mântuire în revenirea la paradigma vieţii evanghelice.

Cehia a resimţit aceste transformări în manieră proprie, din perspectiva unui exemplu de succes al integrării în cadrele civilizaţiei medievale clasice. Suveranul ei era primul dintre principii Imperiului, iar împăratul Carol al IV-lea de Luxemburg a fost considerat mai curând un părinte al Boemiei decât un principe german. Dezvoltarea economică datorată dinamismului centrelor urbane şi patronajul puterii regale asupra bisericii şi culturii cehe nu s-au dovedit suficiente pentru a aplatiza vechea rivalitate dintre cehi şi germani, manifestă de acum şi pe tărâm economic şi administrativ la nivelul centrelor urbane. Generozitatea donaţiilor în favoarea bisericii a avut efecte benefice pe tărâm cultural, dar a alimentat corupţia clerului înalt, tot mai implicat în politică şi mai dezinteresat de nevoile credincioşilor. În potenţială antiteză cu această categorie şi implicit cu protectorii săi seculari, se manifestă nemulţumirea clerului parohial cu un statut material tot mai precar, a predicatorilor populari care găseau în decadenţa moravurilor prezentului semne ale apropierii Judecăţii de Apoi, dar mai ales a tinerilor universitari praghezi care realizau osmoza între idealul patriotic şi cel al reformei morale. Aceste forţe au alcătuit publicul sensibil la tezele reformiste formulate de Jan Hus, cel care pornind de la interpretările lui John Wicklife propunea o restauraţie de amploare a bisericii in caput et membris, aîn sensul revenirii la normele morale şi austeritatea materială a primelor comunităţi creştine. Mai importante însă decât inovaţiile confesionale, populare dealtfel în mediile universitare europene, au fost dimensiunile politice asumate de discursul husit. Propunându-şi reforma morală a societăţii în ansamblul ei, magistrul ajungea să conteste legitimitatea puterii suveranului, în cazul că acţiunea acestuia ar intra în contradicţie cu morala creştină. Ideea punea în cauză înseşi fundamentele fundamentele instutiţionale medievale, introducând pentru prima dată o cenzură de natură morală în raport cu actele puterii, devenită responsabilă în faţa societăţii şi deposedată implicit de infailibilitate.

Chiar dacă etica cu care adepţii lui Jan Hus au operat a cunoscut mai curând expresii religioase şi patriotice, dimensiunea sa civică s-a manifestat plenar în Boemia, în succesiunea condamnării şi execuţiei reformatorului la Konstanz. Mobilizarea unor largi categorii ale societăţii cehe împotriva suveranului legitim este expresia unei solidarităţi etnice, a încrederii în caracterul predestinat al poporului ceh de a-şi asigura mântuirea proprie şi a celorlalţi prin profesarea noii credinţe. Avem de-a face cu aşa-numita fază iacobină a naţionalismului ceh, marcată de implicarea activă a maselor, violenţă şi expansionism militar şi religios. Conducătorii militari ai rebelilor invocă în egală măsură credinţa şi ţara cehă în manifestele adresate locuitorilor. Succesele militare cehe s-au datorat mai ales aderenţei locuitorilor la mesajul patriotic şi religios, chiar dacă tactica celebră a taberelor de care a avut rolul său în contracararea celor cinci cruciade organizate împotriva Boemiei. Disensiunile dintre moderaţi şi radicali au determinat în ultimă instanţă reconcilierea celor dintâi cu împăratul şi anihilarea militară a taboriţilor, fără ca aceasta să însemne revenirea la statu quo ante. Cehia cunoştea prima alternativă teologică instituţionalizată, iar de respectarea acestui specific a depins recunoaşterea succesiunii la tron până în 1620, când o nouă catastrofă naţională avea să impună recatolicizarea Ţărilor Cehe.

În durată lungă, ideologia şi mişcarea husită încorporează o dimensiune revoluţionară, dată de solidarizarea masivă a naţiunii, a acelei comunităţi a locuitorilor pe care o definea Ieronim de Praga, diferenţieri sociale şi privilegiale. Mica naţiune central-europeană şi-a afirmat pentru prima dată dorinţa de libertate şi capacitatea de a se opune oricărei forţe de opresiune, acea cultură a rezistenţei pe care o regăsim într-o succesiune tentantă în ciuda caracterului ei anistoric, la contemporanii lui Jan Hus, la generaţia lui Thomas Massarik sau la cea a lui Vaclav Havel.

O poveste veche-nouă a Ierusalimului: ultra-ortodocși contra laici

iulie 19th, 2009
Evreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu polițiaEvreii ultra-ortodocși din Ierusalim se ciocnesc frecvent cu poliția

La Ierusalim au avut recent loc ciocniri ]ntre evreii ultra-ortodocși și poliție pe tema nerespectării Șabatului. Istoricul Lucian Herșcovici, de la Universitatea Ebraică din capitala Israelului explică substraturile acestei dispute care s-a cronicizat.

Oricine cunoaşte Ierusalimul, ştie că el este numit Oraşul Sfânt. Sfânt pentru cele trei religii monoteiste iudaismul, creştinismul şi islamul. Mai mult, la Ierusalim locuiesc oameni care aparţin diferitelor ramuri şi grupuri din cadrul fiecărei religii monoteiste. În ceea ce priveşte evreii religioşi, practicanţi, există câteva categorii. Printre ele există şi gruparea extremistă, a evreilor ultrareligioşi (numiţi Haredim în limba ebraică, în sensul de oameni care se tem de Dumnezeu şi fac totul pentru a îndeplini toate poruncile Lui, respectiv cele 613 porunci ale Torei (respectiv, poruncile menţionate în Pentateuc). Aceşti evrei ultrareligioşi, în marea lor majoritate sunt de origine aşkenază (respectiv din familii provenite în special din Polonia, Rusia, România, Ungaria), atât Hasidim (respectiv adepţi ai unui Rabin Sfânt, numit şi Ţadik, în sensul de bun evreu), cât şi oponenţi ai hasidismului (Mitnagdim). Evrei de origine sefardă li s-au alăturat numai în ultimele generaţii, în număr redus.

Aceşti evrei ultra-religioşi locuiesc în Ereţ Israel de mai multe generaţii: unii sunt urmaşii imigranţilor veniţi la începutul secolului al XVIII-lea, alţii mult mai târziu, în secolele XIX şi XX. Ei aparţineau aşa-numitului \”Işuv iaşan\” (veche comunitate evreiască din Palestina) şi nu aşezării evreieşti moderne în această ţară. Aşezarea lor în Palestina în perioada otomana se datoreşte dorinţei lor de a îndeplini porunca divină de a locui în Ţara Poporului Evreu şi de a învăţa Tora ziua şi noaptea în această ţară. Unii dintre ei nu acceptă sionismul, nici existenţa statului Israel întemeiat de oameni, aşteptând venirea lui Mesia. Dar aceştia reprezintă un grup relativ mic; mulţi dintre ei se identifică cu partidul Agudat Israel, reprezentat şi în Parlamentul Israelian, ca şi în consiliile municipale. In secolul al XX-lea li s-au alăturat mulţi evrei veniţi din Europa răsăriteană, ca şi din America. În prezent, majoritatea acestor evrei ultrareligioşi locuiesc în oraşele Ierusalim, Bnei Berak şi Safed (Ţfat), precum şi în localitatea Netivot (în care suntmulţi evrei ultrareligioşi de origine sefardă).În privinţa evreilor ultrareligioşi proveniţi din \”vechiul işuv\”, din punct de vedere istoric, trebuie să menţionăm că izolarea lor a început în anii 70 ai secolului al XIX-lea: ei au respins curentele înnoitoare, preferând să se autoînchidă în interiorul unei comunităţi izolate.

Cosecinţele acestei autoizolări s-au resimţit dealungul istoriei, începând din anii 70 ai secolului al XIX-lea până în prezent. Îmbunătăţirea situaţiei a avut loc datorită imigranţilor care li s-au alăturat, unii dintre ei supravieţuitori ai Holocaustului, veniti în Israel după întemeierea statului. Totuşi, unii dintre urmaşii evreilor aşkenazi ultrareligioşi din vechiul işuv preferă această izolare şi acum, de exemplu cei care aparţin organizaţiei \”Neturey Karta\” (Păzitorii Zidurilor, în sensul de Zidurile Ierusalimului). Unii dintre aceştia sunt urmaşi ai unor imigranţi din Ungaria şi Transilvania, care au păstrat limba maghiară de la sfârşitul secolului al XIX-lea ca pe o limbă de familie vorbită, după câteva generaţii, alături de idiş şi de ebraică, pe care au trebuit să o adopte datorită situaţiei politice.

După părerea acestor oameni, orice act de neîndeplinire exactă a unei norme halahice (respectiv a codului de legi iudaice, bazat pe cele 613 porunci ale Torei) reprezintă un act de nesupunere faţă de Dumnezeu, de nerespectare a legii dată de El. Deoarece ideea lor este pe baza frazei biblice \”din cauza păcatelor noastre am fost alungaţi din ţară\”, ei caută nu numai să nu comită vreo abatere de la normele halahice, ci şi să opreasca pe alţi evrei de a face acest lucru în \”Ţara lui Israel\” (Ţara Sfântă\”). Credinţa lor este că o asemenea abatere va întârzia venirea lui Mesia. Această opoziţie este deosebit de puternică la Ierusalim, Oraşul Sfânt, ca şi oraşul în care locuiesc mulţi dintre ei.

Una dintre poruncile biblice principale este cea referitoare la respectarea zilei de sâmbătă, respectiv a zilei de odihnă. \”Aminteşte-ţi ziua de sâmbătă pentru sfinţenia ei\”, afirmă comandamentul biblic, adăugând că această sfinţenie trebuie respectată atât de omul liber, proprietar al casei, cât şi de soţia şi copiii acestuia, de robii lui şi de străinii care locuiesc în cetatea lui. Chestiunea respectării sfinţeniei sâmbetei (Zilei de Şabat) reprezintă una dintre problemele cele mai importante în cadrul echilibrului nou creat în relaţiile între evreii laici şi evreii religioşi la Ierusalim. Încă de la întemeierea statului Israel, în această problemă a fost stabilit un \”status-quo\”. Totuşi, uneori apar anumite nerespectări ale acestui \”status-quo\” din diferite motive legate de evoluţia socială, economică şi culturală.

Primarul Ierusalimului din perioada 1965-1994, Teddy Kollek, a acceptat punctul de vedere al evreilor ultrareligioşi, ajungând la un compromis, deşi el însuşi era nereligios. Totuşi, el a luat în consideraţie faptul că aceşti oameni reprezintă circa o treime (dacă nu şi mai mult) din populaţia evreiască a oraşului (în prezent, se pare că aproape o jumătate). Lider charismatic şi paternalist, Teddy Kollek a afirmat că el este \”părintele oraşului\” şi are atât \”un copil religios, cât şi un copil laic\”, trebuind să-i satisfacă pe amândoi. Cu toate acestea, conflicte asupra respectării (sau mai curând a profanării Şabatului, respectiv a zilei de sâmbătă) au avut loc şi în timpul lui. Problema era respectarea strictă a Şabatului în cartierul principal al evreilor ultrareligioşi, \”Meah Shearim\”, precum şi în cartierele adiacente. Uneori, atunci când aceşti evrei ultrareligioşi vedeau că Şabatul este profanat – respectiv ca interdicţia circulaţiei maşinilor în zona locuită de ei din oraş nu este respectată, că maşini circulă fără o justificare specială, respectiv necesităţi de apărare sau de sănătate – sau că unele magazine alimentare, restaurante sau cinematografe în proprietate evreiască sunt deschise sâmbătă, sau că au loc meciuri de fotbal în această \”zi sfântă\”, ei protestau. Protestul era sub forma unor demonstratii gălăgioase, uneori însoţite de aruncări de pietre asupra maşinilor care circulau sau asupra ferestrelor magazinului sau cinematografului deschis. Uneori, vizavi de demonstranţii ultrareligioşi, demonstrau şi evrei laici, împotriva acestor ultrareligioşi. Din păcate, în câteva rânduri s-a ajuns la violenţă fizică. Respectul reciproc dispăruse total. Totuşi, politica municipală de compromis dusă de Teddy Kollek s-a dovedit a fi potrivită: nerespectarea normelor halahice legate de respectarea Şabatului a fost permisă în cartierele nereligioase ale oraşului, respectarea acestor norme fiind obligatorie în cartierele religioase. Demonstraţiile violente au încetat. Primarii care au urmat după Teddy Kollek, respectiv Ehud Olmert şi rabinul Ury Lupoliansky au căutat să respecte acelaşi compromis, uneori reuşit, alteori nu. Dar una dintre consecinţe a fost că o parte a tineretului evreu laic a părăsit oraşul, voind o petrecere laică la sfârşit de săptămână.

Actualul primar al Ierusalimului, Nir Barkat, a fost ales ca evreu laic şi chiar antireligios, datorită promisiunilor lui ca va lua măsuri pentru dezvoltarea unei vieţi culturale complet laice în oraş, faţă de candidatul ultrareligios Meir Porush, aparţinând cercurilor legate de partidul ultrareligios Agudat Israel. Totuşi, după alegeri, a reuşit să ajungă la un compromis cu grupările religioase şi chiar ultrareligioase din Consiliul Municipal. Lucrurile au mers bine câteva luni, compromisul continuând. A apărut însă problema turismului în Ierusalim la sfârşit de săptămână, precum şi – a nu ştiu câta oară – problema respectării Şabatului în mod oficial în oraş, în cartierele ultrareligioase. Primarul a decis sa deschida parkingul primăriei la sfârşit de săptămână pentru cei interesaţi să viziteze oraşul sau pentru locuitorii săi laici care vor să ajungă în centrul oraşului, în cartierele arabe şi la locurile sfinte şi istorice. Dar parkingul deschis, deşi este într-un cartier laic, este alături de cartierele ultrareligioase centrale. A reapărut problema educaţiei copiilor ultrareligioşi, teama părinţilor că aceşti copii vor urma exemplul laic şi nu vor respecta prescripţiile religioase în viitor. Şi a reînceput conflictul. De data aceasta, conflictul nu a fost declanşat de rabini particulari dau de conducători ai unor grupuri hasidice, ci de personalităţi politice ultrareligioase, printre care fostul deputat în Parlament şi fostul ministru adjunct Menahem Porush, nonagenar, om ale cărui merite sunt recunoscute de mulţi israelieni laici, tatăl fostului candidat la funcţia de primar Meir Porush. Cererea evreilor haredim (ultrareligioşi) a fost închiderea parkingului. Deorece cererea nu le-a fost satisfăcută de primar, au început demonstraţiile in zilele de sâmbătă, de obicei la amiază, după terminarea rugăciunii în sinagogi şi a mesei de sâmbătă la prânz. Întrucâ demonstraţiile au fost violente de la început, poliţia a fost trimisă să menţină ordinea. Rezultatul a fost însă ciocnirea între demonstranţi şi poliţie, înregistrându-se răniţi de ambele părţi. Ca urmare, poliţia a operat arestări. Lucrul s- a repetat câteva sâmbete la rând. Singura sâmbătă in care a fost linişte, a fost cea în care parkingul respectiv (aflat atât în apropierea primăriei, cât şi a Porţii Jaffo a Oraşului Vechi) a fost închis, fiind deschis un parking alternativ, deşi în aceleaşi condiţii, cu plată. Dar primarul a decis să nu \”se supună şantajului ultrareligios\”, deci să nu facă un compromis şi să nu respecte un status-quo existent de câteva decenii. Se pare totuşi că numărul demonstranţilor a scăzut în ultima săptămână, aceştia fiind probabil obosiţi sau sceptici asupra reuşitei.

Sau sunt semne de compromis.

Ce va urma, nu ştiu. Oare se va reveni la un status-quo acceptat sau la un alt compromis acceptabil, sau se va dezvolta un conflict huliganic, în care lipsa de respect reciproc, precum şi lipsa de respect pentru tradiţia iudaică pe de o parte şi pentru cultura şi civilizaţia modernă pe de alta vor conduce la o criză a oraşului şi chiar la o criză a valorilor, ca şi la pierderea respectului faţă de om? Vor birui logica, omenia şi cultura iudaică şi cea universală, sau vor birui pumnul, insulta, ameninţarea şi grobianismul din cauza ambiţiei unei părţi sau alteia, a lipsei de respect a unei părţi faţă de cealaltă?

Aşteptăm şi sperăm în bine.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului (II)

iulie 19th, 2009

Una din reactiile primite la scrierea articolului precedent se refera la aratarea similaritudinilor culturale intre cele doua culturi, romana si maghiara.

Problema asemanarilor este interesanta, numai ca prezinta doua aspecte total opuse. Voi incepe cu aspectul cel mai critic: cel al asemanarilor problemelor existente. Si probabil ca unul din cele mai interesante subiecte este cel al empatiei sau lipsei de empatie care se manifesta intre culturile noastre.

Noi cei care ne-am nascut in Transilvania avem o referinta comuna in istoria noastra: faptul ca nu de mult a existat un imperiu (Austriac din 1699 si Austro-Ungar din 1867) in care au trait stramosii nostri. Vrand-nevrand ne-am ciocnit cu aceleasi probleme si unii si altii, indiferent de nationalitatea noastra. Iar unul din cele mai dureroase dintre aceste subiecte si mai putin inteles este cel al empatiei sau al lipsei ei.

1. Romanizarea secuilor: o solutie sau o problema?

Am auzit de multe ori parerea ca ar fi cu mult mai bine ca secuii sa fie „asimilati”. Aceasta parere o aud de obicei de la ultranationalistii de la „Romania Mare” sau de la unii indivizi care nu au contribuit cu nimic la crearea unei Romanii Mari, decat cu zazania si cu sentimentele negative, cum ar fi C.V. Tudor. Intr-adevar este evident ca metoda cea mai eficienta de a contracara ideea unei Romanii Mari si generoase consta tocmai in antagonizarea tuturor minoritatilor si chiar in crearea de conflicte artificiale, cum a facut de altfel grupul de la „Romania Mare”. Ungurii sunt rai, de evrei sa nu vorbim, rusii sunt si mai rai, de gagauzi nu avem nevoie, etc. Avem nevoie numai de Tudori, nu?
Judecand dintr-un punct de vedere strict umanitar, a „asimila” pe cineva inseamna a-i nega individului respectiv un drept elementar: dreptul la propria lui identitate.

Este ca si cum am adresa cuiva invitatia de a-si schimba originea, identitatea, dreptul de a fi el insusi. Este o afirmatie negativa, adica o negatie: atata vreme cat esti tu insuti, nu e bine. De aceea cred ca trebuie sa respingem asemenea intruziuni in viata altora. Ce autoritate as mai avea eu daca as milita pentru respectarea identitatii mele, dar in schimb as milita si pentru schimbarea identitatii altora? Nici una!

In opinia mea, o Romanie cu adevarat mare poate exista numai cand fiecare are dreptul de a fi el insusi, si de a fi respectat drept cine este.

2. Maghiarizarea romanilor: o solutie sau o problema?

Cu atat mai neplacut surprins am fost cand am citit cartea unui istoric maghiar de talent, care in relatarea istorica a transformarilor din Transilvania aflata sub dualismul austro-ungar, a laudat (si asta nu acum un secol, ci acum) tocmai procesul de „asimilare a romanilor” din ultima jumatate a secolului al 19-lea. Domnul Paul Lendvay, in cartea sa „1000 de ani de victorie in infrangeri”, publicata in anul 2003 in SUA (The Hungarians: A Thousand Years of Victory in Defeat by Paul Lendvai and Ann Major (Hardcover – April 1, 2003) are o apreciere foarte pozitiva a faptului ca in acea perioada „peste o suta de mii de romani au cerut si au obtinut nationalitatea ungara”. Cum au cerut-o stiu din povestirile bunicilor, nu mai trebuie sa adaug eu nimic.

Ce mesaj transmite aceasta carte (foarte interesanta de altfel si in privinta definirii spiritului ungar si altfel)? Evident ajungem aici la aceeasi lipsa de consecventa: cand e vorba de asimilarea „alor nostri”, sa spunem nu. Daca e vorba de „ai vostri”, sa spunem da.

In mod comic aceasta atitudine a fost identificata in alt domeniu cu vreo doua decenii in urma cand s-a pus problema educatiei sexuale, care dupa parerea unui psiholog consta in atitudinea: „cum sa oferim baietilor nostri fetele vecinilor”. Sau: ce-i al meu e numai al meu, dar ce-i al tau e si al meu.
Din fericire majoritatea populatiei nu are nimic in comun cu asemenea indivizi cu doctorate si diplome care mai degraba toarna gaz pe foc decat sa rezolve o problema.
Mai aduc in discutie o problema: respectivul istoric a aparut in fatza publicului american la televiziunea americana si a sustinut ca principalul rau facut prin trimiterea evreilor din Nordul Transilvaniei la Auschwitz a constat in faptul ca a schimbat compozitia etnica a Transilvaniei in favoarea romanilor”. Si eu care am crezut cu naivitate ca principalul rau a fost de natura umanitara!

3. Fascinatia culturii ungare asupra intelectualilor romani

Sa trecem peste acest subiect si sa abordam ceva mai vesel: in Romania a existat intotdeauna o adevarata fascinatie a culturii ungare. Si chiar o admiratie reciproca!
Franz Liszt de exemplu a declarat ca adora publicul romanesc. Cand a fost pentru prima oara la Bucuresti si la Iasi, se pare ca inca de la trecerea muntilor din Transilvania spre vechiul Regat a fost impresionat de veselia si aerul de sarbatoare pe care l-a avut fiecare zi petrecuta in sudul Romaniei: cu vin si mici, bere si veselie. Dupa ce el a fost huiduit la Sibiu de un public preponderent german, el a fost aplaudat intens la Bucuresti unde a interpretat pentru inceput muzica ungureasca.

Poate cele mai picante elemente de admiratie pentru cultura si traditia ungara le gasim de exemplu la Mateiu Caragiale si la George Calinescu. Ambii intelectuali aveau ceva comun: nu au fost recunoscuti de tatzii lor ca fiind copii legitimi. Si, coincidentza sau nu, ambii si-au „fabricat” cate o legenda a originii lor secrete , drept urmasi ai unor nobili maghiari!

Caragiale tatal a fost un mare scriitor, dar pe de alta parte, ca tata, nu a fost prea vrednic…Cand a auzit nazbatia inventata de Mateiu, l-a pus la punct: „mai baiete. nu ai observat ca noi astia din familia Caragiale avem o tesitura pe cap?” l-a apostrofat el pe Mateiu. „Stii de unde ni se trage? De la stramosii nostri greci care serveau pe crestet tavile cu cafea si dulceata la stapanii nostri turci!” a completat dramaturgul. Caragiale nu ietra pe nimeni; cu atat mai putin pe propriul sau fiu.

4. Ce inseamna a avea bun-simt in relatiile romano-ungare?

Probabil ca mama scriitorului roman Ioan Slavici a explicat acest lucru in modul cel mai direct si plastic: „Pe romani sa-i saluti romaneste; pe unguri, ungureste, pe nemti nemteste si pe sarbi sarbeste” -ii spunea ea fiului Ioan. Si scriitorul a inteles acest lucru. Chiar daca azi lucrurile s-au simplificat sub acest aspect, bunul simt in relatiile inter-etnice nu este un apanaj exclusiv al trecutului.

Exista foarte multe lucruri care tin de o sensibilitate comuna, dar din pacate nu prea le recunoastem in viata zilnica. Insa putem recunoaste de la caz la caz problemele si rezolvarea lor in termeni acceptabili pentru toti.

Eu nu vad solutia in totala compartimentare, dar nici intr-un amestec absolut. Mi-ar placea sa departajam numele personalitatilor, ca sa nu creada unii de exemplu ca numele de botez al lui Janos Bolyai a fost Babes sau ca numele de familie al lui Victor Babes a fost Bolyai. In acelasi timp nu as vrea sa vad redute maghiare si romanesti care sa fie in totala inamicitie una cu alta si care sa predea „stiinta romaneasca” versus „stiinta ungureasca”. Ar fi si absurd si incorect.

La fel, sper sa nu ajungem sa ne adresam unii altora exclusiv in limba engleza. Atata vreme cat avem un teren comun si o experienta comuna de viata, sper sa nu ne evitam unii pe altii. Desi mi s-ar putea spune ca ceea ce sper acum va fi gresit inteles, sunt mai degraba de parerea ca activitatea recenta a unor tineri gay din Ungaria (proveniti se pare din Romania), care consta in a adresa un salut si urari de bine tuturor tinerilor romani si unguri pe internet este de bun augur, chiar si pentru cei care nu sunt gay.

RM: Ajutorul chinezesc în schimbul drepturilor omului şi demersului UE

iulie 19th, 2009

Aplicarea unei abordări selective în privinţa politicii externe europene de către guvernarea comunistă continuă să aibă loc. De această dată conducerea comunistă a evitat să se solidarizeze cu poziţia europeană vizavi de situaţia critică din China, unde autorităţile centrale au reprimat cu agresivitate protestele organizate de minoritatea de etnie uigură, din regiunea chineză Xinjiang. În urma operaţiunilor de restabilire şi menţinere a ordinii publice desfăşurate de forţele speciale chinezeşti au decedat peste 150 de persoane civile, fiind restricţionate sau încălcate flagrant drepturile omului, printre care libertatea exprimării şi dreptul la libera asociere. Chiar dacă partea moldoveană s-a angajat să colaboreze cu UE în sfera politicii externe, aceasta beneficiază în plină măsură de caracterul optativ al acestei prevederi pentru a se eschiva.

Reticenţa oficialilor moldoveni faţă de derapajale anti-sociale din China are la bază variate raţionamente:

• Prevalarea interesului economic. Guvernarea comunistă se confruntă cu un deficit bugetar considerabil, cauzat pe de o parte de efectele penetrante ale crizei financiare şi economice mondiale, iar pe de altă parte de conflictul politic întreţinut de forţele politice locale. Deşi, antagonismele politice au un impact puternic de tip imediat, consecinţele pe termen lung pot fi catastrofale pentru sustenabilitatea economică fragilă şi vulnerabilă a RM. În corelaţie cu consecinţele declinului economic mondial (care afectează nu numai balanţa comercială, dar şi fluctuaţiile de remitenţe aflate în continuă scădere comparativ cu ceilalţi ani), conjunctura socio-economică moldovenească devine şi mai alarmantă pentru guvernare comunistă. De aceea, PCRM mizează pe aşa ţări ca Rusia sau China, pentru a multiplica cât mai multe “ferestre de oportunităţi” capabile să furnizeze beneficii materiale sau de orice altă natură vitale pentru păstrarea senzaţiei de “stabilitate relativă” în rândul populaţiei. Interesul faţă de China se conturează în condiţiile unui context electoral tensionat, a unor ajutoare financiare improbabile sau condiţionate din partea Rusiei (În pofida faptului că, Duma de Stat a FR a adoptat recent un act legislativ care prevede avansarea procedurii de acordare a unui sprijin financiar în valoare de 500 mn. dolari pentru RM, dificultăţile economice parcurse de aceasta pot conduce la deturnarea unor asemenea planuri.), dar şi a retragerii temporare motivate politic a anumitor instituţii financiare internaţionale (de exemplu: FMI). Nu în mod obligatoriu, dar cu certitudine poate fi evidenţiat faptul că rezervele guvernării comuniste faţă de apelul UE în susţinerea drepturilor omului din China a fost apreciată de ultima (Vezi Declaraţia Preşedinţiei suedeze a UE, www.se2009.eu). Or, autorităţile chineze urmează să ofere RM/PCRM un ajutor financiar nerambursabil în valoare de 732 mii dolari. Chiar dacă acest ajutor va fi convertit în rechizite de birou destinare Preşedinţiei şi Parlamentului, guvenarea comunistă va folosi această acţiune pentru a obţine puncte electorale. La rândul său, Beijingul demonstrează prin această iniţiativă că ar putea fi dispus să intervină în vecinătatea europeană în orice moment, dacă UE va forţa nota pe marginea problemelor ce ţin de afacerile interne ale Chinei (în acest caz, nici măcar Rusia nu va reproşa, deoarece beneficiază pe larg de împrumuturile autorităţilor chineze).

• Interes geo/politic. Odată cu instaurarea guvernării comuniste au fost intensificate şi relaţiile cu China. Dialogul politic, insesizabil la prima vedere, dintre partidele de guvernământ ale celor două ţări şi-a găsit reflectare în mare parte şi în comportamentul autorităţilor moldoveneşti (aceeaşi formulă este valabilă şi în cazul relaţiilor RM cu alte regimuri mai mult sau mai puţin autoritare, cum ar fi cele din Rusia, Belarus etc.). Acţiuni violente de reprimare a protestelor paşnice răspândite pe larg în China au prins rădăcini şi în RM, degradând până la nivelul evenimentelor post-electorale de după 5 aprilie curent. Pentru a nu compromite relaţiile cu statul asiatic emergent, PCRM renunţă intenţionat şi dezaprobator la angajamentele faţă de Uniunea Europeană (în sfera coordonării politicii externe). Asemenea politică se datoreză, în primul rând, condiţionalităţii reduse sau ineficiente a UE în raport cu vecinii săi estici, ceea ce produce iresponsabilitate sau indiferenţă politică din partea unor guverne similare celui din RM. În al doilea rând, acţiunile comuniştilor moldoveni pot rezulta din calcule strategice legate de potenţialul Chinei şi rolul pe care îl va juca ea în sistemul internaţional după consumarea crizei mondiale. Prin urmare, PCRM tinde să consolideze relaţiile cu China, inclusiv prin intermediul disocierii de UE pe plan extern.

• Raţionament politic intern. În pofida faptului că a fost acuzată în repetate rânduri de faptul că a agresat protestatarii paşnici (în perioada 7 -15 aprilie), îngrădind şi încălcând drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului (Parlamentul European, Consiliul Europei etc.), guvernarea comunistă evită să îşi perieze imaginea în ochii UE prin susţinerea demersurilor acesteia faţă de cazuri de reprimare a protestelor paşnice din alte ţări (cazul Chinei). După ce Rusia a sprijinit comuniştii moldoveni în faţa criticii lansate de UE (Occident), ultimii nu pot acţiona mod contrar, mai ales că, Rusia şi China sunt parteneri strategici alcătuind pilonii de bază ai Organizaţiei de cooperare de la Shanghai. De asemenea, guvernarea comunistă emite semnale politice clare Beijingului, cu scopul de a demonstra “solidaritatea” sa politică (urmărind să obţină ulterior „pomene economice” etc.), dar şi de a legitima acţiunile autorităţilor chineze, în mod special pentru oficialii europeni.

Atitudinea simplistă a guvernării comuniste faţă de violarea drepturilor şi libertăţilor omului din China, în schimbul utilajelor tehnice oferite pentru nevoile Preşedinţiei şi Parlamentului, explică suplimentar logica şi caracterul acţiunilor agresive ale autorităţilor comuniste faţă de protestele paşnice şi participanţii acestora.

R. I. F. – săpunul din piele de evreu – un mit

iulie 19th, 2009

Ce este (sau, mai curând, ce a fost) săpunul R. I. F. ? Este oare ceea ce s-a presupus de către unii oameni, sau reprezintă altceva ? Care este istoria lui ? Acestea sunt ccâteva întrebări, pe care mi le-au pus câţiva prieteni, recent.

Istoria săpunului R. I. F. este ciudată. În timpul Holocaustului şi al celui de al doilea război mondial, ca şi după aceea, acest săpun a căpătat un aspect special: s-a afirmat că ar fi fost făcut din grăsime umană, respectiv din grăsimea evreilor ucişi în lagărele morţii naziste. Crima nazistă nu s-ar fi limitat la omorârea ăn masă a evreilor, ci ar fi fost urmată de profanarea cadavrelor şi folosirea lor pentru producerea de săpun pe scară industrială. Acest săpun ar fi fost numit R. I. F., respectiv R. J. F. (Rein Juedisches Fett, în traducere: Grăsime evreiască pură). Ulterior însă, s-a dovedit că iniţialele R.J.F. reprezentau o confuzie a iniţialelor R.I.F., al căror sens era Reichsstelle fuer Industrielle Fettversorgung (în traducere: Autoritate de stat pentru aprovizionare cu grăsime industrială). Litera I a fost confundată cu litera J. Cum se explică acest lucru şi care au fost consecinţele lui ?
Înainte de a răspunde la această întrebare, trebuie să menţionăm că toţi istoricii israelieni resping ideea verdicităţii săpunului care ar fi fost produs de Germania Nazistă din grăsime umană.

Printre istoricii israelieni şi evrei care au demonstrat că este vorba despre un mit, putem cita numele unor specialişti de vază în domeniul Holocaustului, precum Iehuda Bauer, Gitta Sereny, Walter Zeev Laquer, Deborah Lipstadt, Shmuel Krakowsky, Raul Hilberg. O analiză DNA facută de un laborator al Universităţii din Tel Aviv la cerea Institutului Yad Vashem din Ierusalim a demonstrat că acest săpun nu conţine nici un fel de grăsime.

Pentru a explica aparitia confuziei, trebuie să ne referim la situaţia industriei chimice, în special a celei producătoare de săpun în Germania în timpul celui de al doilea război mondial. Datorită războiului s-a creat o lipsă de grăsimi industriale. Urmarea a fost trecerea producţiei de săpun sub controlul statului. Denumita R. I. F., aceste iniţiale au fost imprimate pe fiecare bucată de săpun din această categorie. Acest săpun era de calitate inferioară şi a început să fie distribuit în lagăre, precum şi în ghetouri. Nu este clar cine a făcut confuzia între litera I si litera J, RIF devenind RJF : evreii din ghetouri, internaţii în lagăre sau paznicii nazişti cu scopul de a-i înfricoşa pe evrei. Cert este că această confuzie, odată făcută, a început să influenţeze. Frica de moarte s-a extins, ca şi tendinşa de a nu folosi săpunul RIF.

Zvonul a fost constatat în ghetoul din Lublin în anul 1942. Nu este clar dacă acest zvon s-a născut la Lublin sau în alt loc. Cert este că acest zvon a ajuns la urechea lui Heinrich Himmler, şeful SS-ului. Faptul nu i-a plăcut lui Himmler, deoarece însemna profanare de cadavre. Prin urmare, el a ordonat arderea cadavrelor sau îngroparea lor imdeiată. Dar zvonul a continuat că circule. Ulterior, unele depoziţii la Tribunalul Internaţional de la Nuernberg au afirmat existenţa unor asemenea fabrici. Unul dintre martori, Sigmund Mazur, a afirmat că grăsimi umane necesare producţiei de săpun ar fi fost separate de oase în cadrul Institutului Anatomic din Danzig. Ulterior însă, s-a constatat că nu putea fi vorba despre producerea de grăsimi în cantitaţi industriale, necesare producţiei de săpun. Totuşi, unii intelectuali şi oameni politici au crezut în veridicitate faptului, fără a-l verifica, fără a fi istorici. Printre aceştia menţionăm pe scriitorul Ilya Ehrenburg si pe vânătorul de nazişti şi scriitorul Simon Wiesenthal.

Ideea a fost acceptată şi în România, de către unii oameni politici şi intelectuali, atât evrei cât şi români. Bineinţeles, din necunoştinţă de cauză. Un prieten, istoricul Shimon Rubinstein, originar din Bârlad, mi-a povestit că tatăl lui a fost chemat la comunitatea evreiască din oraş, împreună cu alţi evrei, să cumpere săpun RIF. Comunitatea cumpărase întreaga cantitate aflată la un magazin din oraş, pentru ca acel săpun su nu fie folosit, pentru a nu fi profanată memoria evreilor ucişi. Atunci când a venit acasă, a pus săpunul deoparte, afirmând că este săpun sfânt, făcut din evrei şi nimeni nu are voie să se atingă de el. După câţiva ani, probabil în 1946, săpunul a fost înmormântat la cimitirul evreiesc din oraş. De fapt, prima înmormântare a săpunului RIF în România a avut loc la Fălticeni. Au urmat alte asemenea înmormântări, ceremoniale, în alte oraşe. Îmi amintesc monumentul săpunului RIF de la cimitirul evreiesc din Galaţi, chiar la intrarea cimitirului. Vizavi de el este monumentul de pe mormântul fragmentelor de suluri de Tora profanate în timpul Holocaustului de către pogromiştii legionari. Ideea era crezută şi în familia mea…
Un mit istoric. In prezent el poate servi negaţioniştilor, dupa principiul reducerii la absurd. De aceea, atenţie. Problema memoriei victimelor Holocaustului este mult prea serioasă pentru a se permite pastrarea unui mit in cadrul ei…

Mama crizei gunoaielor

iulie 19th, 2009

În 2006, România a finalizat negocierile pe capitolul Mediu cu promisiunea grandioasă că va închide până în 15 iulie 2009 toate gropile de gunoi neconforme cu standardele UE.

Dacă băgaţi de seamă, 15 iulie este mâine. După cum bănuiesc deja cei care ştiu maniera românească de guvernare, până acum nu s-a făcut mare lucru, totul fiind lăsat pe ultimul moment. La ora asta, România mai are aproximativ 2.300 de depozite tradiţionale, primitive, din care vreo 50 a par ţin marilor oraşe. Acestea nu au nimic de-a face cu acquis-ul comunitar: vântul zboară din ele pungi şi hârtii în toate părţile, zemuri pestilenţiale se infiltrează în apa freatică de dedesubt, deşeurile se tasează sub greutatea proprie, fermentează, produc gaz metan şi se autoaprind. Noaptea, la orizont apar focuri spontane izbucnite din aceste movile pestriţe şi rău-mirositoare, precum din Muntele Hymera în legendele antice.

Cea mai mare şi spectaculoasă este, fireşte, groapa Glina, unde sunt cărate cele 18-20 kg de reziduuri pe care le generează săptămânal fiecare familie bucureşteană. Călătorul o poate admira în toată splendoarea ei dacă vine pe prăpădita şosea de centură a Capitalei, dinspre Jilava spre Pantelimon. Groapa a ajuns deja un ecosistem în sine, cu faună patrupedă, populaţie scormonitoare în gunoaie şi stoluri uriaşe de pescăruşi care se rotesc pe deasupra. În apropiere, pentru a profita de peisajul unic – sau luând de bune planurile guvernamentale de închidere a gropii, caz în care au fost fraieri şi au luat ţeapă – nişte investitori au ridicat blocuriturn, în care să mă trăsnească dacă înţeleg cine ar vrea să locuiască. Probabil, vor intra în programul „Prima casă”.

Dacă astăzi s-ar pune problema înfiinţării de la zero a unei gropi de gunoi precum Glina, populaţia din comuna respectivă ar face revoluţie şi ar bloca proiectul. Absolut de înţeles: viaţa e greu de suportat lângă asemenea munţi de deşeuri. Asta e şi problema cu acest tip de infrastructură, problemă numită de americani NYMBY (not-in-my-backyard): e nevoie de un loc unde să fie dus gunoiul municipal, dar toată lume vrea ca locul ăsta să fie cât mai departe de casa lui. Este unul din punctele unde se rup acordurile de constituire a zonelor metropolitane, semnate cu mare pompă între municipii şi comunele limitrofe: împărţirea fondurilor şi amplasamentul gropii de gunoi.

S-au căutat în lumea civilizată tot felul de căi pentru rezolvarea problemei, dar toate sunt dificile, cer o bună coordonare a administraţiei cu populaţia, şi costă bani. Cam jumătate din gunoiul generat de o gospodărie este imediat biodegradabil, iar restul sunt materiale precum hârtie şi cartoane, sticlă, plastic, textile, metale şi altele. Pentru prima jumătate şi o parte din celelalte s-a încercat soluţia incineratoarelor, dar acestea nu mai sunt la modă acum, în era conservării energiei şi a reducerii emisiilor de carbon, fiind scumpe şi intens poluante. Aşa că s-a revenit la ideea platformelor de depozitare unde aceste materiale să se degradeze natural, însă cu protecţie contra infiltraţiilor în sol şi sisteme de captare a gazelor degajate. Acestea sunt aşanumitele “gropi ecologice”, dar şi ele sunt departe de a fi ieftine
.

Dintre materialele cu potenţial, România reciclează în momentul de faţă doar în jur de 2%, prin diverse proiecte-pilot de colectare selectivă. La asta mai trebuie adăugat probabil 1% metale adunate spontan de micii antreprenori privaţi – hai să le zicem aşa – care strigă printre blocuri, pentru că există un profit real de pe urma reciclării (deşi cât e deşeu în aceste metale şi cât este sustragere de elemente funcţionale, e greu de spus). Dificultatea e că reciclarea de hârtie şi mai ales plastic nu este totdeauna economică, deci trebuie susţinută de la buget. Cu alte cuvinte, după cum se ştie din lumea civilizată, ca să scapi de gunoaie trebuie să le sortezi, să le duci frumos la punctele de colectare, să plăteşti direct colectarea, iar apoi din taxele şi impozitele tale subvenţii suplimentare pentru operatorii care reciclează. Or, e clar că stadiul dezvoltării joacă un rol aici: pentru o bună bucată de vreme, va fi mai uşor să suporţi toate aceste costuri
în Suedia decât în România.

Până una-alta, ce se face la noi pe ultima sută de metri este că se acoperă cu panouri gropile de gunoi să nu se mai vadă din drum şi se declară închise şi intrate în conservare, ca să ne lase UE în pace. Dar oamenii şi firmele continuă să ducă acolo deşeuri menajere sau din construcţii noaptea: cine o să păzească 2.200 de platforme din zona rurală? După cum declara recent un oficial român, mizăm pe faptul că procedurile de infringement şi amendare a României durează mult, ca şi în cazul altor state. Aşa că deocamdată mergem pe burtă şi admirăm focurile de la Glina pe înserat, iar dacă se prinde la un moment dat Comisia UE şi ne dă în judecată, declanşăm atunci de un heirup tradiţional, cât se lălăie procesul doi-trei ani la Curtea Europeană de Justiţie, în încercarea de a evita o mamă a crizei a gunoaielor, pe lângă care cea de la Napoli este un adevărat mizilic.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Ce impact vor avea alegerile prezidențiale asupra economiei?

iulie 19th, 2009

1) Ce impact probabil vor avea campania electorală și rezultatul alegerilor prezidențiale asupra economiei?

Impactele vor fi multiple:

a) blocajul la nivelul guvernării se va accentua în mod dramatic, pe măsură ce partenerii de coaliție PD-L – PSD vor spera în victorie și nu vor avea nevoie de celălalt pentru a-și pune în practică agenda.

b) alegerile vor distrage atenția de de la concentrarea politică atât de necesară pentru elaborarea strategiilor și luarea deciziile necesare pentru a contracara sau atenua efectele recesiunii.

c) este probabil ca actualul guvern să facă tot ce-i stă în putință să amâne orice acțiuni sau informații neplăcute până după alegeri, exacerbând în acest fel efectul lor.

d) în termen de rezultate, este imporbabil ca scrutinul din toamnă să rezolve haosul politic și să dea unui partid majoritatea necesară pentru a g8verna singur.

2) Care este starea de spirit printre economiști și oameni de afaceri în preajma declanșării campaniei electorale?

Nu cred că se așteaptă cineva ca aceste alegeri să rezolve problemele endemice ale clasei politice din România. De asemenea, nu cred că vor crea premisele unei strategii coerente anti-recesiune. Cel mai probabil scenariu este continuarea status-quo-ului, într-o formă sau alta.

3) Cel mai bogat om din România, omul de afaceri Dinu Patriciu, duce o campanie înverșunată împotriva lui Traian Băsescu. Poate influența acest lucru rezultatul alegerilor din toamnă?

Desigur, un om cu ambițiile și resursele sale nu ar trebui ignorat. El are capacitatea, timpul și resursele financiare pentru a-și putea pune amprenta pe aceste alegeri, dar și pe cele din viitor.

CEDO în spatele muntelui de dosare din România

iulie 19th, 2009
Curtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din RomâniaCurtea Europeană a Drepturilor Omului riscă să fie blocată de dosare din România

O avalansa de dosare privitoare la cauze de incalcare a dreptului de proprietate in Romania tind sa se prabuseasca peste Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO) instanta care risca sa se blocheze daca numarul de cerere de revendicare continua.

Practic, statul roman a gasit solutia si anume blocarea CEDO sub gretatea muntelui de dosare. Specialistii in domeniu continua sa faca recomandari statului sa emita poteze de corelare legislativa si alte solutii miraculoase.
Daca privim legislatia actuala intelegem cit de ingradit este dreptul de a revendica bunul deposedat si chiar acela de a petitiona garantat de constitutie.

In ciuda emiterii de catre CEDO a unui numar mare de decizii care condamna statul roman, legislatia nu a tinut cont de CEDO CA SI CUM NU AR EXISTA si mai mult a urmat un curs opus si snume de interzicere a retrocedarii.
Aparent pare absurd dar este practic pentru clasa conducatoare.

Cui ii pasa de CEDO?

Ultima scuza oficiala este citarea unei decizii CEDO din anii 60 prin care se ingradeste accesul la justitie.
In fapt vechiul slogan ia vezi cine ne face morala astia ! este reluat si arata cu degetul spre CEDO.

Omul simplu din Roamnia vede cum a ramas singur cu visele de libertate democratie si stat de drept.

Cercuri din Bucuresti mizeaza o dorinta primului-ministru de a indrepta legislatia in dorinta de a nu se face tara de ris. Aceste cercuri sunt foarte bine informate la fel ca cei care in anii 45-49 credeau la o debarcare anglo-americana in balcanii de nord. Dezamagirea lasa locul sperantelor nejustificate iar romanul se agata de orice veste care ar parea pozitiva.

Realitatea este ca CEDO si Europa merg intr-o directie iar Bucurestiul in cea opusa. De 20 de ani asteptam CEDO. Daca venea pe jos ar fi ajuns pina acum.

Epopeea inimii

iulie 19th, 2009

Un muşchi sau o casă a sentimentelor, un organ ori o mare a trăirilor, un motor, o scânteie…este inima. Este acea bătaie care transformă piatra în fiinţă, acea energie vitală viului. Nu ştiu ce divinitate stă picurată în această „bucată de carne macră” , dar gândul că fiecare poartă semnul vieţii – adică are inimă – mă uimeşte: cum este posibil ? Caut febril răspunsul! Da, este posibil! Unii dintre noi au muşchiul perfect din punct de vedere anatomic, două ventricule, două atrii care pun sângele in mişcare, dar umanitatea lipseşte…nişte paiaţe! Alţii au cordul slăbit medical, însă omenia locuieşte aici…nişte personalităţi! Nu-i fascinant?

Echilibrul e o mare calitate, se spune. Dar cum tocmai magnifica natură poate naşte oameni paiaţe – oameni personalităţi şi oameni personalităţi – oameni paiaţe? Ce anume ne modifică în bine sau în rău ? Cum se propagă educaţia în bolile trupeşti la care suntem sortiţi? Ce se intamplă când învinge anihilarea voinţei de a fi senini?

Dar „mă trezesc din beţia de asemenea idei”…o sirenă de ambulanţă. Retrăiesc ce am scris şi îmi dau seama că am făcut o încercare de analiză lingvistică a cuvântului inimă : inimă – cardiologie, inimă – om bun la inimă.

Trebuie să mă opresc, dar albul paginii mă cheamă ademenitor să mai las pe ea câteva parole…bunicul meu a murit de atac de cord şi ce om minunat era ! Totuşi este viu în inima mea…iar în urechi am ritmul muzicii lui Michael!

Cred într-o Românie subterană

iulie 19th, 2009

Nu am aşteptat niciodată prea mult de la ţara mea pentru simplul motiv că am aflat de ceva vreme că suntem cam tineri prin istoria asta, tineri în termenii continuităţii. Oricât de curajoşi vor fi fost tracii sau dacii, oricât de bravi vor fi fost domnitorii Evului Mediu românesc, oricât de rezistenţi vor fi fost corifeii Şcolii Ardelene în faţa presiunilor imperiale, oricâtă viziune vor fi avut paşoptiştii sau junimiştii români, cu greu se poate vorbi despre o continuitate neîntreruptă între toţi aceştia şi România de azi.

Cu toate astea, sunt realmente optimist în legătură cu viitorul. Şi optimismul meu vine tocmai din multitudinea de momente în care elita noastră politică a condus haotic, optimismul meu e generat tocmai de zecile de ani în care am fost conduşi fără viziune. Dacă în ciuda tuturor acestor lucruri eu şi alţii ca mine mai putem sta în faţa unui laptop, scriindu-ne articolele, mai putem respira într-un climat în mare parte normal, înseamnă că societatea românească are mecanisme sociale care funcţionează indiferent de clasa politică sau chiar împotriva ei.

Dacă în ciuda tuturor amatorismelor care respiră prin toţi porii televiziunilor noastre naţionale sau locale, a ziarelor sau radiourilor noastre, încă mai există lucruri care funcţionează în ţara asta (şi există), înseamnă că vorbim de cel puţin două paliere, două nivele de comandă: unul oficial, cu ministere arborescente, cu trocuri politice şi compromisuri, cu oameni mici ajunşi dintr-o dată mari şi un al doilea nivel, al micilor întreprinzători care cer statului doar să nu-i încurce, al indivizilor anonimi care contribuie însă decisiv la funcţionarea mecanismului numit România. Dacă atunci când vorbesc de ministere, funcţionari publici de rang înalt, ambasadori sau consuli aproape că sunt tentat să renunţ la political correctness şi să îmi manifest o nemulţumire vecină cu furia câteodată, calmul îmi revine brusc atunci când mă gândesc la nu ştiu ce medici anonimi, la nu ştiu ce dascăli anonimi, la nu ştiu ce mici patroni de fabrici (anonimi şi ei)… oameni care, în micul lor univers, funcţionează în parametri calitativi rezonabili. Există, deci, o dată în plus, un hiatus între elitele care conduc şi masa critică a indivizilor care se lasă conduşi din lipsă de alternative.

Da… există două Românii. Nu însă o Românie care votează într-un fel şi o Românie care votează în alt fel, ci o Românie a oamenilor mici ce poartă haine de oameni mari şi alta a oamenilor care evoluează debranşaţi de multe dintre angrenajele puse în mişcare de statul român de azi. Dacă sunt optimist în legătură cu ţara în care trăiesc, optimismul meu vine, deci, tocmai din zona oamenilor care nu interacţionează cu statul decât la nivel minimal. Nu promovez anarhismul: statul e necesar cel puţin pană la apariţia unor forme de organizare dovedit superioare (dacă vor apărea vreodată); şi, în definitiv nu conceptul de „stat” e de vină că noi nu ştim sau nu putem să îl umplem cum se cuvine. Plata impozitelor, sistemul de educaţie, sistemul juridic, toate sunt componente statale de neevitat, însă a doua Românie despre care vorbesc e România care alege să ignore statul atunci când această atitudine este posibilă.

Am crezut întotdeauna că statistic este imposibil ca într-o naţiune de peste 20 de milioane de indivizi să nu găseşti oameni în spatele cărora să se ascundă caractere. M-am săturat de profesionişti, tehnocraţi, retorică şi elite politice. M-am săturat de proiecte macro făcute pe genunchi, de branduri de ţară sau de promovarea turismului românesc. Trăiesc cu ferma convingere că dincolo de toate aceste anti-modele publice, se ascunde altceva. Dan Puric, de exemplu, vorbeşte aproape în fiecare apariţie publică despre această realitate alternativă; el o cunoaşte în mod direct, dincolo de ecranele televizoarelor sau de coloanele ziarelor.

Mă veţi acuza de naivitate şi apoi mă veţi întreba, cu un abia disimulat aer de superioritate: dacă există această a doua Românie, responsabilă şi profund morală, unde se ascunde ea? România despre care vă vorbesc nu se ascunde nicăieri, doar că, până în momentul în care îşi va găsi liderul care să o reprezinte, ea stă într-o pasivitate de înţeles, de recomandat chiar. Îşi conservă energiile asemenea magmei; îşi duce existenţa într-un anonimat tradus chiar şi prin absenteismul de la vot. Ar fi inutil să procedeze altfel, pentru că, asemenea magmei, forţa colectivă a acestei Românii constă în acumularea ei şi în erupţia bruscă, atunci când scoarţa terestră (în cazul nostru elita politică şi nu numai) va putea fi penetrată substanţial. Pentru istoricii culturii, e o banalitate faptul că revoluţiile culturale au o oarecare ciclicitate. Prin revoluţie nu înţeleg aici proteste stradale, revendicări sindicale sau marşuri. Toate acestea se desfăşoară în gamă minoră.

Argumentul meu e unul pragmatic: dacă această întreagă ţară ar arăta aşa cum o vedem pe la televizor, n-am mai exista pe harta Europei. Atât de iresponsabili am putut fi câteodată încât este inexplicabilă însăşi existenţa acestei ţări. Totul capătă sens doar dacă vedem că dincolo de apariţiile publice ale nevertebratelor politice o masă critică de indivizi pe care nu îi vom vedea pe ecran, care nu ţipă în piaţa publică ci îşi fac onest treaba zi de zi. Ei reprezintă România subterană… restul e simplu zgomot de fond.

O zi la curse pentru Voronin

iulie 18th, 2009

Președintele interimar al Republicii Moldova, Vladimir Voronin, și-a început vizita în Federația Rusă pe Hipodromul Central din Moscova, unde asistă alături de ceilalți șefi de state din Comunitatea Statelor Independente la cursa dotată cu Cupa Preşedintelui Federaţiei Ruse, la invitația președintelui Dmitrii Medvedev.

Șefii de state CSI vor purta discuții neoficiale în incinta hipodromului.

Vizita președintelui Voronin survine cu doar 10 zile înintea alegerilor parlamentare repetate din 29 iulie, unde conduce lista Partidului Comuniștilor.

Bucureşti – Cartier de vară

iulie 17th, 2009

Începînd cu sfirşitul de săptămînă din 17 iulie şi pînă în 20 septembrie anul curent, parcurile Bazilescu, Naţional, Titan şi Sebastian, se vor transforma în adevărate teatre şi săli de spectacole, menite să dea viaţă Bucureştiului şi să ofere o vară plină de surprize locuitorilor şi vizitatorilor săi!
Organizat la iniţiativa Comisiei pentru Cultură a Consiliului General al Municipiului Bucureşti, Primăria Municipiului Bucureşti prin ArCuB – Centrul de Proiecte Culturale şi direcţiile specializate, în parteneriat cu Primăriile Sectoarelor 1, 2, 3 şi 5, acest proiect denumit „Bucureşti – Cartier de vară”, transformă capitala într-o scenă care va prezenta publicului, spectacole pentru copii, comedia dell’arte, teatru de magie, piese clasice şi concerte de muzică, în fiecare vineri, sîmbătă şi duminică, la orele 10:00 am şi 8:00 pm. Vor participa actori ai teatrelor Bulandra, Nottara, Mic, Evreiesc, Ion Creangă, Excelsior, Ţăndărică, Opera Comică, Constantin Tănase, Masca şi Metropolis, trupe de teatru independente: D’Aya, Spiriduşii Poveştilor, Teatrul de Magie Andrei Tească, Pur Anima, precum şi studenţii UNATC şi elevii Şcolii de Artă Bucureşti. Centrul de Tineret al Bibliotecii Metropolitane Bucureşti, va prezenta proiectul KARTIER. Acesta are ca scop promovarea culturii urbane, sub toate formele ei, fie că este vorba de muzică, dans sau sporturi în aer liber.
În serile fără teatru, actorilor le vor lua locul interpreţii de muzică. Publicul va fi delectat cu muzică de jazz în interpretarea lui A.G. Weinberger, Silviu Biriş va prezenta cîntecele Bucureştiului de altă dată, soprana Anca Pârlog va fi prezentă cu partituri de operă, iar muzica medievală va fi interpretată de grupul Truverii.
Pentru programul in detaliu al celor zece sfîrşituri de săptămînă pline de muzică, dans, teatru şi voie bună, mergeţi la adresa: www.arcub.ro.

Record de participare la concursul internaţional „George Enescu”

iulie 15th, 2009

La cea de-a XIX-a ediţie a Concursului Internaţional „George Enescu” înscrierile depăşesc cu mult cifrele din ediţia trecută: 77 de concurenţi la „Vioară”, 84 la „Pian”, 180 de lucrări înregistrate pentru secţiunea „Compoziţie” (107 camerale şi 73 simfonice).

Anul acesta, concursul internaţional „George Enescu” se va desfăşura între 30 august şi 5 septembrie, la Bucureşti, urmând ca pe 6 septembrie să aibă loc decernarea premiilor în cadrul Galei laureaţilor, ce va fi transmisă ulterior de postul de televiziune internaţional Mezzo.

În afară de cei din România, vor veni concurenţi din 39 de ţări (4 continente): Albania, Armenia, Belarus, Belgia, Bulgaria, Coreea, Coreea de Sud, Canada, Cehia, Chile, China, Cipru, Finlanda, Franţa, Germania, Grecia, Iran, Israel, Italia, Japonia, Kazakstan, Lituania, Marea Britanie, Moldova, Olanda, Oşeţia de Nord, Polonia, Portugalia, Rusia, Serbia, Slovenia, Spania, S.U.A., Suedia, Taiwan, Ucraina, Ungaria, Uzbekistan, Vietnam.
Din juriu vor face parte: la secţiunea „Vioară” – Nam-Yun Kim (Coreea), Krzysztof Wegrzyn (Polonia), Mihaela Martin (Romania), Florin Croitoru (România), Sergey Kravchenko (Rusia), Werner Scholz (Germania), Igor Petrushevsky (Marea Britanie), Pevel Berman (Italia), Daniel Podlovschi (Romania); la secţiunea „Pian” – Rolf-Dieter Arens (Germania), Karin Lechner (Argentina), Alan Weiss (SUA), Akiko Ebi (Japonia), Wolfgang Manz (Germania), Valentin Gheorghiu (România), Dan Grigore (România), Therese Dussaut (Franta), Elisabeth Eschwe (Austria); la „Compoziţie” – Octavian Nemescu (România), Szigmund Krause (Polonia), Hubert Stuppner (Elveţia), Cornel Ţăranu (România), Dan Dediu (România), Costin Miereanu (Franţa).
Valoarea premiilor pentru secţiunile de interpretare (Pian şi Vioară) sunt după cum urmează: Premiul I – 15.000 euro, Premiul II -10.000 euro, Premiul III – 5.000 euro.
Secţiunea de vioară este susţinută de BCR.
Pentru secţiunea „Compozitie”, premiile sunt: lucrări simfonice – 10.000 euro, camerale – 7.000 euro. Alte premii care vor fi acordate: fundaţia culturală „Erbiceanu” va oferi premiul “Constanta Erbiceanu” de 2500 euro celui mai bine clasat concurent român la concursul tinerilor pianişti; la secţiunea de pian a concursului va fi acordat un premiu de 6.000 Euro, pentru cea mai bună interpretare a uneia din Sonatele pentru pian nr. 1 sau nr. 3 de George Enescu; la secţiunea de vioară a concursului, un premiu în valoare de 6.000 euro pentru cea mai buna interpretare a Sonatei pentru vioară şi pian nr. 3 de George Enescu sau a Suitei pentru vioară şi pian “Impresii din copilarie”. Se vor mai acorda: un premiu de 3000 de euro pentru cel mai bun acompaniator strain al Sonatelor pentru vioară si pian de “George Enescu”, premiul “Ion Voicu”, pentru vioară, atribuit de fundaţia cu acelaşi nume şi un premiu special pentru secţiunea compoziţie, oferit de Editura Salabert.

De asemenea, sponsorii vor avea libertatea de a-şi acorda propriile premii, după cum ne informează biroul de presă al concursului şi festivalului.

Analfabeţii de pe strada Dsida

iulie 13th, 2009
Numele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabețiNumele lui Jenö Dsida i-a speriat pe consilierii municipali analfabeți

Pe data de 8 iulie 2009, Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca a schimbat numele strazii Dsida Jenő (se pronunta Gida Ieneu) pe motiv ca numele de familie al poetului seamana cu acronimul romanesc al bolii AIDS – SIDA. O întamplare luată parca dintr-un grotesc, o satiră a societăţii româneşti. Cu toate că a trăit la Cluj, a tradus în maghiară Eminescu şi Arghezi, oferind astfel un pod important în cunoaşterea culturii româneşti de către maghiari, meritele sale în materie de literatură pălesc în ochii clujenilor, care se cramponează de un nume criptic ce le-a adus numai nenorociri, spun ei.

Cine a fost Dsida Jenő?

Dsida Jenő (n. 1907 la Satu-Mare, m. 1938 la Cluj) este unul dintre cei mai buni nu doar poeţi, ci şi traducători din marea poezie europeană, inclusiv românească: Eminescu, Arghezi, Georg Trakl, F. Schiller, Goethe, Baudelaire.

A trăit într-o perioadă zbuciumată, marcata de evenimentele tragice ale primului război mondial, însa în operele sale nu s-a lasat influenţat de natura inumanp, demonică a războiului:

“Cred in frica de dumnezeu, in curaj, in frumusetea eterna a vietii independenta de context. Cred in puterea fara limite a zambetului.”

Are între cele 20 de poeme traduse o adevărată perlă în limba română:

O, prietenă gustă cu mine dulceaţa acestui palid anotimp, pierde-te-n timpul ce se-mplineşte domol şi tăcut.

Tăcerea somnoroşilor miei este aceasta
şi sărbătoarea în oraşul perenităţii.

Fără glas e suspinul, doar florile se-apleacă mai mult; în inimă, pacea firelor de iarbă de anul trecut.

Se simte mireasma mărilor ce scad, evaporîndu-se, edenu-i desăvârşit ca o sferă, nu i se poate adăuga nimic.

În cădere, castanele se opresc în aer.
Iar îngerii umblă pe vîrfuri.”

(Elysium, p. 130)

“Poeziile lui Dsida Jenő sînt printre cele mai inspirat traduse din toată antologia lui. Ţinînd cont şi de perioada în care a trăit şi a scris, nu-i găsesc poetului maghiar nicio similitudine în poezia română contemporană lui. Dsida Jenö pare mai sincron european, mai emancipat liric, mai modern decît majoritatea poeţilor români ardeleni congeneri lui.”

(Vasile Dan: Poeţi maghiari din Transilvania – http://www.romaniaculturala.ro/articol.php?cod=289)

Pentru detalii despre cele întâmplate citiţi aici:

http://www.ziuadecj.ro/action/article?ID=27511

Considerăm o ruşine cele întâmplate, o imbecilitate şi incultură tristă a celor care au votat această decizie.

Articolul a fost preluat de pe blogul Limba Cailor http://limbacailor.wordpress.com

Aromele Israelului

iulie 13th, 2009

Pentru mine, Israelul este asociat, pe de o parte, cu mirosul portocalilor in floare. Nu mirosul de portocale cum il stiam din Romania, nu mirosul fructelor considerate atunci exotice, ci al florilor de portocali, inimaginabil inainte. Simtindu-l, simt ca simt Israelul.

Pe de alta parte, mirosul care m-a uluit in Israel, inca din primele zile ale primei mele veri fierbinti aici (de alergatura pe la diferite ministere, pentru recunoasterea diplomelor, pentru asigurari sociale si altele, cu doi copii mici dupa mine), a fost… cel din autobuze. Autobuze aglomerate, cu tineri, batrani, soldati in permisie cu arma pe umar, liceene galagioase in drum spre plaja, copii mici cu mamici plictisite sau bunici grase, toate si toti… miroseau frumos. A ceva curat, a deodorant, a ceva ce nu intalnisem pana atunci in transportul in comun, a ceva ce nu credeam ca se poate. Probabil era si influenta aerului conditionat, nu neg.

Si nu pot uita asta, prima mea intalnire cu mirosurile din Israel…

O româncă cere despăgubiri de 40 de milioane de lire firmei PricewaterhouseCoopers

iulie 13th, 2009
Mihaela Popa susține că a fost făcută Mihaela Popa susține că a fost făcută „prostituată” de colegi

An accountant who claims she was made to feel “like a prostitute” by her bosses is suing a City firm for £40million in a record race discrimination claim.

Romanian Mihaela Popa says she suffered a string of racist and sexual jibes while being bullied at accountancy giant PricewaterhouseCoopers.

Miss Popa, 31, says that a colleague told her “Eastern Europeans are whores” and referred to her as “Mihaela and porn”. She says she was accused of only being in London to “live it up” and quizzed about returning to Romania, given menial tasks to perform and ignored for promotion.

When she asked one manager why she was given mundane work, he allegedly said that “someone was needed to mop up the s**t”.

During a discussion about bird flu, a male colleague allegedly pointed at her and said “this Romanian bird will have a slow death”. Some of her workmates even believed she was a Communist spy for the Romanian secret police, she alleges.

Miss Popa, of Hampstead, earned £41,000 a year as a forensic accountant. She claims that the discrimination prevented her becoming a PwC partner earning at least £500,000 a year plus bonuses.

She is demanding £40 million in compensation for loss of earnings and hurt feelings — believed to be the highest amount ever claimed in a race discrimination dispute. She claims that the jibe about Eastern European women being whores “summarises the way I was perceived and the treatment I experienced”.

PwC strenuously denies her allegations and is vigorously defending her tribunal action.

Miss Popa studied for an MBA in the US and started her career at PwC’s office in Bucharest in 2000. She says she suffered sexual harassment and race discrimination within months of moving to the firm’s Chicago branch before transferring to London in September 2004.

She claims the treatment became “progressively unbearable” until she felt she had no choice but to resign in November 2006 after being off sick for several months with depression and anxiety. Speaking outside court, she said: “They said that they thought I could be a future partner but then they never gave me the opportunity.”

Miss Popa lost a previous employment tribunal claim for race discrimination against PwC but claims to have more detailed evidence for this claim at Central London employment tribunal.

A PwC spokesman said: “We will be vigorously defending the most recent claims.”

Articolul a apărut în cotidianul londonez Evening Standard http://www.thisislondon.co.uk/standard/article-23718653-details/Accountant+treated+like+a+prostitute+sues+City+firm+for+%C2%A340million/article.do

Festivalul Studențesc ISWinT – Timșoara: 21-27 iulie 2009

iulie 13th, 2009

Timisoara, 13 Iulie 2009 – Timisoara – 21-27 iulie 2009 – organizatorii celui mai insemnat festival studentesc din Sud-Estul Europei, International Student Week in Timisoara, anunta ca mai sunt doar cateva zile pana cand cei aproximativ 200 de participanti straini vor sosi la Timisoara, pentru o saptamana plina de aventura.

Organizat de Liga Studentilor din Facultatea de Automatica si Calculatoare a Universitatii “Politehnica” din Timisoara si afiliat SOrCE (Students Organizing Conventions Everywhere), acesta imbina saisprezece ani de traditie, munca si devotament. Pentru toti cei care i-au trecut pragul, ISWinT este un eveniment cu bataie lunga, multe dintre amicitiile legate aici reprezentand bazele solide ale unor frumoase prietenii, iar atelierele de lucru i-au ajutat pe tineri sa isi dezvolte noi deprinderi, oferindu-le multiple perspective pentru viitor.

Editia din acest an reuneste sub motoul “It’s a new trend: EQUILIBRIUM!”, in jur de 250 de studenti din 46 de tari. Acestia vor participa la 10 ateliere de lucru si alte activitati, ce au ca principal scop informarea, dezvoltarea presonala, autocunoasterea. Saisprezece generatii de organizatori au cladit cu multa daruire ceea ce noi numim astazi ISWinT, pornind de la un vis: acela de a introduce Romania in circuitul european, cu un Congres studentesc. Multe lucruri s-au schimbat de atunci, dar bucuria participantilor de a veni la ISWinT este la fel de mare in fiecare an, perceptia lor asupra tarii noastre este una nemaipomenita, lucrurile pe care le invata aici le deschid noi orizonturi, iar multe dintre prieteniile care se tes in timpul festivalului sunt pentru o viata.

In completarea atelierelor de lucru cu care ii intampinam pe tineri, exista in cadrul festivalului si numeroase alte activitati, cinci dintre acestea fiind deschise publicului larg. Va invitam sa participati alaturi de noi la evenimentele deschise, pentru a gusta din savoarea ISWinT:

1. Deschiderea oficiala a festivalului, ce va avea loc in Parcul Rozelor, in data de 21 iulie, intre orele 11-13
2. Mall Rally, care se va desfasura in incinta complexului comercial Iulius Mall, in data de 22 iulie, intre orele 11-14
3. ISWinT Parade, avand traseul: Complexul Studentesc-Bld. Vasile Parvan-Piata Victoriei-Piata Unirii, in data de 22 iulie, incepand cu ora 22
4. Workshow – expozitie cu spectacol in cadrul Iulius Mall, in data de 27 iulie, intre orele 17 si 19
5. Ceremonia de inchidere, care se va derula in data de 27 iulie, incepand cu ora 22

Pentru mai multe detalii, va rugam sa ne vizitati pe site-ul www.iswint.ro sau www.iswint.ro/blog

Posibil decalog nutriționist

iulie 12th, 2009

Sedentarismul si alimentatia necorespunzatoare sunt cauzele bolilor de inima.
In SUA accidentele cardiovasculare s-au redus in ultimii zece ani cu peste 30% datorita reorientarii populatiei catre noi perspective dietetice.
Optiunea pentru un meniu sanatos se impune in mentinerea greutatii ideale si a conditiei fizice.

1.AFINELE sunt bogate in betacarotina, luteina, calciu, magneziu, potasiu si fibre. Pe langa rolul de antioxidant, ca si celelalte fructe inrudite (zmeura, murele, capsunile sa) au un continut redus in zahar.
2. NUCILE contin Omega 3, vitamina E, magneziu si fibre. Din cauza continutului caloric ridicat se recomanda prudenta la cantitatea consumata .
3. CIOCOLATA NEAGRA cu o concentratie de 70% cacao reduce riscul accidentelor cardiovasculare. O bucatica de ciocolata neagra consumata zilnic (cca 50 gr) actioneaza asemenenea aspirinei. (Institutul de medicina Johns Hopkins, SUA).
4. OVAZUL s-a impus in ultimele doua decenii ca un aliment miraculos, recunoscut pentru calitatile de diminuare a colesterolului si a presiunii arteriale.
Ovazul contine calciu, potasiu, magneziu, fibre.
In amestec cu scortisoara stimuleaza metabolismul.
5. FASOLEA BOABE (in particular cea rosie si cea neagra) contribuie la reducerea coagularii sanguine.
6. VINUL ROSU se dovedeste a fi un antioxidant si un anticancerigen datorita resveratrolului. Procentul glicemic din alcool atentioneaza asupra cantitatii de vin consumat.
7. SOMONUL contine Omega 3, acid ce previne si diminueaza riscul accidentelor cardiovasculare, reduce cresterea trigliceridelor si optimizeaza circulatia arteriala ;
ca si macroul, pastravul de lac, sardelele, tonul – fortifica sistemul imunitar.
8.SEMINTELE DE IN contin Omega 3 si devine un ingredient des folosit in gastronomie pentru efectele sale benefice.
9.TOFU (extract din boabele de soia) suplineste cu succes carnea devenind o sursa de proteine vegetale.
10.MIGDALELE sunt bogate in fibre si fitosterol ce reduce colesterolul.

In editiile urmatoare voi reveni cu cateva retete culinare avand ca ingrediente elementele de mai sus, proprii unui regim alimentar cat mai sanatos cu putinta.

«Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville & «The Eiffel Tower»

iulie 12th, 2009

Între 7 mai – 29 august 2009 are loc la Hôtel de Ville din Paris o expoziţie aniversară (implinirea a 120 de ani de la Expoziţia Universală din 1889) dedicată celui mai cunoscut inginer din lume, Gustave Eiffel, marele magician al fierului.
Gustave Eiffel (1832-1923), absolvent al renumitei Ecole centrale din Paris, este cunoscut pentru construcţiile sale, de la Turnul care îi poartă numele la structura Statuii Libertăţii precum şi viaductul Maria Pia pe Douro din Portugalia, viaductul de la Gabarit, podul peste Szeged, gara din Budapesta, Ungaria, cupola Observatorului din Nisa, şarpantele metalice ale Bon Marché şi Credit Lyonnais din Paris s.a.m.d.
Este mai puţin cunoscut faptul că inginerul Gustave Eiffel a fost în România, la invitaţia prietenului şi colegului său inginerul Gheorghe Pănculescu şi este proiectantul hotelului Traian Grand Hotel din Iaşi, construit în 1882. Inginerul român Gheorghe Pănculescu, absolvent al Politehnicii din Zürich, a lucrat până în 1878 în cadrul companiei Eiffel, la recomandarea scriitorului şi diplomatului Vasile Alecsandri. Detaliile legate privind metoda tehnologică de realizare a turnului Eiffel sunt după tehnica inovatoare folosită de inginerul român Gheorghe Pănculescu la construcţia tronsonului de cale ferată Bucureşti-Predeal, contribuţie de altfel amintită în lucrarea “Communication sur les travaux de la tour de 300 m” publicată în 1887 de către celebrul inginer Alexandre Gustave Eiffel.

In 1889, an marcat de centenarul Revoluţiei franceze, se organizează la Paris pentru Exposition Universelle un concurs pentru construirea unui turn metalic de 300 de metri pe o suprafaţă pătrată cu latura de 125 m.
Ales dintre 107 de proiecte, câştigătorul va fi proiectul prezentat de Gustave Eiffel, antreprenor, Maurice Koechlin şi Emile Nouguier, ingineri şi Stephen Sauvestre, arhitect.
Celebra Doamna de fier cum mai este numit turnul, iniţial cu o înălţime de 300 m, actualmente 324 m (fiind incluse antenele), are fundaţii de până la 15 m şi o greutate de 10 100 tone din care greutatea şarpantelor metalice este de 7300 tone. Are trei platforme din care prima la înălţimea de 57 m, a doua la 115 m şi a treia la 276 m. Viteza ascensoarelor este de 2 m/s. Este revopsit o dată la 7 ani.
Site-ul oficial de pe care puteţi afla mai multe amănunte este http://www.tour-eiffel.fr.

Expoziţia de la Hôtel de Ville (Primăria Parisului) prezintă majoritatea proiectelor şi machetelor originale ale inginerului Gustave Eiffel, o serie de tablouri, fotografii, scrisori, manuscrise despre viaţa de familie a acestuia, şi chiar proiecţia unui film documentar legat de turnul Eiffel. In expoziţie sunt prezentate şi câteva tablouri, gravuri, desene etc. celebre ale unor mari artişti clasici şi contemporani.
Această expoziţie este gratuită şi accesibilă în fiecare zi, mai puţin duminica.

Expoziţia are şi un stand de cărţi despre viaţa şi creaţia celebrului Gustave Eiffel din care vă recomand o carte deosebită, apărută în ediţie limitată, «The Eiffel Tower» publicată de « Taschen » în 8 limbi de circulaţie internaţională cu un text de Bertrand Lemoine, cunoscut expert în istoria construcţiilor şi arhitecturii secolelor XIX şi XX.

Photobucket

29.6 x 42 cm (11.7 x 16.5 in.),
ISBN: 978-3-8365-0903-9
160 pagini
€ 29.99

«The Eiffel Tower» este reeditarea a două volume in-folio apărute în data de 1 iunie 1900 la Imprimeriile Lemercier din Paris în 500 de exemplare numerotate, numite «La tour de trois-cents mètres». Aceste volume erau alcătuite din 8 părţi : partea întâi tratează originile turnului şi principiile de execuţie ; partea a doua prezintă calculul şi descrierea structurii în detaliu, a treia parte, execuţia lucrărilor la fundaţiile şi părţile metalice; a patra este dedicată «organelor mecanice» respectiv ascensoarelor; a cincea oferă cifre tehnice legate de lucrările complementare; a şasea descrie în detaliu aplicaţiile ştiintifice necesare rezistenţei turnului la factorii externi; a şaptea povesteşte istoria turnului în perioada Expoziţiei Universale din 1889, iar a opta parte descrie modificările pe care le-a adus în vederea expoziţiei din 1900, utilizarea ascensoarelor Five-Lille şi modificările survenite la etajele-platforme.
Fiecare planşă prezentată este la scara de 1/200 pentru planurile de ansamblu şi 1/50, 1/20 şi 1/10 pentru fiecare detaliu.
In «The Eiffel Tower» sunt prezentate un număr de 53 de planşe duble, care, cu ajutorul a 4300 de desene tehnice, relevă întregul proces de elaborare al turnului Eiffel, însoţit de 33 fotografii din epoca realizării acestuia.
O carte-document cu o valoare remarcabilă, demnă de studiat şi admirat.
Chiar dacă se adresează specialiştilor în primul rând, «The Eiffel Tower» rămâne expresia unei epoci trecute în care geniul uman şi-a lăsat amprenta, şi din care romanele de anticipaţie ale lui Jules Verne au devenit treptat, realitate.
In ciuda Protestului artiştilor publicat în «Le Temps», 1887 – «Protestation des artistes contre la Tour de M. Eiffel», Turnul este şi va fi o realizare cu totul excepţională, cu un succes la public enorm, rămânând peste secole simbolul Parisului.

Expoziţia aniversară «Gustave Eiffel – Le Magicien du Fer» Paris, Hôtel de Ville este un eveniment de excepţie însoţit de minunatele cărţi oferite cu acest prilej şi pe care vă invit, în măsura posibilităţilor dumneavoastră, să nu-l rataţi.

Amintiri din alta lume

iulie 12th, 2009

Motto: Omenirea se desparte cu voiosie de trecutul ei.

Karl Marx

(din Introducere la Contributii la critica filozofiei hegeliene a dreptului)

Trecusera cativa ani buni de cand ilustratiile mele apareau in publicatiile pentru copii si tineret din Bucuresti, dar nu primisem nici o propunere sa ilustrez o carte.

Intr-o buna zi minunea s-a intamplat. Am fost chemat la Editura Tineretului si mi s-a inmanat textul unei culegeri de povestiri despre intamplarile hazlii ale unor copii, comentate de un arici. Textul apartinea Soniei Larian, numele ariciului l-am uitat. Am fost rugat sa aduc, ca proba, desene cu ariciul comentator, asa cum il vedeam eu.

Dupa cateva zile m-am prezentat cu desenele la editura si le-am predat redactoarei de carte. Le-a analizat un timp si, dupa o lunga tacere, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, ati umanizat ariciul prea mult. Seamana cu un porc!

Nu am mai primit lucrarea. Se spune ca orice minune nu tine decat trei zile. Minunea aceasta a tinut o saptamana.

Pana la urma mi-a fost dat totusi sa ilustrez o carte, prima din cariera mea. Era o poveste cu cartofi scrisa de Eduard Jurist. Fusese publicata cu ilustratiile mele in revista adresata celor mai mici cititori, se bucurase de succes si editura se hotarase s-o publice sub forma de carte.

Am machetat cartea, am refacut desenele, am facut copertile, am predat lucrarea editurii si, dupa un timp, mi s-a comunicat ca a intrat la tipar.

intr-o zi, pe cand lucram la planseta, sotia mea, care ne pregatea masa la bucatarie, mi-a adus un cartof ce semana cu unul dintre eroii mei, motiv pentru care ii fusese mila sa-l cojeasca. L-am primit cu recunostinta, i-am pictat doi ochi si o gura, i-am infipt un surub in crestet si l-am agatat de aplica ce ne servea ca lampa de noapte, deasupra patului.

Dupa un timp, am primit un telefon sa ma prezint urgent la editura. Unul dintre directori dorea sa vorbeasca neaparat cu mine. Plin de emotii, m-am imbracat „corespunzator”, adica mi-am pus costum si cravata, si, inainte de a parasi camera noastra, in pragul usii stand, mi-am aruncat privirea inapoi si am vazut cartoful agatat in perete. M-am intors, l-am scos de pe aplica si l-am bagat in buzunar.

La editura am fost lasat sa astept multa vreme pana ce directorul care ma chemase m-a invitat in biroul sau. A inceput cu multe ocolosuri pana ce a ajuns acolo unde dorea sa ajunga:

– … ca, „sa vedeti, tovarase Burschi, cartofii dumneavoastra nu seamana a cartofi! Ar trebui sa refaceti ilustratiile.”

I-am raspuns ca, daca asa vede el lucrurile, nu am nimic de spus, ca o sa ma gandesc (de fapt nu-mi trecea prin cap nici un raspuns) si, intorcandu-ma sa plec, am simtit cartoful din buzunarul hainei si l-am scos, aratandu-l directorului.

A ramas nemiscat, cu gura deschisa si, dupa cateva clipe de stupoare, mi-a zis:

– Tovarase Burschi, va rog sa ma scuzati, nu stiam ca i-ati facut dupa natura.

Ce ti-era si cu realismul asta socialist!

Cartea a aparut, a avut succes, a fost tradusa si in engleza si chiar „trimisa la export”.

Ilustrasem cateva carti ai caror eroi, Tica si Rica, isi castigasera simpatia publicului cititor si radioascultator, pentru ca autorul lor ii plimbase la inceput pe la radio. Terminasem de ilustrat ultima carte cu intamplarile lor, cartea era la tipar, cand am aflat ca autorul, plecat in strainatate cu sotia in vacanta, nu s-a mai intors in tara. Dupa o vreme, mama mea, aflandu-se in oras, a vazut cartea in vitrina Librariei „Eminescu” si, ca sa-mi faca o surpriza, mi-a cumparat doua exemplare si mi le-a adus, cu bonul de casa cu tot.

Bucuros de noutate, am telefonat la editura sa aflu cand se vor face formele de plata. Mi s-a raspuns sec:

– „Cartea nu a aparut!”

Am dat sfoara in tara catorva prieteni sa cumpere din exemplarele pe care le vor vedea in librarii. Unii au mai gasit cateva, cei mai multi nu. Pana dupa pranz cartea a fost retrasa din toate librariile.

A durat ceva vreme si am avut nenumarate discutii pana ce editura mi-a achitat drepturile.

Ce vina aveau Tica, Rica si cu mine ca autorul „alesese libertatea” nu stiu.

Am fost anuntat de la Editura „Ion Creanga” ca mi s-a repartizat la ilustrat o culegere de ghicitori ale maestrului Ion Vlasiu. Am primit manuscrisul, am facut doua pagini de proba, dupa cum era obiceiul, si le-am predat editurii care urma sa le expedieze autorului la Bistra pe Mures, unde sculptorul isi petrecea o parte din an pana ce frigul il gonea de acolo.

Emotiile mele erau imense. Era pentru prima data cand urma sa ilustrez scrierile unui plastician si, cum era de la sine inteles ca un plastician are o viziune proprie a ceea ce scrie, ma tot intrebam ce sanse am ca viziunea mea sa se apropie de cea a autorului.

Dupa un timp, am fost chemat la editura sa mi se comunice raspunsul maestrului. M-am prezentat la redactorul artistic care, cu scrisoarea autorului in maini, mi-a comunicat ca acesta nu e de acord cu ilustratiile mele.

Ar fi fost firesc sa fiu foarte necajit, dar n-a fost asa. Ceva ma facea sa cred ca nu mi se spune adevarul si, ca si atunci cand mi se comunicase ca dragii mei cartofi nu seamana a cartofi, am raspuns ca nu mai nimic de zis. In clipa aceea redactorul a fost chemat urgent la directoarea editurii si, dupa ce si-a cerut scuze, a parasit incaperea in care mai lucrau si alti colegi, lasandu-ma in tovarasia lor si a scrisorii ramase pe birou.

Am intins mana, am luat scrisoarea, am deschis-o si am citit-o urmarit de zambetele colegilor de camera. Maestrul scria ca e de acord cu ilustratiile mele, dar are o singura rugaminte: eu plasasem textul ghicitorilor si ilustratia pe aceeasi pagina, el dorea ca textul ghicitorii sa fie in centrul unei pagini si ilustratia mea, singura-singurica, pe pagina opusa. Asa m-a gasit redactorul, intors de la directoare. Vadit incurcat, mi-a spus ca a fost o neintelegere (a cui?, a lui?, a mea?) si mi-a dat manuscrisul la ilustrat.

Acum, pentru mine incepea alt chin. Chiar daca fusese de acord cu probele mele la doua din ghicitori, ele, ghicitorile, erau multe si nu doream sa mai trec prin emotiile de la inceput, asa incat am hotarat sa fac in asa fel incat autorul sa vada toate ilustratiile odata, cand lucrarea va fi gata. Alesesem o tehnica laborioasa, ilustratiile se nasteau incet, mai aveam o alta lucrare pentru Editura „Albatros”, lucram si pentru reviste, si, asa, lunile au trecut si a venit iarna.

intors in Bucuresti, maestrul Vlasiu dorea sa vada ilustratiile la ghicitorile sale, editura imi telefona, eu inventam diferite pretexte ca sa trag de timp, pana ce, intr-o dimineata cenusie si geroasa, mama a aparut in atelierul meu, din aceeasi cladire in care locuiam, spunandu-mi: „Te cauta un batran”.

Trebuie sa precizez ca nu il intalnisem niciodata pe maestru si nu stiam cum arata. M-am grabit spre intrare, unde un domn mai varstnic decat mine, in palton si cu o palarie sport din lana tricotata, ma astepta. „Sunt Ion Vlasiu”, mi-a spus. Mi-am cerut mii de scuze ca il lasasem sa astepte ilustratiile, l-am invitat in atelier, unde lucrarea era aproape-aproape gata, l-am rugat sa se dezbrace si sa ia loc, i-am aratat bucata cu bucata ilustratiile si am ramas impreuna pana la pranz. A fost o dimineata pe care n-am uitat-o si n-am s-o uit.

L-am intrebat cum a ajuns la mine. Mi-a spus ca luase adresa de la editura si venise cu un taxi.

L-am condus la atelierul lui din Pangrati cu masina mea si acolo mi-a oferit o carte scrisa de el, pe care mi-a dat o dedicatie numindu-ma „prietenul” sau. De atunci mi-a fost foarte apropiat, pana ce ne-a parasit.

Am spus la inceputul acestor amintiri ca eram un colaborator al publicatiilor pentru copii si tineret din Bucuresti. De multe ori aveam rubrici permanente cu eroi creati de mine, care apareau fie lunar, fie saptamanal.

Cand eram plecat din Bucuresti trebuia sa gasesc un mijloc de a-mi trimite desenele la redactie si curierii mei au fost, la sfatul celor de la reviste, fie mecanicii de locomotiva, fie soferii de autobuz de la RATA, care circulau spre capitala.

in perioada studiilor, pe cand imi faceam stagiul de practica la Brasov (practica dura o luna, in timpul verii), chiuleam o zi pe saptamana de la practica, faceam desenele si le duceam in gara, unde le dadeam mecanicului de locomotica de la un tren anume, care era asteptat in Gara de Nord de cineva din redactie. Pe vremea aceea locomotivele erau cu aburi.

Mai tarziu, le dadeam soferilor de la RATA, care la intrarea in Bucuresti aveau statie in Piata Scanteii (azi Piata Presei Libere), unde isi aveau sediul majoritatea revistelor. Cum orarul autobuzelor era in general respectat, telefonam la redactie de la oficiul telefonic din localitate si cineva cobora la ora cuvenita in statie, sa ia materialul trimis de mine.

Unele dintre „serialele” mele de atunci erau insotite de versurile unor scriitori precum Eduard Jurist, Marin Sirbulescu, Ion Hobana si multi altii. Unii dintre ei nu mai sunt printre noi, altii au apucat pe alte carari ale literaturii si ma tem ca nu-si mai amintesc cu placere de modestele catrene care insoteau desenele mele. Eu mi le amintesc cu o neasemuita duiosie.

Intr-o vara, aflandu-ma in concediu la Busteni, urma sa desenez Aventurile lui Truta si Fanuta pentru numarul din octombrie. Daca numele eroilor mei nu va plac, va aduc la cunostinta ca nu eu i-am botezat, ci redactia, iar cititorii i-au adoptat cu drag, asa incat au ramas pe coperta a patra a revistei, multi, multi ani. Versurile urma sa le scrie Ion Hobana, care in acea perioada se afla la o casa a scriitorilor din Breaza, casa a carei adresa si denumire exacta nu o cunosteam si pe care el urma sa mi-o comunice prin posta. Cum nu am primit nici o veste, lucrurile au intarziat, pana ce, intr-o buna zi, ne-am pomenit la usa cu secretarul de redactie al revistei, venit de la Bucuresti sa lamureasca treburile. Cum nici el nu cunostea adresa buclucasa, am hotarat ca la intoarcerea spre Bucuresti sa faca o escala la Breaza, s-o afle si sa mi-o comunice telegrafic a doua zi. Atunci mi-am amintit ca mai avusesem dificultati cu primirea corespondentei si, coborand in oras (locuiam pe platoul din jurul cabanei „Caminul Alpin”), am trecut pe la dirigintele postei. Acesta imi spusese ca factorita care impartea corespondenta in zona unde locuiam era o batranica in pragul pensiei. Ca sa-si economiseasca urcusul pana pe platou, aceasta lasa corespondenta sa se adune mai multe zile la rand, dupa care facea un singur drum ca s-o distribuie.

„Nu-i nimic, ma descurc eu”, mi-a raspuns secretarul de redactie si a plecat la gara.

in dimineata urmatoare, trezit devreme, am coborat in bucataria casei in care locuiam, unde l-am intalnit pe proprietar care, cu o figura trista, mi-a spus compatimitor: „Aveti pe cineva Truta in familie?”. Cum, dupa o scurta ezitare, i-am raspuns afirmativ, mi-a intins o telegrama in care scria: „Truta mort. Stop…” si urma adresa lui Hobana. La asa un continut, postarita nu-si mai putuse permite sa intarzie cu distributia corespondentei.

Astazi, cand caut pe cineva din Bucuresti la telefonul mobil si imi raspunde ca se afla in Italia, intamplarile acestea din secolul trecut par niste povesti. Va asigur ca sunt adevarate.

Odata, am primit un telefon de la un membru al redactiei uneia dintre revistele la care colaboram. Acesta mi-a spus, in soapta, ca redactia primise o directiva de la sectia de presa a Comitetului Central al Uniunii Tineretului Comunist, prin care i se indica sa nu mai colaboreze cu mine.

Timp de cateva zile am derulat in minte tot ce desenasem in ultima vreme pentru acea revista (daca nu-i pomenesc numele e numai din cauza ca si-a schimbat denumirea de mai multe ori si nu mai stiu ce titlu purta atunci) si nu am putut ajunge la nici o concluzie cu ce desen i-as fi putut supara pe cei de la sectia de presa. Atunci mi-a incoltit in minte un alt motiv. M-am imbracat frumos, am insfacat servieta mea diplomat (putin mai tarziu aveam sa constat ca era goala), m-am urcat in masina si am pornit urgent spre redactie, unde am cerut sa-l vad pe redactorul sef. Trebuie sa precizez ca, in acea perioada, postul era ocupat de Alecu Ivan Ghilia, om bun si bland, despre care nu cred ca ar fi putut face vreun rau cuiva si care, mai tarziu, s-a apucat si de pictura. Cu toate ca mi s-a spus ca e ocupat „cu doi tovarasi”, am intrat in biroul sau, unde m-a primit surprins, dar binevoitor si, la intrebarea sa despre ce ma aduce la dansul, i-am raspuns ca am aflat despre interdictia care ma viza si ca, dupa o atenta analiza a activitatii mele pentru redactie, nu am putut ajunge la alta concluzie decat ca e o masura antisemita.

Pe chipul lui s-a asternut o mare surprindere si, inainte de a-mi putea raspunde, mi-am luat ramas bun si dus am fost.

Peste doua zile, aceeasi voce binevoitoare din redactie mi-a comunicat telefonic si tot in soapta ca sectia de presa imi ridicase interdictia.

Dupa cativa ani, aflandu-ma cu sotia intr-un intarziat concediu la Cumpatu, era in octombrie, am intalnit acolo pe un fost membru al sectiei de presa a CC al UTC, care acum era el redactor al revistei la care eu colaboram in continuare. Cu toate ca in concediu oamenii se apropie mai usor, si cu atat mai mult intr-un Cumpatu aproape pustiu, n-am putut afla de la el mecanismul acestei intamplari.

Dar intamplari ca aceasta si altele mult mai rele se petreceau frecvent in acea vreme.

sursa: Bucurestiul cultural 22/2006

Câinii roșii și Dumnezeu pe post de Mama Omida

iulie 12th, 2009

Coltul satiric

Rareori am citit un articol mai distractiv decat acesta despre stirile de la pro tv.

Ziaristii (nesemnati) isi dau parerea ca echipa de fotbal a „cainilor”, tratata cu „aghiasma” de preotul Diaconescu de la Caldarusani, a pierdut campionatul pentru ca acest preot s-a culcat „sub cearsaf” cu un tanar.
Daca nu s-ar fi culcat cu acel tanar, cu siguranta ca acei „caini” de la Dinamo luau campionatul. Ca Domnul Dumnezeu i-ar fi favorizat cu siguranta, ca sa-i taie de pe lista pe stelistii care nu s-au culcat cu el ci cu altcineva!

„Asadar, parintele, filmat sub cearsaf cu un tanar, era cel care media comunicarea dintre fotbalisti si Dumnezeu”. Am citat din „articol.”

Intre noi fie vorba, nu numai acest tanar a stat sub cearsaf cu un duhovnic. In evanghelia noua a lui Marcu, chiar „apostolul” marturiseste despre in tanar caruia Isus-Yehoshua i-a explicat -gol fiind – o noapte intreaga cum este cu „imparatia cerurilor”. Va rog sa verificati ca spun adevarul.

Mai departe: „Cainii mergeau la el de pe vremea cand ii antrena Cornel Dinu, insa ultimul care i-a dus la manastire a fost Mircea Rednic, in martie. Unii s-au rugat sa ia titlul ca sa auda si ei imnul Champions League, altii sa se inzdraveneasca Ianis Zicu – pe atunci accidentat.

Acum, actionarul majoritar Vasile Turcu se declara dezgustat de duhovnicul fotbalistilor pe care-l invinovateste ca nu i-a ajutat spiritual.

Comisia trimisa de Arhiepiscopia Bucurestiului la Caldarusani ar putea anunta care este concluzia in aceasta ancheta cu subiect rusinos”

Articolul acesta chiar ca m-a pus pe ganduri, pentru ca nu inteleg prea bine ce este mai rusinos.

Sa fie rusinos oare faptul ca un ziarist roman oficial gandeste ca o cisma? Sau oare sa fie rusinos faptul ca credinciosii il folosesc pe „dumnezeu” pe post de Mama Omida, ca sa influenteze cine bate la fotbal? Sau sa fie oare rusinos nivelul intelectual al slehtei de ziaristi-fotbalisti-proprietarri impreuna cu „intelectualii lor”?

Dar iata si unele comentarii: „Din ce a auzit la spovedaniile cainilor,parintelui i-au venit idei,deci ghinionul a fost a preotului nu al cainilor. ”

Si unul mai corect: ” Nu este o crima a avea sentimente sau a simti o atractie pentru cineva. Ma deranjeaza insa ipocrizia, viata duplicitara a acestor oameni, agresivitatea pe care o manifesta vizavi de oamenii cu inclinatii homosexuale si toleranta cu care isi accepta propriile naravuri.”

As considera tot acest spanac o comedie, daca nu ar avea si urmari tragice: datorita acestei mentalitati, acum cateva zile, un baiat homosexual foarte dotat si cinstit a decis sa dea examen la Curtea de Arges pentru a deveni preot. Sa se mantuiasca de scarbavnicele ganduri. La urma urmelor, preotul de la Caldarusani trebuie inlocuit, nu?

Minciuna naste minciuna!

A se vedea si „originalul”: http://stirileprotv.ro/stiri/eveniment/cainii-rosii-se-spovedeau-la-preotul-surprins-cu-un-barbat-in-pat.html

Activismul social este o crimă??!

iulie 12th, 2009

Numele meu este Ghenadie Brega, născut la Sîngerei, Pepeni, am 34 de ani, cetăţean al Republicii Moldova şi al României (din 2007).

Sunt ex-preşedinte al Asociaţiei Hyde Park din R.Moldova (am fost lider al acestei asociaţii în perioada aprilie 2006 – mai 2008).

Sunt de asemenea:

* observator naţional (din partea Institutului pentru Drepturile Omului) acreditat de CEC pentru alegerile din 29 iulie 2009;
* monitor al întrunirilor publice, în cadrul unui proiect al Centrului de Resurse pentru Drepturile Omului;
* membru-fondator al asociaţiei Pro-România, pe care autorităţile refuză nejustificat s-o înregistreze.

Sunt junalist free-lancer, antrenat în proiectul internaţional VJmovement.com
Sunt artist liber, expert/magistru în comunicare şi relaţii publice şi promovez libertatea cuvântului, dreptul la informare şi exprimare, alte libertăţi fundamentale.

La data de 10 iulie 2009, în privinţa mea a fost emisă o ordonanţă de începere a urmăririi penale (dosar nr. 2009270220) pe faptul unei pretinse agresări şi a jafului unui cetăţean, care ar fi avut loc la data de 04 noiembrie 2007 în zona comunei Zorile, r-nul Orhei.
În ordonanţă mai este pomenit numele lui Anatol Mătăsaru, care a fost deja reţinut la data de 10 iulie 2009 şi care până în prezent se află la în custodia poliţiei din Orhei.

Anterior, am fost cercetat într-un alt dosar, în care am figurat în calitate de bănuit pe faptul organizării “dezordinelor de masă”, care se pretinde că au avut loc pe 6 – 7 aprilie 2009 în mun. Chişinău.

Totodată, 10 iulie 2009 era data limită până la care, conform legii, putea fi înaintată învinuirea sau cererea de prelungire a calităţii de bănuit „pentru organizarea dezordinilor de masă” din data de 06 aprilie 2009. La moment calitatea mea de bănuit pe dosarul din 06 aprilie 2009, a expirat de drept. Până la această dată, mie nu mi s-a adus la cunoştinţă despre existenţa vreunui demers al procurului cu privire la prelungirea termenului pentru a-mi fi păstrată această calitate.

Declar hotărît că aceste dosare sunt fabricate şi că eu n-am nicio vină, atît în ce s-a întîmplat la Chişinău pe 7 aprilie 2009, cît şi în jaful de la Orhei, în toamna lui 2007.

Pe 7 aprilie 2009 nici nu eram în Chişinău, ultima dată am fost în Piaţa Marii Adunări Naţionale în ajun, pe 6 aprilie, cînd am organizat protestul paşnic împotriva fraudării alegerilor.

În noiembrie 2007 eram angajat la Euro TV în calitate de cameraman, lucram aproape fără întrerupere şi nu aveam de ce să ajung la Zorile, unde n-am fost nicio dată şi nu cunosc pe nimeni. Mai mult decît atît, la acea dată nu îl cunoşteam pe Anatol Mătăsaru şi nu aveam cum să întreprind ceva împreună cu el. De cînd am monitorizat şi filmat protestele lui paşnice cu măgarul sau cu masca de porc, am început să-i urmăresc activitatea şi consider că arestarea lui repetată este o manifestare de cenzură pentru opiniile sale exprimate, o încălcare flagrantă a drepturilor omului.

Declar că şi o eventuală reţinere, arestare sau condamnare a noastră va însemna doar răfuirea autorităţilor pentru activitatea noastră civică, de promovare a libertăţii cuvîntului.

Vă rog să monitorizaţi activitatea poliţiei şi a procuraturii, deoarece consider că dosarele penale în care suntem urmăriţi sunt fabricate la comandă, iar probele şi mărturiile care au fost sau vor fi prezentate sunt false şi colectate cu rea-credinţă.

Asociaţia Hyde Park, al cărei membru sunt, are ca misiune apărarea dreptului la liberă exprimare, accesul la informaţie şi alte drepturi conexe; are 16 dosare expediate la CEDO, dintre care 4 deja au fost câştigate. Membrii organizaţiei sunt persecutaţi inclusiv din acest motiv.

În aprilie 2009, autorităţile centrale au dispus percheziţia sediului Asociaţiei Hyde Park şi sechestrarea bunurilor acesteia. În momentul de faţă, bunurile asociaţiei se află la procuratura generală de mai bine de trei luni.

Telefonul lui Ghenadie Brega este +37369801212

ILUSTRARTE 2009 IV Biennial International Exhibition of Children’s Book Illustration Lisbon Portugal

iulie 12th, 2009

A competition, a biennial exhibition ILUSTRARTE is an opportunity to bring together, every two years, children’s books illustrators, originals, editors, collectors and readers of all ages.

Thanks to a massive participation of illustrators from all over the world, almost 1500 candidates from 60 countries, ILUSTRARTE 2007 has clearly reached its purposes:
– to promote illustration of children’s books as a form of art.
– to create a space and an opportunity to see and discuss the world’s best illustration.
– to establish Portugal as one of the world’s leading centres, promoting children’s books illustration.

The members of the jury, Anthony Browne (ENGLISH, ILLUSTRATOR), Christian Bruel (FRENCH, PUBLISHER), Barbara Scharioth (GERMAN, FORMER DIRECTOR OF IYL), João Vaz de Carvalho (PORTUGUESE, WINNER OF ILUSTRARTE 2005) and Ju Godinho (PORTUGUESE, CURATOR OF ILUSTRARTE), awarded the Ilustrarte 2007 Grand Prix to Susanne Janssen (GERMANY) and 3 special mentions to Martin Jarrie (FRANCE), Isabelle Vandenabeelle (BELGIUM) and Chiara Carrer (ITALY).
50 illustrators were selected to the exhibition, from November 2007 to January 2008.

We are looking forward to receive your participation for ILUSTRARTE 2009.

Deadline:31st of October, 2009

source: http://www.ilustrarte.net/EN/ilustrarte09.htm

Efectele crizei asupra presei

iulie 12th, 2009

Pe 21 noiembrie 2008, publicam în cotidianul ieşean „Flacăra Iaşului”, dar şi pe acest site, următorul articol:

\”M-am tot gîndit zilele acestea la relaţia dintre criza economică abia demarată şi care, în versiunea optimistă, va funcţiona în faza acută cel puţin vreo 14 luni, urmînd să se atenueze treptat, şi presa noastră cea de toate zilele. E stupefiant cît de puţin a stat subiectul în atenţia acesteia, dar mai ales cît de puţin profesional, urmărind, şi în aceste împrejurări dramatice, tot senzaţionalul, tot ceea ce cred jurnaliştii şturlubatici că e „spectaculos”. Din păcate, criza nu va fi spectaculoasă, ci dureroasă, ternă, cenuşie şi aşa vor fi şi vieţile noastre abia introduse în „filmul color”. Dar „Koniec filma”, cum se încheiau filmele sovietice de pe vremuri! În afara cîtorva ziare quality, a unor televiziuni de nişă şi a puţinilor comentatori cu ceva economie în cap şi capul pe umeri, lumea presei a fost mai atentă la caraghioslîcurile campaniei electorale decît la criză, tratînd de altfel ambele teme în acelaşi ton. Şi asta nu va rămîne nerăzbunat!

De altfel, „răzbunarea” a început! Criza e abia la debut, dar toate firmele, mari şi mici, şi-au redus drastic bugetele alocate publicităţii, „sponsorizărilor” şi altor „cheltuieli de reprezentare” şi asta se va vedea, a început să se vadă deja în bugetele instituţiilor de presă, chiar dacă pe moment mai „sug” ceva bani de la candidaţii avîntaţi în comedia uninominală. De altfel, cum alegerile au loc la patru ani, veniturile din publicitatea electorală seamănă mai degrabă cu un bacşiş aleatoriu decît cu o finanţare temeinică. Şi nu doar că se reduc sumele din publicitate, dar firmele, în fugă după economii, au trecut la schimbări ale stilului publicitar şi ale căilor de transmitere a mesajului. Deja industria locuitului, prima lovită în moalele capului de criză, se mută de la televiziune la radiouri şi în presa scrisă, unde tarifele sînt mai mici. Urmează, la un pas în urmă, industria şi comerţul cu automobile, altă zonă economică lovită de criză, şi tac în ceea ce priveşte sistemul bancar, pentru că e o zonă sensibilă, unde pînă şi zvonurile sînt factori de declanşare ori întreţinere a crizei.

Prin urmare, primele care vor suporta lovitura în plin – şi deja au încasat primii pumni! – sînt televiziunile. Nu cred că paguba este foarte mare – şi aşa sînt prea multe şi mai toate incredibil de proaste, indiferent dacă ne uităm la cele „centrale”, la filiale locale ale acestora ori la localele, Doamne iartă!, „indepedente”. Avînd o triplă sursă de finanţare – buget, abonamente şi publicitate – desigur că vor rezista mai bine posturile naţionale şi studiourile teritoriale ale acestora. Ba chiar, ar putea profita de pe urma crizei, putînd atrage mai uşor publicitatea pentru că-şi pot permite tarife mai scăzute. Se vor duce o parte – sau îşi vor reduce motoarele – din televiziunile „generaliste”, cu tot cu programele lor „de distracţie” de doi lei snopul. Nu pentru că românul n-ar mai face haz de necaz, dar pe vremuri de criză devine mai exigent şi în ce priveşte umorul. Comparaţi bancurile de pe vremea crizei de sistem a comunismului, din anii `80, cu umorul căznit de tranziţie! Vor rezista bine şi unele posturi de nişă, de informaţii politice şi economice, cu condiţia să-i pensioneze pe alde Păunescu, Cristoiu, Gâdea, Moraru sau „omul cu laptopul”. Posturile „DDD” dej au luat-o la vale. Din televiziunile locale, nu va rămîne mare lucru, iar cei care au mizat pe susţinere a mai multor posturi deodată şi-au făcut calcule greşite.

Fără îndoială, radiourile vor rezista mai bine şi vor fi mai audiate. Mai întîi, pentru că deja au început să atragă mai multă publicitate – dar din mult mai puţină! –, al doilea, pentru că pot fi ascultate şi din maşină cînd te duci să-ţi cauţi slujbă după ce vei fi rămas şomer şi nu mai ai vreme de pierdut în faţa ecranului cu „despre dragoste”, „atacul blondelor” sau alte minuni lazaroviene. De bună seamă şi în această categorie au o şansă în plus posturile quality, deci cele care au trecut de faza cu două glume slabe între trei melodii care nu obosesc mintea. Cele care au şi comentatori veritabili în domeniile economic, politic, social pleacă cu un atuu în plus, celealte ori îşi caută aşa ceva, restructurîndu-şi grilele, ori dispar. Nici aici nu e mare pagubă, oricum sînt mai multe radiouri decît oameni de radio!
Dar, probabil, în presa scrisă, care este cea mai hipertrofiată dintre toate, se vor produce metamorfozele cele mai mari. Dacă era nevoie de o criză ca să fie stopată „tabloidizarea” cvasi-generală, fie binevenită! Ziarele care au rezistat tentaţiei „tabloidizării”, care au investit deja masiv, cînd era posibil, în direcţia unei linii quality au de cîştigat. Nu vor dispărea complet tabloidele – în orice societate şi în orice condiţii, există o zonă a imbecilizării şi imbecilităţii! –, dar nu vor rezista toate şi nu la tirajele de acum! Să fie primit! Mai ales că şi ziare, indiferent de categorie, avem prea multe pentru cît poate duce economia, aşa că vor mai dispărea dintre cele finanţate la negru. Cînd nu sînt bani, nu sînt nici pentru mită, nici pentru „ajutoare” dezinteresate! Vor dispărea şi o mulţime de „lucioase”, începînd cu ele pentru femei, unde „inflaţia” mare. Orice doamnă avînd de ales între parfum şi articolul despre el îl va alege pe cel dintîi!

În fine, în ciuda estimărilor excelentului analist media Iulian Comănescu, prevăd continuarea exploziei în domeniul bloggingului. Nu doar pentru că e zona de maximă libertate de exprimare, ci şi pentru că nu costă aproape nimic. Din acelaşi motiv, cred că o parte a publicităţii, mai consistentă decît acum, va migra în această zonă a presei. Cam aşa întrevăd evoluţia presei noastre la începutul crizei. Va fi interesant să-mi verific evaluările la sfîrşitul acesteia.”

Bun, au trecut aproape opt luni de atunci. Abia dacă am ajuns pe la jumătatea crizei, într-o versiune totuşi optimistă!, şi cam toate profeţiile mele s-au cam împlinit deja! Nu mă bucura asta, dar nu pot să nu constat că lucrurile au evoluat cam pe dimensiunile pronosticurilor mele. Între timp, grupul „Pro” a făcut reduceri masive de personal, a eliminat emisiuni scumpe şi a renunţat la editarea săptămînalelor regionale, reduceri a făcut şi trustul „Intact”, în vreme ce „OTV/DDD”, pe fondul scăderii de audienţă a renunţat la unele investiţii prea amibiţioase.

Strategia de la grupul d-lui Vântu, continuarea investiţiilor pe fondul tabloidizării accelerate a celui mai bun ziar quality şi a celei mai interesante televiziuni de informaţii, s-a dovedit eronată, grupul trecînd printr-un cutremur de mari proporţii la sfîrşitul săptămînii trecute – reduceri de personal şi scăderi dramatice ale salariilor celor care nu au plecat sau făcuţi să plece, reducerea numărului de pagini la ediţia de w end, eliminarea de emisiuni la „Realitatea TV” etc – ale cărui ultime efecte încă nici măcar nu s-au produs. De altfel, din toamnă, după cum sună unele estimări, „Cotidianul” este posibil să apară doar în ediţie online. Exista vreo soluţie pentru evitarea dramei? Una perfectă cu siguranţă nu, una parţială însă ar fi existat şi ar fi fost adoptarea unei strategii nu diferite, ci chiar opuse celei adoptată – deci, moderarea investiţiilor de la începutul anului încoace, renunţarea la trasferul fostei echipe de la „Adevărul/Gîndul”, cu pretenţii salariale neruşinat de mari, păstarea liniei quality pentru principalele publicaţii on paper şi audio-vizuale ale trustului, ba chiar accentuarea acesteia! Trebuie să recunosc că, sedus de impetuozitatea echipei manageriale de la acest grup, poate şi influenţat de condiţia de comentator la „Cotidianul”, nu am reuşit să sesizez vulnerabilităţile strategiei şi să prevăd efectele lor dramatice asupra grupului „Realitatea – Caţavencu”.

Şi dacă în „presa centrală”, că e dificil s-o poreclim „naţională”, lucrurile stau atît de grav, în cea locală a fost loc şi pentru mai rău, accesul la resurse din publicitate sau de altă natură fiind din start mai redus. Nu doar publicaţiile săptămînale ale grupului „Pro” au fost închise, ci şi o mulţime de ziare şi posturi de televiziune locale, nu foarte multe şi de radio, ceea ce confirmă un alt prognostic al meu. Ca să nu vorbesc în general, să iau drept studiu de caz Iaşul unde, pe lîngă „Ieşeanul”, publicaţie a grupului „Pro”, a dispărut cotidianul „Jurnalul de Est”, ziarul în care am publicat articolul profetic mai apare on paper doar joia, în celelalte zile avînd ediţii on line, toate redacţiile şi-au redus personalul, în unele cazuri fiind renegociate în jos şi salariile. Nu mai vorbesc despre scăderea dramatică a vînzărilor de ziare, deci reducerea tirajelor on paper, compensată de creşterea numărului de accesări a ediţiilor on line. Două televiziuni „clasice”, cu acelaşi patronat!, funcţionează la cota de avarie, una din ele difuzînd practic acelaşi buletin de ştiri din oră în oră de-a lungul zilei, în schimb, tocmai s-a lansat cu succes o televiziune exclusiv on line!

Nu vreau să fiu iarăşi un profet sumbru, dar nu prea am încotro! Criza economico-financiară va mai dura, după unele estimări măcar un an, după cea a unui amic care lucrează la bursa din Frankfurt măcar doi!, aşa că şi efectele dramatice asupra presei vor continua să se manifeste, poate chiar să se agraveze. De parcă n-ar fi deja mai mult decît grave! Vor ieşi mai bine din această încercare acele media care vor şti să reacţioneze mai inteligent la condiţiile de criză. Unele soluţii sînt sugerate şi în articolul de acum opt luni şi în completarea sa de acum. Nici nu pot să le dau pe toate mură în gură şi încă pe gratis!

Foreign Office si roțile istoriei: ajutor direct pentru combaterea homofobiei

iulie 12th, 2009

Voi incepe prin a va recomanda sa vedeti un clip video lansat de partidul crestin si „democrat”, ceea ce in realitate este o contradictie in termeni si in restul Europei (sau un oxymoron, cum i s-ar spune in SUA) al lui Iurie Rosca in RM. Va rog sa-l vizionati inainte de a citi acest articol: http://www.youtube.com/watch?v=664GWfMf4E0

Veti vedea fete in costume nationale, tinandu-se de mana care spun prostii dinainte pregatite; preoti cu crucea in mana si cu condamnarile iesindu-le din gura ca niste pasari de prada, il veti vedea pe politicianul Rosca, in tinuta lui cea mai „europeana” posibila, apoi veti auzi glasurile „oamenilor muncii de la orase si sate” precum si o babustina care se revolta la adresa tineretului de azi. Inainte o fost ghini, spune ea, uitand de lagare. Foarte ghini. „Amu ii rau cu curistii aestia”, zice ea.

Ce este mai interesant: aceleasi voci care nu cu mult in urma strigau sus si tare ca nu exista dumnezeu, acum, peste noapte, „au vazut lumina”. De la fosti kgbisti, nkvd-isti la portari si gospodine. Aici am ajuns noi cu credincioslacul multilateral dezvoltat, care azi se reuneste cu comnunismul de partid si de stat.

1. Atitudinea Marii Britanii

Daca lucrurile merg tot asa, cu aceeasi viteza, in curand vom vedea ca una din conditiile acceptarii unei vizite a persoanelor din afara EEU in interiorul sau va fi „vizionarea unui film erotic homosexual”, asa cum se face acum la intrarea in Olanda. Celor care refuza sa-l vada, li se refuza viza, pentru ca Olanda s-a saturat de bigoti care vin sa hartuiasca sau sa ucida homosexualii.
Mi-ar placea sa-l vad pe domnul politician Iuire Rosca in aceasta ipostaza, dar la urma urmei poate ca n-ar fi o surpriza ca dansul sa „se dea pe brazda” in viitor. Numai ca deocamdata dansul e cu „boborul”, care, nu-i asa, este homofob.

Dar sa revin la ceea ce a hotarat sa faca de acum incolo Foreign Office: sa incurajeze peste tot in lume miscarile homosexualilor pentru drepturile omului. Noul sef al Foreign Office, Chris Bryant a inceput sa scrie scrisori personale de felicitari tuturor diplomatilor englezi care au aratat suport public pentru drepturile homosexualilor, mai ales celor care au avut de infruntat homofobia localnicilor la Varsovia, Sofia si Bucuresti.

2. Polonia si Romania, doua fete ale medaliei cu acelasi chip pe ele

Cine ar fi crezut, dupa 1989, ca Biserica turnatoare si fara caracter a Romaniei va fi la fel de respectata ca si cand ar fi fost imaculata? Desi mai-marii ei au trimis acele celebre telegrame de felicitare pentru „Toarasul”? Sa-i pedepseasca pe timisoreni, da! Ca asa merita!

Am inteles foarte bine rolul bisericii catolice in eliberarea Poloniei de comunism. Chiar si cei mai mari necredinciosi ingenuncheau cu „smerenie” ca sa le faca in ciuda la rusi si sa desprinda Polonia de pe ruta respectiva. Dar acum, iata, aceiasi oameni au ajuns sa se opuna progresului social in Polonia! Am prevazut acest lucru si la inceput ma bucuram in sinea mea pentru faptul ca Biserica romaneasca nu are nici o credibilitate. De unde sa banuiesc eu ca in Romania credibilitatea si caracterul nu par a avea nici o importanta?

Corecti sau mincinosi, pacatosi sau de caracter, toti romanii au fost redusi la acelasi numitor comun: biserica este deasupra!

3. Unirea comunismului cu biserica

Cu ani in urma, cand discutam cu un fost coleg (totusi de caracter, dar sclav al credintei catolice) si ii spuneam: sa vezi cum „se vor prinde comunistii si vor face pact cu credinciosii”, el raspundea: „sa te auda domnul”.

Se pare ca domnul respectiv m-a auzit!

Astazi fortele reactionare din lume au cel mai probabil aliat posibil: bisericile.

Este adevarat ca seful de la Foreign Office l-a felicitat pe Robin Barnett pentru ca a asistat la miscarea pentru drepturi civile a homosexualilor romani. Dar ati vazut ce masuri de protectie a luat politia romana?

Din an in an ura contra homosexualilor este mai mare.
Nimic rau in asta, as spune. Doar ca lupta pentru drepturi va dura mai mult in Europa Orientala decat in Apus.

Soţia artistului

iulie 12th, 2009

Preambul: Egon şi Margot Lövith alcătuiau una dintre cele mai frumoase perechi din Cluj. Cunoscutul sculptor şi grafician clujean putea fi văzut arareori fără frumoasa lui soţie, iubită şi muză, care te fascina atât cu chipul exotic, cât şi cu glasul profund şi mângăietor. Cred că Margot a fost soţia cea mai potrivită pentru maestru, întrucât şi-a asumat toate aspectele practice ale vieţii şi a creat atmosfera optimă pentru creaţie. !poza107! I-a fost alături pe drumul spinos al afirmării, în momentele eşecurilor şi nedreptăţilor, împărtăşind apoi, din plin, bucuria reuşitei.
Margot stătea în dreapta artistului la vernisaje şi-l însoţea în călătoriile întreprinse peste hotare. Margot şi Egon Lövith au fost nedespărţiţi până în 1999, când ea a fost doborâtă de boală şi a părăsit această lume. Existenţa maestrului a fost răvăşită fără prezenţa ei blândă şi înţeleaptă şi încerca să-şi ostoiască suferinţa desenând-o, pictând-o şi povestind despre ea. Mi-a relatat şi mie cum a întâlnit-o pe Margot şi cum s-a îndrăgostit de ea, pentru totdeauna. O poveste pe care o transcriu în continuare.

Am cunoscut-o când s-a terminat războiul

Îmi plăceau fetele şi cred că şi eu le plăceam lor, dar nu fusesem îndrăgostit niciodată. Când am ajuns în lagăr, această parte a vieţii mele era total nelămurită. Era o filă albă. Eu am evadat din lagărul de la Dachau cu puţin timp înainte de a fi fost părăsit de nemţi. După o vreme am revenit să văd dacă mai rămăsese cineva în viaţă. Lagărul părea pustiu, însă am observat un firicel de fum care ieşea pe coşul unei barăci. Am intrat acolo şi am văzut văzut că era o bucătărie în care am găsit un deţinut pirpiriu în haine vărgate şi două fete care găteau. Am intrat şi am ţipat la ei: „Nu ştiţi că s-a terminat războiul ? Plecaţi imediat din infernul acesta !” Atunci una dintre fete mi-a spus: „Şi noi am fi putut pleca dar am rămas aici să gătim pentru bolnavii care sunt atât de slăbiţi încât nu pot părăsi baraca…” M-a impresionat atât de mult că ele nu s-au gândit să plece cât mai repede, ci se îngrijeau de deţinuţii bolnavi, încât s-a trezit în mine instinctul bărbatului care ia frâiele în mâini. M-am dus la primarul din localitatea învecinată şi am cerut un camion cu care am transportat cei douăzeci şi opt de bolnavi la Worishoffen, la spital. Încă nu se restabilise ordinea. Nemţii plecaseră iar americanii au venit abia peste câteva zile. Pe noi nu ne luase în primire nimeni, nu aveam documente ca să putem călători, nu ştiam ce ne aşteaptă, dar ne-am ataşat unul de altul. Jurământul de credinţă n-a fost rostit, dar ştiam încă din lagăr că vom rămâne împreună. Şi de atunci nu ne-am mai despărţit. Am găsit o cabană părăsită şi ne-am mutat împreună. Peste un timp am părăsit lagărul şi am pornit către casă. Margot era originară din Debreţin şi crescuse la un orfelinat în Budapesta. Pe drum ne-am oprit în ambele oraşe şi am aflat că rudele ei fuseseră deportate şi muriseră. Atunci ea m-a urmat la Cluj.

Căsătorie la Hida

Venind către Cluj Margot a văzut dealurile din împrejurimile oraşului şi a exclamat „Vai ce frumos e !”. Iar eu am întrebat-o: „Ţi-ar plăcea să trăieşti aici ?” „Da, e minunat, întotdeauna am visat să trăiesc într-un astfel de loc, pentru că la Debreţin era pustă şi praf!”- mi-a răspuns ea. Mama, bunica şi sora mea muriseră în lagăr, iar casa unde locuisem era ocupată de alţii. Ne-am găsit o odăiţă în care să stăm şi am hotărât să ne căsătorim. Dar nu aveam alte acte decât certificatul de deportat. De fapt, eu care mă născusem în Cluj, mi-am scos certificatul de naştere de la primărie, dar ea nu avea nici un fel de document şi nici nu puteam face rost de ele. Atunci nişte prieteni originari din satul Hida ne-au spus că s-au înţeles cu primarul de acolo care s-a învoit să ne căsătorească, aşa fără acte. Ne-am şi prezentat la primăria din Hida, iar amicii mei au învăţat-o pe Margot, care nu ştia o boabă româneşte, ca atunci când primarul o întreabă „Vrei să-l iei de bărbat?” să aibă grijă să spună „Da” (care înseamnă „Igen”) şi nu „Ba” (care înseamnă „Nem”) Evident că draga de ea a zis „Ba” şi toată lumea s-a prăpădit de râs… Apoi ni s-a eliberat certificatul de căsătorie, aşa că am devenit soţ şi soţie de la…Hida. Ne-am întors de acolo cu un camion care transporta buşteni. Era noiembrie, dăduse îngheţul şi noi dârdâiam în haine subţiri, vai de capul nostru. Înainte de a porni camionul, o ţărancă a fugit după noi, strigând „Sunt tineri căsătoriţi, trebuie să le dăm ceva să aibă la ospăţ!” şi ne-a aruncat o raţă jumulită şi îngheţată bocnă . Am venit acasă zgribuliţi, lipiţi unul de altul.!poza109!

Portretul lui Margot

Un portret se face prin eliminări succesive, pentru a păstra trăsăturile cele mai evidente, restul îl abandonezi. Dar eu nu am putut abandona nimic din ceea ce însemna ea. Avea prea mare importanţă pentru mine. Margot era foarte greu de urmărit chiar şi cu aparatul de fotografiat. Era aproape imposibil să-i surprinzi trăsăturile. Părul ei întunecat m-a subjugat încă din lagăr, de când am văzut-o prima dată. Era singura femeie care avea păr. Toate deţinutele erau chele, tunse chilug ca şi bărbaţii. Doar ea avea coama aceea neagră şi am întrebat-o de ce. Mi-a povestit că la sosirea în lagărul de la Ravensbrück, SS-ista care lua în primire deţinutele şi dădea ordin să fie tunse, văzându-i claia de păr a interzis să-i fie tăiat. Atunci Margot s-a aruncat în genunchi implorând-o s-o trimită la tuns pentru că suferea cumplit din cauza păduchilor, dar SS-ista s-a arătat neînduplecată. !poza108! Fusese şi ea fascinată de părul ei…
Aşa am cunoscut-o pe Margot, cu coama aceea de păr negru, superb. Mai târziu am descoperit că era frumoasă şi cu părul tuns. Avea o privire unică.

(Fragmente transcrise din filmul „Portrete destăinuite” realizat în 2006)

Nici Obama, nici Medvedev nu vor vota la 29 iulie!

iulie 12th, 2009

\”Din discuţiile mele cu Gorbaciov am reţinut că principala sa preocupare era să menţină integritatea teritorială a Uniunii Sovietice… N-am putut decât să exclam: „Dar Ţările Baltice şi Moldova nu aparţin Uniunii Sovietice!..\”

Margaret Thatcher, „Le Figaro”, 29 august 1990

Prima vizită a preşedintelui american la Moscova s-a încheiat. Dezamăgirile nu sunt mari, pentru că nici amăgirile nu au fost aşa. Obiectivele au fost minimale, de aceea şi simplu de îndeplinit. În 2009, cel puţin, agenda Moscova-Washington este predictibilă şi fără concesii majore. Cum va reacţiona Estul?

O întâlnire cu final anunţat

Că administraţia Obama nu este administraţia Bush este evident. Dar la fel de evident e că politica externă americană nu suportă schimbări bruşte şi devieri imprevizibile. Instituţiile şi opinia publică contează, aşa că ecuaţia personală a unuia sau altuia dintre preşedinţi nu poate modifica radical peisajul. Mai mult, pentru că în America, spre deosebire de Rusia (şi nu numai!), opoziţia are capacitatea să intervină decisiv în spaţiul public, discursul unui preşedinte trebuie să fie precaut şi atent la orice ar putea fi interpretat ca cedare majoră a SUA. Sub spectrul acestei presiuni s-a aflat şi prestaţia lui Obama la Moscova. Înaintea vizitei în Rusia, comentatorii politici, mai ales cei de extracţie republicană, invocau abundent întâlnirea din 1961 de la Viena dintre preşedintele american John F. Kennedy şi liderul sovietic Nikita Hruşciov. Întâlnire istorică. În legătură cu ea, cultura politică americană perpetuează ideea că percepţia liderului de la Kremlin că are în faţă un preşedinte slab, inclusiv psihologic, a dus la concluzia că URSS poate să forţeze lucrurile în faţa unei Americi lipsită de fermitate. Chiar şi faimoasa criză a rachetelor din Cuba este pusă pe seama percepţiilor ruseşti legate de slăbiciunea preşedintelui de atunci.

De aici şi ideea că Obama nu avea cum să fie slab la Moscova, mai ales că, în timpul campaniei electorale, comparaţia Kennedy – Obama s-a făcut abundent. Iar pe relaţia cu Rusia, comparaţia cu primul preşedinte catolic din istoria SUA este un dezastru de imagine. Ceea ce trebuia evitat.

SUA – singura putere globală

Mai trebuie de adăugat un lucru. Relaţia dintre SUA şi Rusia, în ciuda exultaţiilor presei moscovite pro-Kremlin, nu are în niciun caz aceeaşi greutate văzută de la Washington sau Moscova. SUA rămâne astăzi, în realitate, singura putere globală. Din această perspectivă, Washingtonul priveşte Rusia ca pe un partener secund, concurent pe anumite dosare, poate, dar în niciun caz unul capabil că schimbe ierarhiile globale. Mai mult, comerţul Americii cu Rusia reprezintă 1% din total, cam tot atât cât înseamnă relaţia comercială a SUA cu… Thailanda. Spre deosebire de perspectiva Washingtonului, la Moscova relaţia cu America e decisivă şi, practic, orice viziune de politică externă se construieşte prin raportare la ea. Mai pe şleau spus, dacă, de pildă, Moscova ajunge la dosarul iranian pentru că se raportează înainte de toate la Washington, America ajunge la Federaţia Rusă prin intermediul dosarului iranian. În cadrul întâlnirii de la Moscova, aceste lucruri au devenit şi mai limpezi.

Estul încă se discută

Chiar fără promovarea unui discurs de tip Bush, administraţia Obama nu a făcut concesiile aşteptate de unii pe dosarul răsăritean (scutul antirachetă şi NATO) care, alături de cel iranian, rămân „nuca tare” a relaţiilor Washington-Moscova. Nici nu avea cum. Dacă ar fi să ne bazăm strict pe declaraţiile de intenţii, discursul lui Obama nu se poate nici măcar compara, prin concesiile sugerate, cu declaraţia de la Roma a şefilor de state şi de guverne în urma Consiliului NATO-Rusia, creat pe 28 mai 2002. Acolo se vorbeşte, explicit, despre faptul că Moscova e „un partener egal” în problemele de interes comun, sau că respectivul Consiliu va fi „un mecanism de consultări, creare de consens, cooperare, decizii comune” şi „va funcţiona pe principiul consensului”. Nu e deloc întâmplător că, în mai 2009, după o întâlnire de la reşedinţa sa din apropiere de Moscova cu premierul italian Silvio Berlusconi, preşedintele rus cerea explicit occidentalilor revenirea la principiile definite în 2002. În aceste condiţii, a vorbi despre discursul preşedintelui Obama ca cedare faţă de Moscova în dosarul răsăritean este exagerat. Cel puţin, deocamdată. Dar aici depinde şi de cum va reacţiona Estul.

Statutul geocultural al Basarabiei

Trecând dincolo de vizita propriu-zisă de la Moscova, să constatăm că, în ciuda ambiguităţii, ideea „sferelor de influenţă” sau a „teritoriilor canonice” nu a ieşit, cel puţin la nivel de percepţie, din mentalul viziunilor (geo)politice ruse sau occidentale. Dar pentru că nu mai suntem astăzi la finele unui război mondial (şi putem include şi Războiul Rece la această rubrică), acest tip de discurs nu se poate concretiza în mod nemijlocit. Cum se vede de la Chişinău o asemenea dezbatere? În primul rând, în termeni geoculturali, care se referă la apartenenţa la spaţii culturale extinse şi care furnizează, odată asumate, apartenenţă geopolitică şi politică. Una din ideile forţă ale Chişinăului la începutul anilor ’90 a fost că stânga Prutului nu este un spaţiu slav, nici istoric, nici etno-spiritual, nici lingvistic, în ciuda unei apartenenţe forţate la entităţi politice de această coloratură. În ciuda existenţei unor minorităţi slave sau slavizate, elementul predominant este cel latin. RM nu este Ucraina sau Belarus cu care, în termeni culturali, are în comun mai degrabă trecutul, respectiv, apartenenţa la URSS.

Asumarea acestei zestre identitare este astăzi în recul (inclusiv moştenirea „regimului Voronin”), iar campania electorală o face şi mai evidentă. La aproape 20 de ani de la declararea Independenţei, lideri politici cu pretenţii intelectuale nu au curaj să rostească numele limbii pe care o vorbesc, perpetuând formularea laşă şi ridicolă de „limbă de stat”. Obsesia partidelor politice cu minoritarii ruşi sau rusofonii din republică, în ciuda diferenţelor însemnate de pondere, sugerează iarăşi acelaşi trend. În realitate, soluţia pentru minoritari este indirectă: realizarea în RM a „efectului baltic”, respectiv implicarea minorităţilor rusofone în proiectul majoritar de integrare euroatlantică, devenit credibil şi ispititor pentru ei. Dar pentru ca un asemenea proiect să fie eficient, este nevoie, precum la baltici, de existenţa unei majorităţi cu identitate limpede. Şi tocmai această majoritate este pulverizată în RM de vinovata lipsă de asumare a unei identităţi etno-lingvistice. Problema nu este nici (numai) personală, nici (numai) de partid. A încerca să fentezi astăzi răspunsul la unele întrebări cruciale pentru prezentul şi viitorul RM este, dincolo de escrocherie culturală, un risc (geo)politic major – unul care se poate deconta negativ pentru viitorul unui spaţiu european prin destin, dar „slavizat” prin decizie politică.

Votul geocultural

Ce ar trebui să înţelegem, în final? În primul rând că, indiferent de ce se discută la nivelul cel mai mare, răspunsul local contează şi nu poate fi neglijat. Nu Medvedev sau Putin vor vota la Chişinău! Şi nimeni nu poate integra RM în UE împotriva voinţei ei, tot aşa cum nimeni nu poate impune federalizarea/transnistrizarea republicii dacă cetăţenii ei nu acceptă aşa ceva. În al doilea rând, că semnificaţia votului din 29 iulie nu este strict electorală. Sugerează, în substratul lui, şi o apartenenţă geoculturală, după aproape 20 de ani de post-sovietism în RM. În ultimă instanţă, nu poţi pretinde euroatlanticilor să te considere „sfera lor de influenţă” dacă tu te încăpăţânezi să le respingi valorile din patru în patru ani.

Un arab palestinian jurnalist la Jerusalem Post

iulie 12th, 2009

In ziarul National Post care a apărut la Toronto (11 julie 2009) este un articol semnat de Robert Fulford întitulat “The Palestinian’s man in Jerusalem”. In acest articol autorul reproduce ideile şi simţămintele unui ziarist Arab-Israelian, Khaled Abu Toameh care are o activitate jurnalistică de peste 20 de ani şi ale cărui vederi diferă mult de ceea ce lumea expectă să asculte de la cineva provenit din acest mediu.

Dânsul a venit în Toronto săptămâna trecută şi a vorbit cu câţiva jurnalişti. Este un Arab-Musulman provenit dintr-o familie în care tatăl e un Arab-Israelian iar mama este Palestineană. A studiat jurnalistica la Hebrew University în Jerusalim după care s-a dus să lucreze la ziarul “Al-Fajr” al PLO-ului. Dezamăgit că tot ce i-se cerea să scrie era numai propagandă, a început să lucreze ca corespondent din Israel pentru presa străină.

In ultimi opt ani de zile lucrează la “Jerusalem Post” ca specialist în problemele arabe. “Eu sunt un Arab Musulman şi singurul loc unde pot scrie sincer este în a Jewish Paper”, a declarat Khaled Abu Toameh.

In vederea sa, Abu Toameh consideră că procesul păcii început la Oslo în 1993 a fost o tragică eroare care s-a soldat numai cu câteva promisiuni şi a sucumbat în război. Atât evreii cât şi arabii au fost dezamăgiţi, primii pentru că securitatea statului a devenit mai iluzivă în interior, iar arabii pentru că nu au obţinut independenţa promisă şi nu s-a creeat un guvern onest care lucrează. In present palestinienii sunt divizaţi în doua tabere antagoniste: Fatah care deţine o fragilă forţă în West Bank şi Hamas, care controlează Gaza. Conflictul dintre ele a costat pe palestinieni aproape 2000 de vieţi şi nu sunt semne de încetare. Fatah deţine în închisori peste 900 de operativi Hamas, arestaţi mai mult pentru a lăsa lumea să vadă că luptă împotriva terorismului.

Lumea consideră Fatah ca fiind o organizaţie cu politică moderată, opusă radical Hamas-ului. Abu Toameh crede că nici unii, nici ceilalţi nu pot fi socotiţi moderaţi. Fatah sună în limba engleză ca moderaţi, dar în limba arabă sună tot atât de virulent anti-semită şi anti-americană ca şi Hamas. Amândouă fracţiunile opresează orice opinie moderată venită de oriunde. In opinia sa “aceasta nu e o luptă între cei buni şi cei răi. E o luptă între răi şi răi” Ar fi fost de dorit ca lupta să fie pentru ce e mai bine pentru Palestina şi palestinieni. “Dar ei se luptă numai pentru bani şi putere”, a spus Abu Toameh.

Lumea libera cheltueşte averi suportând Fatah în schimb pentru căteva discursuri retorice benigne, dar în interior, Fatah nu se bucură de un suport popular. Furturile oficialilor din Fatah, numai ocazional sunt raportate în West, iar locuitorii din West Bank au început să ia corupţia existentă ca lucru normal.

Lumea consideră că şansa păcii este limitată de noile aşezări evreești construite pe teritorile ocupate. Abu Toameh nu e de acord: “Aş fi dorit ca noile aşezări să fie problema” pentru că ea ar fi fost rezolvată de mult de către evrei. Dacă aşezările ar fi fost problema, atunci Gaza ar fi avut acum pace înca din 2005 când Israelieni şi-au retras forţele. Dar rezultatul a fost război; război între Palestinieni, război cu Israelul. “Adevăratul obstacol pentru pace nu e că Israelul construieşte noi aşezări, ci incapacitatea palestinenilor de-a avea un guvern. Există un partener din partea Palestineana care să discute pacea? Nu!”

Ce este de făcut? Abu Toameh gândeşte că Israelul trebuie să aştepte până când palestineni vor înceta să se omoare unii pe alţii şi să creeze o entitate politică credibilă cu care să discute. Atunci pacea ar fi posibilă.

Înghesuială redusă pe buletinele de vot în Republica Moldova

iulie 12th, 2009

Doar 10 partide politice au intrat în competiția pentru ocuparea celor 101 mandate de deputat în alegerile repetate din 29 iulie, cel mai redus număr de la declararea acum aproape 18 ani a independenței Republicii Moldova.

Cele 10 partide (în ordinea de pe buletin) sunt:

Partidul Comuniștilor (PCRM – cap de listă Vladimir Voronin)
Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD – Ghenadie Vaculovschi)
Alianța Moldova Noastră (AMN – Serafim Urecheanu)
Partidul Liberal (PL – Dorin Chirtoacă)
Partidul Liberal Democrat (PLDM – Vladimir Filat)
Partidul Democrat (PDM – Marian Lupu)
Partidul Național Liberal (PNL – Vitalia Pavlicenco)
Partidul Social Democrat (PSDM – Dumitru Braghiș)
Acțiunea Europeană (MSPAE – Anatol Petrencu)
Partidul Ecologist Alianța Verde (PEAEM – Vladimir Braga)

Au mai depus candidaturi independente Maia Laguta și Vladimir Bolotnicov, dar Comisia Electorală Centrală nu a validat cererile.

Alegerile au fost convocate ca urmare a eșecului parlamentului ales la 5 aprilie de a desemna un succesor la președinția Republicii Moldova lui Vladimir Voronin. Candidatul PCRM, premierul în exercițiu Zinaida Grecianîi a obținut doar 60 de voturi, fiindu-i necesare 61 (3/5) pentru alegere. Opoziția a boicotat scrutinul, invocând măsluirea alegerilor de la 5 aprilie.

Noutățile față de precedentele alegeri sunt apariția în fruntea listei PDM a fostului președinte al Parlamentului, Marian Lupu, demisionat din PCRM, includerea în lista PSDM pe locul doi a fostului premier Vasile Tarlev, lider al Uniunii Centriste (UCM) și retragerea în bloc a fostei conduceri a PPCD, în frunte cu Iurie Roșca, desemnat între timp vicepremier. Pe primele șapte poziții pe lista PPCD vor figura doar membri ai organizației de tineret a partidului.

Pragul electoral a fost redus de la 6 la 5%, ceea ce face posibilă intrarea în parlament, pe lângă PCRM, PL, PLDM și AMN, a altor partide, printre care PDM, PSDM și poate PPCD.

La 5 aprilie PCRM a obținut aproape 50% din voturi și 60 de mandate, PL și PLDM câte 13% și 15 mandate, iar AMN 10% și 11 mandate.

În timpul protestelor de stradă împotriva PCRM din zilele de 7 – 8 aprilie au decedat cel puțin trei persoane și sute au fost rănite. Clădirile președinției și ale parlamentului au fost avariate. Autoritățile au acuzat opoziția de tentativă de lovitură de stat cu ajutorul României, iar opoziția a acuzat pueterea de provocarea deliberată a acestor incidente.

Din celule stem a fost creata sperma artificiala

iulie 12th, 2009

Creată în premieră de către cercetătorii britanici de la Universitatea Newcastle, sperma artificială obţinută din celule stem ar putea oferi bărbaţilor infertili şansa de a avea un copil care să aibă aceeaşi moştenire genetică.

Celulele stem folosite în cercetare au fost preluate din embrioni în primele zile de naştere.

Profesorul Karim Nayernia, de la North East England Stem Cell Institute, a declarat la SkyNews că nu intenţionează să folosească descoperirea în scopul clonării umane.

Sperma produsa in laborator nu va fi folosită în acest moment pentru fecundarea unor ovule, deoarece procedura nu este autorizată de lege. Se speră totuşi că legislaţia va evolua suficient de repede şi această tehnică va fi validată, venind în ajutorul cuplurilor sterile care doresc să conceapă un copil şi care din punct de vedere genetic va fi al lor.

Păguboasa politică a apolitismului

iulie 12th, 2009

Ne apropiem cu paşi tot mai repezi de momentul în care vom alege, pentru un mandat de 5 ani, un nou preşedinte, până când vom şti încotro ar trebui să se îndrepte preferinţele noastre şi vom opta pentru una din cele trei variante posibile : reînscăunarea actualului pre¬şe¬dinte, ale¬gerea unor per¬soane trecute deja (de bine, de rău) prin ciurul politicii şi, în fine, a celor care, vorba românului, încearcă marea cu degetul, în virtutea principiului că încercarea moarte n-are sau că … nu se ştie de unde sare iepurele.

Dar nu la candidaţii deja intraţi în cursă sau potenţiali vreau să mă refer. Sigur că teoretic, nu este posibil ca din câteva milioane bune de români, să nu se găsească un pumn de candidaţi demni de încredere, cu care să mergi la sigur, cu ochii închişi, din care să-l alegi pe cel mai bun dintre cei buni ! Şi nimic nu este mai adevărat. Nimeni nu poate admite că au dispărut bărbaţii sau femeile adevărate, de mare valoare şi că nu ne mai poate reprezenta nimeni în cea mai înaltă funcţie din stat.

Numai că aici e cuiul lui Pepelea, bătut cu maiul şi nezdrun¬cinat de cine ştie când în bătătura românească şi care înseamnă, de fapt, politica cea mai păguboasă pentru tot omul, a neamestecului. În nimic şi nici unde şi cu atât mai puţin în treburile ţării. Candidaţii credibili, de valoare, care ar putea ridica prestigiul instituţiei prezidenţiale şi ar trezi speranţele pentru mai bine, tocmai ei stau deoparte, nu se implică, nu se amestecă. Din variate motive : ba că nu-şi bagă capul sub patrafir ori că nu-i interesează sau că nu se socot capabili pentru o asemenea funcţie, că sunt sătui de farisei, incompetenţi şi politicieni veroşi, cu care nu vor să dea mâna şi, mai ales, că ei nu fac nici un fel de politică. Ba mai îngroaşă şi numărul absenteiştilor.

Rezultatul este lesne previzibil : locul pe care ar putea candida aceşti oameni de valoare, credibili, capabili să mişte ceva în ţară sau să garanteze, cât se poate garanta, binele în viitor, este luat de candidaţi buni la orice, veşnic dispuşi să ocupe orice treaptă ceva mai înaltă în societate, tovarăşi de drum, de circumstanţă, incapabili de a se uita în propria conştiinţă şi, mai ales, să răspundă unei întrebări simple : oare se cuvine să candidez ? În locul unei asemenea întrebări ei apelează la subterfugii în care nici ei nu cred, invocă sarcini de partid, răspund gândului că nu sunt ei mai prejos decât nu ştiu cine, în timp ce alţii vor să se legene, fie şi pentru 3 sau 4 săptămâni, în caruselul unor iluzii dinainte pierdute, deşi ştiu foarte bine care va fi rezultatul.
Dovada cea mai bună a lipsei de motivaţie care îi mână în cursa prezi¬denţială pe cei mai mulţi este că aproape nici unul dintre cei în cauză nu-şi lansează propriul program, nu-şi expun planurile şi, mai ales, mijloacele prin care ar putea să le împlinească, ci se întrec în a sări la gâtul celorlalţi parte¬neri de cursă, le caută punctele slabe şi vulnerabilităţile, la gândul că dacă îi desfiinţează ori deschid, într-un fel, mintea alegătorilor, dezvelind aversul monedei pe care adversarii o scot la înaintare, drumul lor va rămâne deschis şi victoria asigurată.
Interesant este că nici unul dintre actualii candidaţi, şi probabil că nici cei viitori, nu iau în seamă şi foarte în serios starea de criză în care ne aflăm, din ce în ce mai ameninţătoare (staţi să vedeţi când vom ajunge fără bani de salarii şi pensiilor, că de unde să se mai umple visteria ţării ?!) având spe¬ranţa în bunul Dumnezeu care mai ţine cu românul şi-l mai scoate uneori din nevoie.

Din păcate, intrăm în cercul vicios amintit : cei capabili stau deoparte în neamestecul şi apoliticianismul lor comod, la adăpost de intem¬perii şi păgubos, eventual mulţumindu-se să critice sau să-i atace pe unii şi pe alţii, dar de multe ori nu fac nici atât. în timp ce aventurierii (că altfel nu pot fi numiţi), merg mai departe, visând la cai verzi pe pereţi.

Fără pretenţia că am emis puncte de vedere originale, nu înţeleg, totuşi, de ce instituţiile noastre fundamentale, puternice, precum academiile, unităţile de învăţământ şi cercetare, universităţile, instituţiile militare sau chiar cele religioase şi atâtea şi atâtea altele, care “mustesc” (iertată să-mi fie expresia) de profesionişti şi caractere de valoare, oameni care înţeleg mersul lucrurilor, pe care îi cunosc şi îi ştiu, nu i-au îndemnat şi nu i-au sprijinit pe aceştia către o candidatură credibilă şi de luat în seamă.

Este, fără îndoială târziu pentru un răspuns pertinent dar, cine ştie, poate mai învăţăm ceva pentru viitor.

Un fascist în Parlamentul European: Nick Griffin

iulie 12th, 2009
Nick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNPNick Griffin (stânga) și Andrew Brons sunt cei doi eurodeputați ai BNP

Liderul Partidului Național Britanic (BNP), Nick Griffin, proaspăt ales deputat în Parlamentul European, își dă periodic arama pe față: mai nou a sugerat scufundarea ambarcațiunilor care aduc imigranți în Uniunea European de pe continentul african. Și mai nou, a sugerat că Islamul este un “cancer” în Europa care poate fi înlăturat cu “chimioterapie”.

Lui Nick Griffin nu îi plac nici romii din România, el susținând că Marea Britanie are o problemă cu “țiganii români” care ar fi cerșetori și hoți de buzunare în Londra.

Griffin reușește să-și dea cu firma în cap de fiecare dată când încearcă să-și respectabilizeze partidul. Ultimele sale declarații au provocat respingere chiar din partea unor parteneri potențiali din Parlamentul European, cum ar fi Partidul Libertății din Olanda și Vlaams Belang din Belgia.

BNP are acum un singur aliat – JOBBIK din Ungaria, condus de Gabor Vona. Nici PRM-ul lui Corneliu Vadim Tudor și nici ATAKA din Bulgaria condus de Volen Siderov nu par interesați de o alianță cu Nick Griffin.

Griffin, altfel absolvent al Universității Cambridge, a încercat în ultima vreme să se prezinte ca lider al unui partid preocupat de soarta cetățenilor autohtoni albi, care sunt afectați de recesiune și îngrijorați de efectele imigrației.

Dar nu e greu de văzut că dacă pe din afară e vopsit gardul, înăuntru-i leopardul. BNP nu admite de pildă membri de altă culoare decât cea albă, iar acest lucru riscă să-l trimită în judecată pentru discriminare rasială.

Acest partid, ca și altele similare din Europa, a fost etichetat de extremă-dreapta. Dar majoritatea votanților, potrivit sondajelor, fac parte din clasa muncitoare, albi care în trecut votau mai ales cu Partidul Laburist. De altfel, BNP are politici mai degrabă de stânga în domeniul economic, care privilegiază etatismul.

Știu că în România, și chiar printre cititorii revistei ACUM mai există unii pentru care pericolul fascist sau neo-nazist sau de extremă-dreapta pare în continuare o sperietoare comunistă ca pe vremea războiului rece.

Poate că alegerea în Parlamentul European a acestor partide care incită în mod public la ură de rasă, religioasă și predică deschis intoleranța față de imigranți îi va face să reflecteze și să realizeze că pericolul comunist sau de extremă-stângă a dispărut de mult și că indulgența față de acești colportori au urii de rasă riscă să aibă efecte funeste.

Contactul intre cultura romana si cea maghiara la ora adevarului

iulie 12th, 2009

Daca as intreba pe orice roman si chiar pe orice maghiar azi: carui fapt se datoreaza prezenta atat a romanilor cat si a ungurilor in Ardeal, pana in acest secol, as primi raspunsuri foarte diferite. Sunt sigur ca romanii i-ar da cu lozinca „noi dacii, care de la Traian si Decebal cetire…” iar maghiarii ar incepe cu „sosirea romanilor din Balcani in secolul al XIV-lea…” Ambele raspunsuri ar de fapt la fel de false!

Nici unii si nici ceilalti nu au inteles importanta extraordinara a inceputurilor structurarii societatii in state. Pentru ca epoca popoarelor migratoare a fost excesiv de lunga si nu a putut lasa structuri sociale si umane bine echipate sa reziste pana in secolul al 11-lea, cand, la anul 1001 un eveniment extrem de important s-a intamplat: venirea la putere in Ungaria a primului adevarat rege crestin, cunoscut azi sub numele de Szent Istvan (Sfantul Stefan).

1. Domnia si coroana sfantului Stefan al Ungariei

Coroana sfantului Stefan a s-a pastrat in bune conditii, fiind trimisa in timpul razboiului nu la Moscova, cum au facut romanii cu Tezaurul Romaniei (pe care l-au trimis la „fratii nostri de credinta rusi”, romanii fiind obsedati de ortodoxeala) ci in SUA, departe de campul de razboi al Europei, iar aceasta coroana a devenit un simbol al supravietuirii si perenitatii culturii ungare.
Numele initial al acestui sfant Stefan a fost Vajk (vom mai intalni in istorie acest nume).; citeste vaik.

De ce acest sfant Stefan maghiar are o importanta atat de mare atat pentru maghiarii cat si pentru romanii din Transilvania? Pentru ca el a stabilit un principiu general, care a influentat timp de un mileniu viata oamenilor din aceata parte a Europei: „cu cat un tinut are mai multe popoare, cu atat este mai bogat”!

Ce-i drept in perioada nationalismelor, dupa anul 1815 cand Taylerand a stabilit la Congresul de la Viena principiul autodeterminarii nationalitatilor si popoarelor, acest principiu a fost numit de catre istoricii maghiari „Sfanta Prostie a Sfantului Stefan” Deoarece dupa parerea lor aceasta este adevarata cauza a existentei romanilor in Transilvania: faptul ca desi puteau fi alungati de-a lungul timpului, nu au fost alungati!
Unii istorici maghiari din Transilvania si acum o numesc la fel: sfanta prostie!

2. Istoria prelucrata a celor doua culturi

Am citit cu atentie istoria Ungariei si Istoria Romaniei, carti scrise din diferite perspective. Pot spune sincer ca tonul pe care este scrisa Istoria Ungariei de istoricii unguri mi-a facut mai multa placere decat tonul cartilor romanesti. Si totusi exista goluri mari in ambele parti.

Spre exemplu, mai multi istorici unguri au scris istoria Ungariei ca si cum existenta romanilor in zona este si a fost necunoscuta! Realitatea este alta. De exemplu chiar si caderea Ungariei la Mohacs are legatura directa cu principatele Romane. Regele Ungariei si Boemiei Ludovic al doilea se pare ca avea 19 ani pe atunci si era pasionat de jocuri de curte. In loc sa se pregateasca de razboiul cu turcii, el era pasionat de gasirea de mirese pentru domnul Moldoveu Stefanitza si pentru cel al Tarii Romanesti! O intreaga istorie galanta a urmat.
Totusi, la o prima citire, senzatia ca partea maghiara incearca sa descopere adevarul iar istoricii romani incearca sa evite anumite subiecte este pregnanta. De exemplu istoricii romani au evitat cu grija orice referinta la romanii din Sudul Dunarii, istorie pe care partea ungara insista copios.

De ce sa evitam anumite subiecte? Este pagubos!
Mai ales ca de multe ori realitatea apare sub nasul nostru fara multe eforturi. Este de exemplu foarte usor sa se arate ca istro-romanii au avut originea in Transilvania, iar nu cum sustin unii istorici maghiari, in sud. Pentru ca limba lor prezinta fenomenul de rotacism, necunoscut la aromani si megleno-romani, dar bine cunoscut in intreg tinutul locuit de romanii de la nordul Dunarii , din Maramures spre sud.

3. Interferenta acestor culturi

Ar fi greu de sustinut ca aceste doua culturi au fost tot timpul antagonice. Au si concurat, au si colaborat. In general zonele muntoase din Transilvaia (cu exceptia zonei secuiesti) au fost romanesti. Ungurii controlau vaile, iar slavii dealurile. Cu timpul slavii s-au topit mai ales in masa de romanidin munti. Unele studii au aratat,ca in cazul raului Bistrita, ca in munte raul se numea Repedea, in zona dealutilor numele era Bisreitza (slav) iar in campie, dupa colonizarea unor unguri-secui in Moldova el avea doua nume unguresti. Cu timpul populatia din zona muntoasa a expandat in singura directie posibila: spre campie.

In zona mixta romano-maghiara din Transilvania am constatat foarte putine frictiuni dintre populatiile pasnice romana si maghiara. Marea majoritate fiind romani, in ultima vreme romanii au avansat spre orasele apropiate (de exemplu Cluj-Napoca. la fel si ungurii spre orasele din secuime care nu cum mult in urma erau sate, ca Tg. Secuiesc, Miercurea Ciuc. Am discutat si cu unguri din acele zone mixte si i-am intrebat daca le e frica de romani. „In nici un caz” au raspuns razand. Romanii sunt pasnici.

4. Partea propagandistica

Inainte de primul razboi mondial, o propaganda intensa anti-romaneasca a izbucnit (controlata, in mod evident, de unele persoane interesate) dupa care romanii , mai ales cei din sud, ar fi „tigani”. Facand abstractie de rasismul acestei propagande, trebuie sa adaugam ca ea nu a avut succes de-a lungul timpului.

Concurenta politica de alta natura continua insa si azi, desi este cu mult mai putin acerba. Cu ani in urma, pe Wikipedia a aparut un articol foarte corect despre cele intamplate in cel de-al doilea razboi mondial in Transilvania. In lucrarile istoricilor maghiari s-a scris ca la cedarea Arddealului, o comisie mixta germano-italiana a constatat ca in timpul cedarii s-au produs multe iregularitati, din care ungurii au produs mai mult omoruri, iar romanii mai mult furturi. In mod subtil, aceasta constatare a fost retrasa din continutil articolului, desi este sustinuta in continuare de toti istoricii maghiari.

5. Relatiile romano-ungare, azi

Cu unele exceptii, tonul actual al istoricilor ambelor natiuni este cu mult mai moderat. Este adevarat ca in SUA, in cartile si brosurile turistice menite sa descrie Ungaria apar si sageti anti-romanesti (care lipsesc cu desavarsire in cartile de aceeasi natura publicate in edituri americane).De exemplu in ultimul ghid maghiar pe care l-am consultat, se scria complet fara legatura cu subiectul ca in 1919 trupele romane au furat „tot ce se putea misca din Budapesta”. Da, au fost furturi, de care sursele romanesti nu vorbesc deloc. Tacerea naste monstrii! Trupele armatei romane au furat toate vagoanele din gara Budapesta (dupa ce la randul lor au trebuit sa predea toate trenurile romanesti in urma „pacii lui Marghiloman” de la Buftea, cu putin timp inainte).

Dar ce uita sa spuna aceleasi surse este faptul ca in anul 1926 a urmat la Haga „procesul petantilor unguri” care a stabilit ce datoreaza Romania Ungariei pentru a plati acele furturi si pierderea proprietatilor magnatilor maghiari care nu au semnat juramantul de credinta fata de Romania. Reprezentantul Romaniei la procesul de la Haga a fost tocmai Nicolae Titulescu!

6. Acum si in viitor

Eu vad o tendinta din ce in ce mai clara spre impacare si respect mutual. cu toate micile incidente de parcurs.
Pe internet au inceput sa apara (pe youtube) clipuri video care arata si reversul monedei: faptul ca exista forte din ce in ce mai puternice care sustin intelegerea internationala romano-maghiara. Sa lasam la o parte clipurile video cu Trianonul, care sunt dusmanoase. In definitiv nu vad ce mare pierdere pentru Ungaria a fost faptul ca dintr-o tara avand doua treimi din locuitori de alta nationalitate, a ajuns o tara care este unitara, dar are o treime din suprafatza initiala. In epoca austro-ungara se spunea: „din trei maghiari unul este slovac (toth) altul este roman (olah) iar al treilea croat (horvath). Acum nu mai este cazul.

La nuit de l’hippogriffe VIII

iulie 12th, 2009

L’étoilerie

Le temps n’est pas le bout du rêve
il est du rêve

contempla l’hippogriffe
et le désert gémit au-dessous de lui
comme une âme
à travers des vécus d’abandon

le temps prit des étoiles de plus en plus
cette tempête de sable en arrière de l’espace
et l’effet qui en découla
dans toute la maladresse du hasard

le son était tour à tour choisi par l’espace informe
dévoré paisiblement
quand il perçut le frisson du sable

le prône céleste tomba
parmi les murs du vent
qui sont astreints foudroyants
en donnant la matrice de formes abyssales

les pensées de l’hippogriffe accouchaient
lentement
ses novas de la solitude

ELITELE ŞI PROBLEMA MODERNIZĂRII ROMÂNIEI 1. Paşoptiştii şi geneza statului român

iulie 12th, 2009

Izvoarele culturale franceze au influenţat procesul de formare al statului român modern. Franţa a jucat un rol-cheie în recunoaşterea internaţională a acestuia la 1859 şi la 1918. Este ştiut însă că Marea Revoluţie Franceză s-a preocupat de extensia socială a naţiunii, de recunoaşterea drepturilor juridice şi civice ale fiecărui individ, de promovarea libertăţii şi egalităţii, ceea ce a contribuit la formularea, explicarea şi asumarea cultural-juridică a noţiunii de cetăţenie. Citoyenneté a fost conceptul-cheie în jurul căruia s-a coagulat identitatea social-politică, adică, naţiunea franceză modernă şi contemporană. Deoarece limba franceză a fost relativ repede şi bine însuşită de elitele româneşti, s-a răspîndit opinia conform căreia România e o ţară francofonă, Bucureştiul e \”micul Paris\”, iar identitatea naţională e una îndatorată modelului francez . Într-adevăr, mesajele Revoluţiei Franceze au avut un oarecare ecou în Principatele Române, motivînd dorinţa elitelor de a înnoi sistemul politic.

În contextul în care o mare parte a intelighenţiei române a studiat la Paris, iar Franţa a contribuit la recunoaşterea internaţională a Unirii Principatelor, firesc era ca România să preia de la aceasta legislaţii, construcţii instituţionale, principii filozofico-pedagogice şi cultura identităţii statal-politice. De ce nu s-a întîmplat astfel? De ce naţiunea română nu a devenit una civică, aidoma celei franceze? De ce colectivitatea română a fost şi mai e definită prin noţiunile de neam, popor, etnie, termeni ce trimit la istorie, tradiţie şi cultură şi nu prin acelea de emancipare, libertate individuală, egalitate socială – ca în cazul Franţei? De ce naţiunea română e o naţiune culturală şi nu o naţiune a cetăţenilor, aşa cum e cea franceză? De ce un segment social reprezentînd majoritatea României a fost ignorat sau exclus de la treburile publice? Cum se explică absenţa binelui de obşte din idealurile şi comportamentele intelectuale şi politice româneşti? Dar complexele de superioritate ori inferioritate faţă de „străin”, faţă de „celălalt”?

Modernizarea românească privea mai ales elitele şi mai puţin masa populaţiei. Chiar şi modul de a gîndi al vîrfurilor culturale şi politice era rareori similar celui occidental. Reformele europene au coabitat pe tot parcursul secolului al XIX-lea cu practicile vechii administraţii. Justiţia combina legile inspirate de reformele iluministe occidentale cu recomandările derivînd din textele religioase. Cultura politică a paşoptiştilor români substituia noţiunile fundamentale de libertate şi egalitate promovate de Marea Revoluţie Franceză cu acelea de “dreptate” şi „frăţie” . Libertatea presupunea formarea calităţilor individului, autoconducere, responsabilitate, capacitatea de a reflecta şi de a decide. În locul unei culturi individuale bazate pe libertate în sensul conferit noţiunii de cultura iluminist-occidentală, gîndirea politică românească a preferat vechea cultură colectivă sau, în cel mai fericit caz, orientarea ambivalentă. În felul acesta, ea şi-a diminuat şansele unei rapide şi eficiente modernizări sociale. Inspirată de biserica bizantină, cultura colectivă a amînat participarea celor mulţi la treburile publice.

Absenţa contractului social, inexistenţa opţiunii politico-economice alternative, ordonarea vieţii în funcţie de tradiţiile colectivităţii şi nu în funcţie de alegerile individuale au întîrziat modernizarea şi integrarea europeană a societăţii româneşti . Formarea gîndirii politice utile modernizării şi promovării democraţiei era aproape imposibil de imaginat în contextul în care România avusese pînă la mijlocul veacului al XX-lea o populaţie majoritar rurală, exclusă de la treburile publice. În epoca formării statului naţional, idealul vechii boierimi se exprima prin dorinţa acesteia de a-şi trimite copiii la studii în Occident şi de a-şi păstra influenţa asupra noii clase politice. Purtînd însemnele unei distincţii faţă de majoritatea locuitorilor ţării, noua elită va formula programele politice paşoptiste şi postpaşoptiste în acord cu propriile viziuni şi cu interesele familiilor din care provenea. Ea avea să reprezinte o categorie socială familiarizată cu valorile occidentale, una care va cocheta cu ideea de Europa şi cu promovarea principiilor europene în cultura română. Aceeaşi elită va încerca să adapteze mesajele Vestului la condiţiile Estului, evitînd o despărţire bruscă de Vechiul Regim. Ea va motiva ignorarea drepturilor individuale prin subsumarea intereselor particulare idealului colectiv, iar pe acesta din urmă îl va defini drept ideal naţional.

Pe de altă parte, prin comportamentul ei, amintita elită ne invită să vedem cum anume şi-au făcut loc în viaţa publică delimitările pe criterii sociale, cultural-religioase şi economice; de ce ţărănimea României nu a beneficiat de o instrucţie alternativă, de una necesară emancipării; de ce societatea oamenilor simpli nu a avut la îndemînă o justiţie corectă, respectiv, de ce nu a funcţionat o egalitate a cetăţenilor în faţa legii; de ce pe parcursul unui secol de la începutul modernizării a fost ignorată urbanizarea satului, instrucţia în temeiul normelor civice, formarea limbajelor social-politice în sens occidental şi a conştiinţei critice.

Într-unul din viitoarele răspunsuri privind locul României şi genul relaţiilor şi înrudirilor ei cu Europa vor trebui luate în considerare diversitatea influenţelor: bizantină, sud-slavă, turcă, rusă, austriacă, germană şi franceză . Adică tot ceea ce a concurat la geneza unei culturi identitare cu vocaţie creativă. Situarea românilor între Orient şi Occident a contribuit la geneza unor valoroase opere literare, artistice, ştiinţifice şi chiar a unor curente de avangardă pentru cultura Europei şi pentru cultura universală. Pe de altă parte, multiplele influenţe invocate au creat ambivalenţe ce se puteau regăsi într-una şi aceeaşi idee naţională, dar şi categorii sociale şi culturi comunitare situate la poli opuşi, împiedicînd adaptarea României la standardele identitar-politice ale Europei.

În numărul viitor: Ardelenii şi geneza gîndirii politice ambivalente

Speranţa e în tineri?

iulie 12th, 2009

Am dat titlul de mai sus primului articol scris de mine în condiţiile eliberării postdecembriste a presei, pe 23 decembrie 1989.

Dar nu purta semnul întrebării, ci pe cel al unei exclamări entuziaste şi pline de speranţă. Am crezut asta mereu, cu gândul la o anume puritate a vârstei, la ataşamentele slabe ale tinerilor faţă de lumea pe care o părăseam atunci. Am crezut-o chiar dacă, în toamna lui 1990, luându-i un interviu la Paris, regretatul Al. Paleologu m-a tras de mânecă, explicându-mi că tinereţea nu este o valoare în sine, ci doar un dat, că e foarte important ce face cineva cu tinereţea de care se bucură. Deşi, raţional, îmi dădeam seama că are dreptate, m-am comportat mereu ca şi cum n-ar fi avut. Am crezut, chiar dacă părea absurd. Şi am acţionat în consecinţă, încurajând, sprijinind, semnalând măcar orice tânăr în care radiografiam ori bănuiam anumite calităţi, unele daruri.

Trebuie să recunosc, după douăzeci de ani, că, dacă în alte domenii – literatură, arte, cărturărie – s-a mai întâmplat să am dreptate, în ce priveşte politica, m-am înşelat aproape în totalitate. Nu ştiu dacă din pricina mecanismelor de selecţie ale partidelor ori din pricina efectului lor deformator implacabil, „întinerirea“ vieţii politice a înregistrat un eşec glorios, juniorii aliniindu-se grabnic seniorilor. Acum e imposibil să înregistrezi vreo diferenţă între agresivitatea verbală a unor Guşă, Boureanu, Lavinia Şandru, Elena Udrea sau Ponta şi cea a „bătrânilor“ domni Năstase, Mitrea sau Berceanu. EBA stâlceşte limba română cu aproape acelaşi talent ca şi primarul sectorului 5, deşi teoretic a trecut prin mai multe şcoli decât dl Vanghelie.

În cazul Ridzi, coalizarea prostească în jurul cheltuitoarei şi obraznicei doamne ministru nu a cuprins nepermis de multă vreme doar conducerea partidului şi organizaţia de femei a PDL, ci şi pe junii partidului. Dl Boureanu, cu spectacolele sale de prost gust şi insultele fără frână, nu are nici un motiv să fie gelos pe dnii Vadim Tudor şi Becali, i-a ajuns voiniceşte din urmă. Eforturile dlui Sever Voinescu de a apăra ceea ce e de neapărat, gesturile dnei Ridzi, pe mai toate televiziunile, sunt măcar consternante. Spre cinstea lor, dl Cristian Preda mai spală onoarea tinerilor, iar dna Monica Macovei pe cea a femeilor din PDL. Doar să nu se trezească loviţi în moalele capului cu „disciplina de partid“! Domnii Chiuariu şi Adomniţei încă produc coşmaruri!

Că un partid se dovedeşte a fi la fel ca şi celelalte era de aşteptat, numai naivii incurabili şi-au făcut iluzii. Că întinerirea clasei politice, la nivelul tuturor partidelor, a ajuns într-o fundătură mi se pare mult mai grav. E clar că, în 20 de ani de pluralism politic, după mai multe rotaţii la guvernare, am reuşit să producem o clasă politică a cărei principală calitate este autoreproducerea. Chiar când este dispusă să accepte „sânge proaspăt“, are mecanisme infailibile pentru a-l „strica“. Nici nu mai cred că avem o soluţie politică, instinctul de autoconservare este atât de puternic încât aceşti ipochimeni nu vor risca nimic, de teamă să nu-şi taie craca de sub picioare. Din afara câmpului, în afara soluţiei revoluţionare – revoluţiile sfârşesc prost la noi! -, ar fi naşterea societăţii civile. Din păcate, într-o societate incapabilă de orice acţiune în afara absenţei la vot!

Soluţia reală la cazul Ridzi: desfiinţarea ministerelor-parazit

iulie 12th, 2009

O minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale.

Ronald Coase, deţinător al Premiului Nobel pentru economie, spunea odată că dacă guvernul s-ar apuca să finanţeze organizaţiile de cercetaşi prin proiecte de ajutat doamne în vârstă să treacă strada, atunci: în mod sigur, o parte din bani n-ar ajunge deloc la organizaţiile de cercetaşi; multe dintre persoanele asistate n-ar fi nici doamne, nici în vârstă; componente ale programului ar consta în interzicerea completă de a traversa străzi aglomerate de către babe; iar finalmente numărul victimelor de accidente rutiere ar fi mai mare, pentru că babele ar traversa în grabă şi pe furiş, ferindu-se mai mult de cercetaşii vigilenţi decât de maşini.

Ca atare, stimaţi concetăţeni, este puţin tardivă indignarea noastră acum în cazul Ridzi, descoperind că un minister toacă banii noştri pe chermeze, şantanuri şi şuşe distractive la Marea Neagră. Trebuia să ne opunem atunci când a fost creat, cu misiunea explicită de a desfăşura asemenea activităţi pur comerciale, cu impact greu de măsurat şi concurând neloial operatorii privaţi existenţi, activităţi care n-au nicio legătură cu funcţiile de bază ale statului: lege şi ordine, infrastructură publică, asistenţă socială pentru cei în nevoie etc. Acum n-am aflat decât că acest minister face ce lam lăsat noi să facă – show-uri şi trosneli studenţeşti – cu toate defectele de organizare asupra cărora Ronald Coase ne avertizase din vreme: ineficienţă, deturnare de scopuri, scurgeri de fonduri în buzunare private.

Dna ministru are de dat socoteală, şi probabil că va da, chiar dacă adversarii săi, mirosind o pradă uşoară, s-au repezit şi au făcut greşeala tactică de a sesiza simultan parlamentul şi procuratura. Vom afla unde au ajuns banii ăia şi pe ce căi. Dar întrebarea mea e alta: dacă infama scenă în chestiune nu ar fi costat 75.000 euro, ci doar 7.500, sau chiar 750 euro, nu ar fi fost şi aşa prea mult? Adică o cheltuială ce nu trebuia făcută deloc, pentru că rostul statului este de a furniza bunuri publice şi a asigura o plasă de siguranţă pentru dezmoşteniţii sorţii, neputincioşi şi orfani, nu de a subvenţiona concerte pentru hăndrălăi perfect sănătoşi şi apţi de muncă, ce pot foarte bine să se distreze cu bani din propriul buzunar?

Cele două contraargumente care ni se servesc de regulă aici – că şi prin ţări vestice există asemenea programe, iar ministerul are o contribuţie importantă la rezolvarea problemelor tinerilor români – sunt vax-albina. În Europa, se aruncă mulţi bani pe fereastră, dar poate ei au de unde; pentru noi, asemenea prostii tip UE sunt pur opţionale. Iar pentru acţiuni educative sau economice există, slavă Domnului, un minister al Învăţământului care poate dezvolta programe de educaţie nonformală, precum şi ministere de Economie, Muncă şi Finanţe unde se pot discuta (dacă e cazul, deşi eu cred că nu e) politici pro-antreprenoriale sau fiscale, ţintind acest grup socio-demografic. Acesta, sau altele: n-am auzit pe nimeni să fi propus până acum ministere ale Pensionarilor, Casnicelor-cuopt- clase sau Femeilor-din-rural, cu toate că aceste grupuri au probleme de integrare şi participare în societate mult mai mari ca tinerii.

Logica se aplică şi altor ministere, pe care le vedem permanent în căutare disperată de obiectul muncii, justificabil şi altfel decât prin presiunea unui grup de lobby – ca la Ministerul Turismului. În afară de funcţia de a da clasificaţii hotelurilor, îndeplinită oricum execrabil şi corupt (vezi proliferarea aiuristică de stele şi margarete), nici acestei structuri nu-i este clar cu ce ar trebui să se ocupe. Promovarea turismului este o metaforă mălăiaţă ce ascunde faptul că ministerul nu are instrumente concrete la îndemână, altele decât de a face presiuni la guvern pentru a trata preferenţial industria hotelieră (misiune îndeplinită la TVA), fără să fie clar cu ce este ea mai meritorie decât cele de textile, consultanţă sau de umplut sifoane, în afara faptului că aceia n-au un minister dedicat în exclusivitate lor. În rest, acţiuni comerciale şi PR cu rezultate greu cuantificabile, plătite din bani publici, exact ca la Tineret şi Sport, deci cu acelaşi potenţial de iregularităţi şi scandal.

Premierul Boc ar face bine să profite de oportunitatea oferită de această dezbatere – care dincolo de aspectele punctuale şi personale, are o semnificaţie mai adâncă, după cum am arătat – şi să desfiinţeze cele două ministere menţionate. Pentru echilibru politic în coaliţie, aceeaşi soartă trebuie să o aibă şi Ministerul pentru IMM: indiferent de ce tip de companii e vorba, ca şi mai sus, instrumentele pentru îmbunătăţit mediul de afaceri se află la Premier, Economie şi Finanţe, fără să fie nevoie să facem câte un minister pentru fiecare categorie de business sau firmă.

Aşa cum criza economică e şi o bună oportunitate pentru a eficientiza economia, tot aşa câte o minicriză politică poate fi folosită pentru a începe, în fine, reforma radicală a administraţiei publice centrale. Asta, dacă premierul are curajul politic de a înfrunta minoritatea gălăgioasă, din sectorul public şi cel privat, ce beneficiază acum de pe urma ministerelor-parazit.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro

Adevăr şi Reconciliere (II)

iulie 12th, 2009

Primul pas pe drumul procesului de reconstruire a societăţii în perioada post-totalitară este mărturisirea şi investigarea trecutului.

Joachim Gauck, fostul comisar federal special pentru analiza dosarelor Stasi, a descris superb procesul: „răscolirea cenuşei trecutului”. El a continuat afirmând că „reconcilierea cu un astfel de trecut poate fi realizată nu doar prin jelire, ci mai ales prin intermediul dialogului şi al discuţiei”. Profesoara de ştiinţe politice Gesinne Schwann a vorbit despre forţa distructivă a tăcerii. În acest sens, Charles Villa-Vicencio a definit reconcilierea drept „operaţiunea prin care indivizii şi comunitatea îşi creează un spaţiu în care pot comunica unii cu ceilalţi, în care pot începe anevoiosa muncă de a înţelege” istoria dureroasă.

În concepţia sa, „justiţia este activitatea de emancipare a naţiunii” cu ajutorul unei culturi a responsabilităţii. Charles Villa-Vicencio consideră că justiţia reparatorie îşi concentrează atenţia în primul rând asupra victimelor, oferindu-le posibilitatea de a-şi spune povestea, de a da voce propriilor suferinţe. Scopul este dublu: pe de o parte, istoria victimei este astfel oficializată, devine parte integrantă a memoriei colective a comunităţii. Ceea ce era poate doar un fapt ştiut se transformă într-o istorie recunoscută şi exemplară.

Mai mult decât atât, impunerea obligaţiei făptaşilor de a mărturisi şi de a-şi prezenta scuze legitime victimelor reprezintă o modalitate de reaminti acestora din urmă responsabilitatea lor morală. Asemenea acte de expiere îl repun pe făptaş în rolul de agent moral al societăţii. Intenţionalitatea, motivele contingente îşi pierd relevanţa atunci când sunt confruntate cu obligaţia de a justifica raţional propria samavolnicie. Eliberarea prin cuvânt şi demnitate, atunci când este posibilă, devine un panaceu pentru durere şi dorinţa de răzbunare şi, totodată, previne formarea a ceea ce Hannah Arendt a numit „gropile uitării”.

Villa-Vicencio apreciază că acest model de dreptate informal-narativ este o metodă de „a pătrunde în minţile făptaşilor, fără ca aceia care au încălcat normele coexistenţei sociale să scape de condamnarea publică a societăţii”. Memoria şi actul de rememorare ca vast fond al istoriei colective compensează circumstanţele politice specifice momentului tranziţional. Reconcilierea nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale („moral absolution”). Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic.

Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. În consecinţă, înfiinţarea unei Comisii pentru Adevăr (ceea ce consider că a fost şi CPACDR) reprezintă un act de mediere între construirea statului postdictatorial legitim şi finalizarea, ori măcar demararea, actului judiciar. Prezentul tranziţiei poate fi un compromis, dar el trebuie să fie în mod fundamental condiţionat de cunoaşterea trecutului criminal şi de recunoşterea adevărului moral pe care trebuie construită societatea.

Consider, aşadar, perfect îndreptăţită concluzia lui Charles Villa-Vicencio, şi anume că adevărul pe care o astfel de Comisie îl face public şi oficial este nu doar filtrul de evaluare („working through”) a regimului anterior, dar şi criteriul de limitare şi încadrare ale compromisului din perioada de tranziţie. Judecata istorică şi memoria împărtăşită oferite de o astfel de Comisie pot deschide drumul către o realiniere politică posttranziţie. Întrun final, se poate afirma că se naşte o nouă solidaritate care impune obiective politice dincolo de priorităţile perioadei în care scopurile principale sunt vindecarea comunităţii şi ireversibilitatea vechiului regim.

Înlocuirea unui regim criminal cu o democraţie fondată pe dreptate, toleranţă, încredere şi adevăr poate fi dusă la bun sfârşit numai prin asumarea şi dezvăluirea responsabilităţilor individuale şi politice, numai odată cu o renaştere socială fundamentată pe o reală reformă sistemică. Semnificaţia scrierilor şi implicării civice a lui Charles Villa-Vicencio pentru România poate fi sintetizată pe linia a ceea ce am accentuat de nenumărate ori în propriile mele intervenţii publice din ultimii ani. O revoltă veritabilă înseamnă să spui Nu minciunii, infamiei, urii şi persecuţiei, oriunde acestea se află la putere.

Pentru a pricepe cum poate fi apărat Binele, este necesară continua rememorare a infernului. Doar memoria şi istoria pot furniza responsabilitate, justiţie şi expiere. Charles Villa-Vicencio ne poate învăţa, aşa cum au făcut-o şi disidentii est-europeni, aşa cum ne-au îndrumat gânditorii antitotalitari Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca în România, că reconcilierea şi vindecarea unei naţiuni mânjită de mocirla plină de sânge a răului depind de recunoaşterea şi non-negociabilitatea demnităţii umane ca adevăr moral primordial al noii societăţi.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Concurs de criză: o idee, o cină, o ordonanță

iulie 12th, 2009

De ce nu cred in Programul anticriza propus de PSD? Pentru un program serios anticriza, orice politician sau economist are nevoie de cel putin trei calitati: anticipatie, curaj si caracter. Pe scurt de RESPONSABILITATE si de VIGILENTA BUGETARA.

Propunerea PSD este o tentativa esuata din toate aceste puncte de vedere:
– reactiva si exact pe invers la un program asumat de comun acord in alianta PSD-PDL,
– lasa prin natura propunerilor populiste imposibil de atins in actualele conditii de contractie economica severa,
– lipsita de realism si de viziune pe termen lung din perspectiva costurilor care vor apasa si mai dur asupra deficitului bugetar in anii urmatori. Adica o datorie creata acum, pe spinarea contribuabililor si a generatiilor urmatoare.

Sa va dau cateva exemple concrete dupa care sa trecem la concurs.

Mai avem nevoie de un alt program pentru case, atata timp cat exista deja trei astfel de programe: Prima Casa (proaspat lansat), casele sociale si casele pentru tineri disponibile prin ANL? Nu.

Frana la reducerea TVA pentru alimente scriam exact acum un an aici: http://www.hotnews.ro/stiri-opinii-3412346-frana-reducerea-tva-pentru-alimente.htm. Reducerea TVA la alimente la 5% va alimenta speculatiile de pe piata, iar efectele sale nu se vor arata asupra buzunarului consumatorului de rand prin reducerea preturilor pe piata, ci se va regasi in profitul supermarketurilor.

Fondul de dezvoltare din privatizare a fost deja irosit de catre guvernele din ultimii noua ani de crestere economica continua.

Renuntarea la impozitul forfetar nu mai poate intoarce acum pe piata firmele care au fost radiate din cauza sa.

Despre renuntarea la cota unica nu spun decat ca ar fi o grava eroare.

Solutiile de fond anticriza stau, in opinia mea, pe doi piloni: doua treimi din eforturile guvernului actual sa se concentreze pe reducerea cheltuielilor publice, iar o treime pe cresterea veniturilor bugetare. Sunt suficiente oare masurile anticriza fiscale? In zona euro dobanda de politica monetara este de 1%, iar in Romania de 9%. Cred ca una din cheile relansarii economice la noi este sa nu mai concentram erforturile doar pe politica fiscala, ci si pe cea monetara. Perfuziile si tuburile de oxigen alese gresit pentru economia reala au un singur sfarsit. Fatal!

Concurs de criza. Va provoc sa contruiti in loc sa asistati pasivi la ce se intampla in Romania sub criza. Sunt convinsa ca niciun guvern postedembrist nu poate scapa de critica, dar sunt la fel de sigura ca unele idei ale celor guvernati pot fi mai bune ca ale celor care guverneaza. Exista o singura problema: ideile voastre nu ajung la noi. De aceea lansez acest concurs-experiment care va dura o luna. Astept saptamanal masuri anticriza, iar autorul celei mai interesante idei va fi invitat sa discutam propunerea la cina in biroul meu de la Guvern. In situatia in care aceasta initiativa poate ajuta, promit sa ma bat pentru a o transforma in ordonanta de urgenta. Asadar, vor fi patru intalniri la cina din care sper sa se nasca o ordonanta de urgenta care sa completeze programul anticriza. Va astept.

Nota: In cazul in care sunteti in alt oras va decontez drumul sau va fac eu o vizita. In cazul in care niciuna dintre propunerile saptamanale nu va fi acceptabila , atunci voi scrie de ce a trebuit sa iau cina singura. Am incredere ca puteti! Trebuie doar sa ma convingeti.

Andreea VASS este Consilier Personal al Prim-Ministrului

Între Fanar si Bruxelles: originalitatea democrației românești

iulie 12th, 2009

Agenda publică internă va fi dominată în următoarele şase luni de chestiunea alegerilor prezidenţiale, la concurenţă cu planurile de combatere a efectelor crizei economice. Pentru moment, este dificil de estimat dacă acest nou episod din lunga serie de consultări ale corpului electoral care s-au derulat în ultimii cinci ani va aduce stabilitatea politică necesară în momentele dificile prin care trecem cu toţii, sau va genera noi crize politice şi instituţionale.

Nu doresc să propun o analiză a profilului unui candidat sau altul sau a forţelor care-i susţin,, susceptibilă de concesii în favoarea opţiunilor personale. Este suficient să menţionez că nici de data aceasta n-am reuşit să ieşim de sub efectul tragediei invocate în 2004 de actualul preşedinte, în sensul că potenţialii candidaţi mai bine plasaţi în opţiunile alegătorilor şi-au început cariera în realităţile tulburi ale ultimilor ani ai regimului comunist sau la începuturile tulburi ale democraţiei postdecembriste, prea originală pentru a fi şi funcţională.

Dimensiunea spectaculoasă va fi asigurată probabil de prezenţa candidaţilor exotici sau antisistem, din cei cu care am început să populăm şi hemiciclul Parlamentului European şi pentru care dificultăţile economice înseamnă imbolduri suplimentare, într-o luptă pierdută totuşi înainte de a fi dată. Ceva lipseşte în această campanie aflată într-o fază preliminară, diferenţierea maniheică cu care ne-am obişnuit să operăm în ultimii ani, diferenţa între ai noştrii şi ai lor, între postcomunişti şi reformişti, între cruciaţi şi corupţi.

Nu este vorba de schimbarea substanţei dezbaterii datorate integrării forţelor politice locale în marile familii ideologice europene sau de aplatizarea oarecum obiectivă a tensiunilor, în contextul unei guvernări de largă coaliţie. Avem de-a face cu o criză a entuziasmului pentru cauzele publice în general şi cu diminuarea încrederii în instituţiile şi procedurile democratice. Această evoluţie poate fi sesizată nu doar prin simpla analiză a participării cetăţenilor la procesul electoral, ci şi prin maniera în care aceeaşi cetăţeni se raportează la administraţia locală şi la serviciile publice.

Discursul propus de forţe ale societăţii civile şi propagat cu insistenţă de Media caută să identifice responsabilitatea pentru reculul democraţiei româneşti în conduita clasei politice în ultimele două decenii, în incapacitatea acesteia de a se reforma şi a imprima un ritm mai alert de modernizare a ţării pe care au guvernat-o. O astfel de prezumţie, cu tot potenţialul ei subversiv şi cu toată suficienţ pe care o încorporează, este extrem de convenabilă pentru majoritate, pentru că elimină responsabilitatea individuală şi pe cea a comunităţii în relaţie cu procesul politic şi cu actul guvernării.

Este şi va fi totdeauna convenabil să formulezi acuzații abstracte la adresa unei clase politice ineficiente sau corupte şi să ignori faptul că aceasta din urmă este parte integrantă a naţiunii, cu calităţile şi limitele sale. În Europa contemporană, spaţiul public, ca şi cel economic, este guvernat de legea cererii şi a ofertei. Avem dreptul să reproşăm administraţiei pe care o învestim periodic cu încrederea noastră lipsa de viziune în articularea proiectelor de dezvoltare şi guvernarea ineficientă, dar în ce măsură i-am pretins cu adevărat aceste calităţi atunci când cadrul instituţional ne-a oferit ocazia de a exercita dreptul de a alege?

Societatea românească postcomunistă şi-a asumat paradigmele occidentale în aceeaşi măsură cu suprastructura decizională pe care a generat-o. Controversele interminabile dintre adepţii terapiei de şoc şi cei ai transformării graduale a economiei etatiste s-au stins, dar pentru agenţiile de raiting şi instituţiile financiare internaţionale este evident defazajul care ne separă de statele din zona emergentă. Discursul de investitură a guvernului venit la putere în decembrie 2004 clama sfârşitul tranziţiei şi intrarea într-o nouă fază de dezvoltare, generată de stimularea iniţiativei private şi a competiţiei creative.

Marşul triumfal pe calea dezvoltării a încetinit odată cu aderarea la Uniunea Europeană, singurul proiect cu adevărat important pe care am reuşit să-l asumăm cu o unanimitate măcar formală. Efectele benefice ale integrării europene s-au pierdut în bună măsură datorită incapacităţii noastre de a asimila exigenţele spaţiului civilizaţional în care tocmai ne-am câştigat dreptul de cetate. Cu toate controversele care dau substanţă dezbaterilor asupra construcţiei europene, aceasta din urmă a fost la origine un proiect al oamenilor politici care au supravieţuit experimentelor totalitare de la mijlocul secolului XX şi al tehnocraţilor care au asigurat participarea mediului economic şi a celui academic. Tocmai absenţa acestei din urmă categorii din procesul de luare a deciziilor face integrarea noastră europeană incompletă şi lipseşte societatea de rezultatele unor politici publice performante.

Structurile politice româneşti continuă să fie tributare practicilor premoderne de exercitare a puterii, cu un centru hipertrofiat de cadre devotate conducătorului, tentat de controlul absolut asupra resurselor societăţii şi de distribuirea lor în beneficiul unor acoliţi. Obedienţa continuă să fie principalul criteriu de promovare în ierarhiile de partid, iar specialiştii, atâţia câţi mai au temeritatea să se implice în viaţa cetăţii, sunt plasaţi în poziţii de consultanţă, în cazul fericit în care nu fac obiectul unor represalii din partea sistemului. Sistemul este însă rezultatul complicităţii noastre, a toleranţei vinovate cu care-i tolerăm abuzurile şi ineficienţa.

Electoratul concurează cu aleşii săi prin cinism şi iresponsabilitate. Cum altfel s-ar putea justifica faptul că regiunile cele mai sărace ale României sunt administrate de aceeaşi oameni sau, mai grav, de o generaţie de succesori aleşi de aceeaşi feudatari? Actuala criză economică este o bună ocazie pentru a ne contempla incapacitatea de a reacţiona în manieră rezonabilă în faţa provocărilor. Chiar dacă la nivel oficial se invocă până la saturaţie penuria de resurse, satele şi oraşele ţării au demarat o serie nesfârşită de festivităţi, serbări populare, pelerinaje şi hirotoniri.

Pasiunea cu care trăim fiecare clipă de parcă ar fi ultima aminteşte mai curând de tradiţia noastră bizantină decât de pragmatismul şi sobrietatea europeană. Dacă oficialii de toate categoriile sunt blamabili pentru această perpetuă Walpurgis Nacht, nimeni nu-i forţează pe contribuabili să ia parte la aşa ceva. Am avut recent un exemplu de sobrietate manifestat într-o societate mai prosperă decât a noastră, ceremoniile dedicate zilei naţionale a Statelor Unite, care sunt azi mai curând ţara lui Stiglitz şi Geitner decât a preşedintelui Obama.

Câtă vreme vom continua să credem că profesioniştii nu pot aduce voturi, sau că ei trebuie să se regăsească în ultima treime a oricăror liste de candidaţi nu putem aştepta nimic nici de la schimbarea sistemului electoral, nici de la schimbarea generaţiei politice. Conduita recentă a unor politicieni tineri, prezumaţi ca fiind mai puţin virusaţi de rutina vechii şcoli de cadre, este de natură să pună capăt speranţelor celor care nu înţeleg faptul că reforma clasei politice este literă moartă în absenţa unei resuscitări a valorilor cetăţeneşti. Dacă nu vom înlocui clientelismul cu meritocraţia şi beizadeaua cu profesionistul şi dacă publicul va continua să se lase sedat de drogurile uşoare servite de politicieni întâmplători, România nu va deveni nici a şaptea putere economică a Europei, nici un beneficiar al oportunităţilor create de criza economică, ci va fi cu siguranţă victima ei.

ASTROM la ceas aniversar!

iulie 12th, 2009

Ediţia specială a \”Orei Vesele\” româneşti, care va avea loc miercuri, 22 iulie între orele 18-21 la barul Current (1215 Connecticut Avenue, NW, Washington, DC 20036), va marca aniversarea a trei ani de la iniţierea acestei întîlniri lunare a Asociaţiei Studenţilor şi Tinerilor Profesionişti din România (ASTROM). Creată cu dorinţa de a reuni românii aflaţi la studii, schimb de experienţă, sau cei care locuiesc şi muncesc în zona capitalei Americane, “Ora Veselă” şi-a propus de la bun început sa creeze o admosferă de prietenie, de ajutor reciproc, de schimb de idei între cei care se află departe de ţară, temporar, sau definitiv.
Datinile şi sărbătorile româneşti sînt adesea amintite în cadrul acestor întîlniri, iar oaspeţi de seamă ai comunităţii romîneşti au participat adesea ca şi invitaţi speciali!
La aniversarea a celor trei ani, organizatorii vor fi onoraţi de prezenţa Excelenţei sale, Ambasadorul României la Washington, domnul Adrian Vieriţa, care este la a doua întîlnire de acest gen cu tinerii studenţi si profesionişti români, membrii ai ASTROM. Participanţii vor avea astfel ocazia să-l cunoasca pe domnul ambasador, într-o admosferă relaxată şi mai puţin oficială.
Cei care se află in zona Washingtonului la aceasta dată, sînt invitaţi să participe la “Ora Veselă” aniversară!

Criza economică – cataclism sau oportunitate?

iulie 12th, 2009

Angela Aramă: Criza economică – cataclism sau oportunitate?
Atitudinea faţă de criza economică actuală este o temă de discuţii pe de o parte îngustă ca reacţie la nivel de
consumator sau participant la procesul economic, pe de alta – vastă ca abordare a unui fenomen existenţial. În
general. O criza generează panică, decepţie, acţiuni reactive îndreptate spre conservare, stagnare, lichidare,
renunţare etc. Puţini sunt cei care se bucură de acest fenomen şi consideră că încercările sunt parte intrinsecă
a vieţii (facem abstracţie de afaceriştii care profită de eşecurile altora, trăgându-şi din acestea beneficii
financiare). Evident, spunem asta cu multă înţelegere pentru cei afectaţi deja de falimentele survenite în
urma declanşării primelor simptome de răsunet ale crizei în Republica Moldova, cum ar fi deponenţii de la
InvestPrivatBank . De remarcat că în Republica Moldova criza economică este dublată de criza politică care
riscă să fie de durată în funcţie de rezultatele alegerilor din 29 iulie, curent. Şi totuşi…”Nu trebuie să ne fie
frică de criză. Disperă doar oamenii care nu-L cunosc pe Dumnezeu” – zice părintele Valentin Uleahin,
protoiereu la biserica Sf.Nicolae din Kuzneţî (Moscova) într-un interviu acordat revistei „Нескучный сад”.
El consideră că o criză economică este în ultimă instanţă (întotdeauna!) benefică şi în aspect spiritual (pentru
că ne împinge spre o reconsiderare a valorilor) şi în cel economic. Argumentele părintelui sunt convingătoare
din simplul motiv că a absolvit (nu am găsit vreun reprezentant al clerului moldovean cu asemenea studii
laice profunde) facultatea de economie a МГИМО, este colaborator superior la Institutul de studii orientale a
Academiei de Ştiinţe din Moscova, doctor în ştiinţe economice şi lector universitar. Deci, succint, care sunt
acestea? „După criza din 1998 Rusia s-a redresat rapid şi şi-a mărit substanţial exporturile”. Din păcate asta
însemnând şi sporirea dependenţei Europei de gazul şi petrolul rusesc – de exemplu România importă de
acolo peste 70% din volumul total al produselor respective, iar în 1999 Luk Oil a cumpărat pachetul
majoritar la rafinăria Petrotel, capitalul rusesc continuând să se impună pe piaţa românească deja într-un mod
îngrijorător. Orice beneficiu are şi efecte adverse! Alt exemplu. „Ţările din Sud-Estul Asiei, înfruntând
efectele aceleeaşi crize, au adoptat modele noi de dezvoltare economică – cele inovatoare bazate pe
tehnologii moderne, progresiste”. Într-adevăr, India a ajuns să exporte grâu şi ţesături de bumbac (până atunci
Anglia avea avantajul propriului furnizor de fibre naturale – Manchester). Produsele fabricate de către
indieni sau chinezi sunt la fel de competitive ca şi cele fabricate de muncitorii europeni. Nu discutăm aici
consecinţele globale. Chiar dacă specialiştii ar considera argumentele părintelui discutabile, factologia
istorică abundă de exemple de înflorire miraculoasă după cataclisme provocare de războaie şi răzmeriţe şi
viceversa – prăbuşirea iremediabilă a unor imperii înfloritoare. Acceptându-le (argumentele) apriori, revenim
la afirmaţia (cinicii ar spune – moralistă!) că judecata trebuie s-o începem cu noi înşine. Uleahin:„Vom
descoperi că avem încă un potenţial imens nevalorificat şi am fi capabili să realizăm cel puţin tot atâtea
performanţe câte au atins state ca Taiwan, Coreea de Sud sau Singapore”. Acolo productivitatea muncii a
crescut mai repede decât salariile, e adevărat, dar rata lor de creştere o depăşeşte pe cea din Rusia sau din
Republica Moldova . Racordând alte modele comparative, ne întrebăm de ce oare nu suntem şi noi în stare să
ne impunem precum Ţările Baltice, Polonia, Cehia? De ce tranziţia riscă să devină un modus vivendi?
Evident, se pot aduce argumente reale în favoarea sau defavoarea „evidenţelor” tradiţionale, a rădăcinilor
latine (emotivitatea bate pragmatismul), se pot invoca circumstanţe geopolitice, se poate da vina pe
dezavantaje climaterice, politici proaste şi foarte proaste. Modelul deturnării responsabilităţilor ni-l oferă
politicienii care-şi construiesc campania electorală pe sloganele superlativităţii proprii şi mesajul
obstrucţionării concurenţilor, în speţă a celor care au avut cumva acces la guvernare de la „renaşterea
naţională” încoace. Agitaţia electoratului din Republica Moldova denotă că acesta stăruie să-şi pună TOATĂ
speranţa în acel „cineva mai bun” care va câştiga scrutinul (victorie firească şi necesară în esenţă!) şi va
îndesa în punga fiecăruia bunăstarea râvnită. Dar urmările nedisimulate ale crizei economice (remitenţele
reducându-se dramatic în continuare în urma prăbuşirii sistemului financiar mondial) se vor face sesizabile
tocmai după alegeri. Evident ele vor stârni un nou val de decepţie (un alt mit după Lenin, Snegur, Druc,
Voronin, Roşca etc. va fi smuls de pe soclu şi dat de bordura „vectorului european”) şi tot aşa ne vom învârti
într-un cerc închis până vom ameţi de-a binelea. Adevărul, însă, este că nimeni nu poartă răspunderea pentru
ceea ce ni se întâmplă, decât noi înşine. Noi alegem întotdeauna (studiile, comportamentul, partenerul,
atitudinea, conducerea statului etc.) şi, deci, ne asumăm responsabilitatea propriei bunăstări economice şi
înainte de toate spirituale, decidem dacă votăm politic sau politicianist. În ultimul său interviu părintele
Calciu ne-a avertizat că datoria nobilă a fiecărui cetăţean este de a se implica în treburile cetăţii, adică de a
face politică cu discernământ şi nu de a se implica în jefuirea cetăţii şi a locitorilor ei, adică de a susţine
politicianismul. Criza economică nu este decât îndemnul lui Dumnezeu de a ne descoperi potenţialul şi
puterea. Ca ţară, dar în primul rând ca cetăţeni – fiecare în parte. Sensul prosperării economice nu poate fi
scos din contextul evanghelic: „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu şi vi se va da cu prisosinţă”. Nu numai în
cer, dar şi pe Pământ. Orice încercare, vicisitudine ne invită la o aplecare către Dumnezeu, către arhetipul
omului sacru (integru în primul rând) pe care l-a creat. Parcurgând Golgota personală până la capătul ei,
renaştem împreună cu El. Aceasta e semnificaţia oricărei crize fie ea economică, fie de alt gen. Privită din
exterior ea înseamnă panică la burse, faliment, depreciere, inflaţie, şomaj. Privită din interior ea înseamnă
prilej de a (re)evalua, a renaşte, a valorifica, A ACŢIONA. Criza (dublă!) din Republica Moldova poate şi
trebuie interpretată ca un îndemn deja imperativ de a ne schimba mentalitatea şi cursul istoriei noastre
„imposibile”. Dumnezeu nu bate cu bâta, bate cu criza. De această dată se vede că l-am supărat rău de tot.

Atelier internațional de arhitectură și bionică

iulie 12th, 2009

Atelierul cu tema „Architectural and Bionic” care se va desfasura in perioada 20-26 iulie in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului – localitatea Sarmizegetusa

In fiecare an in cadrul parteneriatului incheiat intre Universitatea Bucuresti, UAUIM, Universitatea Petrosani, Universitatea de Stiinte Agricole si Medicina Veterinara din Timisoara si Universitatea Babes Bolay din Cluj
Napoca se organizeaza o sectiune a practicii de vara a studentilor din UAUIM, care are loc in cadrul Taberei Internationale de Vara „Castelul Corvinestilor”, cu aplicatii in Geoparcul Dinozaurilor – Tara Hategului.

In acest an, practica se va desfasura, deasemenea in cadrul Geoparcului – localitatea Sarmizegetusa, in format workshop in perioada 20 – 26 iulie, cu tema:

ARCHITECTURE AND BIONIC

Subiectele importante ce vor fi tratate in cadrul temei sunt urmatoarele:

Ecologie, Durabilitate, Conceptie, Arta si Arhitectura (Ecology, Sustainability, Thought, Art and Architecture)

Conceptul bio-structural: Mecanisme sigure si eficiente
(Bio-Structure Concept: Saving and Efficiency Mechanisms)

Geometrie Dinamica siProiectele Fractal (Dynamic Geometry and Fractal Project)

Geneza formelor in natura: Forma optima si Proiect Minim (Genesis of Form in Nature: Optimum Form and Project of Minimum)

Principiile Arhitecturii Bioclimatice (Principles of Bioclimatic Architecture)

Principiile Biogeneticii si ale Autoorganizarii (Biogenetic and Autoorganization Principles)

PhD arch. Javier G. Pioz si PhD arch. Maria Rosa Cervera impreuna cu invitatii lor vor conduce lucrarile atelierului.

Deoarece este primul atelier pe acesta tema, care se va desfasura in Romania, in locatia plina de incarcatura istorica, dar si de energie pozitiva a tarii Hategului, a Cetatilor Dacice si a Sarmizegetusei, invitam pe arhitectii interesati sa participe alaturi de noi, timp de 7 zile la
acest eveniment.

Taxa de participare este echivalentul a 50 euro, cazarea si masa (mic dejun si pranz) vor fi asigurate la pensiunile din Sarmizegetusa (90 lei / noapte – camera de doua paturi, 25 lei – mesele).

Alte costuri suplimentare minime mai pot aparea din organizarea excursiilor, care vor face parte integranta din desfasurarea atelierului.

Programul pe zile urmeaza sa fie definitivat intimpul imediat urmator. Orice sugestie privind subiectele si modul lor de tratare in cadrul atelierului este bine-venita.

Coordonator workshop Tara Hategului din partea UAUIM,

sursa: OAR

Sa stingi o lampa stinsa

iulie 12th, 2009

am stins o lampa stinsa
pe ecran cineva canta Janis Joplin
in spate fum
in fatza labirintul..

Si sting blestemata asta de lampa stinsa care nu se stinge
mi se spune ca turnul de fildesh s-a prabusit
abisul e mai adanc decat proectia lui tridimenionala
lumea in care traim
(de fapt prin care trecem)
si lampa nu se stinge
tot palpaie umbra ei nemangaiata
se tine dupa mine
ca un pui de tigru ratacit

mama intamplarilor ma cheama la cina
avem de mestecat amintiri
apoi vom sparge lampa asta stinsa..

Copacul iubitor

iulie 12th, 2009

dragoste mijită din scorbura sufletului bătrân
radiază în soarele torid al vieţii
încă nu se topeşte
are seva copacului din pădure
ce ţine liane încâlcite de un verde murdar
trăieşte cu aptitudini de ostaş solitar
împroaşcă clorofilă din ciuruitul gloanţelor hâde
îşi ridică ramurile cu cangrene spre lumină

Tânguirile unui cinefil

iulie 12th, 2009

Se simte în aer miros de zile arse.
Primăvara şi-a turat motoarele zborului
Spre neiertătoarele canicule estivale.
În grădina muzeului azaleele s-au ofilit înainte de vreme
Iar pe culoarele reci circulă zvonuri dogoritoare.
Şeful cel mic, ţânţar imatur,
Negru de grija tuturor muritorilor de pe Pământ,
Trece de la unul la altul cu mâna la gură:
„ În curând o să avem surprize mari, fraţilor.
Pe cuvânt!”
Ca să fiu pregătit pentru o eventuală lovitură,
De sâmbătă scotocesc printre vechiturile din cămară.
Eh, pantofii din Mexic, rămaşi fără şireturi, puţin scâlciaţi,
Mai pot fi purtaţi vre-un an sau doi dacă-i feresc de noroi
Şi nu le târşâiesc tălpile pe ciment.
Am mai descoperit sacouri, cămăşi, pantaloni.
Încă poartă în fibre amintiri cu noi.
Miros a mine, a tine, cei de atunci.
Gândurile mi se rotesc în minte fără oprire.
Carusel parşiv.
Mi-e teamă de recesiune, de surprize.
Dacă rămân fără slujbă,
N-o să mai putem merge în fiecare săptămână la film.

Dan David, Los Angeles, 06-mai 2009.

DOAR PRIMĂVARĂ!

iulie 12th, 2009

lecţia pe care o dă moartea… despre viaţă! o vedem cu toţii. trebuie să realizăm că trăim şi să trăim… realizându-ne! trebuie să ne aducem aminte că bucuria este un lucru sfânt, iar iubirea este sămânţa bucuriei! „să ne iubim aproapele”… este un îndemn tot mai greu de realizat, pentru că vremurile sunt tulburi, dezlănţuite în sfâşierea speranţelor şi a dorului de armonie…
altă moarte… altă trezire! şi-atunci ne dăm seama cât este de ascuţită foarfeca destinului! ea nu iartă, ea taie! e foarte greu să luăm hotărâri drepte, preferăm să surzim în faţa unei rugăminţi a sufletului, să ne încurcăm viaţa tot mai mult, să plângem în loc să ne înţelegem visele… da, preferăm să ne lăsăm păgubaşi… să tragem cortina, să ocolim stelele şi luna, să uităm razele soarelui… da, preferăm moartea!
poate, această moarte mă va schimba pentru totdeauna! şi viaţa mea va fi doar bucurie, alături de tine, iubitule, iubirea mea…

20 martie 2009, 23:03

Mitocanii eternei şi fascinantei Românii

iulie 12th, 2009

Ceea ce diferenţiază mitocanul de un simplu individ needucat e agresivitatea. As spune chiar că uneori mitocanul român, din cauza sistemului românesc de educaţie, este posesor de diplome. Lui nu îi lipseşte neapărat inteligenţa, ci un sistem de valori, un „cod deontologic” individual. Mitocanul este obligatoriu invaziv. Fauna este atât de diversificată încât recentele încercări de a întocmi atlase şi de a ierarhiza mitocănia nu pot epuiza subiectul. Două specii de mitocani mi se par însă a fi mai dăunătoare pentru societatea românească: mitocanul îmbrăcat în costum Armani şi mitocanul-birocrat. Primul apare la televizor… coboară în mocirla satelor numai de vreo două ori într-un cincinal. Îmi aduc aminte că odată, în preajma alegerilor parlamentare nu mai puteam ieşi din casă. La fiecare semafor câte un candidat care dorea să dea mâna cu mine, alegătorul. La Casa de Cultură – un candidat, în cutia mea poştală – un candidat, la supermarket – un candidat… vă mărturisesc că până după alegeri m-am temut să-mi deschid până şi frigiderul. E bine că nu am avut parte de o campanie electorală ceva mai îndelungată, pentru că mă aşteptam ca într-o zi candidaţii să înceapă să îmi ceară autografe pe bulevard. Inutil să vă mai spun că după aceea, mâna mea nu a mai strâns vreo mână de politician vreo câţiva ani.

Cea de-a doua specie e încă şi mai des întâlnită. Şi tocmai de aceea voi renunţa la o analiză a fenomenului în sine şi voi vorbi despre propriile mele experienţe în speranţa că ele sunt doar întâmplări din existenţe unui ghinionist. Mi-ar plăcea să cred că ele nu se pot generaliza.

Nu ştiu de ce, dar cele mai multe experienţe personale cu mitocani români le-am trăit în autogări, gări sau trenuri. Pe un peron oarecare un individ scuipa zgomotos şi ritmic la câţiva paşi de mine. L-am privit îndelung şi iritat iar individul, cu o candoare deloc mimată, spune: „Dar nu v-am scuipat pe dumneavoastră!”. Pentru el, spaţiul public nu era altceva decât o extensie a propriului său spaţiu privat. Mi-a folosit experienţa pentru a înţelege că exact acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul funcţionarilor din spatele ghişeelor. Ghişeul este o extensie a propriei locuinţe: nu doar că acolo se găsesc fotografii din arhiva foto personală a funcţionarului (asta nici măcar n-ar fi de condamnat!), dar tot în spatele ghişeului omul îşi serveşte cafeaua, îşi fumează ţigara, îşi mănâncă sandvişul… între timp, tu, clientul, umil şi răbdător, te rogi ca nu cumva onorabilul funcţionar să aibă un apetit mai mare, caz în care programul tău zilnic trebuie revizuit.

Tot în tren, în drum spre Sibiu, am asistat la o convorbire telefonică savuroasă: mitocanul era de data aceasta o tânără care îşi regla în public afacerile amoroase. Vorbea la telefon cu voce tare… am aflat că iubitul o înşelase şi că acum negociau împăcarea. Pe la Vinţu de Jos tânăra era de neînduplecat iar la Miercurea Sibiului se reinstaurase armonia conjugală. Mai mereu la telefon mitocanii sunt duri, inflexibili („mă ştii pe mine… când am zis ceva, atunci aia e!”) şi însetaţi de adevăr şi dreptate („mă ştii… eu nu mint niciodată!”). Mutatis mutandis, în spatele ghişeului, situaţia este aceeaşi: funcţionara îşi sună fiica sau mama pentru a se interesa dacă s-a trezit la timp, dacă şi-a mâncat fulgii cu lapte sau dacă a hrănit siameza.

Şi tot într-un compartiment de tren (nu degeaba Caragiale îl plasează pe Goe într-un asemenea spaţiu) am trăit o altă experienţă bulversantă. Acum doi ani mă întorceam cu trenul din Polonia. Urcasem din Cracovia, traversasem fără probleme Slovacia şi Ungaria iar la intrarea în ţară… vine controlorul. Eram singur în compartiment… călătorisem, prin nu ştiu ce minune, singur cea mai mare parte a drumului. Îmi aşezasem bagajele pe locul rezervat lor. Îi prezint biletul de călătorie, controlorul îl verifică sever şi mi se adresează: „- bagajele sunt ale dumneavoastră?” „-Da”, zic „Trebuie să plătiţi amendă. Bagajele dumneavoastră sunt prea multe şi ocupă prea mult loc. Ori le puneţi pe locul de bagaje din dreptul dumneavoastră, ori plătiţi amendă”… O vreme, nu am mai zis nimic… Am acest obicei prost de a fi descumpănit de situaţiile care frizează absurdul. În cele din urmă, adaug „bine, dar sunt singur în compartiment! Am fost singur din Polonia şi până aici. Dacă ar fi fost şi alţi călători, evident că mi-aş fi aşezat bagajele în aşa fel încât să aibă loc şi ale celorlalţi”. „Sunteţi singur, dar dacă mai urcă cineva?”… CFR-ul gândeşte preventiv, mi-am zis… În cele din urmă, individul a plecat. Nu situaţia în sine este cea care m-a nemulţumit, ci reacţia controlorului. Este posibil ca eu să fi greşit, însă tonul imperial –acuzator cu care am fost informat că trebuie să plătesc o amendă este marca mitocăniei. La fel cum ghişeul este proprietatea privată a funcţionarului din spatele ei, şi trenul e moşia personală a ceferistului. Simplul fapt că ţi-ai cumpărat un bilet de călătorie nu te califică în vreun fel în faţa lucrătorului CFR: tu nu eşti în definitiv decât un oarecare şi circuli în trenul lui, ca un autostopist luat de undeva din drum din mila conducătorului auto.

Apropo, aţi încercat să apelaţi Informaţii CFR? Dacă sunaţi pe la orele amiezii e posibil să nu vă răspundă nimeni. Dacă totuşi vă răspunde cineva, nu vă aşteptaţi să auziţi la celălalt capăt al telefonului vreo voce… Vă imaginaţi poate că aţi greşit numărul. Spuneţi „Alo, Alo!”. Într-un târziu se aude şi vocea, una iritată „Spuneţi!”. Vi se oferă în cele din urmă informaţiile şi vreţi să încheiaţi convorbirea în mod politicos. „Vă mulţume…”… ton. Persoana a închis telefonul şi dumneavoastră monologaţi inutil. E bine totuşi că v-a răspuns cineva. Ce atâtea mofturi?!

Cât despre sondajul propus de revista ACUM, nu cred ca mitocănia are valenţe etnice. Mitocanul nu e mitocan prin simpla sa apartenenţă la o etnie. Nimeni nu poate nega că în România, spre exemplu, sunt mai mulţi decât în ţările nordice sau Elveţia. Dar acesta nu este un dat al sorţii, ci rodul unui complex de factori (educaţie, sisteme de valori etc.) împotriva cărora se poate lupta.

Conflicte între maghiarii şi romii din Harghita

iulie 11th, 2009
Sîntmartin (Harghita)Sîntmartin (Harghita)

Conflictul dintre maghiarii şi romii din Sâncrăieni(Harghita) a survenit la o lună după cel din localitatea învecinată Sântmartin. În primul caz câţiva romi au bătut doi maghiari, atunci când aceştia din urmă i-au surprins ducându-şi caii la păscut pe păşunea lor. La o zi după bătaie făptaşi necunoscuţi au dat foc unei case locuite de romi.

Conflictul soldat cu violenţe, de la Sâncrăieni, s-a produs în seara de joi, 9 iulie, când populaţia maghiară a decis să-şi facă singură dreptate, aflând că romul care înjunghiase un maghiar în urma altercaţiei de la cârciumă, a fost eliberat de poliţie. Maghiarul înjunghiat a fost internat la spital, dar medical legist a considerat că rănile nu-i periclitează viaţa, astfel încât poliţia Harghita a decis cercetarea în libertate a făptaşului rom. Apoi, dovedindu-se că rănile sunt grave, făptaşul a fost arestat vineri înainte de masă. Între timp în jur de 150 de maghiari s-au adunat pe uliţele din Sâncrăieni, iar unul a aruncat un cocteil Molotov pe şura unui rom. Şura a ars şi un cal a murit. N-au fost victime omeneşti, dar romii înarmaţi cu coase şi topoare i-au atacat pe maghiarii care s-au apărat aruncând cu pietre. Spiritele au fost calmate de cei 150 de jandarmi trimişi la faţa locului.

Romii recunosc că unul dintr-ai lor a înjunghiat un maghiar, dar sunt de părere că pedeapsa trebuia îndreptată asupra acestuia şi nu asupra întregii comunităţi. Maghiarii spun că s-au săturat de furturile comise de romi şi sunt revoltaţi că autorităţile nu iau măsuri. Sociologul István Horváth, directorul Institutului pentru Studiere Problemelor Minorităţilor Naţionale din România (cu sediul la Cluj) a arătat că un astfel conflict poate izbucni în urma oricărui incident, atunci când tensiunea interetnică persistă. În urma cercetărilor efectuate, profesorul universitar István Horváth a ajuns la concluzia că “ Rădăcina conflictelor de la Sântmartin şi Sâncrăieni e aceeaşi, comunitatea de romi nu are acces la resurse; nu deţine în mod legal terenuri pentru case, nu-şi poate încropi şi întreţine gospodăriile şi familiile. Comunitatea romilor este fragilă întrucât trăieşte într-o nesiguranţă permanentă. Lipsa condiţiilor minime duce la fapte antisociale care irită, în mod firesc, comunitatea maghiară locală.”

Certurile şi bătăile cu cuţitul sunt destul de frecvente în comunităţile rurale, astfel încât nu ele au dus la izbucnirea conflictului, ci tensiunea mocnită dindărătul lor, a arătat sociologul. “Cu cât e mai mare insecuritatea economică, cu atât mai mari sunt şansele ca tensiunile să fie descărcate în astfel de conflicte”- a conchis sociologul István Horváth.

(articol preluat din publicaţia electronică Transindex http://www.transindex.ro/ şi tradus de Andrea Ghiţă)

Din nou programe în română pe frecvențele BBC din Republica Moldova

iulie 6th, 2009

BBC World Service oferă din nou programe în limba română pe frecvențele sale FM din Republica Moldova, după o întrerupere de aproape un an.

Este vorba de un program săptămânal de știri și actualități, difuzat în fiecare vineri la ora 20 la 20.15.

Programul va putea fi ascultat pe următarele frecvențe:

97,2 FM la Chișinău; 69,14 FM la Cahul; 101,5 FM la Căușeni; 67,46 FM la Edinet; 102,9 FM la Mândreștii Noi – Bălți; 69,53 FM la Ungheni.

Programele, care combină știrile locale cu cele internaționale, sunt produse de agenția IMEDIA, care reunește întreaga fostă echipă a BBC la Chișinău: Alexandru Canțîr – redactor șef, Maia Metaxa, Corneliu Rusnac, Marin Turea și Sașa Cliuicov, în colaborare cu BBC World Service.

La ora actuală BBC emite pe FM în Republica Moldova în engleză, rusă și ucrainiană.

Nikki Clarke, directoarea regiunii Europa și America, BBC World Service, a declarat: „BBC World Service este acum în măsură, prin acordul cu IMEDIA, să ofere audienței noastre din Republica Moldova un program regulat de știri și actualități în limba română, alături de programele noastre existente în engleză, rusă și ucrainiană.”

Emisiunile BBC în limba română au încetat pe 1 august 2008, ca urmare a desființării redacției române. BBC avea un birou ultra-modern la Chișinău și difuza un program zilnic în română special pentru Republica Moldova de la 20 la 20.15.

Alte detalii la

http://www.bbc.co.uk/pressoffice/pressreleases/stories/2009/07_july/03/moldova.shtml

JUBILEU de 10 ANI al ICR BERLIN-RKI 10

iulie 5th, 2009

În decembrie 2009 se împlinesc 10 ani de la înfiinţarea, la Berlin, a primului (şi a unicului) institut cultural românesc de pe teritoriul Germaniei.

Sub semnul jubileului Institutului Cultural Român “Titu Maiorescu” – RKI 10 vor sta atât evenimente concepute special în acest scop, susţinute de artişti români din domenii artistice variate, cât şi manifestări realizate în cooperare şi parteneriat cu diverse instituţii germane pe întreg parcursul anului 2009, manifestări susceptibile de a avea o bună vizibilitate în spaţiul berlinez.

Dorim să transmitem mesajul unei culturi în efervescenta, racordată la fenomenul artistic contemporan european, oferind, cu precădere, mostre ale artei tinere din România.

sursa: ICR Berlin

Bucegii

iulie 5th, 2009

Și romii au dreptul la o locuință decentă

iulie 5th, 2009

Arhitectul Cătălin Berescu se luptă de mulți ani pentru aducerea la cunoștința opiniei publice condițiile de sărăcie extremă în care trăiesc peste un milion de romi în România și alții plecați peste hotare. Iată câteva dintre fotografiile luate de el, însoțite de comentariile autorului.

!poza97! 1) Geoagiu – 600 de oameni trăiesc pe malul râului Geoagiu, o parte dintre ei în zona inundabilă.

!poza98! 2) Orăștie – 20 de familii în vestiarele stadionului Mecanica, abandonat, trimiși aici de către primărie după evacuarea din blocurile din str.Pricazului.

!poza99! 3) Adresa de pe buletin la cetățeni, terenul din comuna Stoenești… interior-exterior, familie cu 7 copii, o singură cameră cu un prici în formă de L, fata cea mare tocmai s-a întors de la spitalul de TBC.

!poza100! 4) Cluj – Str Cantonului, în comuna Pata Raț, între calea ferată industrială și un drum de camioane, o fâșie de 10 până la 15 m lățime, evacuați din Cluj, aduși de poliție.

!poza101! 5) Recent primăria a afirmat că va construi locuințe sociale pentru „locuitorii care au venit și au ocupat ilegal terenul”.

!poza102! 6) Cluj – Pata raț – „Dallas”, poate cel mai celebru „slum” – bidonville din România (film „Auf der Kipe” – Andrei Schwartz 1998). Ca și cei din Cantonului, copiii muncesc în groapa de gunoi.

!poza103! 7) București – 4 familii, între 3 și 6 membri, intr-un „cluster” – aglomerare, două bordeie în față, doua în spate. Atunci când unul dintre bordeie ia foc ard împreună – ca și la Cantonului…

!poza104! 8) București – strada Peisajului.

!poza105! 9) Paris 2007 – octombrie – resturile unei tabere de romi din România în care am găsit toate rufele și vesela abandonate, resturi de mâncare, etc, semne ale unei evacuări în forta, în termen de minute.

!poza106! 10) Paris – St Denis – 4 familii pe autostradă, între trandafiri.

Pictorul Romeo Niram si jurnalista Eva Defeses premiati

iulie 5th, 2009

Pictorul Romeo Niram a fost distins de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia cu Premiul MAC’ 2009 Dinamizare Culturala, in cadrul ceremoniei de decernare a Premiilor de Arta si Cultura MAC 2009, care a avut loc pe data de 30 Iunie, la Lisabona.

Remarcand legatura fundamentala a lui Romeo Niram cu pictura, Alvaro Lobato de Faria, directorul Miscarii de Arta Contemporana din Lisabona, a evidentiat si numeroasele proiecte culturale initiate de Romeo Niram la Madrid si la Lisabona, de la literatura, la teatru, muzica si promovarea artistilor tineri.

Artistul roman a fost distins si cu cel de al doilea premiu, pentru Revista de Arte Frumoase Niram Art, pe care a fundat-o la Madrid, si care a primit Premiul Mac Presa.

Eva Defeses, jurnalist cultural si directoarea Agentiei de Relatii Publice Defeses Fine Arts din Madrid a fost distinsa cu Premiul MAC Jurnalism Cultural si a primit, in numele Agentiei Defeses Fine Arts si un al doilea premiu, Trofeul MAC Divulgare Culturala, pentru eforturile depuse de agentie in vederea promovarii artei si a artistilor contemporani in spatiul iberic.

Fotografii si mai multe informatii:

http://www.espacioniram.com/revista_niram_art/revista_niram_art.html

Cu bine, Lena! – ziarista Magdalena Boiangiu ne-a părăsit

iulie 5th, 2009
Magdalena Boiangiu a fost colaboratoare a postului Radio RomâniaMagdalena Boiangiu a fost colaboratoare a postului Radio România

„Sînt ca un om care s-a împiedicat brusc, în timp ce alerga” mi-a spus Lena într-o zi după ce ce aflasem că e bolnavă. Nu credeam că nu se a face bine, mă încăpăţînam să cred că totul va trece şi Lena va rămîne cu noi.
Vroiam atît de mult să mai stea o vreme! Mă privea cu ochii ei mari, negri, scrutători şi blînzi în acelaşi timp şi nu zicea nimic. Nu vroia să îmi ia ultima iluzie.

Magdalena Boiangiu era ca un mosorel : se trezea la 4 dimineaţa. Îşi făcea cafeaua şi deschidea calculatorul. The Economist, Newsweek, Washington Post. Pe la 6 începea să scrie, fie articolele pentru Dilema, fie cronicile de teatru .Pleca la redacţie. Între timp sunau telefoanele intervenţiila radio,invitaţii la televiziuni. Rareori refuza.

„Ştiu ce înseamnă să îţi ceară şeful ceva şi să nu vrea nimeni să vorbească pe un subiect. Am mîncat pîinea asta la radio.” Seara mergea la teatru. Pe la 9 ajungea acasă. Cîteodată ne lungeam la o cană de vorbă şi atunci se făcea de 11 noaptea. Dimineaţa o lua de la capăt. Sau pleca să vadă spectacole în ţară. Erau zile cînd mergea cu autobuzul dintr-un oraş în altul, zile cînd se întorcea şi la două noaptea.

Magdalena Boiangiu era o specie pe cale de dispariţie – echilibrată, dreaptă, urbană şi plină de umor. Unora li se părea afurisită, pentru că nu minţea. Dar spunea adevărul calm, cu o înţelepciune blîndă, niciodată ,,de sus”, niciodată răstit sau cu vorbe deplasate, dar întotdeauna hotărîtă. Avea o minte sclipitoare, dublată de curiozitate şi înţelegere pentru scăderile umane. Nu avea înţelegere pentru mitocănia tot mai agresivă din jur, pentru reaua-credinţă, minciună şi oportunism.

Dacă vroaim să ştiu „pe ce lume trăiesc”, o întrebam pe ea, pentru că ştia întotdeauna direcţia corectă. M-a făcut să îmi placă politica externă căreia îi dezghioca cu răbdare regulile jocului, dar privea mai ales oamenii. Suferinţa lor conta pentru ea, iar birocraţia, fanatismul şi minciuna o scoteau din fire. Ar fi vrut mai mult bun simţ pe lume. M-a făcut să mă întorc spre teatru, pentru că scria cronici pentru oameni, nu pentru colegii ei cronicari. Pentru că ,deşi ştia o priveam ca pe o autoritate absolută, mă asculta şi mă incita să vorbim.

Nu puteam să cred că femeia aceea micuţă, tunsă băieţeşte, cu mersul hotărît, mereu decisă să ajungă la ţintă, plină de energie, rîzînd în cascade, cu care puteam face haz de orice, nu se va face bine.A luptat pînă în ultima clipă cu discreţie, tenacitate şi demnitate. Nu ne-a împovărat cu suferinţa ei, nu s-a plîns nici atunci cînd ştiam că totul e insuportabil. Aşa că nu pot decît să îmi iau rămas bun aşa cum o făceam în fiecare seară: Toate bune. Pe mîine.

La Multi Ani, America !

iulie 5th, 2009

Capitala americana celebreaza aniversarea independentei ca in fiecare an cu focuri de artificii, cu grandioasa parada militara – trecere in revista a momentului Declaratiei de Independenta din 4 iulie 1776.
Oamenii sunt identici cu semenii lor de pretutindeni. Se bucura de o zi minunata de vara, de o iesire la un picnic, de o intalnire familiala sau prieteneasca. Imaginea denaturata oferita pe tava prinde contur si este alimentata din plin, tocmai de catre creatorii ideii ca America reprezinta tapul ispasitor al tuturor consipratiilor.
La un pahar de vorba cu un coleg de serviciu a carui preocupare este familia, renovarea casei, nicidecum grija fata de politicieni, nu din ignoranta, imi repeta ; ci pentru faptul ca orice guvern e trecator. Poporul cu preocuparile cotidiene nu traieste in palate ori din discursurile electorale.
Recent si in Romania teoriile conspirationiste contribuie la amplificarea urii impotriva Statelor Unite ale Americii.
Desi lista conspirationistilor se innegreste din ce in ce mai mult in epitete denigratoare la adresa « unchiului Sam », numarul cererilor de imigrare in America nu se micsoreaza.
Evitand orice prozelitism ieftin, toti cei nascuti pe teritoriul continentului celor cinzeci de state primesc cetatenia americana cu drepturile de rigoare.
Poate intr-o buna zi revolutia islamica va avansa precum imperiul otoman pana la Viena, si conspirationistii vor trai fara filme americane, fara muzica rock.
Denimul jeans-ilor va fi inlocuit cu salvarii slinosi.
Ne vom ruga la Allah de cateva ori pe zi, band apa chioara.
Tanarul soldat american de origine sibiana( despre care am scris un medalion nu de mult) a trimis redactiei cateva randuri de multumire din care se desprinde tocmai gandul sincer de fratie cu camarazii sai combatanti din Romania :
“Thank you for the article.
Thank yo for putting my story, and all of our struggles out there to the world. Fighting in Zabul Afghanistan
where the Romanians run the province was a coincidence to me that I think might be more then just plain coincidence.
The Romanians are out there, and there are many of them fighting the good cause every day and every night.
And people in Romania should be aware of the sacrifices their soldiers and commanders make on a daily basis to try to make a small change, which could have long term positive effects very soon.
I am very proud of my boys back in Zabul Afghanistan, and the Romanian
Forces that go out on patrols with the U.S forces, and run missions with us
side by side. True meaning of BROTHERS IN ARMS.”

In Memoriam Vasile Grunea

iulie 5th, 2009

L-am condus pe ultimul drum pe Vasile Grunea publicist, om de radio, slujitor devotat al presei clujene şi membru destoinic al Comunităţii Evreieşti din Cluj, la ale cărei chemări răspundea cu promptitudine şi generozitate. A crescut într-o familie evreiască în care moştenirea spirituală tradiţională se îmbina cu năzuinţele înnoitoare ale sionismului, întrucât mama sa provenea din familia renumitului rabin Yeheskel Paneth, iar tatăl participase la primele întruniri ardelene menite să
propovăduiască idealul statului evreu.

Vasile Grunea s-a dedicat presei în 1948, la nici 22 de ani, ucenicind la ziarele de pe meleagurile moţilor . În 1953 a pus umărul la întemeierea Studioului Teritorial de Radio Cluj – instituţie din care avea să fie dat afară în 1959 – imputându-i-se trecutul de militant sionist şi părinţii stabiliţi în Israel. Fostul redactor şef adjunct de la Radio Cluj a ajuns corector la revista Tribuna. Cu timpul şi-a dovedit profesionalismul şi a devenit secretar general de redacţie. Timp de 30 de ani Tribuna i-a fost locul de muncă şi a doua casă. Mulţi ziarişti clujeni au învăţat de la Vasile Grunea ce înseamnă gazetăria de performanţă. Unul dintre aceştia, scriitorul Tudor Dumitru Savu, (trecut şi el în nefiinţă) scria acum exact zece ani:

Când Tribuna se făcea cu Vasile Grunea nu era posibilă nicio greşeală. Pentru mine va rămâne mereu în acea cămăruţă a memoriei, ca inima unei publicaţii pentru care nu a ezitat niciodată să jertfească nopţi şi zile şi concedii şi sărbători.

Vasile Grunea scria poezii şi proză, dar publica rar având un respect excepţional pentru litera scrisă şi cititor. Scrierile sale au fost reunite în volumul Nicicând mai mult decât soldatul, apărut la Cluj, în 1999. A tradus poezie şi proză din limba maghiară şi limbile de circulaţie internaţională. Semna adesea articole în Realitatea Evreiască, în publicaţiile israeliene şi redacta Buletinul Memento Buchenwald.

A fost un colaborator preţios al emisiunii Shalom. Ţin minte cu plăcere momentele când am poposit cu camera de luat vederi acasă la Vasile Grunea. Ne întâmpina în camera ticsită de cărţi, având pe pereţi lucrările lui Marcel Iancu (pe care l-a vizitat în Israel şi i-a luat un amplu interviu în anii 1980) şi în centru un birou mare, pe care trona o bătrână maşină de scris. Publicisul, îmbrăcat elegant cu nelipsitul fular de mătase la gât, era un interlocutor erudit şi fernecător.

În iarna acestui an i s-a conferit titlul de Senior al Cetăţii, în semn de apreciere pentru truda de decenii în presa clujeană.

Ultima oară l-am întâlnit pe Vasile Grunea la Seder unde venise însoţit de nepotul său, tânărul avocat Dan Emanuel, dar nu s-a mai aflat printre povestitorii Hagadei, ca în alte dăţi. De câte ori nu ţinuse expuneri în faţa membrilor comunităţii ! Mi s-a părut împuţinat la trup şi ostenit, însă nu credeam că abia peste câteva luni, în miez de iunie, avea să ajungă la “capătul jocului” prefigurat într-o poezie din 1960:
Jucăm şah cu soarta până ce ne cade pionul
din mână, un joc vechi, mereu reluat.
Să fim parteneri demni, orbi la trişat,
iubitori de joc, până se stinge jocul.

La capăt ne aşteaptă costumul
de brad şi căderea grea a humei
ştim că nu putem trece infinitul
dar să stăm drepţi la căderea brumei.

(Vasile Grunea, De dragul jocului)

(articolul a fost publicat în numărul 320 – 321, 1 – 30 iunie 2009, al revistei Realitatea Evreiască)

N-am niciun respect pentru conspiraționiști, anonimi sau nu

iulie 5th, 2009
Imaginea video a celor patru atentatori de la 7/7 este contestată de conspiraționiștiImaginea video a celor patru atentatori de la 7/7 este contestată de conspiraționiști

Pe 7 iulie se împlinesc patru ani de la atentatul terorist de la Londra, în care patru islamiști fanatici sinucigași au provocat moartea a 52 de persoane și rănirea altor 784 în trei trenuri de metrou și un autobuz.

Faptele sunt, pentru cei mai mulți clare: patru cetățeni britanici de religie musulmană au comis acest atentat în semn de protest față de politica statului britanic în Orientul Mijlociu, mai ales în Irak și Afganistan. Faptul însă că nu a existat o anchetă publică în evenimentele de la “7/7” 2005 a generat acuzații de conspirație care au circulat și circulă în continuare pe internet.

BBC a difuzat recent un documentar în care analizează (și demontează) teoria conspirației din filmul “7/7 Ripple Effect”, care a fost realizat de un individ care se ascunde sub pseudonimul Muad Dib. În esență filmul susține că atentatele de la 7 iulie 2005 ar fi opera guvernului britanic pentru a atrage sprijinul pentru așa numitul “război împotriva terorii” și că cei patru musulmani britanici nu ar fi decât victima unei înscenări.

Folosind sferturi de adevăr, filmul insinuează că de fapt toate exploziile ucigașe au fost cauzate de bombe plantate de serviciile secrete britanice, în colaborare cu MOSSAD, serviciul de informații externe al Israelului, interesat în compromiterea musulmanilor din Marea Britanie.

De pildă, se citează o știre Associated Press din 7 iulie 2005 care spunea că Ambasada Israelului de la Londra ar fi primit un avertisment înainte de atentate, ceea ce l-ar fi determinat pe ministrul de finanțe de atunci al Israelului, Binyamin Netanyahu, să nu mai participe la o conferință organizată în capitala britanică.

Purtătorul său de cuvânt la acea dată clarifică însă la BBC situația: avertismentul nu a fost prealabil, ci a venit la câteva minute după explozia de la stația de metrou Liverpool Street, în apropierea căreia urma să aibă loc conferința cu participarea ministrului israelian. Așa încât anularea participării în astfel de circumstanțe este mai mult decât logică. În plus, Associated Press a revenit ulterior și a corectat știrea, ceea ce în astfel de evenimente este uneori inevitabil, dar conspiraționiștii tac mâlc.

Exemple sunt multe și cine dorește poate viziona și documentarul BBC http://news.bbc.co.uk/1/hi/programmes/conspiracy_files/8107594.stm difuzat pe 30 iunie și filmul Ripple Effect (căruia n-am să-i fac publicitate, dar se găsește foarte ușor pe internet).

Un alt conspiraționist, Nick Kollerstrom, pretinde că cei patru atentatori sinucigași ar fi fost de fapt nevinovați. El nu se limitează însă la a afirma acest lucru, ci hărțuiește pe aceia, chiar supraviețuitori ai atentatelor de la 7 iulie 2005 care protestează împotriva acestor elucubrații. Ceea ce BBC dezvăluie este faptul că Nick Kollerstrom este și un negaționist al Holocaustului.

Numeroși dintre acești supraviețuitori care resping teoria conspirației primesc amenințări zilnic, unele chiar cu moartea, din partea unor anonimi. Rachel North a înființat un sit în care combate frontal conspiraționiștii http://rachelnorthlondon.blogspot.com și a primit nenumărate mesaje în care este făcută în toate felurile, inclusiv “cățea sionistă” (vă sună cunoscut? Și mie).

Incitare la ură

Dar documentarul BBC arată cum l-a demascat pe autorul filmului Ripple Effect care pe lângă elucubrațiile prezentate, insultă, calomniază și incită la ură împtoriva unor persoane reale, toate sub acoperirea anonimantului. Este vorba de John Hill, un englez din Sheffield care trăiește în Irlanda.

Hill, care se consideră noul Isus Hristos, este persoana care se ascunde sub pseudonimul Muad Dib și a fost arestat de poliția irlandeză și este deținut în așteptarea judecării cererii de extrădare înaintată de Marea Britanie care cere judecarea sa pentru tentativă de influențare a justiției. În 2008, Hill a trimis filmul său unui judecător și unui jurat implicați într-un proces penal legat de atentatele de la 7 iulie 2005. Ca atare, John Hill a devenit un “martir al cauzei adevărului” pentru conspiraționiști.

Acesta este doar un exemplu al perfidiei și abjecției morale de care dau dovadă acești conspiraționiști. Ura pentru civilizația de tip occidental (care face posibilă exprimarea lor liberă) se împletește mai întotdeanu cu antisemitismul și negaționismul Holocaustului și cu o doză sănătoasă de paranoia. Amenințările (de cele mai multe ori sub acoperirea anonimatului) la adresa unor persoane reale și incitările la ură fac din acești indivizi niște potențiali delincvenți penali.

Vă veți întreba ce relevanță are acest articol pentru cei care nu trăiesc în Marea Britanie. Iar răspunsul este simplu: aceleași teoriii ale conspirației, doar pe o scară și mai largă, au fost invocate de pildă cu privire la atentatele de la 11 septembrie 2001 din Statele Unite și ele abundă și pe paginile de internet în limba română.

Aceeași conspiraționiști paranoici, antisemiți, antioccidentali, negaționiști, homofobi, habotnici, nazistoizi și spumegând de furie și resentiment pot fi întâlniți la tot pasul. Unii dintre ei au încercat să-și împroaște veninul și pe pagina revistei ACUM, dar au fost întâmpinați așa cum se cuvine.

Ion Adrian, Ion Atanasiu (probabil una și aceeași persoană), Gerula, echoofsilence, Ion Tinarog și alții au încercat să colporteze aceste teorii sfertodocte și mincinoase, plângându-se că nu li se respectă dreptul la liberă exprimare.

Pentru toți aceștia am un mesaj foarte simplu: libertatea de exprimare se oprește atunci când ea se transformă în incitare la ură și deci în limitarea libertății altora. Pentru acești oameni, care de cele mai multe ori se ascund sub anonimat când împroașcă cu noroi persoane reale, nu am decât dispreț și le promit doar replici extrem de dure, ori de câte ori vor dori să împroaște cu venin.

Dezincriminarea homosexualitatii in subcontinentul indian: istoria lumii se accelereaza

iulie 5th, 2009

India este cea mai populata tara din lume dupa China. Anul acesta exista in India 1,2 miliarde de oameni.
Si iata ca istoria se accelereaza si in aceasta tara-continent!

1. Surprizele placute si neplacute ale istoriei Asiei

Prima surpriza mare a venit in anul 2001, cand China a adoptat recomandarea OMS priovind dezincriminarea homosexualitatii. Deci acum, in numai doua dintre tarile asiatic exista peste doua miliarde si jumatate de oameni sau trei miliarde care nu mai incrimineaza pe homosexuali. Este o victorie de proportii a spiritului uman si a civilizatiei bazate pe stiinta (nu pe religie) in general. Sigur ca exista si destule fortze retrograde in lume, care agraveaza pe masura puterilor lor viata homosexualilor, din cauza prejudecatilor antice si medievale iudeo-islamo-crestine. In antichitate iudaismul si zoroastrismul au fost singurele culturi homofobe cunoscute ( a se vedea si „Lexikon der Psychologie” din anul 1968, care inca se mai afla pe rafturile Bibliotecii Centrale de Stat din Bucuresti, daca nu alta literatura mai recenta; cautati cuvantul „die Homosexualitaet”. In antichitate mai existau si cateva triburi germanice care ucideau homosexualii, dar nu reprezentau majoritatea nici macar in lumea lor.

In schimb celtii, grecii, romanii, fenicienii, cartaginezii (care erau semiti ca si evreii) si multe alte popoare nu erau deloc homofobe. Este oarecum ironic ca atat antisemitismul cat si homofobia provin din lumea antica tocmai din iudaism, gandindu-ne ca tocmai evreii aveau sa sufere cel mai mult din cauza acestor caracteristici ale religiei si culturii lor. „Vechiul Testament” adica Tanakhul, contine mai multe imprecatii anti-iudaice decat Noul Testament si majoritatea scrierilor crestine din antichitate!

Aici fac referire (ca sursa) si la eseurile scrise de un istoric, R. Norton, avand titlul ” The Historical Roots of Homophobia from Ancient Israel to the End of the Middle Ages”. Nu intru in amanunte, dar fac o constatare: in ciuda homofobiei intense din antichitate, datorate iudaismului si zoroastrismului, in cursul istoriei Orientului Apropiat si Indiei au existat si perioade de toleranta neasteptata, ca de exemplu in societatile pre-islamice sau ale Islamului timpuriu.

2. Mahatma Ghandi si cultura indiana antica

Cunoastem cu totii si apreciem atat filosofia cat si activitatea pacifista a acestui gigant al culturii indiene.
Cu atat mai straniu ni se poate parea reactia lui Mahatma Ghandi, pe numele sau adevarat Mohandas Karamchand Gandhi, la vederea urmelor culturii antice indiene. De necrezut, marele filosof si pacifist Ghandi a intentionat sa distruga toate bazoreliefurile antice indiene cu scene „tantrice”, sexuale, datorita puritanismului sau invatat de la englezi.

Noroc ca au existat oameni de cultura occidentali care sa-l convinga sa renunte la „ideile lui revolutionare”. Vedem din nou ca a fi un geniu nu implica intotdeauna a fi rational in toate si nici macar nu implica a avea bun-simtz. Aceasta distrugere evitata in extremis ar fi fost o pierdere ireparabila pentru cultura umana, la fel ca si distrugerea de catre Talibani a statuii gigantice a lui Budha din Afganistan. As zice: „noroc ca l-au oprit pe nebun!”. Putem vedea ca geniul si nerozia uneori fac casa buna.

3. Cauzele homofobiei indiene moderne

La intrebarea „de ce exista astazi homofobie in India” raspunsul imediat este: din cauza ocupatiei Angliei!
Anglia a ocupat India intr-o perioda cand traditia engleza, numita azi „victoriana” era extrem de contradictorie, cum au observat mai multi istorici. Pe atunci in societatea engleza sexualitatea era considerata „pacat”, ca in catolicism azi. Anul ocuparii totale a Indiei este considerat anul 1857, cand India avea in total, impreuna cu Pakistanul de azi (formand ambele o singura colonie engleza) numai saizeci de milioane de locuitori. Comparati cu populatia de azi a Indiei fara Pakistan: 1,2 miliarde de locuitori!

Englezii au adus si lucruri bune in India, ca unificarea limbii (stabilirea limbii engleze ca limba oficiala intre triburile indiene) si tot englezii au ajutat la eliminarea talhariei inter-indiene. Pe atunci comertul in India era parazitat de criminalitatea mare a jefuitorilor interni, care ucideau negustorii si le furau marfa. Acesti talhari indieni se numeau „thugs”, un cuvant preluat de limba engleza, cuvant care este folosit si azi intensiv
pe coasta de est a SUA dar practic necunoscut sau rar utilizat pe coasta de vest, in California. Daca cineva foloseste acest cuvant in vest, i se aduce aminte ca este din New England! Dar morala victoriana puritana a avut si multe consecinte nefaste.

4. Importul in India a eticii victoriene

E usor de aflat din lecturile literare si istorice care era mentalitatea englezilor in perioada victoriana. Pe de o parte, sexualitatea era denigrata in orice imprejurare, dar casatoria era considerata „sfanta”, astfel ca existau destule casatorii „neconsumate”. Sotzii erau extrem de atenti sa fie cat mai „casti” mai ales cu sotiile si cu doamnele din lumea inalta, dar in mod subtil li se recomandau prostituate foarte tinere de obicei. Prostitutia era, nu in mod surprinzator, acceptata in mod oficial, dar ascunsa in cartierele „rau famate”.Baietii erau educati in scoli speciale pentru baieti. Chiar am citit o carte din Anglia acelor vremuri, intitulata „The boy’s own book” care era destinata exclusiv baietilor; fetele aveau alta carte de capatai: „The girl’s own book” care nu putea fi citita de baieti!

In internatele pentru baieti, obsesia generala era ca baietii sa fie paziti toata noaptea, ca sa nu se masturbeze pentru ca se stia ca masturbarea este un pacat numit onanism (dupa persojajul Onan din Biblie). Un director de internat a fost aplaudat de parintii baietilor cand a decis sa reduca portiile la mancare pentru interni ca sa-si poata permite sa tina toata noaptea lumina aprinsa in dormitoare, si sa angajeze si un supraveghetor de noapte!

Unul dintre elevii unui asemenea internat a descris insa cum, dupa schimbul de noapte, veneau „angajatii casei” care la ora 6 dimineata navaleau in dormitoarele pentru baieti si ii masturbau la rand! [Cui vrea sa afle maimulte despre acea epoca, ii recomand cartea lui Havelock Ellis, numita „Psichopatia Sexualis”, volumul 2 intitulat „The sexual inversion”, unde poate gasi o multime de trasnai de acest gen care caracterizau epoca victoriana. Cartea contine practic numai marturii directe de la persoane adevarate si nu este beletristica].

Este foarte interesant de observat ca in aceasta perioada plina de tabu-uri sexuale au circulat aceleasi legende care circula azi in sudul Africii, in plina epidemie de SIDA (AIDS). Pe atunci sifilisul era boala mortala sexuala, asa cum este azi SIDA. Era raspandita credinta ca daca se va culca cu o fecioara virgina, un barbat se va vindeca de sifilis. Am citit despre cazuri concrete cand tocmai asa ceva s-a intamplat in Anglia victoriana, la fel cum si azi unii barbati africani conving unele fete virgine (virginitatea era o obsesie si atunci ca si acum in tarile unde bantuiau sau bantuie inca religiile) sa se culce cu ei (fara prezervativ, ca e periculos, nu-i asa?) ca sa se vindece de AIDS (SIDA). Aceasta mentalitate arhaica poate fi gasita si in povesti religioase sau laice. Eu am auzit odata o fetitza spunadu-i mamei ei: „mama, te doare capul? Ce bine ar fi ca in loc sa te doara capul pe tine, sa-l doara pe nesuferitul de frate-meu”. Gandire infantila, ca in biblie: diavolii care produc o boala se transfera la cuvantul lui Isus Cristos din oameni in porcine! Stiindu-se ca porcii erau „nesuferiti” vechilor evrei, si unora dintre contemporanii nostri, totul are sens!
Sau durerea mamei se poate transfera la fratele „nesuferit”. Si altele!

Evident ca desi accesul baietilor la fete era strict interzis, si homosexualitatea era interzisa. E. M. Foster a descris admirabil acele vremuri, mai ales in cartea sa „Maurice”, publicata numai dupa moartea sa, dupa care s-a realizat si un film celebru cu acelasi nume.
Sa ne gandim ca toate aceste ciudatenii (pentru noii azi pot fi ciudatenii, dar pentru englezi, pe atunci, erau litera de evanghelie) au fost introduse si in India de cuceritorii britanici!

Dupa care, desi in Anglia lucrurile s-au schimbat in mod fundamental in ultimele decenii, totusi ele au ramas aceleasi in fosta colonie, devenita stat independent. (De fapt doua si mai tarziu trei state independente s-au format din India initiala: mai intai India s-a scindat de Pakistan, care la randul sau s-a scindat in Pakistanul de vest (acum Pakistan) si Bangladesh.

5. De ce este importanta aceasta imensa schimbare din India?

In primul rand pentru ca India este, cum am spus, a doua tara din lume ca populatie. In al doilea rand, tarile si organismele internationale retrograde (cum ar fi tarile musulmane si Bisericile crestine (exclud o parte din ele, ca biserica episcopaliana si altele mai mici), mai ales cea Catolica si cea Ortodoxa, vor vedea taiata o parte din audientza ce au avut-o. Nu ne mai putem imagina o vizita papala in India destinata blamarii prezervativelor ca imorale. Acum societatea civila din India, care si asa nu prea este crestina decat in mica masura a inteles ca faptul ca homosexualitatea era ascunsa si criminalizata in India a dus la starea mizerabila a sanatatii homosexualilor indieni, care oricum existau
si se ascundeau de autoritati.

Astfel, acum se stie ca 1% din populatia Indiei are AIDS, dar din cauza ascunderii homosexualilor de frica represiunii, ei nu s-au tratat si nu au luat masuri preventive, iar procentul bolnavilor de SIDA a ajuns in randul lor la 8%. Societatea civila a inteles in sfarsit ca este in interesul tuturor sa nu se mai ascunda lucrurile sub covor, si ca in mod special din acest motiv trebuie sa se propage in mod corect stirile despre modul cum se poate lua aceasta boala si altele. Daca mai indrazneste actualul papa sa puna piciorul in India, el va putea saruta pamantul ca dl Wojtila alta data, dar nu va putea evita demonstratii contra lui si huiduielile adresate de multime. Mai ales nu va putea pretinde, precum cardinalii lui din Zimbabwe si Mozambic, ca SIDA se ia de la prezervative. Este curios cum actualul papa si prezidentul din Zimbabwe, Robert Mugabe, sunt „ejusdem farinae” (din aceeasi faina”, cum spuneau latinii), predicand aceleasi ineptii.

6. Tarile lumii care au legalizat casatoriile gay

Si sa nu uitam ca acesta nu este un sfarsit ci un inceput. Pana acum destule state din Europa si America au votat legi care permit si casatoria intre persoane de acelasi sex. Am intentionat sa le enumar dar numarul lor este foarte mare daca tinem cont de diferentele dintre diverse legislatii, dintre care unele permit direct casatori cu drepturi depline, altele numai parteneriatul civil, altele aceleasi lucruri cu mici diferente legale. Este mai instructiv sa prezint cum stau lucrurile in Europa: (dupa http://pewforum.org/docs/?DocID=235):

Un grup de state are majoritatea populatiei pentru casatoria homosexuala. Aceste tari sunt: Olanda (82% pro gay marriage), Suedia 71%, Danemarca 69%, Belgia 62%, Luxemburg 58%, Spania 56%, Germania 52% si Cehia 52%. Apoi urmeaza un grup de state cu o diviziune a populatiei mai echilibrata: intre 29 si 50%: Austria cu 49%, Franta cu 48%, Regatul Unit(Anglia) cu 46%, Finlanda cu 45%. Pe ansamblu, Uniunea Europeana are aproximativ 44% pro-gay Marriage. Daca am exclude homofobii din Romania si Letonia ar avea 50%.
Irlanda cu 41%, Italia cu 31% Slovenia cu 31% si Portugalia cu 29%. Dupa care urmeaza grupul codaselor: Estonia cu 21% Slovacia cu 19% (ce diferenta intre Cehia/Slovacia! Incredibil!) Ungaria cu 18%, Malta cu 18%, Lituania si Polonia cu 17% fiecare, Grecia si Bulgaria cu 15%, Ciprul cu 14%.

Adevarata extrema a Europei o constituie Letonia cu 12% si Romania cu numai 11%! Putem spune ca nu putea lipsi protocronismul romanesc din coada listei!

Dar sa ne consolam ca romanii din Romania stau totusi mai bine decat unele tari CIS, ca RM, care nici macar nu are o constitutie care sa permita parteneriatul gay! Deci suntem penultimii, dar ultimii sunt tot „de-ai nostri” Despre Rusia si Uraina nu sunt date.

7. India in perspectiva

Am dat aceste date din doua motive: primul, pentru a arata ca statele cele mai civilizate sunt si cele mai avansate in respectarea drepturilor homosexualilor. Atitudinea fatza de evrei si fatza de homosexuali constituie cel mai corect barometru al respectarii drepturilor omului intr-o tara!

Romania are, ca si India, despre care nu sunt date, un drum lung de parcurs. Dar din datele existente rezulta totusi ca istoria se misca in sensul respectarii din ce in ce mai mult a acestor drepturi in toata lumea.

Este adevarat ca unii pun bete in roata istoriei, ca de exemplu Robert Mugabe si papa de la Roma, dar rand pe rand si aceste probleme se vor rezolva, partial de la sine (in sensul ca nimeni nu este nemuritor, orice ar spune religiile) iar apoi in sensul celor spuse de un fizician celebru, cuvinte pe care le reamintesc: „un adevar stiintific (sau de alta natura, putem adauga) nu invinge prin faptul ca va convinge vechea generatie, ci prin faptul ca vechea generatie moare si o noua generatie, care s-a obisnuit cu noua realitate, ii ia locul”.

Principele Radu în campanie în Spania

iulie 5th, 2009

In perioada 28 iunie – 4 iulie, Altetele Lor Regale Principesa Margareta a României si Principele Radu al României, candidat la alegerile prezidentiale, au efectuat o vizita in Spania, pentru a se intâlni cu românii din aceasta tara, estimati la un numar de peste 800.000. Vizita a avut ca scop intelegerea mai profunda a vietii românilor care au ales sa munceasca si sa traiasca in tari ale Uniunii Europene, a problemelor, dorintelor, implinirilor si ingrijorarilor conationalilor nostri stabiliti in afara granitelor României.

Principesa Margareta si Principele Radu au fost primiti la Palatul Zarzuela de suveranii spanioli, Regele Juan Carlos I si Regina Sofia. Vizita a avut un caracter privat.

Principele si Principesa României au vizitat orasele Madrid, Coslada, Getafe, Ciudad Real, Alicante, Benidorm, Valencia si Barcelona. Ei au luat parte la slujbele din parohiile ortodoxe din Madrid si Valencia, s-au intâlnit cu membri ai asociatiior de români din toate orasele vizitate si au avut intâlniri cu autoritatile locale spaniole din Coslada si Ciudad Real.

Principele a avut, de asemenea, intâlniri cu membri ai Camerei Deputatilor (Cortes) si cu mai multe grupuri de oameni de afaceri spanioli interesati sa investeasca in România.

Principesa Margareta si Principele Radu au luat parte la concertul sustinut de Tudor Gheorghe in orasul Getafe, iar Principele Radu a fost oaspetele Palatului Muzicii “Regina Sofia” din Valencia, unde a urmarit un recital sustinut de soprana românca Irina Ionescu.

Cocioabe, bordeie, palate și fascism – locuințele la romi

iulie 5th, 2009

Recentele evenimente din Irlanda de Nord – repatrierea în România a unui grup de circa 100 de migranți romi ca urmare a amenințărilor și violențelor la care au fost supuși de unii localnici au adus un interes sporit pentru Strategia de spuraviețuire a romilor – o serie de conferințe organizate la Londra. Seria s-a încheiat cu o prezentare a percepției publice despre “Ghetto-ul romilor/țiganilor” în organizarea fundației Ion Rațiu.

Arhitectul Cătălin Berescu vorbește despre locuințele romilor: bordeie, barăci în gropile de gunoi, case obișnuite la țară, apartamente de bloc sau, în cazul unei infime minorități, chiar palate.

Diapozitivele pe care le arate sunt făcute în toate colțurile țării și ele relevă o stare de sărăcie extremă în care trăiesc circa un milion de romi. Ceea ce i se pare absolut inacceptabil.

„Este inacceptabil ca oamenii să locuiască în groapa de gunoi, ca oamenilor care locuiesc în condiții precare, adeseori ilegale, să li se taie apa, curentul și cred că este inacceptabil ca într-o societate care a mers spre bine din punct de vedere economic numărul celor care trăiesc în condiții de sărăcie extremă să crească,” a declarat arhitectul Berescu pentru revista ACUM.

Problema nu e specifică României, romi din Europa de est au migrat în Occident unde se găsesc adeseori împinși în alte ghettouri.

„Segregarea lor în ghettouri rezidențiale în Italia poate fi catalogată fără ezitare drept fascism,” spune arhitectul Berescu.

„În cazul României segregarea lor e mai moale, dar totuși e o politică deliberată. La Piatra Neamț, Cluj, Zalău, Baia Mare, Mangalia și Dorohoi are această dimensiune, un proiect în care am fost implicat.”

Care ar fi soluția? În primul rând, spune Cătălin Bereescu, statul român și societatea în general trebuie să admită că există o problemă care nu scade ca amploare, iar apoi să o trateze în mod global, de la urbanism, la politici sociale și de educație. În caz contrar, la un anumit moment se poate ajunge la o explozie socială.

„Eu cred că copiii lor trebuie să ne îngrijoreze pentru că atunci când mergi într-un ghettou și stai de vorbă cu bătrânii ei sunt foarte în regulă, sunt oameni care s-au dus la școală, oameni care au fost integrați.”

„Am mers cu un jurnalist francez și a ieșit o doamnă dintr-un bordei care a vorbit cu el în franceză. Copiii lor nu mai știu nimic, ei nu mai merg la școală. Ăsta e pericolul – o generație care se pierde.”

Cred, cu toate că e absurd!

iulie 5th, 2009

\”Dacă România reuşeşte să parcurgă în 30 de ani drumul spre UE… va fi foarte bine\” (Vladimir Voronin, preşedintele PCRM, anul 2000)

Credo, quia absurdum! Cred, cu toate că e absurd! Aşa obişnuia să răspundă marele teolog Tertulian celor care, păşind după normele elementare ale logicii, încercau să îi demonteze credinţa. Era vorba despre un angajament supra-raţional pe care îl percepi în termenii unui destin implacabil.

Credinţa elitelor şi elitele credinţei

Schimbând acum registrul, crezul tertulian a fost, în realitate, programul politic al elitelor central şi est-europene ieşite de sub ocupaţia comunistă. Mai eficient sau mai puţin eficient, mai sincer sau mai puţin sincer, ele au crezut, chiar şi atunci când acest lucru părea absurd, în destinul euroatlantic al popoarelor lor. Singurul viitor acceptabil. Pro-americane şi antisovietice, ele au reuşit să fructifice un context favorabil şi să găsească aproape întotdeauna busola geopolitică menită să le ghideze spre ceea ce credea că era soarta lor: intrarea în Europa instituţionalizată, adică NATO şi UE.
Este ceea ce i-a lipsit R. Moldova de la constituire până astăzi. Regimurile politice din R. Moldova, indiferent că s-au numit „Snegur”, „Lucinschi” sau „Voronin”, nu au crezut niciodată, cu adevărat, aşa ceva. Şi nu aveau cum, căci provin din acelaşi creuzet: procesele de „moldovenizare” sovietică desfăşurate în anii ’60 în republică, cu tot cortegiul de idei aferente: niciodată euro-atlantice până la capăt, nostalgice, în varii forme, faţă de „patria” pierdută de la Moscova, românofobe sau cel puţin reticente faţă de Bucureşti. Maximumul de viziune la care au ajuns aceste elite a fost percepţia R. Moldova ca un spaţiu de interferenţă, ca un „pod de trecere” între Est şi Vest, care – vai! – nu o dată s-a transformat în… preş. În aceste condiţii, eşecul R. Moldova, de 20 de ani încoace, este perfect inteligibil.

Textul şi contextul

Există două opinii extreme care circulă în legătură cu şansele integrării europene în stânga Prutului. Prima e fatalistă. R. Moldova nu se poate integra pentru că, în realitate, „UE nu vrea să ne primească”. Are destule probleme şi fără Chişinău şi nu e dispusă să rişte nimic în numele micului vecin nemijlocit al UE şi NATO. Extensia acestei viziuni este un soi de reactivitate faţă de liderii uniunii, consideraţi cinici şi lipsiţi de principii pentru că nu oferă, imediat şi necondiţionat, ceea ce se consideră că ar cere populaţia R. Moldova, adică integrare. A doua teză vorbeşte, frenetic, despre „să facem Europa la noi acasă!”. Este o viziune strictă de politică internă, care sugerează că principalul actor al integrării este Chişinăul şi prestaţia sa din interior.

Ca orice extreme, ambele teze au ceva adevărat în ele. Doar că excesul le face inoperabile. În realitate, integrarea europeană nu e nici numai una, nici numai alta. Este o îmbinare de efort intern eficient şi context extern favorabil. Una fără alta nu se poate, deşi, de cele mai multe ori, absenţa celui din urmă este utilizată ca scuză pentru abandonarea celui dintâi. Şi acest lucru este fals şi periculos. Mai ales astăzi – sau cu atât mai mult astăzi! -, când contextul nu este deloc favorabil.

\”Circ, nu pâine!\”

Frontiera estică nu arată deloc bine, în ciuda faptului că preşedinţia UE va fi preluată de un stat promotor al Parteneriatului Estic, precum Suedia. Şi nu arată bine pentru că, nu de puţine ori, Vestul s-a înşelat în raport cu actorul pentru care „vecinătatea estică” înseamnă „străinătate apropiată”. Anume – Rusia. Despre Federaţia Rusă s-a crezut, la început, că poate deveni „civilizată”, adică credibilă ca partener de dialog, prin dezvoltare. Prosperitatea ar genera aspiraţii de aceeaşi formulă precum cele ale europenilor şi, aşa cum două state care au pe teritoriul lor „MacDonald’s”-uri nu au făcut niciodată război, aşa şi relaţiile dintre Occident şi Rusia se vor pacifica. „Doctrina Putin” a arătat naivitatea şi eroarea acestei teze. Recent, „experţii” au schimbat registrul. Dacă o Rusie bogată nu devine civilizată în raport cu Occidentul, atunci o Rusie sărăcită, da! Şi s-a crezut că întregul context al crizei economice va tempera apetitul geopolitic al Moscovei. Iarăşi eroare. Care e evidentă astăzi, prin disponibilitatea uluitoare a Rusiei de a transforma criza economică internă în oportunitate de politică externă: investiţiile ruseşti – anunţate sau realizate – au, de fiecare dată, vector geopolitic precis.

Rusia se mişcă lejer pe timp de criză – de fapt, toată istoria ei recentă este o criză prelungită – şi beneficiază de un sprijin incontestabil pe care nu îl are nici un alt actor euroatlantic: un public care nu sancţionează politic elitele guvernamentale, în ciuda crizei. În primul rând, nu poate, pentru că opoziţia politică spre care s-ar putea canaliza voturile este sistematic blocată şi, în al doilea rând, pentru că nu vrea cu adevărat. Circul este, nu o dată, substitutul pâinii. Acolo, în numele gloriei şi supremaţiei ruseşti, se poate îndura infinit mai mult decât ar fi capabili să o facă occidentalii la ei acasă. Aşa că ecuaţia geopolitică la care asistăm astăzi este următoarea: confruntarea între un Occident preocupat, înainte de toate, de criza economică internă şi o Federaţia Rusă, ocupată, cu prioritate, cu politica externă.

Un „Helsinki-2” pentru (ne)liniştea noastră

Şi asta nu e tot. Aplombul Moscovei este debordant, mai cu seamă înaintea vizitei preşedintelui Obama la Moscova (6-8 iulie). Deja scutul antirachetă începe să dispară de pe agendă, dar provocarea majoră a Moscovei se numeşte, cel puţin în mass-media, „Helsinki-2” sau „Helsinki Plus”. Adică o reconfigurare a contextului instituţional global de securitate şi o „depăşire” a principiilor Acordului final semnat în capitala finlandeză în 1975.
Sună, deocamdată, a science-fiction, dar provocările sunt imense. Preşedintele Medvedev a prezentat raţiunea acestei iniţiative, prima dată, într-un discurs rostit la Universitatea Helsinki, la 20 aprilie. Chiar dacă a dat „asigurări” că nu e vorba despre renunţarea la Actul din 1975, miza propunerii este regândirea întregii arhitecturi de securitate globale: diminuarea NATO, minimalizarea axului euroatlantic la nivel internaţional sau pulverizarea OSCE. În ceea ce priveşte spaţiul estic, propunerile sunt o veritabilă afirmare rusă a doctrinei Monroe în „străinătatea apropiată”, care subminează implacabil actualele tratate de securitate europeană (CSCE, Tratatul privind forţele armate convenţionale în Europa etc.), adică cele care permit gestionarea numărului şi a mişcărilor de trupe în regiune. R. Moldova e vizată direct, pentru că ar fi vorba inclusiv de trupele ruse din Transnistria – iar faptul că aeroportul de la Mărculeşti a devenit operaţional poate căpăta şi alte conotaţii.

Înapoi la alegeri

Ce au de-a face toate aceste lucruri cu alegerile din 29 iulie? Au! Pentru că miza lor rămâne crucială, mai ales în aceste condiţii. Şi nu pentru că atunci se va juca integrarea imediată în UE a R. Moldova. A pune aşa problema ar fi naiv şi ineficient. Ci pentru că atmosfera tensionată în care ne aflăm devine impredictibilă. De aceea, nimeni nu poate spune astăzi, cu certitudine, cum va evolua. Tocmai de aceea e nevoie la Chişinău de o echipă pregătită pentru oportunităţi. Miza alegerilor din 29 iulie este aducerea la guvernare a unei echipe credibile, în exterior şi interior, cu relaţii solide la nivelul capitalelor euroatlantice – inclusiv, sau mai ales, cu aliatul natural România. În cazul unei conjuncturi internaţionale favorabile – pe care în niciun caz R. Moldova nu o va decide! -, adică redeschiderea uşii uniunii, această echipă va trebui să fie gata, ferm şi credibil, să spună: PREZENT. Despre asta va fi vorba, în realitate, în alegerile din 29 iulie 2009.

…Credo, quia absurdum!

Articolul a fost publicat inițial în Timpul www.timpul.md

1989 – 2009. Prea devreme?

iulie 5th, 2009

In 1989 Romania a pornit printre altele si cu handicapul unui sistem invechit de vreo 100 de ani (aici nu mai este vina comunistilor) si perpetuat prin orbirea obisnuintei (nu neaparat rea-vointa; Sarkozy pomenea de curand despre sisteme de administratie vechi de 100 de ani si nu vorbea de Romania). Contributia cortinei de fier romanesti a fosta insa si aceea ca impiedicat propagarea prin osmoza a modernizarilor de dupa al II-lea razboi mondial (sa zicem, de exemplu, platile direct din contul curent, autostrazile). Nu toate innoirile (de fapt putine dintre ele) erau anticomuniste asa ca efectul cortinei de fier a fost mult mai rau decat acela ca proteja comunismul.

La asta s-a mai adaugat tara nationalismului si xenofobiei cu care se incerca, si reusea, in multe din cazuri, sa fim impregnati. Iliescu a avut grija sa faca update transmitand de la inceput mesajul subliminal ,”democratia noastra e unica si nu luam lectii de la altii”.

Dupa ’89 innoirile in Romania au mers prea lent si mai ales hatotic. Piata libera si-a facut in mare datoria dar efectele ei au fost mai mult in zona modernitatilor superficiale. Telefonia mobila, internetul, piata automobilelor si cea a locuintelor MARI, nu cele rationale pentru toata lumea, au inflorit. Dar asta nu a fost de ajuns ca sa urneasca colosul. Am impresia, marea parte – sau prea mare – a adolescentilor din Romania folosesc din plin modernitatile dar pastreaz mentaliatea nationalista.

Competenta sociala si respectul pentru lucrul facut au continuat sa fie notiuni inexistente. De aici a suferit printre altele turismul, practicat pe baza arogantei (<<,"americanii bogati" sunt morti dupa manastirile si icoanele noastre, ca "ei nu au asa ceva">>). Urbanismul a fost si el in colaps tot din aceasta cauza. Definesc urbanismul ca stiinta arhitectului de a concepe cladiri, ansamble la care oamenii sa vin in numar mare si sa se simta bine, fara ca acestea sa creeze alte disfunctii.

A pretinde oamenilor sa ridice singuri valul orbirii este poate prea mult. Nu poti sa iesi singur dintr-o groapa tragandu-te de par. Exista probabil metode dar pentru asta se cer vizionari care sa preseze (sic!) accelerarea progresului. Daca nu ma insel, in toata perioada moderna a Romaniei, de la ’48 incoace, numai elitele au intreprins ceva in directia asta. Au fost copiii de boieri scoliti (si pervertiti) la Paris, a fost un Carol I etc. Bineinteles, nu au facut- o singuri, dar a fost tot timpul o nevoie de a initia procesele modernitatii cu mult mai mult decat la alte popoare (germani, englezi etc).

Ca Romania este sau nu altfel decat alte tari, personal putin ma intereseaza. Suntem alftel, din motive istorice si geopolitice, ca si bulgarii de exemplu. Dar asta nu cred ca trebuie sa ne preocupe prea mult. Romania este un ,”caz” pentru care trebuie ales setul de metode tehnice adecvate care intr-adevar tin seama de caracterul ei ,”diferit” (ma refer la obstacole si dificultati) nu pentru a-l perpetua in modelul viitor pentru care se tinde. Vezi confuzia lui Iliescu cu ,”democratia originala”. Dupa parerea mea suntem o societate cu o „democratie originala” care trebuie sa tinda spre o ,”democratie obisnuita”. Putem fi si ramane originali in cultura si civilizatie dar instrumentele si modelele pe care le folosim in societate trebuie sa fie cele standardizate, chiar cu acceptarea pentru moment a unor pierderi comparat cu posibilele modele singulare si de succes din lume. Daca chiar ne-am dori o democartie putin mai orginala, am putea sa ne inspiram de de exemplu la cea suedeza, care deunazi a fost laudata de Barroso http://www.se2009.eu/en/meetings_news/2009/7/1/visit_of_the_european_…

Hm, ma tem ca vor mai trece inca doua decenii…
Ma gandesc si la o discutie avuta cu un rus, in urma cu vreo doi ani. Un om foarte deschis, dar care auzindu-mi ,”vaicarelile” la fel cum am scris mai sus, mi-a retezat-o foarte sarcastic ca ar trebui, odata ce am facut pasul, sa ii las in pace pe romani sa isi construiasca viata asa cum si-o doresc. Ca ei se simt bine in mare asa cum este acum iar criticile mele izvorasc dintr-o ura profunda. Ar fi usor sa arunc toata vina pe el dar replica lui ma tulbura si acum. Ca sa ma scuz, as vrea doar sa clarific. „Visul” meu se limiteaza doar la aceea ca daca exista o solutie buna undeva in lume, indiferent unde, de exemplu mulgatoare automate pentru capre, aceasta sa poata fi identificata, analizata rapid si aplicata fara intarziere si in tara fara ca din asta sa se faca de fiecare data un caz de frustrare filozofica de genul ,”sexul ingerilor”.

Bacaloriatul şi alte egzamene…care este!

iulie 5th, 2009

În fiecare an de o vreme încoace, în vară, are loc un eveniment care implică un număr relativ mare de cetăţeni români de toate vârstele, sexele, categoriile sociale şi convingerile politice: bacalaureatul. Şi tot de la an la an mă conving că forma aceasta de evaluare, aşa cum este ea aplicată în sistemul românesc, nu e decât o glumă. O glumă costisitoare, sinistră, o glumă în care actorii se iau în serios, o şaradă în care se folosesc mai mereu cuvinte mari: performanţă, procent de promovabilitate, itemi ş.a. Atât de concentraţi asupra evenimentului în sine, nu mai putem vedea care sunt urmările lui. Dincolo de miile de pagini acoperite cu platitudini, dincolo de sutele de ore petrecute de profesorii-corectori cu ochii aţintiţi în foile de concurs, dincolo de butaforie aşadar, nu se află nimic.

Ca formă de evaluare bacalaureatul actual nu îşi atinge niciuna dintre ţintele pe care ar trebui să le atingă un examen de maturitate. Sunt frecvente cazurile în care elevi de media 5 în toţi cei patru ani de liceu obţin 10 la examinarea orală şi între 7 şi 8 la examinarea scrisă. În mod normal, dacă ne-ar preocupa cu adevărat învăţământul românesc, ar trebui să investigăm fenomenul, căci (e clar!) cineva greşeşte: ori profesorul de liceu, ori corectorul de la bac. Mai există, e adevărat şi ipoteza ca, în chiar ziua bacalaureatului, în masă elevii români să primească inspiraţie direct de la duhul sfânt şi în felul acesta performanţele lor şcolare să crească brusc cu mult peste capacităţile demonstrate în cei patru ani de liceu. În definitiv, de ce ar trebui să ne pese? Pe noi ne interesează cifrele; ca şi în alte cazuri, învăţământul de la noi e o… afacere contabilă. Ne uităm pe cifre, ne consolăm privind statisticile şi o luăm în fiecare an de la capăt.

De când variantele de subiecte apar pe internet, cei mai mulţi dintre elevii români îşi procură una dintre multele culegerile care oferă răspunsurile de-a gata şi, în funcţie de vigilenţa supraveghetorilor, le folosesc transcriind răspunsurile pe foile de concurs. Sau, în cazul cel mai fericit, se memorează fraze cu un mare caracter de generalitate, aplicabile fără scrupul oricărui text literar. Să luăm un exemplu: „Poezia lui X surprinde în peisajul epocii prin originalitate şi prospeţimea limbajului poetic”… În locul acelui X puteţi aşeza orice nume de poet român sau de aiurea. În felul acesta, tinerii absolvenţi pierd proprietatea termenilor, cuvintele nu mai înseamnă pentru ei decât simboluri grafice transcrise de pe o pagină pe alta. Literatura se transformă în sumă de texte poetice sau epice lipsite de sens autonom.

Şi acesta este doar vârful icebergului. Din ce în ce mai mult astăzi în licee, literatura se predă fragmentar. Dincolo de adevărul banal al sintagmei „se citeşte din ce în ce mai puţin”, se ascunde adevărul unei alte sintagme „se înţelege din ce în ce mai puţin”. În timp ce reforma în învăţământ se reduce la aspecte administrative, manualele se tabuizează, romanele se citesc „pe fragmente” iar critica literară are întâietate asupra literaturii înseşi. Devine în felul acesta mai important ce crede George Călinescu despre Eminescu decât poezia eminesciană în sine. Elevii posedă sentinţe critice, le rostesc axiomatic şi… cam atât. Manualele însele ilustrează un principiu de predare absurd: cronologia evenimentelor literare este înlocuită de literatura predată… tematic. Nu mai avem nevoie de o prezentare a culturii române de la, să zicem, umanism la postmodernism, ci de un amalgam indistinct de texte ordonate după teme precum iubirea, natura sau moartea. Rezultatul? Incapacitatea celor mai mulţi dintre elevi de a încadra corect textul literar într-un context cultural.

Proba orală a bacalaureatului la Limba şi Literatura Română este şi ea birocratizată. Răspunsuri-standard, clişee şi cuvinte mari rostite dezinvolt. În vreme ce întreaga energie reformatoare a ministerului se concentrează asupra sistemelor macro, la nivel „micro” totul se degradează iremediabil. Soluţia ar fi renunţarea la reforma de sus în jos. Înainte de a schimba aproape anual metodologii şi calendare de examen, înainte de a asuma pachete legislative masive cu viziuni de ansamblu şi propuneri grandioase, ar trebui să vedem ce se poate reforma la nivelul primar al relaţiei dintre dascăl şi elev. Va deveni în curând prea târziu. Liceenii de ieri au devenit licenţiaţii de astăzi şi vor deveni cu siguranţă profesorii de mâine.

Am aflat de curând că la un examen de licenţă, o studentă la Filologie i-a confundat pe Ion Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade. Evident, studenta a devenit licenţiată. Mi-a fost teamă să vad unde anume a fost repartizată după examenul de titularizare. Mă aştept însă ca în curând să fim colegi, să ne întâlnim în pauze prin cancelarie şi să discutăm afabil despre banii de vacanţă, sporurile de dirigenţie şi revendicările sindicatelor din învăţământ. Între timp, vremea se va fi scurs şi apoi, sincer vorbind, îi mai pasă cuiva că între Heliade-Rădulescu şi Mircea Eliade se află un secol de cultură şi literatură română? Astea sunt amănunte…

Cât de mult va scădea economia României în 2009?

iulie 5th, 2009

Produsul Intern Brut (PIB) în zona euro se află în cel de-al patrulea trimestru de scădere. Ţările din afara zonei euro, precum Ungaria sau Letonia, se află în cel de-al doilea sau al treilea trimestru de scădere consecutivă. Ritmul de scădere a fost din ce în ce mai mare.

Pe de o parte, aceeaşi tendinţă se regăseşte şi în România, cu un decalaj de circa două luni faţă de zona euro. Pe de altă parte, efectele crizei economice se resimt mai puţin în România, din cel puţin două motive:

– expunerea mai mică la piaţa externă: ponderea exporturilor în PIB este de 2 -3 – 4 ori mai mică decât în ţările vecine şi baltice mai dezvoltate;

– sistemului financiar-bancar este relativ mai protejat în faţa creditelor restante: ponderea creditelor restante în totalul creditelor a crescut, dar este în prezent de cca. 2,8% în totalul portofoliului de credite.

Abia în trimestrul IV al anului 2009 putem spera la o revenire din căderea economică, fie cu un ritm negativ redus, fie cu o uşoară creştere economică. Trimestrul III ne va da semnalul necesar pentru a oscila în favoarea uneia din aceste talere.

În condiţiile date, două treimi din eforturile Guvernului ar trebui să se focalizeze pe reducerea cheltuielilor publice şi o treime pe creşterea veniturilor. Or, pe primele cinci luni ale acestui an sesizăm o constantă colectare mai mică de venituri faţă de aceleaşi luni din anul precedent, respectiv cheltuieli superioare începând cu luna februarie – ceea ce a dus la creşterea deficitului bugetului general consolidat de 7 ori pe primele cinci luni cumulate faţă de aceeaşi perioadă a anului precendent (vezi tabel 1).

De ce spun că spaţiul de creştere a veniturilor bugetare este mult mai mic decât cel al reducerii cheltuielilor publice? Producţia industrială şi comerţul cu amănuntul s-a dezumflat cu câte aproximativ 10%, iar rata şomajului a crescut la 5,7% la sfârşitului primelor patru luni. 517.700 români sunt în şomaj. Lucrările de construcţii s-au contractat cu aproape 14%, serviciile de piaţă prestate populaţiei cu aproape 20%, iar vânzările de automobile şi motociclete cu peste 30%. Salariul mediu net a scăzut în aprilie la 336 euro faţă de 352 euro în aceeaşi lună din anul precedent din cauza diferenţei de curs valutar, căci în valori nominale în lei raportul este invers. În schimb, pensia medie a celor asiguraţi de stat a crescut la 169 euro (faţă de 155 euro în aprilie 2008), iar pensia medie a agricultorilor la 72 euro (faţă de 66 euro în aprilie 2008), în aceeaşi perioadă.

Soluţii pentru ieşirea din criză:

1. Reducerea risipei cheltuielilor publice şi a numărului de funcţionari publici cu scopul reorientării acestor resurse spre proiecte de investiţii în infrastructură, în mediu şi în resursa umană, în parteneriate public-private, cu efecte de antrenare majore în economie. Transparentizarea tuturor cheltuielilor publice de peste 10.000 de euro, cu detaliile legate de obiectul contractului şi furnizori afisate pe site-urile tuturor instituţiilor publice.

2. Imbunătăţirea mediului de afaceri prin diminuarea numărului de impozite şi taxe, reducerea costurilor administrative cu plata acestora, accelerarea procedurilor de înregistrare a firmelor (e.g. reforma legii falimentului în sensul diminuării puterii debitorilor şi accelerării procesului de realocare a resurselor către industrii mai competitive) şi scutirea totală de impozit pentru formarea profesională continuă a angajaţilor.

3. Prelungirea maturităţii împrumuturilor luate de pe piaţa internă şi lansarea unui Eurobond în valoare cât mai ridicată (4-5 miliarde de euro) cu scopul limitării efectului de crowding out de pe piaţa internă şi disponibilizării unor resurse bancare suplimentare către sectorul privat.

Ce măsuri bune s-au luat până acum?

1. Simplificarea condiţiilor procedurale şi financiare pentru accesarea fondurilor europene. Performanţele administraţiei Boc în doar 6 luni ( până la 19 iunie 2009) aproape o egalează pe cea a domnului Tăriceanu în doi ani în ceea ce priveşte absorbţia fondurilor comunitare. Astfel, în ultimele 6 luni s-au făcut plăţi către beneficiari aproape câte s-au făcut în 2007 şi 2008 cumulat (504,65 milioane de lei faţă de 583 de milioane de lei în anii 2007 si 2008) şi s-au semnat 1127 de contracte/decizii de finanţare in valoare de 4774,60 lei, faţă de 168 de contracte în valoare de 5094,04 lei în perioada 2007-2008.

Comparaţă ca medie lunară, situaţia absorbiţiei fondurilor stă astfel:

– Au fost depuse un număr de 2057 de proiecte în primele 6 luni faţă de 6708 proiecte cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 23% pe lună a numărului de proiecte depuse.

– Valoare totală:17,883.66 mil RON faţă de 46,267.66 cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie,cu 54% pe lună a valorii proiectelor depuse;

– Au fost aprobate 1587 proiecte faţă de 420 proiecte cumulat 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 150% pe lună a numărului de proiecte aprobate.

– Au fost luate decizii de finanţare pentru 1127 de contracte faţă de 168 contracte cumulat pe 2007-2008 – se observă o creştere, în medie, cu 168% pe lună a deciziilor luate pentru finanţarea contractelor.

– Plăţi către beneficiar: 504.65 mil RON faţă de 583.65 cumulat 2007-2008) – se observă o creştere, în medie, cu 246% pe lună a banilor ce ajung la beneficiar.

2. Modificarea cadrului legislativ privind achiziţiile publice, în scopul scurtării termenelor şi simplificării procedurilor, pentru accelerarea procesului de atragere de fonduri europene

3. Continuarea şi extinderea programului Rabla : începând cu acest an, sunt acceptate pentru intrarea in program şi maşinile mai vechi de 10 ani, cu doi ani mai “tinere” decât cele admise până anul trecut. Noul program mai aduce, ca noutate, majorarea sumei acordate de la 3.000 de lei la 3.800 de lei, precum şi finanţarea a nu mai puţin de 60.000 de vehicule faţă de numai 40.000 în 2008. Programul de stimulare a înnoirii Parcului auto naţional pentru anul 2009 se derulează în trei etape, iar prima etapă a fost încheiată.

4. Aprobarea prin HG a indicatorilor tehnico-economici pentru construcţia a 829 apartamente, în 9 localităţi, în cadrul programului de construcţii locuinţe pentru tineri, destinate închirierii.

5. Achitarea datoriilor guvernamentale, a facturilor şi subvenţiilor restante în valoare totală de 8,4 miliarde lei.

6. Compensarea TVA-ului de recuperat cu TVA-ul de plătit sau cu alte impozite datorate bugetului de stat şi în lunile ulterioare lunii în care s-a depus cererea de restituire, precum şi după expirarea termenului legal de 45 de zile. Această măsură este în curs de avizare şi urmează a fi implementată cu ocazia revizuirii Codului de procedură fiscală.

7. Suspendarea ocupării prin concurs sau examen a posturilor vacante din autorităţile şi instituţiile publice, cu excepţia unui procent de maxim 15% din posturile vacantate ulterior – OUG nr. 34/2009 cu privire la rectificarea bugetară pe anul 2009 şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale.

8. Pentru demnitari şi pentru funcţiile asimilate cu funcţii de demnitate publică, Guvernul a îngheţat salariile pentru anul 2009 prin OUG nr. 41/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării personalului din sectorul bugetar. Măsura a fost extinsă pentru întreg personalul din sistemul bugetar.

9. Simplificarea şi reducerea numărului de taxe şi tarife cu caracter nefiscal: până acum au fost eliminate sau comasate 189 taxe/tarife.

10. Finanţarea programului „Creditele agricole”, prin alocarea unui procent de 30% din volumul creditelor agricole contractate, indiferent de obiectul activităţii agricole desfăşurate (alocare de la bugetul de stat).

11. Compensarea datoriilor la bugetul de stat ale producătorilor agricoli cu sumele acestora cu titlu de susţinere financiară, sume prevăzute în bugetul MAPDR. S-a elaborat un memorandum, avizat de MFP, prin care se propune asigurarea resurselor financiare necesare.

12. Acordarea de sprijin financiar producătorilor agricoli din sectorul vegetal în 2009 echivalent 23 milioane euro, aprobat prin Hotărâre de Guvern.

13. Sporirea alocării bugetare pentru schema de ajutor de minimis pentru dezvoltarea şi modernizarea întreprinderilor mici şi mijlocii, de la 5 milioane Euro pentru perioada 2007-2011, la 100 de milioane Euro, pentru perioada 2009-2011, dintre care 20 de milioane Euro pentru anul 2009. Realizat – alocare de la bugetul de stat. Suma maximă nerambursabilă ce poate fi obţinută de IMM-urile eligibile este 200.000 de Euro pe trei ani fiscali, în baza prezentării unui plan de afaceri.

Andreea Vass este consilier personal al premierului Emil Boc

Decernarea Medaliei Goethe 2009

iulie 5th, 2009

În 28 august 2009 Goethe-Institut decernează pentru a 55-a oară Medalia Goethe. Anul acesta distincţia acordată personalităţilor care s-au remercat în domeniul schimbului cultural internaţional, se va face pentru prima dată cu ocazia zilei de naştere a patronului de nume şi nu de ziua comemorării morţii acestuia. Preşedintele Goethe-Institut, Klaus-Dieter Lehmann, va înmâna la Palatul din Weimar Ordinul oficial al Republicii Germane criticului de teatru şi traducătorului român Victor Scoradeţ, traducătorului norvegian Sverre Dahl şi scriitorului şi filosofului suedez Lars Gustafsson. Un program realizat în cooperare cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar va constitui cadrul cultural al actului festiv.
Goethe-Institut îl omagiază cu Medalia Goethe pe criticul şi traducătorul român Victor Scoradeţ. El primeşte distincţia pentru excepţionalele sale traduceri de piese de teatru contemporan din limba germană şi pentru implicarea sa în montarea acestora în România. Comisia care a hotărât acordarea distincţiei a fost motivată, în cazul lui Scoradeţ, şi de faptul că piesele germane de teatru pe care le-a tradus, constituie, în peisajul teatral românesc, repertoriul strain cel mai des jucat.
Scoradeţ, care de opt ani traduce anual câte trei piese de teatru, din însărcinarea Goethe-Intitutut Bucureşti, este nu numai un partener important în dialogul dintre scenele teatrale din România şi Germania. Totodată, datorită simţului său lingvistic ieşit din comun, el a realizat o performanţă extraordinară traducând, printre altele, şi opere de Günter Grass, Martin Walser sau Hans Magnus Enzensberger.
Medalia Goethe va fi acordată şi traducătorului norvegian Sverre Dahl pentru opera sa de o viaţă: de peste douăzeci de ani Dahl se ocupă cu opere scrise în limba germană, realizând până în prezent 120 de traduceri. „Demn de remarcat este”, conform comisiei de selecţionare „marea diversitate a activităţii sale de traducător.„Lista traducerilor sale poate fi citită ca un ‚Who is Who‘ al dramaturgiei în limba germană“. Dahl a tradus clasici germani ca Goethe, Novalis şi Hölderlin, dar şi clasici moderni ca Franz Kafka, Hermann Broch, Robert Walser, Wolfgang Koeppen şi Ingeborg Bachmann. A tradus, de asemenea, şi autori contemporani ca Ingo Schulze, Daniel Kehlmann şi Lukas Bärfuss, precum şi texte filosofice de Max Weber, Norbert Elias şi Rüdiger Safranski. Prin numeroasele sale traduceri din autori importanţi ai spaţiului german, Dahl, care se consideră un „traducător practic, nu un teoretician al traducerii“, s-a remarcat „în mod excepţional în ceea ce priveşte transmiterea literaturii şi filosofiei de factură germană în Norvegia“.
Scriitorul şi filosoful suedez Lars Gustafsson primeşte Medalia Goethe pentru vasta sa operă literară care demonstrează o puternică legătură cu Germania. Prin numeroasele sale publicaţii Gustafsson a influenţat încă din anii 70 imaginea Suediei în Germania, dincolo de tradiţia cărţilor pentru copii şi a popularei literaturi poliţiste suedeze. Numeroasele sale şederi în Germania sunt reflectate în scrierile sale, în mod special în romanele din pentalogia „Risse in der Mauer“. Prin aceste romane Gustafsson îl trimite pe cititor într-o călătorie în timp prin Suedia anilor 60 şi 70, care urmăreşte în mod precis şi critic schimbările în sistemul de valori al societăţii. Unele părţi ale acestei călătorii în timp s-au născut în anii 70, în timpul unei burse DAAD în Berlinul de Vest, unde Gustafsson a avut contacte strânse cu autori germani ca Hans Magnus Enzensberger, Max Frisch, Uwe Johnson şi Günter Grass.

Discursul festiv, cu ocazia decernării celor trei Medalii Goethe, va fi ţinut de jurnalista culturală Sigrid Löffler din Austria. Discursurile de laudatio pentru cei trei medaliaţi vor fi ţinute de dramaturgul Dea Loher, laureată a mai multor premii (Victor Scoradeţ), de traducătorul şi profesorul de germanistică Per Øhrgaard, conducătorul ştiinţific al „Medienarchiv Günter Grass Stiftung“ (Sverre Dahl) şi de criticul literar Heinrich Detering, directorul Seminarului pentru Filologie Germană şi al Centrului pentru Studii Comparatistice al Universităţii din Göttingen (Lars Gustafsson).
Pentru prima dată în 2009 Goethe-Institut împreună cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar organizează un program cultural pentru decernarea Medaliei Goethe. În seara festivă va avea loc la Weimarhalle un concert al Orechestrei Sinfonice Germane din Berlin sub bagheta dirijorului Ingo Metzmacher. În cadrul unui matineu la oranjeria castelului Belvedere cei trei laureaţi vor discuta despre anul schimbărilor 1989. Jurnalista Franziska Augstein va modera discuţia, în care accentul se va pune pe experienţele personale ale laureaţilor după căderea zidului.
Medalia Goehte a fost fondată în 1954 de către conducerea Goethe-Institut şi a fost recunoscută de către Republica Federală Germania în 1975 ca ordin oficial. Din 1992 până în 2008 medalia a fost decernată la Weimar cu ocazia comemorării morţii lui Goethe. În 2009 medalia va fi decernată pentru prima dată la 28 august, ziua de naştere a lui Goethe.
Se acordă distincţii personalităţilor din străinătate care s-au remarcat în medierea limbii germane şi a schimbului cultural internaţional. De la prima decernare în 1955, Medalia Goethe a fost acordată unui număr de 320 de personalităţi din 58 de ţări. Printre personalităţile distinse cu această medalie se numără Andrei Pleşu, Pierre Bourdieu, Jorge Semprún, Sir Ernst Gombrich, György Ligeti, Sir Karl Raimund Popper, Billy Wilder şi Daniel Barenboim.

Ceremonia este organizată în cadrul unui parteneriat strâns cu Klassik Stiftung Weimar şi oraşul Weimar. Programul cultural este organizat în colaborare cu „pèlerinages“ Kunstfest Weimar.

Cu această ocazie va avea loc in septembrie o manifestare/conferinta de presa la Institutul Cultural Român. Data exactă va fi anunţată în timp util.

Laureat: Victor Scoradeţ
Critic de teatru şi traducător

Criticul de teatru şi traducătorul Victor Scoradeţ se asigură ca în România piesele de teatru germane să reprezinte repertoriul străin cel mai des jucat.
De opt ani Goethe-Institut i-a încredinţat traducerea anuală a trei piese în limba română, intensificând astfel colaborarea teatrelor din România şi Germania.
În 2002 Victor Scoradeţ se aventurează împreună cu Teatrul Act din Bucureşti pe un teritoriu nou: a fost primul teatru românesc care a inaugurat o „Bursă a textelor de teatru “. În cadrul unor seri de lectură se prezentau piese din dramaturgia germană contemporană, urmate de discuţii ale publicului pe marginea textelor. Succesul a fost atât de mare încât mai multe dintre piesele prezentate au fost puse în scenă, printre care „Şefele“ de Werner Schwab, „La noroc“ de Franz Xaver Kroetz, „Chip de foc“ de Marius von Mayenburg şi piesa „Top Dogs“ a lui Urs Widmer. Un an mai tarziu a urmat programul „Piese noi“, prin care erau prezentate texte noi din Europa: la Bucureşti, Târgu Mureş, Sfântu Gheorghe şi Oradea au avut loc lecturi scenice cu douăzeci de piese din Germania, Ungaria, Elveţia, Rusia, Norvegia şi Suedia. Susţinerea dramaturgiei contemporane germane constituie demult centrul activităţii lui Victor Scoradeţ. Lista traducerilor sale de teatru se citeşte asemenea unui „Who’s who“ al dramaturgiei germane contemporane: Lukas Bärfuss, Sibylle Berg, Oliver Bukowski, Tankred Dorst, Thomas Hürlimann, Thomas Jonigk, Marius von Mayenburg, Dea Loher, Moritz Rinke, Roland Schimmelpfennig.
Datorită implicării lui Scoradeţ multe dintre piesele sale traduse sunt puse în scenă în teatre româneşti, piesele de teatru germane reprezentând astfel în prezent repertoriul străin cel mai des jucat pe scenele româneşti.
Totodată el îşi foloseşte extraordinarul simţ lingvistic şi pe planul traducerilor literare: a tradus opere de Günter Grass, Martin Walser, Hans Magnus Enzensberger, Dieter Schlesak, Botho Strauss, Friedrich Nietzsche şi Kurt Drawert.
Victor Scoradeţ s-a născut în 1953 la Strehaia. După absolvirea studiilor de limba germană la Universitatea din Bucureşti a lucrat ca profesor de limba germană şi engleză, după care şi-a început activitatea de redactor la ziarul „Neuer Weg“. Scoradeţ a lucrat la redacţia ziarului care se adresa minorităţii germane din România până în anul 1989. După Revoluţie a trecut la revista lunară „Neue Literatur“, iar de acolo în 1992 la magazinul cultural „Contemporanul“. Peste doi ani a preluat secţia „Programe & Proiecte“ în cadrul UNITER şi a rămas directorul acesteia până în anul 2000. Pe lângă această activitate, între 1996 şi 2000 Scoradeţ a fost directorul artistic al Festivalului internaţional de teatru de la Piatra Neamţ şi consilier artistic al teatrului din localitate. În acea
perioadă, teatrul a fost distins cu premiul de critică „Cel mai bun teatru românesc“. Începând cu anul 2001 Scoradeţ traduce anual, din însărcinarea Institutului Goethe, trei piese de teatru din limba germană în limba română şi depune eforturi ca acestea să fie puse în scenă. Scoradeţ a înfiinţat teatrul ARCA, cel de al doilea teatru independent din România. În prezent Scoradeţ este consilierul artistic al Festivalului Internaţional de Teatru Underground din Arad. În 1993 a fost distins cu premiul pentru critică de teatru al UNITER. Victor Scoradeţ trăieşte la Bucureşti.

Victor Scoradeţ
Traduceri din literatura germană:
Friedrich Nietzsche: Dincole de bine şi rău. Contemporanul, 1990. Editura Fundaţiei Culturale Ideea Europeană, 2004.
Dieter Schlesak: Zile acasă şi arta dispariţiei. Roman. Editura Fundaţiei Culturale Române, 1995.
Kurt Drawert: Totul e simplu. Dramă. UNITEXT publishing house, 1996.
Hans Magnus Enzensberger: Filantropul. Piesă de teatru. Editura ALLFA, 1997.
Dieter Schlesak: Revolta morţilor. Essay. ALLFA, 1998.
Martin Walser: Clocot. Roman. ALLFA, 2002.
Martin Walser: Vânătoare. Roman. ALLFA, 2003.
Botho Strauss: Trilogia revederii; Mare şi mic. UNITEXT, 2004.
Martin Walser: Moartea unui critic. ALLFA, 2005.
Günter Grass: Decojind ceapa. Editura Polirom, 2006.
Piese de teatru germane traduse de Victor Scoradeţ, regizate ulterior:
Walter Jens: Sfârşitul Troiei. Teatrul Mic Bucureşti, 1994.
Peter Handke: Scandal cu publicul. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1997.
Tankred Dorst: Fernando Krapp mi-a scris această scrisoare. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1998. Teatrul Maria Petculescu Reşiţa, 2001. Teatrul Municipal Ioan Slavici, Arad, 2004. Radiodifuziunea Română, 2004.
Oliver Bukowski: Până la Denver. Teatrul Tineretului Piatra Neamţ, 1999.
Bertolt Brecht: Opera de trei parale. Teatrul Nottara, Bucureşti, 2000.
George Tabori: Canibalii. Teatrul Radu Stanca Sibiu, 2001.
Sibylle Berg: Viaţa lui Helge. Teatrul ACT, Bucureşti, 2001.
Igor Bauersima: norway.today. Teatrul Odeon Bucureşti, 2002.
Dea Loher: Casa străină. Teatrul Ariel Târgu Mureş, 2003.
Arthur Schnitzler: Anatol. Teatrul Radu Stanca, Sibiu, 2003. Radiodifuziunea Română, 2003.
Hans Magnus Enzensberger: Filantropul. Radiodifuziunea Română, 2003.
Marius von Mayenburg: Chip de foc. Teatrul Odeon, Bucureşti, 2003.
Dea Loher: Barbă albastră, speranţa femeilor. Teatrul ACT, Bucureşti, 2003.
Lukas Bärfuss: Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri. Teatrul Toma Caragiu Ploieşti, 2003.
Dea Loher: Adam Geist. Teatrul Maria Filotti, Brăila, 2004.
Urs Widmer: Top Dogs. Teatrul ARCA, Bucureşti, 2004.
Marius von Mayenburg: Paraziţii. Teatrul Ariel Târgu Mureş, 2004.
Roland Schimmelpfennig: Noapte arabă. Teatrul Inexistent şi Teatrul foarte mic, Bucureşti, 2005.
Franz Xaver Kroetz: Concert la cerere. ACT, 2005.
Heiner Müller: Cvartet. MAD, Bucureşti, 2006.
Lukas Bärfuss: Dragoste în patru tablouri: Teatrul Bacovia, Bacău, 2006. Teatrul George Ciprian, Buzău, 2007.
Erhard Schmied: Patru din hârtie. Teatrul Ion Creangă, Bucureşti, 2006.
Frank Wedekind: Spiritul pământului, Cutia Pandorrei. Teatrul Naţional Radu Stanca, Sibiu, 2007.
Irmgard Keun: Fata de mătase artificială. Teatrul de comedie Bucureşti, 2007.
Andri Beyeler: Vaca Rosmarie. Teatrul Mihai Popescu, Târgovişte, 2007.
Lutz Hübner: Inimă de boxer. Teatrul George Ciprian, Buzău, Teatrul Arca, Bucureşti, 2007.

Citate de Victor Scoradeţ
„După părerea mea există ceva precum ‚spiritul unei culturi‘, iar acesta este foarte important pentru mine ca traducător. Am tradus texte foarte diferite din limba germană, proza lui Martin Walser şi Dieter Schlesak, Nietzsche şi numeroşi autori incredibil de diverşi din teatru şi reîntâlnesc tot mereu acest ‚spirit german‘. Ca să poţi avea acces la o cultură, abandonarea prejudecăţilor, a clişeelor e obligatorie, fiindcă acestea influenţează traducerea.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003
„M-am apucat să traduc teatru contemporan din spaţiul de expresie germană, tocmai în speranţa ca, în sfîrşit, să contaminez teatrul românesc de nevoia de a se confrunta cu ceea ce se-ntîmplă acum, aici, în noi şi-n jurul nostru. Mi se pare scandalos ca o artă care lucrează cu materia vie să ignore tocmai viaţa: teatrul lucrează cu viaţa – actorul viu, obiectul concret, timpul. Ignorarea ei e aberantă şi mortală pentru arta teatrală.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003
„Am impresia că noi avem un respect uneori paralizant faţă de noţiunea de cultură. Cultura poate fi cunoscută într-un mod mai uman, mai direct şi poate mai intim, fără să cazi pe spate de emoţie. Între timp circulaţia între cultură şi subcultură a devenit foarte intensă în ambele sensuri, ceea ce mă bucură foarte mult.”
Interviu de Iulia Popovici, 3 octombrie 2003

Citate despre Victor Scoradeţ
„Într-o lume în care cei mai mulţi dintre noi urmăresc show-ul, acest germanist discret vede dincolo de imagini şi sunete, indiferent dacă este vorba de un spectacol sau de un text. Un critic de teatru şi traducător, căruia teatrul românesc şi relaţiile sale cu scena internaţională îi datorează multe. Un Mercedes Benz al peisajului nostru de teatru.”
Bedros Horasangian, Scriitor, fost ataşat cultural în Grecia,
Observator cultural, aprilie 2001
„Victor Scoradeţ, un germanist excelent cu un renume excelent ca traducător (…) este în prezent cel mai bun cunoscător al mişcărilor de teatru europene de la începutul secolului XXI.“
Iulia Popovici,
Observator cultural, septembrie 2003
„Un nume care este sinonim cu conceptul de profesionalism: Victor Scoradeţ, cel mai bun şi cel mai profund cunoscător al teatrului contemporan românesc, cât şi al teatrului contemporan în general (prin „în general“ înţelegându-se în special cel în limba germană).“
Cristina Rusiecki,
Cultura, ianuarie 2005

Laudatio: Dea Loher
Dramaturgul Dea Loher este una dintre cele mai importante personalităţi ale teatrului contemporan din Germania. „În textele sale Dea Loher formulează întrebări cu caracter social într-o manieră mereu nouă: fiind receptivă dar şi sensibilă la nedreptăţile şi distrugerile sociale, precum şi la alterarea personajelor sale de către sistem, ea păstrează mereu un ton personal în conflictele ilustrate, nu se aventurează pe tărâmul tezelor şi al pieselor tendenţioase. Mai degrabă ea descrie societatea prin poveştile de la marginea ei, prin rănirile şi periclitările acelora, care se mişcă la periferia realităţii şi a percepţiei noastre sociale. Simţul ei pentru tot ce este străin, incompatibil, dar şi de neînţeles, fac din ea o autoare care pune teatrul în permanenţă în faţa unor noi încercări. Ea nu deserveşte teatrul, ci îl provoacă – şi găseşte astfel în regizori ca Andreas Kriegenburg parteneri, care prin povestire şi prin ludic fac ca lumea şi vocea ei să devină realitate pe scenă – chiar şi acolo şi tocmai acolo, unde disperarea Deei Loher se sustrage sferei dramatice şi tristeţea ei se apropie de tăcere.”
(argumentul juriului pentru acordarea Premiului berlinez pentru literatură 2009).

In cariera sa teatrală de aproape douăzeci de ani, Dea Loher a fost distinsă cu numeroase premii. Chiar prima ei piesă, „Camera Olgăi“, care a avut premiera mondială în 1990 la Hamburg, la teatrul Ernst-Deutsch, a fost distinsă cu Premiul de Dramaturgie al Scenei Naţionale din Hamburg. Au urmat apreciatele piese sociocritice „Tatuaj“ şi „Leviathan“ şi mai multe lucrări comandate, printre care piesa „Piaţa Roosevelt“, comandată de Goethe-Institut São Paulo şi Teatrul Thalia din Hamburg în 2004. Dea Loher, care din 1990 trăieşte şi lucrează la Berlin, a fost de două ori laureata Premiului Goethe în cadrul Zilelor de Teatru din Mülheim, în1998 pentru „Adam Geist“ şi în 2008 pentru „Ultimul incendiu“. A obţinut Premiul de dramaturgie al Fundaţiei Autorilor din Frankfurt în 1993, pentru opera completă a fost distinsă în 2005 cu premiul Else-Lasker-Schüler, iar în 2006 cu premiul Bertolt-Brecht al oraşului Augsburg. Premiul berlinez pentru literatură din 2009 este cea mai recentă distincţie a Deei Loher.

Mark TKACIUK – eminență „sură” și negocierile cu privire la Transnistria

iulie 5th, 2009

Persoanele care urmăresc evoluţia negocierilor ce vizează Transnistria au avut prilej să observe că la majoritatea acestor întruniri, alături de ministrul de Externe, de preşedintele Moldovei sau de alţi demnitari, participă aproape de fiecare dată fostul consilier al lui Vladimir Voronin în probleme de politică internă, actualul consilier în probleme politice Mark Tkaciuc. Întrucât implicarea acestui funcţionar în politica externă părea să depăşească atribuţiile sale formale, este firesc să ne întrebăm ce rol joacă Tkaciuc în tratativele cu Moscova şi în ce sens le poate influenţa. Efortul se justifică cu atât mai mult cu cât discursurile preşedintelui şi consilierului vădesc remarcabile confluenţe ideatice.

Fenix, contrapondere la mişcarea iniţiată de istoricii români

Mark Tkaciuc s-a născut la 26 septembrie 1966 în oraşul Soroca. Provine dintr-o familie mixtă, mama fiind armeancă, iar tatăl – ucrainean. La sfârşitul anilor 1980, în timpul când studia la Facultatea de Istorie a Universităţii de Stat din capitala Moldovei Sovietice, Tkaciuc a făcut parte dintr-un grup de tineri preocupaţi de probleme de istorie a ţinutului natal. Grupul se numea Fenix şi-şi desfăşura activitatea sub auspiciile organizaţiei komsomoliste din oraşul Chişinău.

În anii 1988-1989, la instituţia de învăţământ menţionată, a existat cenaclul Bogdan-Petriceicu Hasdeu, creat de studenţii facultăţii de istorie, care refuzau să accepte istoriografia sovietică oficială şi pledau pentru o istorie nefalsificată, naţională. Examinată retrospectiv, activitatea organizaţiei Fenix, aproape necunoscută publicului larg, poate fi văzută ca o contrapondere la viguroasa şi populara mişcare de liberalizare a gândirii istorice, iniţiată de istoricii etnici români.

În 1991, Tkaciuc a studiat la Londra, unde, potrivit unei surse conectate cu un serviciu special occidental, a intrat în contact cu serviciul de spionaj britanic MI-6. Tkaciuc şi-a luat doctoratul în anul 1995, la St.-Petersburg, cu o temă despre geţi, conexiunile cu lumea politică şi academică din fostul imperiu fiind, după toate semnele, extrem de importante pentru formarea sa intelectuală.

Organizator al campaniei electorale a PCRM

Mark Tkaciuc apare printre susţinătorii Partidului Comuniştilor din Republica Moldova (PCRM) în ajunul alegerilor din anul 2001. A fost unul dintre organizatorii campaniei electorale a acestui partid, fapt care nu ne surprinde, de vreme ce tatăl său, Evgheni Tkaciuc, activa în calitate de redactor al ziarului Comunistul, organul de presă al PCRM.
Intrând în parlament pe listele acestui partid, Tkaciuc a renunţat, în mai 2002, la mandatul de deputat, declarând că revine la preocupările sale ştiinţifice. La scurt timp după aceasta, avea să devină consilier al preşedintelui Moldovei. A arătat prompt, public şi explicit, că-l apreciază pe Vladimir Voronin, numindu-l „preşedintele nostru iubit”. Ultimul l-a numit pe amicul lui Tkaciuk, Alexei Tulbure, reprezentant al Moldovei la Consiliul Europei.

Potrivit unei publicaţii de limbă rusă, în septembrie acelaşi an, Tkaciuc s-a întâlnit la Moscova cu Vladislav Surkov, adjunctul şefului administraţiei de la Kremlin şi unul din cei mai influenţi politicieni din anturajul lui Vladimir Putin. Pe atunci la preşedinţia rusă se lucra în direcţia creării unei subdiviziuni, care urma să elaboreze şi să promoveze noi strategii faţă de ţările şi enclavele nerecunoscute din spaţiul postsovietic. În centrul acelei discuţii s-a situat problema privatizărilor din Transnistria. Înainte de aceasta, în august 2002, conducerea rusă discutase cu liderii din Abhazia despre necesitatea privatizării proprietăţii de stat din această republică, astfel încât cel puţin o parte a cumpărătorilor să fie întreprinzători ruşi.

Idolul Che Guevara

Despre preferinţele ideologice ale consilierului se poate spune că sunt eterogene, în prim plan situându-se totuşi autoritarismul. Idealul tânărului Tkaciuc a fost Ernesto Che Guevara, revoluţionar pe care îl venerează până în prezent. În anii 1990, Tkaciuc înclina spre un „anarhism ca antipolitică şi ca etică de afirmare zilnică a libertăţii” şi exalta misiunea emancipatoare a personalităţilor de excepţie. Deşi descrie în culori sumbre situaţia din URSS („capitalism de stat greoi”, „partocraţie venală” etc.), pare să nutrească convingerea că, după 1990, regimul sovietic trebuia să urmeze altă cale de evoluţie decât aceea pe care o cunoaştem, dar evită să definească alternativa. În tratarea lui Tkaciuc, sistemul comunist nu s-a prăbuşit, ci a fuzionat cu cel capitalist, iar idealul echităţii sociale a supravieţuit statelor socialiste şi-şi „continuă marşul triumfal pe planetă”.

Tkaciuc susţine că nu este corect ca vocabulele comunism şi democraţie să fie asociate cu „pocitaniile şi lepădăturile”, care încearcă periodic să le monopolizeze. Istoricul ignorează realitatea accesibilă bunului-simţ, dar şi lucrări notorii de filosofie politică, ce scot în evidenţă imoralitatea intrinsecă doctrinei comuniste.
Tkaciuc dezaprobă în termeni care nu lasă loc pentru aprecieri nuanţate construcţia statală desfăşurată timp de zece ani după proclamarea independenţei Republicii Moldova. În opinia lui, până în anul 2001, Moldova a fost un „stat-fantomă”, cetăţenia căruia nu era decât o „viză de reşedinţă”, „un semn de punctuaţie uşor de înfruntat în geopolitica sud-europeană”, o ţară unde prăpastia dintre cetăţeni şi funcţionari este mai mare decât oriunde în lume şi pe care oamenii o părăsesc încontinuu. Tkaciuc sugerează că la rădăcina răului se află mişcarea naţională din anii 1990 şi că „trecutul românesc” în niciun caz nu putea să genereze un „prezent moldovenesc promiţător”.

Duşmanul trecutului românesc

În înţelegea lui Tkaciuc şi a persoanelor din cercul acestuia, Republica Moldova este un punct al contactelor dintre culturi şi popoare, care trebuie să profite de pe urma poziţionării sale avantajoase, pentru a juca rolul de liant al civilizaţiilor. Aceleaşi idei sunt promovate de revista de arheologie Stratum plus, ce apare în limba rusă, sub egida Şcolii Antropologice Superioare din Chişinău, instituţie întemeiată şi condusă de Tkaciuk. În paginile revistei apar din când în când articole dedicate unor probleme de istorie medievală şi modernă, în care este justificată ocuparea Basarabiei de către Rusia în anul 1812, este persiflată modernizarea României, apreciată ca superficială, ridicol de mimetică în raport cu civilizaţia vest-europeană (modernizare pe care Basarabia nu a avut nevoie s-o urmeze, deoarece dispunea de un alt model, superior, Rusia) şi este tratată cu dispreţ realitatea moldavă postsovietică.

Elita culturală din Moldova este, potrivit lui Tkaciuk, provocator de primitivă. Relativ la opoziţie, consilierul preşedintelui a sugerat în repetate rânduri că este un rău comparabil cu fascismul. Într-un interviu acordat publicaţiei Nezavisimaja Moldova la 14 mai 2004, el califica majoritatea forţelor de opoziţie drept secte totalitare, răsărite din fosta nomenclatură sovietică, epuizate din punct de vedere intelectual şi preocupate exclusiv de propriile interese. Consilierul preşedintelui afirma că acestea sunt subordonate tehnologiilor politice străine, în particular din SUA, şi că vor ajunge în curând în punctul terminus al unui dramatic proces de autodistrugere. Este de notat, între altele, faptul că în eseurile şi articolele sale Tkaciuc şi-a exprimat neîncrederea faţă de valorile civilizaţiei occidentale şi i-a ridiculizat pe oamenii de ştiinţă şi pe actorii politici din Republica Moldova, care beneficiază de sprijin din Occident. Voronin a declarat şi el că ceea ce s-a întâmplat după proclamarea independenţei a fost un dezastru şi că duşmanul principal al comuniştilor instalaţi la putere este ” nomenclatura” postsovietică, pe care o mai numeşte „birocraţie feudală”. Urmând această linie de gândire, nu se poate ajunge decât la concluzia că unica forţă politică sănătoasă din Republica Moldova este Partidul Comuniştilor şi că ţara trebuie să persiste în orientarea sa spre Răsărit.

Propria criză de identitate

Deşi face trimitere la surse şi la curente de gândire occidentale, grupul de intelectuali la care aderă Mark Tkaciuc se informează preponderent din lucrări editate în limba rusă. Revista Stratum plus, menţionată anterior, omagiază aproape exclusiv cercetători sovietici din Federaţia Rusă.
În ultimă instanţă provinciale, persoanele din această categorie nu se înscriu nici în cultura basarabeană, de esenţă românească, nici în cea rusă, mai mult, sunt ranchiunoase în raport cu metropola răsăriteană, insinuând că aceasta nu le acordă suficientă consideraţie. De aici provin pesemne majore tensiuni interioare şi o acută criză de identitate, pe care o extrapolează asupra populaţiei majoritare din Republica Moldova. Acest segment al elitei politice pune la îndoială sinceritatea basarabenilor care se identifică cu românismul, calificând manifestările de acest fel drept oportuniste. Moldoveni sunt trataţi nu cu ură sau cu lipsă de respect, ci cu un fel de condescendentă toleranţă, ce se metamorfozează rapid în ostilitate, dacă încearcă să se autodefinească drept români.

Ideologul federalizării

Poziţia ocupată de preşedinţie în aplanarea diferendului transnistrean se lasă decriptată, într-o oarecare măsură, în urma analizei opiniilor exprimate pe această temă, în diferite situaţii, de către Tkaciuc. Venind la putere în 2001 şi mizând pe faptul că fundamentul său ideologic, în special opiniile privitoare la identitate, la trecutul sovietic etc., nu se deosebesc esenţial de cele împărtăşite de liderii de la Tiraspol, conducerea Partidului Comuniştilor şi-a imaginat că va putea rezolva conflictul transnistrean în viitorul cel mai apropiat.

În anul 2002, îl găsim pe consilierul preşedintelui, împreună cu Alexei Tulbure, promovând activ planul de federalizare a Republicii Moldova, elaborat de OSCE.
După eşuarea planului Kozak, lui Tkaciuk i-a revenit o misiune deosebit de delicată – să explice refuzul subit al preşedintelui de a semna documentul, după ce aparent „părţile” ajunseseră la consens în momentele esenţiale. Se ştie că Dmitri Kozak a comentat conduita lui Voronin din toamna anului 2003 într-un interviu dat publicaţiei moscovite Kommersant. Kozak susţinea că Voronin s-ar fi autobiciuit cu cuvinte dintre cele mai urâte, că ar fi regretat cumplit faptul că l-a dezamăgit pe Putin etc. Diplomatul rus lăsa să se înţeleagă că „imprevizibilul” preşedinte al Moldovei nu merită respect: „Nici în viaţa de toate zilele, conchidea el, nici în politică nu decazi în aşa hal”.

Elita rusească

Consilierul preşedintelui a oferit propria versiune – nefiresc de emotivă pentru situaţia sa – a tratativelor purtate pe marginea Memorandumului. Răspunsul lui Tkaciuk era găzduit de aceeaşi publicaţie care-l intervievase pe Kozak. Tkaciuc susţinea, între altele, că oficialii de la Chişinău au fost deranjaţi de includerea, la cererea neaşteptată a lui Kozak, a punctului despre prezenţa militară rusă, extinsă până în anul 2020. Kozak spunea că asemenea stipulaţie era absolut necesară, pentru a câştiga bunăvoinţa Tiraspolului, dar promitea că armatele ruse nu vor staţiona mai mult de trei ani. Diplomatul rus, declara Tkaciuc, l-a asigurat pe Voronin de faptul că celor mai importanţi actori de pe scena politică a lumii – OSCE, SUA, UE – li s-a comunicat conţinutul planului şi că aceştia l-au aprobat; atunci însă când partea moldavă a început să contacteze organismele europene, precizând poziţia lor, s-a
aflat că oficialii ruşi nu aranjaseră cu nimeni nimic şi pur şi simplu minţeau. În consecinţă, afirmă Tkaciuc, conducerea de la Chişinău a devenit conştientă de propria naivitate, de jocul celor mari, dar şi de faptul că, în realitate, „nu există nici un fel de parte transnistreană independentă, ci doar reprezentanţi transnistreni ai intereselor unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse”.

Simularea procesului de negocieri

La prima vedere, declaraţiile pot trece drept rechizitoriu prezentat Moscovei, dacă în spatele culpabilizării „unei anumite părţi a elitei Federaţiei Ruse” nu s-ar întrevedea tendinţa de a salva imaginea atrăgătoare a Rusiei ca întreg şi a conducerii ei de vârf. Evoluţiile din ultimul timp, inclusiv întâlnirile liderilor de la Chişinău cu preşedintele Putin, par să valideze această interpretare. Să observăm, de asemenea, că Tkaciuc clamează neputinţa ţărilor mici în faţa presiunii statelor mari, puternicii din Vest, nedeosebindu-se, în acest sens, de cei din Est. Afirmaţia tinde, după părerea noastră, să inducă în societate un sentiment de infirmitate şi se întâlneşte, într-un fel, cu ideea, vehiculată de guvernare, potrivit căreia orice încercare de remediere a situaţiei din Basarabia – pe tărâm economic, politic sau cultural – este din start
compromisă, atâta timp cât nu este aplanat conflictul transnistrean.

În anul 2006, Mark Tkaciuc şi Vasile Şova au efectuat vizite la Moscova, unde se presupune că au discutat despre perspectiva unei Moldove loiale Rusiei, dacă aceasta din urmă va contribui la soluţionarea problemei Transnistriei. Să mai luăm aminte că, deşi a criticat vehement înstrăinarea întreprinderilor din Transnistria, operată de regimul separatist de la Tiraspol, Voronin s-a arătat, în acelaşi timp, satisfăcut de faptul că majoritatea noilor proprietari provin din Rusia. Conducerea de la Chişinău continuă să definească relaţiile Republicii Moldova cu Federaţia Rusă drept „parteneriat strategic”, după ce, începând cu 2004, a declarat în repetate rânduri că Rusia menţine în Moldova forţe de ocupaţie.

Legaţi mental de spaţiul răsăritean

Marea dramă a comuniştilor moldoveni constă în incapacitatea de-a înţelege – sau de a recunoaşte deschis –, chiar după ce Kremlinul le-a subminat în mod evident campania electorală din 2005, că tratamentul aplicat de către Rusia Moldovei nu depinde deloc de „sentimentele nobile” nutrite de conducerea de la Chişinău faţă de Moscova. Menţinerea îndelungată la putere în Moldova a unei formaţiuni, indiferent de orientarea ei ideologică, implică stabilizarea situaţiei şi se poate argumenta că este de natură să genereze condiţii favorabile pentru reunificarea ţării. Or, conjunctura internaţională creată după căderea URSS n-a permis nicidecum dezlegarea diferendului în sensul dorit de Rusia şi restabilirea controlului său asupra întregii Moldove. De aceea, puterea din răsărit a fost interesată de-a lungul anilor – şi mai este încă, deocamdată – să simuleze un proces de negocieri, să tergiverseze
aplanarea conflictului şi să dezechilibreze periodic viaţa politică de la Chişinău.
După cum învederează, o dată în plus, biografia politică a influentului consilier prezidenţial Mark Tkaciuc, liderii comunişti continuă să fie legaţi mental de spaţiul răsăritean şi n-au renunţat nici pentru o clipă în forul lor interior la tradiţiile de guvernare autoritariste. Ei vor fi tentaţi în continuare să soluţioneze conflictul transnistrean într-o manieră voluntaristă, mimând consultarea poporului, dar trăgând mereu cu ochiul la reacţia şefului de la Kremlin.

Dr. Aurelia FELEA (Chişinău)
Dr. Ionaş Aurelian RUS, Assistant Professor (profesor asistent) de politologie, Raymond
Walters College, University of Cincinnati, Ohio, SUA

Mediocritate cu zgârie-nori

iulie 5th, 2009

Cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă”.

Turnul Babel, piramidele egiptene, turnurile din San Gimignano, zgârie-norii ridicoli din Malayesia sau Dubaiul de azi – toate sunt semne cu vag aer falic ale iraţionalităţii compulsive, trădând spiritul competitiv exacerbat al unor comunităţi unde, din diverse motive, mijloacele au devenit pentru o vreme scop. Nici în cazul construcţiilor publice, nici în al celor private, marşul zidăriei către înălţimi nu se explică doar prin raţiuni economice – teren scump, nevoia de a eficientiza oraşele acomodând mai mulţi locuitori pe kilometru pătrat – ci mai ales prin goana după vizibilitate şi prestigiu. Dar chiar şi aşa, realitatea a ajuns să prevaleze până la urmă asupra utopiei, iar civilizaţia spaţiului public să domolească furia dezvoltatorilor.

Ca în amintitul San Gimignano, acest Manhattan al Evului Mediu, unde familiile rivale de comercianţi ajunseseră la un moment dat să ridice 72 de zgârie-nori de până la 100 metri înălţime, cu tehnologie de secol XIII (şi, apropo, aceştia nu luau foc de la trăsnete): cucerirea oraşului de către Florenţa a pus capăt cursei ruinătoare între clanurile de neguţători, instituind reguli de construcţie. Ca şi la Bologna sau Lucca, autoritatea comunală chiar a demolat câteva clădiri înalte pentru a afirma primatul interesului public.

În ultimele decenii, statele civilizate au hotărât să se retragă cu totul din competiţia pentru cea mai înaltă clădire din lume (şi nu din lipsă de mijloace), frustrându-i astfel pe arhitecţii occidentali giganto-modernişti, care au rămas acum să-şi mute ţepele (la propriu şi figurat) prin China, Emirate sau alte autocraţii asiatice. Doar ici şi colo mai apare câte o încercare de a resuscita gloria anilor ’60: de exemplu la Paris, unde un preşedinte dinamic, dar cu complexul înălţimii, promovează ideea unui turn de 71 de etaje, care să mai atenueze o vreme prin iluzia dinamismului eşecul proiectului cubist numit La Défense, dând lumii impresia că şi la Paris se mişcă ceva, nu doar la Londra.

În astfel de ocazii, se repune pe tapet vechea întrebare: construim modernist şi înalt, sau mergem pe tradiţie şi conservare? Din ipocrizie sau neştiinţă, astfel de întrebări sunt preluate ca atare şi în România, atunci când izbucneşte câte un scandal public ca acela de zilele trecute, când un (mini) zgârie-nori din Bucureşti s-a aprins de la un billboard şi a ars liniştit ca o lumânare de mort. Astfel de întrebări sunt perfect irelevante pentru modul cum funcţionează la noi instituţiile şi reglementările de urbanism. Nou sau tradiţional, înalt sau mic, problema noastră este că oraşele româneşti sunt desfigurate de construcţii apărute fără nicio socoteală, care încalcă toate regulile, noi sau vechi, îngreunând viaţa oamenilor.

La Défense din Paris este urât, dar funcţional; replicile sale in nuce din Bucureşti, Cluj, Constanţa sunt urâte şi disfuncţionale. Cauzele acestei strări de lucruri sunt (1) corupţia şi blocajul din instituţiile publice, şi (2) mediocritatea şi spiritul de turmă din sânul breslei arhitecţilor. În primul rând, regulile jocului au fost aşa pervers croite în Capitală – Consiliul General aprobă PUZ-uri ridicole şi cu greşeli, care dau derogări de la Planul General; iar primăriile de sector emit apoi autorizaţia de construcţie pe baza acestor PUZ-uri – încât fiecare să poată arăta cu degetul la celălalt şi să spună că nu e vinovat de nimic, fiind obligat de lege să elibereze actul. Direcţia de patrimoniu din Ministerul Culturii aprobă de asemenea pe bandă declasarea şi demolarea de clădiri reprezentative.

Nu există în 20 de ani de tranziţie măcar un singur caz de expropriere a unei clădiri monument lăsată deliberat de proprietarul său în paragină, deşi legea asta prevede. În general, nu există noţiunea că instituţiile locale trebuie să ia şi decizii de oportunitate – asta aprobăm, asta nu – iar nu doar să caute în legi pretexte pentru a valida orice. Altminteri, de ce mai cheltuim atâţia bani ca să avem consilii locale şi primari aleşi? Am putea funcţiona doar cu prefectura, care ar verifica dacă proiectul X sau Y corespunde legislaţiei naţionale. În al doilea rând, lipseşte cu totul filtrul profesiei.

Ea ar fi prima care să sară în sus când apar proiecte sub-standard (sau corupte), pentru că fiecare aberaţie construită în România în ultimii ani poartă undeva o ştampilă de arhitect sau urbanist. Din păcate, cu vagi excepţii de vreun an încoace, aceasta este o breaslă aflată în silentio stampa, mulţi dintre practicanţii săi fiind cu gura prea plină ca să mai poată striga. E o regulă ca PUZurile sau clădirile cu cântec să fie promovate de somităţile disciplinei, care dimineaţa predau la studenţi bune practici, iar după-amiaza, pe bani grei, le calcă în picioare. Marii guru au firme de proiectare, găzduite chiar în clădirea Arhitecturii, dar sunt şi prin comisiile de urbanism ale primăriei, unde îşi aprobă proiectele, într-un vesel conflict de interese.

E greu să te ridici contra lor, că au relaţii, catedre şi puhoaie de doctoranzi, iar dacă te strici cu vreunul rămâi să lucrezi doar în ONG-uri. Discuţia elevată şi teoretică dacă trebuie să construim înalt sau nu în Bucureşti mi se pare de aceea uşor diversionistă, servind foarte bine interesele acestei reţele de indivizi mediocri, dar cu orgolii (şi buzunare) umflate. Ea ne lasă impresia greşită că participăm la o dezbatere contemporană relevantă: pro sau contra zgârie-nori.

În realitate, cu sau fără zgârie-nori, problema urbanismului românesc este că a încăput pe mâna unor mediocrităţi corupte, prezente în aparatul tehnic, în consiliile alese sau în executivul local, care vor mutila după chipul şi asemănarea lor orice le dai să facă: un mare turn la Armenească sau o mică secţie de poliţie pe Lascăr Catargiu.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Las’-că-merge-şi-aşa-ismul, viu pe Bulevardul Aviatorilor

iulie 5th, 2009

E dimineaţă; sunt în metrou şi mă îndrept spre serviciu. Decid ca azi, fiind că am ajuns mai devreme in zonă, am să iau o cafea la city cafe, o cafenea de la parterul clădirii Charles De Gaulle de la Piaţa Charles de Gaulle, făcând parte din binecunoscutul lanţ ‘City Grill’. Totul e bine. Sunt scufundat în ‘Anii 90 şi Bucureştenii’, un volum de amintiri alor diverşi indivizi care au trăit aici in perioada post-decembristă.

Cer un cappucino, ca de obicei. Vine cappucino-ul. Este insuficient de cald, îi lipseşte pudra de cacao de pe spumă, este servit pe farfurie sans şerveţel. Atrag atentia chelneriţei asupra acestui fapt. Imi ia cafeaua, care aproape sigur ca o bagă la cuptorul cu microunde, şi-mi o aduce inapoi. Laptele este ars, ca şi limba mea. Iau cafeaua şi ma duc înauntru, explicăndu-lor fetelor că nu pot sa o beau din motiv că este ars laptele şi le rog să-mi facă un espresso lung. Sunt privit lung şi urăt de tot personalul cafenelei; zici că le-aş fi pălmuit mamele.

Primesc un espresso lung, îl beau şi cer nota. Constat că mi se cere pentru un cappucino, nu un espresso, dar pentru diferenţa de un leu nu mă mai obosesc psihic. Cănd vine chenleriţa să ia plata, îi tic, \”Scuzaţi-mi fiţele mele\”. Pe un ton foarte sobru şi serios îmi raspunde, \”Nu are nimic,\” şi îşi vede in continuare de treabă, sarcasmul meu grosolan trecănd nedetectat prin craniul ei.

Poate că Traian Băsescu era onto something cînd a zis că avem nevoie de şcoli care să producă chelneri şi nu filozofi.

http://windyourneckin.weblog.ro

Ultimul spasm al comunismului: valul revoluţionar din 1989

iulie 5th, 2009

Eroziunea ideologică a fost una dintre principalele cauze ale marelui naufragiu.

Putem vorbi într-adevăr despre mizeria utopiei marxiste, despre epuizarea capitalului emoţional şi simbolic pe care se întemeia sistemul minciunii, fricii, suspiciunii şi delaţiunii. În iunie 1989 se aniversează bicentenarul Revoluţiei Franceze.

Cu acest prilej, principalul ideolog al gorbaciovismului, Aleksandr Iakovlev, ţine un discurs în care condamnă sacralizarea violenţei în concepţia leninistă. La Moscova se publică operele unor Soljeniţân, Pasternak, Koestler, Conquest. Se vorbeşte oficial despre valori umane universale, despre demnitate, libertate, stat de drept.

Andrei Saharov este membru al Congresului Deputaţilor Poporului, de la a cărui tribună proclamă necesitatea democratizării reale a sistemului sovietic. Ideea de proprietate privată încetează a mai fi diabolizată. Este limpede că URSS se îndreaptă rapid către abandonarea paradigmei întemeiată pe războiul claselor. În plus, noua viziune în politica externă implică renunţarea la doctrina Brejnev a suveranităţii limitate.

În China, însă, conducerea postmaoistă se agaţă de vechile dogme, mai ales în plan politic. Modernizările susţinute de Deng nu înseamnă şi deschidere către pluralism. Vizita lui Gorbaciov la Beijing îi stimulează pe protestarii din Piaţa Tienanmen. Unii lideri, în frunte cu secretarul general al PC Chinez (epurat în iunie sub acuzaţia că a cedat forţelor contrarevoluţionare), cer dialog cu manifestanţii. În cele din urmă, triumfă linia dură. Sub ochii întregii lumi, are loc masacrul din 4 iunie. Dogmaticii de la Bucureşti, Sofia, Berlin şi Praga îşi freacă satisfăcuţi mâinile sperând că Gorbaciov îşi va tempera pornirile „revizioniste”. Nu trece o zi fără ca presa din aceste ţări să nu condamne reformele.

În Ungaria, reabilitarea postumă a lui Imre Nagy este marcată de ceremonia reînhumării fostului premier şi a camarazilor săi condamnaţi la moarte prin spânzurătoare în iunie 1958. Liderul F.I.D.E.S.Z., Viktor Orban, rosteşte un discurs istoric, avertizându-i pe comunişti că nu au dreptul moral să se prevaleze de memoria celui pe care l-au asasinat.

„Nu ne răpiţi martirii”, spune Orban, invitându-l pe premierul Miklos Nemeth să părăsească ceremonia la care participă peste o sută de mii de oameni, o retrăire a demonstraţiei din 23 octombrie 1956. Se produce în aceste zile o renaştere a societăţii civile în statele Europei Centrale. Strategia noului evoluţionism, a revoluţiei autolimitate, preconizată de Adam Michnik şi Jacek Kuron, dă roade.

Frontul Patriei, organizaţie-satelit a partidului comunist, se autonomizează, iar liderul său, Imre Pozsgay, trimite semnale clare că este dispus să dialogheze cu opoziţia. Conducerea PMSU este tot mai derutată, în timp ce Opoziţia Democratică îşi formulează exigenţele cu maximă claritate.

Între liderii care se afirmă: Janos Kis, Gabor Demszky, Balint Magyar, Miklos Haraszti. În cadrul opoziţiei de orientare conservatoare, viitorul premier Jozsef Antall joacă un rol tot mai important. Peste doar câteva săptămâni, începe exodul turiştilor est-germani, facilitat de atitudinea cooperantă a autorităţilor maghiare.

„Prietenia veşnică şi de nezdruncinat dintre R.P. Ungară şi R.D.G.” se dovedeşte astfel un ridicol clişeu propagandistic, un balon de săpun. Pentru observatorii avizaţi, viitorul R.D.G. devine tot mai îndoielnic: hemoragia demografică se combină cu intensificarea mişcărilor autonome interne (eco-pacifiste, protejate de Bisericile catolică şi luterană). Tot la Budapesta îşi găsesc refugiul sute de cetăţeni români care izbutesc să treacă graniţa ca turişti. Se formează comitetul „România Liberă”, spre furia nedisimulată a regimului Ceauşescu.

Polonia este din nou în avangarda marilor schimbări: P.M.U.P. condus de Mieczyslaw Rakowski întelege că recursul la violenţă a devenit contrapoductiv, că există riscul unei greve naţionale care să paralizeze complet ţara. „Reinventarea politicului” înseamnă acum deschiderea către dialog, acceptarea garanţiilor mutuale ale unei tranziţii paşnice.

Masa Rotundă devine deci metoda prin care se evită războiul civil, fracţionarea corpului politic, rivalităţile fratricide. Radicalii ambelor grupări sunt frustraţi, acuză „trădarea” comisă de moderaţi (efectele acelor acuzaţii vor fi vizibile în 2006-2007). Este însă clar că Moscova nu va interveni, că a sosit clipa alegerilor libere şi că, oricare ar fi rezultatul, Gorbaciov nu va utiliza forţa.

Victoria Solidarităţii a fost un eveniment într-adevăr epocal, cum epocală a fost şi decizia comuniştilor de a ceda puterea (ori măcar unele componente ale acesteia). Tadeusz Mazowiecki, intelectual laic catolic, apropiat ca idei şi personal de Papa Ioan Paul al II-lea, devine premier, inaugurând un nou ciclu al istoriei europene şi mondiale.

Războiul Rece se apropie vertiginos de sfârşit (a se vedea în acest sens cartea lui Tony Judt, „Epoca postbelică. O istorie a Europei după 1945”, Editura Polirom, 2008, cu postfaţă de Mircea Mihăieş). Spasmul final al comunismului în Europa Centrală are loc fără lupte de stradă, fără baricade, fără tancuri, fără gaze lacrimogene şi baionete.

Cititorii interesaţi de subiect pot afla mai multe de pe blogul meu http://tismaneanu.wordpress.com

Pe culmile nesimţirii

iulie 5th, 2009

O fi simţit Cioran nevoia să-şi clameze disperările tinereţii, dar pe mine mă oripilează, acum, spre bătrâneţe, nivelul de iresponsabilitate atins de clasa politică băştinaşă, nesimţirea acesteia.

Gesturile care confirmă până la saţietate această calitate se aglomerează în ritm geometric, se prăbuşesc năvalnic peste noi. Numai în ultima vreme am asistat la replicile nefericite ale preşedintelui şi ale nobilei sale fiice – ultima dată un atac nemotivat la colega de partid Andreea Vass – , la o nouă coalizare a Antantei cordiale PSD, PNL, UDMR menită să-i amâne dlui Năstase bucuria unei întâlniri bărbăteşti cu Justiţia, la violenţele verbale ale dlor Becali şi Vadim Tudor, adresate inclusiv aceleiaşi antrenate în afronturi Justiţie. Dar acestea sunt nesimţiri „pe gratis“, or, mie mult mai îngrijorătoare mi se par cele „pe bani“.

Vreo jumătate de cabinet e în anchete ANI, o parte a acesteia ajungând deja în cercetarea Parchetului şi a DNA. Mă întreb dacă a doua jumătate nu e în blockstarturi, văzând modul iresponsabil în care sunt cheltuiţi banii publici, fie pentru imaginea personală, fie pentru satisfacerea clientelei, fie pentru ambele, că e mai rentabil! Dna Ridzi e deja în cercetarea Parlamentului – dar nu-mi fac iluzii după repetatul spectacol al albirii dlui Năstase! – şi a organelor de cercetare penală, în legătură cu care am iluzii aproape la fel de mici, dar PDL îi ţine spatele. Presa şi societatea civilă socotesc că şi dna Udrea ar trebui să se bucure de acelaşi tratament! La ce risipă inutilă de resurse – pentru promovarea muribundului turism aborigen! – face la vremuri de criză, şi eu cred că ar fi o iniţiativă bună. Vine din urmă, puternic, falimentul Ministerului de Interne, unde contribuţia majoră e a fostei guvernări.

Constatam acum vreo săptămână comportamentul sinucigaş al PNL, dar mă tem că eram foarte reţinut, acest comportament caracterizând întreaga clasă politică, ce se poartă ca şi cum n-ar trebui să dea seamă de nimic şi n-ar răspunde în faţa nimănui. Deocamdată, populaţia e încremenită, reacţionând doar printr-un galopant absenteism la vot. Acest semn nu provoacă însă nici un efect. Dar, Doamne iartă, dacă poporul se satură şi îşi aminteşte o poezie mobilizatoare de Coşbuc sau chiar imnul?

Republica Moldova, în căutarea identității pierdute

iulie 5th, 2009

O, ţară tristă, plină de humor!” (de pe blogul lui Oleg Brega citire).

Apropiatele alegeri anticipate de la Chișinău au întins la maxim nervii comuniștilor, opoziţiei, dar mai ales, pe cei ai moldovenilor de rând, sătui să tot aştepte, cu atenţia concentrată asupra ecranelor TV sau internetului, viitoarea formulă de guvernare, care nu se prefigurează nici acum, în plină campanie electorală. Dinspre Chișinău răzbat doar obișnuitele știri despre ce mai pun la cale comuniștii lui Vladimir Voronin (desigur, nimic de bine), cum își mai dau ei cu stângul în dreptul de vreo două – trei ori pe zi (asta dac-a fost o zi lungă și-s foarte ocupați cu discreditarea adversarilor), ce mai face fostul, adică actualul Cabinet, ce se mai aude dinspre firul roșu cu Moscova.

Anticipate în direct dimineaţa şi dezminţite seara de către diverse instituţii ale statului sau formaţiuni politice, alianțele electorale tot n-au prins contur. Opoziția pare să fi pornit în căutarea identității pierdute, și nu rămâne decât să sperăm c-o s-o și găsească pe cont propriu, adică fără sprijin din afară. Pentru că de un sprijin deschis din afară nu poate fi vorba – fie că ne gândim la Bruxelles, fie la București, până când moldovenii nu vor face totul să-și aleagă singuri liderii.

Pe puţin patru variante de alianțe, mutări și mai ales permutări de la un partid la altul, cu rezervele sau rotaţiile de rigoare, au circulat toată săptămâna dinspre canalalele de comunicare ale partidelor înspre cele ale mass-media. Politicienii discută mai mult prin comunicate sau declaraţii deschise, acuzațiile curg dar nimeni nu le mai ia în seamă, comuniștii spun c-o să rămână la guvernare, că pot şi vor s-o facă, episodul Marian Lupu e deja fumat, iar opoziția neagă negocierile ascunse despre care mai toată Moldova știe că au loc dar nu duc încă la nimic, pentru că nimeni nu cedează, pentru că nimeni nu vrea să pună interesul unei țări mai presus de câteva mandate în Parlament sau oarece funcții la guvernare.

Varianta unui guvern de uniune naţională nu se discută, deoarece cele trei partide de opoziție încă mai spun că n-ar sta în loja oficială cu partidul lui Vladimir Voronin (decât dacă electoratul o va cere). Nu de alta, dar riscă să fie aruncate de la balcon încă înainte de a se fi instalat bine în fotolii.

Joi, a fost ultima zi în care studenţii cu viză de reşedinţă temporară în cămine – care-au reușit să-și facă timp, printre examene, și-au depus declaraţiile la primăriile de arondare, pentru a vota în localităţile unde au domiciliul permanent.Vineri, comuniștii au acuzat o parte a opoziției și mass-media de la Chișinău de legături cu o mișcare considerată legionară, Noua Dreaptă, pe baza unor simple linkuri de blog (nr și eu am adăugat Moldova Suverană în blogroll, ceea ce nu mă face simpatizant comunist). În haosul general, ieri pe la prânz, Procuratura generală a cerut retragerea numelui portalului de știri Unimedia- acțiune care reprezintă un alt pas spre reducerea la tăcere a uneia dintre puținele surse independente de informare din Moldova. De votul moldovenilor din diasporă nu se mai aude nimic, ca și cum aceștia ar fi intrat în masă in concediu pre-electoral. Și nici nu pare că s-ar face caz de el…

În rest, vremea trece, alegerile se apropie, iar noi cu drag citim ce se mai petrece la Chișinău, așteptând ca opoziția să ia în sfârșit taurul de coarne, sau anunţând decesul oficial al alianţei formate pentru a provoca alegerile anticipate, sau parafaţând debarcarea unor formațiuni din aceasta, și înlocuirea lor cu altele sau cu nimic. Și așteptând mai ales ca o viitoare uniune politică de la Chișinău să primească mandat în alb pentru alcătuirea unui guvern modern, european, capabil să scoată Republica Moldova din criză, PCRM- de la guvernare, iar pe moldoveni, să-i mențină în dulcele vis că se poate și mai bine, în care abia ce-i aruncase acel NU deschis rostit nu de mult comuniștilor din Parlament.

NR Oleg Brega (jurnalist moldovean care, cred, nu mai are nevoie de nicio prezentare), se întreabă retoric dar la obiect, pe blogul personal …

“Cum poţi să te dai gazetar, patron de presă, redactor-şef, chiar să-ţi numeşti prăvălia “Obiectiv”, după care să candidezi şi încă pe lista unui partid de impostori, sau pe altele, la fel de îndoielnice măcar şi pentru faptul că sunt liste de partid?!”

Oleg dă și câteva exemple cât se poate de clare.

“Citesc pe lista candidaţilor PCRM: 102. Petcov Alexandr 1972, director SRL “Obiectiv-Media-Grup”, apoi pe cea a PLDM: 25.Ciubasenco Dumitru 1963, jurnalist, redactor-sef “Moldavschie Vedomosti”, probabil şi pe alte liste găsim astfel de personaje.”

Bilanţul Preşedinţiei cehe în fruntea UE şi interconexiunile cu Republica Moldova

iulie 5th, 2009

Mandatul Republicii Cehe pentru şefia Consiliului European a expirat, iar preşedinţia rotativă pentru următoarele 6 luni este transmisă Suediei. Pe parcursul preşedinţiei cehe Europa a înfruntat mai multe situaţii de criză: războiul gazelor dintre Rusia şi Ucraina, care condus la sistarea livrărilor de gaze naturale pentru o serie de state UE; tensiunile israeliano-palesteniene; acutizarea crizei mondiale economice şi repercusiunile acesteia asupra continentului european. Deşi autorităţile cehe au reuşit să asigure o acoperire mediatică a preşedinţiei în cadrul UE, eficienţa practică a acesteia este contestată de unele state membre (Franţa, Germania etc.). Concurenţa franco-cehă, pe fondul unui scepticism anti-european din partea conducerii cehe (Preşedintele Cehiei, Vaclav Klaus şi periodic fostul Prim-ministru ceh Marek Topolanek), au împiedicat Republica Cehă să traducă în viaţă obiectivele preşedinţiei sale europene. Totodată, deficienţele conducerii cehe la cârma UE au fost datorate retoricii agresive şi inadecvate a înalţilor oficiali cehi, care a antagonizat discuţiile în jurul neratificării de către Cehia a Tratatului de la Lisabona sau a alimentat doze mari de reticenţă din partea mai multor state europene, în special Franţa. Particularităţile negative ale preşedinţiei cehe au eclipsat în mare parte realizările obţinute de aceasta, încurajând totodată răspândirea calificativului de “cea mai proastă preşedinţie din istorie”.

Europa de Est – prioritate ratată…

Din start, Republica Cehă a promis că va atrage o atenţie mare asupra proceselor de democratizare şi euro-atlantizare a ţărilor din Europa de Est; dezvoltare a Politicii Europene de Vecinătate şi cea a Parteneriatului Estic; consolidarea relaţiilor bilaterale cu statele interesate în integrarea europeană, în special cu Ucraina, Republica Moldova şi Georgia. De asemenea, în lista de sarcini trasată pentru preşedinţie Praga intenţiona să monitorizeze securitatea energetică, simplificarea regimului de vize şi integrarea economică şi comercială a regiunii est-europene. În rezultat, majoritatea obiectivelor stabilite au rămas pe foaie, focusarea având loc pe imperative conjuncturale exogene, cum ar fi soluţionarea în consecinţă a crizei energetice ruso-ucrainene. Nici această îngustare radicală a sarcinilor nu a avut însă rezultatul scontat. Astfel, trenarea angajării active şi plenare a Preşedinţiei cehe în aplanarea crizei energetice a produs efecte majore asupra securităţii energetice a Europei Centrale şi celei de Sud-Est. În timp ce asistarea insuficientă a negocierilor dintre Kiev şi Moscova a contribuit la perpetuarea crizei energetice legate de siguranţa livrărilor de gaze naturale ruseşti via teritoriul ucrainean (Actualmente, Ucraina lovită serios de criza economică mondială nu are capacităţile necesare pentru a stoca în depozitele sale volumele corespuzătoare de gaze naturale din Rusia, cruciale pentru asigurarea aprovizionării Europei.).

Cel mai elocvent „succes” atins de autorităţile cehe este lansarea Parteneriatului Estic, care întruneşte cele 6 state ex-sovietice eterogene după profil şi după profunzimea aspiraţiilor pro-europene. Oricum însă, meritul major pentru fundamentarea Parteneriatului Estic poate fi atribuit conştiincios Comisiei Europene, care a formulat conţinutul acestui program încă în 2008.
Premisele care au stat la baza prestaţiei deficitare a Republicii Cehe în calitate de Preşedinte al Consiliului European pot fi:

• Incoerenţa mesajului politic intern al autorităţilor cehe, intabilitatea politică şi consecinţele politice cauzate de acestea pe plan european (cazul Tratatului de la Lisabona şi demiterea Guvernului ceh în frunte cu Mirek Topolanek);

• „Ingerinţa” Franţei în activitatea Preşedinţiei cehe (în cazul situaţiei încordate din Orientul Apropiat);

• Politica externă încă complexă a statelor UE şi tentaţia de a acţiona pe cont propriu (cazul crizei gazelor şi vizitele particulare ale şefilor statelor membre etc.);

• Lipsa de experienţă a Republicii Cehe în calitate de factor decizinale pe plan european (Cehia se află în cadrul UE timp de 5 ani);

• Politica externă a Republicii Cehe, la fel ca şi cea ale altor state din lagărul socialist, este influenţată şi formată din diverse fobii la adresa factorilor externi (reţinerea în raport cu Rusia).

Carenţele Preşedinţiei cehe în relaţie cu RM

Necontestarea fraudării alegerilor parlamentare, suportul minim al victimelor revoltelor post-electorale şi lipsa unei reglementări eficiente a crizei politice ulterioare soldate cu anunţarea alegerilor anticipate demonstrează persistenţa anumitor probleme în ceea ce priveşte funcţionalitatea deplină a Preşedinţiei cehe a UE în vecinătatea europeană. Or, printre scopurile urmărite de Praga în relaţie cu Europa de Est se numără democratizarea. De accea, regresul democraţiei înregistrat în RM, împreună cu deficitul de relaţionare a Cehiei pe filiera bilaterală cu statele cu aspiraţii europene, Praga nu a dat dovadă de suficient „profesionalism”. Totodată, posibil în lipsa de poziţie univocă la nivelul UE, oficialii cehi au evitat să reacţioneze mai prompt şi categoric la evenimentele din Moldova.

În loc de condamnarea vehementă a acţiunilor autorităţilor moldovene, Prim-ministrul ceh Mirek Topolanek aflat în vizită la Chişinău (22 aprilie curent) a preferat să facă diverse recomandări legate de accesul opoziţiei la mass-media, instituirea unei comisii de monitorizare cu paticiparea opoziţiei şi organizaţiilor internaţionale, restabilirea relaţiilor de bunăvecinătate, precum stabilirea unui dialog politic etc.. Nici-una din aceste prevederi însă nu a fost îndeplinită de guvernarea comunistă, ceea ce a provocat indirect alegerile anticipate curente.

Spre deosebire, de situaţia din Iran, Preşedinţia ceha a exprimat o poziţie destul de reticentă faţă de RM. Anume acest comportament a încurajat o impertinenţă şi mai mareaâ a autorităţilor comuniste nu numai faţă de democraţia din RM, dar şi faţă de România şi cetăţenii acesteia. Din punct de vedere imagologic, şi Parteneriatul Estic demarat la Praga cu participarea RM a conferit o oarecare încredere regimului comunist, deoarece a fost interpretată drept reuşită expresă a comuniştilor, deşi, aceştia trebuiau să fie criticaţi apriori.
Anume aceste ezitări ale Preşedinţiei au generat confuzii politice la Chişinău, ceea ce la acel moment a favorizat în primul rând puterea centrală, decât a impulsionat democratizarea mult râvnită de Cehia pentru Europa de Est.

Salvaţi Muzeul Satului!

iulie 5th, 2009

Inaugurarea Teatrului de Vară Herăstrău a fost anunţată cu multă bucurie în presă şi adesea s-au folosit cuvinte frumoase cum ar fi, „aducerea la viaţă a teatrului”. Dar câţi s-au gândit că şi Frankenstein a fost adus la viaţă? Dincolo de proiectele teoretice şi intenţia laudabilă de a le da actorilor posibilitatea de a juca table într-un loc umbros, cum spunea domnul Arşinel într-un interviu, a fost ignorată nuda realitate: lângă Muzeul Satului, oaza de liniste a capitalei cum se mai exprimau cândva chiar jurnaliştii, în mijlocul zilei se aud bubuind tobele repetiţiilor pentru spectacolul renumitei şi rafinatei formaţii Bordello, care sunt convinsă că este esenţială pentru promovarea tradiţiei şi culturii majore româneşti. Sigur vizitatorii sunt deranjaţi, dar pot alege să nu mai viziteze muzeul, caz în care el ar deveni o oază de tăcere şi nu s-ar mai împiedica nimeni de el. Un fapt important totuşi: aseară, după ora de închidere a muzeului mai mulţi spectatori dornici să vadă formaţia „les Haidouks” (aveau şi francezii haiduci?) au facut încercarea de a sări gardul muzeului. Măsurile de prevenţie luate de noi (dublarea pazei cu câini lupi) a salvat aseară muzeul de „iubirea” noilor vizitatori care s-au gândit probabil să prelungească „noaptea bordello” cu un foc de tabără făcut din casele muzeului. Avem şi ceva obiecte de patrimoniu foarte valoroase şi toţi cei care suntem specialişti în domeniu sperăm să le mai putem apăra o vreme de furia „culturală” a vecinilor. Cât? Nu se ştie. De aceea, vă rugăm să trageţi un semnal de alarmă şi pentru apărarea muzeului acesta vizitat de multe personalităţi culturale şi ale lumii politice, de artişti şi şefi de state deopotrivă. Întrebarea este: de ce îl iubesc străinii atât de mult, iar nouă ne stă în cale şi dorim să distrugem şi spiritul locului şi orice urmă de monumente şi patrimoniu identitar? Ne este oare ruşine de noi? Şi aş întreba asemenea colegilor noştri de la Muzeul Ţăranului Român: „Cui îi este frică de Muzeul Satului?” Şi cât va mai trebui să ne apărăm de agresiunile diverse? Când va conştientiza cineva valoarea acestei instituţii vizitată de 300.000 de oameni pe an şi de foarte mulţi străini? Se vrea turism înfloritor. Cu ce oare? Cu formaţia Bordello? Oare asta să fie tradiţia şi cultura noastră? De câte ori va mai fi Dimitrie Gusti asasinat? Sperăm că presa va fi alături de noi. Şi poate se gândeşte cineva că la Teatrul de vară Herăstrău se desfăşoară de fapt, o activitate comercială, în măsura în care nu este vorba de spectacolele Teatrului Tănase, ci de închirierea spaţiului de către organizatorii de evenimente pentru acţiuni mai mult sau mai putin culturale. Doriţi o generaţie de manelişti? Ea se pregăteşte la Teatrul de Vară Herăstrău. Vor fi aceia care vor escalada gardurile Muzeului (ale culturii adevărate) pentru a trece prin el cu viteză şi lăsând în urmă o dâră de distrugere vor accesa fericiţi spectacolul formaţiei triumfătoare „Bordello”. Pe 16 august sunteţi invitaţi să mergeţi la Teatrul de Vară Herăstrău pentru a vedea „indie rock” cu trupa Editors orice ar însemna aceasta. În acest timp, în muzeu vor fi domnii ambasadori ai unor ţări asiatice care vor organiza o expoziţie şi un eveniment multicultural printre tobele şi surlele din vecinătăţi. Dincolo de distrugerea spiritului locului, această readucere la viaţă a teatrului construit în 1953 de puterea populară tocmai pentru a eclipsa şi scufunda în neant opera lui Dimitrie Gusti, pune în pericol patrimoniul construit (zona de lângă teatru a mai fost incendiată în 1998), nu numai prin posibilele incendii, dar şi prin pătrunderea în muzeu prin efracţie, în timpul sau după spectacol, cum de altfel s-a încercat deja în seara zilei de 16.06. Şi pentru cei care nu cunosc muzeul, subliniem faptul că aici se află monumente şi obiecte de o valoare inestimabilă, care au dispărut demult din teren. Dacă cineva doreşte ca acestea să fie distruse îl anunţăm că nu se poate încă!

Dr. Paula Popoiu
MUZEUL NATIONAL AL SATULUI DIMITRIE GUSTI
TEL./FAX: 021. 317.90. 68

http://www.petitieonline.ro/petitie/semneaza/salvati_muzeul_satului_-p56683054.html

Piteştenii nu mai au apă caldă, cele mai afectate familiile cu copii mici

iulie 5th, 2009

Cât vom sta fara apă caldă? O întrebare cu răspuns….întârziat. Acest subiect a pus pe jar întreaga conducere a Primăriei. Firma furnizoare de agent termic Termoficare 2000 S.A. a dat faliment. Soluţii imediate pentru rezolvarea acestei situaţii nu există. …

Municipalitatea intenţionează să construiască câteva puncte termice în cartiere, dar investiţia se ridică la suma de 10 milioane de euro şi va fi necesar sa investească şi pentru modernizarea reţelelor de distribuţie din circuitul secundar, în locurile unde este nevoie de acest lucru.

CET Nord va fi preluată de noul concesionar

Potrivit declaraţiilor secretarului municipiului, Iosiv Cerbureanu „acest lucru înseamnă că, în loc de Termoficare ,a cărei situaţie se cunoaşte, de asigurarea căldurii şi a apei calde pentru oraş, se va ocupa Suez. Pentru că firma este serioasă, se ocupă şi de încălzirea Parisului, va trebui să lucreze în prima instanţă, tot cu CET Nord. Nu îi va putea prelua pe toţi. Cât va dura întreaga procedură nu se ştie.” Chiar dacă erxistă un furnizor de gaz, firmă de stat Romgaz, Termoficarea fiind declarată falimentară,nu există, pentru moment societate cu care acest furnizor să poată semna un contract valabil. Va fi posibil după semnarea contractului cu noua societate.

Cei cu centrale de apartament sunt avantajaţi

Premierul a anunţat ieftinirea gazelor de la 1 iulie, cu 5 procente. Cele 5 procente in minus din tarifele pentru gaze nu-i vor face pe oameni sa scoata mai putini bani din buzunar pentru intretinere. Ieftinirea gazelor ar trebui aplicată şi furnizorilor de apă caldă şi căldură. Ieftinirea gazelor din acest an nu reprezinta nici jumatate din scumpirea de anul trecut cand tarifele pentru gazele naturale au crescut in doua etape cu peste 20 de procente. Asta pentru ca pe perioada verii, consumul de gaze naturale este foarte scazut.

Protest inedit…cel mai păzit obiectiv azi… Fântâna Muzicală

Mai prin toate redacţiile a sosit un material incendiar…piteştenii sunt aşteptaţi pe 1 iulie să facă baie în fântâna muzicală!

„La ora 15,00, la fântâna din faţa primăriei sunt aşteptaţi cu săpun, şampon, papucei de plajă, prosoape, răţuşti, mingi şi alte accesorii … pentru o baie pe cinste în ligheanul muzical. Cu siguranţă Poliţia Comunitară va fi în alertă, îşi va spori efectivele şi vor păzi fântâna muzicală ca pe ochii din cap. În caz că municipalitatea nu va opri apa piteştenii nemulţumiţi vor putea să facă baie în canalul lui..Pendiuc , care şiroieşte lângă Catedrala Sfântul Gheorghe sau în bazinul de lângă fântâna lalea….”

Primarul Pendiuc a fost cel care a îndemnat cetăţenii, de nenumărate ori, să îşi pună centrale proprii. Cu ce bani? Foarte mulţi d-abia îşi duc zilele de azi pe mâine …din datorie în datorie având în vedere veniturile exagerat de mici….. Până acum, legislaţia era croită de aşa natură încât să împiedice cât mai mult acestă mutare..primarul a recomandat funcţionarilor de biroul pentru servicii publice să simplifice procedura, pentru ca ea să fie accesibilă cât mai multor persoane….. Până una ..alta…o variantă accesibilă ar fi un boiler mic, pe sistem electric.

Candidaţi plecaţi de acasă: Cozma, Nati, Coja

iulie 5th, 2009

De cînd s-au născut alegerile prezidenţiale la români, în mai 1990, mereu, pe lîngă candidaţii „normali”, înţelegînd prin aceasta pe cei care reprezentau forţe politice de o anumită consistenţă sau erau personalităţi de oarece anvergură ale vieţii publice, de cele mai multe ori cei doi factori funcţionînd laolaltă, au existat şi tot felul de candidaţi, să le spun, „exotici”, sau cumva plecaţi de acasă. Uneori, chiar se întîmpla ca lista„normalilor” să fie bătută numeric de cea a „exoticilor”. Nici nu ştiu dacă respectivele candidaturi erau spontane, adică porneau din dorinţa irepresibilă a unor Brătianu-Cartof, părintele Anghelini, cel cu pîine ieftină, sau vraciul Mudava, pentru a aminti cîteva din candidaturile cele mai spectaculoase, sau erau numai nişte diversiuni, puse la cale de partide mai puternice sau forţe obscure, pentru a risipi voturile cît mai mult în primul tur şi a fi făcute mai uşor jocurile electorale în turul al doilea.

Cum tradiţiile bune nu se pierd niciodată la români, avem şi anul acesta parte de asemenea candidaturi ciudate. Sigur, e normal să candideze preşedintele în funcţie, dl. Băsescu, sau d-nii Mircea Geoană şi Crin Antonescu, care reprezintă două din marile partide ale momentului. Pînă şi candidatura Tribunului, dincolo de straneitatea prestaţiilor dumisale, este normală, devreme ce în 2000 a reuşit să ajungă în turul al doilea, provocînd tulburarea electoratului fără nostalgii comuniste, obligat să-l voteze pe dl. Iliescu, ca să nu cîştige cumva agitatul candidat PRM, atît de puţin „comercial” pe piaţa externă. Normală este şi candidatura Principelui Radu, nu doar prin apartenenţa la unele din cele mai prestigioase instituţii naţionale, ci şi prin faptul că urcă în sondaje. Cum normală este candidatura reprezentantului UDMR, fără şanse de cîştig desigur, dar care-i permite posibilităţi de negociere pentru turul al doilea şi, pe cale de consecinţă, pentru eventualitatea refacerii coaliţiei de la guvernare.

Pînă mai apar candidaţi „normali”, iată se anunţă deja interesante candidaturi cu semn contrar – Nati Meir, Miron Cozma, Ion Coja. Poate şi Gigi Becali, dacă nu iese fuziunea PRM – PNG. Dl. Meir nu ştie imnul ţării la preşedinţia căreia candidează, dar şi-a vopsit frumos părul, a luat-o pe d-na Monica Columbeanu purtătoare de cuvînt, pe care o va împrumuta pentru „o cină romantică” talentatului muzician care-i va compune imnul de campanie. Dar are şi o frumoasă propunere de nou guvern, cu soţul purtătoarei de cuvînt, Iri Columbeanu, cu dl. Botezatu şi ale vedete în componenţă. Sper din toată inima să n-o uite pe d-na Laura Andreşan, pentru portofoliul ocupat acum de d-na Ridzi! Nici pe d-na Oana Zăvoranu la turism! Avem, acum, o blondă falsă, poate a venit timpul unei brunete! În mod normal, pentru repetatele dumisale afirmaţii rasiste, antisemite şi negaţioniste, oriunde în lumea civilizată, dl. Ion Coja n-ar fi terminat un proces că ar fi şi început altul, adunînd ani buni de închisoare. Aici şi acum, în eterna şi fascinanta noatră ţărişoară, D-Sa şi-a anunţat candidatura la preşedinţie. La convingerile pe care le exprimă, mă întreb de ce se mai joacă de-a alegerile democratice, cînd ar putea organiza o lovitură de stat, un marş asupra Bucureştilor! Soluţie pentru care, de altfel, ar putea opta liniştit şi dl. Miron Cozma, de altfel – nimeni nu e mai antrenat decît D-Sa în cucerirea pe cale revoluţionară a Capitalei, nimeni n-a mai obţinut atîtea victorii nu doar asupra civililor, dar şi asupra forţelor de ordine. Prin 1999, de frica sa, ofiţerii de jandarmi şi poliţie, îşi părăseau în grabă subordonaţii şi uniformele şi se ascundeau prin păduri şi portbagaje!
Da, iată, cel puţin trei candidaţi meniţi să dea culoare campaniei electorale din această toamnă oricum fierbinte. Nu vor aduna dumnealor semnăturile necesare înscrierii în cursa electorală? Să fim serioşi, din 1990 primăvara încoace, n-a existat un singur candidat „excentric” care să nu fie reuşit acest lucru! Chiar dacă, apoi, numărul voturilor nu l-a egalat pe cel al semnăturilor!

O asistentă medicală cu studii medii va câştiga va câştiga mai mult decât un medic stagiar

iulie 5th, 2009

Potrivit grilei de salarizare convenite de Ministerul Sănătăţii cu Ministerul Muncii, salariul de încadrare al acestora fiind de 1.740 lei (echivalentul a 2,9 salarii minime brute), respectiv 1.290 lei (2,15 salarii),
Deci o asistentă medicală cu studii superioare şi o asistentă medicală cu şcoala postliceală ar putea câstiga doar din salariu, fără sporuri, intre 2.100 lei şi 2.550 lei, în timp ce salariul de bază al unei asistente medicale cu studii medii s-ar putea situa intre 1.740 lei şi 2.190 lei, în funcţie de vechime.

Salariul de incadrare al unui medic rezident anul I va fi de 2.010 lei (coeficient 3,35 in grila), al unui medic rezident anul II de 2.400 lei (coeficient 4 in grila), al unui medic rezident anul III de 2.550, al unui medic rezident anul IV-V va fi de 2.880 lei(coeficient 4,8 in grila), iar al unui medic rezident anul VI-VII de 3.090 lei (coeficient 5,15), potrivit grilei de salarizare pentru personalul de specialitate medico-sanitar.
Un medic ar putea castiga in functie de vechime intre 2.250 lei si 2.700 lei, un farmacist intre 2.550 lei si 3.000 lei, iar un dentist intre 1.650 lei si 2.100 lei.

Cele mai mici salarii în sistemul sanitar ar urma să fie încasate de şoferii de autosanitare III, ce au un salariu de încadrare de 720 lei (respectiv 1,2 salarii minime pe economie de 600 lei), în timp ce un brancardier, o spălătoreasă şi o îngrijitoare ar putea câştiga în funcţie de vechime între 810 lei şi 1.260 lei.

Reprezentanţii Ministerului Sănătăţii au convenit cu Ministerul Muncii să introducă în salariul de bază al angajaţilor din sistemul medical sporul de vechime, prima de stabilitate, sporul de prevenţie şi salariul de merit.

Consiliul vrăjitoarelor

iulie 5th, 2009

Cărările se încrucişează adânc în pădure.
Poiană cu arbori lumânări
Şi corbi de gardă, aripi tuciurii
Strunind vântul pornit să fure.
Zbor pe o mătură cu faruri de ceaţă.
Dimineţii-i e teamă să nu fie electrocutată
Cu două sute douăzeci de volţi.
Se ţine zgribulită în Răsărit, la distanţă.
Temeliile curg.
Amalgam de cuvinte bolnave.
Zmoală extrafină cu gust de pucioasă.
Globurile din sticlă se deschid
Ca ochii unei broaşte râioase
Şi viitorul ţâşneşte de undeva din centrul Pământului.
Prunc istovit, obosit înainte de a se naşte.
„Mai împodobiţi-l şi voi!
Daţi-i faţă comercială să apară mai atractiv.
Roşu pe buze,
Lumină artificială în ochi,
Umbră sub falcă.
Nu ţineţi la preţ.
Vindeţi la solduri, să treacă.
Fecioară grăbită să se mărite,
Dimineaţa naivă
Habar nu are pe unde calcă.

Dan David, Los Angeles, aprilie-11-2007

Rusia și SUA, pe calea concesiilor?

iulie 5th, 2009

Sunt intr-adevar Moscova si Washingtonul pe calea concesiilor, si daca da, cat de departe vor merge acestea? Raspunsurile au inceput deja sa se contureze, dar un prim bilant va fi facut abia dupa vizita liderului american Barack Obama la Moscova, un eveniment care ar putea sa puna cu adevarat capat Razboiului Rece in varianta moderna, dintre Federatia Rusa si statele occidentale. Dar asta, cu o conditie – daca tandemul Dmitri Medvedev – Vladmir Putin va admite ca e momentul sa depaseasca cu adevarat mostenirea epocii sovietice, si nu va schimba din nou tonul in ultima clipa, asa cum a facut-o de nenumarate ori in ultimii doi ani. Si mai ales, daca va arata ca e dispus sa dea la fel de mult pe cat va primi sau pe cat a primit deja, si sa cedeze tot atat cat si partenerii de dialog.

Acest razboi post-razboi a imbracat, din ianuarie 2008, numeroase forme, de la cel al vorbelor si manevrelor militare pana la taierea gazului unei Europe ce a dat impresia ca ar intoarce spatele Kremlinului, orientandu-se catre alte axe ale puterii. Rusia a jucat de fiecare data de pe pozitii de forta, si a tinut sa demonstreze pe orice cai – dar mai ales pe cai ofensive, ca nu poate fi ignorata, ca nu accepta sa fie ignorata nici din punct de vedere politic, si cu atat mai putin din punct de vedere militar, pentru ca reprezinta un factor important in ecuatia asigurarii securitatii globale. Si s-a privit intotdeauna nu ca un factor component, ci ca pe unica solutie a acestei ecuatii.

De cealalta parte a Oceanului, SUA a evitat sa ridice manusa ruseasca, raspunzand tacticii ofensive nu cu una defensiva, ci cu una diplomatica. Inca din perioada campaniei pentru Casa Alba, liderul american a dat clar de inteles ca intentioneaza sa intoarca o foaie importanta in ceea ce priveste relatiile externe ale Statelor Unite, relansand dialogul cu Moscova. Washingtonul a aplicat aceeasi politica a diplomatiei de cate ori Rusia a ridicat tonul – evolutia recentelor negocieri de la Geneva, pentru solutionarea situatiei din Caucaz, si sprijinul vadit al Kremlinului fata de administratia comunista de la Chisinau reprezinta poate cele mai elocvente dovezi in acest sens. Rusia nu a raspuns cu aceeasi moneda, punand pe tapet, de fiecare data cand lucrurile pareau sa ia o intorsatura favorabila, marile dosare ramase nerezolvate. Printre ele – Georgia si statutul celor doua regiuni separatiste, Osetia de Sud si Abkhazia, Ucraina, extinderea NATO in Europa si, nu in ultimul rand, controversatul scut anti-racheta.

Kremlinul a avut castig de cauza – si inca unul rasunator, anul trecut, la Summitul NATO de la Bucuresti. Targul “Georgia si Ucraina contra scut” a fost incheiat, cu mult inainte ca ex – presedintele Vladimir Putin sa rosteasca la Bucuresti celebrul dicton “Nimic nu se poate face fara Rusia”. Nici Tbilisi si nici Kievul nu au primit invitatia de aderare la MAP (Membership Action Plan), datorita opozitiei Moscovei. Mihail Saakashvili si Viktor Iuscenko, aflati inca la acea data pe valul politic si pe cel al simpatiei populatiei, au devenit intre timp doi lideri tot mai controversati. Confruntati cu numeroase alte probleme interne, ei au renuntat la campania pentru ca statele lor sa devina foarte curand parteneri ai Aliantei Nord-Atlantice. Extinderea la scara larga a NATO in aceasta zona a Europei a fost sau va fi o vreme inghetata, in conditiile in care Alianta insasi vorbeste tot mai des de o necesitate de reconfigurare a politicii sale.
Iar Kremlinul mizeaza acum, pornind de la vizita liderului american, pe faptul ca un succes similar celui de la Bucuresti s-ar putea repeta. Medvedev si Putin spera probabil ca vor convinge administratia americana sa mearga mai departe, trecand de la calea concesiilor la cea a compromisului, datorita unor considerente strategice invocate in marja summitului de la Bucuresti si de multe ori dupa acea data.

Sa le reamintim. Moscova si-a dorit sa fie implicata in principalele operatiuni militare din Irak si Afganistan, in schimbul cooperarii sale in dosarul iranian. La fel de mult si-a dorit sa fie implicata intr-o analiza comuna a proiectului de amplasare a scutului anti-racheta in Europa, inainte ca acesta sa devina o realitate. Acum, s-ar putea spune ca primii pasi in toate aceste directii au fost deja facuti si, pentru prima oara de la sfarsitul Razboiului Rece, exista premizele unui dialog. Rusia este la un pas de a-si da agreementul oficial care-i va transforma o parte din teritoriu in ruta alternativa de tranzit pentru materiale militare destinate operatiunilor din Afganistan. Acordul de principiu, ce va fi probabil parafat chiar in perioada vizitei lui Barack Obama, va autoriza tranzitul aerian si terestru in spatiul rusesc, pentru transporturile americane de tehnica. Despre tranzitul trupelor – urmatorul pas important, nu s-a pomenit inca nimic oficial, dar problema va figura cu siguranta pe agenda vizitei liderului american. Gestul Moscovei, daca se va materializa intr-adevar, va fi cu atat mai apreciat, cu cat Alianta era de multa vreme in cautarea unei rute alternative de transport spre Afganistan, de cand talibanii si-au intensificat atacurile pe traseele clasice, cele din Pakistan.

In ceea ce priveste scutul antiracheta, au avut loc mai multe runde de consultari ruso-americane. Saptamana trecuta, seful statului major interarme din SUA, amiralul Michael Mullen, anuntase ca va face o vizita oficiala la Moscova, pentru a discuta despre proiect. Au existat nenumarate zvonuri si variante de lucru pe aceasta tema, de la acela ca Statele Unite intentioneaza integrarea in sistem a doua radare rusesti pana la crearea altui sistem complementar cu cel proiectat.
Cu toate acestea, intre cele doua state raman inca multe divergente, in ceea priveste problemele legate de aparare. Dmitri Medvedev si Barack Obama mai trebuie sa semneze un acord politic pe tema START, privind reducerea arsenalelor strategice nucleare ale ambelor tari. Rusia si-ar dori ca memorandumul sa includa si chiar sa lege explicit tratatul START de scutul antiracheta, in timp ce administratia americana nu pare sa fie de acord cu pretentiile Moscovei.

Cine va avea de castigat si cine va avea de pierdut? Ramane de vazut, dupa ce ambele parti isi vor expune fata-n fata argumentele.

ESPIÈGLERIES CULINAIRES – expoziție de meniuri WANDA MIHULEAC / ALAIN SNYERS

iulie 5th, 2009

Dans le cadre de la manifestation FOOD CULTURE (Strasbourg 2009) et sur une proposition de Radu Stern, les deux artistes Wanda Mihuléac et AlainSnyers proposent une exposition originale de menus « espiègles ».
Ces créations qui sont présentées pour à Strasbourg pour la première fois déclinent avec humour, dérision et cynisme l’univers de la table et de la nourriture.
L’exposition est composée d’une suite de menus thématiques rédigés par Alain Snyers et illustrés par les photomontages de Wanda Mihuléac.
Les menus sont présentés comme de grands tableaux sur des nappes de nature éclectique conférant à la table une dimension festive, décorative et surprenante.

L’ART D’ACCOMODER LES RESTES

Wanda Mihuléac et Alain Snyers, deux plasticiens, se sont mis à table pour concevoir ensemble
d’étonnants menus qui allient, pour une mise en bouche burlesque, aigreurs et douceurs.
Un insolite cocktail de mots et d’images définit une suite de menus qui interpellent autant l’art de
la table et ses usages que les langages spécifiques de la nourriture et de l’acte de manger. Ces menus
proposent d’insolites repas thématiques dont les ingrédients sont des mots, des jeux de langages, des
expressions ou des détournements de sens qui sont mis en résonance avec le vocabulaire de la cuisine et du service culinaire.

Les formulations que la gastronomie emploie pour se présenter et faire exister ses produits représentent un riche corpus d’images et de poésie dans lequel le projet de Wanda Mihuléac et d’Alain Snyers puisse ses sources d’inspiration. A l’univers fleuri et codé des arts de la table, les deux artistes répondent par un second marché ou service où les logiques sont brouillées et réinventées.
Chaque menu est le fait d’une nouvelle ordonnance qui décline une thématique qui mélange mets et humeur selon un plan classique de repas : entrée-plat-fromage-dessert-boissons. Cette nouvelle cuisine s’approprie les codes de la littérature culinaire pour les accommoder à d’autres logiques pour de nouvelles saveurs. Jeux de mots, détournements, ambivalences des expressions sont les ingrédients de recettes fictives qui élaborent un service parodique de la table.

Chaque menu est visualisé par un photomontage spécifique composé de fragments d’images, restes
de collectes dans le quotidien et prédigérés au profil d’une composition plus ou moins appétissante.
Le décalage entre un énoncé d’apparence cohérente et la singularité des plats présentés doit provoquer chez le consommateur un sentiment de dérangement qui le sort de table pour un autre type de
mise en bouche dans l’imaginaire des images et des mots. Ces menus sont garnis de surprises, de nouvelles denrées et accommodements, de douceurs comme de violences.

Le dialogue instauré entre les visuels conçus par Wanda Mihuléac et les textes d’Alain Snyers propose un cheminement ludique dans le monde de la cuisine et de la table et se joue, avec dérision, de leurs formes et usages. Ce jeu espiègle de clins d’oeil est à déguster sans modération.

Wanda Mihuléac & Alain Snyers – page 4

Les menus mis à table

MENU BAVARD
MENU BEAU LINGE
MENU BELLIQUEUX
MENU BRANQUIGNOL
MENU dit de LA CIGOGNE
MENU DÉCONCERTANT
MENU ENFLAMMÉ
MENU FARCEUR
MENU de la FAUSSE NOTE
MENU FOIRÉ
MENU MÉCONTENT
MENU MIS AU VERT
MENU NOBLION
MENU de L’ONCLE HANSI
MENU PROUT-PROUT
MENU SCATOLOGIQUE
MENU DU SOIR AU FOND DES BOIS
MENU « X »
MENU ZINZIN
MENU du DOS DE LA CUILLÈRE
MENU DU TERROIR DÉTRAQUÉ
MENU VIEILLE BRANCHE

MENU
dit de LA CIGOGNE
Apéritif « petite France »
_
Pain de choucroute traditionnelle sur toast de pain d’épice
accompagné d’un vif duo de quenelles de foie aromatisées aux
pissenlits du Mont Sainte-Odile
_
Magret de douce cigogne juvénile au Riesling éventé et ses
schnakenuddles à la cannelle migratoire sauce Rohan
_
Tarte rhénane à la rhubarbe meringuée à la teutonne
flambée à souhait
Ou
Kouglof délicieusement bourratif humecté d’un coulis de quetsches
artificielles dénoyautées
_
MENU
DE L’ONCLE HANSI
Amuse-gueules à la mode Hansi et ses mini-bretzels concordataires
_
Petites bouchées impertinentes de quiche briochée garnies de
champignons des Vosges finement découpés et chapeautés de pétales
de géranium pimpant
Ou Soupe de pois cassés réconciliés aux saveurs du pont de Kehl
_
Généreuse poitrine de veau farcie à l’Alsacienne et son collier de navets
salés et de choux rouges légèrement persillés
ou
Timbale de filets de Rouget de l’Isle crème marseillaise et sa fanfare de
carottes glorieuses à la sauce patriotique aux parfums du pays
_
Plateau royal de Munster jovial
_
Farandole de mendiants aux opulentes cerises sur un lit moelleux de
mirabelles marinées au à la liqueur imitation kirsch de Guebwiller
Gewurztraminer en ballon d’Alsace
MENU DU TERROIR
DÉTRAQUÉ
Gouttes de vin chaud et son délice de clou de girofle.
_
Suprême de cervelas bardés de lard fumé et de convictions accompagné
de jeunes knacks craquants en rondelles mosellanes disposées sur une
tranche de pain perdu au goût retrouvé sous un chutney de salsifis
_
Truite mélodique des bords du Rhin en nage dans une paresseuse
julienne de grosses légumes parlementaires
ou
Choucroute végétarienne sans chou et sa moutarde aux cinq baies
_
Rafraîchissante salade fermière de pissenlits d’Obernai et de salsifis et
son assaisonnement à base de houblon fermenté égayés de miettes de
Carré de l’Est
_
Tarte en pleine poire du verger, aux prunes séchées et aux amandes
salées sur son Petit beurre l’Alsacienne aux quatre coins arrondis et sa
face joyeuse
Carafe d’eau de Colmar Duo de bières Météor et Kronenbourg
PETIT PRIX LOCAL
WANDA MIHULEAC
née à Bucarest.
Études :
Diplômée de l’Institut d’arts plastiques de Bucarest et de l’Université Paris-I Sorbonne.
Lauréate de nombreux prix dans les biennales (France, Italie, Pologne, Tchéquie…).
28 expositions personnelles :
Musée d’art (Bucarest),
Centre Georges Pompidou (Paris),
Fondation Ledoux – Arc-en-Senans (France),
et dans diverses galeries de Paris, Marseille, Taverny, Clichy, Saint-Étienne (France), New York
(USA), Tokyo (Japon), Genève (suisse), Aix-la-Chapelle (Allemagne), Venise, Rome (Italie),
Athènes (Grèce), la Marsa-Tunis (Tunisie).
Participation :
à la XXVIe biennale de Venise, à la XIIe biennale de Paris, à World Print Four à San Francisco,
à XIXe biennale de Sao Paulo, à Impact Festival Kyoto, à Arteder Bilbao, à Europ’art Genève, aux
SAGA 92,93,96,98, 99 Paris, Art-multiple Düsseldorf, Linéart Gand, Affordable fair Londres,
Foire du livre Frankfort, Artexpo New York, Arténim Nimes, art on paper fair Londres.
ALAIN SNYERS
Alain Snyers développe depuis la fin des années 70 une pratique artistique caractérisée par la diversité desmediums et supports employés et par les problématiques abordées.
Le langage courant, le texte ordinaire, les images des mots, les objets les plus simples sont sollicités et
déclinés à travers des séquences qui déclinent un regard critique où se mêlent poésie et humour. Par
différentes installations et dispositifs narratifs, Alain Snyers décrit, raconte ou expose des situations par des dessins, écritures, gestes ou objets. L’usage du détournement, du sous-entendu ou de l’absurde constitue des modes opératoires d’une oeuvre polymorphe qui inscrit ses développements dans un dialogue de proximité avec le quotidien.
Diplômé de l’école nationale supérieure des arts décoratifs de Paris (1976)
Expositions 2008 :
Paris, Galerie Salvador,
« DAUPHiMMO ».
Paris, Galerie Satellite, « Paradoxe »
« LE CHANT DU DEPART A DOXE ».
Cabourg, Grand Hôtel et espace Bruno Coquatrix :« Le temps retrouvé »
«LES GARS DE LA DAME A LA LICORNE »,
Roubaix , Galerie La plus petite galerie du monde (ou presque)
« ROUB’iMMO »
Marseille, Galerie Urban Gallery : « Do I know you ? » exposition collective.
« LA LEGENDE DE L’HOTEL DU CONTE D’URGAL »
Pérouges, Maison des arts contemporains : « Poids plume »
« PAPIERS A ROULER. »

Source: Communiqué de presse

Mousavi și noaptea iraniană

iulie 5th, 2009

Vocile iranienilor opozanți ai președintelui Mahmoud Ahmadinejad nu se mai pot face auzite. Guvernul a blocat accesul iPhones, al mesajelor transmise pe tweet și a preluat controlul deplin al website-urilor rezistenței. Un site al dizidenților francofoni iranieni, pe care îl accesez de circa doi ani însă din motive de păstrare a confidențialității autorilor săi, nu l-am dezvăluit niciodată, a încetat să emită acum două zile. În locul lui, la aproape aceeași adresă, apare un site al oficialităților de la Teheran.

Singurele informații care vin, și vin în valuri dinspre Iran provin de pe numeroasele pagini de Facebook ale liderului opoziției, Mir Hussein Mousavi, înregistrate în nume propriu sau în contul unor presupuși simpatizanți. Diferite doar ca nume, acestea au același conținut, funcționează mai ceva ca o fabrică de răspândit zvonuri și au un jenant caracter electoral. Moussavi liderul, Moussavi eliberatorul – cam asta e ideea generală.

Cunoscutele hashtaguri de pe Twitter, referitoare la Iran, sunt pline și ele de mesaje și linkuri false sau virusate. Luni noaptea, anunțau arestarea lui Mousavi și emiteau câteva mesaje care-i îndemnau pe iranieni să protesteze pașnic și să nu răspundă la violențe, în timp ce paginile de Facebook ale lui Mousavi susțineau că acesta e bine merci acasă. Presa străină s-a pus pe jar, și am avut cu colegii din afara granițelor, care mediatizează situația din Teheran, un schimb intens de mesaje pe această temă. Concluziile lor sunt același ca și ale mele – iar printre ei se numără jurnaliști cunoscuți, debarcați cu forța din patria lui Ahmadinejad. Din aceleași motive nu le dau numele.

Siteul irano-francofon despre care vorbeam a adus în ultima perioadă mai multe argumente, potrivit cărora opoziția iraniană nu e totuna cu Mousavi. Din motive deontologice, le-am omis la data respectivă. Le acord însă azi un mare credit, în condițiile în care, repet, dinspre noaptea iraniană nu mai răzbate decât vocea liderului declarat al opoziției, Mir Hussein Mousavi, care arată mai ceva ca Vladimir Voronin în campanie electorală – evident, în versiunea islamică a faptelor, cu accente de Coran.

Tatuare

iulie 5th, 2009

Pielea suferă sub acul scribului ce-o tatuază
Ca şi ochii ce ocolesc groteştile figuri,
Normă a desorientarii iconografice a amodei
Ce etalează efecte fără valoare.

Prin contrast,
Pielea coloanelor de granit
Ce poarta tatuajele măreţiei cultului antic
Revărsată abundant pe fiecare palmă din zidul
Templelor de la Luxor şi Karnak
Grăiesc despre faima morţilor Faraoni
Deveniţi nemuritori prin ce-au lăsat lumii
Să înnobileze privirea şi spiritul
Celor ce văd în asta Ve;nicia.

Pentru a putea iubi

iulie 5th, 2009

Cuprinderi mă-nfăşoară spre a iubi total,
Nu mi-am aparţinut în veacuri de iubire…
Când nu te ai, dragostea e norul epuizant-banal
Şi în lumina lui nu vezi vreo strălucire.

Despotice cuvinte am aruncat în mare,
Poate de m-ar răpi vreun val al ei să simt
Ce mult mi-am cenzurat iubirea în chemare…
Să fiu acum sonetul… fără notă, timp.

Stele fără număr pe fruntea mea mirată,
Aduc o strălucire dintre adâncuri vii…
Să-ţi fii, este comoara…deşi poate uitată
Să exişti în sine, pentru a putea iubi.

vol. Şoptit de Dumnezeu

Sa crezi…

iulie 5th, 2009

Imi scrijelesc
uitarea pe covor
si-ndemnurile
schioape,
bruscate
de un fosnet inodor.

Iti rup fasii din mine
cam inegale,
pentru gustul meu
sa ti le legi la gat.
Ca-n dimineata
noastra preferata
sa impartin un rasarit.
Si-atat.

Pe-o lustra
ti-am lasat
un gand de-al meu
cam piparat.
Sa ma saruti
cand ai sa-l vezi.
Cuprins de toate
Si de tine.
Si sa crezi…

ROMÂNIA, LIBERĂ ÎN VIITOR!

iulie 5th, 2009

nu mă fotografiaţi, când citesc ziarele! de la o minciună, la alta… hârtia începe să strige cât mistreţii împuşcaţi la Balc, ieri, la prânz. mă uit pe a treia pagină a ziarului Libertatea şi chipul lui Ion Ţiriac se află într-un cerc roşu. da, mă doare! ce? capcana banilor! şi mi-aduc aminte de copilărie… certam multă lume, de fapt le atrăgeam atenţia când greşeau! eram mică, nu ştiam că nu este frumos să-i spui omului în faţă că este prost, sau absurd… aş face asta şi acum, dar am învăţat că aşa nu obţin rezultate! e greu să lupţi cu prostia, răutatea şi grandomania… cu lucrurile rele! e greu să le schimbi, dar durerea cea mai mare e atunci când vezi cum se răspândesc, cum se înmulţesc vieţile fără valoare! şi mă gândesc… cine-i mai poate opri pe oamenii cu bani? şi titlul din „Click”, „Moni şi Iri de la bal, în club”, îmi dă dreptate! nimeni! rămânem să dăm calificative. bun, rău! dar viitorul merită mai mult! el nu-şi doreşte bătaie de joc, chiar dacă e prezis de fetele de la sexi horoscop!

19 ianuarie 2009, 17:33

Un președinte pentru neliniștea românilor

iulie 5th, 2009

Electoratul din România va vota pentru prima oară în această toamnă în alegeri prezidențiale separate de cele parlamentare, la încheierea mandatului de cinci ani al lui Traian Băsescu.

Deși mai sunt circa cinci luni până la scrutin, nu este clară configurația buletinului de vot, în special datorită incertitudinii cu privire la candidatura actualului locatar de la Palatul Cotroceni.

Pe 16 mai 2009, în timpul participării sale la Congresul Uniunii Studenților, președintele Băsescu a declarat, răspunzând unei întrebări, că participarea sa în alegeri depinde de cum va evolua criza în România.

Pentru unii, indecizia lui Traian Băsescu este mimată, el fiind decis să candideze la propria realegere în orice condiții, mai ales că PD-L – partidul pro-prezidențial – are nevoie de el la Cotroceni ca de aer.

Dar președintele Băsescu are o dilemă: economia este în recesiune și dat fiind că el e șef al statului, iar protejatul său Emil Boc e prim-ministru, efectele negative i se pot imputa – pe drept sau pe nedrept – de către o parte a electoratului.

Deși Traian Băsescu rămâne mai popular (în termeni relativi) decât adversarii săi, el riscă să se găsească fără aliați într-un tur doi al alegerilor prezidențiale.

Norocul actualului președinte este că aproape toți contracandidații săi fac o figură destul de palidă.

Liderul PSD, Mircea Geoană, este mai puțin popular decât partidul pe care-l conduce și pare să fie contestat într-un partid în care oameni ca Ion Iliescu sau Adrian Năstase nu par nici după patru ani să-l fi acceptat ca președinte. În plus, nu prea e clar ce alternativă oferă Mircea Geoană, lipsit total de charismă și de o viziune prezidențială.

Liderul PNL, Crin Antonescu, nu oferă la rândul său decât o platformă anti-Băsescu, pe o tonalitate stridentă și fără imaginea competenței pe care o oferea fostul premier Călin Popescu-Tăriceanu. Nu e exclus ca, mai ales după rezultatul slab al PNL de la europene, partidul să-și pună problema înlocuirii sale din postura de candidat.

UDMR l-a desemnat candidat pe deputatul Hunor Kelemen, dar cum alegerile prezidențiale nu mai sunt concomitente cu cele parlamentare, în care candidatul avea rol de locomotivă pentru partidul său, acum această candidatură apare bizară. În cel mai rău caz, UDMR ar putea bara calea în turul doi a candidatului PNL, partid coleg cu Uniunea pe băncile înguste ale opoziției și mai favorabil revendicărilor minorității maghiare decât PD-L sau PSD.

Liderul PRM, Corneliu Vadim Tudor cunoaște o revigorare, mai ales după alianța sa cu George Becali și poate aduna un scor onorabil în turul întâi, care ar putea servi, ca în 2004, drept rezervă pentru Traian Băsescu în turul doi.

În sfârșit, Principele Radu este un candidat atipic, nu doar pentru faptul că este ginerele Regelui Mihai, dar și datorită comportamentului său civilizat și a discursului său non-partizan și adeseori plin de substanță, care însă nu au întotdeauna succes la o mare parte a electoratului care se regăsește mai degrabă în personaje ca Traian Băsescu, Corneliu Vadim Tudor sau chiar Crin Antonescu. Lipsa unui partid de sprijin pare să fie pentru Principele Radu un handicap insurmontabil.

Despre candidații potențiali “neserioși”, de tip Ion Coja, Miron Cozma sau Nati Meir n-am să vorbesc, de ei se ocupă colegul Liviu Antonesei într-un articol separat.

Dar oricare vor fi candidații șin oricine va câștiga scrutinul prezidențial din toamnă, lucrurile nu se vor clarifica ci se vor încurca și mai tare.

Indiferent dacă Băsescu, Geoană sau Antonescu sau mai bine zis candidatul generic al PD-L, PSD sau PNL câștigă președinția, el va avea tentația de a provoca alegeri anticipate.

Pentru Băsescu ar fi mai ușor, deoarece Emil Boc, care se află la remorca sa din punct de vedere politic, ar putea demisiona imediat. Pentru ceilalți însă ar fi mai greu, deoarece premierul este răspunzător politic doar în fața parlamentului și nu poate fi demis de șeful statului.

Cum legea electorală pentru alegerile parlamentare nu a fost modificată și prevede în continuare reprezentarea proporțională, este îndoielnic că niște alegeri anticipate ar genera o structură mult diferită a parlamentului și în orice caz ar fi practic imposibil ca un singur partid să obțină majoritatea absolută.

Așa încât, alegerile prezidențiale riscă să producă o nouă agitație politică în România, fără a rezolva situația în mod tranșant, de data aceasta pe fondul unei crize economice fără precedent în ultimii 10 ani. În fine, dacă anul trecut prezența la vot la parlamentare a fost de 40 la sută, un nou val de absenteism la scrutinul prezidențial – în care românii își aleg “tătucul” – va ridica un mare semn de întrebare asupra sănătății democrației românești.

Oricine ar câștiga, nu pot să nu repet avertisementul din trecut: stimați alegători nu mai așteptați un Mesia pe cal alb ca să vă salveze, că n-o să vină.

E greu de cerut unui președinte al României să se comporte precum Horst Kohler, șeful de stat al Germaniei, dar putem avea pretenții de la el să nu atragă comparații cu de-alde Hugo Chavez, Mahmoud Ahmadinedjad sau, mai nou, Vladimir Voronin.

Garda Ungară – organizație extremistă – dizolvată de justiție

iulie 3rd, 2009

Curtea de Apel din Budapesta, printr-o sentinţă definitivă nu numai că a aprobat hotărârea tribunalului privind dizolvarea Asociaţiei Culturale a Gărzii Ungare pentru Păstrarea Tradiţilor, dar în plus a declarat că şi Mişcarea Gărzii este ilegală, şi corelat cu senţinţele anterioare, consideră că manifestările gărzii organizate într-o serie de localităţi cu populaţie mixtă, lezează drepturile şi libertatea altora, deoarece în locul atenuării incordărilor, aceste manifestări au condus la ascuţirea situaţiei, stârnind pericolul violenţei.. Sentinţa Curţii de Apel, accentuează că decizia se extinde şi asupra Mişcării Gărzii Ungare, create de asociaţie şi suprimă cadrul organizatoric al acesteia. Ultima precizare reprezintă o cotitură fundamentală faţă de sentinţa tribunalului, care nu atingea activitatea Mişcării.

Atât Gábor Vona, preşedintele Partidului JOBBIK, recent întrat în Parlamentul European cât şi avocatul gărzii, imediat după pronunţarea sentinţei au declarat că se vor adresa Tribunalului Suprem cu o cerere de revizuire.Într-un comunicat publicat pe pagina web a Gărzii Ungare, liderii acestei organizaţii paramilitare arată că „Mişcarea Gârzii Ungare nu poate nici să accepte nici să se identifice cu această senţinţă. Considerăm că atât sentinţa tribunalului, cât şi a Curţii de Apel, s-a născut sub presiune politică…. Apreciem ca un fapt revoltător şi ca amestecarea ramurilor puterii că deciziile instanţelor – numite justiţie, pot fi astfel influenţate.”

În ciuda hotărârii Curţii de Apel, Garda a anunţat că în zilele următoare va continua recrutarea unor noi membrii, în două judeţe ţi în cinci localităţi din jurul capitalei. Pentru sâmbătă 5 iulie, Mişcarea pentru Tineret a celor 64 de Comitate – o organizaţie radicală, cunoscută şi de autorităţile ţărilor vecine cu Ungaria – intenţionează să ţină o demonstraţie de simpatie cu Garda Ungară şi să protesteze împotriva arestării lui Gyôrgy Budaházy, principalul actor al unor demonstraţii antiguvernamentale, învinuit cu pregătirea unor acte teroriste.

Alegerea zilei de 4 iulie nu a fost o simplă întâmplare. Acum 7 ani,- după ce partidele conservatoare au fost înfrânte de coaliţia socialist-liberală, Budaházy şi confraţii lui, au blocat podul Elisabeta, îngreunând într-un mod deosebit, trecerea Dunării cu autovehicule, pe una din arterele principale ale Budapestei.

Dar planul organizaţiilor extremiste a eşuat. Având la dispoziţie o sentinţă definitivă, poliţia ungară a reacţionat prompt; podurile peste Dunăre au fost controlate de autorităţi încă din primele ore ale zilei, iar demonstraţiile anunţate în centrul capitalei, au fost interzise. Dar membrii Gărzii Ungare nu s-au dat în lături. Spre seară s-au aşezat cot la cot pe una din pieşele centrale şi nu au părăsit locul nici la somaţiile repetatea ale agenţilor de poliţie. Demonstranţii au aruncat pietre spre unitatea antiteroristā care a rāspuns cu grenade lacrimogene. Mai multe persoane au fost rānite uşor. Demonstraţia a luat sfârșit în jurul orei 21. Pînă la transmiterii acestor rânduri, poliţia a reţinut aproape 80 de persoane, printre care şi pe Gábor Vona, preşedintele partidului JOBBIK.

Primul ministru Gordon Bajnai, la congresul partidului socialist, referindu-se la răspândirea ideilor extremiste, a spus potrivit unei informaţii lansate de Agenţia MTI, că acest fenomen se datoreşte „unor răspunsuri simplificative la o serie de probleme deosebit de complexe.”

Cu împrăştierea demonstranţilor, manifestările extremiştilor însă nu au luat sfârşit. Liderii din JOBBIK au anunţat deja că săptămâna viitoare vor organiza o mare demonstraţie pentru anularea sentinţei Curţii de Apel privind dizolvarea Gărzii Ungare.

Stela Popa vă invită la un talk-show politic la Chișinău

iulie 1st, 2009
Stela Popa și primii ei invitațiStela Popa și primii ei invitați

În plină vară, Jurnal TV şi Vocea Basarabiei lansează, de la Bucureşti, o nouă emisiune. Este vorba despre proiectul săptămânal « Mai aproape de Europa », realizată şi moderată de jurnalista Stela Popa.

O emisiune prin intermediul căreia realizatoarea, alături de echipa sa, îşi propune să informeze direct publicul din R. Moldova în legătură cu evenimentele care au loc în România şi care ne privesc direct pe noi, cetăţenii din stânga Prutului. Stela Popa scrie pe blogul propriu (www.stelapopa.unimedia.md) că la microfon vor fi aduse diferite personalităţi din România, care activează în diferite domenii: politic, economic, social şi cultural, alături de care vor fi abordate diferite subiecte de interes pentru ascultătorii şi telespectatorii de aici. De asemenea, în cadrul emisiunii vor fi invitaţi şi basarabeni de succes care s-au afirmat în România.

Prima emisiune a început deja şi o puteţi vizualiza pe Jurnal TV. Impactul a fost unul pe măsură, dovadă fiind numărul de vizualizări. La Vocea Basarabiei, emisiunea poate fi ascultată în fiecare zi de sâmbătă începând cu ora 18.00, sau în reluare de la ora 23.00 în aceeaşi zi. Emisiunea este reluată şi duminică dimineaţa de la ora 3.00.

http://www.jurnaltv.md/?article=2905

http://www.voceabasarabiei.net/index.php/mai-aproape-de-europa-cu-stela-popa/3236-audiomai-aproape-de-europa-cu-stela-popa-27-iunie-2009

Autorul lunii iulie-2009 Paul Tumanian

iunie 30th, 2009

Supermarket
Foarte mulţi clienţi luaseră cu asalt raionul de fructe şi legume (şi la drept vorbind tot supermarketul). Chiar aveai de aşteptat un pic — printre străini, ca să zicem aşa — la ruloul cu pungi de plastic unde, când îţi venea rândul, făceai, vrând–nevrând, un gest nervos atunci când trebuia să smulgi punga de pe rolă spre a o umple apoi cu fructe. Sau cu legume, după dorinţă. Şi la cântar, la fel. Acolo n-ar fi existat motive să fii nervos, dar unii zăboveau excesiv până să nimerească tasta corespunzătoare fructului dorit. Tastele prezentau, alături de coduri, şi imaginea produsului, astfel că cei ce nu se oboseau să memoreze codul confundau frecvent mărul \”pacific rose\”, de pildă, cu piersica \”red heaven\” (şi se mai iveau şi alte confuzii). Totodată privirile tuturor clienţilor erau atrase ca de un magnet de o echipă de asistenţi, îmbrăcaţi în veste roşii, tineri cu toţii, ba chiar foarte tineri cei mai mulţi dintre ei (adolescenţi, să zicem), subţirei, zâmbăreţi şi strălucitori, care începuseră să se agite pe undeva prin faţa liniei caselor, unde se aştepta premierea clientului cu numărul 10.000. Nimeni nu avea nicio informaţie privind numărătoarea clienţilor care treceau pe la case — tot ce se ştia (plutea în aer) era că numărul 10.000 urma să fie înregistrat foarte–foarte curând. Şi atunci pe capul lui avea să cadă pleaşca marelui premiu — care o fi fost ăla. (Probabil că aşa se şi explica afluenţa neobişnuită a cumpărătorilor în supermarket.) Şi tinerii aceia în veste roşii întreţineau în întregul supermarket o atmosferă sărbătorească — doar pentru asta erau plătiţi.
\”Clientul ursuz\” aşteptă ca un tip cu braţul bandajat să smulgă o pungă de pe rulou. Aplecându-se cu umărul, tipul reţinu ruloul cu cotul de la braţul bandajat şi rupse punga cu mâna teafără, bineînţeles cu acelaşi gest energic ca şi toţi ceilalţi dar care putea trece drept gest de nervozitate. Clientul ursuz rupse şi el o pungă în care băgă un mango pârguit binişor, după care dădu să pună punga pe cântarul de alături. În clipa aceea însă tipul cu braţul bandajat îi atrase atenţia că fructele mango nu se cântăresc.
— Priviţi acolo, la capătul înroşit, îi arătă, are o mică etichetă pe care scrie preţul. Aia portocalie. O vedeţi? Fructele astea exotice sunt dinainte cântărite… Avea o mină binevoitoare dar şi un dram de sarcasm. Iar pe viitor, cine ştie — poate că avea să precumpănească bunăvoinţa; sau sarcasmul.
Clientul ursuz mormăi ceva fără să-şi ridice măcar privirea spre celălalt. Doar scoase fructul din punga de plastic (pe care o aşeză peste rulou ca să nu rămână cu nimic dator) şi o porni spre locul unde lăsase căruciorul.
— Ştiaţi că are sâmbure? îi strigă din urmă clientul cu braţul bandajat. Se înălţase pe vârfuri şi îşi întinsese gâtul pentru ca astfel să se facă auzit şi eventual văzut.
Clientul ursuz nu dădu niciun semn că l-ar fi auzit. Ajunse la locul unde îşi lăsase căruciorul şi atunci toată lumea din jur care asistase la scena dinainte observă cu surprindere că în acel cărucior stăteau ghemuiţi doi copii, o fetiţă de vreo trei ani, pe cap cu o basma de mătase roşie cu buline albe de mărimi diferite, aşezată pe muchea compartimentului pentru cumpărături mărunte, şi un băiat de vreo cinci ani, rezemat cu spatele de grilajul din faţă al căruciorului. Amândoi cufundaţi în lumea lor, ca şi cum ar fi şezut, împreună cu jucăriile comune, pe duşumeaua unei încăperi dintr-o grădiniţă unde fuseseră aduşi cu sila şi nu reuşiseră să se integreze în rândul celorlalţi copii… Mulţi clienţi obişnuiau să-şi plimbe odraslele în cărucior în timp ce îşi făceau cumpărăturile, şi nimeni nu se arăta mirat. Dar clientul ursuz… Cine să şi-l fi închipuit în postura de tată? Te uitai la el şi aproape că nu-i vedeai ochii fiindcă mai tot timpul îşi ţinea privirea încruntată îndreptată în jos sau căuta produse pe rafturi şi altceva nu părea să-l intereseze. Iar dacă totuşi îşi ridica privirea (pentru o secundă cel mult), simţeai că mai bine ar fi făcut să nu şi-o fi ridicat. Fiindcă nu-i surprindeai în acea secundă decât albul ochilor, ostil şi instabil, în mijlocul unei feţe mai degrabă sumbre şi pe care barba nerasă i-o făcea să pară şi mai sumbră. Ăştia să fie copiii lui? — îţi venea să te întrebi, contrariat. (Sau contrariată; deşi femeile acceptă — nu-i aşa? — cu mai multă uşurinţă tot felul de ciudăţenii umane.) Dar copiii iată că-l acceptau cu nonşalanţă, tăcuţi, aproape fără să-i dea vreo atenţie, arătându-şi interesul aproape exclusiv pentru lucrurile deja cumpărate aruncate în cărucior, mai puţin pentru mango-ul proaspăt adăugat la cele dinainte. Niciunul dintre ei nu protestă când căruciorul se urni din loc şi o porni într-o direcţie care lor le era în chip vădit indiferentă. Îţi plăcea sau nu, \”erau copiii lui\”. Şi căruciorul trecu fără nicio oprire prin raionul de obiecte de menaj — metale, emailuri şi plastice —, unde, între rafturile înalte până în tavan, nu mai rămăsese niciun client, acum când premierea clientului cu numărul 10.000 părea să fie o chestiune de minute. Pentru copiii clientului ursuz evenimentul nu însemna absolut nimic. Şi nici pentru încruntatul lor tată, care îşi continuă periplul prin supermarket, ieşind din raionul cu obiecte de menaj. Acolo îl întâlni din nou clientul cu braţul bandajat, care se arătă dispus să-i dea câteva sfaturi cu privire la mango.
— Vă spuneam adineauri de sâmbure, domnule, vă rog să nu mi-o luaţi în nume de rău. Dar să ştiţi că puteţi să plantaţi mango chiar la dumneavoastră acasă. Aşa că poate n-ar fi o idee rea să nu aruncaţi sâmburele. Îl puneţi într-un ghiveci cu puţin pământ, îl udaţi bine şi-o să vedeţi ce frumuseţe de mango o să răsară. Ăsta-i sfatul meu, încă o dată vă rog să mă scuzaţi.
Păru oarecum decepţionat că nici de data asta clientul ursuz nu-i dă nicio atenţie şi se uită lung în urma lui când acesta se îndreptă către case împingându-şi căruciorul pe lângă echipa de asistenţi care trăiau încă de pe-acum frenezia festivităţii de premiere a clientului cu numărul 10.000. La case însă era pustiu deşi la capătul barelor se îmbulzea multă lume. Trebuia să ajungi foarte aproape ca să vezi că de fapt nu era nimeni între barele lucioase de metal care delimitau culoarele către case. Toţi clienţii aşteptau, împreună cu asistenţii, pe locul din faţa lor, care fusese special degajat de stivele de produse, într-o mare de lumină, căldură, murmure şi râsete reţinute (sau, unele dintre ele, deşucheate, ca să zicem aşa). Ce aşteptau? Evident că nimeni nu ştia ce. Nicio navetă pneumatică cu bani n-o mai pornise de câteva minute bune în sus pe conductele fixate de piloni. Casieriţelor nu le prea păsa de pierderea pe care o suferea compania datorită încetării vânzărilor. Se hlizeau, stăteau de vorba în gura mare de la o casă la alta, peste benzile rulante care le despărţeau, şi se distrau de minune. Se întrebau ce-ar face ele cu premiul cel mare dacă ar intra în posesia lui, dar niciuna nu-l numea, de bună seamă fiindcă la firmă exista un consemn în acest sens. — Eu aş vinde-o! îi spunea casieriţa de la casa numărul patru celei de la casa cinci. Aş vinde-o şi mi-aş cumpăra o casă. — Şi eu aş vinde-o, îi răspundea cea de la cinci, dar n-aş cheltui banii pe-o casă. Ce rost are să te legi de-un loc? Aş umbla prin toată lumea şi aş sta numai pe la hoteluri de lux… Ceea ce însemna — pentru cei de prin jur care auzeau — că premiul cel mare era cu adevărat mare, altfel cum să-ţi permiţi să colinzi lumea şi să mai şi poposeşti la hoteluri de lux?
În clipa aceea la difuzoarele răspândite prin toată imensitatea supermarketului răsună o voce de femeie tânără — o voce plăcută şi exersată.
— Doamnelor şi domnilor, vă rugăm să vă aşezaţi la rând la case. Dacă nimeni nu intră să-şi achite mărfurile nu-l vom putea înregistra pe clientul cu numărul zece mii. Este în interesul dumneavoastră să ajungem la premiere. Vă rugăm să aveţi încredere că nu avem niciun motiv să amânăm momentul pe care cu toţii îl aşteptaţi cu multă nerăbdare. Ca şi noi de altfel. Ne pare rău dar premiul acordat este unul singur deşi ştim că sunteţi mulţi cei care îl aşteptaţi. În schimb, vă asigurăm că toţi cei ce vor achita produsele alese într-o jumătate de oră începând din acest moment vor primi câte un bilet la tombola organizată de compania noastră. Vă asigurăm de asemenea că premiile puse în joc la tombolă sunt importante.
Locul arăta ca o scenă luminată a giorno. Sau ca intrarea într-o clădire nou-nouţă unde tocmai urma ca un oficial să taie panglica inaugurală. Clientul ursuz însă nu păru câtuşi de puţin contaminat de freamătul de nerăbdare ce însufleţea mulţimea de clienţi şi echipa de tineri asistenţi îmbrăcaţi în veste roşii. Se opri totuşi înainte de intrarea în culoarul dintre barele de metal, probabil nedumerit de faptul că spaţiul era atât de gol. Moment în care clientul cu braţul bandajat îl reperă din nou şi găsi cu cale să-i strige de la distanţă:
— Hei, domnule, nu ştiu dacă ştiaţi: coaja nu se mănâncă. Sau, mă rog, puteţi încerca dar eu vă spun că-i tare şi n-are gust bun. (Nici acum nu ştiai dacă în cuvintele lui predomina bunăvoinţa sau sarcasmul.)
Clientul ursuz se întoarse către celălalt şi îl privi absent ca şi cum raza sa vizuală ar fi trecut prin el. Manifesta totuşi pentru prima oară o brumă de interes pentru ceea ce se întâmpla în jur. Copiii avură la rândul lor un moment de ieşire din letargie. Fetiţa se uită îndărăt ca trezită din somn şi spuse:
— Tati, de ce stau oamenii ăia acolo?
Nu se ştie dacă clientul ursuz avea de gând să-i răspundă (cel mai probabil, nu) dar în clipa aceea o clientă gălăgioasă, care ocolise mulţimea ahtiată de premiu, îi ciocni căruciorul cu destulă violenţă (inerţia izbiturii legănă căpşoarele copiilor) împingându-i-l într-o parte şi îşi făcu loc către spaţiul dintre barele de metal.
— O adevărată isterie! vociferă ea. Stau şi-aşteaptă premiul ăl mare… toată adunătura asta de tembeli! Şi tu? — îşi înălţă ea privirea către clientul ursuz. Te-ai hotărât? Te duci să plăteşti sau stai şi faci zâmbre cu toţi ăştia?
Şi, fără să aştepte răspunsul, îşi împinse căruciorul înainte, energică, pe culoarul dintre bare.
\”Al patrulea client!\” se iscă din senin un zvon în mulţime. \”Al patrulea e numărul zece mii! Şi mulţimea se frământă bezmetică fără să se întrebe dacă zvonul avea vreun temei, se undui ca o meduză şi se puse înfrigurată în mişcare… — Adică cum al patrulea?…¬ — Al patrulea începând de când?… — Al patrulea la care casă?… Nimic nu era clar. Şi cum existau pe puţin zece case în supermarket, mulţimea dădu năvală pe culoarele către case. Vocea de la difuzoare mai încercă să repete ceva despre biletele la tombolă dar fără niciun rezultat. Sunetul vocii se pierdu înghiţit de vacarmul general. Clientul ursuz se trezi împins într-o parte cu atâta putere încât fetiţa din cărucior scoase un ţipăt, cât pe-aci să cadă de pe locşorul ei.
De astă dată la difuzoare răsună o voce bărbătească, autoritară şi triumfătoare şi mulţimea tăcu brusc, ţinându-şi răsuflarea.
— Cli–en–tul cu nu–mă–rul ze–ce mii! anunţă la difuzoare vocea bărbătească, triumfătoare. Clientul cu numărul zece mii a fost înregistrat la casa numărul opt! Iată-l! Clientul zece mii! Iată-l acolo, la casa numărul opt!
Dar datorită îmbulzelii de nedescris de la casa numărul opt, nimeni nu reuşi să-l vadă pe fericitul câştigător al marelui premiu. Culoarele care duceau la case erau ticsite, oameni şi cărucioare de-a valma, şi se auziră ţipetele unor femei pe cale de a fi strivite de bare. Vacarmul general se sparse în nenumărate grupuleţe zumzăitoare, iritate şi înrăite. Nimeni nu mai fu interesat de cumpărături. Mulţi îşi abandonară cărucioarele cu produse, care pe unde apucă. De solidaritatea care unise până atunci mulţimea de clienţi se alese praful. Culoarele către case se goliră din nou, încât clientul ursuz putu înainta către casă fără niciun obstacol în timp ce difuzoarele vorbeau cu entuziasm de clientul cel norocos, de perseverenţă şi de insistenţă: cheia succesului! şi aşa mai departe…
— Vrei să-ţi spun ceva? i se adresă clientului ursuz un alt client, unul sfrijit şi la fel de sumbru, care tocmai se oprise să plătească la casa învecinată. Nu cred o iotă din toată povestea asta! E o făcătură ordinară! Bag mâna în foc că nu-i dau nimica tipului ăla! Sau se prefac că-i dau ceva, aşa, de ochii lumii, şi după aia îi iau înapoi tot ce i-au dat şi-l scot pe uşa din dos… Casieriţa lua produsele alese de clientul ursuz şi le trecea cu codul de bare pe deasupra senzorului, după care le făcea vânt cu gesturi automate pe valţurile din prelungirea benzii rulante. — Adică ce premiu să-i dea! continua clientul cel sfrijit şi sumbru. O barcă pneumatică? O maşină? Un tanc? Toate astea-s baliverne! Poveşti de adormit copiii! Cine stă să-i creadă… De fapt clientul cu numărul 10.000 chiar dispăruse şi nimeni nu observase unde. Dispăruse şi gata — degeaba se uitau alţii în dreapta şi-n stânga căutându-l din privire. Pe clientul cel sfrijit şi sumbru nici nu-l prea deranja dezinteresul clientului ursuz. Suspiciunile lui rămâneau perfect valabile. Continua să turuie şi oricine era liber să-l asculte, sau nu. În clipa aceea un client bătrâior se apropie de clientul ursuz c-un aer jovial. Era foarte înalt. Se ivise din senin şi se aplecase peste copiii din cărucior. Păru că le vorbeşte copiilor dar de fapt era cât se poate de clar că ţinta cuvintelor sale era tatăl lor, clientul ursuz.
— Ia te uită ce copii drăgălaşi! exclamă el cu încântare. Şi se întoarse către clientul ursuz, cu toată jovialitatea sa intactă. Îmi spuneţi şi mie la ce raion se vând copii atât de frumoşi? Aş vrea şi eu să cumpăr vreo doi!
Clientul ursuz tresări înălţându-şi spre el ochii în care brusc se ivise o lucire de oţel. Cu tot obrazul său neras, faţa sa licări de o paloare neaşteptată.
— Cum aţi spus?… Vocea i se eliberase din adâncul viscerelor şi răzbătuse cu greutate prin zăgazul pieptului. — Unde se vând copii? Asta aţi întrebat?
Clientul cel lung şi bătrâior realiză că o nimerise prost cu cuvintele lui (prost de tot), că poate declanşase ceva rău şi ireparabil şi, cu vocea tremurătoare, încercă pripit să schimbe vorba:
— Nici dumneavoastră nu vă prea daţi în vânt după festivităţile astea, sau cum să le spun… Asta care a fost adineauri…
Dar clientul ursuz nu-l slăbi nicio clipă.
— Cum adică copii de vânzare! Copiii îi ai sau nu-i ai! Nu-i cumperi! Copiii nu-s de vânzare!
Şi îşi duse mâna la buzunar în timp ce clientul cel lung şi bătrâior, speriat de moarte, întinse mâinile spre el să-l oprească. Sau să se apere. Nu reuşi să oprească nimic. Nu reuşi să se apere de glonţul care îi bubui în frunte.
Sfinţii de pe ferestre şi câinele
O mulţime agitată de oameni se adunase în stradă, pe o latură a liceului Grigore Alexandrescu, dincolo de gărduleţul de fier forjat care fusese refăcut de mântuială după bombardament. Cu ochi rătăciţi şi avizi căutau cu toţii pe ferestre semnele de care se tot vorbise în ultimele zile într-un cartier sau într-altul din oraş. Dar numai vreo câţiva păreau să şi vadă acele semne sau, mă rog, poate numai unele dintre ele. Mai agitat decât toţi ceilalţi din jur părea să fie un individ care, cu braţul întins în sus, arăta cu insistenţă către una din ferestrele de la etaj, cea din extremitate, dinspre casa scărilor. Iar alţii în jurul lui se dădeau de ceasul morţii să se apropie cât mai mult cu capul de braţul său pentru a putea urmări raza ce pleca din degetul său arătător şi se oprea — unde? unde? unde? Nimeni nu desluşea, şi individul nu se pricepea să explice, mulţumindu-se să-şi agite braţul întins — Uite, acolo! acolo! acolo! În timp ce din gură nu-i ieşeau decât cuvinte pline de indignare şi de speranţă. Vorbea de Arhanghelii Mihail şi Gavriil. Uite-le săbiile! zicea. Uite-le aripile şi uite-i şi cheile cu care o să ne deschidă în sfârşit porţile Raiului!… Toţi să străduiau din răsputeri să vadă săbiile şi cheile de la poarta Raiului dar n-aveau aerul să fi şi reuşit. Cu toate că erau cu toţii, se vedea bine, convinşi că aşteptaseră destul… În timp ce altcineva din apropiere vorbea de Sfântul Gheorghe. Nu ştiu dacă se vede suliţa, spunea privind ţintă spre acelaşi geam — sau poate arăta spre un altul învecinat —, dar se vede clar că o ţine în pumn! Suliţa! Ţine capătul suliţei în pumn. Adică mânerul, şi înfige suliţa în burta balaurului! Care n-o să mai mănânce oile Domnului şi nici pe Fata Împăratului! Ştim cu toţii cine-i Balaurul! Mulţimea se deplasa spre acel om îmbulzindu-se şi încerca să desluşească raza ce purcedea din arătătorul său şi se îndrepta spre ferestre — spre care fereastră oare? Pe geam se vedeau într-adevăr irizări de forme ciudate şi felurite. Ba pe un ochi de geam, ba pe altul. Putea la fel de bine să fie şi Fecioara Maria, de care se tot vorbise, mai abitir decât despre alte icoane, prin oraş şi prin alte oraşe şi orăşele din judeţ şi poate de prin toată ţara. Că se ivea tot mai des, ziceau, pe geamurile clădirilor publice — şcoli, sfaturi populare, teatre şi cinematografe… Cum de nu se ivise pe geamul niciunei clădiri private, atâtea câte or mai fi fost rămas?… Ba chiar lumea începuse să-şi aducă aminte şi de minunile de la Maglavit. Domnul nu mai dă semne prin gura lui Petrache Lupu şi atunci El a ales să se arate pe geamuri. Fiindcă prin geam vezi, dar iacătă că poţi să treci cu privirea şi dincolo de el. Unde vede numai cine are ochi de văzut! L-au izgonit de la şcoală, mâine-poimâne or să-L izgonească şi din biserici… Vedeţi, acolo?… Aia e aura Sfintei Fecioare! Nimbul Ei sfânt!
Unde? unde? unde? se repezeau să întrebe voci gâtuite de emoţie de prin jur. Nu întrebaţi unde! Uitaţi-vă cu atenţie… Da, într-adevăr, parcă era conturul Fecioarei Maria, chiar şi Pruncul pe care îl ţinea Ea în braţe se vedea… Nu trebuie să vezi, trebuie să crezi! spunea cineva mai înţelept. Trebuie să vezi cu ochii minţii! Şi totuşi mulţimea vedea Pruncul… Da’ de ce e verde? întreba cineva. Nu pruncul e verde, mantia Fecioarei e verde, poate doar tivită cu verde, şi în rest roşie… Şi nici aia toată — doar mânecile, sau… una din mâneciS-a ticăloşit poporul! se auzea o voce — resemnată dar răsunătoare. Deunăzi, în cartier la noi s-au apucat să hăituiască un câine — un biet câine, chipurile turbat, şi nu s-au lăsat până nu i-au ciuruit capul cu alice!… Nu-i de mirare că Domnul arată semne acolo unde nimeni nu le mai caută!
Mulţimea căuta cu nesaţ formele irizate de pe fiecare ochi de geam. Cuiva i se păruse că nu în locul către care se îndreptau braţele întinse apăruseră icoanele, ci taman în partea opusă a clădirii liceului. Maica Domnului! striga. Unde? unde? unde?… Acolo! striga omul din mulţime. Maica Domnului! O văd cum plânge! O văd cum îi curg lacrimile! Îi văd nimbul în jurul capului! Şi mantia îi e tot aurie! Totul e auriu!… Mulţimea izvodea un nou val către acea parte unde totul era auriu. Dar alţii vedeau iarăşi contururi verzi şi galbene şi portocalii — alte irizări pe ochiuri de geam. Valul îi purta pe oameni, chiar şi pe cei ce se încăpăţânau să vadă icoanele pe ferestrele de la etaj, înspre casa scărilor, dar nu se mai puteau împotrivi apăsării celorlalţi şi se pomeneau duşi de val. Câteva bătrâne se porniseră deja să ţipe ascuţit de spaimă că aveau să se prăbuşească şi mulţimea avea să le calce în picioare. Fără voie de bună seamă; dar totuşi să le calce. Mâini în mâneci negre fluturau pe deasupra capetelor într-o încercare disperată să-si păstreze cumpătul. Staţi, oameni buni! strigau voci de bărbaţi. Mânecile negre fluturau prin aer suflecate acum fără voie, lăsând să iasă la iveală braţe dezgolite până la cot sau chiar până mai jos, şi la fel de neputincioase. Dar în părţile unde presiunea mulţimii încă nu se făcea simţită continuau să se facă auzite voci entuziasmate de ceea ce vedeau pe ochiurile de geam. Uite, acolo în dreapta sus e năframa! Uite! Uite ochiul stâng al Fecioarei aplecat în jos către Prunc! Uite şi nasul Prea Cuvioasei!
La un moment dat cineva dintr-o margine a strigat: Câinele! Mulţimea a încremenit pe loc şi toate capetele s-au întors brusc către acea parte: Care câine?… Fiindcă devenise limpede, nu se ştie cum, că nu pe geamuri urma să mai caute semne, ci altundeva. De ce tocmai un câine? a strigat cineva. Dar poporul pricepuse că acela care întrebase rămăsese cu mintea proţăpită în geamuri, de altfel singurul din toată mulţimea, şi că nici nu merita altceva decât ori să i se dea una peste bot, ori să fie lăsat în plata Domnului ca unul cu mintea dusă cu pluta.
La câţiva paşi depărtare, în plină stradă, un câine se zbătea de-adevăratelea în ghearele morţii. Mulţimea părăsise semnele de pe ochiurile de geam şi, mai întâi cei dinspre marginea de unde venise strigătul, apoi, rând pe rând, toţi ceilalţi îşi îndreptară atenţia către… Ce erau acelea? Semne de la Diavol? Ispita Diavolului? Poporul înconjura cu repeziciune locul unde se desfăşura supliciul animalului. Nimeni nu mai striga şi nimeni n-avea a mai interpreta sau desluşi cele văzute fiindcă totul era limpede ca lumina zilei: un câine se zbătea în chinurile morţii. Poate doar vreun copil ori doi să se fi întrebat: Da’ de ce se zbate? fiindcă celor adulţi şi vârstnici le era clar că ceea ce provoca zvârcolirile animalului era otrava. Câinele fusese otrăvit.
Poate că nu toţi aveau vedere bună spre locul supliciului dar iată că orice îmbulzeală încetase. Fiecare se mulţumea cu locul său, mulţimea era deasă şi cu toţii priveau în tăcere, poate doar deplasându-se un pic mai la dreapta sau mai la stânga, către locuri cu vedere mai bună, păstrând distanţa în jurul animalului atât de strict de parcă cineva le interzisese să se apropie prea mult. Era destul loc în jurul animalului să-şi desfăşoare agonia în voie.
Câinele otrăvit se zvârcolea la piciorul zidului scund care împrejmuia grădina publică din spatele primăriei — atât de scund încât unul mai ’năltuţ ar fi putut să se aşeze pe el. Dar se-nţelege de la sine că nimănui nu i-ar fi dat prin minte să se aşeze în clipe ca acelea… Spasmele morţii se consumau la plină vedere, în lumina zilei. Câteva secunde câinele zăcea căzut pe-o rână, cu trupul înţepenit, dar gâfâind sălbatic, cu labele din faţă întinse crispat drept înainte, de parcă s-ar fi ferit din toate puterile de ceva rău, rău de tot, pe care nimeni dintre oameni ci doar el, câinele, l-ar fi putut vedea. Apoi spatele i se încovoia brusc — încă un spasm —, dar labele din faţă îi rămâneau tot întinse, ca şi cum ar fi vrut cu disperare să atingă ceva ce l-ar fi tămăduit, dar nu reuşea. Respira sacadat şi pântecul îi era chinuitor de supt. Ochii săi ieşiţi din orbite vedeau moartea aplecându-se să-l atingă şi să-i ia ultima suflare. Dădea să fugă de ea, aşa pe-o rână cum zăcea dar picioarele nu-l ascultau. Veneau alte câteva clipe când se tăvălea în neputinţă, cu labele-i zvâcnind dezordonat, de parcă nu mai ştia de unde vine răul şi de cine sau de ce trebuia să se ferească. Apoi reuşea să se ridice împleticit şi dădea, parcă, să sară scundul zid al grădinii publice dar reuşea cu greu să-şi ridice botul îmbăloşit până la muchea zidului, şi niciun centimetru mai sus. Cum să treacă zidul? Şi totuşi, cu ultimele puteri, reuşea să-şi înalţe botul către cer şi pieptul i se proptea de zid, într-o sforţare care se dovedea a fi peste puterile lui.
Priviri sticloase din mulţime — zeci de priviri, sute de priviri — îl însoţeau în zbaterea sa, neputincioase. Dar privirile nu erau neputincioase ci avide, la fel ca ceva mai înainte când căutaseră pe ochiurile de geam semnele irizate ale mântuirii prin icoane trimise de Domnul într-ascuns. Dar acum nu mai căutau mântuire şi de fapt nimeni nu ştia ce mai căuta în timp ce stătea aici, în încremenire, făcând cerc în jurul animalului ce agoniza.
Câinele nu se mai opintea cu pieptul în zid de parcă ar fi ajuns să se îndoiască că dincolo de el îl aştepta mântuirea. Dădea semne că s-ar fi liniştit, că izbăvirea era de fapt aici, de această parte a scundului zid, unde privirile oamenilor îl străpungeau în tăcere. Şi totuşi nu era hotărât: aici sau dincolo? Fiindcă, iată, acum dorea din nou, parcă, să facă acel salt până dincolo. Încerca, dar se izbea cu trupul slab de zid şi rămânea sleit la piciorul lui, fără a se mai împotrivi. Poate că durerea atroce care îi ardea măruntaiele îl slobozea din ghearele ei fierbinţi… Te pomeneşti că deja răsufla cu mai slabă înteţire… Dar nu, saltul său peste gard rămăsese nedus până la capăt, capul dat pe spate, botul ridicându-i-se peste creasta zidului. Noi crampe îi chirceau pântecele şi tot botul şi spinarea, omoplaţii şi partea de sus a labelor îi erau ude de parcă abia ar fi ieşit din apă.
Dar iată că reuşea pentru prima oară să se ridice în patru labe. Labele i se împleticeau dar iată că reuşea totuşi, sleit de puteri, să facă câţiva paşi până la colţul zidului scund peste care încercase mai adineaori în agonia sa să sară, fără a reuşi. Dar acum se prefira doar de-a lungul lui, cu limba atârnându-i afară din gură, moale, bleagă, ca într-o zi de insuportabilă caniculă.
Cineva din mulţime părea să fie mai informat decât semenii săi şi strigă: I-au dat lapte! Şi într-adevăr, de după colţul zidului, pe măsură se mulţimea se dădea la o parte şi îi făcea loc câinelui să se îndepărteze, ieşea la iveală o sticlă goală cu urme proaspete de lapte şi chiar o mică băltoacă de lapte, atâta cât s-o fi scurs din sau de pe botul animalului, atunci când — şi dacă — cineva din mulţime sau străin de mulţime i l-ar fi dat sau ar fi încercat să i-l dea.
Câinele, slab şi epuizat, doar o umbră de făptură a Domnului, prinsese, avusese norocul să prindă ultimul fir de viaţă, şi trecea fără pic de recunoştinţă pe lângă sticla golită de lapte, care îi salvase viaţa. Şi se îndepărta pe străduţă fără nicio ţintă.
Mulţimea începea, încet-încet, să se împrăştie.

Afaceri de familie – Ceasul de argint
Ceasul de buzunar, fiind de argint şi deci o valoare — poate şi prin marca lui, n-am idee —, tata l-a dat cumnatului său, unchiul meu Ieremia, care era comerciant în Bucureşti, pentru a-l vinde (avantajos) într-un moment când finanţele familiei noastre treceau printr-un moment de cumpănă — îmi închipui. Nu mi-amintesc să fi văzut vreodată ceasul de aproape, dar mi-a rămas în minte gestul memorabil al tatei de a se uita la oră trăgându-l de lănţuc foarte puţin, atât cât să iasă din buzunar, deschizându-i capacul cu aceeaşi mână şi ţinându-l acolo jos, ascuns în palmă, la nivelul buzunarului de ceas, în timp ce îşi ţuguia gura şi avea o expresie de parcă, oricare ar fi fost ora arătată, aceasta urma să fie o mare surpriză. Îmi amintesc totodată de numeroase discuţii pe care tata le-a purtat cu mama având drept subiect acel ceas. Şi nu numai în legătură cu posibila lui vânzare, ceva mai târziu.
O dată, pe la începutul anilor ’30, ceasul i-a fost furat din buzunar, în tramvai. Pe vremea aceea tata frecventa o cafenea celebră din Chişinău, unde îşi făcea veacul mica burghezie a oraşului dar şi crema cartoforilor, a jucătorilor la bursă, a pariorilor la cursele de cai. Şi printre toţi aceştia, de un rang cu nimic mai prejos, se pare, se amestecau şi tartorii hoţilor de buzunare. Tata nu numai că nu era indignat de prezenţa printre onorabilităţi a starostilor hoţilor de buzunare, dar era chiar oarecum amuzat de această realitate. Ce-l amuza? Îl amuza — zicea el — pitorescul lor ca persoane, ca şi puterea pe care o aveau peste…
— Breaslă!… sau cum să-i zic? Căci, credeţi-mă, spunea tata vorbind plin de entuziasm, ăştia chiar erau organizaţi într-un soi de breaslă! Aveau reguli, aveau echipe, aveau metode!
— De ce să nu-i fi zis sindicat! intervenea în derâdere cineva dintre cei de faţă.
Şedeau cu toţii la masă. Şi erau acolo, în casa noastră, ca mai totdeauna, o mulţime de invitaţi. Eu şedeam retras şi, ca de obicei, nu mă amestecam. (În fotografiile din acea vreme nu mi se iţea decât căpşorul undeva într-un colţ de masă, cu părul vâlvoi şi inocenţă în ochii larg deschişi.) Doar priveam şi trăgeam cu urechea. Eram ca şi inexistent pentru ei toţi, chiar şi pentru tata, care, în astfel de ocazii, uita de familie şi de tot.
— Sindicat, de ce nu! accepta pe loc tata, în entuziasmul lui. Puteţi să-l numiţi cum doriţi… Dar aveau şi o şcoală! Ceea ce sindicatele, din câte ştiu eu, nu prea au… Şcoală! O să ziceţi A! asta-i prea de tot. Dar vă spun că ăsta-i adevărul gol-goluţ! Da, aveau chiar şi o şcoală! Pe onoarea mea! Cică lucrau pe un fel de manechine în mărime naturală care aveau pe ele agăţaţi o mulţime de clopoţei! La examenul de absolvire… Ei, da! mai adăugaţi-o şi pe-asta! aveau şi examen de absolvire!… candidatul care făcea să clincăne un singur clopoţel în timp ce opera pe manechin — dracu’ să-l ia! — nu primea atestat! Ştiu că iarăşi o să spuneţi că povestea cu atestatul e o aiureală ce nu s-a mai pomenit. Un hoţ să aibă atestat?! Dar vă jur că ăsta-i adevărul — încă o dată — gol–goluţ! O să mă întrebaţi acuma: Da’ cu cel respins la examen ce se întâmpla? Repeta anul? Ha! ha!… Iar eu am să vă răspund: Nu, nu repeta anul. Era exclus din breaslă. Exclus! vă-nchipuiţi una ca asta? Şi trebuia să se descurce de unul singur. Ceea ce nu-i prea convenea, ştiţi cum e!… Iar în anul următor, totuşi — zic eu, fiindcă starostele n-a făcut nicio precizare în sensul ăsta — se întorcea cu coada între picioare şi cerea să fie din nou admis la examen!
Iar dacă cineva dintre meseni, iritat de lunga abatere de la subiect şi necrezând o iotă din povestea cu breasla hoţilor de buzunare, îi cerea să se întoarcă la povestea cu ceasul de buzunar furat, tata tresărea vinovat — Da, da, hm! da, sigur — şi se grăbea să dea explicaţiile cerute…
Aflând de povestea cu dispariţia ceasului, starostele hoţilor de buzunare se arătase mâhnit din cale-afară că tocmai tatei, funcţionar onorabil în administraţie, aşa şi pe dincolo, i se putuse întâmpla una ca asta, şi l-a asigurat că a doua zi avea să reintre în posesia ceasului de argint. Ceea ce s-a şi întâmplat. Spre surprinderea mesenilor care nu se puteau nicicum împăca cu gândul că hoţii de buzunare erau atât de bine organizaţi. Şi mai ales atât de disciplinaţi, că aveau o onoare a lor. Onoare la hoţii de buzunare, ei! asta-i prea de tot!

Şi totuşi tata era, în felul lui, un fatalist şi s-a resemnat — nu ştiu dacă repede sau încetul cu încetul — cu pierderea ceasului după ce acesta a încăput pe mâna unchiului meu Ieremia, comerciantul. De ce zic pierderea? Pentru că unchiu-meu era afacerist mai mult cu bunurile familiei. În realitate era un vânzător de textile ca oricare altul (poate doar cu ceva mai mult tupeu). Textile pe care se pricepea — totuşi — de minune să le prezinte clienţilor, să le dea sfaturi şi să-i convingă să cumpere. (Aşa că nu era chiar un vânzător ca oricare altul, totuşi.) Şi din această cauză bănuiesc că era apreciat de patronul său, proprietarul magazinului de lângă Piaţa Obor, ca şi de proprietarii celorlalte magazine pe unde va mai fi lucrat unchiu-meu în anii copilăriei mele.
Mi-amintesc de asemenea de un fel de pliant cu mostre de materiale textile, care aş risca să spun că mi-a încântat copilăria. Mai apoi, din acel pliant am tot extras ba câte o mostră, ba câte două, pentru cine ştie ce întrebuinţări legate de şcoală sau pentru propria-mi distracţie. Mostrele nu erau decât mici dreptunghiuri de material, de vreo şase centimetri pe doi sau trei, cu contur uşor zimţat (sau poate, mai degrabă, uşor şerpuit — la fel ca la fotografiile de pe vremea aceea). Dar erau atât de frumoase, multe dintre ele, încât nici nu mai era necesar, cel puţin pentru mine, să-mi imaginez ce obiecte de îmbrăcăminte s-ar fi putut confecţiona din ele. Pliantul cu mostre era prin el însuşi o adevărată operă de artă. Prin el am aflat, printre altele, ce înseamnă un material ecosez şi chiar şi de unde i se trage numele. Scoţia! Îmi vin în minte cu deosebire materialele ecosez fiindcă erau dintre cele mai frumoase, mai viu colorate, mai vesele. O bilă albă pentru Scoţia, a cărei imagine a rămas pentru mine, în urma pliantului cu mostre, pentru totdeauna scăldată în soare şi plină de culori, oricum va fi arătând ea în realitate.
Uneori mi se părea de necrezut că mostrele erau de-adevăratelea bucăţele de material şi nu poze sau simple abţibilduri de hârtie. Mostrele erau adevărate. Puteai să le detaşezi de acolo şi să te familiarizezi, pipăindu-le, cu textura materialului, cu moliciunea sau cu asprimea lui, cu grosimea sau cu fineţea. Cum spuneam, cu timpul pliantul cu mostre s-a tot subţiat şi bineînţeles că cele care au dispărut primele au fost bucăţelele de material cele mai frumoase. Uneori îmi venea să răscolesc toată casa ca să încerc să dau de ele şi să le lipesc la loc. Dar în general nu mai erau de găsit. Întâi şi-ntâi fiindcă rareori se întâmpla să am nevoie de bucăţica de material ca atare: de cele mai multe ori decupam din ea, de pildă pentru a completa prin colaje un desen de care, altminteri, cu puţinul talent la desen pe care îl aveam, nu eram mulţumit. Culmea e că se întâmpla ca o bucăţică de material şi anume ecosez să se întoarcă la origine ca să zic aşa — să fie nevoie să fac un colaj exact pentru kilt-ul unui scoţian, pe care în rest îl desenam cu creioane colorate sau cu acuarele! Kilt-ul, sau fustanela, cum îi zicea mama cu dispreţ; dispreţ care se răsfrângea şi asupra mea în calitate de autor al unui desen care, prin însăşi alegerea subiectului, un scoţian cu kilt, trăda admiraţie pentru ceva ce merita mai degrabă dispreţ. Auzi colo, bărbat cu fustanelă!
Ei bine, unchiu-meu Ieremia a vândut ceasul de argint dar banii încasaţi, ai mei nu i-au văzut niciodată. Şi bineînţeles că tata n-a reuşit să afle nici preţul cu care l-a vândut. Unchiu-meu se pricepea să-i sucească tatei capul la fel cum se pricepea de minune să le sucească şi cumpărătorilor lui capul determinându-i să cumpere textilele de pe tejghea, şi făcând-o cu atâta zel de parcă n-ar fi lucrat pentru patron ci pe cont propriu.
De ce n-am văzut niciodată banii? Pentru că fi-su, Boris, vărul meu cu vreo cinsprezece ani mai mare, care era croitor, mi-a confecţionat câţiva ani mai târziu un palton. Şi bineînţeles că, deşi paltonul nu valora nici pe departe cât ceasul de argint (era de părere tata), l-a pus în contul ceasului. Aprecierea — sau mai bine zis recunoaşterea prin consens — a valorii lui exacte a rămas în suspensie pe termen nedeterminat.
Pesemne că pe unchiu-meu îl rodea totuşi mustrarea că făcuse afaceri în dauna rubedeniilor, fiindcă, peste ani, mie (de data asta) mi-a servit o altă explicaţie:
— Ascultă, în privinţa ceasului ăla de buzunar… Nu vreau să rămâi cu impresia că v-am păcălit, pe tine şi pe-ai tăi… Dar am avut cheltuieli cu tine. Poate tu nu-ţi mai aduci aminte. A trecut ceva vreme de-atunci… Dar poate ţi-aminteşti totuşi când te-am dus la spital ca să-ţi pună piciorul în ghips. Ţi-aduci aminte, nu? Atunci, în ajun de Crăciun, după ce ai alunecat pe parchet la noi în casă. Ştiu că ai memorie bună. Nu se poate să fi uitat. Te-am dus la spital şi numai taxiul m-a costat trei mii de lei. Voi eraţi musafiri şi taică-tu nu se băga. Tot greul a căzut pe capul meu… Ţi-aduci aminte ce te-ai mai amuzat când ţi-am povestit? M-am tocmit cu şoferul, care o ţinea pe-a lui, gaia–maţu’, şi nu ceda niciun sfanţ. Fără trei mii nici nu stăm de vorbă! zicea. Poftim! i-am zis după ce mi-am ieşit din papuci, ia-ţi nenorociţii tăi de bani! Trei mii! Ia-ţi-i şi băgaţi-i în cur! i-am zis cu năduf. Iar tu râdeai să te prăpădeşti… Maică-ta mă fixa c-o privire încruntată… Uite-aşa!… Bun, am înţeles, sigur c-am înţeles de ce se uita chiorâş la mine… Nu tre’ să vorbeşti urât în faţa copilului. Dar tu m-ai înţeles mai bine decât ea. Tu ştiai că glumesc. Şi când glumeşti po’ să spui multe. Hai să nu zic orice, da’ multe. Nu eşti de-acord?… Aşa că vezi tu, de toate astea nu ţi-am mai amintit atunci când a venit vorba de costumul pe care ţi l-a făcut fi-miu. N-am vorbit, nu?… Da’ cât crezi tu că valora ceasul ăla de buzunar? Era de-argint, bun, de-acord, dar argintul se ieftinise deja pe vremea când l-am vândut. Argintul se devalorizează pe zi ce trece… Şi-apoi n-a fost numai taxiul. Tu ce-ţi închipui, că doctorului ăla radiolog n-a trebuie să-i dau ceva? Nu găseşti doctor în ţara asta să nu te jumulească de bani. Aşa că vezi tu, ba una, ba alta. Se-adună, ce crezi tu. Eu zic că suntem chit pe chit şi că n-ai de ce să rămâi cu suspiciuni… Şi s-a pornit unchiu-meu să-mi ţină o teorie întreagă. Că trebuie să ne ajutăm unii pe alţii. Mai ales când vremurile sunt grele. Că el nu urmăreşte doar câştigul. C-ar face orice ca neamurilor să le fie bine… De bună seamă, şi lui, dar şi neamurilor. Şi la urma urmei toată lumea să fie mulţumită, de ce nu?
Mi-a plăcut dintotdeauna, adică de când eram mic, fruntea unchiului meu Ieremia. Asta, spre mirarea mamei, care nu constata la el altceva decât un început de chelie. Pentru mine însă era altceva. Vedeam o frunte înaltă, cu două adâncituri ca două golfuri în desişul părului şi golfurile acelea mi se păreau foarte şic. Speram să am şi eu o asemenea frunte când aveam să fiu mare. Dacă chelie era aceea, pot să spun că nu prea avea să avanseze cu anii. Inspira încredere. Probabil că de aceea avea succes în profesiunea lui de vânzător: reuşea cu uşurinţă să-şi îmbrobodească clienţii. Mare pişicher! ar fi zis mama. Poate că şi era. Dar eu îmi spuneam că totuşi nu depăşeşte niciodată o anumită măsură. Adică era în stare să fie bonom şi, la o adică, chiar şi cordial. El şi cu tata se înţeleseseră bine totdeauna şi uneori mă minunam că se ivise acel conflict cu ceasul de argint.

Chitara
Mai rămăsese însă de clarificat şi chestiunea cu chitara. Alt conflict… Vechea noastră chitară de acasă, la care tata cânta uneori în lungile seri de iarnă aşezat pe un taburet la gura sobei. Pe asta nu ştiu pur şi simplu în contul cui — sau a ce — unchiu-meu a reţinut-o în apartamentul lui de pe strada Cazărmii. Asta, după Refugiu.
În ciuda tuturor acelor amănunte de familie, era o adevărată încântare să-i vizitez, pe el şi pe mătuşă-mea Anamaria, în acel apartament de la etajul doi sau trei — depinde dacă puneai sau nu la socoteală şi mezaninul — de pe strada Cazărmii. Din stradă, deschizând o uşă decupată într-o poartă grea de fier forjat dar dublată de tablă vopsită în verde, pătrundeai, păşind peste un prag înalt aproape cât un pârleaz, într-un gang întunecos din care, în numai câţiva paşi ajungeai într-o curticică interioară. Iar acolo, printre zidurile blocurilor din jur, te-ai fi simţit ca pe fundul unui puţ dacă n-ar fi fost faţada — să-i zicem — a blocului unde locuiau mătuşă-mea Anamaria şi unchiu-meu, prin nu ştiu ce minune luminată de soare la orele după-amiezii. Ce găseai în interiorul apartamentului era cu siguranţă mai puţin plăcut. Iar de un cui înfipt în rama uşii atârna frumuseţea de chitară de la noi de-acasă.
Acolo în cui, chitara era la fel de refugiată ca şi familia noastră. Nu şi a unchiului Ieremia. Fiindcă ei se mutaseră de la Chişinău la Bucureşti cu câţiva ani înainte de război. Deci, cum s-ar zice, de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni, nu speriaţi, ca noi, de venirea ruşilor. Poate că din când în când ştergeau de praf chitara aia, dar nimeni nu-i mai atingea corzile.
Într-o duminică i-am vizitat, mulţi ani după povestea cu ceasul de argint. Nu era acasă decât văru-meu Boris, croitorul. Am dat, la plecare, să iau chitara din cui şi să plec cu ea. Văru-meu a sărit ca ars. — Las-o acolo! s-a răstit la mine.
Mi-am ieşit şi eu din fire. Am ridicat tonul:
— De ce? Tot în contul paltonului?
— Las-o acolo! a repetat el ameninţător. Lucrurile nu-s lămurite.
— Sau în contul taximetristului?
— Care taximetrist?
— Sau în contul doctorului?
— Nu ştiu de niciun doctor.
— Ce nu-i lămurit?
— Lasă mai bine să vorbească taică-miu cu taică-tu. Ei să se lămurească între ei…
Se mai muiase un pic dar nu ceda. Am insistat:
— Noi de ce nu ne putem înţelege? Suntem acuma oameni în toată firea, nu?
— Tocmai.
— Adică cum, tocmai?
De obicei nu se oprea din lucru nici când stătea de vorbă cu mine. Cosea întruna. De data asta s-a oprit pe moment.
— Ai mei sunt plecaţi de-acasă pe mai mult timp, a spus fixându-mă insinuant cu privirea. Pe vreo trei luni din câte am înţeles de la taică-miu. În zilele de lucru casa-i goală. Înţelegi ce vreau să spun?
— Nu, nu înţeleg.
— Ei, nu-nţelegi! Casa-i goală. Poţi să vii şi tu din când în când cu câte-o fată, ce naiba-i de ne’nţeles? Uite, îţi las cheia.
— Şi ce legătură are asta cu chitara?
— Păi ia gândeşte-te cât te-ar costa să-ţi iei cameră la hotel!
Deci asta era. Totul pe lume se plătea. Chiar în avans. Mi-am amintit de fruntea înaltă a unchiului meu Ieremia, cu golfurile ei adâncite în păr, pe care atâta o admirasem de-a lungul întregii mele copilării. Semn de bonomie, îmi ziceam. Văru-meu Boris, în schimb, la cei nici patruzeci de ani ai lui, avea încă de pe-acum o chelie avansată, lipsită de orice haz. Nici urmă de golfuri. Avea o nevastă cu care se certa des, pe care o chema Adriana, musculoasă aproape ca un bărbat dar nu lipsită de o oarecare feminitate. O studiasem într-o zi în timp ce ne aflam într-o barcă pe lacul Snagov şi ea se opintea să vâslească, Boris fiind ocupat să ţină cârma. Purta un costum de baie dintr-o singură piesă şi vâslea cu spor, vădit încântată să ne arate nouă bărbaţilor care şedeam la pupa, cât era de voinică. Două tendoane viguroase i se încordau la fiecare opinteală în partea interioară a coapselor, pe care nu se străduia să şi le ţină lipite.
Chitara n-am mai recuperat-o niciodată.

Plimbare cu metroul
Când am dus-o pe mama să facem împreună o călătorie cu metroul n-am avut de fapt nicio destinaţie. Am vrut doar s-o plimb cu metroul. Acesta începuse să funcţioneze abia cu câteva săptămâni în urmă şi nu voiam ca ea să treacă dincolo fără să fi cunoscut această minune a tehnicii numită metrou. Bănuiam, nu spun că eram sigur, că avea să fie prima şi ultima ei călătorie subterană. Ea însă avea un aer blând-resemnat, un surâs vag pe buze, semn că ştia ce urmează…
O primă încercare a fost scara umblătoare pe care a trebuit să pună piciorul pentru a coborî. O amuza că treptele de metal îi fugeau de sub picior avântându-se rând pe rând în jos şi ea nu era obişnuită cu ceva atât de instabil. În cele din urmă, dacă toţi o făceau, a îndrăznit şi ea, nu fără să se dezechilibreze un pic. Dar reuşind, fără un balans exagerat, să se sprijine de mine… Eram în tunel. Pe sub case şi pe sub străzi. Sunt sigur că mama ar fi vrut să mă întrebe la ce adâncime ne aflam, deşi, în multe privinţe, nu era prea curioasă de felul ei. Întrebarea i se vedea în lumina ochilor. O lumină care cu anii se tot stinge. Nu m-a întrebat însă nimic. Şi nici eu nu i-am spus. Dar ştiam oare?
La ducere, garnitura fiind destul de plină, a trebuit să stăm în picioare. La plecarea trenului din staţia Unirii, mama s-a dezechilibrat din nou şi mi-a aruncat o privire jenată: nu cumva să mă ruşinez cu ea… Apoi a continuat să aibă probleme cu menţinerea echilibrului la fiecare plecare din staţie. La întoarcere în schimb, am avut parte de locuri. Ne-am aşezat alături şi, îndreptându-mi din întâmplare privirea drept în faţă, m-am zărit oglindit, alături de ea, în fereastra întunecată de pe partea cealaltă a vagonului. Am rămas tăcuţi o bucată de vreme. Privind în gol, mi-am amintit de un pasaj din Vacanţa de Crăciun a lui Somerset Maugham. De fiecare dată când mă vedeam oglindit în geamul întunecat al unui vagon, îmi aminteam, nu ştiu de ce, de acea poveste în care locotenentul Charlie Mason, căpătând permisie de Crăciun se întoarce acasă pentru a se căsători cu logodnica sa Mona. În timp ce se afla în tren se lasă înserarea şi la un moment dat Charlie, care se uita pe fereastră, nu mai desluşeşte priveliştea de afară ci îşi vede chipul oglindit în sticlă. Chiar în ajun locotenentul primise o scrisoare de la Mona, în care logodnica îl anunţa că s-a măritat cu altcineva. Aşa că în mintea mea, starea de melancolie resimţită de cineva care chiar înainte de a pleca într-o călătorie primeşte o veste rea se asocia cu oglindirea propriului chip în geamul întunecat al vagonului. În metrou nu există un moment al înserării ci înserarea este neîntreruptă. Dar asocierea funcţiona chiar şi aşa…
Metropola
Deşi călătoria cu metroul a amuzat-o, de fapt niciodată când venea să stea la mine câteva zile Bucureştiul nu era locul unde mama să se simtă la largul ei. Abia sosită, se gândea deja la întoarcerea acasă… Acolo unde fusese şi pentru mine, până la un moment dat, acasă. Şi nici eu nu făceam mare lucru ca să atenuez impresia de metropolă strivitoare pe care i-o dădea Bucureştiul… Umblam cu ea pe străzi deşi nu le puteam suferi şi de multe ori nici nu-mi ascundeam repulsia. Trecătorii mi se păreau gălăgioşi şi aroganţi… Doi zdrahoni fercheşi, fără doar şi poate din protipendada comunistă, ieşiţi la aer, au fost cât pe-aci să dea peste mama la întretăierea dintre bulevardul Magheru şi strada Maria Rosetti: genul acela de oameni care parcă înghiţiseră un băţ şi începuseră să se creadă elefanţi. Se îndreptau agale, umăr lângă umăr, cu pas sigur, către trecerea de pietoni. Şi priveau peste capetele mulţimii. Mama a trebuit să se ferească iute din calea lor: pentru ei, ea şi alţii ca ea nici nu existau. Mama mi-a aruncat imediat după aceea o privire contrariată. Am citit în ochii ei umilinţă şi revoltă. Iar eu, deşi îmi clocotea sângele în vine, m-am mulţumit să ridic din umeri şi să fac un gest de neputinţă… Apoi am ajuns la întretăierea de la Universitate, dintre bulevardul Magheru şi bulevardul 6 Martie unde trebuia să traversăm. Semaforul s-a făcut verde cu puţin înainte ca noi să fi ajuns la bordură şi lumea care aştepta acolo a pornit să traverseze. Mama m-a întrebat uimită de unde s-a ivit acea mulţime de oameni — i s-a părut ei — care a umplut trecerea de pietoni. Era oare un grup de turişti? Mi-a fost ciudă că n-a dus-o mintea să găsească singură explicaţia: nu era niciun grup de turişti, pur şi simplu toţi acei oameni se adunaseră acolo aşteptând culoarea verde a semaforului. Mi-a fost atât de ciudă, încât nici n-am găsit de cuviinţă să-i răspund.
Cu telecabina
Totuşi intenţiile mele faţă de ea (şi faţă de tata cât trăise) îmi place să cred că au fost bune. De pildă, mă frământa gândul că mama n-a zburat niciodată cu avionul. Nici tata n-a apucat s-o facă. Mi-am propus de atâtea ori să-i iau într-o călătorie cu avionul, ca să nu părăsească lumea fără să trăiască această experienţă. Dar n-am apucat s-o fac.
În schimb i-am luat pe amândoi — pentru tata asta a fost chiar în ultimul sau în penultimul său an de viaţă — într-o ascensiune cu telecabina de la Sinaia la Vârful cu Dor. Mi-a fost teamă pentru mama, cu hipertensiunea ei arterială, mai sensibilă, credeam eu, la legănatul cabinei şi la zgâlţâiturile acesteia atunci când se hurduca peste rolele din dreptul stâlpilor care susţineau cablul. Ca să nu mai vorbesc de răul de înălţime. Dar mama, doar uşor neliniştită, dându-şi silinţa să n-o arate, a suportat destul de bine ascensiunea. Aş putea spune că nu s-a deosebit prea mult de un zbor cu avionul. Mă uitam la ea, cum stătea în cabina mişcătoare, pe un teren mai mult decât nesigur, chiar primejdios, cel puţin din punctul ei de vedere, sunt sigur, întrucât n-avea nici cea mai mică idee de siguranţă a ascensiunii şi n-avea nicio putere să preîntâmpine o catastrofă. Aşa cum nu de puţine ori mi se păruse, în copilărie, că o are, asigurând pacea şi liniştea căminului şi mai ales securitatea mea proprie…
Puşcăriaşi în lanţuri
Copil fiind, cu mulţi ani în urmă, mama ţinându-mă de mână, am trecut pe lângă zidurile cenuşii ale închisorii din oraş. Nici nu ştiusem până atunci că o închisoare se afla atât de aproape de casa noastră. Un soldat ne-a somat să trecem pe partea cealaltă a străzii. Şi mama, care îmi părea pe atunci atât de voluntară, spre surprinderea mea s-a supus fără nicio împotrivire. Mi-aduc şi acum aminte, după atâţia ani, că fusese un tinerel negricios şi încruntat. Şi mama a trebuit să asculte de el, explicându-mi totodată că era spre binele nostru fiindcă puşcăriaşii erau oameni răi şi care ar fi putut să ne facă şi nouă rău dacă am fi trecut prea aproape de zidurile închisorii. Dar ce ziduri! Aş fi putut jura că o scursoare verde–cenuşie se prelingea pe zidurile acelea. Şi că mirosea urât.
Dar iată că puşcăriaşii nu erau înăuntru, în închisoare. Ci treceau în coloană pe stradă. Coloana de puşcăriaşi. Îmbrăcaţi în zeghe, pe patru rânduri, cred, ocupând aproape toată lăţimea străzii, îşi târau picioarele în zornăit de lanţuri. Nu i-am pus mamei nicio întrebare. Mi-i amintesc îndepărtându-se, cu mersul lor încet şi anevoios şi îmi amintesc lanţurile târându-se pe caldarâm. Dacă ar fi dat cel mai mic semn că ne observă, dacă măcar unul din ei m-ar fi privit pentru o secundă în ochi, poate că aş acceptat că erau oameni răi şi că era bine să te fereşti de ei. Dar deţinuţii şi-au văzut de drum, flancaţi de gardieni cu puşca la umăr, obosiţi peste măsură de lanţuri şi de murdăria hainelor de pe ei. Mai mult de-atât n-am putut să văd în acea adunătură jalnică de foşti oameni…
În rest, ce îmi mai aminteam despre ea?…

Cubuleţe de zahăr
Vremuri grele trecuseră peste noi dar nouă în familie nu ne pierise umorul. După ce ani de zile obişnuisem să bem ceai cu cubuleţe de zahăr (noi, în casă, le ziceam pătrăţele), acum nu se mai găsea deloc. Uneori mama îmi spunea zâmbind amuzată: învârteşte de patruzeci de ori şi ceaiul o să se facă dulce! Se uita drept în ochii mei şi abia îşi stăpânea râsul. Iar eu, nu că aş fi luat-o în serios pe de-a întregul… Dar mi se întâmpla, după cele patruzeci de învârtituri cu linguriţa, făcute mai mult în joacă, să-mi apropii buzele de cană cu un tremur de speranţă în suflet: dar dacă, totuşi!…

Apa de ploaie
Iar de spălat, rufele tot trebuiau spălate, oricât de grele vor fi fost vremurile. De aceea mama avea mereu grijă să strângă apa de ploaie de pe acoperiş, pentru spălatul rufelor. Iar când n-o strângea sau ploaia venea pe neaşteptate mă încerca senzaţia că apa se iroseşte. Ploaia se irosea. Îmi venea să mă reped afară în orice clipă şi să pun un lighean sub gura burlanului, chiar pe timpul furtunilor de vară… Furtuna se îndepărta dar o bucată de vreme pe burlan, în urma ei, la câteva palme de fereastră, jos, continua să se zbată, cu tam–tam de tobă de tinichea, şuvoiul de apă scursă de pe acoperiş.
Dunărea albastră
Mamei îi plăcea când tata fredona „Dunărea Albastră”. Şi o făcea destul de des atunci când era bine dispus. O încânta când îl auzea bolborosind pom-pom-pom-pom, pom-pom, pom-pom şi când bătea tactul clămpănind din degete pe tăblia mesei, ba chiar dădea la o parte un colţ al feţei de masă pentru ca ritmul să se răsune mai tare. Numai că tata, pe măsură ce treceau anii, fredona „Dunărea Albastră” tot mai rar.
Luna palidă
În sărăcia noastră, aveam doar două cărticele cu poveşti în casă. Două amărâte de broşurele, care deja începuseră să se ferfeniţească. Pentru a rămâne totuşi întregi, trebuia ca eu să mă fac mare cât mai repede. Asta gândesc acum. Pe atunci însă îi ceream mamei să-mi citească iarăşi şi iarăşi fie una fie cealaltă dintre cele două cărticele. Şi ea nu se plictisea. Mi le citea mereu cu aceeaşi intonaţie. Vocea ei căpăta o vibraţie aparte când ajungea la episodul cu luna. Crai Nou. Apoi Luna Plină, care pălea la înălţarea pe cer a Soarelui. Şi Soarele se arăta îngrijorat de palo

Democraţie, Memorie şi Justiţie – dezbatere la ICR

iunie 30th, 2009

Institutul Cultural Român organizează marţi, 30 iunie, ora 18.00, în colaborare cu Ambasada Republicii Africa de Sud, dezbaterea \”Democraţie, Memorie şi Justiţie\”. Vor lua cuvântul: Charles Villa Vicencio (Senior Fellow, Institute for Justice and Reconciliation, Cape Town şi Visiting Professor, Georgetown University), Vladimir Tismăneanu (Professor of Politics, University of Maryland, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale Consultative pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România), Ioan Stanomir (profesor, Facultatea de Ştiinţe Politice, Universitatea din Bucureşti, Preşedintele Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România) şi Silviu Rogobete (profesor Universitatea de Vest şi Consul General al României în Cape Town). La eveniment va participa şi E.S. Pieter A. Swanepoel, ambasadorul Republicii Africa de Sud la Bucureşti. Dezbaterea va fi moderată de Mircea Mihăieş (vicepreşedinte al Institutului Cultural Român şi profesor, Universitatea de Vest). Discuţiile se vor desfăşura în limba engleză. Accesul publicului este liber.

Charles Villa-Vicencio este una dintre cele mai importante autorităţi internaţionale în domeniul justiţiei de tranziţie. În anul 1996, Preşedintele Nelson Mandela, şi Rev. Desmond Tutu i-au oferit poziţia cheie de National Research Director al Comisiei pentru Adevăr şi Reconcliere (Truth and Reconciliation Commission – TRC), comisie recunoscută la nivel mondial pentru contribuţia decisivă pe care a avut-o în procesul de tranziţie paşnică de la apartheid la democraţie în Africa de Sud. A condus echipa de cercetători şi a editat cele 5 volume de concluzii pe care le-a înmânat personal preşedintelui Mandela în 1998. În perioada 2000-2007 a fost Director Executiv al Institute for Justice and Reconciliation. În prezent deţine poziţia de Senior Fellow în cadrul aceleaşi instituţii. Charles Villa-Viccencio este Visiting Professor în Conflict Resolution Program al Georgetown University (Washington DC) precum şi profesor la Graduate School of Business Administration al University of the Witwatersrand (Johannesburg).

Charles Villa-Vicencio şi-a asumat rolul de consilier pe lângă Comisia de Adevăr şi Reconciliere din Peru (2003), Comisia pentru Pace din Sudanul de Sud (2006), în acelaşi an fiind consultant internaţional în Ţara Bascilor. A oferit şi oferă consiliere în probleme de justiţie de tranziţie în Burundi, Republica Democratică Congo, Nigeria, Mozambic, Somalia, Namibia, Rwanda (pentru Ministerul de Externe al Belgiei) şi Zimbabwe. Autor prolific, profesorul Villa-Vicencio a publicat şi editat optsprezece cărţi şi un număr impresionant de articole în jurnale academice, care acoperă o largă arie tematică din domeniul complex al justiţiei de tranziţie. Opera sa oferă un dialog interdisciplinar între teologie, psihologie, sociologie, filosofie, politică, drepturile omului şi istorie. În 1998 i s-a conferit titlul de Doctor of Humane Letter, Honorius Causa de către Elmhurst College (SUA). În anul 2000 a fost numit Profesor Emeritus al Universităţii din Cape Town, iar în 2005 a primit Abraham Kuyper Prize din partea Princeton Theological Seminary. A fost invitat şi a predat la Universitatea din Cape Town, la Universitatea Uppsala (Suedia), Universitatea Rice, Princeton, Universitatea din Barcelona, Institut Français d’Afrique du Sud (Paris) şi Universitatea Notre Dame.

Charles Villa-Vicencio, alături de rev. Desmond Tutu, de Nelson Mandela şi celalte figuri emblematice ale opoziţiei faţă de apartheid au înţeles, în acelaşi fel precum intelectualii critici din Europa de Est, necesitatea construirii unei democraţii şi a re-fondării unor societăţi libere de domnia şi violenţa arbitrariului autoritar, ca formă de stat, pe principii precum responsabilitatea morală şi politică, cunoaşterea nefalsificată a trecutului, empatie şi demnitate, şi pe justiţie ca reafirmare a binelui comun. Reconcilierea, în concepţia sa, nu este şi nu trebuie să fie legată de premisa mântuirii morale. Tranziţia de la un regim ilegitim şi criminal la democraţie şi o cultură a drepturilor omului este într-adevăr un proces in situ, implică o serie de compromisuri şi negocieri, dar actul de vindecare al unei comunităţi nu trebuie confundat cu consensul moral asupra trecutului traumatic. Istoria violenţei nu trebuie să legitimize tranziţia. Cu alte cuvinte, justiţia restorativă trebuie completată de cea retributivă. La care, aş îndrăzni să adaug rolul justiţiei morale. – Vladimir Tismaneanu, „Laudatio Charles Villa Vicencio” cu ocazia acordării titlului Doctor Honoraris Causa de către Universitatea de Vest (Timişoara)

sursa: ICR

„Parazile gay” si locul lor in societatile vestice

iunie 29th, 2009

In tot cursul anului americanii organizeaza diverse parazi: unele pe criteriul etnic, ca de exemplu parada irlandeza, organizata in luna martie sau „cinco de mayo” – o parada a mexicanilor menita sa aduca aminte de victoria lor asupra francezilor, cu multi ani in urma, altele sarbatorind patriotismul american, veteranii din razboaie sau pur si simplu o aspiratie comuna. Scopul principal al tuturor acestor parazi pare a fi nevoia de buna dispozitie; ele nu sunt de obicei ocazii pentru confruntari.

Dar dintre toate parazile, ca amploare si numar de participanti se disting totusi parazile gay. Atat sensul lor cat si modul in care au decurs de-a lungul anilor in cele doua capitale gay ale SUA (New York si San Francisco) s-a schimbat de-a lungul timpului, in functie de obiectivele avute in vedere. In anii ’90 ele au avut un caracter mult mai indraznetz decat azi, intrucat revendicarile erau multe. Acum cand in lumea libera multe din aceste revendicari au fost satisfacute, ele au o amploare mai mica iar tonul general de veselie aduce mai mult a sarbatoare universala.

1. Prima demonstratie gay din anii ’50

In SUA, in perioada post-belica a existat o tensiune sexuala vizibila in cadrul societatii americane, dar majoritatea populatiei nu era constienta de asa ceva. Din fotografiile luate de New York Times in anii ’45-’50 putem vedea foarte bine ce se petrecea sub suprafatza aparent neschimbata a societatii americane. Scene pe care azi le-am caracteriza fara nici un dubiu ca „gay” erau privite critic de presa,cu multa curiozitate, dar fara a intelege fenomenul.
Primul care a luat pulsul societatii si a decis ca este timpul sa organizeze o demonstratie pentru drepturile homosexualilor a fost un astronom american pe nume Frank Kameny.

Aceasta prima demonstratie a fost de-a dreptul comica: circa 14 persoane, barbati si femei, au demonstrat cu pancarte intr-un cerc mic, defiland incet in fatza cladirii Congresului. Cuvantul de ordine a fost: „femeile cu fuste lungi si negre, de calugarite, iar barbatii la costum negru de ciocli si cravata serioasa”.

Evident ca nu aceasta era imaginea pe care lumea de rand astepta sa o vada la o demonstratie a homosexualilor. Demonstratia a creat deruta in randul publicului, care era fortat sa vada ca si homosexualii sunt oameni ca oricare dintre ei, numai ca sunt mai….conservatori!

Aceasta prima demonstratie, in ciuda dimensiunilor sale reduse, a avut succesul public scontat: toate ziarele principale au descris-o pe larg.

2. Revolta de la barul Stonewall

Nimeni nu trebuie sa-si imagineze ca daca a fi homosexual este „impotriva legii” sau impotriva unei culturi arhaice, homosexualii nu exista.

Evident ca ei exista, dar folosesc diverse stratageme sa nu fie observati si incarcerati. De exemplu acum in Romania, o tara in care homofobia este crunta, ei folosesc o stratagema creativa, pe care nu am mai intalnit-o in alte parti, dar care starneste rasul. Dupa toate siturile romanesti de internet, 99% dintre barbatii tineri cauta „femei”. Numai ca o septime din cei care declara ca sunt in cautare de femei se adreseaza direct altor barbati… Am facut un mic calcul legat de aceasta particularitate romaneasca.

In SUA sistemul de ascundere era mai putin sofisticat: homosexualii plateau anual o „dijma” sau „spaga” politiei din New York, pentru a fi lasati in pace. Este interesant ca aceasta afacere data de multi ani. In general politistii erau mai ales suparati nu pe homosexuali, ci pe transexuali, care tradau in mod vizual (deci evident) faptul ca exista o conventie intre politisti si clientii barului Stonewall.

Nu voi intra in amanunte in aceasta privinta; este destul sa scriu ca acesti clienti s-au infuriat cand politia a venit sa-i aresteze chiar si dupa ce a primit mita. Aceasta revolta a avut loc in anul 1969. Unele lucruri sunt neclare si azi, dar urmarea a fost ca politistii respectivi au fost batuti bine si incuiati („arestati”) in veceurile la indemana. Urmarea a fost pana la urma pozitiva: sistemul legal a schimbat legile aberante, care oricum nu mai puteau tine pasul cu realitatea.

3. Hotararea APA in privinta eliminarii homosexualitatii din DSM-III ca „boala mintala”

Asociatia Psihiatrilor Americani, in urma unor studii efectuate in principal de Dr. Evelyn Hooker in San Francisco, a eliminat homosexualitatea din randurile bolilor mintale, astfel ca volumul „Diagnostic and Statistical Manual of mental Disorders” practic a declarat milioane de oameni „vindecati printr-o trasatura de condei”, intr-o singura zi a anului 1973. Ziarele ricanau: „Gata, e ca la Lourdes; ne-am vindecat intr-o clipita!”. Aceasta decizie a fost luata numai dupa oponentii principali ai masurii (Dr Bieber si Charles Socarides) au fost dovediti a fi incapabili sa determine cine e homosexual si cine nu este dintr-un grup mare de tineri (ei pretinzand in prealabil ca stapanesc perfect criteriile de stabilire a „sanatatii mintale”). Despre acestea am vorbit insa pe larg alta data asa ca nu insist.

4. Lucrurile se precipita: un crestin „de bine” impusca conducerea orasului San Francisco

Dan White era un etalon al omului mijlociu din California: alb, crestin catolic, cu prejudecatile obisnuite anilor ’60-’70. Nimeni nu ar fi putut banui pe atunci ca el va deveni o celebritate in lumea criminalilor.

Lucrurile s-au desfasurat ca intr-un roman politist prost. Dan White era homofob ca majoritatea americanilor. In plus, el si-a pus in cap sa-l elimine pe Harvey Milk (un evreu homosexual) din pozitia de supervisor al orasului. Primarul Moscone i-a stat insa in cale. Pe scurt, el l-a impuscat atat pe primar cat si pe Harvey Milk.

Azi aceste doua nume au fost date unora dintre cele mai importante institutii si centre culturale din San Francisco. Centrul Moscone, ca si Institutul Hatvey Milk sunt bine cunoscute de californieni si nu numai.

Harvey Milk a avut inspiratia sa inregistreze un mesaj care a fost gasit post-mortem, in care a spus ca stie ca este in pericol grav de a fi ucis de troglodioti si ca doreste ca lupta pentru emanciparea homosexualilor sa nu se opreasca dupa moartea lui. Ceea ce s-a si intamplat: dupa anul 1978, lupta pentru egalitate s-a intetit.

Dar ce s-a intamplat cu Dan White? A fost condamnat numai la 5 ani de inchisoare pentru dubla crima, pe motiv ca adevarata cauza a crimei a fost…faptul ca el a consumat coca-cola si junk food! De rasul curcilor!
Dupa ce a iesit din inchisoare toata lumea i-a intors spatele iar el, probabil simtind ca nu a fost pedepsit pentru crima, si-a luat singur viata!

5. A urmat criza SIDA.

Despre acest subiect voi vorbi alta data.

6. Concluzie

Chiar in ultimii ani recunosterea homosexualitatii ca o varianta a sexualitatii normale a facut progrese mari practic pretutindeni in lumea civilizata. Cei care spun ca este o „boala mintala” nu au nici macar suportul unui singur psiholog sau psihiatru adevarat. „Dr” Cameron, „Dr” Niccolosi si altii ca ei nu au nici macar dreptul legal de a practica psihiatria, dar isi folosesc serviciile sa mearga in tari avansate ca R. Moldova pentru propaganda religioasa antistiintifica.
Sensul in care evolueaza lumea este foarte clar: azi exista chiar state americane conservatoare ca Iowa care accepta casatoriile gay.

Una dintre intrebarile care se pun mereu in ultima vreme este legata de pozitia homosexualilor in armata americana: „don’t ask don’t tell” nu pare a mai rezista mult timp.

Dar sa nu uitam ca armata americana duce lipsa de personal si angajeaza tineri de oriunde pe post de soldati, inclusiv din tari extrem de homofobe ca Jamaica si Republica Dominicana, unde homosexualii pot fi ucisi in plina zi pentru ceea ce sunt. Trebuie sa recunoastem de asemenea ca in unele perioade istorice chiar si armata romana (sub Caesar) a avut aceeasi politica: datorita faptului ca era atat de variata nu accepta in mod deschis actele sexuale intre barbati in armata. Este simpatic cazul unui tanar care a fost trimis de Caesar acasa la parinti (deci a fost dat afara din armata). Tanarul a intrebat: si acum ce sa le spun parintilor? La care Caesar (care a avut el insusi relatii homosexuale cu personalitati vestite) i-a raspuns: „spune-le ca ti-am displacut”!

Conflictul gazelor – un război psihologic

iunie 29th, 2009

Federaţia Rusă şi Ucraina sunt pe cale să declanşeze un nou război al gazelor, care ar afecta direct ţările UE. Astfel, divergenţele dintre Rusia şi Ucraina relevă, încă o dată, intenţia Moscovei de a-şi menţine influenţa asupra aceastui teritoriu, ce reprezintă zona intereselor sale vitale. De fapt, “războiul gazelor” ruso-ucrainean, a devenit un fenomen recurent, care are la bază mai mult conotaţii politice decît economice. Totodată, acest conflict implică şi alţi actori din regiune, precum UE, Belarus şi Moldova tangenţial.

În acest context, se conturează o ecuaţie destul de interesantă. Putin avertizează UE cu o nouă criză a gazului vara aceasta, Rusia intenţionînd să sisteze complet aprovizionarea prin Ucraina, dacă aceasta nu-şi plăteşte facturile. Totodată, Moscova face presiuni asupra UE să ofere fonduri Ucrainei pentru ca această ţară sa-şi achiziţioneze volumul necesar de gaze naturale pentru refacerea rezervelor pentru perioada de iarna (Naftogaz a anunţat ca are nevoie de 4,2 miliarde USD).
În acest sens, putem presupune că Moscova doreşte să testeze disponibilitatea Bruxelului de a ajuta Kievul în această situaţie dificilă. Astfel, este sugestivă declaraţia lui Barroso conform căreia este „dificil, dacă nu chiar imposibil” ca Ucrainei să i se acorde noi fonduri din bugetul european, apreciind că această problemă ţine „în special” de Kiev şi de Moscova. În caz că Ucraina va fi abandonată de europeni, Rusia ar putea specula pe acest subiect. În acest sens, Rusia ar putea afirma populaţiei ucrainene că prietenul ei în vremuri grele este Moscova şi nu Bruxelul, dînd exemplul Moldovei, căreia Moscova îi acordă un credit de 500 mln USD pentru depăşirea crizei economice (să nu uităm că alegerile prezidenţiale în Ucraina vor avea loc la 25 octombrie 2009).

Este observabil faptul că situaţia actuală tensionată dintre Rusia şi Ucraina nu este generată nemijlocit de bani, deoarece datoria Naftogaz constituie aproximativ echivalentul sumei pe care Rusia intenţionează să i-o acorde Moldovei (facem referinţă la faptul că suma totală a facturii ucrainene pentru luna mai se ridica la cca 600 mln de USD). Această situaţie tensionată constituie un pretext suplimentar pentru Rusia de a avertiza statele UE despre instabilitatea şi insecuritatea tranzitului de resurse energetice via teritoriul ucrainean. În plus, în afara intereselor (geo)politice şi (geo)strategice, presiunile Kremlinului asupra Kievului urmăresc şi anumite scopuri economico-energetice. Este vorba de tentaţia Gazpromului de a achiziţiona infrastructura energetică ucraineană, eventual din contul datoriilor. Situaţie similară cu cea a Moldovei din anii 1995 şi 1998 cînd Guvernul moldovenesc a cedat toată infrastructura energetică Gazpromului din cauza datoriilor Moldovei acumulate faţă de monopolistul rusesc pentru livrările de gaz natural din acea perioadă. În acest sens ţinem să subliniem faptul că datoriile sunt principala pîrghie de exercitare a presiunilor economice sau/şi politice.

În această ordine de idei, nu este exclus faptul că atenţionarea Ucrainei cu sistarea gazului este şi o atenţionare pentru Belarus, în cazul continuării politicii sale ostile faţă de Rusia. Adică, putem presupune că Rusia testează şi comportamentul Minskului, recurgînd la şantaj, în condiţiile în care preşedintele companiei ruse Gazprom, Aleksei Miller, a avertizat vineri, 26 iunie curent, că va reduce livrările de gaz rusesc către Belarus, dacă Minskul nu plăteşte o datorie de 244 de milioane de USD (aproximativ 20% din exporturile de gaze ruseşti către UE tranzitează Belarusul, fiind în principal destinate Poloniei, Germaniei şi Lituaniei; restul trecînd prin Ucraina).

Această situaţie este un test psihologic al Rusiei atît pentru Belarus, cît şi pentru UE. Totodată, Rusia tinde să-şi demonstreze , o dată în plus, puterea şi influienţa sa ţărilor din imediata vecinătate, dar şi Occidentului. Şi continuitatea acestei situaţii este mai mult decît probabilă.

Cu referinţă la Republica Moldova, atragem atenţie că o eventuală criză a gazelor ar afecta direct această ţară. Dat fiind faptul că suntem în timp de vară, impactul crizei nu va fi imediat. Rezervele de resurse energetice în caz de criză pe care le are Moldova pe timp de iarnă sunt suficiente pentru 2-3 săptămîni. Pentru perioada de vară aceste rezerve ar putea să ajungă pentru maximum 5 săptămîni, luînd în considerare faptul că nu se necesită resurse energetice pentru termoficare. În plus, economia naţională consumă mai puţine resurse energetice ca urmare a reducerii activităţilor în condiţiile crizei economice. Însă, per anamblu, RM este vulnerabilă la astfel de situaţii, deoarece surse alternative la gazul rus nu există. Astfel, e puţin probabil ca putem miza pe ajutorul Ucrainei, avînd în vedere situaţia de iarna trecută similară celei actuale. De remarcat că, dacă cu Ucraina avem interconexiuni, acestea practic lipsesc în cazul României.

În plus, Rusia s-ar putea servi de situaţia din Ucraina pentru a distrage atenţia UE de la Moldova şi a-i diminua implicit importanţa sa regională. Or, în contextul ultimelor evenimente din ţară, UE şi-a focalizat atenţia asupra Republicii Moldova.

Cît priveşte România, aceasta nu ar avea la moment probleme în urma scăderii presiunii la gaz, cea mai afectată fiind Bulgaria, care este total dependentă de gazele din Rusia. Aceasta se datorează faptului că România importă din Rusia circa o treime din necesităţile sale de gaze destinate consumului intern. Populaţia României consumă anual aproximativ 18 miliarde metri cubi gaze naturale, dintre care, circa doua treimi sunt asigurate de Petrom (deţinută de grupul austriac OMV) si de producătorul de stat de gaze naturale Romgaz. În plus, cantitatea de gaz importată din Rusia ar putea fi înlocuită prin suplimentarea producţiei interne, utilizarea depozitelor subterane şi trecerea marilor producători de energie electrică la alimentarea cu păcură. Astfel, România are rezerve de gaz natural, depozitate în stocuri strategice, care ii permit alimentarea timp de 5-6 luni fără importuri din Rusia. România dispune, de asemenea, de un plan de acţiune în cazul întreruperii aprovizionării cu gaze naturale din import, întocmit imediat după criza gazului din 2006 şi pe care a început deja să-l pună în aplicare.

Ca o concluzie, consider că acest conflict energetic este o continuitate a celor precedente, cu puternice conotaţii geopolitice şi geostrategice. În plus, agresivitatea Rusiei în ceea ce priveşte apărarea intereselor sale în vecinătatea sa imediată va lua amploare. Iar, resursa energetică constituie doar unul din instrumentele de care dispune. Moscova ar putea profita de vulnerabilitatea financiară a statelor ex-sovietice din regiune pe fonul crizei economice mondiale întru atingerea scopurior sale. Or, pasivitatea Occidentului în această situaţie ar uşura sarcinile Rusiei.

Acum 20 de ani CORTINA DE FIER A FOST DEMOLATĂ

iunie 29th, 2009
Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.Moment istoric: Alois Mock şi Gyula Horn, miniştrii de externe ai Austriei şi Ungariei, taie sârma ghimpată ce des-părţea „Lumea liberă” de Ungaria.

Europa deja reunită, la 27 iunie a aniversat 20 de ani de la deschiderea frontierei austro-ungare, moment urmat de dispariţia comunismului de pe bătrânul continent. Cu această ocazie, la Budapesta a avut loc o serie de manifestări festive, la care au parti-cipat delegaţii guvernamentale din peste 30 de ţări. Între oratorii unei conferinţe internaţionale, se afla is-toricul elveţian Andreas Oplatka, fost redactor de specialitate al cotidianului Neue Zürcher Zeitung, care într-un interviu cordat ziarului Népszabadság, a făcut lumină într-o serie de amănunte rămase enigmatice până-n zilele noastre.

D-l Oplatka, de la început a subliniat că deschiderea adevărată a frontierei ce despărţea cele două lumi, nu a avut loc la 27 iunie, când se sărbătoreşte în mod oficial. Demolarea Cortinei de fier a fost începută la 2 mai 1989. Data oficială s-ar putea să fie fixată şi pentru 19 august, când lângă oraşul Sopron s-a organizat Picnicul paneuropean, care a făcut posibil ca mii de refugiaţi estgermani, să treacă în Austria, dar mai degreabă ziua de 22 august 1989, când la o reuniune secretă restrânsă, Miklós Németh, primul ministru al guvernului, a decis ca toţi cetăţenii estgermani, care s-au aflat cu paşapoarte turistice în Ungaria, să fie lăsaţi să treacă în ţările occidentale.

Andreas Oplatka subliniază că fotografia cu Alois Mock şi Gyula Horn – publicată de toate ziarele importante din lume – are doar un caracter simbolic, deoarece abia s-a găsit un loc unde Cortina de fier se afla încă într-o stare intactă, iar demolarea ei a fost decisă de Miklós Németh, în primul rând din motive economice, prea costisitoare fiind întreţinerea cortinei dealungul frontierei cu Austria. Chiar dacă nu a fost conştient de urmările politice ale anulării sumelor prevăzute pentru întreţinerea Cortinei de fier, faptul că Miklós Németh spre deosebire de ceilalţi lideri comunişti a făcut mai intâi o vizită oficială în Austria şi abia mai târziu la Moscova, dovedeşte că premierul Ungariei vroia să se indepărteze de partidul comunist.

Politica dusă de Miklós Németh, a fost categoric respinsă de Nicolae Ceauşescu, care – arată Oplatka – l-a informat pe Gorbaciov, despre pericolul ce prezintă Ungaria pentru toate ţările comuniste. Dar Gorbaciov a expediat scrisoarea liderului român, direct la Budapesta…Gorbaciov a tăcut şi atunci – scrie Opşlatka – când la o reuniune a liderilor comunişti ce a avut loc în iulie 1989 la Bucureşti, Nicolae Ceauşescu împreună cu Todor Jivkov, au cerut condamnarea Ungariei.

Oplatka este de părere că decizia luată de Miklós Németh pentru deschiderea frontierei occidentale chiar dacă nu a reunit cele două Germanii şi nici Europa, a accelerat într-un mod uriaş, procsul de transformare, şi în cosecinţăm constituie un moment istoric important.

 
184.73.8.127