caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Polemica



 

Independenţa naţională este o iluzie!

de (28-2-2010)

Într-o antologie de povestiri publicată pentru prima dată în 1995, Isaac Asimov, unul dintre părinţii SF-ului mondial, se regăseşte un text („Nations in Space”) pe care autorul îl subintitulează „o fabulă modernă”. Reprezentanţii a două naţiuni care se urăsc de moarte (Gladovia şi Saronin) cooperează în cadrul unui proiect spaţial de colectare a energiei solare utilă Pământului. La un moment dat un tânăr gladovian îşi vede duşmanul tradiţional comiţând o eroare care ar fi dus la consecinţe extrem de grave, aproape incalculabile. Alege să tacă, gândindu-se că, în momentul în care pământenii vor afla că un cetăţean din Saronin comisese eroarea, întreaga naţiune va fi supusă oprobiului public. Tânărul gladovian, mulţumit nevoie mare, îi povesteşte întreaga întâmplare conaţionalului său. Acesta, ceva mai în vârstă, îi spune că o asemenea greşeală privează întreg Pământul de energie. Haosul care s-ar instaura ar afecta deopotrivă Gladovia şi Saronin iar în anarhia nou instaurată nimeni nu s-ar mai interesa de lucruri atât de mărunte precum ura tradiţională dintre cele două naţiuni. În cele din urmă eroarea este reparată iar tragedia evitată.

În secolul XXI, orice eveniment major afectează, pe principiul jocului de domino, întreaga planetă. Tendinţa s-a făcut simţită încă de secolul trecut. Atentatele din Statele Unite pot zgudui Bursa de la Tokyo iar un dezastru precum cel de la Cernobîl poate da peste cap aparatura de înregistrare a elementelor radioactive de la Centrala nucleară de la Forsmark, la 95 de kilometri de din Stockholm. Echilibrul fragil al Războiului Rece s-a bazat tocmai pe această axiomă: nu există soluţia de a supravieţui în absenţa celorlalţi. Cu excepţia dictaturilor în care oricum nimeni nu are nimic de pierdut, nu există cu adevărat un stat independent. Independenţa e un concept politic neacoperit în plan real. Acesta este marele avantaj al acestui mileniu. Nu e nici pe departe o situaţie care trebuie blamată. Independenţa totală sau chiar iluzia ei oferă o platformă de lucru oricărui gest iresponsabil. Cu cât dependenţele dintre naţiuni sunt mai pronunţate cu atât mai îndepărtată pare perspectiva unor acte radicale ale unora împotriva celorlalţi.

În acest context „duşmanul”, hidră vânturată de fiecare dată când vreun dezaxat ajuns în poziţia de a lua decizii porneşte diferite războaie, capătă o cu totul altă conotaţie. Când beizadeaua Hanibal Ghaddafi a fost arestat pentru acte de violenţă în Elveţia, tatăl său, Muammar Ghaddafi, jignit nevoie mare, a declanşat, nici mai mult nici mai puţin decât un „jihad” împotriva Elveţiei, propunând chiar împărţirea ţării cantoanelor între Franţa, Germania şi Italia, pe principii lingvistice. Un asemenea conflict, plasat să zicem în secolul XIX (e doar un exerciţiu de imaginaţie) ar fi avut infinit mai multe şanse să degenereze într-un conflict armat. Între timp, însă, piesele dominoului sunt atât de aproape unele de altele încât cel mai probabil se va găsi o soluţie diplomatică, de compromis, pentru rezolvarea acestei probleme de familie devenită brusc problemă de stat. „Duşmanul”, atât de individualizat în trecut (evreii, Imperiul austro-ungar, Rusia, creştinii, musulmanii etc.) devine, din fericire, greu de identificat la nivel colectiv. Individualismul romantic de tip „samurai” e înlocuit de pragmatismul de tip „Coca-Cola”.

Aceasta este, după mine, şi cea mai importantă raţiune de a exista a Uniunii Europene. Când mâna care te doare e parte a întregului tău corp, nu o tai la primul semn de durere, ci încerci să faci tot ce e posibil pentru a o vindeca.

Eurodeputatul britanic Nigel Farage l-a insultat de curând pe Herman Van Rompuy, Preşedintele Uniunii Europene, acuzându-l că face parte dintr-o non-ţară („you come from Belgium, witch, of course, is pretty much a non country”, a spus textual domnul Farage). Ghaddafi, Farage, Vadim-Tudor la noi (exemplele ar putea continua) trăiesc doar în aparenţă în secolul XXI. Doar legile fizicii fac ca biografia lor să aparţină acestui mileniu. Aceeaşi legi ale fizicii ne spun că John Donne aparţine secolelor XVI-XVII. Cu toate astea, celebrul său dicton „no man is an island” e unul vizionar. Pentru că am început articolul citându-l pe Asimov, permiteţi-mi să abrog pentru câteva momente legile restrictive ale ordonării spaţiului şi timpului. În acest nou context, Donne este contemporanul nostru în vreme ce Ghaddafi, Farange şi Vadim aparţin fără dubii Evului Mediu.

Soluţia împotriva oamenilor care concep „duşmanul” conform unor paradigme de acum câteva secole este întărirea dependenţelor reciproce între naţiuni şi, desigur, indivizi. Poetul John Donne şi Nigel Farage sunt, ambii, britanici. Ceea ce demonstrează, odată în plus, că naţiunile nu sunt omogene şi ele nu trebuie tratate ca atare. Legăturile pe care le stabileşte modernitatea între fiinţele umane transcend ideea de naţiune. Dacă personalul Companiei Aeriene „British Airways” intră în grevă, întregul mapamond este afectat, în diferite grade, de la un capăt la altul. Fiecare piesă a dominoului devine în acest fel implicată şi responsabilă pentru echilibrul tuturor celorlalte. Ideea de echilibru reprezintă placa turnantă a acestei noi lumi în care independenţa naţională este supralicitată. Bietul Ceauşescu, cizmar sărac cu duhul, victimă a propriei sale ignoranţe, crezuse că plătind datoria externă a României îşi poate izola tărişoara într-o independenţă pe care, fapt scuzabil la un semianalfabet, o înţelegea ca pe un panaceu. Nu înţelesese că independenţa aceasta este ultimul lucrul la care ar trebui să viseze o naţiune. Ce individ în deplinătatea facultăţilor mintale şi-ar fi dorit izolarea pe o insulă unde, inevitabil, ar ieşi la suprafaţă toate instinctele abjecte ale omului?! Ceauşescu nu citise „Lord of the Flies” în primul rând pentru că cititul trebuie să îl fi obosit teribil şi apoi pentru că, probabil, pentru el, Golding nu era decât un imperialist, un duşman de clasă. Ceauşescu dorise nici mai mult nici mai puţin decât să extragă o piesă din domino şi să o pună în propriul său buzunar. Nebunia acestui gest ne-a costat enorm şi încă plătim pentru ea. Din fericire, planeta îşi creează anticorpi. Sceleraţii trebuie izolaţi undeva departe de jocul de domino; ei pot juca poker şi barbut. E suficient!

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • radu-ilarion munteanu: (28-2-2010 la 00:00)

    fara a fi esential dpdv al logicii articolului, sa predcizam ca antologia citata trebuie sa fi fost postuma, deoarece asimov a murit in 1993, ultima carte aparuta cat mai era viu fiind a doua sa autobiografie, care se incheie cu ultimele sale clipe.

    dar morala fabulei e simultan corecta si bine gasita de autorul articolului, iar concluzia ca”lumea secreta anticorpi” care-i trimite pe distructivii armoniei sociale la jocuri mi aproape de nivelul lor e iarasi de bun simt si argumentata in text.

    imho, insa, rostul unui comentariu e de a releva, mai ales autorului dar nu in ultimul rand si publicului cititor, fisurile unui articol. altfel nu ajuri pe nmeni. cu toata intelegerea pentru grupari de cititori structurate pe criterii punctuale, impresionati de regula de cate un articol, eu prefer sa ma abtin de la a comenta articole cu care sunt cu totul sau aproape cu totul de acord.

    care ar fi atunci conexiunile demonstratiei autorului care ar merita reexaminate, in conditiile in care, repet, articolul in ansamblu este excelent, corect si oportun, mai ales la nivel de concluzii?

    eu cred ca e nevoie de un plus de discernamant, nu mult. care sa derive din stravechea zicala greceasca pe care o stim pe filiera latina: „est modus in rebus”. pe scurt, ca sa nu plictisesc: pe fondul globalizarii, caci asta e notiunea in cadrul careia „nu mai exista independenta reala” (si felicit autorul ca vorbeste implicit de globalizare fara s-o numesca, accentuind aerul de autentic al demonstratiei sale), asadar poe fondul globalizarii, nici o greseala n-ar fi mai mare decat a ignora diferentele specifice. operand cu insusi exemplul autorului, doi britnici clasificati in conventia propusa de autor ca fiind unul contemporan ca mentalitate, unul depasit, si e evident ca exemplele functioneaza, nu trebuie sa uitam ca diferenta soecifica face ca in medie un britanic sa se comporte intr-un procemt considerabil de situatii concrete in mod diferit de un hisopanic. in bine si in rau. chiar daca ambekle natiuni sunt definitiv interconectate in realitatea secolului xxi.

    sunt sigur ca autorul cunoste principiul conform caruia indivizii sunt tratati comportamental in termei de probabilitati (fie ei homo sapiens sapiens fie ei protoni, pe cand o entitate colectiva se trateaza statistic. sunt atunci, in cadrul extinderii exemplului nostru, britanicii in mai mare sau in mai mica masura defazati in sensul autorului decat hispanicii? raspunsul bunului simt e ca nici vorba. probabilitatea ca o natiunea sau alta sa produca indivizi cu mentalitatea secolului xxi, char daca au trait in secolul xvii sau invers e aceeasi.

    atunci care e rostul faptului ca atrrag eu atentia asupra diferentelor specifice, daca acestea nu ar produce exemple defazate conform paradigmei autorului? nimic mai mult decat ca simt organic nevoia de tratare echilibrata si cat mai completa a unui obiect in cadrul czruia sesizez un fenomen. felicitand inca odata autorul, consider ca largirea campului in care efectul sesizat de d-sa se manifesta aduce articolului un sprijin.

    l-as invita pe autor sa-si continue demerul analizant un aspect complementar. daca sunt de acord ca nu exoista independenta reala, cum vede d-sa pozitia tarilor care continua sa incerce sa domine, deci sa produca dependenta in cat mai mare masura a cat mai multor alte tari de ele? nu cumva sunt aceste tari, caci asa ar rezulta din demonstratia autorului, niste tari cu mentalitate rvoluta, in find medievala? ba char in mic, orice santaj, cum e santajul energetic, nu e in opinia autoului o mentalitate medievala, primitiva si barbara?

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Ovidiu Ivancu: (28-2-2010 la 00:00)

    Stimate domnule Radu Ilarion Munteanu.

    Evident ca antologia citata e postuma. Nicaieri in articolul meu nu am lasat impresia ca ar fi antuma.

    Stilul dumneavoastra ma descumpaneste putin, in sensul ca de fiecare data cand am impresia ca incheiati un enunt va dovediti… surprinzator si continuati fraza cu inca doua-trei idei.

    Bunaoara, scrieti „operand cu insusi exemplul autorului, doi britnici clasificati in conventia propusa de autor ca fiind unul contemporan ca mentalitate, unul depasit, si e evident ca exemplele functioneaza, nu trebuie sa uitam ca diferenta soecifica face ca in medie un britanic sa se comporte intr-un procemt considerabil de situatii concrete in mod diferit de un hisopanic. in bine si in rau. chiar daca ambekle natiuni sunt definitiv interconectate in realitatea secolului xxi.
    sunt sigur ca autorul cunoste principiul conform caruia indivizii sunt tratati comportamental in termei de probabilitati (fie ei homo sapiens sapiens fie ei protoni, pe cand o entitate colectiva se trateaza statistic. sunt atunci, in cadrul extinderii exemplului nostru, britanicii in mai mare sau in mai mica masura defazati in sensul autorului decat hispanicii?”

    Oti fi operand dumneavoastra cu exemplul meu, dar dupa operatie lasati bisturiul in pacient. Eu militez in articol pentru renuntarea la generalizari, dvs. „operand” cu exemplul meu ajungeti via homo sapiens-protoni-entitate colectiva sa vorbiti despre… natiuni.

    Permiteti-mi pentru ca sa va inoportunez in chestiunea stilului pentru ca sa va spun, cu toata deferenta si politicosenia care, va sa zica, ma caracterizeaza… „la chestiune, stimabile, la cestiune!”

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0

  • Petru CLEJ: (28-2-2010 la 00:00)

    Ovidiu, cred că vei aștepta până la Paștele Cailor „la cestiune” din partea domnului Munteanu, care este funciarmente incapabil să se exprime clar și coerent.

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.225.38.2