caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Secundele mele



 

HOTEL EDEN (3) – fragment de roman

de (22-2-2010)

(urmare din numărul precedent)

Patrulam amândoi în tăcere, în pas sincron, fiecare cu gândurile lui. Nu mai aveam nimic să ne spunem. Pe Zouzou nu-l aştepta nimeni, simţeam că nici pe mine. Şi doar o lăsasem pe Sylvia în holul hotelului Lido, pe Laura în hotelul Eden, iar copiii, copiii rămăseseră în imensa sală, neapăraţi, iar eu aici, la graniţa cu Libanul, ascultam tăcerea nopţii, îmi plimbam arma dintr-o mână intr-alta şi aşteptam cuvântul cheie de la Zouzou, de ce a venit şi încotro…
Începuse o ploaie deasă, rafale de apă, oare trebuia să urc în turn?
-Vino repede să ne adăpostim în căsuţa asta, mă chemă Zouzou. Deschise în mod natural o uşă grea, din lemn, am pătruns intr-o încăpere nemobilată, puternic luminată (când a aprins lumina? ), în mijloc o imensă groapă, ca o cursă pentru vizitatori neavizaţi. – Aici e intrarea în tunel, îmi spuse Zouzou. Pe aici se aduc armele de dincolo de graniţă, graniţa pe care tu o păzeşti zadarnic, trimis de ambiţia unor politicieni carierişti. Acum înţelegi de ce nimic nu mai are rost?
L-am măsurat cu privirea, cum de nu-mi dădusem seama înainte? A venit să mă ucidă, făcea fără indoială parte dintr-o grupare teroristă, cum de i-am acordat încredere de la început? Am îndreptat arma spre el : – Nu te mişca, Zouzou! Trebuie sa-mi anunţ superiorii, cine te-a trimis?
Îmi zâmbi ironic şi, fără să ia în seamă ameninţarea, coborî în gaura tunelului. M-am repezit după el în tunel, un glonte îmi scăpă din armă, dar Zouzou dispăruse. Bâjbâiam în tunelul întunecat, fără să-mi dau seama încotro mă îndreptam. După câteva zeci de metri tunelul se ramifică, un ciorchine de struguri, celule întunecate, fără ferestre, pipăiam pereţi de lut, atingând uneori rădăcini, eram sub pământ, deasupra mea graniţa abandonată, oare cum pot comunica cu cineva cât de cât informat?
Trebuie neapărat să mă întorc, voi povesti despre tunel şi contrabanda armelor, cine mă va crede? Îmi dau seama că nu reuşesc să găsesc, în labirintul de tunele subterane, ieşirea la suprafaţă. Observ în dreapta o luminiţa roşie, se deschide uşa unui ascensor, simt mâna Laurei împingându-mă delicat înăuntru şi ascensorul coborând, lent, etaj după etaj.
-Nu fii încruntat, îmi şopti Laura, nu ai părăsit graniţa, ea s-a îndepărtat de tine, lăsându-te fără identitate. Acum ai simţit puţin frigul din nord, n-ai vrut să rămâi în camera noastră din hotelul Eden, cu cele şapte valize.
-Unde-i Sylvia? am murmurat.
-Sylvia, Sylvia, mereu Sylvia, de ce te obsedeaza femeia asta? Poate e la Salzburg, sau la Viena, sau a rămas la Eilat. Crezi că numai tu eşti în capul ei?
Femeia asta mă duşmănea, o fi o absurdă gelozie, sau plasarea mea la hotelul Eden avea un scop anume? Uşa ascensorului se deschise şi m-am regăsit în imensa cameră, plină de paturi, pe care o văzusem prin geamul transparent. Copiii, doi câte doi, continuau să doarmă, liniştiţi, în mijloc un pat mare din metal, cu cearşaf verde, două perne, doi bărbaţi mă aşteptau, nemişcaţi.
-Dezbracă-ţi uniforma, îmi ordonă Laura.
-Gastrectomie subtotală, decretă, indiferent, bărbatul din dreapta. Era chirurgul, mă consultase cu numai câteva zile înainte, stabilisem şi data operaţiei, unde-mi pusesem agenda?
-Cred că diagnosticul era incert, am protestat, două biopsii au indicat o patologie neclara.
-Aşa e, confirmă chirurgul, dar a treia, a treia nu a lăsat nici o umbra de îndoială, şi chiar daca ar fi fost o eroare, cum puteai pleca la Paris, cum te-ai fi distrat ştiind că suferi de ceva neclar, care poate fi malign?
M-am aşezat pe marginea patului şi am privit-o rugător pe Laura, ea îşi indreptă spatele şi mă mângâie pe obraz.
-Nu te-am trădat, ştii bine că te-am aşteptat mulţi ani, ai fost prima mea dragoste, primul sărut, lângă scoală, primul meu prieten, am simţit că trebuie să fiu alături de tine, tocmai acum, când ai nevoie de ajutor. Te văd trist, nici măcar nu mă recunoşti, oare m-am schimbat atât de mult în toţi aceşti ani? Dacă vrei, amânăm totul, plecăm la Paris, ne plimbăm pe malul Senei, colindăm pe marile bulevarde, vizităm Louvre, putem chiar să inchiriem o maşină, să ajungem în Provence, sau la Monaco, dar totul seamănă cu Eilat, ştii bine. Lido de la Paris, Lido din Bucureşti, toate duc spre acelaşi coridor, cu acelaşi lift, spre hotelul Eden.
-Grăbeşte-te, mă apostrofă anestezistul, uite câţi copii aşteaptă, ai fost programat primul pentru că ai anulat voiajul la Paris, pentru că eşti medic şi pentru că te aşteaptă cea mai grea operaţie, dar nu poţi să blochezi toată activitatea spitalului Sharon. Laura va fi lângă tine tot timpul, câtă răbdare trebuie să avem cu tine?
-Şi după aceea? am întrebat, intimidat.
-Te vei putea duce la Lido, la balul festiv.
Laura mă dezbrăcă în graba, mă sărută pe piept şi mă culcă pe cearşaful verde. Am simţit o uşoara înţepătură în mâna dreapta şi vocea anestezistului, anunţând triumfător : – Am găsit vena!

— va urma —

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.80.97.221