caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Cultura



 

Arhitectura, act de cultura

de (21-2-2010)

Mi-a atras atentia articolul domnului Sorin Ionita cu titlul „Ce naiba fac arhitectii romani?” publicat în nr. 846 (26 mai-1 iunie 2006) al revistei 22. Un articol in care, în urma plimbarilor în strainatate, autorul face o critica aspra cladirilor noi si înalte care se ridica în Bucuresti în ultimii ani.

Sunt nascut în Bucuresti, la 7 ani dupa terminarea ultimului razboi mondial, pe Bulevardul Republicii colt cu strada Pictor Luchian, doua denumiri la fel de contradictorii ca si mediul înconjurator în care am copilarit. Tramvaiele din lemn de pe Calea Mosilor, casele cu curte de pe strada Plantelor, pomii fructiferi, reginele noptii, duzii si teii înfloriti ce înmiresmau noptile de vara cu parfumul lor, masinile negre stil Al Capone, cu calandru decupat în jurul aripilor unduitoare si care cu greu mai sufereau reparatii în garajul lui Nea Manole (cel ce amagea ca nemtii au facut asfaltul din pamant batatorit amestecat cu uleiul ars scurs din cutiile de viteza), ghetariile pe roate si centrul de „sticle si borcane cumpar“, vanzatorii de bors, iaurt si braga, toate acestea se deschideau simturilor mele în partea de nord a imobilului în care locuiam.

Ferestrele mele dinspre sud priveau spre Bulevardul Republicii, axa est-vest trasata în urma planului director din anii 1930 cu „zgarie-nori“ moderni ce se însirau care mai de care mai mandru de compozitia sa arhitecturala, demna si azi de strazile Manhattan-ului new-yorkez. În holurile lor marmura si alama se îmbinau armonios cu scafele de lumina indirecta, iar ascensoarele emanau înca izul vaselinei germane ramasa de la „retragere“, de care mai beneficiau si primele troleibuze albastru-bleumarin ce-au strabatut capitala, simbol al bunului design însufletitor de optimism al anilor ‘30-‘40 ai secolului trecut.

Pe scurt, as zice ca în paralel cu salutul voios de pionier am trait, nu în timp real, si sfarsitul de secol XIX, si perioada interbelica înfloritoare a Romaniei, gratie ambientului plantat, înflorit si construit, ce înca si azi ofera Bucurestiului un înalt grad de unicitate si autenticitate.

O ilustrare remarcabila a amalgamului stilistic al „orasului gradina“, leaganul copilariei mele, face cu mare talent fotografic Mihai Modoveanu în albumul sau Bucuresti (Paris, 2004), editat de Baudoin Lebon, în care reda aproape „olfactiv“ ambianta levantina pe care doar cartierele Istanbulului sau ale Atenei mai pot sa o insufle.

As vrea sa pun accentul însa pe edificiile moderne ale perioadei interbelice si pe impactul lor cultural în cadrul unui oras de la portile Orientului, cladiri ca Palatul Telefoanelor, hotelurile Lido si Ambasador, blocurile Aro, Casata, Firichide, Malaxa, Scala si alte zeci ca ele, care prin calitatea lor arhitecturala au modelat profesional generatii de arhitecti si constructori, iar din punct de vedere spiritual cred ca pe toti cei care le-au avut si le au în preajma.

Unul dintre visele mele frumoase – datorat poate scolii romanesti de arhitectura recunoscuta în 127 de tari – ar fi sa pot consulta candva un glosar tehnic în care fiecare dintre cladirele bucurestene remarcabile din acea perioada sa-si gaseasca locul, repertorierea lor temeinica permitand, cu timpul, sa fie incluse în patrimoniul international.

Dupa 30 de ani de la cutremurul din 1977, edificiile impunatoare de pe axele N-S si E-V ale capitalei Romaniei, constituind martori de valoare incontestabila ai interpretarii romanesti a stilului international, se refont une beauté sau, mai bine spus, încearca sa si-o refaca, prin aceea ca, pe langa ele, pe ici, pe colo, apar în matca urbana heteroclita noi prezente la fel de îndraznete precum cele de acum 70 de ani.

In locul micului scuar de pe Bd. Republicii, colt cu strada Arcului si cu baia publica cu acelasi nume, se pare ca scheletul viitorului „monstru“ ce va strapunge cerul mai sus decat Hotelul Intercontinental a pus în primejdie Biserica Armeneasca – affaire à suivre, caci nu-i înca gata blocul si între timp biserica a fost renovata.

Cladirile terminate si inserate in situ ale unuia dintre colegii nostri de grupa la Facultatea de Arhitectura, Vlad Arsene – Europa, America House sau Charles de Gaulle Plazza -, sunt edificii de o înalta calitate arhitecturala, care îmbina tehnologiile de constructie de varf cu interpretari scenografice si plastice de nivel similar celui al constructiilor impunatoare ale Berlinului reconstruit (vezi Sony Building, conceput de arhitectul Helmut Jahn în Potsdamer Plaz).

Cladiri de calitate arhitecturala demna de al treilea mileniu – precum Hotelul Golden Tulip (arhitect Marilena Bucur), de pe Calea Victoriei, declinand stilistic o replica actuala la minunata cladire cu care se învecineaza (sediul fostului CSP), construita în perioada interbelica (arhitect Duiliu Marcu), sau precum Ambasada Canadei de pe Soseaua Kiseleff (arhitect Vlad Arsene) – nu sunt facute sa nasca furtuni parlamentare, împotrivirile neavizatilor ecologisti sau ale contabililor, fie ei calatori inveterati prin Europa.

O dezbatere publica pe seama arhitecturii Bucurestiului se poate duce doar în raport cu refacerea cadrului de viata, ca, de exemplu, reabilitarea unuia dintre cele mai sublime spatii publice bucurestene, Hala Obor, sau revenirea la fatada initiala a Teatrului National, sau implantarea (mai bine nu!) a unei catedrale gigantice în centrul deja distrus de monstruozitatea Casei Poporului si a împrejurimilor sale.

Desi asa i s-a spus pe vremuri, Bucurestiul n-a fost niciodata „micul Paris“ din punct de vedere arhitectural.

Paris

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
18.207.106.142