Aţi încercat vreodată, ascultând ciclul „Anotimpurile”, de Vivaldi, să rupeţi obişnuinţa şi să puneţi “Iarna” gândindu- vă la un peisaj de vară, sau invers, să faceţi rocada între „Toamna” şi „Primăvara”, sau orice altă combinaţie? Veţi fi observat atunci ce relative sunt percepţiile noastre, bazate pe clişee de interpretare sau pur capriciu.
Muzica funcţionează foarte bine şi în scene noi: cu puţin efort ninsoarea devine ţârâit de greieri în fâneaţă; cristalul ţurţurilor, lumină dură, orbitoare, pe pereţi văruiţi; renaşterea naturii primăvara, revărsare de roade ale toamnei. Încercările compozitorilor preclasici de fixare a unor realităţi concrete prin muzica aşa-zis tematică dau rezultate limitate.
Urmărind duminică desfăşurarea congresului PSD (atât cât am putut, că nu prea stau noaptea târziu la TV) am avut aceeaşi senzaţie de maleabil şi libertate interpretativă. Bază pentru cele mai diferite scenarii, toate la fel de valabile, politica a atins în acea zi perfecţiunea muzicii, cea mai abstractă dintre arte.
Rând pe rând i-am distribuit pe Geoană, Ponta, Năstase & Co în diverse roluri, unii buni şi reformişti, alţii canalii retrograde – după care am răsturnat distribuţia şi, uimitor, concertul a funcţionat la fel de bine. Întâi am mers pe libretul cu Geoană cel rău, care s-a aliat cu gnomul malefic Vanghelie şi alţi baroni locali pentru a maneliza şi grobianiza partidul, cu ochii după galbeni.
Dar cum acest diagnostic era recitat de parteneri implauzibili, precum Ion Iliescu şi grupul de la Cluj, m-am uitat mai atent. Şi i-am văzut pe Mazăre şi Oprişan, împreună cu alţi profesionişti ai defilării în costumaţie, cântând în cor în spatele lui Ponta, patronaţi de Mitrea şi Năstase, şi mi s-a părut la fel de plauzibil ca Geoană să fi fost fecioara a buzată, iar tânărul Titulescu – violatorul din umbră, sprijinit de figuranţi plini de gologani.
Dacă Geoană a federalizat partidul şi s-a vândut baronilor locali, de ce nu l-au susţinut aceştia? Totuşi, nu se poate, m-am gândit, Ponta e tânăr, pe picioarele lui, reprezintă viitorul, cum spun cunoscătorii, inclusiv Bogdan Teodorescu, sociologul lui Năstase, care i-a scris discursul noului preşedinte şi e chemat apoi de televiziuni ca analist independent.
Apoi am întors-o pe dos şi arăta la fel de plauzibil: Cristi Diaconescu, despre care tot kommentariatul zice că vine odată cu ghioceii, gâzuliţele primăverii şi zborul rândunelelor către o social-democraţie nouă şi curată, a făcut pas-de-deux în ultimul act cu Geoană. Cum se poate? Unde e întunericul şi unde lumina?
Dacă Vanghelie e duhul manipulator de servicii secrete, ce căuta în aceeaşi echipă organizatorică cu Liviu Dragnea, pe care l-a dat jos de la minister fix acum un an şi care ar trebui deci să fi fost în aripa Ponta-Iliescu, a propăşirii? N-are nici o logică. Mi-am zis că o sta cheia interpretării în încercarea lui Băsescu de a-şi subordona PSD şi de a-l momi la guvernare.
Dacă-i aşa, noua conducere, cu Ponta în frunte, e garanţia că aşa mizerie nu se va petrece, partidul va înflori în opoziţie, iar tânărul său lider va fura rochiţa de primadonă de la celălalt contratenor politic în vervă, Crin Antonescu. Dar stai un pic, nu era basul Mitrea omul din umbră al Marelui Turc? Ce caută de gât cu Ponta? N-a fost Ponta însuşi ministru în „cabinetul Băsescu” până acum câteva luni, actorul versatil de acord atât cu intrarea, cât şi cu ieşirea din guvern, practicând exact jocul dublu al lui Geoană şi devenind purtătorul său de cuvânt în campanie?
Care e iarna, care e vara – alegeţi dv., e la liber. Iar dacă duetul Geoană-Hrebenciuc este trecutul odios şi manipulativ, trebuie multă imaginaţie ca să vezi de ce duetul Ponta-Hrebenciuc ar fi propăşirea. Fiindcă şi Marele Maestru Violet a sărit repede în barca victorioasă după ce a mai inginerit o înfrângere pentru fraierul care s-a bazat pe el.
Impresia mea, după atâtea experimente mentale obositoare, este că supra-interpretăm şi raţionalizăm prea mult ceea ce a fost o ciomăgeală generală, în care fiecare a lovit sau a încercat că cumpere pe cine a putut, doar ca să rămână în picioare. Nici viitor, nici trecut, nici tinereţe-bătrâneţe, nici eliminarea vreunui baron local – ci un talmeş-balmeş care n-a lămurit nimic, lasă PSD aceeaşi masă informă de conflicte mocnite de până acum. Şi asupra căruia comentatorii proiectează propriile ficţiuni, confirmând zicala că frumuseţea e în ochiul care priveşte şi înclinaţia general-umană de a pune ordine în haos construind naraţiuni cu personaje.
Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei evz.ro