Vladimir Voronin: „Anii ’90 constituie un simbol al nenorocirii”

ianuarie 23rd, 2009

Reproducem în continuare interviul acordat de președintele Republicii Moldova, Vladimir Voronin, acordat agenției de știri Moldpres.

Moldpres: Data alegerilor va fi în curînd anunţată. Conform tuturor sondajelor, încrederea faţă de PCRM rămîne a fi cea mai înaltă. Dar, fiţi de acord, Partidului Comuniştilor, care se află la putere iată deja de opt ani, care răspunde în Moldova literalmente de toate, nu-i va fi deloc uşor. Se vor găsi persoane care vor opta pur şi simplu pentru schimbare. Şi această lozincă simplă, fie şi abstractă, cu siguranţă poate întruni un număr apreciabil de adepţi. Partidul Comuniştilor este un partid al stabilităţii sau, totuşi, un partid al renovării, un partid al schimbărilor?

Vladimir Voronin: Sînt schimbări şi schimbări… Amintiţi-vă de începutul anilor 90. Cîtă euforie a fost. Cît entuziasm… Cîtă credinţă în propriile forţe şi în posibilitatea de a orienta societatea pe o cale de dezvoltare mai umană!.. Dar în luni numărate am ajuns la un rezultat diametral opus. În prezent anii 90 constituie un simbol al nenorocirii, distrugerii generale, al şanselor neinspirat ratate şi al posibilităţilor irosite în zadar. Fără a mai vorbi deja de acele numeroase conflicte sîngeroase, care pînă astăzi sfîşie unele zone ale Europei de Est şi ale spaţiului postsovietic. Ţara noastră este cea mai vie ilustrare în acest sens.

O schimbare este, în primul rînd, o sarcină făuritoare şi nu distructivă. Pentru adevărate schimbări sistemice este necesară o pregătire minuţioasă. Trebuie să dispui de resurse, posibilităţi, scenarii, idei, oameni pregătiţi, la urma urmelor. Însă principalul, e necesar să ai stabilitate – economică, politică, socială, şi în nici un caz să nu o sacrifici în numele unor planuri de moment. Anume acest lucru a fost însuşit de către partidul nostru din experienţa anilor 90.

Voi da un exemplu. În anul 2001, îndată după alegeri, un grup de analişti de ai noştri, care pe atunci erau încă foarte tineri, au înaintat un proiect de program guvernamental „Cotitura radicală în economia moldovenească”. Era un program bun. Noi, însă, l-am respins. De ce? De aceea că nu se pot face reparaţii în timpul incendiului. A realiza un asemenea program în anul 2001 echivala cu a obliga un bolnav, aflat la reanimare, să facă cros. Societatea şi economia noastră se aflau atunci într-o situaţie deplorabilă, fără ieşire. Mai întîi trebuia să dovedim oamenilor că putem gestiona cele mai elementare lucruri. Să demonstrăm, de exemplu, că în ţară în genere există autorităţi, că deputaţii, miniştrii, preşedintele nu luptă de dimineaţă pînă seara unul contra altuia, ci se gîndesc la problemele oamenilor simpli, le soluţionează. Era necesar să te ocupi de probleme foarte prozaice – să le explici oamenilor de afaceri că impozitele trebuiesc achitate, să-i înveţi pe funcţionarii de stat disciplina organizaţională şi responsabilitatea. În lucrările de secretariat de stat în genere lipsea rubrica „control asupra realizării”. Vă puteţi îmagina?

Trebuia, simplu vorbind, să facem tot de ce eram în stare pentru ca oamenii să simtă că viaţa devine previzibilă, că ea poate fi planificată măcar pentru un an înainte. Previzibilitatea şi dezvoltarea stabilă a fost principala noastră reformă, principala schimbare în Moldova. Am considerat atunci că această categorie economică are o importanţă mai mare decît orice idee ingenioasă privind căile de depăşire a crizei. Şi noi am realizat această schimbare. Oamenii s-au obişnuit cu faptul că pensiile sînt asigurate cu regularitate, iar salariul creşte, că bandiţii nu se plimbă nestingherit pe străzi, ci se află acolo unde li se cuvine să fie. Energia electrică nu este deconectată, iar agentul termic este livrat în case, gazele sosesc la sate, iar suprafeţele livezilor şi viilor cresc. Ba mai mult, oamenii s-au obişnuit cu faptul că puterea îşi îndeplineşte toate angajamentele. Şi, desigur, oamenii, societatea în ansamblu, au început din acel moment să pună în faţa noastră probleme mai serioase pe ordinea de zi, nu doar probleme de supravieţuire zilnică.

Î.: Şi cum aţi reacţionat la aceste noi provocări ?

R.: Interesant e că, dacă am reciti acel proiect neanunţat „Cotitura radicală”, ne-am convinge că l-am îndeplinit. La jumătate de an după venirea noastră la putere am început debirocratizarea economiei. În noiembrie 2002 am proclamat strategia integrării europene. Au urmat reformele sănătăţii, a întregii sfere sociale, reforma ştiinţei, iar apoi amnistia fiscală, anularea impozitului pe venit, comerţul asimetric cu UE, reforma învăţămîntului. Iar ultimele reforme – modernizarea cadrului nostru legal conform tiparelor europene au, în general, un caracter sistemic. Ele au recroit imaginea Moldovei. Ne-am apropiat nemijlocit de un nou acord cu UE, de noi deschideri către libertăţile paneuropene. Aceasta nu se putea întîmpla într-un an-doi.

Vorbesc despre aceste lucruri, pentru că cei care vociferează despre schimbări în general, nu sînt apţi, de regulă, pentru schimbări. Aceştia sînt mai curînd cei mai adevăraţi conservatori, oameni ai trecutului, oameni fără viitor. Schimbările lor înseamnă mai în toate cazurile idei sustrase, fragmentare, străine. „Hai să facem cum a fost pînă în anul 40!”, „hai să facem aşa cum a fost pe vremea lui Papură Vodă!”, „hai să facem ca la vecini!”, „dar şi mai bine – haideţi în genere să anulăm statalitatea moldovenească, că doar de pe urma ei avem problemele cele mari!” – anume aşa gîndeau şi gîndesc „promotorii schimbărilor” şi nu-şi ascund cîtuşi de puţin gîndurile. Cine i-a împiedicat, fie şi în scopuri populiste, să reducă impozitele? Cine i-a împiedicat să urmeze calea integrării europene? Cine i-a împiedicat să majoreze salariile? Nimeni! Despre care schimbări vorbesc ei? Iese că au în vedere asemenea schimbări care ne vor arunca în trecut, în anii 90.

Aşa s-a întîmplat că în Moldova există un singur partid al schimbărilor – PCRM. Şi vă asigur că renovarea Moldovei este un proiect pe care noi îl abordăm foarte serios şi-l vom realiza cu toată responsabilitatea.

Î: Ce aveţi în vedere, cînd spuneţi să ne pregătim pentru renovare? Pentru care anume renovare? Poate că în condiţiile crizei economice globale ar fi mai bine să uităm de această noţiune? Poate că, dimpotrivă, e mai bine să ne situăm pe o poziţie cît se poate de conservativă? Să le spunem oamenilor: nici un fel de schimbări!

R: Eu le-aş spune: nici un fel de schimbări în rău! Însă schimbări de asemenea natură se obţin numai printr-o avansare economică consecventă, activă.

În faţa noastră se află sarcini extrem de importante. Cum să procedăm, de exemplu, cu faptul că sîntem în continuare o ţară cu precădere agrară în plin centrul Europei?! Cum să procedăm cu faptul că centrele noastre raionale sînt deocamdată, să recunoaştem, doar nişte sate mari, cu locuitori care-şi pot realiza potenţialul profesional şi uman în cel mai bun caz în capitală? Cum să procedăm cu faptul că pensia, fie şi achitată regulat, nu permite în continuare oamenilor în etate să se simtă demni şi încrezători? Nivelul şi calitatea vieţii necesită mari schimbări. Repet, schimbări în bine. Eu nu mai vorbesc despre lucruri mai prozaice, care însă evident trebuiesc modernizate, cum ar fi magistralele de transport, infrastructura.

Cineva încearcă să afirme că dacă în jurul Moldovei bîntuie criza, trebuie să renunţăm la asemenea idei. Este o viziune foarte şi foarte redusă asupra economiei! Nu trebuie să încercăm să oprim crizele prin măsuri antisociale, conservative, pentru că vom declanşa confruntare, acte de violenţă şi alte procese de felul celora pe care le observîm în prezent într-un şir de ţări europene. Dimpotrivă, experienţa mondială de rezistenţă în faţa problemelor financiar-economice sistemice tocmai demonstrează că numai investiţiile sociale active, reformele hotărîte ale infrastructurii permit depăşirea crizelor. Experienţa noastră – experienţa PCRM, care a venit în anul 2001 la putere în condiţii critice, de criză denotă la fel că noi sîntem pe calea cea dreaptă. Acţiunile noastre de atunci au fost supuse unei critici dure, în schimb astăzi experienţa noastră se studiază în mod scrupulos. Toţi sînt interesaţi să cunoască în ce mod această ţară mică se opune unor prvocări economice serioase. Pot să Vă răspund: se opune pentru că nici o secundă nu ezită în realizarea sarcinilor de dezvoltare socială. În ţările vecine domină inflaţia, au loc disponibilizări în masă, se închid bănci, iar la noi creşte salariul şi se reduc preţurile la pîine.

Astăzi sîntem siguri de capacităţile şi posibilităţile noastre de a deschide o nouă pagină în istoria Moldovei. Cu adevărat ne-am pregătit la modul serios de acest pas. În prezent dispunem de capacităţi competitive cu adevărat unice. În anul 2001 nu aveam astfel de avantaje.

Primul lucru, pe care aş vrea să-l remarc este potenţialul nostru de cadre, bine pregătite profesional. Nu ne-a fost teamă să atragem în activitatea de conducere un mare număr de oameni tineri, ambiţioşi, cu perspectivă. Ei nu sînt, pur şi simplu, nişte tehnocraţi fără neam şi fără ţară, ci oameni care după un an-doi de activitate s-au dovedit a fi uniţi de valori comune, experienţă de soluţionare a celor mai grave probleme social-economice. Să recapitulăm: anul 2001 – anul cu cele mai grele datorii externe, 2002 – criza politică sistemică, 2006 – embargo, 2007 – secetă totală, 2008 – inundaţii, începutul anului curent – probleme în asigurarea cu gaze. În fiecare an nou ni se promitea o nouă prăbuşire. Nu s-a împlinit însă nici o previziune rea. De aceea că şi-au asumat responsabilitatea şi au acţionat nu doi-trei oameni, ci un întreg colectiv bine organizat, tovarăşi de idei. Şi dacă în prezent există undeva o echipă eficientă anti-criză, care activează concomitent pe plan economic, social, politic, ea există anume la noi, în Moldova.

Doi. Ştim foarte bine ce avem de făcut. Totodată, astăzi această cunoaştere corespunde pe deplin cu ideologia noastră de partid. Dacă doriţi, ea reiese din aceasta. Nu există nici un fel de contradicţii. Nu există contradicţii între programele, strategiile, concepţiile noastre generale de stat şi programul nostru de partid, între ideologia noastră, edificată în baza respectării principiilor echităţii sociale şi acele reforme de tip nou pe care noi le promovăm.

Trei. Una dintre resursele noastre cele mai importante este încrederea societăţii. Două mandate la putere şi păstrarea autorităţii noastre politice constituie o mare cucerire pentru partidul nostru. Anume pe această bază pot fi realizate sarcinile de renovare a ţării chiar şi în cele mai dificile condiţii. Pentru mine este important că această încredere este împărtăşită astăzi într-o măsură foarte mare de către tînăra generaţie a ţării. A cuceri respectul tineretului nu e un lucru simplu, dar cînd beneficiezi de un asemena respect, poţi privi cu încredere în viitor.

http://www.moldpres.md/default.asp?Lang=ro&ID=102623

Studenții români din Washington aniversează 150 de ani de la Unire

ianuarie 23rd, 2009

Criticata de unii, imbratisata de altii, vestita “Ora Vesela” organizata lunar de Asociatia Studentilor Romani “ASTROM” din zona Washington DC, va aniversa la data de 28 Ianuarie, cei 150 de ani de la Unirea Principatelor Romane! Ei sunt printre putinii din zona Washington-ului care si-au adus aminte de acest atit de important eveniment din istoria Romaniei! O mina de tineri romani, hotariti sa nu uite de unde au plecat, ba mai mult, hotariti sa le aduca aminte de patria strabuna si istoria bogata si celor care au adormit pe o ureche!

Si nu s-au oprit numai la aducerea aminte! Acestia vor pune la dispozitie materiale informative despre comemorare, menite sa dea nastere la discutii si dezbateri nu numai printre participantii romani, dar si printre invitatii de alte nationalitati! O seara care se doreste a fi petrecuta intr-un mod relaxant, cu un sentiment de fratie si bucurie pentru evenimentul sarbatorit.

Bilanţul “războiului gazelor”

ianuarie 23rd, 2009

Acordul semnat de prim-ministrul rus, Vladimir Putin şi cel ucrainean, Iulia Timoşenko, pe data de 19 ianuarie curent, a pus capăt crizei gazelor. Deocamdată secretariatul preşedinţiei ucrainene apreciază acest document drept un act de prejudiciere a intereselor Ucrainei, preţul la gazele ruseşti importate din Rusia circumscris în acest acord decenal (2009-2019) fiind inacceptabil şi reprezentând o abatere serioasă de la obiectivele stabilite de Victor Iuşcenko (în special, în ce priveşte ridicarea treptată şi concomitentă a preţului la gazele ruseşti furnizate de Rusia şi cel prevăzut pentru tranzitare, după cum stipula Memorandumul din octombrie 2008, parafat de Moscova şi Kiev). În timp ce europenii exprimă reticenţă maximală vizavi de semnarea şi implementarea acestui acord bilateral. Astfel, Preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barosso, a tratat cu reţinere înţelegerea atinsă de partea ucraineană şi cea rusă, exprimându-şi regretul că acest lucru nu a fost realizat mai devreme. De asemenea, la Bruxelles în faţa jurnaliştilor, oficialul european a lansat critici dure la adresa Moscovei şi Kievului, menţionând că nu a observat asemenea “manieră de purtare a negocierilor” nici atunci când participa activ la procesele de negocieri în Africa (www.echo.msk.ru, 20.01.09). În altă ordine de idei, preşedintele Comisiei Europene a subliniat faptul că criza gazelor a reprezentat o lecţie şi o decepţie pentru UE privind credibilitatea Ucrainei în calitate de stat transportator şi a Rusiei – de furnizor. Obiecţiile categorice ale şefului comisiei europene developate recent s-au referit în mare parte asupra necesităţii “diversificării multidimensionale” a ţărilor furnizoare, rutelor de tranzit şi a resurselor energetice utilizate de Uniunea Europeană (acest fapt remarcă atitudinea reală cristalizată în cadrul UE privitor la partea vinovată cel mai mult de escaladarea crizei gazelor, care conform opiniilor formulate de Jose Manuel Barosso se înclină mai mult spre Rusia decât Ucraina – „ţări funizoare” vs. “rute de transportare”). Dispoziţia generală prezentă la Bruxelles şi în celelalte capitale este de natură mai negativistă faţă de Rusia, decât în perioada Războiului din Osetia de Sud. În primul rând, din cauza faptului că criza gazelor a afectat în măsură mult mai mare interesele unui grup numeros de membri ai UE (pierderi considerabile pentru economiile europene, precum şi repercusiunile socio-umanitare pe care le-a generat sistarea completă sau parţială a livrărilor de gaze din Rusia via Ucraina). Drept dovadă pot servi declaraţiile oficialilor europeni chiar după sfârşirea “războiului gazelor”, care pe de o parte constată existenţa probelor care demonstrează nevinovăţia Ucrainei de presupusa sustragere a gazelor ruseşti destinate consumatorilor ucraineni (Andris Piebalgs, comisarul european pentru afaceri în domeniul energeticii, Kiev, www.unian.ua, 20.01.09), iar pe de altă parte notează erodarea încrederii faţă Rusia incapabilă să garanteze furnizarea gazului rusesc către UE şi Ucraina inaptă să asigure transportarea lor (Jose Manuel Barosso, preşedintele comisiei europene, Bruxelles, www.unian.ua, 20.01.09).
În pofida faptului că, Victor Iuşcenko a criticat rezultatele acordului semnat de Timoşenko cu partea rusă, pe motivul convenirii asupra unui preţ de bază de 450$ ce ar putea fi extins pe o perioadă de 10 ani, omiterii majorării simultane a preţurilor la gaze şi cel pentru tranzitare. Totodată, preşedintele ucrainean a atras atenţia asupra preţului de 380$ obţinut în urma reducerii de 20% din 450$, în condiţiile când preţul pentru Germania constituie 280$ pentru o mie de metri cubi. De asemenea, şeful statului a pus la îndoială raţionalitatea acceptării menţinerii costului pentru tranzitare similar anului 2008 (1,7$) în 2009, ceea ce în realitate ar însemna achitarea unei sume de 450$ fără nicio reducere. Cu toate acestea, liderul ucrainean a decis să nu intervină în vederea revizuirii acestei chestiuni. Aceasta se datorează inclusiv factorului european. Astfel, la începutul zilei de 20 ianuarie curent, la iniţiativa părţii europene, a avut loc o convorbire telefonică în cadrul căreia, Jose Manuel Barosso, a salutat rezultatele atinse de Victor Iuşcenko la negocierea asupra livrărilor de gaze ruseşti şi a tranzitului, cu partea rusă. De asemenea, sunt ilustrative semnalele pozitive emise de comisarul european, Adris Piebalgs, privitor la lipsa de dovezi care ar demonstra vreo culpă a Ucrainei în acest conflict, dar şi în privinţa faptului că disputa ruso-ucraineană nu va marca relaţiile dintre UE şi Ucraina, precum şi cooperarea dintre acestea în cadrul Parteneriatului Estic. Sub acest impact, în pofida pretenţiilor existente faţă de acord, Victor Iuşcenko nu a putut să militeze în vederea denunţării lui. De fapt, preşedintele ucrainean încearcă să folosească circumstanţele date pentru a colecta anumite dividende politice, mai ales în contextul “triumfului” obţinut de principalul său rival, Iulia Timoşenko, la Moscova. În cadrul conferinţei de presă comune (20.01.09, www.unian.ua), în prezenţa preşedintelui belorus, Alexandr Lukaşenko, preşedintele ucrainean a reiterat faptul că criza a fost generată de Rusia, cu scopul de a discredita Ucraina şi că din acest “război” UE, Ucraina, Rusia au ieşit „jucători mari”, exprimându-şi convingerea că această criză va forţa atât Ucraina, cât şi UE să se ataşeze mai serios faţă de înţelegerea în sfera gazelor cu Rusia.
În realitate, nici-una din ţările europene implicate în conflict nu va mai avea aceeaşi atitudine faţă de Rusia, cât priveşte Ucraina – apar tot mai multe dovezi care demonstrează gradul practic redus de vinovăţie în producerea crizei (chiar şi autorităţile ruse au declarat că nu vor ataca în instanţă partea ucraineană, indiferent de faptul că anterior aducea acuzaţii grele la adresa Kievului, ceea ce denotă faptul că Moscova sau nu are probe suficiente în acest sens sau nu doreşte să dea startul unei reacţii în lanţ care ar putea afecta în primul rând compania rusă “Gazprom”). Cu toate acestea, în acest război au fost atât perdanţi, cât şi câştigători. Printre cei mai importanţi învingători pot fi numiţi:
• I. Timoşenko este principalul câştigător, primind posibilitatea de a folosi această dispută pentru a obţine capital electoral semnificativ în ajunul electoralelor.
• Belarus şi Turcia au avut şi ele de câştigat de pe urma acestei crize. Belarusul a obţinut noi pârghii pentru a promova eficient proiecte energetice care implică teritoriul său (EMAL-EUROPA 2), dar şi s-a repoziţionat în raport cu UE, care va tinde să influenţeze mai activ vecinătatea estică pentru a evita posibile eventuale crize. Turcia a primit posibilitatea de a-şi sublinia semnificaţia drept traseu de tranzitare pentru Europa, făcând lobby pentru cauza sa europeană. Atenţia europenilor faţă de Ankara ar putea creşte şi din motivul că Turcia va figura în calitate de partener central în realizarea proiectelor energetice de furnizare alternativă a hidrocarburilor din regiunea Caspică (NABUCCO, Gazoductul Sudic etc.).
• Norvegia, Algeria etc. au avut de câştigat în această perioadă drept urmare a redirecţionării cererii pentru gaze în Europa.
• Victor Iuşcenko a primit careva dividende la finalul acestei crize, demonstrându-şi statutul de factor de decizie semnificativ şi eficient în faţa Bruxellului. Din punctul de vedere al tehnologiilor politice, Iuşcenko şi-a statornicit şi probabil chiar ridicat gradul de susţinere în rândul alegătorilor pro-occidentali din Ucraina, spre deosebire de Timoşenko, care este asociată tot mai mult cu “omul Rusiei”.
• RM şi conducerea comunistă, de asemenea, au tras foloase de pe urma acestei crize, fortificându-şi influenţa asupra electoratului moldovean înainte de alegeri, dat fiind faptul că a demonstrat capacitatea de a ţine sub control situaţia în perioada ce criză, dar şi loialitate faţă de Rusia. Totodată, după această criză Chişinăul va primi un atu major în negocierile cu UE privind semnarea unui nou Acord bilateral, dar şi în contextul dimensiunii estice a Politicii Europene de Vecinătate (utilizând criza gazelor drept “sperietoare”).
• În linii generale, UE a avut de asemenea de câştigat, concentrându-şi atenţia şi eforturile necesare pentru revizuirea şi consolidarea securităţii energetice europene, abordând serios problema diversificării surselor de furnizare a gazelor, rutelor de tranzitare etc. În acelaşi timp, inerţia dată ar putea fi susţinută activ de SUA, care pe parcursul războiului gazului a făcut o serie de demersuri către Bruxelles vizavi de imperativul energetic.

Numărul celor care au pierdut în această criză este mai mic, dar la fel de semnificativ:
• Rusia poate fi considerat cel mai mare perdant. Acest lucru l-a recunoscut şi renumitul Zbigniew Bzerzinski recent. Astfel, pe lângă costul financiar substanţial nejustificat pe care l-a avut Rusia în această criză, aceasta şi-a deteriorat definitiv imaginea în rândul statelor europene, mai ales după conflictul militar din Georgia, ceea ce îi va crea dificultăţi în promovarea şi realizarea proiectelor energetice Nord Stream şi South Stream. De asemenea, Moscova nu şi-a atins obiectivul de a discredita Ucraina, căci europenii au recunoscut deja că aceasta nu este vinovată de declanşarea crizei, iar oficialii NATO au confirmat faptul că demersul euro-atlantic ucrainean rămâne valabil în continuare.
• Ucraina a avut de asemenea de pierdut, deoarece a fost impusă în final, prin intermediul I. Timoşenko, să achite preţuri mari pentru gazele ruseşti, ceea ce va diminua creşterea economică ulterioară a Ucrainei. Acest război a fost desfăşurat paralel cu unul informaţional, în care Kievul a pierdut foarte mult în ceea ce priveşte percepţia şi sprijinul europenilor faţă de cauza europeană şi euroatlantică a Ucrainei.
• Statele europene consumatoare de gaze ruseşti au suferit cel mai mult de pe urma acestei dispute atât în termeni economic, cât şi politici şi sociali (frustrarea populaţiei faţă de guvernele Bulgariei, Lituaniei etc.).

Să lichidăm naibii moştenirea!

ianuarie 22nd, 2009

Începând din noiembrie, dl Sorin Ilieşiu s-a adresat în repetate rânduri dlor Tăriceanu şi Boc, premieri succesivi, cerându-le, după modelul declarării zilei de 9 Octombrie ca „Ziua comemorării Holocaustului“, să fixeze data de 21 Decembrie drept „Ziua comemorării victimelor comunismului în România“ şi pe cea de 23 August ca „Ziua comemorării victimelor nazismului şi comunismului“.

Până la ora scrierii acestui articol, dl Ilieşiu n-a primit vreun răspuns. Probabil, dl Tăriceanu a fost ocupat cu campania electorală şi cu încheierea conturilor guvernării, iar dl Boc stă cu criza deasupra capului şi nu are vreme de reparaţii simbolice. Deşi, dacă mă uit că l-a trimis pe preşedinte să conducă recenta şedinţă de guvern şi apoi pe Valea Prahovei la întâlnirea cu parlamentarii PDL, parcă nu mi se pare chiar aşa ocupat!

Dar să las glumele. Ceea ce cere dl Ilieşiu este serios şi important.

Chiar dacă domnia sa ar fi cerut aceste lucruri în nume propriu, tot ar fi meritat un răspuns. Dar o face în numele a aproape 300 de personalităţi importante ale României de azi, a peste 40 de organizaţii civice şi sindicale şi a mai bine de un milion de sindicalişti. Faptul că ultimii doi premieri ai României tratează această chestiune cu indiferenţă nu e doar lipsit de politeţe, ci de-a dreptul întristător. Ca şi cum nu ar dori să se implice în lichidarea, desigur simbolică, a moştenirii celor două fenomene istorice catastrofice, fascismul şi comunismul, care au făcut atât rău nu doar ţării noastre, ci şi Europei şi lumii întregi, atât prin modul în care au înţeles să guverneze popoarele, cât şi prin războiul dintre ele, la care în cele din urmă au ajuns – pentru că extremismele au pretenţii de exclusivitate.

Pentru cei care întreţin confuzia în presă şi pe forumuri, precizez că 23 August nu este data din 1944, ci aceea cu cinci ani înainte, din 1939, momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, de fapt Hitler-Stalin, deci înţelegerea prin care cele două extremisme politice au amânat confruntarea dintre ele, sacrificând puzderie de popoare din estul Europei, de la ţările baltice la Polonia şi România. De altfel, a fost propusă ca zi internaţională la întâlnirea de la Praga organizată de Vaclav Havel. Iar 21 Decembrie, ziua în care revolta de la Timişoara s-a extins la Bucureşti şi în alte oraşe, cauzând „helicopterizarea“ dictatorului, pare cea mai potrivită pentru a semnala finalul comunismului românesc, pentru a-i comemora victimele şi a-i denunţa ororile.

E de neînţeles de ce cei doi premieri au rămas surzi la acest Apel. Acum exact doi ani şi o lună, preşedintele, într-o atmosferă otrăvită de relicvele vii ale comunismului, a denunţat în Parlament caracterul criminal al comunismului. Un gest simbolic, ce ar fi trebuit urmat de câteva măsuri concrete. Până acum, în afara editării unui manual de istorie a comunismului, foarte bun de altfel, pe care l-am comentat aici, nu ştiu să se mai fi întâmplat ceva. Ceea ce cere Apelul nu costă bani, nu afectează bugetul, nu conduce la pedepsirea cuiva, nu vrea răzbunare. E un gest la fel de simbolic ca şi cel al condamnării comunismului, dar ar alina durerea apropiaţilor victimelor celor două regimuri criminale.

De ce nu vrem să lichidăm, simbolic, moştenirea acestora, nu pricep.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro

Un fost spion KGB cumpără un cotidian londonez pentru o liră sterlină

ianuarie 22nd, 2009

Miliardarul rus Alexander Lebedev urmează să devină acționarul majoritar la cotidianul londonez Evening Standard, ca urmare a achiziționării a trei sferturi dintre acțiuni contra sumei de 1 liră sterlină.

Lebedev este fost spion KGB și și-a făcut averea în sectorul bancar.

Fostul locotenent – colonel KGB în post la Londra a cumpărat cotidianul pe care îl folosea în anii ’80 ca să adune informații solicitate de centrala de la Moscova.

Achizționarea pachetului majoritar la Evening Standard contra sumei de o liră a fost posibilă datorită stării precare a cotidianului de după amiază al capitalei britanice, cauzate de prăbușirea veniturilor din reclamă.

Ziarul are un tiraj zilnic de 280000 de exemplare și pierderi estimate la peste 15 milioane de lire în 2008.

Noul acționar majoritar a declarat că nu urmărește să influențeze politica editorială.

“Suntem mari sprijinitori ai presei libere și independente și admirăm Evening Standard ca o publicație de prestigiu cu tradiția sa de jurnalism de calitate și comentarii”, a declarat Lebedev.

Evening Standard este cunoscut ca un ziar centrist, în care poți găsi opinii din toate colțurile spectrului politic și mai ales expuse pe un ton extrem de civilizat.

Lebedev, a cărui avere este estimată la peste trei miliarde de dolari și-a făcut banii în sectorul bancar, spre deosebire de ceilalți oligarhi ruși, de care are grijă întotdeauna să se delimiteze, care s-au îmbogățit pe seama materiilor prime, mai ales a petrolului și gazelor.

Împreună cu fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov, el a devenit acționar la Novaia Gazeta, publicația în care scria și Anna Politkovskaya, jurnalista extrem de critică la adresa liderului de la Kremlin Vladimir Putin, care a fost asasinată în 2006.

Deși este un KGB-ist atipic, convertit aparent la democrație reală și economie de piață, achiziționarea de către Lebedev a cotidianului Evening Standard nu a fost unanim salutată.

Scriind în cotidianul de orientare conservatoare Daily Telegraph, fostul editor al acestui ziar Sir Peregrine Hawthorne spunea că avem de aface cu un nou exemplu al declinului mândriei britanice.

“Vă imaginați cumva că în Franța ar fi fost posibilă cumpărarea unui Le Figaro sau Le Monde de un multi-milionar rus?”, se întreba venerabilul jurnalist. Se parte însă că realitățile economice sunt mai puternice decât mândria națională.

“California Dreamin” si “Podul de flori” in premiera la New York

ianuarie 22nd, 2009

Filmul lui Cristian Nemescu “California Dreamin’” a ajuns in cele din urma si pe ecranele Statelor Unite! Premiera Americana va avea loc la data de 23 Ianuarie 2009, la IFC Center in New York, unde va ramine sa ruleze timp de 2 saptamini. Premiat in 2007 la Cannes in sectiunea “Un Certain Regard”, filmul tinarului regizor, care si-a pierdut viata intr-un tragic accident de masina inaintea finalizarii lucrarii sale, ii reuneste pe actorii Armand Assante, Jamie Elman si Razvan Vasilescu intr-o poveste despre venirea americanilor in Romania, dupa 53 de ani de asteptari inchipuite si dezamagite.
Dupa cele doua saptamini de premiere, filmul va rula si la Clearview Squire Cinemas in Great Neck, NY, la data de 26 Februarie 2009, unde este asteptat actorul Armand Assante pentru a prezenta filmul publicului American. Centrul cultural “Great Neck” din Long Island, NY este binecunoscut pentru seria de prezentari “Furman Film Series”, un program care reuneste filme independente, filme de arta si in special filme realizate inafara Statelor Unite in anii recenti.

Filmul unui alt regizor roman va fi prezentat in cadrul festivalului de film documentar “Documentary Fortnight” de la Muzeul de Arta Moderna din New York. “Podul de flori” in regia lui Thomas Ciulei a fost selectionat impreuna cu alte 34 de filme documentare de pe intreg cuprinsul globului pentru a participa la acest festival. Regizorul in persoana va vorbi jurnalistilor, criticilor si publicului American la premierea documetarului sau, la data de 13 si 14 Februarie 2009.

Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru

ianuarie 21st, 2009

Până în acest moment, au fost adunate peste 4000 de semnături pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru. Ideea de redenumire a unei străzi a fost lansată de către compozitorul Eugen Doga în cadrul emisiunii “În PROfunzime”. Ulterior, pe forumul UNIMEDIA a fost precizată ideea redenumirii străzii Puşkin în strada Grigore Vieru, deoarece în acest mod “cei doi mari poeţi ar fi alături”. Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru.

Amintim că în seara zilei de luni, 19 ianuarie, emisiunea Lorenei Bogza \”în ProFunzime\” a avut drept subiect central personalitatea lui Grigore Vieru, cel care a părăsit această lume zilele trecute. În cadrul acesteia, cei trei invitaţi, Eugen Doga, Gheorghe Urschi şi Ion Hadârcă au vorbit cu lacrimi despre marele poet basarabean, îndemnând oamenii să-l păstreze mereu în suflet, să-l citească şi să-i urmeze valorile pe care acesta le-a promovat de-a lungul întregii vieţi – cele ale identităţii româneşti.

Printre amintirile depănate în cadrul emisiunii, invitaţii au lansat ideea redenumirii unei străzi din centrul Chişinăului în cinstea poetului Grigore Vieru. \”Marele Vieru merită ca o stradă din centrul Chişinăului să-i poarte numele. La fel trebuieşte să se întâmple şi cu satul lui natal, să fie numit – Grigore Vieru\” a menţionat compozitorul Eugen Doga.

Semnează şi TU pentru redenumirea străzii Puşkin în strada Grigore Vieru.

http://www.petitiononline.com/grvieru/petition.html

Moldova nu are nevoie de avocat în relația cu UE – Andrei Stratan

ianuarie 21st, 2009
Andrei Stratan (stânga) l-a primit pe omologul său Cristian Diaconescu (foto Agerpres)Andrei Stratan (stânga) l-a primit pe omologul său Cristian Diaconescu (foto Agerpres)

Ministrul de externe al Republicii Moldova, Andrei Stratan, a făcut o declarație aparent contradictorie după întâlnirea sa de la Chișinău cu omologul său din România, Cristian Diaconescu.

„Din câte cunosc nu am comis nicio abatere în ultimul timp ca să solicităm serviciile de avocat pentru a avea un dialog constructiv cu autorităţile de la Bruxelles”, a declarat Andrei Stratan, adăugând că profită “de vizita dlui Diaconescu la Chişinău pentru a solicita şi în continuare sprijinul României pentru aprofundarea relaţiilor economice ale Republicii Moldova cu Uniunea Europeană”, relatează UNIMEDIA.MD.

Ministerul Afacerilor Externe de la București a emis următorul comunicat:

Ministrul afacerilor externe Cristian Diaconescu a efectuat astăzi o vizită oficială la Chişinău, la invitaţia omologului său, în cadrul căreia a fost primit de preşedintele Republicii Moldova Vladimir Voronin şi a avut convorbiri cu ministrul moldovean de externe, Andrei Stratan.

La finalul convorbirilor, cei doi şefi ai diplomaţiilor au dat asigurări că relaţiile dintre cele două ţări urmează coordonate pragmatice, pe un model european.

Ministrul Cristian Diaconescu a reiterat sprijinul ferm al României pentru parcursul european al Republicii Moldova. „Scopul acestei vizite a fost acela de a avea un prim contact, după preluarea mandatului. Credem că atât din discuţiile pe care le-am avut cu domnul ministru Andrei Stratan, cât şi în contextul întâlnirii cu domnul preşedinte Vladimir Voronin, s-au degajat două premise deosebit de importante, în ceea ce priveşte perspectivele relaţiilor bilaterale. În primul rând, atât România cât şi Republica Moldova doresc, în continuare, să dezvolte o relaţie pragmatică, în spirit european şi credem că e un obiectiv strategic comun ca România şi Republica Moldova să dea substanţă în sens european acestei cooperări. În al doilea rând, ţările noatre doresc să aplice un model european în ceea ce priveşte relaţiile lor bilaterale. Vreau să spun foarte clar că Republica Moldova este parte a Europei de Sud-Est şi cred că regândirea, din punctul de vedere al UE, a relaţiilor cu Republica Moldova trebuie să se facă pe planul dimensiunii bilaterale. Deci România va sprijini în continuare aspiraţiile de integrare europeană ale Republicii Moldova”, a declarat ministrul Diaconescu.

El a subliniat că, prin demersurile pe care le va face la Bruxelles şi prin sprijinul concret, România va încerca să explice partenerilor europeni faptul că Republica Moldova este un stat avansat din punctul de vedere al standardelor şi normelor pe care Uniunea Europeană le are la baza constituirii sale. „Un statut special şi o încurajare în cea ce priveşte dialogul european reprezintă după părerea noastră o necesitate în acest moment şi vom susţine ferm această abordare”, a precizat ministrul.

Şeful diplomaţiei române a mai spus că în problema transnistreană România, ca stat membru al Uniunii Europene, susţine formatul de negociere 5+2 şi o implicare activă a UE.

„Am convenit că sprijinirea şi seriozitatea României faţă de Republica Moldova în această problemă sensibilă, reprezintă o prioritate şi cadrul UE poate face mai adecvată o astfel de atitudine. Dar asta nu înseamnă că România şi-a pierdut interesul sau că îşi diminuează implicarea, dar este o implicare împreună cu partenerii europeni, acceptată, salutată şi aşteptată, chiar, de colegii noştri de la Chişinău”, a declarat ministrul de externe Cristian Diaconescu.

Alte subiecte abordate în discuţia dintre cei doi miniştri de externe au vizat cooperarea transfrontalieră, derularea de proiecte legate de securitatea energetică, de protecţia mediului, de întărirea malurilor Prutului. „Sunt probleme care privesc direct cetăţenii din cele două ţări, dincolo de discursul politic general, dar care trebuie să fie sprijinit inclusiv la nivel politic şi guvernamental de cele două ţări”, a subliniat ministrul Diaconescu.

„Vă asigur că fiecare dintre state îşi cunoaşte foarte bine interesele, dar în orice caz, nimeni nu este în acest moment dispus să înregistreze un blocaj, pe un aspect sau altul, pe o anume conotaţie dintr-un document sau altul, pentru că avem foarte multe proiecte de natură economică şi geo-strategică pe care vrem să le punem în aplicare. Cred că şi de partea moldoveană există toată disponibilitatea pentru a scoate din discuţie chestiunile care s-ar putea, pentru un interval de timp, să ne împiedice în dezvoltarea acestor proiecte strategice”, a spus ministrul Cristian Diaconescu.

Ministrul român de externe a mai arătat că în acest moment suntem în situaţia de a putea evalua şi dinamiza dialogul pe toate planurile inclusiv în ceea ce priveşte cadrul juridic bilateral între cele două state.

„Delegaţiile noastre, echipele de negociatori vor primi semnalul necesar, în senul de a analiza cât se poate de atent stadiul în care s-a ajuns pe aceste negocieri, care sunt oportunităţile pentru finalizarea cât mai rapidă a discuţiilor pe toate pachetele de negociere. Cred că, într-un spirit de bună credinţă, în intenţia de a servi interesul naţional al ambelor state şi într-un spirit de cooperare aşa cum cel puţin a rezultat din dialogul din această dimineaţă, vom găsi soluţii în legătură cu probleme care încă sunt în discuţie”, a subliniat el.

La rândul său, Ministerul Afacerilor Externe și Integrării Europene al Republicii Moldova a emis următorul comunicat după întrevederea celor doi miniștri:

Astăzi, 22 ianuarie 2009, a sosit în vizită de lucru la Chişinău dl Cristian Diaconescu, Ministrul Afacerilor Externe al României. Vizita a început cu o întrevedere tete-a-tete a oaspetelui cu dl Andrei Stratan, Viceprim-ministru, Ministrul Afacerilor Externe şi Integrării Europene, după care întîlnirea a continuat în format extins cu participarea membrilor delegaţiilor oficiale.

Salutând prezenţa omologului său român la Chişinău, Ministrul s-a referit la evoluţiile cooperării bilaterale în diverse domenii şi a opinat că Republica Moldova şi România trebuie să aprofundeze acest dialog pentru succesele comune ale celor două state. A fost accentuată cooperarea pe dimensiunea europeană, care oferă posibilităţi vaste în implementarea unor proiecte importante pentru ambele state. În acest context, a fost exprimată doleanţa de a lansa noi proiecte de cooperare transfrontalieră, dar, totodată, şi de a le finaliza pe cele începute anterior, inaugurarea punctului de trecere a frontierei Lipcani-Rădăuţi fiind doar unul dintre ele. La compartimentul integrare europeană, Andrei Stratan a făcut o trecere în revistă a evoluţiilor recente ale relaţiilor ţării noastre cu UE şi a expus viziunea părţii moldoveneşti privind natura viitorului cadru al cooperării RM—UE. „În opinia noastră, nu există nici un impediment serios pentru consolidarea relaţiilor şi apropierea între Republica Moldova şi România”,- a subliniat şeful diplomaţiei moldoveneşti. Cu titlu special, el a menţionat succesele înregistrate în domeniul cooperării comercial-economice, remarcînd că acestea sunt ca un barometru care indică asupra prezentului sigur şi al perspectivelor relaţiilor moldo-române.

Dl Cristian Diaconescu a ţinut să remarce că aceasta este prima vizită a sa peste hotare în calitate de proaspăt Ministru de Externe după formarea noului Guvern român, ceea ce vorbeşte despre locul pe care îl ocupă Republica Moldova în politica externă a României. Ministrul a constatat cu satisfacţie consistenţa cooperării bilaterale în diverse domenii, oprindu-se mai detaliat la procesul de integrare europeană a ţării noastre şi la sprijinul pe care România ar putea să-l acorde în această direcţie. În opinia sa, Republica Moldova este cel mai avansat stat din regiune printre aspiranţii la spaţiul comunitar şi partea română se pronunţă univoc pentru un asemenea statut al relaţiilor Moldovei cu UE care să corespundă pe deplin acestei realităţi. În acelaşi context tematic, dl Cristian Diaconescu a ţinut să felicite partea moldovenească „pentru prestaţia exemplară şi politica înţeleaptă” cu care Republica Moldova a exercitat preşedinţia în exerciţiu la cele cinci aranjamente regionale, subliniind că aceasta constituie o experienţă foarte preţioasă în procesul de integrare europeană.

Interlocutorii au abordat şi problema consolidării cadrului juridic al relaţiilor bilaterale subliniind gradul avansat în elaborarea documentelor definitorii. Cu referire la elementele care urmează a fi convenite, părţile şi-au exprimat determinarea de a găsi soluţii care să ţină cont de interesele fiecărui stat.

Tot astăzi, la Ministerul Afacerilor Externe şi Integrării Europene a avut loc o conferinţă de presă, în cadrul căreia Miniştrii Cristian Diaconescu şi Andrei Stratan au răspuns la întrebările jurnaliştilor.

INVITAŢIE LA SIMPOZIONUL „ANDREI ŞAGUNA – UN ÎNTEMEIETOR”

ianuarie 21st, 2009

Consiliul Judeţean Suceava, Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” şi Universitatea „Ştefan cel Mare” din Suceava organizează vineri, 23 ianuarie, simpozionul „Andrei Şaguna – Un întemeietor”.
Prof.univ.dr. Vasile Demciuc va vorbi despre destinul de excepţie al lui Andrei Şaguna, de la a cărui naştere s-au împlinit 200 de ani în 2008, iar de la înscăunarea sa ca Mitropolit al Ardealului se împlinesc anul acesta 145 de ani.

În calitatea sa de Mitropolit ortodox (1864-1873), Andrei Şaguna – membru de onoare al Academiei Române -, a luptat pentru drepturile creştinilor ortodocşi, pentru dezvoltarea învăţământului în limba română, laic şi religios, fiind şi fondatorul Gimnaziului românesc de la Braşov şi al câtorva sute de şcoli destinate românilor din mediile rural şi urban, multe dintre aceste medii fiind defavorizate economic şi politic.

Scriitoarea Angela Furtună, coordonatoarea acestui proiect, va modera discuţiile specialiştilor şi invitaţilor, ale reprezentanţilor corpului didactic şi media, ale celor din partea autorităţilor şi oamenilor de cultură, privind subiectul fundamental şi nevoia de soluţii privind „Învăţământului românesc, între tradiţie şi modernitate”.

Într-o lume românească traversată de puternice transformări şi de crize axiologice, discuţiile şi construirea de proiecte ce au ca scop îmbunătăţirea învăţământului şi reformarea mesajului său reprezintă o prioritate a societăţii civile şi a mediilor culturale, economice şi politice.

Evenimentul va avea loc la ora 12, în Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei.

Parteneri media: Romania Liberă, ACUM, Monitorul de Suceava, Plus TV, Antena 1, TVR Cultural, Radio Free Europe, RFI, BBC, Oraşul Suceava, Crai Nou, Tu Şi România, Nord Litera, Radio România Actualităţi.

Ostaticul armator grec răscumparat de familie

ianuarie 20th, 2009

P. Panagopoulos armator grec in virsta de 74 de ania fost eliberat de catre rapitor la o ora dupa miezul nopptii.
Un echipaj de politie l-a gasit pe ostatic in ragiunea de vest a peninsulei Atika in raza localitatii Asporpirgos int-run parking de unde a fost transportat la postul de politie si apoi preluat de sotie.

Se comfirma procedura standard folosita de rapitori care o repeta in linii mari de citeva ori pe ani.

De obicei familia este pusa pe drumuri cu o zi inainte, pentru a preda banii, in cazul de fata sotia ostaticului a parcurs aproximativ 600 de kilometrii distanta pina aproape de Salonic pentru ca rapitorii sa fie siguri ca nu este urmarita si abia a doua zi se indica un nou loc in alt judet din provincie care se lasa banii.

Rapitorii au asigurat ingrijire medicala si tratament medicamentos pentru a tine ostatecul in viata si sa nu se deterioreze sanatatea acestuia.

Dupa recuperarea ostaticul a fost trasnportat acasa unde se va odihni si apoi va fi interogat de politie.

Singurl indiciu al politiei este tonul si accentul provincial al rapitorului care a negociat telefonic cu familia si care a indica procedura predarii banilor.

In actiune colaterala politia a detectat in provincie un automobil cu automate rusesti si o pusca cu tragere repetata si o cantitate mare de gloante.
Siguranta populatiei este un factor poliotic care ar putea influienta eventuale alegeri inainte de termen.

America isi sarbatoreste noul presedinte

ianuarie 19th, 2009

Daca in multe tari investitura unui presedinte nu reprezinta decat o permutare politica fara reverberatii in randul populatiei, poporul american traieste a 56-a inaugurare sub un nou triumvirat al democratiei si al progresului in ceea ce priveste convietuirea albilor cu comunitatea de culoare.

Sarbatorirea presedintelui Barack Obama transforma capitala de pe malul Potomacului intr-un eveniment de amploare neintalnita pana in prezent.

Particparea masiva a multor nume din lumea artistica inscrie numele starurilor: Beyonce , Mary J. Blige , Bono , Garth Brooks , Sheryl Crow , Renee Fleming , Josh Groban , Herbie Hancock , Heather Headley , John Legend , Jennifer Nettles , John Mellencamp , Usher Raymond IV , Shakira , Bruce Springsteen , James Taylor , will.i.am , si Stevie Wonder .

Respectul pentru presedinte, pentru investitura acestuia traduce sentimentul patriotic al natiunii si mai ales al oamenilor de rand.

Desfasurarea evenimentelor nu are nimic de a face cu paradele totalitariste impuse de catre administratiile dictaturilor si nu apare ca o manifestare fortata, manipulata. Nimeni nu e fortat sa aplaude sau sa scandeze.

Intr-un cartier marginas al Washington-ului ma regasesc in cetateanul aspirant la o lume mai buna, la redresarea economiei si sunt convins ca acest lucru se va intampla. Drapelul stelelor confederatiei americane ca simbol al unei tari libere si minunate isi flutura faldurile in plin frig de ianuarie, arborand nu o tenta nationalisto – propagandistica, ci bucuria apartenentei la o noua deschidere istorica.

In Romania juramantul presedintelui in societatea anterioara devenea un teatru regizat in cadru de megalomanie politica. Neparticiparea masiva la alegerile recente din tara demonstreaza, din nefericire, continutul amar al scepticismului populatiei si totodata disocierea de nucleul guvernamental.

In drum spre casa un restaurant apartinand liniei Ruby Tuesday imi atrage atentia prin afisarea unui program si a unui meniu special dedicat zilei de inaugurare a presedintelui american. Restaurantul croit in linii simple, in lemn de cires salbatic, cu un bar in mijloc, cu mese si banchete tot din lemn rosiatic te imbie la un cadru de delectare familiala, de bistro unde domneste casual-ul si nu ácele etichetei. Managerul restaurantului, Scott Munneli imi da binete. La intrebarile mele legate de afisul postat si de micile insemne legate de sarbatoarea Capitoliului ma asigura ca prin orarul zilelor de 18-20 ianuarie ac nu face decat sa creeze clientilor din cartier si turistilor o ambianta de neuitat, mentionandu-mi ca nu toata lumea poate fi prezenta la ceremonia prezidentiala din Washington. Aceasta nu-i impiedica sa sarbatoreasca la un pahar de vorbe amicale.

Ofertele speciale constau intr-un meniu simplu si gatit numai din produse proaspete. Mi-a atras atentia fuziunea a elementului hispanic cu cel italian si cel nordamerican in alegerea retetelor. Lista de bauturi se distinge prin cocktailuri desavarsite in pocaluri generoase si marci internationale de bere.

Imi sorb un excelent Long Island Ice Tea si ma las purtat cu gandul la restaurantele de cartier din capitala de pe Dambovita in perioada alegerilor prezidentiale din acest an, despre felul cum vor sarbatori evenimentul, si pe cine.

I don’t go to USA

ianuarie 19th, 2009

Cu mai mult de doua decenii in urma radioul din Mamaia transmitea un cintec german care declara sus si tare intentia turistilor de a nu merge in vacanta in America ci sa stea in munti si sa bea traditionalul schnaps.

Personal nu merg la investitura nu pentru ca nu as avea suma derizorie pentru a cumpara o invitatie ci intrucit nu ma cunoaste nimeni ca sa ma propuna.

Cu aceasta amaraciune ma intreb cit de greu ii intelegem pe americani.

Ce nu inteleg europenii este de ce atitata fast la investirea presedintelui noii Rome cu tot spectru de manifestari, jocuri si distractii tocmai cind prin protile imparatiei a intrat un dusman mai temut decit legendarul Attila si cind foamea si primejdiile au atins pe americanii asediati.

Criza care ameninta America este tocmai la inceput si inca nu a ajuns maximum si nimeni nu stie care vor fi consecintele si tocmai atunci s-a gasit necesar sa se dea cu bani de azvirlita.

Clasa politica a refuzat sa dea bani sefilor companiilor de automobile pe motiv ca acestia o duc prea bine, au salarii mari de lux si le-au cerut umilinta si economie.

In schimb clasa politica americana refuza sa se alinieze la aceste criterii pe care le recomanda altilor.

Lumea astepta un exemplu de cumpatare si economie cu ocazia investiturii.

In multe sate in Europa cheful se face dupa ca s-a terminat munca cimpului si se intra in toamna asa cum in America ziua recunostintei a fost pusa la sfirsitul toamnei pentru a multumi pentru cele ale traiului.

Un presedinte democrat venit la putere cu o platforma populara este pe cale sa fie inghitit de un sistem birocratic si politicianist care il intimpina si il incinta cu onoruri si incearca sa-l metamorfozeze in ceea ce isi doresc.

Primul termen incepe cu surle si trimbite atunci cind ar fi trebuit s ainceapa cu fapte.

Cine va salva visul american ?

1 Milion impotriva birocratiei

ianuarie 19th, 2009

Saptamina asta site-ul LaPensie.com a servit pagina cu numarul 1 Milion.

Pornit si sustinut prin munca voluntara a numai doi entuziasti site-ul a ajutat peste o suta de mii de oameni, pensionari sau rudele lor mai tinere invatate cu utilizarea calculatorului, sa razbata prin hatisul de legi si hotariri, deseori contradictorii, uneori nedrepte, intotdeauna intr-un limbaj confuz, ce sint numite de birocrati \”legislatie\” referitoare la pensiile de stat din Romania.

Site-ul asigura, intr-o maniera simplificata si pe intelesul tuturor, intelegerea unui domeniu parca voit confuz care lasa pensionarii sau viitorii pensionari in imposibilitatea de a fi constienti de actiunile lor intr-o perioada foarte importanta din viata lor si a familiilor lor.

Fara \”fonduri europene\” sau milioane de lei cheltuiti din bugetul tarii site-ul ofera ceea ce orice institutie publica din Romania ar trebui sa asigure cetatenilor ei: un mijloc simplu si eficient de informare. Profesionalismul echipei a fost confirmat de rezultatele pozitive a celor care au folosit datele si sfaturile obtinute prin utilizarea sa in lupta impotriva birocratiei din domeniu.

Pe forumul integrat site-ului puteti comunica cu noi si afla intr-un timp scurt raspunsuri la problemele dumneavoastra precum si experienta altora in incercarea de a-si dobindi drepturile.

De ce o facem? Poate pentru povesti ca aceasta, in care o pensie a crescut de 5 (cinci) ori folosindu-se datele obtinute pe site-ul nostru, primind in plus diferenta de care a fost vaduvit pe 10 (zece) ani:

\”Pensia tatalui meu este 500 RON, aproximativ 0.38 puncte… Am sesizat de 4 ori pana acum Casa de Pensii din Constanta, in legatura cu eroarea aceasta, dar fara rezultat… Mentionez ca tata a lucrat la CFR si a iesit la pensie (normal) in 1989… Ce ma sfatuiti sa fac deoarece Casa de Pensii nu vrea sa recalculeze pensia, iar la ultimele solicitari nici nu s-a mai deranjat sa raspunda.\”

\”Astazi am fost la Casa de Pensii… Si nu o sa va vina sa credeti. Am rezolvat. Am avut cu mine si calculul din programul dumneavoastra. In urma reanalizarii s-a stabilit un punct de pensie de 2.01… Va multumesc pentru program. Mosului meu ii flutura urechile de fericire,… mai mult va primi si banii din urma!\”

Folosind calculatoarele disponibile gratuit pe site puteti afla:
– Data iesirii la pensie la limita de varsta, fara reduceri precum si varsta standard de pensionare, stagiul standard complet de cotizare si stagiul minim de cotizare la acea data;
– Procentele cu care va fi diminuata pensia anticipata partiala;
– Reducerea stagiului complet de cotizare si a varstei de pensionare;
– Punctaj suplimentar pentru gr.I si II de munca;
– Pensia cuvenita.

Oricind la dispozitia dumneavoastra!

Radu Dragan – «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés»

ianuarie 19th, 2009

Radu Dragan
La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés
Connaissance des hommes, Paris, Éditions L’Harmattan, 1999
368 pagini
29 euro

Motto :
« Lévi-Strauss scrie undeva că dualismul este înainte de orice psihologic. Nu ştiu dacă putem rezuma întreaga, enorma complexitate a structurii dualiste la aspectul psihologic. Dar cred că este destul de plauzibil că, pur şi simplu, întreaga noastră funcţionare mentală este condiţionată în mare măsură de imaginea dualistă a lumii care se concretizează sub diferite forme, extrem de complexe, de variate, de la o cultură la alta. Eu mă feresc de apropieri pe care le consider forţate între religia iudaică şi structura dualistă a unui sat Bororo, de exemplu. Nimic nu ne autorizează să facem astfel de comparaţii, chiar dacă luăm în considerare structura dualistă a însăşi raţionalismului omenesc.» Radu Drăgan (din interviul acordat lui Marius Vasileanu).

Editura L’Harmattan a publicat în 1999 în colecţia sa «Connaissance des hommes ANTHROPOLOGIE, ETHNOLOGIE, CIVILISATION», studiul «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» de Radu Drăgan.
Radu Drăgan este un cunoscut arhitect, antropolog, doctor EHESS (École des Hautes Etudes en Sciences Sociales), Paris, autorul unor studii privind hermeneutica spaţiului, dintre care unele au fost publicate atât în România cât mai ales, peste hotare. O prezentare detaliată a personalităţii lui Radu Drăgan se poate găsi în portalul revistei online Asymetria (director Dan Culcer): «Radu Drăgan (născut 9.IX.1955, Bucureşti) este arhitect, antropolog, eseist, poet. A absolvit Institutul de Arhitectură (1982). Publică versuri în revistele „Amfiteatru” şi „Luceafărul” şi debutează editorial cu volumul de versuri Marea transparenţă (1979; Premiul pentru debut al Editurii Albatros). Între 1982 şi 1990, practică arhitectura la Romproiect şi Proiect Bucureşti. După ‘89 este asistent, apoi conferenţiar la Institutul de Arhitectură „Ion Mincu”. În ianuarie 1990, fondează revista „Arhitext”; publică aici, ca şi în „Arhitectura” şi „Revista de istorie şi teorie literară”, eseuri şi critică literară. Arhitect în mai multe agenţii de arhitectură şi decoraţiuni interioare, face un doctorat în antropologie socială şi etnologică la École des Hautes Études en Sciences Sociales din Paris şi altul în ştiinţa religiilor), la École Pratique des Hautes Études, tot la Paris. Colaborează la „Dilema”, „Contrapunct”, „Tribuna”, „Cotidianul” ş.a.
Din 1990 este colaborator permanent la „Jurnalul literar”(Bucureşti), unde publică articole în marginea actualităţii.
O primă culegere de eseuri, « Fiinţa şi spaţiul » (1992), dezvăluie preocuparea predilectă a autorului – hermeneutica spaţiului. « Muntele înflorit. Contribuţie la o hermeneutică a imaginarului » (1998) este o cercetare analitică a spaţiului simbolic în mai multe texte alchimice de la sfârşitul Renaşterii. Fără nici o tendinţă spre tracomanie, patru din cele cinci studii care compun volumul se referă la mitul magului Zalmoxis. Autorul evită, de asemenea, să caute configuraţii spaţiale în spatele structurilor gândirii. «Lumile răsturnate» (2000), traducere în limba română a cărţii «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés», apărută la Paris în 1999, este o analiză comparativă a spaţiului ca reprezentare socială, pe baza cercetărilor autorului în satele vâlcene. SCRIERI: “Marea transparenţă”, Bucureşti, 1979; “Fiinţa şi spaţiul”, Bucureşti, 1992; “Symbols and Language in Sacred Christian Architecture”, traducere Cristina Ilina Sălăjan, Edwin Mellen Press, New York, 1996; «Muntele înflorit. Contribuţii la o hermeneutică a imaginarului», Bucureşti, 1998; «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés», prefaţa de Michel Meslin, Paris, 1999; ed. Românească (Lumile răsturnate), tr. Roxana Pitea, Bucureşti, 2000.»

Volumul «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» este alcătuit din nouă capitole dezvoltate în trei mari părţi: «Spaţiul acestei lumi», «Spaţiul celeilalte lumi» şi «Geneza noţiunii de spaţiu».
Studiul a fost axat pe interpretarea şi valorificarea miturilor existente în zona societăţilor tradiţionale din sud-estul Europei, cu predilecţie din Oltenia şi Ţara Loviştei, de unde autorul, în urma cercetărilor sale, va prezenta în detaliu tradiţiile milenare de la Zamolxis până în zilele noastre.

«Meritul de a fi introdus în ezoterismul occidental pe Zalmoxis îi aparţine în egală măsură lui Pico della Mirandola. Plecând de la Pico, marii hermetişti ai Occidentului renascentist au făcut din Zalmoxis un mare mag alături de Abaris Hiperboreanul, Zarathustra şi Hermes Trismegistos.» va mai preciza Radu Drăgan într-unul dintre interviurile sale.

Organizarea spaţială a societăţilor tradiţionale, modul de percepţie al locuitorilor satului românesc privind “satul de sus” şi “satul de jos”, de “cei de sus” şi “cei de jos”, constituie pentru Radu Drăgan un filon de aur antropologic pe care îl va dezvolta cu profesionalism şi dăruire, în paginile acestui volum ce reprezintă o reflecţie teoretică excelentă a practicii antropologice, aşa cum remarca şi Michel Meslin eminent profesor de istorie comparată a religiilor şi antropologiei religioase de la Sorbona în prefaţa cărţii.

Studiile lui Radu Drăgan pe care le-a expus şi în cadrul catedrei «Istoria curentelor ezoterice în Europa modernă şi contemporană» de la Sorbona privind ezoterismul românesc continuă de-altfel tradiţia marilor săi înaintaşi: Mircea Eliade, Vasile Lovinescu, Mihai Vâlsan ş.a.

«La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» este recomandată deja în bibliografia pentru doctoratul de filozofie din universităţi franceze.

Chiar dacă Radu Drăgan a declarat cu modestie că «Adevărul este că nu sunt un exemplu de urmat. M-am risipit în direcţii aparent puţin convergente – antropologie, istoria religiilor, arhitectură, literatură. Dacă vrei, eu cred că sunt un fel de vestigiu nereuşit al mitului omului universal care nu prea mai are căutare în ziua de astăzi, un fel de relicvă intelectuală a acestui om total care a dispărut şi care în ziua de azi este o rara avis.», a rămas şi va rămâne încă pentru mine nu numai un exemplu în domeniile cărora s-a consacrat cât şi un mare Prieten.

De la miturile cosmogonice la societatea tradiţională românească «La représentation de l’espace de la société traditionnelle. Les mondes renversés» reprezintă un excelent studiu pe care, vă asigur, merită să-l aprofundaţi.

Bilanțul amestecat al lui George W Bush

ianuarie 19th, 2009

George W. Bush, whose eight years in the White House end tomorrow at noon, leaves the presidency a very unpopular man – very much like President Harry Truman when he left office in 1953. As historians carefully examined the larger Truman presidential record over the next few decades, his legacy changed substantially, and to some extent this could be the case with Mr. Bush.

Some diehards have hated Mr. Bush since his first, cliffhanger, election in 2000, thinking somehow he was and is an illegitimate president, even though a variety of independent post-election studies of Florida votes show he beat Al Gore no matter how the count was conducted or interpreted. Today Mr. Bush’s unpopularity stems from the credit crisis and declining economy; the war in Iraq; and the federal government’s performance in handling Hurricane Katrina in September 2005. But just as it was a mistake to judge Mr. Truman’s presidency based solely on the Korean War or the communist takeover in China, it would be wrong to view the Bush presidency solely through the prism of the credit crisis, Katrina or the failure to find weapons of mass destruction in Iraq. The credit crisis had many fathers, from laws and policies passed in Democratic administrations to greed and terrible thinking by financial institutions and individual homebuyers alike. Katrina was an unprecedented disaster that overwhelmed all levels of government. Iraq had actually used WMDs in its war against Iran and subsequently defied repeated U.N. efforts to verify compliance with its promises to get rid of its arsenals. In context, Monday morning quarterbacking in these areas is somewhat unfair.

When al Qaeda struck the United States on Sept. 11, 2001, killing nearly 3,000 people, it appeared certain that terrorists would attack the American homeland again. But that has not happened – thanks at least in part to the Bush administration’s vigilance. In the past seven-plus years, U.S. law-enforcement and intelligence agencies foiled numerous terrorist attempts to strike this country. These included plots to blow up skyscrapers in Chicago and Los Angeles; to bomb the military base at Ft. Dix, N.J.; and to blow up the Brooklyn Bridge. The Treasury Department launched an aggressive campaign to cut off U.S. sources of funding for terrorist groups like Hamas, Hezbollah and al Qaeda.

Last summer Mr. Bush won passage of legislation reauthorizing the Foreign Intelligence Surveillance Act (FISA) after fending off efforts by congressional Democrats to hamstring U.S. intelligence agencies’ ability to monitor terrorists. Mr. Bush thwarted Democratic efforts to force U.S. intelligence agencies to obtain warrants to listen to terrorists’ overseas telephone calls if they were transferred using switches that were located in the United States. Mr. Bush was also successful in winning retroactive liability protection for telecommunications companies that cooperated with Washington’s requests to wiretap terrorist telephone calls after September 11. The apoplectic concern over waterboarding (simulated drowning) techniques authorized by Mr. Bush that the CIA used against suspected terrorists (which the agency ended in 2006) involved a grand total of three – count ‘em, three – cases.

Thanks to Mr. Bush, more than 55 million people today in Afghanistan and Iraq are freed from brutal dictatorships: the Taliban in Afghanistan and Saddam Hussein’s regime in Iraq. In Afghanistan, the Taliban staged a comeback with the help of radical Islamists who re-supplied it from bases in neighboring Pakistan, and in Iraq there was for a time a brutal terrorist insurgency following the fall of Saddam Hussein. After Secretary of Defense Donald Rumsfeld resigned in late 2006 and was replaced by Robert Gates, Mr. Bush made the critical decision that changed the course of the war: bringing in Gen. David Petraeus to head the Multinational Force in Iraq and sending close to 30,000 additional troops there (against intense partisan opposition) as part of a counterinsurgency strategy focused on protecting Iraqi civilians from terrorists. As Mr. Bush leaves office, al Qaeda, the most violent terror group in Iraq, has effectively been defeated. The security situation has improved to such a degree that last month Washington and Baghdad signed an agreement to withdraw all U.S. forces from Iraq by the end of 2011.

Administration officials, in particular former Undersecretary of State John Bolton, pressed relentlessly to force Iran to come clean about its nuclear-weapons programs. But during Mr. Bush’s second term, Mr. Bolton’s tough stance gave way to a much softer policy advanced by Secretary of State Condoleezza Rice: one that involved working with the European Union to try to reform Iran’s behavior by providing it with „peaceful” nuclear technology and other incentives. But Tehran continued to stonewall, and the administration leaves with little to show for its multilateralist second-term approach beyond a number of flaccid Security Council resolutions condemning Iran.

Equally unsurprising, the administration was unsuccessful in its efforts to persuade North Korea to relinquish its nuclear weapons in exchange for a variety of economic and diplomatic concessions, including diplomatic recognition, removal from the U.S. list of terror-supporting states, and financial assistance. But the Bush administration scored a number of critical successes in areas including nonproliferation and missile defense. Mr. Bush signed agreements with the Czech Republic and Poland to build a missile defense system in Europe that would defend against an Iranian ballistic-missile or nuclear-weapons attack and began to deploy missile defense systems in Alaska and California, and aboard U.S. naval vessels in the Pacific, to deter a North Korean attack. The Proliferation Security Initiative (PSI), a voluntary U.S.-led effort involving more than 90 nations, helped uncover the Pakistan-based A.Q. Khan atomic-weapons network, which was providing nuclear equipment and technical expertise to Iran, North Korea and Libya.

Seven new countries entered NATO during the Bush presidency. But Russia’s August invasion of Georgia served as a reminder about Moscow’s willingness to intimidate an independent, democratic nation that had been left essentially defenseless because it had yet to be granted admission to the alliance.

The Middle East proved to be a political roller-coaster for Mr. Bush, as it has with most presidents of the past half-century. In June, 2002 Mr. Bush announced a major diplomatic initiative aimed at creating an independent, democratic Palestinian state in the West Bank and Gaza. During the next six and a half years, Israel withdrew from parts of the West Bank and the entire Gaza Strip. In Gaza, the response to Israel’s pullout was a massive increase in the firing of rockets into the Jewish State – which eventually provoked the Israeli military operation now taking place in Gaza. Last week, Mr. Bush overruled Miss Rice’s effort to win support for a U.N. Security Council cease-fire resolution – which would have stopped the Israeli military campaign in its tracks.

When it came to domestic policy, Mr. Bush’s leading achievements included persuading Congress to enact across-the-board tax cuts and standing against efforts by Democrats to increase taxes. Conservatives were cheered by many of Mr. Bush’s judicial nominations, in particular those of Supreme Court Justices John Roberts and Joseph Alito. Mr. Bush was pro-life, and he opposed taxpayer-funded fetal stem-cell research. After his re-election in 2004, Mr. Bush tried to do something that most politicians are afraid to do: to broach the possibility of permitting American workers to establish private retirement accounts in lieu of Social Security. He opposed efforts by Washington environmentalists and congressional Democrats to force the United States to comply with an international climate-change pact that would have wreaked havoc on the American economy. Mr. Bush won plaudits from many conservatives for support of faith-based initiatives (in other words, ensuring that social-service groups would not be barred from receiving government contracts because of their religious orientation). But the jury is out regarding whether the No Child Left Behind educational program, which Mr. Bush touts as one of his top domestic policy achievements, has actually improved student educational performance.

In other areas, many conservatives found the Bush domestic policy abysmal. He repeatedly tried and failed (fortunately) to win passage of mass amnesty for illegal aliens. Mr. Bush signed into law McCain-Feingold, which imposed draconian restrictions on the ability of people to participate in political campaigns. His biggest black mark, in our view, is that domestic spending exploded, with his acquiescence, encouragement, or fecklessness, and Mr. Bush presided over the largest increase in federal spending since LBJ’s Great Society. This included the Medicare prescription-drug entitlement program enacted in 2003 that added more than $17 trillion to federal liabilities over the „infinite horizon” – an amount greater than the entire annual output of the U.S. economy. The $700 billion bailout program enacted in October that was supposed to alleviate the credit crunch did nothing of the sort. Instead, it set a troubling precedent: the notion that many questionably run businesses are „too big to fail,” and encouraged a „me too” mentality from many sectors of dialing for dollars. By doing so, that bailout laid the groundwork for additional commitments of trillions more during the final months of the Bush presidency.

In the end, the Bush presidency was something of a mixed bag: massive increases in the power of the federal Leviathan was the dark side. But President Bush’s most important legacy is the fact that he kept Americans safe after September 11.

http://www.washingtontimes.com/news/2009/jan/19/mr-bushs-mixed-bag/

A murit poetul Grigore Vieru

ianuarie 18th, 2009

Marele poet Grigore Vieru a murit duminică la orele 01:30 la Spitalul de Urgenţă din capitală, în urma unui nou atac de cord. La 16 ianuarie 2009, Grigore Vieru se întorcea din or. Cahul, unde participase la o ceremonie pentru omagierea poetului Mihai Eminescu. În preaja localităţii Danceni, r. Ialoveni, automobilul în care se afla poetul a fost implicat într-un grav accident rutier, lovindu-se într-un copac. Grigore Vieru a fost internat la Spitalul de Urgenţă într-o stare foarte gravă, cu multiple fracturi interne, iar a doua zi starea sănătăţii se ameliorase puţin, când au început să-i lucreze rinichii şi i s-a stabilizat tensiunea. Pentru a cinsti memoria lui Grigore Vieru, UNIMEDIA te invită să publici mai jos o poezie scrisă de Marele Poet.

Potrivit MAI, la volanul automobilului de model „Opel Astra” se afla Gheorghe Munteanu, în vârstă de 47 de ani, director adjunct al Ansamblului Naţional Academic de dansuri populare „Joc”, care din cauza condiţiilor climaterice nefavorabile şi a vitezei sporite a pierdut controlul volanului şi s-a tamponat în banda de separare a drumului.

Potrivit Eleonorei Tcaci, şeful substaţiei medicale de urgenţă Ialoveni, citată de Realitatea TV, ambulanţa a fost solicitată la ora 01:25 noaptea. Poetul se afla în automobil. Era în stare confuză, avea dureri de cap şi plăgi sângerânde ale feţei. În răni avea cioburi de sticlă de la parbriz.

Sursele UNIMEDIA din Spitalul de Urgenţă au comunicat după internare că poetul Grigore Vieru are şanse minime de supravieţuire, fiind într-o comă profundă.

A doua zi starea sănătăţii poetului s-a ameliorat un pic, fiind restabilite funcţiile vitale ale organismului, când au început să-i lucreze rinichii şi i s-a stabilizat tensiunea.

Grigore Vieru trebuia să fie transportat de urgenţă la Spitalul de Urgenţă Floreasca din Bucureşti cu un avion SMURD al Ministerului Apărării din România, însă starea sa nu a permis acest lucru.

Potrivit lui Călin Vieru, fiul poetului, citat de Realitatea TV, familia era şocată de cele întâmplate şi spera că medicii vor reuşi să stabilizeze starea poetului.

Grigore Vieru a fost născut la 14 februarie 1935 în s. Pererîta şi ar fi împlinit 74 de ani în mai puţin de o lună.

http://www.unimedia.md/index.php?mod=home&hmod=newsbyid&id=9066

The Gaza conflict – deterrence and other missed points

ianuarie 18th, 2009

The Israeli government, through Prime Minister Olmert, foreign minister Livni, or defense minister Barak, seems to agree that Israel’s goal for the ongoing Cast Lead operation is to deter Hamas from continuing its campaign of regular missile bombings of southern and central Israel. If they mean it–and that is still unclear–they are dangerously misguided and misleading their public. Moreover, they are sending Israeli soldiers to their deaths for an illusory goal.

The very concept of deterrence is based on a number of premises, none of which applies to Hamas or any other religion-based terror group. The first is that the Hamas leaders actually care about and/or fear for their lives and those of their families – hence that they will “deal” if in personal peril. That is a doubtful assumption, as demon-strated by senior leader Nazar Rayan, who “appeared to believe him-self invincible. He refused to leave or allow his enormous family to leave their home in the Jabalia camp. The bomb reduced the building to rubble and the death toll was, consequently, dreadful.” Indeed, he made his family a target, with the result that at least two of his wives and a number of his children were killed. When terrorist leaders care little about their own lives, it should be no surprise that they care even less about those of “civilians.”

While a case could be made that once Hamas entered “politics,” al-beit with a peculiar method of ably combining terror and electioneering, that is a weak case. Hamas knows, from experience, that Palestinians, especially Gazans, largely share its goals and methods, and that most are prepared to support its actions, regardless of what others in the Arab, Muslim or wider world think.

Second, as all totalitarian groups–and Hamas is Stalinism with a green banner–know, “peoples” always obey the guys with guns, unless other guys with bigger guns show up. That is why Gazans have noth-ing to say, collectively, about being systematically used as shields.

Thus, when Eyad Sarraj, a psychiatrist who heads the Gaza Community Mental Health Program, claims that “people will join Hamas rather than leave Hamas” as a result of the ongoing conflict, he is correct–just as citizens of Dresden still sup-ported the Nazis after their town’s destruction in February 1945. Fur-thermore, like Hitler, Hamas’ sins do not include lack of sincerity and clarity–the Gazans who voted for Hamas in 2005, giving it control of seven out of 10 councils in the Strip, knew exactly what its ideology and aims are, and the risks those imply. Ever since, they helped Hamas eliminate–mostly through murder–its Fatah rival, provided it with an infinite supply of suicide murderers, and often lent their houses to the organization’s rocket-launching teams seeking to kill Israeli civilians. In fact, as so many liberal observers of terrorism everywhere are always ready to claim, Hamas terrorism could only thrive with (at least some major) popular support–precisely what it has in abundance among the “civilians” in Gaza.

Hamas also understands, as the UN people in Gaza (not to mention the emotional and irrational lefties demonstrating in London, San Francisco, or Paris) do not, that the very concept of “civilians” is largely meaningless. Thus, the “civilian” casualty figures reported by the media, all doubtful since they are coming from Palestinians in Gaza, regularly mention “women and children”–and stay away from any meaningful definition. Are “children” all those under 18 years of age, as Amnesty International pretends? If so, the number of such “children” engaged in suicide bombings should force a rational observer to reconsider the definition. As for “women,” only intentional disregard of reality in the Middle East (and Sri Lanka, Turkey, Iraq, etc.) could consider them ipso facto victims because of their gender. Clearly, some people prefer not to pay attention to the words of this Gaza woman:

“If one of our men dies, a thousand men will set out in his place. We, the women, will set out. We are the granddaughters of Yassin [Hamas’ founder], Al-Bana [the founder of the Muslim Brotherhood, of which Hamas is a branch], and Al-Qassam. We are all the daughters of Pales-tine, the daughters of steadfast Gaza. We will set out, booby-trapped. From every home, a bomb will set out, and it will explode among the sons of Zion. We are no less than Fatima Al-Najjar and Rim Al-Riyashi [two Palestinian women who blew themselves up among Israelis]. We will blow ourselves up among those traitors, those apes and pigs.”

Certainly some women, and all in-fants, are innocent victims of the conflict. But Hamas successfully makes all women and all “children”
victims, knowing that the sob sisters/brothers of the West accept this for their own reasons. Those reasons may vary, from cultural anti-Americanism, historic anti-Semitism, or the long-standing European adoration of everything Third World.

All this being said, and concentrated in the simple statement that Hamas is not deterrable and its supporters are seldom real “civilians,” why does anyone–especially the Israeli government, elected to protect its citizenry and territory–pretend oth-erwise?
The answer, and a disturbing one, is that Israel, or at least its elites, are more “Western” than is good for them or their people. The implicit message of the Israeli officials’ claim that “regime change” in Gaza is not an objective of Operation Cast Lead is problematic. If sincere, Tel Aviv is wasting lives– Jewish and Palestinian– for very short-term success. If not, the problem is worse, because it only creates confusion–in Israel, among Palestinians, and elsewhere.
Ultimately, the only solution–itself limited in time because of the per-manency of dysfunctional Palestin-ian political culture–is the physical destruction of Hamas in Gaza, by killing most of its militants and leaders, be they “political” or “mili-tary” (is there a difference, outside Western artificial legalistic and emo-tional circles?)

As it is now, Israel’s claim that the goal is not Hamas’ removal from power in Gaza is either dishonest, a PR statement, or delusional. The destruction of Hamas’ mili-tary/terror capabilities would make it unattractive to Gazans, who like winners (if they kill Israelis). Anything else would convince most Gazans, who are always ready to be convinced, that Hamas is the way to go, electorally or practically.

Ultimately, the total physical destruction of Hamas in Gaza and the introduction of PA elements, even and especially if that means re-newed intra-Palestinian conflict, is the only stable, if not permanent, solution. Since Hamas cannot be deterred, dealt or “negotiated” with it, a fact Hamas itself admits, is a lost cause – it simply has to be de-stroyed. Hence all Euro-pacifist demands or UN pseudo-solutions are inherently irrelevant.
The whole idea, or so-called princi-ple, of total protection of undefined “civilians” promoted by leftists supporting Hamas without the courage to say so (the perennial Bi-anca Jagger, etc.), is not limited to Gaza’s conflict. That is just the latest pretext of a peculiarly irresponsible phenomenon. Thus the government and people of Sri Lanka are on the brink of finally winning their dec-ades-long war against one of the world’s worst terrorist groups – the Liberation Tigers of Tamil Eelam (LTTE), the “inventors” of suicide bombings and responsible of some 70,000 fatalities since 1984. The reaction from Amnesty International and associates? “Too many civil-ians” are being killed or displaced–not the rational question of how many civilians, Tamil or others, would be saved by ending the war.
But no, self-proclaimed human rights or humanitarian NGOs, when not actively encouraging irregular forces by treating them equally with state actors, push for regulations on states, since they cannot do so on Hamas or similar non-state actors. The result is always that the conflict between state and non-state actors, whether in Gaza, Israel, Colombia, Sri Lanka, or elsewhere, is pro-longed — with more “civilians” and innocents, whatever their definition, falling victim to violence.

It may be, or at least appear, cynical or brutal to say that in some circum-stances– the Gaza conflict now be-ing an obvious one– more violence, if correctly targeted, means fewer real civilian victims and better long-term chances of calm, if not peace. If Israel and those who truly seek calm in the Middle East in the long-term are serious, they should support the total military defeat of Hamas, rather than spill tears over the loss of “civilians.” This is a lesson that can be applied to conflicts far away from the Middle East. However, the prospects of this happening are not good, and the result is likely to be more and more “civilians” such as infants sleeping in their cribs being killed from Kyber to Mullaitivu to Gaza. Lack of clarity and reason truly kills.

Michael Radu is Senior Fellow and Co – Chair, Center on Terrorism and Counterterror-ism, at the Foreign Policy Research Institute in Philadelphia.

Gaza, sau mizele diferite ale ideii de negociere

ianuarie 18th, 2009

(O interpretare incipientă – note de lectură)

Una din cărțile cele mai lucide despre evrei (\”subiect vast și intimidant\”) a fost scrisă de istoricul romano-catolic Paul Johnson. El își asumă îndatorarea multor erudiți, citați de vasta bibliografie a cărții, și ia asupra sa toate posibilele erori de \”interpretare personală\”. Publicată în 1987 de Weidenfeld & Nicolson, The History of the Jews poate fi citită și în limba română, sub titlul O istorie a evreilor, Ed. Hasefer, București, 2005, cu sprijinul Departamentului pentru Relații Interetnice. Cartea este așezată sub semnul unei surprinzătoare și elegante declarații din care transpare excelența: \”Dedic această carte memoriei lui Hugh Fraser, un adevărat gentleman creștin și prieten de o viață al evreilor\”. Arhiepiscopul de Canterburri spusese la rândul său altădată: \”Evreii sunt lecția de civilizație a unui popor\”.
Am descoperit cu uluire cele patru motive, declarate, pentru care Johnson a finalizat această operă vastă : 1. Simpla curiozitate (\”evreii sunt oamenii care au dat naștere credinței mele\”) ; 2. Tulburarea \”pe care mi-o provoacă întinderea istoriei evreilor\” (de unde vin forța uriașă și energia ce au oferit evreilor \”specificitate și omogenitate\” ?) ; 3. Interesul generat de faptul că \”istoria evreilor nu acoperă doar perioade lungi de timp, ci și suprafețe întinse\” (a scrie istoria evreilor este ca și cum ai scrie istoria lumii, însă o istorie a lumii văzută din \”perspectiva unei victime erudite și inteligente\”, sau, așa cum spunea Dietrich Bonhoeffer, \”din perspectiva celor care sunt excluși, suspectați, prost tratați, lipsiți de putere, oprimați și disprețuiți, pe scurt, din perspectiva celor care suferă\”) ; 4. Cartea, spune autorul, mi-a dat șansa să reconsider cu obiectivitate, în lumina unui studiu care acoperă aproape 4000 de ani, cea mai dificilă dintre toate întrebările umanității : pentru ce suntem noi pe pământ ? Johnson argumentează că evreii sunt susținătorii cei mai puternici ai ideii că istoria are un scop și umanitatea un destin.
O lectură fascinantă și științific documentată ne poartă, de-a lungul capitolelor structurante ale acestui vast tratat, de la Israeliți la Iudaism, Catedocrație, Ghetou, Emancipare, Holocaust și, în final, la Sion. Cum această referință la Johnson se dorește a fi utilă înțelegerii, explicărilor corecte și discuțiilor generate de evenimentele din Gaza actuale, voi supune atenției cititorului un pasaj din capitolul final intitulat Sion (p.414). Această teză, a atitudinilor diferite cu care părțile antagonice se raportează la conceptul de tratat, pe care o veți regăsi mai jos, în citat, îmi întărește convingerile exprimate și în câteva studii și articole semnate de mine, prin care insist pe ideea de a nu neglija esența huntingtoniană, de ciocnire dintre civilizații, ca parte catalitică în doctrina teroristă Hamas și ca un nucleu tare al sursei conflictogene pe care o analizăm.
Astfel, Paul Johnson observă că \”timp de două milenii, evreii fuseseră o minoritate oprimată care nu dispusese niciodată de opțiunea forței. Nevoia îi deprinsese de aceea să negocieze, adesea pentru simpla supraviețuire, și să facă asta aproape mereu de pe poziții de mare inferioritate. Cu trecerea secolelor, ei și-au dezvoltat nu numai tehnicile de negociere, ci și filosofia de negociere. Negociau împotriva unor mize imposibile, și învățaseră că trebuie să accepte statutul negociat, oricât de umil și mizerabil ar fi fost acesta, știind că soarta lor se va putea ameliora ulterior prin noi negocieri și prin eforturi proprii. Importanța căderii la înțelegere, ca principiu opus forței, le intrase în sânge. Acesta a fost motivul pentru care le-a fost atât de dificil, chiar și când dovezile deveniseră copleșitoare, să perceapă dimensiunea răului pe care îl reprezenta Hitler, le venea greu să înțeleagă un om care nu voia să cadă la nicio pace cu ei, ci le voia doar viața\”.
Evreii în Israel sunt, astăzi, într-o situație oarecum asemănătoare cu cea generată de Hitler. Iranul și Hamas nu respectă acordurile și importanța negocierilor, ci vor să impună numai doctrine bazate pe soluția finală, repetate de mai multe în public ori în ultimii ani, însoțite de gesturi armate provocatoare și amenințări continue, de atacuri și de trafic intens de armament.
Paul Johnson descrie cu multă acribie și competență academică stilul și viziunea exprimate de partea arabă în cadrul acestui conflict străvechi și acutizat de sionism. Ciocnirea dintre civilizații, dintre evrei(și indirect iudeo-creștini) și arabi manifestă în Gaza de astăzi, de aici începe. Autorul observă că, spre deosebire de evrei, \”arabii, dimpotrivă, erau o rasă de cuceritori, ale căror scrieri inspirau și reflectau deopotrivă o poziție maximală față de alte popoare, \”dhimmi\”, cei demni de dispreț. Însuși conceptul de negociere pentru o pace finală era pentru ei trădarea oricărui principiu. O pace provizorie, un armistițiu, puteau fi necesare și acceptabile pentru că păstrau deschisă opțiunea folosirii ulterioare a forței. Pe de altă parte, un tratat echivala pentru ei cu un fel de capitulare. Așa se explică faptul că arabii nu au vrut ca refugiații să fie recolonizați, pentru că asta i-ar fi văduvit de un atu moral. Radio Cairo spunea astfel : Refugiații sunt armamentul arabilor și naționalismului arab. Așa se explică faptul că ei au refuzat, fără niciun fel de discuție, planul ONU din 1950, de reașezare a refugiaților. În următorul sfert de secol, ei au refuzat chiar să accepte oferte repetate de a primi recompensări din partea israelienilor. Rezultatul a fost dezastruos pentru refugiați și urmașii acestora, și a reprezentat și o sursă de instabilitate pentru statele arabe.\” Însuși echilibrul structural al unor state din zonă (Iordania, Liban) a fost distrus cu bună știință de stilul și de doctrinele politico-militare arabe, care, inflexibile în ceea ce privește principiul negocierii, au generat o subminare continuă a frontierelor statului Israel cât și a surselor sale întemeietoare. Mulți sioniști încă desfășoară polemici, la rândul lor, pe tema : \”dacă statul Israel era o a treia uniune de triburi, cărui stat îi era ea succesoare ?\” (p.415).
Dacă în anii 50-60, această imposibilitate de a dialoga dintre arabi și sioniști abia se contura, fiind bazată pe o incipientă diferență organică principială față de conceptul modern de negociere, ea s-a adâncit în zilele noastre, prin radicalizarea extremistă a grupărilor islamice întărite de programul anti-american, anti-israelian și anti-occidental.
La ora actuală, mai mult decât oricând, problema civilizațiilor și a conflictului arabo-israelian nu mai poate fi redusă la condiția de specificitate localistă a Orientului Mijlociu, deoarece supraviețuirea evreilor este strict legată de supraviețuirea civilizației iudeo-creștine. Pe de altă parte, rasa de cuceritori arabi a emis suficiente semnale privind intențiile sale precise de a sparge bariera civilizațională prin contestarea violentă a principiilor lumii noastre. Aceste argumente, concentrate în tratatul lui Paul Johnson, sunt și rodul cercetărilor unor echipe și personalități de prim rang : colectivul de cercetători ce a elaborat Encyclopedia Judaica, Istoria poporului evreu îngrijită de H.H.Ben Sasson, S.W.Baron, S.D.Goitein, G.G.Sholem, Cecil Roth, Alexander Mark, Alexander Altman, Hyam Maccoby, Jonathan J. Israel, Michael Marrus, Ronald Sanders, Raul Hilberg, Lucy Davidowicz, Robert Wistrich, Martin Gilbert, Samuel Belkin, Arthur Cohen, Meyer Waxman, Chaim Raphael (p.11).

Criza gazelor şi suspiciunile Rusiei faţă de Parteneriatul Estic

ianuarie 18th, 2009

Furnizarea gazelor ruse către UE trenează în continuare. Estimativ, reluarea livrărilor ar putea avea loc doar după 17 ianuarie curent, când în cadrul unui Summit trilateral Rusia-Ucraina-UE, cele trei părţi vor opta pentru o soluţie viabilă în vederea respectării urgente şi plenare a angajamentelor Protocolului privind monitorizarea livrărilor de gaze ruse ce tranzitează Ucraina, semnat la 14 ianuarie. În prezent, instituţiile europene învinuiesc atât Ucraina, cât şi Rusia de provocarea acestei crize, ce pune în pericol cetăţenii şi economiile statelor europene (www.europarl.europa.eu, 14.01.09). În timp ce diverşi actori naţionali ai statelor UE sprijină o parte sau alta (spre exemplu, Polonia la nivel de preşedinţie, este în totalitate de partea Ucrainei, în timp ce reprezentanţii mediului de afaceri din Ungaria şi Grecia – distribuitorii de gaze naturale, intenţionează să apeleze la instanţele de judecată internaţionale cu acuzaţii la adresa, în primul caz a Ucrainei, iar în al doilea – Rusiei, privind blocarea livrărilor de gaze).

Dacă Ucraina contează pe înţelegerea Bruxellului şi a ţărilor membre, invocând posedarea unor dovezi argumentate ce contestă toate acuzaţiile Rusiei, atunci autorităţile ruse de toate nivelurile tind să obţină din partea europenilor o poziţie mai dură în raport cu Kievul. Astfel, preşedintele Comitetului pentru Afaceri Internaţionale din cadrul Dumei de Stat a Federaţiei Ruse, Constantin Kosaciov, a opinat că UE şi greii acesteia urmează să facă presiuni asupra Ucrainei, pentru a face pe ultima să-şi respecte angajamentele de ţară-transportatoare în conformitate cu Carta Energetică Europeană, la care partea ucraineană a aderat încă 1998. Necătând la faptul cu Rusia nu este partea a acestui document şi refuză să-l ratifice, aceasta promovează cu insistenţă acest demers, care de altfel reprezintă o interpretare ce nu coincide expres cu prevederile Cartei, din care motiv, probabil, nici nu este preluat de oficialii europeni drept argument plauzibil în dialogul cu Kievul.

Acest context dificil pentru relaţiile ruso-comunitare, care deja a cauzat pierderi financiare enorme pentru Rusia şi un grup larg de state europene, a şifonat simţitor imaginea celor două republici ex-sovietice implicate în “războiul gazelor” (cu precădere Rusia este mai desconsiderată, fiind dezavantajată în ochii europenilor confuzi de esenţa şi particularităţile reale ale crizei date, spre deosebire de Ucraina, deoarece are în spate un război declanşat împotriva vecinului său estic – Georgia, dar şi dat fiind faptul că lansează în mod regulat afirmaţii belicoase la adresa Occidentului, fiind în contradicţie cu statele occidentale în cazul mai multor dosare internaţionale – Iran, Kosovo etc.). Cu toate acestea, unele autorităţi ruse fac reproşuri la adresa UE, evocând de această dată eventuale efecte negative ale Parteneriatului Estic asupra relaţiilor de bună vecinătate existente între Rusia şi statele de pe spaţiul post-sovietic (care în realitate, traversează o perioadă critică: războiul din Georgia, războiul gazelor cu Ucraina 2006, 2009, neînţelegerile ruso-beloruse etc.).

Afirmaţia aparţine înaltului oficial rus, Constantin Kosaciov, care a evidenţiat faptul că acest proiect politic al UE nu este încă destul de transparent în percepţia Moscovei (chiar dacă clauzele şi direcţiile lui au fost prezentate public de UE încă în 2008, iar oficialii europeni au dat asigurări privind compatibilitatea lui cu interesele Rusiei) şi că pentru a evita „incidente” şi “neînţelegeri”, UE urmează să-l dezvolte fără a condiţiona ruperea artificială a celor 6 ţări post-sovietice de Rusia. Totodată, reprezentantul rus a subliniat că dacă iniţiativa polono-suedeză se va concentra mai mult pe probleme economice şi umanitare, atunci Rusia nu se va împotrivi lui în vreun fel, avertizând însă că utilizarea lui contrară recomandărilor ruse ar putea genera reacţii corespunzătoare din partea Moscovei (www.unian.net, 15.01.09). Apariţia unor asemenea declaraţii în timpul crizei gazelor este sugestivă. Or, preşedinţia cehă urmează să lanseze Parteneriatul Estic, în primăvara 2009, iar crearea acesteia presupune negocierea unor Acorduri de Asociere care vor cuprinde şi principiul interdependenţei energetice dintre cele 6 ţări şi sistemul energetic european; creşterea securităţii lor energetice; atragerea lor în Comunitatea Energetică Europeană; consolidarea angajamentelor politice cu Azerbaijan, în calitate de exportator de hidrocarburi important pentru UE; îmbunătăţirea eficienţei energetice prin folosirea surselor de energie regenerabile; dar şi dezvoltarea unui Coridor Energetic Sudic, cu scopul de a diversifica rutele de tranzit şi sursele de furnizare cu hidrocarburi etc. (Parteneriatul Estic, http://europa.eu).

Cu certitudine, eşecul campaniei ruse de discreditare a Ucrainei, a prejudiciat în aceeaşi măsură calitatea Rusiei de furnizor de gaze naturale credibil. Aceasta se observă nu doar în declaraţiile politice ale diverşilor reprezentanţi politici din statele UE, dar şi în cadrul documentelor deja adoptate de către instituţiile europene responsabile, în care sunt circumscrise menţiuni dezavantajoase pentru Rusia. Astfel, în Concluziile Consiliului European pe marginea securităţii energetice faţă de disputa gazelor dintre Rusia şi Ucraina, aprobate de statele UE, la 12 ianuarie curent, se specifică expres că proiectele energetice destinate diversificării traseelor de transportare şi a surselor de furnizare vor avea prioritate pentru finanţarea din partea Comunităţii europene (acest document se mai referă la dezvoltarea unei interconexiuni energetice între statele UE, gândirea unor politici europene de solidaritate în domeniul energetic etc.). Desigur, diversificarea ţărilor de origine şi a celor transportatoare de gaze nu implică în totalitate iniţiativa Parteneriatului Estic, abordând de asemenea gazoductul NABUCCO etc.

Totuşi, criza energetică şi poziţia precaută adoptată de „greii europeni”, dar şi de instituţiile UE în general, relevă faptul consolidării şi extinderii în rândul membrilor UE a statelor sceptice faţă de Rusia. Din aceste considerente suspiciunile guvernării ruse „post-putiniste” vizavi de Parteneriatul Estic par să anticipeze perfect ulterioarele acţiuni ale UE în direcţia statelor Europei de Est. De altfel, chiar însuşi Kosaciov, s-a referit la faptul că devierea Bruxellului de la problemele economice şi umanitare, ar putea conduce la apariţia unor posibile tensiuni. Radiografierea documentului Parteneriatului Estic demonstrează însă că europenii se vor “abate” în orice caz de la “regulile” trasate unilateral de exponenţii Kremlinului în privinţa iniţiativei polono-suedeze. Probabilitatea acestui lucru este şi mai mare, în condiţiile în care viitoarea Administraţie Obama urmează să revigoreze dialogul trans-atlantic, iar actualul establishment american a negociat şi semnat parteneriate strategice ambiţioase cu Ucraina şi Georgia (inclusiv în domeniile energetice, http://www.state.gov).
În pofida faptului că livrările de gaz rusesc sunt îngheţate pentru Europa (exceptând ideea că Ucraina ar fi la fel vinovată), Rusia avizat organizaţiile internaţionale că Georgia stopează premeditat furnizarea de “combustibil albastru” către Osetia de Sud, lipsind cetăţenii ruşi de agent termic etc. (www.mid.ru, 15.01.09). Paradoxal, dar jumătate din ţările europene sunt afectate de criza gazelor, ceea ar însemna în jur de 200 mln. de cetăţeni ai UE, faţă de care însă Rusia continuă să aibă o atitudine discriminatorie în comparaţie cu cea demonstrată faţă de populaţia Osetiei de Sud.

Cetatea lui Vlad Dracul

ianuarie 18th, 2009

Pe cursul superior al râului Arges (DN 7c), lângă actualul sat Căpăţâni în secolele XIII şi XV a fost ridicată o cetate învăluită în legende: Poienari, menţionată pentru prima dată în 1453.

Cetatea Poienari se află la patru kilometri de barajul Vidraru, cocoţată pe un vârf de munte, la o altitudine de 860 de metri, protejata de pante abrupte. Cu veacuri in urma, facea parte, dintr-un lant de fortificatii ce aparau hotarul nordic al Tarii Romanesti.

Constructia nu putea adaposti decat o garnizoana de vreo 30-40 de soldati, suficient insa pentru a stingheri miscarile armateii dusmane.

Ca să ajungi la ea trebuie să urci 1480 de trepte, dar ajuns sus ai parte de o privelişte incredibilă şi tot efortul a meritat . Ruinele cetăţii lasă să se întrevadă un peisaj unic prin sălbăticia şi splendoarea sa.

A fost ridicată direct pe stâncă, cu ziduri groase de 2-3 metri şi 5 turnuri . Turnurile era acoperite cu şindrilă, interioarele pardosite cu cărămizi dreptunghiulare.

Se pare că ca la primul nivel a existat şi un cămin. Din motive de securitate uşa de acces în turn era la primul nivel accesul facându-se prin intermediul unei scări mobile. Porţiunea nordică a zidului s-a prăbusit în cutremurul din 1915.

Frumuseţea şi sălbăticia peisajului argeşean care înconjoară ruinele cetăţii Poienari au atras, ca vizitatori, televiziuni de renume, precum National Geographic, Discovery şi History Channel. care a adus României faima de ţară a lui Dracula.

\”Castelul din Carpaţi\”, al lui Jules Verne,este inspirat din legendele povestite de o româncă, despre misterioasa cetate a lui Vlad Ţepeş.

Cert este că a fost propietatea familiei Vlad Dracul. Potrivit legendei, aici este locul în care, Vlad Ţepeş s-a retras din calea turcilor.

Se pare că Vlad Ţepeş ajungând la cârma ţării în anul 1459 a arestat toate familiile de boieri care au participat la asasinatul tatălui – pe unii dintre ei i-a tras în ţeapă, iar pe alţii i-a obligat să meargă pe jos din capitala de atunci, Târgovişte până la Poenari şi să construiască o fortăreaţă .

Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au scufundat în adâncuri de prăpăstii, pradă vulturilor şi fiarelor. Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au pocăit de rele şi s-au cuminţit.

Se presupune că cetatea retrasă, depărtată de drumurile comerciale ar fi fost de refugiu, loc de întemniţare a duşmanilor sau de adăpostire a vistieriei ţării.

A avut parte de un singur asediu cel al turcilor din vara lui 1462. Cetatea a fost ultimul refugiu al domnitorului inainte de a pleca in Transilvania. Ea a fost una din fortificatiile care au contribuit la victoria finala a romanilor din anul 1462.

Lui Vlad Tepes, ii revine meritul de a fi intarziat pentru cel putin sapte decenii inaintarea armatelor otomane catre sud-centrul Europei.

O altă legendă despre cetatea Poenari, spune că mai era cunoscuta sub numele de Raul Doamnei. Soţia domnitorului, stiind ca turcii sunt in apropiere si simtind ca nu mai are nici o scapare, a strigat soldatilor ca prefera sa se omoare decat sa fie prizoniera turcilor.

Apoi doamna tarii s-a aruncat in prapastie, trupul zdrobindui-se de stancile udate de apa raului. Locul unde a cazut s-a inrosit datorita sangelui doamnei, si acest lucru este vizibil si in zilele noastre.
.
Dincolo de peisajul care îţi taie respiraţia, legendele locului atrag ca un magnet turiştii, în special pe cei străini.

Credinţa, la ea acasă

ianuarie 18th, 2009

Stai şi te întrebi dacă omul anului 0, adică puţin mai înainte sau puţin mai după Cristos, era mai dezvoltat ontogenetic sau mai puţin dezvoltat decât cel de azi, cel de după 2000 de ani, şi tragi repede concluzia ca omenirea a involuat. Dacă la începuturile creştinismului omul era liber să se închine sau nu, azi se închina în dreapta şi în stânga, în autobuz, în vitrină, în ploaie, fără să ştie prea bine ce l-a găsit.

Când Malraux a spus că „secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc”, a trântit-o la plesneală, sa facă pe interesantul. Ar fi putut spune, la fel de bine, că secolul ăsta va fi religios sau nu va fi deloc religios, dar lucrul ăsta nu era deloc paradoxal. Lumea are nevoie să se mire; lumea are nevoie de paradox. Dacă nu are de ce să se mire, omul nu evoluează.

Întâmplător, secolul XXI este religios, poate şi din cauza vizionarului de ocazie francez. Cînd o prostie e spusă de un om de calibrul acestui scriitor, este luată pe nemestecate, fără apă şi fără analiză. Ca să demonstreze cât sunt de credincioşi, oamenii îşi exacerbează credinţa în tot felul de manifestări exterioare, care pot merge de la cruci largi pentru un public ocazional, până la autoflagelări de tot felul şi chiar violenţă. Îţi vine mai uşor să ucizi în numele Domnului, dar ţi-e mai greu să-ţi pui problema dacă e bine sau rău ce faci, dacă Dumnezeu te bate sau nu pentru ceea ce vrei să faci în numele lui.

În numele Domnului, se pot face o mulţime de lucruri bune, dar e cam plictisitor; prea multă lume face bine ce face. În numele Domnului, se face şi bine, şi rău. Nimeni nu ia numele Domnului în deşert; şi binele, şi răul, sunt făcute cu convingere, cu convingerea fiecăruia că el are dreptate.

Cum să nu crezi în reîncarnare, când reîncarnarea are loc încă din timpul a ceea ce numim, convenţional, viaţă. După un număr de ani, toate celulele unui corp uman sunt înlocuite complet. În acel moment, omul se poate considera reîncarnat; e un om complet nou, un alt om. Pe baza unui mesaj genetic, prin clonare, se poate reîncarna orice, dar nu e etic şi moral. Religia nu permite acest lucru tocmai din cauză că nu are nimic de-a face cu etica şi morala. E moral să fii drept, dar în interiorul unui anumit canon.

Credinţa poate crea o religie sau alta. Încercarea unei religii sau alteia de a crea credinţă e în van. Totul depinde de un anumit cadru politic, social, economic, cultural şi chiar geografic sau istoric, în procente complet aleatorii. Totul poate fi aşa cum îl vedem, dar poate fi şi aşa cum ne gândim că ar fi putut fi.

Nici o lume nu este cea mai bună lume posibilă. Cea mai bună lume dintre lumi este cea a imaginaţiei şi, de la un timp, nici aceea. Dacă nici o lume nu este atât de bună încât să mulţumească o mare masă de oameni, ce ne putem aştepta de la o religie sau alta? Nici măcar când spui că religia celui de alături e mai bună decât a ta nu reuşeşti să mulţumeşti pe cineva; rişti să fii luat drept neserios.

Secolul XXI va fi religios sau nu, dar asta e simpla teorie; noi începem secolul, dar nu ştim şi nici măcar nu ne imaginăm cine îl va sfârşi. Şi de ce.

Când îşi aduc aminte că vor muri, oamenii devin cu mult mai săraci. Bogat este doar cel ce nu are ce lasa în urmă. Alfred Nobel e cazul rarisim care a lăsat dinamita în slujba ştiinţei şi culturii. În majoritatea cazurilor, este lăsată ştiinţa şi cultura în slujba dinamitei.

Credinţa este o formă de violenţă a culturii, iar religia o formă de cultură a violenţei.

Acestea sunt condiţiile în care George Becali, preşedintele Partidului Noua Generaţie- Creştin şi Democrat, încearcă să explice acelora care pot să-l înţeleagă că bogat, realmente bogat, este numai Dumnezeu. Dacă nu vrea Dumnezeu, nici macar echipa „Steaua” nu câştiga meciul, oricâte milioane de euro ai băga în ea.

Pensionarii militari loviți de o ordonanță de urgență nedreaptă

ianuarie 18th, 2009

ORDONANŢA DE URGENŢĂ nr. 230/2008, pentru modificarea unor acte normative în domeniul pensiilor din sistemul public, pensiilor de stat şi al celor de serviciu, publicată în M. Of. nr. 4/05.01.2009, a făcut să curgă multă cerneală în presa scrisă şi a monopolizat emisiunile la toate posturile TV.

Marea majoritate a ziariştilor şi a realizatorilor tv, a opiniei publice din ROMÂNIA sunt de acord că această ordonanţă este una nedreaptă, care loveşte în multe categorii socio – profesionale – profesori, educatori, medici, cercetători, actori, etc. – victime ale prevederilor unei ordonanţe de urgenţă făcută pe “genunchi”.

Aceeaşi mare majoritate este de acord că pe lîngă victime sunt şi profitori imorali, cei pentru care s-ar fi dat această ordonanţă – fostele cadre militare din M.Ap.N ( subofiţeri, maiştri militari şi ofiţeri).

Această categorie, imorală, care beneficiază de pensie şi care are tupeul să muncească, să beneficieze şi de un salariu pe lîngă pensie, sărăceşte bugetul statului.

Noi doi, foşti ofiţeri ai armatei române considerăm că este o campanie imorală făcută împotriva unei categorii ale cărei merite au fost voit uitate, o campanie de denigrare, de dezinformare, premeditată, facută cu un scop bine gîndit.

În realitate, marea majoritate a cadrelor militare disponibilizate, datorită restructurării şi pensionate, beneficiază de o pensie anticipată între 1.000 – 1.500 lei.

În legislaţia aferentă sistemului public de pensii pentru a beneficia de pensie, stagiul minim de cotizare a fost de 10 ani şi va creşte la 15 ani până în 2013.

Comparativ cu aceasta cadrele militare care au fost disponibilizate, au beneficiat de pensie militară de serviciu cu vechime incompletă ( anticipată), numai în cazul în care au avut o vechime în serviciu între 20 – 30 ani ! Altfel nu au beneficiat de nici un fel de pensie ! Este ceva imoral aici ?

Este adevărat că la data trecerii în rezervă cadrele militare au beneficiat de plăţi compensatorii, dar acestea nu au depăşit 12000 RON, la 90 % din cei disponibilizaţi.

Mai multe categorii de salariaţi au beneficiat de ajutoare acordate de stat ca urmare a restructurării şi reorganizării unor societăţi naţionale, regii autonome, companii naţionale şi societăţi comerciale cu capital majoritar de stat, precum şi a societăţilor comerciale şi regiilor autonome subordonate autorităţilor administraţiei publice locale. Cu toate acestea foarte mulţi din cei care au fost disponibilizaţi şi au beneficiat de aceste ajutoare, în scurt timp au fost reangajaţi tot la stat fără să fie obligaţi să returneze ajutoarele primite.

S-a uitat însă cel mai important lucru şi asta ni se pare cu adevărat imoral !

Timp de 25 de ani, începînd cu anul 1977, armata a fost folosită în special în economia naţională. Ştim cu toţii motivul – era cea mai ieftină mînă de lucru şi nu trebuia plătită. Armata a construit zeci de mii de blocuri, obiective administrative şi industriale, drumuri, poduri, etc. Armata a fost baza agriculturii, armata a făcut sisteme de irigaţii, canalul Dunăre – Marea Neagră, hidrocentrale, căi ferate şi multe altele.

În tot aceşti 25 de ani armata a băgat zeci de mii de miliarde de lei în visteria statului. Cadrele militare au muncit în acestă perioadă 12 – 16 ore pe zi şi nu primeau nimic în plus faţă de salariu. Au muncit pe gratis pentru statul român, pentru că munceau la ordin. În toţi aceşti ani cadrele militare au fost adevăraţi sclavi ai “ epocii de aur “.

În comparaţie cu noi inginerii civili cîştigau dublu. Practic noi, cadrele militare, donam jumătate din cîştig la stat, iar soldaţii erau plătiţi doar cu amărîta de soldă lunară.

Ne amintim că la cîţiva ani după 1989 unitatea militară de construcţii în care am lucrat la “ Casa Poporului “ a fost desfiinţată. Era, ca multele altele din armata română, o unitate militară pe autofinanţare. Statul avea la acea vreme o datorie către unitatea noastră de vreo 60 de miliarde, iar rezolvarea acestei datorii a fost simplă – desfiinţarea unităţii. Cîte unităţi militare similare au păţit la fel ?

Pe noi nimeni nu ne-a obligat să ne facem cadre militare, a fost alegerea noastră. Nu ne-am plîns că adevărata noastră familie era armata şi abia pe locul doi era familia de acasă care ne vedea din cînd în cînd. Am avut satisfacţia datoriei împlinite şi bucuria că am reuşit să facem ceva trainic şi folositor. Nu am cerut şi nu cerem de pomană nimănui.

Considerăm că pentru aceşti 25 de ani de muncă în care am adus imense beneficii statului, în care statul a profitat de pe urma muncii noastre, legea pensiilor militare şi legislaţia prin care am fost disponibilizaţi, reprezintă o reparaţie morală mică, pentru o mare categorie de sclavi ai epocii comuniste.

Merităm pe deplin această pensie anticipată pentru care noi cadrele militare am contribuit cu vîrf şi îndesat !

În final punem o întrebare : ce ar fi fost astăzi dacă armata română era de partea sistemului comunist în 1989 ?

Imoral este că toate aceste fapte şi realizări ale armatei, în slujba acestei ţări, au fost uitate !

De ce, pentru cîteva exemple cu adevărat imorale, se încearcă culpabilizarea unei categorii de oameni care şi-au sacrificat cei mai frumoşi ani din viaţa lor pentru binele unui popor ?

Nu cerem profituri, cerem doar dreptul la muncă cinstită şi dreptul la un nivel de trai decent.

Republica Moldova 2009 – sub semnul crizelor oportune

ianuarie 18th, 2009

„Scris în chineză, cuvântul criză este alcătuit din două caractere – unul înseamnă pericol, iar celălalt înseamnă oportunitate”
(John Kennedy)

Anul 2009 se anunţă unul de criză pentru RM. Dincolo de cele prevăzute – contexte interne pre- şi postelectorale tumultoase, criza financiară globală – au apărut şi altele, cu efecte pe termen mediu şi lung. Din această perspectivă aparent sumbră, 2009 poartă în sine germenii unei oportune clarificări.

„Singur acasă” sau criza gazelor
O criză ca o lovitură de ciocan, deşi anunţată de ceva vreme. Pe parcursul ei, RM a fost rareori pomenită în dezbaterile internaţionale, deşi a fost afectată direct şi fără menajamente. Guvernarea s-a dovedit a fi un simplu spectator, căci, în lipsa unor proiecte demarate anterior (de ce?), nici nu avea ce face. La început a fost contemplarea tăcută şi confuză. Ulterior, guvernului RM nu i-a rămas decât să se bazeze pe bunăvoinţa Ucrainei – a cărei preşedinte şi-a amânat totuşi, în 2008, vizita la Chişinău. Kievul, pe post de pompier, aruncă găleţi de apă să stingă focul. Preţul acestui gest urmează să fie evaluat, financiar vorbind, ulterior („Gazprom” a propus Kievului să livreze gaze din rezervele proprii RM, grupul rus urmând să livreze, în schimb, echivalentul acestor volume Ucrainei).

Fireşte, gestul Kievului, indiferent cât de salutar, este un simplu paliativ. În realitate, RM nu are asigurată securitatea energetică, iar recenta criză a arătat dureros acest fapt. Lipsa de viziune şi ostentaţia guvernării de a crede că „cel mai iubit dintre parteneri” nu îi va putea face ei, RM, aşa ceva, au pus pe masa guvernării o notă de plată neîndurătoare. Un stat totalmente neapărat în faţa atacurilor energetice, fără proiecte pe termen mediu şi lung, lăsat la mâna ajutorului imprevizibilului vecin de la Est. Astăzi a venit, dar mâine?

A te face că nu vezi aceste lucruri este vinovat şi păgubos. E cam târziu aici să reluăm propuneri mai vechi pentru un „Nabucco bilateral”, adică proiecte de reducere a dependenţei energetice a RM faţă de spaţiul răsăritean şi cuplarea ei la spaţiul occidental. Dar Bucureştiul le-a pus pe masă la un moment dat (participarea la construcţia Centralei Atomoelectrice de la Cernavodă, accent sporit pe energia electrică, conectarea RM la reţeaua internă de gaz a României etc.). Toate au fost respinse. Criza a arătat că RM nu are – aşa cum nu a avut niciodată – soluţii concrete nici la problematica energetică, nici la capriciile partenerului rus.

Va fi aceasta o temă reală şi concretă de campanie?

Alegerile parlamentare sau şansa ne-jumătăţilor de măsură

Alegerile parlamentare constituiau preocuparea principală a Chişinăului, până la izbucnirea crizei gazelor. Dincolo de importanţa internă, alegerile au şi rolul de test european pentru RM, traseul ei ulterior fiind condiţionat de o bună prestaţie la acest capitol. Lipsa gazelor devine însă combustibil pre-electoral. Atmosfera era deja încinsă şi astăzi nu sunt semne că se va domoli. Dimpotrivă.
Numărul mare de partide de opoziţie, dificultatea întocmirii listelor de partid pentru „unica circumscripţie”, controlul tot mai accentuat al spaţiului public de către puterea politică, tonul arţăgos şi revendicativ al unor ONG-uri ivite peste noapte, eventuale schimbări legislative de ultim moment etc. – toate acestea anunţă un sezon electoral fierbinte. Norii negri pre-electorali încep să se vadă şi din altă direcţie. Graba Chişinăului de a identifica peste tot duşmani, obsesiv şi fără nuanţe, este mai degrabă sindromul crizei şi al disperării politice decât rezultatul analizei lucide. În aceste condiţii, totul devine posibil şi regulile de joc (europene) pot deveni caduce. În ciuda acestui fapt – sau poate tocmai de aceea – se creează premisele ca proiectele majore ale partidelor politice să nu mai fie lăsate la jumătatea frazei.
E vremea clarificărilor.

Dosarul transnistrean: şi fără gaz, şi cu banii luaţi

Nici dosarul transnistrean nu a fost închis până în prezent. Unii ar spune că din fericire, o „soluţionare” rapidă a dosarului putând produce , pe cale de consecinţă, aşa-numita transnistrizare a RM. Asta nu înseamnă însă că totul s-a oprit. De la participarea malului stâng al Nistrului în alegerile din aprilie – într-o formă sau alta – până la posibila recunoaştere a independenţei de către Rusia, toate opţiunile par să rămână pe masă.
Criza gazelor a atins, razant, şi problema transnistreană, cel puţin într-un punct. Cum s-a observat deja, „premierul rus Vladimir Putin nu a fost foarte afectat de datoria de circa 2 mlrd. USD a Transnistriei către „Gazprom”, însă nu s-a lăsat înduplecat când a venit vorba de Ucraina, care are datorii de 1,5 mlrd. USD”. Ce înseamnă asta? Nu doar că preţurile ruseşti nu au prea mult de-a face cu „piaţa” – asta o ştiam cu toţii. Ci că datoria Transnistriei atârnă ca o sabie a lui Damocles deasupra capului RM, adică a cetăţenilor săi. Cine îşi face iluzia că, la un moment dat, această notă de plată nu va fi aruncată în faţa Chişinăului se înşală. Încă nu i-a venit timpul. Dar, la un moment dat, va veni. Cine o va plăti?

Mai mult. În condiţiile creşterii costurilor pentru menţinerea status-quo-ului – iar nota de plată pentru gazul transnistrean asta înseamnă -, soluţii de tipul „Hong Kong” sau „Taiwan” în relaţia cu malul stâng al Nistrului vor fi readuse, cu bună credinţă sau fără, în discuţie. Spunem readuse, pentru că ele nu au fost niciodată uitate. Recenta ieşire publică a unui fost ministru de Externe e provocatoare: „Cred că este în interesul factorilor politici, dar şi al societăţii civile din RM, să mediteze serios la posibilitatea unei decuplări a Transnistriei din graniţele statului – fie şi pe o perioadă determinată, timp în care ea ar intra sub un mandat de protectorat cu garanţii internaţionale” (Foreign Policy România, ianuarie – martie 2009).

O regiune care freamătă şi o criză oportună
Mult trâmbiţata, la un moment dat, „stabilitate” internă a RM se va dovedi, în 2009, inutilă în faţa instabilităţii contextului regional care se preconizează. Criza financiară, mai ales a Rusiei, este fundalul pe care se va petrece totul, indiferent de acţiunile administraţiei americane instalată după 20 ianuarie. Criza endemică în care va fi aruncată Ucraina – în care „bunii” şi „răii” se amestecă periculos – este al doilea element ce configurează peisajul în care se va mişca RM (Iuşcenko a ajuns la sub 3%, Ianukovici la 30%, iar imprevizibila Iulia Timoşenko, la 16,7%). Oboseala extinderii europene şi a Parteneriatului Estic va fi al treilea.
Şi totuşi, atmosfera pre-electorală internă şi externă nu e neapărat nefavorabilă. O clarificare era demult necesară şi, acum, în toiul crizei, este momentul cel mai propice ca ea să se întâmple. Odată şi odată, lumea politică de la Chişinău trebuie să se decidă, să aleagă şi să ne-o spună explicit.
Criza, din acest punct de vedere, este o oportunitate.

Diaspora… tracilor

ianuarie 18th, 2009

In discursul nostru, ajungem la un punct delicat. Tracii au fost 100% „legati de glie”? Cercetarile arata, in mod clar, ca si tracii au migrat. (Nu toti si in mod obisnuit, dar in mase importante, totusi.) Unde si cind?

Fara discutie, spre sud. Si dupa sec. XII i.e.n. (Deci triburi ce au contribuit la formarea tracilor si traci propriu-zisi.)

Directia nu-i nici o noutate. Legaturile cu sudul (Anatolia, Grecia) au fost vechi si-n ambele directii. De acolo vine neoliticul, acolo se indreapta plusul de populatie din spatiul nostru (si al vecinilor) in momentele de maxima prosperitate. Am vazut cind au venit sudicii (si altii) la noi, si-n ce imprejurari. Haideti sa vedem si cind au plecat de la noi grupuri umane.

Primul semn al miscarii nord-sud e nivelul pre-Troia I, despre care am vorbit. De acord, nu putem vorbi de traci la nivelul eneoliticului. Dar e clar ca din cultura Stoicani-Aldeni (oare ce limba or fi vorbit? „Gumelnita”, „Cucuteni” sau o alta limba, comuna ambelor culturi?) s-a desprins un grup ce a ajuns pina in Bosfor (Istambulul de azi) si gura fluviului Maritza. (Ca veni vorba, pe una din bunicile mele o chema Maritza.) Probabil din el se dezvolta Troia. Oras care nu are (in mod indubitabil) caracter hittit sau grecesc. Ce ramine? Tracic? Nu, pentru ca tracii nu-s inca formati. Oricum, sunt inruditi cu fenomenul balcano-dunarean proto-tracic.

Nu se poate atribui un caracter etnic net orasului. Chiar daca legenda spune ca Enea a plecat de aici si a fondat Roma. Cei cu bani si/sau putere, care vor sa ajute la lamurirea fenomenelor petrecute in pre si proto-istorie, ar face mai bine daca ar sponsoriza oameni seriosi si cunoscatori, care sa nu se lase „furati de val”, decit sa plateasca (reviste si) condeieri abili si talentati, dar incompetenti. Greselile pe care acestia le fac in incercarea de-a indoctrina multimea costa scump. Orice demers in tema devine (dupa „contributiile” lor) ridicol.

Tot in eneolitic mai avem un punct nevralgic. Relatiile dintre culturile Petresti si Dimini. Deocamdata, nu sunt suficiente probe materiale care sa transeze raportul cronologic dintre ele. Nu stim sigur care e prima, si deci, a creat cealalta cultura. Opiniile sunt impartite. Probe materiale suplimentare vor lamuri (fara indoiala) aceasta problema.

A treia problema este identificata de Guy Rachet. Urmarind traseul acelor de cupru cu „ochi de bufnita”, el sesizeaza o migrare spre sud (pina in Anatolia si de aici spre…India) a unor purtatori ai culturilor Salcuta si Gumelnita. Aceste ace (lungi; sunt ascutite la un capat; capatul opus este despicat lungitudinal, firele respective fiind adunate sub forma de 2 cercuri concentrice, spirale, pe acelasi plan; au fost botezate „ochi de bufnita”) sunt considerate precursoarele fibulelor, de catre francez.

Vladimir Dumitrescu il contesta. Pe linga argumentele cronologice (legate de descoperirile din Grecia, Anatolia,etc.) el afirma ca acele nu puteau fi utilizate ca fibule (cuprul e moale). In plus, statuetele de lut ars ce reprezinta personaje feminine (in special din culturile Salcuta si Gumelnita) sunt redate cu…bustul gol. (Moda era rochii „cloche” si…”topless”). La acest tablou prezentat de Vl.Dumitrescu, eu cred ca se pot adauga gemele din mormintele princiare de la Micene. Femeile figurate pe ele, erau tot cu rochii „cloche” si bustul gol….

Dar la ce foloseau acele respective? Personal le consider ace de par. (Sustineau cocul frumoaelor epocii.) Deci, ratiunea existentei lor e dovedita. (Daca mai era nevoie; pentru ca piesele respective exista fizic „in situ”, orice functie or fi avind. Mai exista si alte argumente sesizate de subsemnat, dar le pastrez pentru publicat in preconizata carte cu…..Mongolia, daca voi gasi sponsor.) Si propunerea lui Guy Rachet este salvata.

Iata trei momente din eneolitic, cind avem o deplasare de la noi spre sud. Pentru ca eneoliticul e foarte dezvoltat in zona noastra. Pentru ca avem o mare densitate de locuitori. Probabil, sunt si grupuri ce pleaca din fata indo-europenilor sau impreuna cu ei.

Dupa acest moment, nu vom mai asista la plecari de la noi. Miscarile de populatie continua. Dar primim populatii (nordul pontic) si cristalizam epoca bronzului.

In sec. XII i.e.n., incepe iar un moment de explozie. „Noi” nu participam. Mai mult, suntem afectati de aceste miscari.

Populatiile (sau populatia) din Europa Centrala va penetra radial in toate zonele europene. (Centrul fiind sudul Germaniei si Austria cu „apendicele” reprezentat de valea Dunarii Mijlocii.) Acestia vor ajunge si-n Grecia (dorienii), Egipt (hycsosii), Palestina (philistinii). Ei vor distruge Troia si vor invada Balcanii si zonele carpato-dunareana, nord-pontica,etc.

„Iesirea” evreilor din Egipt se pare ca a fost provocata de acest val. (ca o curiozitate: si evreii si germanii isi incredinteaza copilul spre crestere si educare doar unei rude sau unei femei din tribul lor; in cazul mortii mamei naturale.)

Nu este exclus sa existe si grupuri din zona est-balcanica si carpato-dunareana in aceasta miscare. Oricum, avem certitudinea ca frigienii sunt traci si una din componentele etnogenezei populatiei armene e formata de traci.

Exista numerosi istorici si lingvisti care au tratat subiectul. Va pot recomanda o sinteza corecta si exhaustiva in domeniu, realizata de Tigran Gregorian.(„Istoria si cultura poporului armean”, Ed.St., 1993, evident, Bucuresti.) Vreau sa fac doar doua precizari. 1. In carte este citata cercetattoarea Maria Francisca Baltaceanu, care demonstreaza originea traca veche a unor cuvinte din limba romana si armeana. Astfel „dimb”(„damb”) devine „damban”. Iar interjectia „ait”(„aitz”) utilizata in unele regiuni din Romania („aitz,aitz!”) pentru a chema caprele, desemneaza in armeana chiar…capra. Completarea mea se refera la faptul ca-n Dobrogea si Baragan, unele femei cheama (si azi) caprele cu expresia:”capritza,capritza!”. Deci mecanismul transformarii interjectiei in substantiv exista inca. 2.In cartea citata, sunt multe confuzii cronologice si utilizarea termenului de „trac”-„tracic” pentru fenomenele din sec.XIII-XII i.e.n. si populatii („popoarele marii”) care nu sunt tracice. Poate pre-tracice. Greselile nu pot fi imputate autorului care a preluat denumirile din sursele studiate.

Dar cartea e foarte buna. Greselile respective apar datorita unui limbaj „liber”, utilizat de autorii studiilor de baza.Pornind de la greselile arheologilor si lingvistilor, istoricii preiau si vehiculeaza notiuni gresite. Daca aici se mai aduga „ajutorul” tracomanilor…..

Trebuie sa precizez ca in preistoria est-europeana e o harababura generala. Personal, am cheltuit mult timp, bani si energie nervoasa pentru a delimita toate culturile arherologice din zona (cronologic si geografic). Si pentru a corobora rezultatele arheologilor din diferite zone. Tocmai pentru ca este atit de dificil de inteles (chiar si de specialisti) m-am hotarit sa „traduc” publicului larg aceste fenomene. Nu stiu daca am reusit sa ma fac inteles. Dar se creaza o platforma de discutie intre public-specialisti, datorita aparitiei unui limbaj comun, a unor notiuni cu definitie cunoscuta de ambele parti. In continuare, specialistii vor putea sa mearga pe aceasta cale, lamurind pe indelete toate problemele. Atit intre ei cit si pentru publicul de nespecialisti, dar interesat de problema. Sau vor putea respinge acest model, aducind critici si formulind un alt tablou. Dar ramine structura.

Cu frigienii (cei a caror boneta a fost „imprumutata” de revolutionarii francezi de la 1789) lucrurile sunt mai clare. Ei sunt sigur traci si vin in Anatolia prin sec. VII i.e.n. Legatura dintre ei si armeni e subliniata de surse antice (printre care, din nou, Herodot).

In fond, problemele nu sunt chiar asa de complicate . Doar ca apar unele datari dificile ce ridica semne de intrebare asupra fenomenului (in general, sau pe mici elemente constitutive). Numai ca acest tablou e special tulburat de „patrioti” care vor sa dovedeasca faptul ca tracii (fie romani puri, fie ca participanti la etnogeneza romanilor) au fost „buricul lumii”. Cum aproape toti sunt anti-globalizare, te intrebi la ce le foloseste acest lucru, chiar daca ar fi adevarat?

In acelasi timp, eforturile sistematice -si aproape anonime- ale specialistilor sunt socotite ca…tradare(?!!!) de tracomani. Iar eforturile altruiste ale specialistilor sunt greu de acceptat de lumea democratica, tocmai datorita „galeriei” de neprofesionisti. O situatie ingrata!

Cred ca lucrurile ar incepe sa se limpezeasca daca toti cercetatorii si cadrele universitare (Numai ca cei de peste 70 de ani nu se stie daca mai pot si vor sa faca efortul -daca nu l-au facut toata viata-, chiar daca e constitutional sa primeasca si salariu si pensia si sa blocheze si postul pentru cei tineri. Sau macar mai tineri ca ei.) ar incepe sa faca legaturi clare intre artefactele arheologice si denumirile istorice ale purtatorilor acestor artefacte. Doar denumirea culturii arheologice nu e suficienta. Ba chiar e lasa, pentru ca arheologii fug de raspundere si lasa locul neprofesionistilor.

In concluzie:1.tracii si populatiile proto-trace si pre-trace au fost mobili; mai de nevoie, dar s-au miscat si ei; in acest context, este de reinterpretat titlul cartilor:”Istoria Romaniei” sau „Istoria romanilor”; 2.de obicei, miscarile lor premerg sau insotesc valurile de noi veniti in zonele noastre (fie din est, fie din vest); 3.directia de migrare e sud-sud-est si este utilizata atit calea terestra cit si cea maritima; 4.exista doua momente de miscare ;a) populatia proto-traca ce se deplaseaza sub presiunea indo-europenilor; b) triburile pre-trace din valea mijlocie a Dunarii, ce pot antrena si populatii din zona noastra; tot la acest punct, trebuie analizat si momentul plecarii frigienilor(mai putin cunoscut; nici de unde anume au plecat, nu avem dovezi certe); 5.mai exista un punct important: tracii bosporani; nimeni nu l-a explicat si care e foarte…discret de la 1944 incoace; practic, istoricii nostri nu l-au abordat.

De ce a zburat de urgență „Zâna cea bună” la Moscova

ianuarie 18th, 2009

Informaţia despre deplasarea prim-ministrului Republicii Moldova, Zinaida („Zâna ce bună”) Greceanîi, la Moscova, a surprins prin urgenţa sa şi prin faptul că a lipsit de pe agenda programată a Guvernului. Din sursele oficiale reiese că prim-ministrul moldovean a acceptat invitaţia omologului său rus, Vladimir Putin, cu scopul de a rezolva livrărilor de gaze ruseşti către RM.

În acest caz, apare întrebarea firească de ce Zinaida Greceanîi nu a solicitat o întrevedere cu V. Putin, încă pe data de 7 ianuarie, când de facto a fost sistată livrarea gazului rusesc via Ucraina. Care este raţionamentul pe care s-a bazat şeful Guvernului RM luând decizia de a se implică în gestionarea acestei probleme, fără a face referinţă la Ucraina, de care depinde transportarea gazului la destinaţie. Contextul politic intern al acestei întrevederi şi locul Moldovei în schemele politice ruseşti ridică alte semne de întrebare vizavi de această vizită “fulger” a prim-ministrului moldovean. Astfel, pentru a identifica răspunsurile la acest demers vom elucida următoarele aspecte:

• Vizita Zinaidei Greceanîi coincide sau este corelată cu întrevederile oficiale ale şefilor de guvern ai Slovaciei şi Bulgariei, consacrate discutării problemelor gazelor. Dat fiind faptul că, despre vizitele celor doi oficiali partea rusă era informată din timp şi că invitaţia pentru reprezentantul moldovei a survenit spontan, putem constata că participarea Moldovei în aceste negocieri este simptomatică. Or, Moscova care se confruntă cu o profundă criză de credibilitate are nevoie de tot mai mulţi susţinători ai nevinovăţiei sale. Din acest considerent, antrenarea spontană a RM în disputa dintre Rusia şi Ucraina ar putea fi legate de încercările Moscovei de a-şi legitimiza poziţia în faţa Slovaciei şi Bulgariei, dar şi în faţa UE, tot mai nemulţumite de tergiversarea reluării distribuţiei de gaze ruseşti către consumatorii europeni. Acuzaţiile adresate Ucrainei de către V. Putin privitor la nerespectarea prevederilor Protocolului de monitorizare a livrărilor au un suport factologic fragil, de aceea poziţia politică a unui stat non-UE (Moldova) grav afectat de criză, este semnificativă pentru campania informaţională internaţională de discreditare a Ucrainei. Poziţia Republicii Moldova care până în prezent evita să-şi prezinte poziţia oficială cu privire la criză, ar putea aduce o valoare adăugată strategiei ruse “anti-ucrainene”, reieşind din faptul că ea este dependentă 100% de gazele ruseşti şi că prin ea sunt transportate volume semnificative de gaze pentru statele balcanice (aproximativ 15%).

• Angajarea RM poate fi urmărită de Kremlin în scopul cristalizării şi amplificării criticii în rândul populaţiei ucrainene împotriva preşedintelui Iuşcenko şi a forţelor pro-occidentale ucrainene, astfel Partidul Regiunilor şi-a exprimat intenţia de a iniţia procedura de impeachment şi de demisionare a Guvernului Timoşcenko în legătură cu criza gazelor (fiind susţinut in/direct de comuniştii ucraineni). Or, implicarea unui stat ex-sovietic afectat puternic de sistarea livrărilor de gaze (care conform Recensământului din 2004 numără 8% de ucraineni în cadrul populaţiei RM), ar putea alimenta suplimentar mişcări sociale în Ucraina, pe care le condiţionează Rusia şi aliaţii săi ucraineni, în vederea suspendării guvernării ucrainene pro-occidentale.

• Calmul politic păstrat până în prezent de către conducerea RM vizavi de problema gazelor este de natură dubioasă, fiind explicată de dorinţa PCRM-ului de a inocula publicului aparenţa unui control asupra crizei date din raţionamente electorale şi/sau de relaţionarea “neoficială” prealabilă dintre aceasta şi oficialii ruşi (inclusiv prin intermediul SA “Moldova-Gaz”). Ocuparea unei poziţii “de spectator” pasiv în această chestiune esenţială pentru securitatea naţională a RM se datorează interesului politic intern al PCRM-ului, dar şi imposibilitatea acestuia de a lua poziţii proactive graţie legăturilor apropiate cu Kremlinul.

• Discuţiile duse de Greceanîi la Moscova sunt vitale pentru guvernarea comunistă, care face eforturi maxime pentru a sustrage atenţia opiniei publice moldoveneşti de la circumstanţele şi efectele reale ale crizei gazelor. De fapt, în urma acestei vizite guvernarea comunistă va avea posibilitatea să-şi reabiliteze imaginea pe plan intern, în condiţiile intensificării criticii opoziţiei politice de la Chişinău (PL, PLDM etc.). Pe lângă aceasta, partea moldovenească are posibilitatea de a reaminti UE şi comunităţii internaţionale despre situaţia dificilă în care se află sistemul energetic moldovenesc, urmărind să atragă în eventualitate sprijin financiar sau de altă natură.

• Vizita dată poate fi condiţionată şi de înrăutăţirea situaţiei în regiunea transnistreană a cărui sistem termoenergetic este bazat doar pe gaze naturale, care începând cu 7 ianuarie curent nu mai sunt livrate regiunii. În consecinţă, Kremlinul ar putea convinge reprezentantul RM să distribuie pe ambele maluri ale Nistrului ajutoarele obţinute din partea UE şi nu numai, pentru prevenirea agravării situaţiei sau gestionarea efectelor ei, cu scopul de a diminua presiunea socială crescânde ce poate pune în pericol regimul de la Tiraspol.

Din cele menţionate conchidem faptul că autorităţile RM continuă să adopte poziţii irelevante şi inadecvate pentru realizarea intereselor naţionale, fiind cointeresate în asigurarea unor condiţii politice interne şi externe favorabile pentru PCRM, în contextul alegerilor parlamentare apropiate.

Semiprezidențialism, unicameralism, democrație directă – opțiunile constituționale ale lui Băsescu

ianuarie 18th, 2009

Traian Băsescu poate fi acuzat de orice, dar nu de lipsă de tenacitate. Recent el și-a reiterat opțiunile sale de modificare a Constituției cu prilejul publicării raportului Comisiei prezidențiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8970).

Nu constituie o surpriză pentru nimeni faptul că președintelui Băsescu nu-i place Constituția actuală și că ar dori, între altele, întărirea rolului șefului statului în raport cu guvernul, trecerea la un parlament unicameral și activizarea participării electoratului la conducerea treburilor țării prin intermediul referendumului.

Raportul comisiei, lung de 86 de pagini ( http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf) justifică în fapt opțiunile lui Traian Băsescu.

Prima parte a raportului constituie o trecere în revistă a unor neajunsuri și disfuncționalități ale Legii fundamentale a României, cu exemplificări mai ales din anii 2006 – 2007 care au culminat cu votul de suspendare din funcție a Președintelui României de către parlament.

Sunt exemplificate mai multe tipuri de sisteme, între care cel parlamentar britanic și german din 1949 și cel semi-prezidențial francez al Republicii a V-a, de la a cărui înființare s-au împlinit recent 50 de ani.

Raportul ia Constituția Franței ca un model pentru România, ceea ce nu e o surpriză, dat fiind faptul că și președintele Băsescu agreează acest model, denumit în 1964 de Francois Mitterrand “regimul loviturii de stat permanente” (ceea ce nu l-a împiedicat să uzeze – și după unii să abuzeze – de acest regim pe timpul cât s-a aflat la Palatul Elysee 1981 – 1995).

Raportul prezintă și avantajele și dezavantajele sistemului unicameral, altă opțiune a lui Traian Băsescu, criticând și funcționarea actuală a parlamentului României.

Se critică de asemenea, lipsa de reglementare clară a legiferării prin ordonanță de urgență, instrument care a început să fie utilizat pe bandă rulantă de guvernul Ciorbea în 1997 și a rămas o practică curentă a tuturor guvernelor de atunci încoace.

Raportul scoate în evidență și deficiențele democrației semi-directe – națiunea practic nu poate decide decât în cazul modificării Constituției și a demiterii președintelui – nu și la celelalte tipuri de referendum, care au doar caracter consultativ.

Nu voi intra în toate detaliile raportului, pe care cititorii îl pot consulta la adresa indicată mai sus, am să remarc doar că în privința limitelor revizuirii se recomandă menținerea formei republicane de guvernământ, nu și a caracterului unitar al statului, ca în Constituția actuală.

Calendar electoral încărcat

Comisia prezidențială a fost formată din experți tineri și prezidată de profesorul de drept constituțional de la Universitatea București, Ioan Stanomir (35 de ani).

Dreptul constituțional este o disciplină care prin natura ei este puternic politizată, comparativă prin excelență și cu greu poate face abstracție de contextul politic al momentului.

Președintele Băsescu a declarat că dacă guvernul este de acord, atunci el este dispus să prezinte parlamentului proiectul de modificare a Constituției, mai existând varianta inițiativei parlamentare sau a celei cetățenești.

Dar oricare ar fi metoda de inițiere a proiectului de revizuire, cuvântul decisiv aparține parlamentului, care trebuie să adopte textul prin votul cu două treimi al celor două camere, în termeni identici, sau de trei pătrimi în ședință comună în caz de divergență, înaintea supunerii Constituției unui referendum în termen de 30 de zile.

Structura actuală a parlamentului, în care atât PD-L cât și PSD dețin treimea de blocaj, impune un acord asupra textului din partea ambelor partide.

În plus, calendarul electoral este deja foarte încărcat, cu alegeri europene în iunie și prezidențiale în decembrie, așa încât o modificare a Constituției însoțită de un referendum în 2009 ar împinge acest calendar la limită, mai ales pentru o revizuire a Constituției, care nu e o activitate legislativă de rutină.

13 ianuarie 1945 – cea de a doua zi de naştere

ianuarie 18th, 2009

Într-un număr anterior, revista ACUM publica un fragment din cartea „Surica, fiica Evei”, de Sara Székely, sub titlul „O întâmplare în Ajunul Crăciunului 1944, în Budapesta ocupată de nazişti.” Vă propunem să citiţi continuarea. Copiii evrei adăpostiţi în Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta şi scăpaţi, ca prin minune, din mâinile nyilas-iştilor, aveau să fie eliberaţi în 13 ianuarie 1945. Autoarea romanului autobiografic consideră că 13 ianuarie 1945 este cea de a doua zi de naştere a ei.

Militari cu şube albe şi pâslari

În nopţile lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie am fost treziţi de zgomotul uşii de fier a adăpostului care a fost dată înlături. În prag am desluşit trei militari cu pufoaice albe, căciuli cu urechi şi pâslari, şi îşi îndreptau armele înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ia cu forţa şi să ne ducă, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.

Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că, în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.

Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore au revenit, iar ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu mai reprezenta un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.

Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de grămezile de zăpadă sau alunecam pe gheţuş. Pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde am fost cazaţi. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.

Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă.

Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.

După o vreme ne-am încumetat să ieşim pe stradă. Cartierul Zugló oferea o privelişte cumplită: uşile magazinelor erau forţate, vitrinele sparte, majoritatea caselor erau avariate de bombardamente. Pe străzi şi pe trotuare zăceau leşurile îngheţate ale cailor, iar trecătorii răzleţi abia se ţineau pe picioare. Toată lumea căuta de-ale gurii, în schimbul banilor sau al unor obiecte. Unii scotoceau prin locuinţele sau magazinele pustii. Şi noi am umblat prin casele părăsite şi ne-am dus la bucătăria militară rusească, să cerşim o bucată de pâine. Le ziceam „Daitie hleba”. Unii ne-au dat pâine cu marmeladă sau biscuiţi, alţii ne-au alungat. Am intrat şi prin magazinele devastate, dar mare lucru n-am găsit.

Odată am dat de o cutie cu şase sutiene, dar pentru că niciuna dintre noi nu avea nevoie de aşa ceva, ne-am dus la piaţă să valorificăm prada. O precupeaţă ne-a dat în schimbul lor câteva mere pe care le-am împărţit frăţeşte. De mult nu mai văzusem mere, le uitasem culoarea şi gustul. Altă dată am nimerit într-o fabrică de ciocolată părăsită, de unde se furase tot, în afara unui utilaj mare, pe tamburul căruia se uscase un strat subţire de ciocolată. Ne-am aşezat jur-împrejurul lui şi rotindu-l pe îndelete, am început să răzuim cu unghiile, prada aceea delicioasă.

Tanti Olga, directoarea noastră, nu ieşea singură în oraş de teama ruşilor şi dacă era nevoită să facă un drum, mă ducea cu ea. Cu aceste prilejuri ne-am întâlnit cu ofiţeri şi soldaţi români, pe care-i salutam respectuoasă în româneşte. Se opreau şi mă întrebau cum de ştiam limba, de unde eram şi cum ajunsesem la Budapesta ? După ce aflau povestea mea, îmi spuneau: „Vino cu noi, fetiţo, că te ducem până la Bucureşti !” Eu m-aş fi dus, dar Tanti Olga nici nu voia să audă de aşa ceva.

Eu aş fi plecat dus cu dragă inimă pentru că îmi era un dor cumplit de casă. Nădăjduiam că mama va reveni din lagăr, pentru că era tânără; abia împlinise 36 de ani şi era obişnuită cu munca grea. De ce să nu se fi întors la fiica ei ?! Ultima scrisoare a mamei, mai exact o carte poştală, mi-a fost înmânată de Tanti Olga, în vara lui 1944. Eu am citit-o plângând şi ea încerca să mă consoleze lăcrimând. Cartea poştală mă înştiinţa că: „ Din păcate se pare că ne vor duce undeva, nu ştiu unde. Mama ta iubitoare”. Mă gândeam tot mai mult să găsesc o cale de a mă întoarce acasă, în Ardeal, la Gheorgheni.

Chipurile resentimentului: Despre antisemitismul stângii

ianuarie 18th, 2009

„Cea mai veche ură”, aşa numeşte istoricul Robert Wistrich patologia resentimentară a antisemitismului.

Privit tradiţional ca venind dinspre extrema dreaptă (ultranaţionalistă, clericalistă, militaristă, xenofobă), antisemitismul a devenit, sub camuflajul antisionismului, apanajul stângii. Marx însuşi, îndatorat romantismului politic anticapitalist, a scris rânduri deplorabile marcate de ostilitatea faţă de „spiritul iudaic“, confundat cu acela al mercantilismului filistin. Antisemitismul a continuat să se manifeste în tabăra radicalismului de stânga. Mă refer aici la staliniştii care au utilizat antisemitismul ca instrument manipulativ. Să amintim prigonirea evreilor în URSS, mai ales după 1946, vânătorile de vrăjitoare „anticosmopolite“, procesul Comitetului Evreiesc Antifascist din URSS, născocitul complot al „halatelor albe“, şovinismul turbat al procurorului în procesul Slansky, procesul sioniştilor din România şi câte altele. Evident că nazismul a avut, în chiar centrul ideologiei sale, fixaţia paranoic-antisemită. Stânga comunistă nu a a avut însă reticenţe în a recurge la proiecţii exclusiviste similare. Revoluţia fascistă, asemeni celei comuniste, încearcă să anihilize orice urmă de alteritate. În ambele proiecte totalitare, evreul este fantasmat ca personificare a unei nelinişti pe care fanaticii vor să o năruiască. Tocmai de aceea i-a privit Nietzsche cu dispreţ pe antisemiţi, din orice tabără ar fi făcut parte. Nimic mai fals decât acuzaţia adusă filosofului că ar fi împărtăşit delirul rasist al antisemiţilor epocii sale. Oricine a citit „Cazul Wagner“ ştie la ce mă refer.

Chiar şi după moartea lui Stalin, antisemitismul a continuat să fie o armă ideologică a comuniştilor. În timpul lui Hruşciov, la începutul anului 1964, a fost publicată la Kiev infama broşură „Iudaismul fără mască“. Mai ales după războiul din Orientul Apropiat, din iunie 1967, Israelul a devenit ţintă favorită a propagandei sovietice şi a blocului comunist, în genere. Ceauşescu nu s-a conformat în această privinţă. Nu pentru că ar fi fost mai puţin antisemit, ci pentru că îşi urmărea scopurile personale în politica externă. Mişcarea comunistă mondială a făcut din demonizarea Israelului un pilon al discursului „antiimperialist“. Retorica era una de clasă, în fapt se reluau fobii specifice extremei-drepte. Pe fondul obsesiei „antisioniste“, s-a construit o viziune conspiraţionistă în care Israelul era prezentat în culorile cele mai sumbre.

Toate clişeele antisemitismului clasic au renăscut în această nouă gramatică a urii. Naţionalismul socialist, ori de-a dreptul naţional-socialismul generalului Moczar în Polonia, mustea de asemenea fixaţii: evreul apatrid, lipsit de rădăcini, predispus la trădare, cupid, venal etc. La fel, la Bucureşti, în paginile publicaţiilor protocroniste „Săptămâna“ şi „Luceafărul“, proliferau similare sulfuroase insinuări şi acuzaţii. Toate aceste lucruri mi-au revenit în memorie urmărind actuala explozie de iudeofobie din presa de orientare de stânga din Occident şi, la fel de îngrijoră tor, din unele luări de poziţie din lumea postcomunistă, inclusiv din România. Nu mă refer la maniacii fascistoizi, ci la oameni care îşi află sursele de inspiraţie în reviste şi ziare ale mainstream-ului vestic. Ca şi în 1967, se şterge linia de demarcaţie dintre cel care a pornit agresiunea şi cel care a suferit-o. Riposta este prezentată drept „suprareacţie“, fără a se ţine seama că o organizaţie teroristă precum Hamas are ca scop asumat explicit anihilarea statului Israel. Nu preconizez o susţinere necondiţionată a fiecărei acţiuni israeliene, dar atrag atenţia asupra tentativelor de a delegitima Israelul drept stat democratic şi de a-l prezenta drept o „entitate teroristă“. Mă opun formulelor obscene gen „nazismul sionist“. Nu Israelul, ci Hamas este un creuzet al terorismului cel mai otrăvit şi otrăvitor. Este cât se poate de trist faptul că pier atâţia oameni, dar soluţia se află în lumea arabă, la nivelul guvernelor şi al organizaţiilor politice şi religioase care trebuie să ţină piept cursului iresponsabil, în fond suicidar, al militantismului fundamentalist.

Despre aceste lucruri scrie Bernard-Henri Levy într-o recentă carte vibrantă şi curajoasă (trad. americană, „Left in Dark Times“, 2008). Rămânând, paradoxal, un om al stângii, gânditorul francez nu se fereşte să-i demonteze noile alibiuri şi marote doctrinare. Între acestea, anticapitalismul, antiliberalismul, antiamericanismul, antieuropenismul şi antisemitismul. Cartea lui Levy explorează resorturile „raţiunii progresiste“ pentru care orice întreprind Statele Unite ori Israelul este automat catalogabil drept „reacţionar“ ori chiar „criminal“. De la Hugo Chavez la Tariq Ramadan, de la Slavoj Zizek la Alain Badiou, neoprogresiştii pretind că se opun rasismului, practicând în fapt un rasism pe dos. La ora actuală, antisemitismul a devenit o armă favorită a unei stângi pentru care Holocaustul poate şi trebuie să fie relativizat în numele unui pseudo-umanism care vede în crimele naziste doar un capitol din lanţul nesfârşit al injustiţiilor istorice. Cât despre cele comuniste, nici nu se mai vorbeşte.

Acest articol a apărut inițial în Evenimentul Zilei, evz.ro

Războiul civilizaţiilor şi copiii democraţiilor liberale

ianuarie 18th, 2009

Se vorbeşte astăzi, din nou, agresiv, şi cu argumente din ce în ce mai sofisticate, despre războiul civilizaţiilor, prelungindu-se astfel şi în acest deceniu polemica dintre Samuel Huntington şi Francis Fukuyama. Aşadar, democraţiile liberale au probleme, şi încă din cele mai spectaculoase, spun partizanii totalitarismelor de tot felul.

Care este background-ul problemei insolubile? Islamul versus lumea iudeo-creştină, aceasta este ecuaţia conflictului major ce se tot adânceşte, pe diverse canale (politice, media, culturale şi economice) după 11 septembrie 2001. Erodând, prin amplitudine şi acceleraţie, capacitatea de înţelegere a lumii actuale privind propriile „compromisuri sănătoase”, acest conflict între culturi îşi generează exponenţial propriul apogeu. Iar noi ne aflăm, de câţiva ani, în chiar epicentrul lui. Pe acest background, înfruntarea palestiniano-israeliană din Gaza apare, acum, ca fiind o „ocazie”, construită, întreţinută şi gospodărită de fundamentaliştii războiului terorist, iară nu cauza conflictului.

Nu voi insista asupra faptelor, căci datele furnizate de istoricii şi analiştii credibili sunt cunoscute şi sunt bine exploatate public, de ambele părţi. Voi medita, în textul de faţă, asupra delictelor şi slăbiciunilor media, care au devenit, poate că involuntar, arme în acest conflict, şi care, mai mult decât simple arme, sunt, dincolo de anumite limite, veritabile arme de distrugere în masă, atunci când manipulează şi modelează cortexul şi afectele, analizele şi deciziile consumatorilor, accelerând şi precipitând, conform modelului emis de Paul Virilio, întreaga planetă către ideea de catastrofă finală.

Catastrofa finală e nu a regilor ci a tuturor oamenilor

Aşadar, sunt două linii de forţă pe care le punem în balanţă aici: graţie politicienilor şi ideologilor de logică apocaliptogenă, mai întâi de toate, conflictul de fond ia aparenţa unei pandemii ideologice; iar mai apoi, datorită media, conflictul se manifestă ca o continuă presiune delirantă şi obsesională exercitată asupra publicului. Media devin astfel o interfaţă hipersensibilă între real şi realitate, induc confuzie fanatică şi propagandă, acolo unde ar trebui să joace rolul limită de furnizor de facticitate. Bariera informaţională este deci depăşită prin hiperbolizare, iar din acest exces se trece în domeniul mesajului catastrofist şi inductor de mutaţii la nivelul raţiunii, prin subliminale pulsaţii afective sau decizionale.

Care este scopul acestei presiuni puse pe opinia publică de tandemul politic (religios-politic) + media? Scopul, se vede şi în aceste zile, este dublu: primo, extinderea şi generalizarea percepţiei existenţei unei stări terminatoare de divizare totală şi definitiv ireconciliabilă, ce necesită amorsarea militară imediată şi obligatorie (reiterarea obstinată a mesajelor Iran via Hamas et Co versus Israel); iar pe de altă parte, media supraevaluată şi hiperfuncţională extinde în mod obsesional curentul de implicare a opiniei publice până în cel mai îndepărtat punct al globului. Dar e o formă de over-reaction periculoasă, o boală autoimună ce ameninţă întreaga civilizaţie occidentală, ce ajunge, astfel, să se identifice cu propriii inamici. Principiul care stă la baza acestei logici este inundarea nivelului activ al conştiinţei şi al subconşientului indivizilor cu urgenţa şi iminenţa stării conflictuale perpetue, conform unui principiu enunţat încă din 1793 de R.R. Palmer: „Războiul regilor s-a terminat. A început războiul oamenilor”. Iar ca un corolar al acestui principiu elementar (de pe urma căruia multe generaţii au trăit liniştite) valabil şi pentru conflictele ce se dezvoltă în mileniul al III-lea, este nevoie de persuasiunea şi hipnoza urgentă a massei, în scopul luării de ostatici mediumizaţi şi de adepţi fanatici, cu minime investiţii şi prin simplă privire a ecranului TV, devenit fetiş, comandant de oşti, căpetenie militară sau voce a deciziei. Este, aici, o formă de teleseducţie strategică foarte catchy, omniprezentă, ce permite manipulatorilor să deseneze pe cortexul informaţional şi emoţional al consumatorilor de media – şi să le rescrie infinitezimal şi cvasi-instantaneu în codul de valori proprii – o hartă mentală politică de repartizare planetară a agregatelor combatante şi/ sau aspirante la decizia finală a partajării forţei. Mai precis, individul este tratat la timpul prezent continuu şi anistoric ca parte a unei masse ce nu poate fi decât înrolată, de o parte sau de cealaltă, anihilându-i-se voinţa de a alege non-beligeranţa.

Media şi armele de distrugere în masă

Dacă şi în aceste zile de ianuarie 2009, media au devenit arme decisive în acest conflict din Gaza, generat mai întâi ideologic şi apoi militar prin strategii extremiste, atunci este important să arătăm şi faptul că aceste arme au fost şi continuă să fie mai bine exploatate de lumea extremistă musulmană (de palestinienii Hamas şi Hezballah, de Al Qaeda, de Iran), decât de Israel sau de Statele Unite. Statisticile (atât sondajele de simpatie ce bombardează canalele televiziunilor, cât şi analizele post-festum) arată, de ani buni încoace, o creştere a simpatiei faţă de „bietele victime”, simultan cu o creştere a antipatiei faţă de „invadator”, când, de fapt, în această punere în scenă, este vorba despre o machiavelică răsturnare a valorilor: adevăratul călău, luptătorul de gherilă hipotalamic-autolitică, se protejează prin exhibarea barbară şi câştigă simpatie prin discriminare pozitivă, iar victimele sale sunt condamnate la oprobriu. Terenul invaziei Hamas prin media a fost pregătit din timp, pe măsură ce arhitecţii acestui tip de luare în posesie prin sugestie negativă la televizor îşi urneau planurile de ofensivă împotriva iudeo-creştinătăţii.

Este momentul să ne întrebăm cum de este posibil acest lucru: ca incitatorii la genocid să câştige mediatic un război, să modifice decizia raţională a massei planetare manipulate, să inducă o perfidă stare de culpabilizare a Americii, acum a Israelului, derivată din culpabilizarea arhetipală antisemită şi, prin extensie, să culpabilizeze întreaga civilizaţie iudeo-creştină.

Maniere diferite de a duce un război

Ei bine, dacă de grandoarea musulmană nu s-a îndoit nimeni până acum (plus minus episoadele de califat ce au tulburat altădată lumea creştină) era bine să nu se îndoiască nimeni nici de viclenia (arta persuasiunii) aferentă a ideologilor ei – religioşi – fundamentalişti: forţele teroriste nu au avut nicio reticenţă în a include în arsenalul greu de război copiii, femeile şi bătrânii (aceştia sunt inocenţii civili, consideraţi totuşi la ei acasă cetăţeni fără drepturi pentru că săraci, ei fiind însă consideraţi tabu numai pentru imaginarul lumii iudeo-creştine). Această tactică dovedeşte că ideologii fundamentalişti musulmani ai războiului terorist prin media au studiat intens tipul de sensibilitate al inamicului şi au mizat pe impactul emoţional media obţinut asupra lumii iudeo-creştine prin supraexpunerea şi prin stimularea anxietăţii ei civilizaţionale după vizibilitatea maximă a sângelui jertfelnic. Pe toate canalele media au curs hemoragiile pe care le-au dorit forţele teroriste Hamas, dar nu şi hemoragiile de imagini şi informaţii ce descriu pertinent şi în mod diacronic acumulările picătură cu picătură ale stării de subminare de către Hamas a acordurilor internaţionale, a securităţii israeliene şi Orientului Mijlociu.

Cât despre îndemnurile la ridicarea lumii islamice la Jihad sau cât despre ameninţările cu raderea de pe suprafaţa pământului a rasei evreieşti, proferate frecvent în media de către Iran, sponsorul Hamas, ce sa mai vorbim! Pe scurt, ideologii Hamas au mizat pe nota mică la purtare pe care o vor încasa pe teren în Gaza forţele de apărare antiteroriste ce vor avea greaua misiune de a extrage din camerele de joacă ale copiilor lăzile cu arme şi bombe. Sângele astfel televizat devine prin el însuşi o armă rituală, a cărei vedere trebuie să incite Occidentul la solidaritate cu teroriştii, indiferent de metodele lor, iar Islamul la violenţă şi răzbunare. În tot acest timp, nota bene, stadiul istoric, cutumele şi tipul de sensibilitate fundamentalistă musulmană nu asociază vărsările de sânge şi carnagiile cu şocuri emoţionale, dacă acelea au loc în numele războiului sfânt, ci cu stări de exaltare şi extaz religios. Să ne amintim, altminteri, cu câtă uşurinţă îşi exhibă rănile, puroiul, sărăcia şi handicapurile, civilizaţiile înrudite cu populaţiile de tip carne de tun suicidale produse azi de Islamul fascist. Iar, prin comparaţie, să ne amintim cu câtă pudoare ne privim noi, occidentalii, evrei sau creştini, starea de decrepitudine fizică sau boală ori agonia, considerând că a le arăta lumii întregi ar fi o impietate.
Este vorba, aşadar, de o diferenţă radicală de atitudine aici, izvorâtă din culturile noastre diferite, dar pe care islamicii terorişti au ştiut să o exploateze la maximum, substituind-o tactic inferiorităţii lor militare. A fost, se pare, mai convenabil, pentru organizaţiile teroriste, să întreţină mult timp o Gaza subdezvoltată (refuzând de-a lungul timpului orice investiţie americană sau israeliană ce ar fi ridicat nivelul de dezvoltare şi standingul local), o Gaza cu miză explozivă care să poată fi oricând transformată în lagăr, şi o populaţie redusă la condiţia săracă a maşinăriei umane teleghidate de propagandă, ce adoptă sinuciderea ca manieră de a face rost de bani pentru restul familiei. (Apropo, printre copiii carne de tun nu există şi copii de şeici).

Această civilizaţie a presiunii teroriste nu este impresionată de vărsarea sângelui copiilor proprii din familiile sărace, considerându-şi ea însăşi aceşti copii ca fiind predestinaţi eroismului fanatic şi educându-şi aceşti copii pentru e deveni, ei, nişte arme esenţiale ce vor contribui în mod decisiv la instalarea noului Califat.

Rating şi iubire: copiii cui?

Prin urmare, două slăbiciuni ale civilizaţiilor noastre continuă să contribuie la victoria acestei diabolice tactici a acumulării de simpatie şi a câştigului la cacealma, folosită de terorişti şi la 11 septembrie 2001, şi în Gaza 2009: pe de o parte, este lăcomia media după ştiri senzaţionale, în vederea creşterii de rating, cultivând ca pe o onoare difuzarea obstinată a imaginilor sângeroase, deci cultivând acuzarea şi condamnarea emoţională apriorică, venită înaintea verdictului dat de tribunale după anchete şi după reconstituirea adevărului istoric ; pe de altă parte, este tipul special de iubire al părinţilor şi combatanţilor terorişti faţă de copiii lor, sau familiile lor, pe care, în loc să-i adăpostească de moarte, îi includ în arsenalul emoţional al războiului numit Jihad.

Faţă de această tactică, diabolică şi inumană din punct de vedere al credinţelor şi cutumelor noastre iudeo-creştine, lumea occidentală trebuie să înceapă să deschidă ochii: înainte de a se lăsa manipulată prin media şi fără a se lăsa atrasă de urletele cu care fascismul islamic isterizat vrea să ne reducă la condiţia de adepţi angoasaţi, lumea occidentală trebuie să mediteze mai mult la suferinţa imensă pe care o încearcă soldaţii noştri aflaţi pe câmpul de luptă şi confruntaţi în fiecare clipă a eroismului lor cu tragica decizie de a alege astfel încât bomba-copil la care inamicul şi-a condamnat, prin liber arbitru, propria familie, să nu lovească familia, copiii sau ţările noastre. Pentru că, am uitat să vă spun: astăzi sunt ameninţate când Statele Unite, când Israel sau Spania, ori Anglia. Însă mâine vom fi cu toţii în aceeaşi oală.

Risipa de copii va deveni din ce în ce mai mare.

Feriţi-vă de Putin chiar când vine cu daruri

ianuarie 18th, 2009

După cum bine se ştie în teatru, impresia regalităţii pe scenă e dată nu atât de actorul care îl joacă pe rege, ci mai curând de modul cum îl tratează ceilalţi actori.

În mod similar, mare parte din capacitatea de şantaj politic pe care o exercită administraţia de la Kremlin pe subiectul energie vine nu din forţa internă a Rusiei ca furnizor predominant al UE, ci chiar din lipsa de coeziune internă a uniunii. Membrii săi – şi aceia pro-moscoviţi, şi aceia anti – sunt, de fapt, vinovaţi în aceeaşi măsură pentru tratamentul deplasat pe care îl aplică vecinului de la răsărit, personalizat anii aceştia de premierul Putin: ori excesiv de reverenţioşi, ori excesiv de nervoşi în raport cu acesta.

Rusia depinde de Europa tot atât cât depinde şi Europa de ea, ca piaţă de desfacere a gazului natural, pentru care alt debuşeu important nu are. Fără facturile energetice încasate de la europeni, Rusia ar avea mari ne cazuri cu veniturile la buget (nici cu ele nu stă prea bine, că veni vorba), aşa că micile giumbuşlucuri şantajiste de ianuarie, cu care se pare că va trebui să ne obişnuim în anii ce vin, aşa cum ne-am obişnuit cu pluguşorul şi cu sorcova, sunt doar tactici de termen scurt. Au eficienţă doar în măsura în care lumea se isterizează şi intră în jocul Moscovei, transformând totul într-o problemă de geopolitică – specialitatea academică a regimurilor naţionaliste autocratice.

Cum are aerul că gazul nu va sosi pe ţeavă azi-mâine, iar pretexte de noi stopaje se vor găsi la nesfârşit (observatorii europeni nu-s agreaţi de Rusia fiindcă n-au bască sau manometru inscripţionat cu chirilice, iar ăia nemţi de Ucraina, pentru că sunt de fapt ruşi sub acoperire etc.), mai bine stăm un pic la răcoare şi ne gândim cum s-ar putea rezolva situaţia pe termen lung, nu doar pentru a debloca lucrurile în criza actuală. Pentru asta, trebuie pornit de la cauze, nu de la efecte. Evident, Moscova face presiuni politice pentru a readuce ţările foste sovietice la ascultare, prin ofensiva de iarnă în Ucraina, urmând celei de vară din Georgia. În acelaşi timp, practică un joc de tip divide et impera cu statele occidentale, mizând pe lipsa de unitate a UE.

Pe de altă parte, UE şi Ucraina sunt vinovate că nu reduc criza energetică la ce este ea de fapt, anume o problemă pur economică şi contractuală, care trebuie ţinută strâns în aceste cadre, nu lăsată să contamineze alte domenii. Dorind să cumpere de la Rusia gaz la jumătate de preţ faţă de restul lumii, Ucraina cere de fapt o subvenţie, pe care nu e clar de ce Rusia i-ar mai da-o. Nu poţi pretinde favoruri de la cineva, iar apoi să spui că eşti independent, deoarece, după cum ştim cu toţii, nu există prânzuri pe gratis: cine plăteşte masa comandă şi muzica. Dacă sunt alte subiecte de reglementat între Moscova şi Kiev, cum ar fi statutul flotei ruse staţionate în Crimeea, ele trebuie să facă obiect de contract separat, cu bani cash: tu îmi plăteşti mie gazul la preţ de piaţă, eu îţi plătesc ţie chirie pe portul Simferopol etc. Atunci s-ar vedea mai bine cine îşi îndeplineşte obligaţiile şi cine nu.

A face o ciulama de bartere – tu-mi dai energie ieftină, eu te las să foloseşti moca grădina din spate, că eşti văr cu bunica – este un semn de primitivism economic şi reţeta sigură pentru garagaţă nesfârşită între ţări, după cum se vede. Ca atare, mi se pare de salutat decizia de zilele trecute a distribuitorului maghiar Emfez de a da în judecată la Curtea Europeană transportatorul Naftogaz, pentru întreruperea furnizării unui serviciu contractat. Nu există cale mai bună pentru a face lumină în situaţii aşa complicate decât aceea ca păgubiţii oneşti (adică noi, consumatorii bun-platnici) să ceară aplicarea la literă a contractelor, inclusiv cu penalităţi. Mai departe, Naftogaz să se îndrepte la rândul lui împotriva furnizorului ş.a.m.d. Nu-i uşor, dar numai aşa putem promova statul de drept în regiune şi dezumfla această gogoaşă pe care Rusia preferă s-o trateze cu hatâruri politice.

Un mare beneficiu colateral ar fi că am afla şi noi cu această ocazie mai multe despre opacele aranjamente prin care ni se livrează energia. Până la acest scandal, de exemplu, nu cred că erau mulţi ucraineni care ştiau că gazul lor se cumpără prin obscura firmă mixtă Rosukrenergo, cu sediul în Elveţia, la care acţionari sunt Gazprom şi doi magnaţi din Ucraina, ca persoane fizice. Rosukrenergo vinde gazul în UE la câştig barosan, dar în pierdere la Kiev, iar pe acest temei justifică o întreagă reţea suspectă de transferuri transfrontaliere de profit.

Sincer, eu mă îndoiesc că nişte acţionari privaţi ucraineni fac filantropie energetică în propria ţară, deci nu pot decât să mă întreb ce primesc în schimb pentru asta. Dacă măcar transparentizarea acestor relaţii reuşeşte, putem spune că scandalul n-a fost degeaba. În fine, aş fi foarte precaut cu ofertele exagerat de amicale ale premierului Putin, care văd că mai nou a căpătat dragoste bruscă de România şi vrea să ne creeze condiţii preferenţiale, transformându-ne chiar în intermediar pentru gazul vândut Ucrainei. Sfatul meu pentru oficialii români ar fi: timeo Putinus et dona ferente.

Să vedem şi opoziţia!

ianuarie 18th, 2009

M-am ocupat recent de debutul guvernării, e cazul să vedem cum stă şi opoziţia.

Dar mai întâi, câteva fapte survenite estimp, declaraţiile dlui Ilie Sârbu de pildă, ne semnalează că dacă avem această structură putere-opoziţie azi, asta nu se datorează atât inabilităţii de negociere a PNL, cât unui proiect politic prezidenţial clocit vreme de vreo doi ani cu PSD. Asta nu cade bine fanilor prezidenţiali, dar măcar lucrurile sunt clare şi le putem judeca pur politic, fără a mai împărţi câmpul politichiei băştinaşe între îngeri şi demoni, cel puţin nu utilizând în acest scop graniţele dintre partide. Alte fapte ne relevă că deşi majoritatea e zdrobitoare, nu e şi foarte solidă.

Un interviu al dlui Sever Voinescu din „Caţavencu“ semnalează că există o facţiune PDL deloc împăcată cu gândul alianţei cu PSD, pe care o socoate contra naturii, în vreme ce scandalul legat de nominalizarea „Vulpii“ la şefia serviciului informativ de la Interne şi ameninţarea cu demiterea dlui Oprea din funcţia ministerială venită de la propriul partid arată că liniile de conflict din interiorul PSD, departe de a se resorbi prin accesul la putere, se înmulţesc şi se acutizează. Deci, conflicte în creştere în interiorul partidelor guvernamentale, o tensiune încă difuză între ele.

Pe acest fond, ce face opoziţia? UDMR pare în silenzio stampa, dar PNL e mai agitat. Mi-am exprimat speranţa – nu din simpatie pentru acest PNL, ci pentru ideea liberală şi pentru cea de opoziţie consistentă – că PNL va încerca să profite de opoziţie pentru a se reforma şi, în acest fel, pentru a se întări, întărind şi opoziţia faţă de o putere supradimensionată. Dar speranţele mele sunt un lucru, realitatea, altul! În locul unei autoanalize responsabile a propriei guvernări, cu plusurile şi minusurile sale, care să-i permită evaluarea corectă a celei actuale în locul evaluării performanţelor individuale ale liderilor centrali şi locali, avem parte, pe de o parte, de glumiţele „cu Dorel“ ale dlui Tăriceanu, pe de alta, de aspiraţiile la şefia partidului ale unor ipochimeni precum Ludovic Orban şi Crin Antonescu, de parcă nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase!

Cei doi dau interviuri curajoase, agită filialele etc. Păi, dacă un congres extraordinar al PNL, unul „reformist“ de bună seamă!, ar conduce la înlocuirea dlui Tăriceanu cu unul dintre cei doi magnifici, mai bine băieţii de la PNL se scutesc de un efort! Măcar, deosebit de dl Orban, dl Tăriceanu nu dansează pe mese prin restaurante înconjurat de vreun vânjos taraf, nici, deosebit de primul Crin al PNL, nu se situează în opoziţie mai ales faţă de propriul partid. De altfel, această postură de perpetuu Gică-contra faţă de propria formaţiune politică şi de consens toxic cu adversarii acesteia are veche tradiţie la dl Antonescu, fiind una dintre calităţile dumisale de frunte încă de pe vremea PAC.

Cum văd, PNL n-a învăţat nimic din lecţia pierderii guvernării şi habar nu are cum să profite de postura de tigru de hârtie a hipertrofiatei, cantitativ, guvernări de acum. Dacă va avea soarta PNŢ, să nu se mire. Iar dacă nimeni nu-i va regreta dispariţia, iarăşi să nu se gândească la nerecunoştinţa oamenilor, ci la propriile şi uriaşele erori.

Articolul a apărut inițial în Cotidianul http://www.cotidianul.ro

Rugby-ul românesc cu 70 de ani în urmă (II)

ianuarie 18th, 2009

V-am promis în interventia trecuta, despre rugbyul anilor ´30, ca in continuare va voi face o surpriza. Ei bine, aceasta este povestirea intamplarilor rugbystice din acele vermuri chiar de un participant activ la ele. Este vorba de venerabilul nostru Constantin-Telu Diamandi, altfel spus Nea Tilica. Fara indoiala aceasta apelatiune amicala, consacrata rugbystic, la prima vedere iti sugereaza o persoana parca si joviala, si miniona, in fine ceva gingas. Nu stiu daca in tinerete aceste trasaturi i-au sugerat diminutivul (a jucat demi de melee iar la sfarsitul carierei si… taloner!), dar acum la 95 de ani chiar asa este. Este ca un placut miracol pe care viata ni-l ofera sanatos, vioi si spiritual. In ultimul timp am avut ocazia sa-l insotesc la plimbari si iesiri prin diferite locuri. La persoane mai tinere sau necunoscute fac recomandarile: Eu am 72 de ani. Domnul acesta este mai mare cu 23 de ani ca mine! Si oricine face ochii mari, plin de complezenta si admiratie. Este asa de prezent in tot ce se intampla si mai ales in lumea noastra a rugbyului ca nu poti sa nu apreciezi. Discutam jocuri si probleme de tehnica si tactica la ordinea zilei si sunt uneori complexat de elocinta dumnealui fata de modernismul si evolutia jocului ce ne copleseste. Ne vedem saptamanal si la intalnirea veteranilor bucuresteni – initial de la Braseria „Geamuri Multe”. Grupul, care este fracventat de 80-90 fosti rugbysti, il inconjoara cu adulatia ce o datoram unui drag antrenor, mai toti trecandu-i in diferite etape prin mana. Iar dumnealui spune: l-am avut jucator la Locomotiva-ICF , la PTT , la Rapid sau la Metalul , la Autobuzul , la Progresul , la Sportul Studentesc sau la Olimpia , pe unde si-a desfasurat o lunga si prolifica cariera de antrenor.

Vorbind despre subiectul anterior „rugbyul nostru in anii ´30”, este ceva extraordinar sa auzi fara mijlocitor, prin viu grai despre evenimente de demult, cand, vorba aceia, nici batranii de azi nu se nascusera. Iata redau din povestirile ce dese ori le-am provocat:

„In perioada dinainte de razboi, pe langa numarul mare de echipe de toate categoriile, erau in Bucuresti 10 cluburi care aveau echipe la patru categorii valorice: Onoare, Promotie, Juniori si Incepatori.

Apoi, in anul de gratie 1938 al rugbyului romanesc, Nea Tilica, cu doua titluri nationale cucerite cu Sportul Studentesc (1935 si 1937), dar si in buna forma, era demiul titular al echipei reprezentative. Pregatise in aceasta postura editia de Campionat European ce s-a disputat la noi cu participarea Germaniei, Frantei si Romaniei. Primul joc al nostru, contrar tuturor datelor din palmares, a fost cel cu Germania pe care dupa cum se stie l-am pierdut (3-8). La scorul de 3- 3, in repriza a doua la o margine in 22-ul nostru, demiul de mele stabileste cu uvertura (Nelu Popa), sa-i deschida repede balonul pentru sutul de degajare. A fost o oarecare disputa pentru balon pe fundul tusei pana ce acesta iese la noi, iar pasa de deschidere nu-si mai gaseste uvertura, care avansase puternic pentru a bloca un eventual atac advers pe fundul tusei (se practica aceasta manevra defensiva). Balonul este recuperat de adversari care marca eseul victoriei. Aceasta intamplare nefericita face ca in meciul urmator, cel cu nationala Frantei, sa fie folosit pe postul de demi rezerva initiala (I. Turut). Asa se face ca Nea Tilica a scapat ocazia de a fi in formatia ce a realizat un mare rezultat de palmares (8-11).

Avea sa fie din nou titular in jocul de la Roma cu Italia din anul urmator, pierdut insa cu 0-3. Si cu aceasta ocazie a avut un ghinion, pentru ca in prima repriza a facut o entorsa de glezna. Ambitios, a dus tot jocul, terminandu-l cu o tumefiere greu de inteles cum de a putut sa mai joace. In 1940 cand la Bucuresti aveam sa castigam primul joc cu Italia (3-0) Nea Tilica n-a putut participa pentru ca in vara precedenta fusese concentrat pe frontul de est.

La revenirea de pe front continua sa joace la Sportul Studentesc si Grivita Rosie iar in anul 1951 il gasim titular al Selectionata Sindicala in jocul cu FSGT (Franta)/14- 6.”

A fost concentrat pe front 7 ani. In zona Husului la localitatea Tiganca, in luptele de trecerea Prutului, cu trupele motorizate germane venind prin nord din Polonia, din compania sa de 350 de militari au scapat doar 7. Sansa vietii a fost de partea lui Nea Telu. Fiu de mosier, prejudiciat de fel si fel de cataclisme istorico-sociale si-a pastrat sufletul tanar si optimist, rugbyul, o recunoaste oricand, fiindu-i de mare ajutor.

Nea Tilica s-a nascut in anul 1914, cand s-a organizat si primul joc oficial in rugbyul romanesc (Sporting Club – T.C.R: 16-3). A inceput sa joace rugby la varsta de 16 ani (1930) la Sportul Studentesc si a jucat pana foarte tarziu (peste 40 de ani), timp in care si antrena. Si-a incheiat activitatea de antrenor in anul 1980. Dintre numarul mare de echipe de diferite categorii si nivele, cum si din sumedenia de sportivi ce i-au trecut prin mana alege cu inima tremurand de-o mare satisfactie varfurile descoperite si initiate in jocul de rugby la Locomotiva-ICF : Mircea Rusu, Costel Stanescu, Dan Stoenescu si altii (primii doi mari internationali si invingatori repetat ai Frantei).

Deci viata dumnealui se suprapune perfect pe istoria rugbyului romanesc. Din respect si admiratie pentru legatura statornica si onesta in activitatea de jucator si cea de antrenor, dar si a unui fair play deosebit si gentilete relatiile cu lumea rugbyului, propun celebrarea anului competitional 2009, cu onorabilul sau nume: Constantin-Telu Diamandi. Personal ma ofer sa pun la dispozitie un trofeu pe masura importantei evenimentului si a consideratiei ce o am fata de rugby ca fenomen socio-sportiv si fata de venerabilul nostru „coechipier”. Dumnealui va fixa si criteriul pentru atribuirea trofeului, care ar putea reveni echipei cu cel mai spectaculos joc etc.

Vasile Constantin (\”Mao\”) este unul dintre cei mai prestigioși tehnicieni din rugby-ul românesc.

http://www.vasile-mao-constantin.blogspot.com/

Religiozitatea, perspectivele noului mileniu – 2. Cât de radical este Islamul?

ianuarie 18th, 2009

Radicalismul islamic este un fenomen aparte, o consecinţă a religiei islamice. Însă radicalismul nu caracterizează întregul islam. Coranul în sine nu incită la violenţă decât pe alocuri, iar contradicţiile care apar între aceste versete şi restul surelor nu face decât să scoată în evidenţă dualismul ideologic specific acestui gen de lucrări dogmatice. Însă este bine ştiut că dualismul incită prin însăşi esenţa sa la diferite interpretări. Axându-ne pe versete coranice consecutive, putem observa contradicţiile:

“Credincioşii şi jidovii, şi sabeii, şi creştinii, şi magii, şi idolatrii – Dumnezeu va hotărî între ei, în ziua învierii; Dumnezeu este martor la toate lucrurile.”

Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 17

“ Oare nu vezi că totul din ceruri şi de pe pământ se închină lui Dumnezeu; şi soarele şi luna şi stelele şi munţii şi arborii şi vitele şi mulţi oameni? Însă multora li se cuvine pedeapsa.”

Qur’an-ul – Sura XXII – versetul 18

“Omorâţi-i, unde-i găsiţi, şi goniţi-i de acolo, de unde v-au gonit pe voi, căci ispita e mai rea decât omorul, însă nu luptaţi împotriva lor lângă templul sfânt, doar dacă se luptă ei împotriva voastră acolo; omorâţi-i căci aceasta este răsplata celor necredincioşi.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 187

“Şi luptaţi împotriva lor până ce nu va fi ispitită, ci va fi legea lui Dumnezeu; iar dacă vor înceta, nu ţineţi duşmănie, ci numai faţă de cei nelegiuiţi.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 188

“Dacă însă încetează ei, atunci Dumnezeu este iertător, îndurat.”

Qur’an-ul – Sura II – versetul 189

Intrepretarea unor astfel de pasaje este o expresie în sine a dualităţii. În funcţie de atitudinea pe care o are liderul religios, în funcţie de atitudinea unui credincios, omorul poate deveni o parte integrantă a cultului, omorul te poate ajuta să ajungi un martir. Totul este din păcate doar o problemă de percepţie şi percepţia poate fi de multe ori înşelătoare, mai ales având în vedere nivelul intelectual mediu pe care îl are majoritatea adepţilor. Este uşor să manipulezi atunci când ai la dispoziţie texte clasice atât de duale, iar pentru creştini, care s-au confruntat cu atâtea variante apocrife ale Bibliei şi cu atâtea versiuni exegetice profund antagonice, situaţia nu ar trebui să fie o noutate. Religia, definită esenţial de nevoia unei credinţe absolute în arhetipuri, o supunere totală faţă de rit şi o renunţare apriorică la dialectică, are aceste consecinţe, concretizate prin violenţă. Nu trebuie însă condamnat un întreg sistem, pentru că există de exemplu sufismul, un exerciţiu metafizic extraordinar, care pleacă de la islam şi extrapolează, definind deopotrivă la nivel cosmogonic cât şi cosmologic, o matrice, un metasistem în care sunt integrate (de multe ori pe poziţii antagonice), toate marile culturi umane.

Islamul este o religie de sinteză şi reprezintă, atât prin fondul simbolic şi cultural al Coranului, cât mai ales prin rafinamentele misticii sufi, din punct de vedere teoretic, cea mai importantă teologie monoteistă. Chiar dacă creştinismul este mai răspândit, islamul este singura religie care păstrează încă (mai ales în ramura sunnită), tradiţia fondatorului. Exerciţiu uimitor al gândirii unui singur individ, produs meditativ de valoare, islamul însumează punctele forte a mai multor culte. Poate că astfel se poate explica succesul pe care această religie îl are şi puterea pe care adepţii musulmani o manifestă.

Lumea occidentală s-a cutremurat la începutul acestui mileniu şi a fost obligată să accepte existenţa unor alte variante sociale. Lupta dintre statele occidentale şi cele orientale sau arabe este în fond lupta dintre capitalism (inerente acestuia fiind şi formele exagerate, chiar barbare ale economiei de piaţă, faimosul Mc’World) şi lumea tradiţională, închistată în tradiţie. Puterea acesteia din urmă este încă mare şi trebuie să înţelegem că nimeni nu deţine adevărul absolut.

Mai multă cumpătare, să încercăm să înţelegem înainte de a acţiona, să încercăm în primul rând să acceptăm că există şi alte variante, variante care trebuie luate în considerare dacă vrem să reuşim să înţelegem contextul fiinţativ în care se desfăşoară existenţa noastră. Nimeni nu are dreptul să aleagă în locul nostru, însă nici noi nu avem dreptul să alegem în locul altora. Să nu condamnăm atât de uşor… Pentru că fiecare problemă are întotdeauna mai multe aspecte şi s-ar putea ca, fără să vrem, să omitem ceva… O cultură poate produce violenţă, o ideologie poate genera conflicte. Însă ea poate la fel de bine să genereze opere de artă, progres cultural, social şi, nu în ultimul rând, iubire:

“Cei ce nu cred se vor aduna în iad.”

Qur’an-ul – Sura VIII – versetul 37

“Din iubire ne-am născut
Pe măsura iubirii am fost alcătuiţi
După iubire tânjim.
Iubirii ne încredinţăm.”

Ibn’Arabi –Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Trebuie să ţinem cont de toate aceste cuvinte, trebuie să încercăm să pătrundem, să trecem de zidul metaforic, să intrăm în profunzimea acestor sisteme, pentru a putea să le înţelegem cu adevărat. Bigotismul, sfidarea, nepăsarea, nu vor face decât să acutizeze problemele acestei lumi. Nu avem cum să găsim răspunsuri dacă nu facem efortul de a le căuta. Situaţia nu se va rezolva de la sine. Inerenţa nu ne va aduce de această dată nimic bun. Trebuie să ţinem cont de asta… O piatră întunecată străluceşte inevitabil în lumina lunii… Kaa’ba există fie că vrem, fie că nu vrem… Să învăţăm să acceptăm, să încercăm să învăţăm. Aceasta este calea omului înţelept!

Sami Sandhaus – Povestea unui miracol

ianuarie 18th, 2009

În martie 1987 am plecat, împreună cu un grup de medici stomatologi din Israel, să urmez un curs de implantologie dentară, la Lausanne, în Elveţia. Auzisem deja despre Forum Odontologicum (actualul Forum Sevelin), institutul privat unde aveam să studiem, despre prof. Sami Sandhaus, unul dintre primii implantologi europeni, directorul acestui centru de perfecţionare profesională. Însă nu aveam nici cea mai palidă idee că, după douăzeci de ani, voi descoperi, în casa unui prieten, la Bucureşti, un alt Sami Sandhaus, pe care nici măcar nu-l bănuisem.

Dr. Sandhaus ne-a informat despre cercetările sale în domeniul implantologiei ceramice, ne-a demonstrat inconvenientele şi daunele folosirii metalelor în cavitatea bucală, îndrumându-ne totodată spre o nouă apropiere către funcţionalitatea aparatului dento-maxilar, prin definirea unei filozofii a reabilitării orale bazată pe patru principii – Fiziologie, Materie, Echilibru şi Funcţie – care m-au călăuzit în continuarea activităţii mele medicale.

De-a lungul anilor, Dr. Sandhaus a predat şi în Israel, dar drumurile noastre s-au încrucişat, surprinzător, la Iaşi, în cadrul unui congres organizat de Universitatea de Medicină, condusă de rectorul Vasile Burlui, abia în anul 2002. Avea acelaşi entuziasm pentru profesie, acelaşi zâmbet prietenos, aceleaşi energii inepuizabile, inventivitate, simţ al umorului şi deosebita capacitate de comunicare.

Acum un an, la o cină, în Bucuresti, descopăr într-un raft al bibliotecii prietenului meu, prof. Dan Slăvescu, o carte scrisă de Sami Sandhaus, „Capcanele şi miracolele vieţii”, tradusă din franceză de Didona-Veturia Ionescu, dupa ediţia originală din 2004, şi publicată de Editura Limes din Cluj, în 2006. Evident, mi-am însuşit-o şi, de curând, am citit-o pe nerăsuflate.

Transnistria – chinuri şi speranţe

Povestea vieţii lui Sami Sandhaus este epopeea unui supravieţuitor al Holocaustului, născut în 1927 la Cernăuţi, capitala Bucovinei, oraşel în care aproape jumătate din populaţie era de origine evreiască. Nu este un roman, ci o depănare de amintiri, împărţită în opt părţi, reprezentând tot atâtea faze din viaţa plină de suferinţe, de miracole, apoi de succese şi împliniri.

Plecând de la copilaria sa zbuciumată şi de la condiţia sa de evreu în Cernăuţi, orăşel cu diversitate lingvistică şi culturală, Sami Sandhaus ajunge la anul 1941 pe când avea numai 14 ani, punctând însă câteva evenimente istorice petrecute între anii 1930-1940 în România: dezvoltarea Mişcării Fasciste, apariţia Gărzii de Fier, a guvernului Goga-Cuza, care „orchestra persecutarea evreilor din România”, votarea legilor antisemite din 1937. Nu lipsesc din povestire Pactul Ribbentrop-Molotov, legat de soarta Basarabiei şi a Bucovinei şi atmosfera de teroare, care a însoţit retragerea armatei române.

Preluarea puterii de către Ion Antonescu şi alianţa sa cu Hitler, intrarea Armatei Române în Cernăuţi, la 6 Iulie 1941, înseamnă pentru copilul din oraş începutul calvarului, constituirea primului ghetou, şocuri timpurii care duc la pierderea candoarei şi asumarea unui tragic destin. De aici începe povestirea sa propriu-zisă, cu descrierea suferinţelor din ghetou, urmate de deportarea evreilor din Cernăuţi spre destinaţii necunoscute. Partea a treia, intitulată „Călătoria din infern spre neant”, relatează transportul în trenuri de vite, apoi marşul forţat până la Mărculeşti, unde condiţiile inumane, bolile, prezenţa morţii se fac tot mai simţite.

Împreună cu mama sa, bunicul, numeroşi bătrâni şi copii, Sami Sandhaus ajunge la Yampol, în Transnistria, unde au rămas doar cinci mii de suflete. În drum spre Berschad, oraş ucrainian între râurile Nistru şi Bug, adolescentul Sami se maturizează, mobilizându-şi resursele interioare şi speranţa de a învinge moartea, care îşi face simţită prezenţa pretutindeni. Dispar în jurul lui, în chinuri, bunicul său, rude, profesorii din şcoală, prieteni răpuşi de boli şi asasinaţi de soldaţi, români sau ucrainieni. Chinurile din Berschad, munca obligatorie, condiţiile mizerabile din acest lagăr de exterminare, cel mai crud dintre lagărele din Transnistria, sunt descrise amănunţit de către autor. Tânărul Sami învinge frica de moarte şi apatia generală, pierderea noţiunii timpului, „firescul” morţii, care la sfârşitul iernii anului 1942 redusese numărul celor douăzeci de mii de deportaţi la Berschad, din diferite locuri, la numai jumătate. Sami Sandhaus este supus la muncă forţată într-o fabrică de zahăr din Berschad, apoi la refacerea unui pod deasupra Bugului, unde trudeşte nouă luni.

În acest timp, se înfiripează o legătură specială între familia sa şi un ţăran român, Lazăr, care îi va ajuta să supravieţuiască. Când execuţiile evreilor devin masive, el le salvează practic viaţa lui Sami, a mamei sale şi a unui copil protejat de ei, facilitându-le evadarea. Cei trei ajung la Uman, unde se refugiază într-o colibă, în aproprierea mormântului rabinului Nahman din Breslav. Această ascunzătoare devine pentru Sami Sandhaus un simbol care îi întăreşte credinţa în Dumnezeu şi convingerea că a supravieţuit datorită binecuvântării acestui rabin.

De la Cernăuţi la Lausanne

Odată cu înaintarea Armatei Roşii, după victoria de la Stalingrad, autorul se întoarce la Cernăuţi, îşi internează mama în spital şi, ajutat de localnici, îşi reia studiile întrerupte. La liceul Ştefan cel Mare din Cernăuţi se îndrăgosteşte de Paula, pe care o va aminti în decursul întregii cărţi cu nostalgie şi durere.

În 1949, puţin după întemeierea statului, Sandhaus emigrează în Israel unde rămâne un an, timp în care îşi efectuează serviciul militar, apoi pleacă la Dusseldorf unde urmează cursurile Facultăţii de Medicină. Mai târziu se specializează la Institutul de Stomatologie al Universităţii Paris VI în Chirurgie şi Medicină Dentară.

Din acest moment începe cariera de implantolog şi chirurg maxilo-facial al dr. Sami Sandhaus. Se dedică cercetării în implantologie dentară fiind onorat cu Premiul UNESCO, brevetează primele implante ceramice, devenind celebru în întreaga Europă. Se stabileşte la Lausanne unde înfiinţează Forum Odontologicum, dezvoltând noi căi de reabilitare orală. Viaţa sa se împarte între Elveţia şi Franţa fiind numit Profesor Asociat la Institutul de Stomatologie al Universităţii Pierre şi Marie Curie, Paris VI. Din 1978 predă la Lausanne, la Paris, în Israel şi în multe alte ţări. Ajunge şi în România, la Bucureşti şi Iaşi, unde împărtăşeşte din cunoştiinţele sale. În 2002, invitat la Kiev reconstituie traseul suferinţelor, revenind la Berschad, la Uman, la Cernăuţi, regăsind unele locuri exact la fel cum le lăsase în urmă cu şaizeci de ani.

Un mesaj optimist

Cartea sa autobiografică „Capcanele şi miracolele vieţii”, un cerc pe care autorul îl închide cu trecutul său (deşi coşmarurile şi amintirile revin în permanenţă), se încheie cu capitolul „Pentru viaţă”, în care apar întrebări existenţialiste, reflexii asupra rolului speranţei şi al voinţei, de-a lungul existenţei sale: „Trebuie oare să suferi şi să iubeşti ca să apreciezi cu adevărat viaţa şi oamenii? Oare nu poate fi ocolită suferinţa?”(…)”Îmi place să simt că pot comunica cu oamenii şi că le pot dărui, cu ocazia fiecărei întâlniri, ceea ce mi-a rămas din sufletul de copil?”(…) „Oare ar trebui să îi mulţumesc vieţii că m-a făcut să trec prin acele încercări şi întâmplări fără de care nu aş fi putut să fiu ceea ce sunt?”(…) „Viaţa mi-a înapoiat cu prisosinţă ceea ce am dăruit. Am suferit mult, dar am şi iubit mult şi am fost iubit.”(…) „Numai dragostea şi frumuseţea ne vor salva. Atunci când eram adolescent, mama dorea mai mult decât orice pe lume să studiez la Facultatea de Medicină a Academiei din Cernăuţi. Vreau din toată inima să cred că, măcar în parte, visul ei s-a realizat.”

Când ne-am reîntâlnit acum câţiva ani la Iaşi, nu ştiam că Dr. Sami Sandhaus era un supravieţuitor al Holocaustului românesc, deportat în Transnistria, precum familia mamei mele. De când i-am descoperit cartea la Bucureşti, au trecut câteva luni până am putut să mă aplec asupra lecturii ei. Citind suferinţele sale am simţit într-un fel şi iadul prin care a trecut familia mea. De curând i-am telefonat, l-am anunţat că vreau să scriu un articol despre el şi cartea sa şi m-a bucurat să îl simt acelaşi optimist surâzător. Deşi cartea nu a fost distribuită în mod corespunzător în România, sper ca, prin ajutorul unui prieten, să fie tradusă în limba engleză şi să aibă recunoaşterea meritată, precum a dobândit-o în cariera sa profesională Dr. Sami Sandhaus.

Cititorilor de limbă romană din Israel şi din alte ţări le recomand cu drag „Capcanele şi miracolele vieţii” -Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2006. „Nimic nu poate sta în calea voinţei!” este mesajul care răzbate din paginile autorului. Iar eu, ca fiu de supravieţuitori ai Holocaustului îi mulţumesc lui Sami Sandhaus pentru că şi-a aşternut amintirile, pentru curajul de a-şi retrăi durerile şi speranţele.

Ilan Shani la Newe Eliezer – „Orasul Petrolului” – de Hillel Mittelpunkt

ianuarie 18th, 2009

Pe Ilan Shani il cunosc din 1970. Putin dupa emigrarea mea in Israel, l-am intilnit la o auditie, in limba romana, in vechea cladire a HOR-ului, de pe strada Eilat, in Jaffa. Amindoi eram fascinati de lumea teatrului si doream sa devenim actori sau regizori. Desi am pornit pe aceasta cale plina de dificultati, eu am abandonat teatrul, consacrindu-ma medicinii, in timp ce Ilan a urmat cursurile scolii de arta dramatica dirijata de regretatul Nissan Nativ, pe care a absolvit-o in 1974. A interpretat o gama variata de roluri pe scenele teatrelor israeliene de limba ebraica, Hacameri, Teatrul Tineretului, Teatrul Popular, a aparut in „Violonistul pe acoperis”, „Coriolan”, „Don Carlos”, Femeile Savante”, „Moshe Ventilator”, ” Ca Pasarile”, dar si in filme- „Nunta in Galileea” si in drame TV, in regia lui Dani Wolman.
Ilan Shani nu a parasit insa limba romana ( desi a emigrat la numai 15 ani), a jucat in piesa” Un tramvai numit dorinta”- in regia lui Radu Miron si in diferite spectacole de revista. Totodata, de cite ori i s-a solicitat colaborarea, de exemplu cu ocazia spectacolului organizat de ACMEOR, in onoarea Gettei Luca, de care Ilan se simtea foarte atasat, a raspuns imediat apelului, fiind si prezentatorul neuitatului eveniment. Dar Ilan s-a dovedit, in decursul anilor, un adevarat prieten si fata de mine, ne intilneam uneori, vorbeam la telefon, iar cind am organizat, prin anii 90, la Casa Scriitorilor, o seara dedicata tatalui meu, Benedict Solomon, cu ocazia aparitiei cartii de versuri „Strigat in desert”, Ilan s-a implicat, atit ca actor, cit si in solicitarea altor actori de renume, sa recite in fata publicului care a umplut sala pina la refuz.

Despre Ilan, om care acorda un mare respect notiunii de prietenie, as putea scrie un articol separat. Imi vin in minte acum numeroase episoade, incepind cu telefonul pe care l-am primit de la el, cind m-a rugat sa o tratez pe Getta Luca, care, pe atunci , era deja handicapata, sau cind ne-am intilnit la inmormintarea lui Jimmy Rossetti, sau cind a venit in vizita la tatal si bunica mea… Dar sa revenim la scopul acestei relatari, lasind pe altadata nostalgiile mele sau aprecierea deosebita pe care i-o port lui Ilan Shani, ca om.

Daca ar trebui sa-l caracterizez in doar citeva cuvinte pe Ilan Shani actorul, as mentiona registrul rolurilor de compozitie, talentul sau de a intruchipa un personaj comic si, in aceeasi masura, un erou dintr-o tragedie, de a trece, cu aceeasi usurinta, de la stereotipizarea si limbajul corporal din Commedia dell’Arte la dramaticul lui Tennessee Williams.

In timp, Ilan Shani s-a dedicat regiei si pedagogiei. De 22 de ani conduce atelierul de teatru al Universitatii Bar Ilan, iar in urma cu 12 ani a infiintat grupul de amatori din centrul cultural Newe Eliezer, in sudul Tel-Avivului, cu care, in fiecare an, pune in scena o noua productie. De cele mai multe ori, aceste spectacole au participat la festivaluri si concursuri, fiind premiate, atit pentru calitatea regiei, cit si pentru talentul unora dintre participanti, apoi plecau intr-un mic turneu, prin diferite orase din Israel. Fiind vorba de amatori, insasi aceasta solicitare este iesita din comun, unele piese fiind jucate de zeci de ori. Grupul are un mic nucleu permanent, oameni cu profesiuni diferite, dar cu microbul teatrului in singe, si noi membri, care se alatura trupei, in functie de necesitatile piesei pe care Ilan o alege, pentru stagiunea respectiva.

In ultimii ani am avut bucuria sa fiu invitat la toate premierele montate de Ilan, am vazut ” Hotel Plaza” – (Neil Simon), „Ketuba” ( Ephraim Kishon), „Medic fara voie” ( Moliere), ” Strachina de lemn”, ” Comedia neagra” ( Peter Schaffer), „Mirele Efrat” (Yaakov Gordin) iar acum – „Orasul petrolului”- de Hillel Mittelpunkt.

Desi nu este una dintre cele mai reusite piese ale dramaturgului israelian ( sa nu uitam „Gorodish” sau „Micul Shraga”), „Orasul petrolului” ofera posibilitatea reunirii, in acelasi spatiu, a unor personaje colorate, care transfera problemele societatii israeliene dintre anii 67- razboiul de 6 zile- si 73- razboiul de Yom Kipur-, intr-o mica pensiune-bordel, la Abu Rodes, in Sinai, in vecinatatea extractiilor petroliere, unde multi israelieni au venit sa-si caute norocul. Ita (Eti Golan), supravietuitoare a Holocaustului, parasita de sot, preia acesta pensiune, in plin desert, in speranta de a-si asigura o minima existenta, pentru ea si fiica ei, Yudith (Yonat David), al carei sot e declarat disparut in razboi. Relatia dintre mama si fiica, incarcata de sentimente ambigue, constituie conflictul principal, dar drama se complica prin alte mici conflicte colaterale, legate de goana dupa bani si decaderea principiilor si valorilor. Apar- un om de afaceri dubios, Hemo (Shmuel Katz), un medic militar, Dr. Sade (Erez Shahar) care, in disperare, avind o fiica bolnava, vinde medicamente si ustensile beduinilor, stiind bine ca vor ajunge la egipteni, un tinar cartofor, Kobo (Dudi Beglicter), care vrea sa salveze situatia financiara a pensiunii, fiind atras de Yudith, un plutonier major, Rubek (Moshe Kanetti) responsabilul unei bucatarii militare, care fura mincare din baza, pentru ca Ita sa poata sustine mica afacere. Si, bineinteles, matroana, Madelaine (Orit Ganor), „sefa” celor doua prostituate (Beatrice Gitter si Daniela Aspis), care se remarca prin energie scenica si temperament, creind un personaj comic foarte bine conturat. Alaturi de ea, Eti Golan si Yonat David ies in evidenta prin abilitatea de a oscila intre tragic si hilar, transmitind totodata incarcatura emotionala si drama unei relatii bolnave, plina de tensiune.

Sfirsitul piesei este putin surprinzator, dar nu-l vom dezvalui, in speranta ca „Orasul petrolului”, care a fost premiat in cadrul festivalului „Toamna Teatrala”, la Suzanne Dalal ( concurs de amatori), va putea fi vizionat si in alte orase din Israel. Spectacolul a fost primit cu multa caldura. Sala era arhiplina, prieteni ai actorilor si ai regizorului, dar si pasionati de teatru de amatori. In public s-au aflat si personalitati cunoscute, din lumea teatrului israelian, Miriam Zohar, Hannah Rieber, Shmulik Atzmon, Esti Kosovitzki si alti actori. Invitatul de onoare a fost chiar autorul piesei, Hillel Mittelpunkt, care a apreciat mult regia si jocul actorilor.

O nota speciala i se cuvine scenografului Zeev Levi, care a reusit, cu mijloace modeste, sa creeze un decor care sugereaza atmosfera apasatoare a pensiunii, dar si contrastul cu lumea dinafara, a sperantei iluzorii de imbogatire, prin extractia aurului negru.

L-am lasat la sfirsit, ostentativ, pe prietenul Ilan Shani. El stie ca sint critic, cind e vorba de piesele regizate de el, poate chiar caut cu lupa cusururile, pentru ca-i pot spune intotdeauna adevarul in fata. E reciproc, ma astept si de la el sa faca la fel. Si, nu o data, mi-a reprosat ca nu pregatim o seara-omagiu in memoria tatalui meu, pe care l-am iubit atit. In cazul spectacolelor de la Newe Eliezer, aproape toate au fost foarte reusite. „Orasul petrolului” insa, tocmai pentru ca piesa are mici carente, devine greu de regizat. Aici Ilan a reusit mai mult decit m-as fi asteptat. In afara faptului ca a trebuit sa lucreze din greu pentru a crea personajele, asudind cu fiecare actor in parte (sa nu uitam ca nu e vorba de profesionisti), dupa tehnicile lui Stanislavski, evitind schematizarea, conferindindu-le dimensiuni umane, Ilan creaza o miscare scenica placuta ochiului si obtine o buna interactie intre actori. Conflictul multistratificat nu se dilueaza si dinamica spectacolului are ritmul potrivit, pentru ca sfirsitul, desi surprizator, sa izvoreasca organic. Nu cred ca se putea stoarce, de la o trupa de amatori, chiar cu vechime, mai mult decit a reusit Ilan Shani. Spectacolul e apropiat, calitativ, de nivelul profesionist. E teatru autentic, facut cu dragoste, e rodul dedicatiei totale, impletirea pasiunii cu tehnica si experienta. Lui Ilan ii pasa, fiecare noua productie o resimte ca un examen si se pregateste de parca ar fi lucrarea sa de debut, in care trebuie sa dovedeasca tuturor, cu indirjire, ca poate depasi dificultatile, piedicile, limitele teatrului de amatori. Sper ca Hillel Mittelpunkt, dupa ce a asistat la ” Orasul petrolului”, il va cauta pe Ilan, sa-i propuna o colaborare. Oricum, as vrea sa-l vad pe Ilan Shani, regizorul, punind in scena orice alta piesa, pe o scena de prestigiu, la Cameri sau Habima. Pentru ca o merita cu prisosinta, atit datorita talentului sau de lucra cu actorii, cit si pentru viziunea aproape cinematografica pe care o confera fiecarui proiect artistic.

Unirea Principatelor – 2. Ce rol au avut francmasonii la 1859?

ianuarie 18th, 2009
Sub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua UnireSub Alexandru Ioan Cuza s-a înfăptuit acum un secol și jumătate a doua Unire

Secolul al XVI-lea a adus modificări de substanţă ale situaţiei juridice a Ţărilor Române. În condiţiile prăbuşirii regatului medieval al Ungariei sub loviturile otomane, atât Ţara Românească şi Moldova, cât şi Transilvania dobândesc un statut similar, păstrându-şi individualitatea proprie, cu preţul acceptării suzeranităţii otomane. Chiar dacă proximitatea habsburgică sau polonă a impus anumite nuanţe conduitei otomane, cele trei state au resimţit în egală măsură creşterea presiunii unui Imperiu Otoman căzut pradă crizei economice şi rigorismului religios.

În acest context s-a cristalizat aşa-numitul proiect dacic, constând în tentative succesive de confederare a principatelor în vederea implicării în lupta antiotomană. Indiferent dacă acceptăm teza lui Nicolae Iorga conform căreia la originea acestuia s-a aflat Casa de Austria, sau acordăm factorilor de decizie locali vreo importanţă în afirmarea acestei construcţii ideologice , şansele sale de concretizare au depins de aderenţa acestora din urmă. Opţiunile politice ale lui Mihai Viteazul, ajuns domn al Ţării Româneşti din voinţa sultanului şi cu o descendenţă contestată, conducător al unei facţiuni boiereşti, dar şi cele ale contemporanilor săi din Transilvania şi Moldova, trebuie înţelese în primul rând ca o reacţie de afirmare a individualităţii proprii, ameninţate de posibila încorporare în universalismul difuz şi eclectic al lumii islamice.

În aceste împrejurări, aderarea la Liga Sfântă, alcătuită din iniţiativa împăratului Rudolf al II-lea de Habsburg în condiţiile izbucnirii războiului de cincisprezece ani, a oferit o ocazie în plus pentru implicarea Ţărilor Române în frontul antiotoman, iar victoriile obţinute i-au oferit domnului muntean ascendentul indispensabil unui proiect politic de succes. Succesul campaniei sale din Transilvania a însemnat recalibrarea vechilor raporturi dintre principate, în care principele Transilvaniei îşi asigurase iniţial o poziţie predominantă, dar şi renunţarea la proiectul balcanic de refacere a Imperiului Bizantin, vehiculat de unii clerici sud-dunăreni, în favoarea proiectului dacic .

Încorporarea Moldovei a însemnat concretizarea deplină a acestuia, dar a ridicat şi primele provocări. Opozanţii noului regim nu au fost doar exponenţii nobilimii maghiare, răsculaţi în Transilvania în toamna lui 1600, ci şi o parte a boierimii moldoveneşti, rămasă loială fostului domn Ieremia Movilă. De altfel, în paralel cu Mihai Viteazul, Movileştii vor iniţia un proiect politic asemănător, prin înscăunarea lui Simion Movilă la Târgovişte şi o bună relaţie cu Transilvania unde Sigismund Bathory îşi redobândise tronul. Acest edificiu s-ar fi aflat sub patronajul uniunii polono-lituaniene şi ar fi însemnat restabilirea păcii cu Poarta otomană.

Efectele unirii din 1600 s-au înregistrat mai ales în Transilvania, chiar dacă scurta domnie românească nu a schimbat aşezămintele fundamentale ale principatului. Cu toate acestea, unele surse sugerează că, sub impulsul reformei catolice, Mihai Viteazul ar fi intenţionat să modifice sistemul religiilor recunoscute oficial, prin excluderea disidenţelor protestante şi recunoaşterea celei ortodoxe. Chiar dacă astfel de temeri au alimentat neîncrederea protestanţilor maghiari din Transilvania faţă de noua putere şi faţă de susţinătorii săi imperiali, deceniile următoare au însemnat pentru Transilvania începuturile aşa-numitului principat protestant.

Sub conducerea lui Gabriel Bethlen şi apoi a celor doi principi Rakoczy, Transilvania asumă la rândul său proiectul de restaurare a Ungariei, pe o bază antihabsburgică şi în relaţie cu puterile reformate din Europa. Reacţiile de diferenţiere ostilă în relaţie cu românii sporesc în intensitate în rândurile istoricilor şi prelaţilor maghiari , iar integrarea românilor în sistemul naţiunilor ardelene pe calea afilierii la una din confesiunile existente devine de acum o chestiune esenţială pentru stabilitatea politică a Transilvaniei.

Unirea din 1859 și francmasonii

Spre deosebire de acest fragment de istorie premodernă, unirea din 1859 a fost un proces politic prin excelenţă, desfăşurat în contextul acutizării crizei structurale prin care trecea Imperiul Otoman şi a eforturilor puterilor occidentale de a împiedica instalarea controlului Rusiei asupra strâmtorilor. Chiar dacă demersurile în favoarea unirii nu au dispus constant de suportul puterii de stat din principate, a existat un acord al majorităţii forţelor politice şi sociale cu privire la necesitatea unirii Moldovei şi Ţării Româneşti ca premisă a accelerării procesului de modernizare .

Generaţia de tineri boieri care activaseră pe baricadele revoluţiei din 1848, ajunsă acum la maturitate, a găsit mijloacele de a colabora cu forţele conservatoare, care preferau un ritm mai lent al reformelor şi evitarea riscurilor de conflict cu puterile vecine. Un aspect fascinant pentru publicul larg, dar evitat multă vreme de investigaţia istorică, tocmai datorită caracterului său controversat, îl reprezintă rolul jucat de societăţile francmasonice în înfăptuirea unirii.

Aparent paradoxal, activitatea masoneriei pe teritoril principatelor a fost documentată în principate pe durata ocupaţiei militare ruseşti. Dealtfel, prezenţa militară rusă a avut urmări şi la nivelul modernizării instituţionale şi a transformărilor de ordin cultural, cel puţin în cazul boierimii române, oricât ne-ar fi de greu să acceptăm în condiţiile actuale. Studiile la Paris sau Berlin, urmate de numeroşi tineri moldoveni şi munteni, au facilitat contactul acestora cu societăţile secrete, zvonurile despre astfel de activităţi alimentând un amestec de temeri şi speranţe acasă.

Afilierea masonică a devenit aproape la modă în rândul tinerilor boieri moldoveni şi chiar fiul domnitorului Mihail Sturdza, perceput ca un conservator intransigent, este menţionat ca făcând parte dintr-o structură masonică. Înrâurirea pe care masoneria franceză a avut-o asupra spiritelor libere din principatele române a avut şi consecinţe în plan politic, guvernul împăratului Napoleon al III-lea, el însuşi cu un background de acest gen şi un constant susţinător al unor proiecte naţionale de inspiraţie masonică, a acţionat constant ca principal sprijinitor al cauzei unirii, chiar în condiţiile în care foştii aliaţi britanici din războiul Crimeiei erau preocupaţi de impactul pe care noua realitate politică l-ar avea asupra Imperiului Otoman.

Contactele cu masoneria franceză şi cu cea poloneză au influenţat conduita politică externă a puterii instalate la Bucureşti şi Iaşi după 24 ianuarie 1859, iar cercetările întreprinse în arhiva prinţului Adam Czartoriski vor oferi noi perspective asupra acestor evenimente. Construcţia statului român modern a coincis ca moment cu procesele similare din lumea germană şi cea italiană, dar a exclus confruntarea militară, iniţiativele de ordin instituţional menite să transforme unirea formală concepută de puterile garante într-una efectivă, au fost rezultate ale unor negocieri dificile, în care susţinerea internă şi cadrul internaţional în schimbare au acţionat în favoarea părţii române. Societatea românească nu a fost unanimă în favoarea unirii nici de această dată, iar contestaţia a luat forma unor mişcări separatiste în Moldova, pe care istoriografia le-a tratat cu suficienţă ca manifestări izolate ale unor boieri şi clerici filoruşi.

Fenomenul merită mai mult interes din partea specialiştilor, chiar dacă impactul său nu a fost unul notabil pe termen lung. Pe de altă parte, o serie de participanţi la campaniile interne sau externe în favoarea unirii au exprimat obiecţii în legătură cu sensul reformelor sau cu traiectoria politică a regimului principelui Cuza. În pofida limitelor sale, unirea din 1859 a creat o realitate politică recunoscută internaţional, un stat în măsură să-şi revendice şi să-şi obţină independenţa, iar în plan intern să-şi asume gestionarea reformelor necesare dezvoltării moderne a naţiunii şi statului român.

Florian Dumitru Soporan este doctor în istorie medievală.

DA, VIRGINIA, EXISTĂ…

ianuarie 18th, 2009

uitasem albul…
cum se pune omătul!
pierdusem strălucirea pomilor ninşi,
vibraţia crengilor de brad,
emoţia steluţelor vanilate…

uitasem sâmburele de adevăr
şi cercul romantic, cercul violet!
pierdusem scrisoarea din New York,
a Virginiei O’Hanlon…
şi răspunsul redactorului-şef!

uitasem de tine, Moş Crăciun,
pierdusem dorinţa…
şi existenţa lucrurilor invizibile!
uitasem timpul bucuriei,
pierdusem florile copilăriei, dalbe!

25 decembrie 2007, 15:55

Michael ( Jimmy) Rossetti z’l

ianuarie 18th, 2009

Pe 15 mai 2007 am primit un telefon de la Marina Rossetti. Marina a fost, la începutul anilor 70, cea mai frumoasă fată din Tel Aviv. Şi când spun cea mai frumoasă, nu exagerez. Brunetă, corp perfect, ochii migdale, faţă de înger, picioarele cele mai senzuale, printre primele cu lănţişor la gleznă, pe vremea când se zvonea că ar fi un semn al lesbienelor. Marina nu era lesbiană, era doar femeia perfectă, era FEMEIA.
Când trecea pe strada principală din Tel Aviv ( Dizengoff), lumea se dădea la o parte, să-i facă loc zeiţei. Eu, plin de complexe, mă mulţumeam să o privesc de departe, nu aş fi îndrăznit să mă apropii, ce puteam să-i spun, fară să mă înec? Cafenelele artiştilor erau, pe atunci, Cassit ( actorii) şi Pinati ( cântăreţii). La California lui Abe Nathan, veneau şi pictori.
Studiam regia de teatru la Universitatea din Tel Aviv, aveam vreo 19-20 de ani, mă opream la cafenelele celor celebri, să respir acelaşi aer cu ei. Marina studia actoria la şcoala lui Nissan Nativ, era cea mai talentată, iar portretele ei, alb-negru, au fost ani de zile afişate în vitrinele fotografilor din Tel Aviv. Nu se oprea la cafenele, toţi erau transparenţi, sau aşa credeam eu, pentru cea mai de viitor actriţă a scenei israeliene.
Nu despre Marina voiam să vă povestesc, dar cum pot să-l amintesc pe Jimmy fără Marina? Singurul pretext să pot intra în vorbă cu Marina era faptul că vorbea româneşte, dar pe atunci erau mulţi emigranţi din România, nu ca azi, când din faimoşii 400000 de origine română au rămas mai puţin ca 100000 de vorbitori ai limbii lui Minulescu.
Pe-atunci îmi câştigam un ban jucând, simultan cu studiile, într-un spectacol de estradă, în româneşte, \” Israelul râde, cântă şi dansează\”, cu Yaakov Bodo, Veronica Strugaru (plecată în USA), Elena Grigore, Alfredo Thomas (z’l), Adi Lev (z’l) şi alţii. Impresarul era Theo Roller, ginerele legendarului Ion Pribeagu. Marina nu ar fi putut juca, Nissan Nativ interzicea participarea la şuşanele, să nu se prindă manierele de actori.
Dar la un spectacol al meu a venit, în sală, chiar Marina, însoţită de fratele ei, Jimmy Rossetti, care deja începuse o modestă carieră de actor şi regizor, la teatrul din Haifa.
După reprezentaţie a apărut în culise şi am plecat în grup, la un restaurant românesc care nu mai există de prin 75. Acolo, bâlbâindu-mă, i-am declarat admiraţia mea, aşteptându-mă să mă ia peste picior. Se vede cât de puţin cunoşteam femeile (azi le cunosc şi mai puţin), pentru că lucrurile au luat o altă turnură, am devenit foarte buni prieteni, la început ne vedeam foarte des, apoi din ce în ce mai rar, Marina s-a măritat ( nu cu mine) şi, din păcate, nu a prea reuşit în carieră, mai juca din când în când, dar fară ecou, cea mai importantă apariţie a sa a fost într-un film cu Ghila Almagor, după care a dispărut în anonimat.
Jimmy era una dintre cele mai culte persoane pe care le-am cunoscut, născut în aceeaşi zi cu mine (27 iunie), dar cu 6 ani mai mare (1945). Vorbea mai multe limbi, ştia de toate, dar se simţea cel mai bine în „spaţiul cultural francez”, deja plecase de câteva ori la Paris, era un baiat frumos, tot brunet, deştept, însa mai distant. Relaţia mea cu Jimmy a fost destul de ciudată, eu îl priveam, la început, de jos în sus, fiecare cuvânt al lui îl sorbeam cu setea învaţăcelului, el era conştient de vastele lui cunoştiinţe, avea un mod puţin preţios în pronunţarea cuvintelor, parcă ar fi fost pe scenă, într-un monolog, rar puteam introduce o silabă, iar între noi a fost, mult timp, un zid invizibil, nu am reuşit să mă apropii de el şi să-i devin prieten, deşi el ştia că Marina şi cu mine suntem foarte apropiaţi. Şi totuşi, cred că mă simpatiza, dar nu mai mult.
O singură dată am apărut alături de Jimmy, într-un recital de poezie, la Tel Aviv. Spre surprinderea mea, am avut mai mult succes la public decât el, dar nu cred că mi-a purtat pică pentru asta. El recita puţin prea solemn, după gustul meu, puţin afectat, dar avea o dicţiune impecabilă şi ştia să îmbrăţişeze întreaga scenă. Ulterioarele mele propuneri, către Jimmy, să facem ceva în comun, s-au lovit de refuzuri politicoase. În decursul anilor ne-am întâlnit întâmplător, rar ne-am oprit la o cafea şi nu prea aveam ce să ne spunem.
Dar pe Marina o vedeam mai des, o întrebam de Jimmy, ştiu că a fost asistent de regizor la \” Un tramvai numit dorinţă\” şi a regizat un spectacol Jacques Prevert. În timp, eu am abandonat teatrul, dar îmi revedeam vechii colegi, în diferite ocazii. Am aflat că Jimmy pleca des în Franţa, era prieten cu copiii lui Perahim, într-o vreme a fost redactor cultural la un ziar cotidian în limba franceză, care ieşea în Israel şi avea puţini cititori.
Relaţia noastră, aşa superficială cum era, a fost afectată de un flirt al meu cu o balerină, Aura, de care el era foarte atras, dar preferinţele ei au mers către mine. Din nefericire am fost martor la o discuţie telefonică între ea şi Jimmy, în care el m-a descris în culori deloc măgulitoare. Poate avea dreptate, nu ştiu, pe vremea aia eram cam zburdalnic, dar el mă considera şi superficial. Nu i-am reproşat niciodată acel dialog cu Aura, nu a ştiut că tot ce-i spusese despre mine fusese în prezenţa mea, nici nu avea rost, poate era o gelozie puerilă.
De câte ori Marina îmi povestea despre Jimmy şi aflam că nu demarează în teatru, mă întristam. În anii 70, teatrul, în Israel, avea multe păcate şi un personaj ca Jimmy, era privit ca fiind pe dinafară, neadaptat, străin de cultura ebraică. Într-o seară, după mulţi ani, l-am întâlnit la un party, la Ilan Shani, un prieten actor, şi cred că atunci am avut cel mai lung dialog cu el. De data asta a vorbit cu mine de la egal la egal şi, când l-am întrebat de ce nu îşi caută norocul în Franţa, mi-a replicat că vrea să fie aici, în Israel, când va începe revoluţia în teatrul israelian şi va trebui să se suie pe baricade. Revoluţia a avut loc, a fost o revolutie lentă, aproape de catifea, dar Jimmy nu a fost chemat să ia parte la ea. În timp a renunţat la teatru, a fost o hotărâre dureroasă, a devenit ghid turistic şi s-a dedicat şahului, devenind maestru, cred că şi preda lecţii de şah. S-a căsătorit şi a avut o fetiţă, pe care nu am văzut-o niciodată. Şi totuşi eu am ţinut la Jimmy şi aş fi vrut să devenim prieteni, dar această aspiraţie a rămas unilaterală, iar pentru un tango e nevoie de doi.
Când însă am organizat, prin 94, o seară-spectacol în onoarea tatălui meu, legată de volumul său de versuri, \” Strigăt în deşert\” ( Cri dans le desert) şi i-am telefonat lui Jimmy, imediat a fost dispus să participe, dar n-a fost sa fie, pentru că avea un grup de turişti cu care a plecat în Europa.
Acum câţiva ani, Jimmy a suferit un accident cardio-vascular, a ramas total handicapat şi dependent, l-am vizitat la spital, Marina îi repeta- uite, a venit Vlad, îl ţii minte?- nici o reacţie. Am încercat să fiu alături de Marina, am vorbit uneori la telefon, ne-am văzut mai rar, situaţia lui Jimmy era ireversibilă, s-a degradat şi, după vreo 4 ani de internare, a sosit telefonul Marinei, că Jimmy s-a prăpădit.
Mi-e greu să mi-l imaginez altfel pe Jimmy decât ca pe un mare talent, pierdut între incapacitatea lui de a face compromisuri şi distanţa faţă de bisericuţele din teatrul israelian. Imaginea lui, la spital, o alung, era altcineva, nu ţanţoşul Jimmy, cel cu privirea ca o săgeată, care respira şi vorbea în franceză chiar pe româneşte sau ebraică.
Jimmy a fost, politic, împotriva ocupaţiei teritoriilor, era activ în asociaţiile pentru drepturile omului şi ale palestinienilor, în special, dar asta am aflat târziu, abia la înmormântare. A fost un adevărat ateist şi se pare că a dorit să nu fie înmormântat tradiţional.
Kibutzul Einat, lângă Petach Tiqwa, oferă această posibilitate, ceremonie laică, fără rugăciuni. Deoarece avea carnet de donator de organe, i s-au prelevat organe- habar n-am ce se mai putea preleva. A fost înmormântat într-un cosciug ( în Israel morţii sunt introduşi direct în pământ, fără cosciug), soţia lui, Otilia, a adus un magnetofon şi o bandă cu cântecele lui Jacques Brel, iar în timpul coborârii cosciugului s-a cântat \”Le Moribond\”:

Adieu l’Émile je t’aimais bien
Adieu l’Émile je t’aimais bien tu sais
On a chanté les mêmes vins
On a chanté les mêmes filles
On a chanté les mêmes chagrins
Adieu l’Émile je vais mourir
C’est dur de mourir au printemps tu sais
Mais je pars aux fleurs la paix dans l’âme
Car vu que tu es bon comme du pain blanc
Je sais que tu prendras soin de ma femme
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Je veux qu’on s’amuse comme des fous
Je veux qu’on rie
Je veux qu’on danse
Quand c’est qu’on me mettra dans le trou.

… şi alte cântece ale lui Jacques Brel.

Pe urmă au vorbit o prietenă, dupa ea Marina, sora lui, care i-a fost şi mamă, în ultimii ani, apoi un reprezentant al asociaţiei şahiştilor, care a adus cu el şi un joc de şah, iar cei din jur au pus, alături de pietricele, pe mormânt, câte o piesă de şah, între buchetele de flori… La sfârşit, fiica lui, Andreea, copia lui Jimmy, a citit „Ne me quitte pas”:

Ne me quitte pas
Il faut oublier
Tout peut s’oublier
Qui s’enfuit déjà
Oublier le temps
Des malentendus
Et le temps perdu
A savoir comment
Oublier ces heures
Qui tuaient parfois
A coups de pourquoi
Le cœur du bonheur
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas
Ne me quitte pas

Jimmy nu mai este printre noi, de fapt nu mai era demult. Am plecat cu totii, abătuti, pe sunetele muzicii lui Brel, de la o înmormântare suprarealistă, dar atât de apropiată de ceea ce şi-ar fi dorit. Un mare talent, parcă smuls de pe străzile Parisului, un neîmplinit ca artist, dar atât de om, atât de francez şi atât de israelian. Fie-i memoria binecuvântată.

Tăcerea pietrelor

ianuarie 18th, 2009

Sunt prins într-o piatră.
Trăiesc în inima ei.
Atât de bine ascuns!
De când am dispărut,
Nimeni nu mă mai aminteşte.
Eu vă văd.
Nu vă strig.
Nici nu s-ar auzi în marasmul din jur.
Aici nu se mişcă nimic.
Nu scad, nu cresc.
Abandonat undeva într-o piatră,
Rămân captiv ca o lege nescrisă
În minţile oamenilor
Ajunşi la capătul puterilor;
Fără să mai existe vre-o şansă,
Vre-o speranţă, ceva pentru mâine.
Pietre în aceeaşi grămadă,
Vă văd.
Vă cunosc.
Tăcem.

Dan David, Los Angeles, Feb.-28-2007.

Durere

ianuarie 18th, 2009

Mă doare neputinţa.
Inerţia încită în mine nevoia de urlet.
Să râgnesc aş vrea ca un leu
Căţărat pe bolovanii coconi crescuţi cât casa
În crisalida cărora viermii minciunii
Împletesc sforăriile viitoare.

Sufăr când nimeni nu tresare
Când letargia-şi întinde aripile pe întreaga zare
Lăsând dospeala urzelilor să hrănească bâzâitul muştelor
Si gândacii subterani să sape neştiuţi
Rădăcina de unde ne tragem vlaga.

Cum ne-au adormit eroii?
Trâmbiţele luptei cum de-au amuţit?
Laşitatea s-a risipit în aer ca eterul
Şi drogul nepăsării a paralizat in noi
Setea de dreptate?

Nu! Cu barda voi să sfărămăm coconii
Larvelor nemetamofozate în fluturi.
Să brăzdăm adânc pământul
Peste furnicarele adăpostite de întuneric
Gata de-a distruge
Sămânţa aşteptatelor recolte
Şi, să slăvim măslinul din vale
Ce-şi anină a rămurea promiţătoare
După urgia focului din jur.

Obamizarea democraţiei

ianuarie 18th, 2009

Titlul „Obamizarea democraţiei” mi-a venit în minte când mi-am dat seama cât de diferită a fost calea pe care Barack Obama a ajuns la putere, în comparaţie cu căile urmate de alţi politicieni şi cât de diferit va acţiona în continuare. Din cauza acestor diferenţe, orice demers politic din viitor nu va mai putea să nu ţină seama de modul în care Barack Obama şi-a organizat şi derulat campania care îl instalează la Casa Albă începând de marţi, 20 ianuarie şi modul în care va lucra în continuare. În egală măsură, locul rezervat Internetului în succes, introduce tehnologia comunicaţiilor bidirecţionale on-line în topul celor mai eficiente modalităţi de transmitere a mesajelor politice şi de obţinere a aderenţei si sprijinului financiar necesare accederii la putere.

Performanţa de a câştiga fără a fi susţinut financiar de firme de lobby este ea însăşi un unicat în timpurile moderne. Este real că milioane de oameni l-au sprijinit cu sume mici, între 5 şi 25 de dolari.

În ziua în care a numit-o pe Hillary Clinton Secretar de Stat, am donat şi eu o sută de dolari campaniei lui Barack, chiar dacă era deja preşedinte ales. Mi s-a părut pur şi simplu că a făcut un gest inteligent şi de o mare nobleţe. Obama a dovedit că are un instinct politic ieşit din comun şi mai ales că ranchiuna îi este străină.

Mica mea donaţie însă avea să genereze acel ceva care mă interesa ca experienţă, şi anume o serie întreagă, nici rară dar nici exasperantă, de mesaje e-mail personalizate cu numele meu, prin care au început să mi se ceară păreri în legătură cu acţiunile politice ale noii administraţii şi să fiu invitat să particip la evenimente, să mă implic.

Un astfel de eveniment a fost un aşa-numit „house-meeting”. Efectiv la o dată prestabilită, milioane de persoane de pe întreg teritoriul SUA au putut să se înscrie on-line pentru a găzdui la ei acasă, sau a fi oaspeţii unor întâlniri ale celor care doresc să se implice în acţiuni cu conţinut politic, fără a urmări neapărat să îşi construiască o carieră politică.

M-am înscris la o întâlnire din zona în care locuiesc, pagina web dându-mi posibilitatea să aleg oricare dintre cele circa 150 de întâlniri care erau organizate pe o rază de 50 de mile în jurul codului meu poştal. Vedeam cum de la o zi la alta numărul celor înscrişi creşte şi mă întrebam cum se va descurca gazda. În final, aceasta, o tânără care făcuse şi parte din echipa de campanie a lui Obama, a mutat întâlnirea la o casă de tip club, unde peste 40 de persoane s-au prezentat cu mici pachete de dulciuri, alune, covrigei de ronţăit, ca atunci când te duci într-o vizită complet lipsită de pretenţii, la prieteni.

Ajungând la club, cei care am dorit am putut să ne facem o colecţie de „fluturaşi” conţinând puncte de vedere ale preşedintelui american în legătură cu diferite chestiuni (de exemplu: Iraq, Veterani, Economie, Israel, etc.) aflate pe o masă special amenajată la intrare. Apoi ne-am prezentat fiecare: nume, ocupaţie, aşteptări da la întâlnire şi în fine s-au discutat efectiv probleme ale cartierului în care locuim: străzi, slujbe, asistenţă socială, spaţii verzi, educaţie… iar problemele şi opiniile noastre au fost centralizate şi trimise lui Barack Obama împreună cu propuneri de soluţii. Experienţa mea personală se opreşte deocamdată aici, cunoscând bine că aparţin societăţii civile şi nu lumii înregimentate politic – deşi mă voi implica, în calitate de cetăţean, în diverse acţiuni.

Din copilărie mi-am dorit şi mi-am imaginat cum ar fi să existe un astfel de tip de democraţie şi nu o dată m-am gândit că dacă aş fi eu preşedinte, aşa ar trebui să procedez. Cum n-a fost să mă nasc în America, iar in România dacă am deschis gura să protestez deschis împotriva dictaturii am făcut cunoştinţă împotriva voinţei mele cu starea de deţinut politic iar apoi cursul vieţii mi s-a schimbat radical, nu pot decât să ma bucur că a apărut un Barack Obama exprimând dorinţa să dovedească practic că istoria democraţiei nu se află într-un punct terminus.

Bineînţeles, este doar un început. Organizaţia „grassroots” a lui Obama, care se transformă zilele acestea în „Organizing for America” va avea mult de făcut pentru a-şi utiliza propria forţă. Aş putea spune chiar, are o forţă uriaşă dar nu ştie încă prea bine ce să facă cu ea. Din acest motiv de fapt, coroborat cu faptul că Barack Obama este perceput ca un politician de centru (şi am stat de vorbă cu căţiva republicani care consideră aceasta, şi au votat pentru el) în primele zile, săptămâni şi luni ale mandatului său, el va putea lua decizii cu un impact foarte mare, practic aproape fără opoziţie. Se spune de exemplu că primul ordin pe care îl va semna în prima zi de lucru va fi cel de retragere a trupelor din Iraq.

Dacă Barack Obama va fi mulţumit de prestaţia colegilor lui democraţi şi va putea, cu ajutorul lor, să lase urma adâncă în istorie pe care, nu am nici un dubiu, plănuie s-o lase, atunci poate că nici nu va transforma uriaşa masă de oameni care se uită la el ca la un Mesia, într-un partid politic. Cu sau fără partid, vom asista însă la schimbări substanţiale în tehnologia specifică mecanismelor democratice din SUA – acest fenomen în numesc, admirativ până la proba contrarie (calitatea de jurnalist mă obligă şi la această precizare), „obamizare”.

Ceea ce se vede de la mica masă de la care scriu este că America se reinventează şi renaşte prin acest om, revenind la bazele gândirii părinţilor ei fondatori, potrivit cărora toţi avem dreptul la viaţă, libertate şi căutarea fericirii.

Poetul Grigore Vieru, în comă profundă, la Chişinău

ianuarie 16th, 2009

În noaptea de joi spre vineri, poetul Grigore Vieru a fost internat în secţia de reanimare a Spitalului de Urgenţă din Chişinău. A fost grav rănit ca urmare a implicării într-un accident de circulatie.Starea sa este foarte gravă, prezintă multiple fracturi interne.

Poetul se întorcea din oraşul Cahul, din sudul Basarabiei. Participase la o ceremonie pentru omagierea poetului Mihai Eminescu. În apropierea localităţii Dănceni, raionul Ialoveni, automobilul în care se afla a fost implicat într-un grav accident rutier.

Medicii vorbesc de un politraumatism foarte grav, fiind constatat un traumatism cranio-cerebral închis, o contuzie cerebrală, un traumatism închis al organelor cavităţii toracice, o contuzie a cordului şi pulmonilor, o contuzie a organelor cavităţii abdominale, un şoc hipovolemic de gradul III-IV.

Poetul este conectat la aparatul de respiraţie artificială, iar medicii au decis să nu se recurgă la intervenţii chirurgicale. Eleonora Tcaci, şeful substaţiei medicale de urgenţă Ialoveni, a declarat pentru Info-Prim Neo că ambulanţa a fost solicitată la ora 1:25 noaptea. La Chişinău este aşteptat un elicopter sanitar care va transporta pacientul la Bucureşti, în cazul în care starea sa va permite acest lucru.

Grigore Vieru este născut la 14 februarie 1935 în satul Pererita din nordul Basarabiei.

Este membru de onoare din 1990 și membru corespondent al Academiei Române din 1993.

Poetul a fost adeseori bolnav în ultimii ani.

E-Leonardo 14/2009

ianuarie 16th, 2009

A aparut numarul 14/2009 al revistei \”E-Leonardo\”, la adresa www.eleonardo.tk

Iata cuprinsul:

EDITORIAL: Laszlo Alexandru, Aşa s-a călit oţetul;
POLEMICA: Ovidiu Pecican, Prefaţa prefeţelor;
POEZIE: Dan Dănilă, Bacoviană, După-amiaza unui faun, Beţie;
PROZA: Vlad Solomon, Telepatie (Mirajul listelor);
POLEMICA: Laszlo Alexandru, Noica la a doua tinereţe;
UBU: Luca Piţu, Modestă contribuţie la propăşirea studiilor de hatmanologie cenesasică;
DANTE VIVO: Laszlo Alexandru – Ovidiu Pecican, Dialoguri despre Dante (VI);
DANTE VIVO: Giovanni Papini, L’Orfano, Fuoco contro fuoco, Il gran pellegrino; Orfanul, Foc împotriva focului, Marele pribeag;
UBU: Laszlo Alexandru, Un savant călcat în picioare;
HOLOCAUST: Vlad Solomon, Sami Sandhaus – Povestea unui miracol;
DYNASTY: Christopher Lawson: Two State Visits (I);
FACKX: Vlad Solomon, Hipnoza – mit şi realitate;
ESEU: Ovidiu Pecican, Artă romanescă şi receptare confuză;
POEZIE: Daniel D. Marin, Domnişoara O.: Pe covor, Ca o ispită, Embrion, Micul prinţ, Camerele de supraveghere, Umbra lui Mircea, Pe muchie, Mingea, Eclipsă totală, O întâmplare buddhistă;
ORA EXACTĂ: Laszlo Alexandru, Scrisori din literatura română;
POETRY: Matei Vişniec, Tête-à-tête Series with the City Dog, I’m a Dejected Travelling Companion, The Snake Pit, Every Single Night She, I Looked down My Pockets, adapted translations by Axel H. Lenn;
LEONARDO: Vlad Solomon, Utopia;
TRADUCERE: Nicasio Álvarez Cienfuegos, Mi paseo solitario de primavera; Plimbarea mea singuratică de primăvară, poezie în traducerea lui Teodor Boşca;
ESEU: Ovidiu Pecican, Eseul ca bandă desenată şi montaj artistic;
ESSAY: Laszlo Alexandru, Exerciţii de stil;
GALERIA DE ARTĂ: Vlad Solomon, Culori şi metafore la Ein-Hod – Marcel Iancu inedit; La Bucureşti cu Marcel Iancu; Portrete şi litere la Ein-Hod;
GALERIA DE ARTĂ: Ştefan Socaciu, Clujul văzut de sus.

Stînga agitată cade în antisemitism

ianuarie 15th, 2009

Îmi cer scuze că ies cumva din tematica rubricii mele şi abordez un subiect ce ţine de situaţia politică internaţională, războiul din Gaza, efectele şi ecourile acestuia în viaţa publică şi mass media lumii. Este interesant cum Israelul, care şi-a trimis armata regulată să-i astîmpere pe teroriştii Hamas – gruparea este astfel catalogată unanim la nivel mondial, iar faptul că a ajuns la putere în Gaza prin alegeri libere nu-mi spune nimic, nici Hitler n-a dat o lovitură de stat de la bun început! –, care au aruncat veme de opt ani pînă la o sută de rachete pe zi asupra localităţilor israeliene din apropiere, tinde să piardă bătălia mediatică şi în faţa opiniei publice.

Chiar şi pe mail, la opt mesaje pro-palestiniene şi chiar direct pro-Hamas, dacă primesc două care reflectă punctul de vedere al Israelului – şi primesc aproape 20 în fiecare zi! Aflu de acolo că, în aproape opt ani, tirurile cu rachete nu au făcut atîtea victime pe cît bombardamentele şi intervenţia terestră israeliană în cîteva săptămîni. Probabil aşa este, doar că domnii care ne informează atît de corect uită că acest lucru se datorează faptului că autorităţile israeliene au construit adăposturi, au instalat interceptoare de rachete, deci se străduiesc să-şi protejeze populaţia, în vreme ce teroriştii Hamas ţin copiii, femeile şi bătrînii în apropierea bazelor militare şi se ascund prin spitale şi şcoli, folosindu-i practic ca scuturi umane.

Moartea atîtor civili nevinovaţi este, de bunǎ seamǎ, tragicǎ, fiecare pierdere de viaţă umană este ireversibilă şi regretabilă, dar mă îndoiesc că „umanismul” abstract din declaraţiile politice, din mijloacele de presă şi de la mitinguri este capabil să salveze măcar un singur individ. Tipul acesta de „umanism”, să ne amintim şi de manifestaţiile contra înarmării din Vestul anilor şaptezeci-optezeci, generos subvenţionate de Moscova, au făcut mai mult rău decît o mulţime de conflicte locale deschise. Războiul este, desigur, un lucru regretabil în general, din păcate, istoria lumii ne arată că n-a fost o zi lăsată de la Dumnezeu de pace deplină, poate numai în vremea Olimpiadelor antice, dar şi atunci doar pe teritoriul cetăţilor greceşti! Iar războiul din Orientul Apropiat a izbucnit exact în ziua în care se înfiinţa statul Israel, nu şi cel palestinian, cum suna rezoluţia ONU. De ce? Pentru că lumea islamică de atunci nu-şi dorea atît un stat palestinian, cît distrugerea Israelului. Între timp, au fost numai războaie sau războaie îngheţate, cîteva state islamice au acceptat existenţa Israelului, Egiptul a semnat chiar un tratat de pace.

Dar terorismul a devenit un fenomen exploziv – chiar Al Fatah, organizaţia lui Yasser Arrafat, primul preşedinte al Autorităţii Palestiniene, a fost iniţial o organizaţie teroristă, cu liderul său în frunte. Chiar în momentul de faţă, preşedintele acesteia aparţine unei organizaţii moderate, dispuse la pace cu Israelul şi la înfiinţarea unui stat palestinian propriu, în vreme ce Hamas, acum la putere prin alegeri, repet (ceea ce spune ceva şi despre electoratul palestinian), a rămas aceeaşi organizaţie teroristă, al cărei unic interes este aneantizarea Israelului, cu tot cu locuitorii sǎi!

În această situaţie, nu e important, totuşi, cine a început, cine e agresor şi cine agresat? Un stat suveran cum este Israelul, supus atacului continuu, nu are dreptul să se apere, să-şi protejeze cetăţenii? Se pare că nu, de vreme ce protestarii vestici, majoritatea de stînga, deci principial antifascişti, au ajuns deja la manifestări clar antisemite.

Cimitire şi monumente evreieşti din Vestul Europei au fost profanate, steagul israelian, laolaltă cu cel american, că aşa de bon ton la stînga, sînt incendiate în urlete isterice. Şi asta se întîmplă în Europa, nu în vreun stat islamic fundamentalist! Ba chiar şi instituţiile europene sau guvernele vestice, nu cele de stînga, ci cele teoretic de dreapta liberală sau conservatoare, sînt cuprinse de partizanat şi duplicitate. Cînd Cehia, care deţine în acest moment preşedinţia UE, a afirmat dreptul Israelului la autoapărare, politrucii din Vest au sărit ca ulii, cerîndu-le cehilor să-şi „modereze” afirmaţiile. De ce ne-am mira? Cum reacţionează Bătrîna Doamnă Europa, ce pare tot mai mult neputincioasă, în faţa repetatului şantaj rusesc cu gazul? Cum a reacţionat la agresiunea împotriva Georgiei? Bun, la multe mă puteam aştepta, dar să văd cǎ stînga europeană, ba chiar şi unii guvernanţi europeni de centru şi dreapta democratică ajung atît de aproape de antisemiţii declaraţi, ei bine, la asta chiar nu mă aşteptam!

Președintele Băsescu dorește un regim semiprezidențial în România

ianuarie 15th, 2009

Discursul preşedintelui României, Traian Băsescu, la prezentarea publică a raportului “Pentru consolidarea statului de drept”, elaborat de Comisia Prezidenţială de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România.

Doamnelor şi domnilor,

Încep prin a vă mulţumi pentru acceptarea invitaţiei de a participa la prezentarea raportului elaborat de Comisia de analiză a regimului politic şi constituţional din România.

Aş vrea, de asemenea, să adresez mulţumirile mele sincere membrilor acestei comisii, conduse de profesorul Stanomir, pentru efortul făcut din 2008 încoace. Regret că domnii Dogan şi Crăiuţu, preşedinţi de onoare ai comisiei, nu au putut face deplasarea din Franţa şi Statele Unite în România, dar îl rog pe domnul Stanomir să le transmită recunoştinţa mea.

Momentul de astăzi este important. Îmi pare bine că se întâmplă şi mi-aş fi dorit să vină mai repede. Imediat după alegerile din 2004, am cerut partidelor să înceapă o reflecţie constituţională. Motivul era unul singur şi el a fost, din nefericire, confirmat în ultimii ani. E vorba despre faptul că, în loc să fie un mecanism util, de deblocare a crizelor, Constituţia noastră a produs disfuncţionalităţi în mecanismele statului.

Din motive asupra cărora nu vreau să insist, partidele noastre politice au amânat această reflecţie. Avem nevoie de o Constituţie care să nu ne împingă în conflicte, ci dimpotrivă să ne scoată din ele, pentru că orice conflict costă energie şi timp.

Am decis în vara trecută să stimulez analiza regimului nostru politic şi constituţional prin înfiinţarea unei comisii. De această analiză are nevoie nu numai preşedintele României, de ea are nevoie România! Într-adevăr, o ţară care vrea să se modernizeze şi care e împiedicată în acest efort de propria ei lege fundamentală trebuie să găsească resurse pentru a depăşi situaţia de blocaj, inclusiv pentru a depăşi apatia clasei politice.

Am recurs în general la specialişti ai dreptului constituţional din noua generaţie. Nu pentru că n-aş aprecia valoarea experienţei şi a expertizei şi a înţelepciunii acumulate de vechii constituţionalişti. Dar cred că este bine să dăm oportunitatea să se pronunţe specialiştilor care nu au fost implicaţi în elaborarea sau modificarea Constituţiei de la 1991. Avem, cred eu, nevoie de o privire nouă şi nepărtinitoare.

Raportul intitulat Pentru consolidarea statului de drept conţine atât un diagnostic, cât şi o gamă de soluţii. Diagnosticul este elaborat pornind de la analiza funcţionării regimului. Aici, aş aprecia caracterul moderat, riguros şi nepasional al analizei. Pe de altă parte, Raportul conţine o serie de soluţii organizate în 23 de capitole, pentru tot atâtea mari probleme.

Aş vrea să observ şi în această privinţă diversitatea, paleta largă de opţiuni avute în vedere de autorii Raportului. O privire unilaterală şi dogmatică ar fi fost o eroare. Societatea românească şi clasa ei politică au nevoie să cunoască toată seria de soluţii constituţionale posibile. Oamenii politici, partidele, cetăţenii au de acum de unde să aleagă. Raportul le oferă numeroase variante. În ceea ce mă priveşte, sunt conştient că un om politic responsabil trebuie să facă o alegere.

Eu am ales. Am ales pornind de la o viziune despre ceea ce trebuie să fie România în anii viitori. Când spun acest lucru, am în vedere faptul că nu există o garanţie mai solidă pentru libertatea şi demnitatea unui cetăţean decât o bună Constituţie. Adică o Constituţie care să facă posibile practici previzibile şi soluţii viabile.

Opţiunea mea este înrădăcinată, însă, în Raport. Luând în seamă diversele elemente propuse, le-am selectat pe cele care corespund viziunii mele. Insist asupra faptului că raportul este suficient de consistent pentru a îngădui altor politicieni, partidelor politice, cetăţenilor să îmbrăţişeze alte soluţii decât cele pentru care eu optez. Fiecare este liber să se inspire din Raport. Soluţiile pe care le îmbrăţişez eu sunt în număr de zece. Le voi enumera foarte succint.

Prima dintre ele priveşte regimul politic în ansamblul său. Pornind de la ideea că este absolută nevoie de clarificarea naturii acestui regim, consider că soluţia cea mai bună pentru România este cea a unui regim semiprezidenţial. Nu cred că România are nevoie de un regim prezidenţial, în care şeful statului să fie şi şeful guvernului. De asemenea, consider că un regim parlamentar, în care şeful statului nu mai este ales direct de cetăţeni, nu exprimă voinţa naţiunii noastre. Nu cred că românii ar accepta să abandoneze dreptul de a-şi alege direct Preşedintele. Este însă nevoie de clarificarea semiprezidenţialismului şi anume de corelarea legitimităţii de care dispune Preşedintele cu pârghiile instituţionale de care se poate folosi pentru a-şi realiza mandatul încredinţat de popor. Dacă vom continua să alegem un Preşedinte care nu poate acţiona, vom nesocoti naţiunea şi vom diminua democraţia. Termenul cel mai bun pentru a caracteriza acest regim semiprezidenţial este echilibrul sau mai precis, divizarea echilibrată a puterilor şi a responsabilităţii, acestea sunt elemente fundamentale în opţiunea mea.

În al doilea rând, consider că mecanismul dizolvării Parlamentului trebuie pus în acord cu regimul. Dizolvarea legislativului este pretutindeni un ultim recurs la rezolvarea crizelor politice. În Constituţia noastră, dizolvarea este legată exclusiv de eşecul formării guvernului în primele două luni de după alegeri. Ştiu că există interpretarea potrivit căreia o asemenea prerogativă acordată Preşedintelui i-ar spori în mod nemăsurat puterea. Eu cred că această obiecţie nu o fac decât cei care nu înţeleg rostul dizolvării. Atunci când negocierea politicienilor nu mai dă roade, cetăţenii sunt invitaţi la urne, iar acesta şi nu altul e rolul mecanismului de dizolvare. Ceea ce sporeşte este, deci, nu autoritatea şefului de stat, ci capacitatea instituţiilor de a acţiona, în chip responsabil, în momente de criză politică.

A treia mea opţiune priveşte forma Parlamentului. Avem un sistem bicameral, în care cele două camere sunt foarte asemănătoare din punctul de vedere al reprezentării. Ele sunt alese în acelaşi mod şi în acelaşi moment, doar norma de reprezentare este diferită. În viziunea mea, putem opta pentru un sistem unicameral prin eliminarea uneia din cele două Camere. Motivul este acela că avem deja o Cameră, şi anume Parlamentul european. Consider că existenţa Parlamentului european este o garanţie suficientă atât pentru o bună reprezentare a intereselor generale ale românilor, cât şi pentru împiedicarea oricărui abuz al puterii legislative „autohtone”. Dacă naţiunea nu va dori totuşi să renunţe la una din Camere, acesta ar trebui oricum să fie ales astfel încât să reprezinte altceva decât Camera, de pildă interesele comunităţilor locale – şi aici mă refer la Senat. Eu optez însă pentru un sistem cu o Cameră.

În al patrulea rând, vreau să exprim opţiunea mea în problema imunităţii. În această materie s-au produs numeroase abuzuri. Raportul propune o viziune foarte nuanţată. În ceea ce mă priveşte, consider că trebuie să regândim imunitatea aleşilor. Maximizarea protecţiei politice deja existente, a protecţiei asigurate pentru opiniile şi convingerile politice, pentru deciziile aleşilor naţiunii trebuie însoţită de eliminarea protecţiei pentru fapte de ordin penal. Egalitatea impune o asemenea soluţie. Egalitatea şi mai ales democraţia. O impune şi simţul elementar al dreptăţii. N-am întâlnit vreun cetăţean român care să creadă altceva despre imunitatea la fapte penale a aleşilor.

Un ultim punct legat de Parlament priveşte credibilitatea acestei instituţii fundamentale. Consider că redarea credibilităţii se poate face în multe moduri. Unul dintre ele, absolut indispensabil, este restaurarea autorităţii legislative a Parlamentului prin limitarea severă a numărului şi a circumstanţelor în care sunt adoptate ordonanţe de urgenţă şi ordonanţe ale Guvernului. Urgenţa a ajuns să-şi piardă sensul. Dacă te uiţi pe numărul de ordonanţe din ultimul deceniu, ai impresia că România a fost în comă profundă, şi asta într-o perioadă de creştere şi modernizare. Parlamentul trebuie reaşezat în poziţia sa de unică instanţă de legiferare. Aşa cum am mai spus în numeroase ocazii, legiferarea va trebui să se facă în interes general şi nu în interesul unor grupuri. Efectele unei legiferări decise de interese de grup, nu de binele public le vedem cu toţii. Ultimul efect vizibil este dezordinea completă din sistemul de salarizare din domeniul public. Salariile nu au fost definite de criterii generale precum meritul şi însemnătatea socială a profesiei. Forţele decisive au fost presiunile de grupuri profesionale influente pe lângă Guvern, care au dus la situaţii scandaloase, la crearea unor adevărate privilegii bugetare.

Cea de-a şasea opţiune despre care vreau să vorbesc priveşte reorganizarea administrativă. Consider că este necesar să renunţăm la sistemul administrativ creat în urmă cu 40 de ani. E un sistem greoi, care include 41 de judeţe şi municipiul Bucureşti, un sistem căruia i s-a adăugat acum un deceniu ficţiunea unor regiuni de dezvoltare care există doar pe hârtie. Actuala împărţire administrativă a ţării este un sistem care şi-a pierdut raţiunea, în condiţiile în care el a fost creat nu pentru a guverna o ţară liberă, ci pentru a-i controla, pentru a-i supraveghea pe cetăţeni. România nu mai este un stat poliţienesc şi nu are nevoie de atîtea unităţi administrative, care înseamnă şi tot atîtea birocraţii. E nevoie de o reîmpărţire administrativă suplă, astfel încât să avem 9 – 12 judeţe, aşa cum sunt definite acum în Constituţie, sau regiuni într-o Constituţie viitoare. Pe de altă parte, nu numele – judeţ sau regiune – este decisiv, ci raţiunea de a fi a acestor unităţi administrative. Iar această raţiune este dezvoltarea echilibrată şi durabilă a teritoriului. Această dezvoltare este posibilă dacă e creată, cu ocazia acestei reîmpărţiri a teritoriului, o veritabilă autonomie locală.

Definirea clară a atribuţiilor şi responsabilităţilor comunelor şi ale oraşelor, respectiv ale judeţelor şi, în fine, ale eşalonului naţional reprezintă complementul necesar al redesenării decupajului administrativ. Aş adăuga aici un element, care nu ţine neapărat de Constituţie, ci de coerenţa sistemului politic. Redefinirea administrativă şi clarificarea mandatului fiecărui nivel de responsabilitate trebuie însoţite de o reamenajare coerentă a sistemului electoral, adică a felului în care sunt alese aceste instanţe. În clipa de faţă, sunt folosite în România nu mai puţin de cinci moduri de scrutin. Ca la noi, la nimeni! Avem, de altfel, trei moduri de scrutin majoritare – cîte unul pentru primari, pentru preşedinţii consiliilor judeţene şi respectiv pentru Preşedinte. Toate au specificul lor şi nu au un principiu comun. Şi, de asemenea, avem două moduri de scrutin proporţional – pentru consilii locale şi judeţene şi, respectiv, pentru Parlament. Această diversitate produce efecte nedorite la nivelul calităţii guvernării.

Al şaptelea element al opţiunii mele politice priveşte Curtea Constituţională. Consider că e necesară recredibilizarea Curţii ca garant al supremaţiei Constituţiei. Din păcate, datorită actualei arhitecturi constituţionale, Curtea a fost împinsă să joace un rol de arbitru al vieţii politice. Curtea a trebuit să decidă tot ceea ce a blocat Constituţia. Nu e firesc să fie aşa. Curtea Constituţională are misiunea de a garanta supremaţia Constituţiei. Ea nu e menită să fie moderatorul conflictelor sau arbitrul orgoliilor diverselor partide. Să dăm, deci, Curţii locul ei firesc!

Un alt dispozitiv constituţional cu adresare directă către cetăţeni este introducerea referendumului obligatoriu, adică Parlamentul să fie obligat să adopte o lege în domeniul care a făcut obiectul referendumului. Nu este admisibil ca în urma organizării unui referendum, chiar dacă populaţia doreşte adoptarea unei legi, Parlamentul să poată ignora voinţa cetăţenilor. Formula actuală a referendumului consultativ nu corespunde exigenţelor constituţionale ale articolului 2 care prevăd că: “Suveranitatea naţională aparţine poporului, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum”.

Un al nouălea element avut în vedere de mine în ceea ce priveşte revizuirea constituţională se referă la rolul şi structura Consiliului Superior al Magistraturii. Deşi nu a fost avut în vedere de către membrii Comisiei, consider că o regândire a dispoziţiilor constituţionale referitoare la această instituţie e necesară.

În sfârşit, îmi asum consideraţiile din Raport referitoare la nevoia absolută de clarificare şi de aplicare directă a drepturilor cetăţenilor. Avem nevoie de o instituire clară a drepturilor cetăţenilor români. Consider, de asemenea, că este o dovadă de înţelepciune, dar şi de moderaţie definirea drepturilor economice şi sociale ca drepturi fundamentale accesibile în mod veritabil tuturor cetăţenilor.

Altfel spus, consider că problema înscrierii acestor drepturi în Constituţie nu este o ocazie propagandistică, ci o oportunitate pentru a face o alegere constituţională concretă.

Recapitulând, cele zece elemente prezentate trebuie văzute împreună: adoptarea unui regim semiprezidenţial coerent, definirea mecanismelor dizolvării legislativului, un sistem unicameral, eliminarea oricărui privilegiu al aleşilor care comit fapte penale, limitarea drastică a reglementării prin ordonanţe, un decupaj administrativ cu 9-12 judeţe sau regiuni şi o autonomie locală veritabilă, recredibilizarea Curţii Constituţionale, introducerea referendumului obligatoriu, regândirea rolului şi a structurii CSM, definirea clară a unor drepturi accesibile tuturor.

Toate aceste elemente pot articula o opţiune republicană solidă. Când spun „opţiune republicană” nu am în vedere doar opoziţia acesteia în raport cu monarhia, ca formă de gestionare a puterii. În această privinţă, cred că lucrurile sunt clare: românii de astăzi au faţă de monarhie respectul pe care trebuie să-l arăţi oricărei părţi a patrimoniului naţional. Când vorbesc despre opţiune republicană, am în vedere ceea ce se înţelege prin această expresie în marile republici de astăzi, şi anume dezvoltarea unui sentiment patriotic bazat pe fapte, pe gesturi şi decizii responsabile.

În sfârşit, vreau să afirm nevoia ca revizuirea Constituţiei să nu fie pripită, dar nici amânată sine die. Dacă, potrivit articolului 150, Guvernul îmi va propune revizuirea, eu o voi iniţia. Nu exclud, desigur, posibilitatea ca iniţiativa să vină de la o pătrime din deputaţi sau senatori, ori de la 500 de mii de cetăţeni.

Nu pot încheia fără a exprima încă o dată gratitudinea mea pentru autorii Raportului. De acum încolo, nu numai eu, ci şi dumneavoastră, toţi cei interesaţi de problema Constituţiei se vor putea hrăni dintr-un raport substanţial, cu soluţii diverse, înţelepte şi moderate. Clarificarea diverselor aspecte ale problemei constituţionale nu poate fi făcută decât prin reflecţie şi dezbatere. Binele public ne cere să procedăm în acest fel.

Mulţumesc încă o dată Comisiei, vă mulţumesc dumneavoastră pentru participare. Vă multumesc mult!

Aici puteți consulta textul integral al Rportului Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului
Politic şi Constituţional din România http://www.presidency.ro/static/ordine/CPARPCR/Raport_CPARPCR.pdf

România – al treilea exportator de arme din UE în Israel

ianuarie 15th, 2009

European Union member states authorised the export of €200 million in arms exports to Israel in 2007, the latest figures from Brussels disclose, with France far and away the Jewish state’s biggest European weapons supplier.

According to the EU’s 2008 report on arms export licences, published in December for the 2007 calendar year and consolidating the accounts that member states must annually submit, 18 member states authorised a total of 1,018 such licences to Israel worth €199,409,348.

Machine guns: the EU sold €200 million of weapons to Israel in 2007 (Photo: wikipedia)
France, Germany and Romania were the top three exporters. France issued export licences worth €126 million, Germany authorised €28 million and Romania €17 million, the EUobserver can reveal.

In response to calls from opposition politicians that the UK government halt its arms exports to Israel and push all other EU member states to do the same, a British foreign office spokesperson said: \”We do not approve any defence related exports if we judge that there is a risk that they will be used for external aggression or internal repression.

\”We routinely refuse export licences where we believe that there is a risk of this. Any application relating to Israel is considered on this basis,\” the spokesperson continued.

EU arms code of conduct

The EU has maintained an arms export code of conduct since 1998, but it is overseen at the member state level, not in Brussels, so if Mr Brown were to push for such a move, he would have to convince the 26 other member states.

In 2007, €12 million in small arms and ammunition were exported to Israel by Bulgaria, Germany, Poland, Romania and the UK.

Another €23.5 million in \”light weapons,\” meaning those that require two to three people to operate them, such as bombs, torpedoes and explosive devices, were supplied by the Czech Republic, Germany, Romania and Slovenia.

Belgium, France and Romania also sent Israel €18.5 million worth of aircraft and related material. Paris is responsible for €10 million of this sum.

In a fourth, very broad category of armaments in the EU’s consolidated report, \”electronic equipment\” – referring to electronics specifically modified for military use, navigation and guidance equipment, and satellite jamming systems, some €94 million was exported by France (€89 million) and Germany (€5 million).

The rest of the €200 million consists of weapons that fall into other minor categories beyond small arms, light weapons, aircraft and electronics.

Italy, traditionally a major arms exporter, only supplied Israel with €0.5 million in weapons in 2007. Spain, also a leading trader in the sector also sold Tel Aviv just €4.5 million worth of armaments.

Sweden, another major European weapons producer, along with eight other EU member states, delivered nothing to the Jewish state.

Across the EU, only 28 export licences were refused as a result of human rights, internal security or regional stability reasons.

Kaye Stearman, of the UK-based Campaign Against Arms Trade, told this website: \”The UN and impartial observers have regularly documented how Israeli military actions have violated international humanitarian law.

\”Although the UK’s own Consolidated EU and National Arms Export Licensing Criteria is supposed to assess the impact of arms sales on regional peace, security and stability, and the country’s human rights record, it seems that this is ignored in the case of Israel.\”

\”Britain must immediately stop selling arms, including arms components, to Israel and also stop buying arms from Israeli companies – arms that have been ‘tested’ in the laboratories of the occupied territories.\”

http://euobserver.com/19/27359

Curtea Constituțională: legea imobilelor naționalizate este constituțională

ianuarie 14th, 2009

Curtea Constitutionala a decis ca modificarile legii 10 a imobilelor nationalizate sunt constitutionale. Se respinge sesizarea de necostitutionalitate depusa de presedintele Basescu.

Legea, inițiată de senatorul PC Dan Voiculescu, a fost adoptata in septembrie de vechiul parlament prin votul PSD, PD-L, PRM și PC.

Nu exista mari diferente fata de forma anterioara ci mai mult sa schimba modul de abordarea al problemei.

Un numar mare de cazuri vor ajunge la CEDO care va fi coplesit si nu va mai putea face situatiei.

Prin aceasta va fi rezolvata situatia si statul va plati foarte putine despagubiri si numai dupa multi ani de tergiversari.

Freedom House: România – țară liberă, Moldova – parțial liberă

ianuarie 14th, 2009

Organizația de monitorizare a drepturilor omului Freedom House a dat publicității raportul său pe 2009 despre evoluția libertății în lume în 2008. Organizația acordă note de la 1 – 7 (1 cel mai liber). În acest clasament figurează și România și Republica Moldova.

ROMÂNIA

Political Rights Score: 2
Civil Liberties Score: 2
Status: Free

Overview

After joining the European Union (EU) in January 2007, Romania was thrown into political turmoil in April when the prime minister fired cabinet ministers backed by President Traian Basescu and narrowed the ruling minority coalition. Parliament suspended Basescu that month, but he was reinstated after easily winning a May referendum on his removal. Meanwhile, the EU warned in June that Romania could face sanctions in 2008 if it failed to make progress on judicial reforms and anticorruption efforts.

——————————————————————————–

In late 1989, longtime dictator Nicolae Ceaucescu was overthrown and executed by disgruntled Communists. A provisional government was formed under Ion Iliescu, a high-ranking Communist, and elections soon followed. Iliescu lost power in 1996 elections but reclaimed the presidency in 2000; the former Communist Party, renamed the Party of Social Democracy (PSD), took power in that year’s parliamentary elections, with Adrian Nastase as prime minister.

In 2004, Traian Basescu of the Alliance for Truth and Justice (comprising the National Liberal Party and the Democratic Party) defeated Nastase in a presidential runoff. The PSD secured a plurality of seats in Parliament, but Basescu’s presidential victory led to a majority coalition between the Alliance for Truth and Justice, the Humanist Party (which subsequently changed its name to the Conservative Party, or PC), and the Democratic Union of Hungarians in Romania (UDMR). Calin Popescu Tariceanu of the National Liberal Party (PNL) became prime minister.

The ruling coalition proved rather unstable. The PNL and the Democratic Party (PD)—which Basescu formally left to become president—clashed over the presence of Romanian troops in Iraq, constitutional reform, control of the security forces, and the holding of early elections. In December 2006, the PC withdrew from the coalition, and a rebel PNL faction led by Theodor Stolojan reorganized as the Liberal Democratic Party (PLD), which sided more often with the PD.

In order to fulfill European Union (EU) accession requirements in 2006, the government made a notable effort to speed up judiciary reform and eradicate corruption. The country joined the EU as scheduled on January 1, 2007. After accession, however, the friction between the president and prime minister quickly flared into direct confrontation, with the PSD exploiting the rift and lending tactical support to Tariceanu. Much of the disagreement appeared to stem from the president’s aggressive pursuit of the EU-backed reforms, which his opponents accused him of politicizing.

On April 1, Tariceanu fired eight ministers supported by the president and PD, ousting the latter from the ruling coalition. The remaining two coalition members, the PNL and UDMR, held just 109 seats in the 469-seat bicameral Parliament. At the PSD’s urging, Parliament on April 19 voted, 322 to 108, to suspend Basescu and organize a referendum on his removal. The lawmakers, including the PNL, accused him of exceeding his constitutional authority by meddling in the cabinet, influencing anticorruption prosecutors, and using the intelligence services against his political enemies. They proceeded with the referendum despite a nonbinding Constitutional Court finding that Basescu had not broken the law. In the May 19 poll, 74 percent of participating voters rejected impeachment, with a turnout of 44 percent.

The European Commission welcomed the result, urging the Romanian leadership to work together and continue with its stalled reform agenda. In a June report, the commission warned that Romania would face sanctions if it failed to make progress on corruption and judicial reforms within a year. Another EU warning in October, threatening to withhold a quarter of the country’s 2008 agricultural aid, was rescinded in December after the government improved its oversight of how the money was distributed to farmers.

Notwithstanding the EU warnings, the two sides seemed locked in a political stalemate for much of the year. The president lacked the authority to call elections or fire ministers, and his opponents appeared unwilling to face voters given their low popularity. Tariceanu’s minority government narrowly survived a no-confidence vote in early October, and his PNL won just 13 percent of the vote—behind the PD’s 29 percent and the PSD’s 23 percent—in European Parliament elections in November, though voter turnout was less than 30 percent. The PLD, which captured 8 percent, announced plans to merge with the PD the following month.

Political Rights and Civil Liberties

Romania is an electoral democracy. Elections since 1991 have been considered generally free and fair. The directly elected president does not have substantial powers beyond foreign policy. He appoints the prime minister, who remains the most powerful politician, with the approval of Parliament. The members of the bicameral Parliament, consisting of the 137-seat Senate and 332-seat Chamber of Deputies, are elected for four-year terms, and a 2004 constitutional amendment stipulates that the president is now elected for a five-year term. A 5 percent electoral threshold for representation in Parliament favors larger parties; six parties won representation in the last elections. The president is not permitted to be a member of a political party.

The constitution allots a seat to each national minority that passes a special threshold lower than the 5 percent otherwise needed to enter Parliament. In the 2004 elections, 18 such seats were allotted. While the ethnic Hungarian minority is represented in the ruling coalition, political participation and representation of Roma is very weak.

Romania significantly stepped up its anticorruption efforts ahead of EU accession. In 2006, anticorruption agencies were reorganized and granted greater authority to investigate corruption at the highest levels, including in Parliament. The quantity and quality of high-level corruption probes increased significantly, and a number of officials, judges, and police officers were arrested and convicted. However, the June 2007 EU progress report noted a pattern of weak or suspended sentences in high-level corruption cases, blunting the effects of the stepped-up prosecutions. In July 2006, the government approved legislation to establish a National Agency for Integrity, tasked with vetting public officials’ assets. It began operations in December 2007, but its future was uncertain after one of its chief proponents, Justice Minister Monica Macovei, was dismissed by the prime minister in April. In October, Agriculture Minister Decebal Traian Remes resigned after being caught on video arranging a bribe, and Macovei’s replacement as justice minister, Tudor Chiuariu, resigned in December after allegedly abusing his position in a real estate deal. Romania was ranked 69 out of 180 countries surveyed in Transparency International’s 2007 Corruption Perceptions Index, the worst ranking in the EU.

The constitution enshrines freedom of expression and the press, and the media are characterized by considerable pluralism. Government respect for media freedoms had been increasing in recent years. However, in January 2007, the Constitutional Court struck down reforms that had decriminalized libel and defamation, effectively reinstating them in the penal code. President Traian Basescu drew criticism in May for seizing the mobile telephone of a reporter who tried to interview him while he was grocery shopping on the day of the impeachment referendum. In September, Parliament appointed a former PSD official to head the public television broadcast station, raising concerns about political bias. The government does not restrict access to the internet.

Religious freedom is generally respected, although “nontraditional” religious organizations encounter difficulties in registering with the state. The government formally recognizes 18 religious groups, each of which is eligible for some state support. The Romanian Orthodox Church remains dominant. In December 2006, Parliament passed a law requiring all religions to have a membership equal to at least 0.1 percent of the population in order to be officially acknowledged. Moreover, nontraditional religions must undergo a 12-year “waiting period” prior to recognition. The government does not restrict academic freedom.

The constitution guarantees freedom of assembly and association, and the government respects these rights in practice. The Romanian civil society sector is vibrant and able to influence public policy, increasingly by working through EU officials and mechanisms. Workers have the right to form unions and strike, but in practice many employers work against unions, and illegal antiunion activity is rarely punished.

The judiciary is one of the most problematic institutions in Romania, though a number of important reforms were passed in 2006, ahead of EU accession. The justice budget was increased, and the court infrastructure was renovated. Improvements were made to the recruitment, training, promotion, and disciplinary systems for judges and clerks, but the June 2007 EU report said further efforts were needed in this area. The government and Parliament’s ongoing review of the civil and criminal codes was hampered by political clashes in 2007.

A June 2007 Council of Europe report, citing anonymous sources, reiterated earlier allegations that Romania had hosted a secret CIA facility where terrorism suspects were abused and interrogated between 2003 and 2005. Romanian leaders restated their denial of the claims. Conditions in ordinary prisons remain poor.

Romania’s 18 recognized ethnic minorities have the right to use their native tongue with authorities in areas where they represent at least a fifth of the population, but the rule is not always enforced. Discrimination against Roma continues, especially in housing, access to social services, and employment. Basescu was criticized for at least two well-publicized ethnic slurs in 2007, but in October he became the first Romanian government official to formally apologize for the Holocaust-related deportation of Roma during World War II. People with disabilities face discrimination in employment and other areas.

The constitution guarantees women equal rights, but gender discrimination is a problem. Only about 10 percent of the seats in Parliament are held by women. Trafficking of women and girls for forced prostitution has become a major problem. However, some law enforcement progress has become evident, and in 2006, the government created a new agency to evaluate antitrafficking efforts and assist victims.

http://www.freedomhouse.org/inc/content/pubs/fiw/inc_country_detail.cfm?year=2008&country=7474&pf

REPUBLICA MOLDOVA

Political Rights Score: 3
Civil Liberties Score: 4
Status: Partly Free

Overview

As Romania entered the European Union in early 2007, Moldovans rushed to apply for Romanian passports and visas, leading to tension between the two countries. Meanwhile, Moldovan president Vladimir Voronin held a series of bilateral meetings with Russian officials on the future of the breakaway Transnistria region. In June, the ruling Communist Party of Moldova lost ground in local elections.

——————————————————————————–

Moldova gained independence from the Soviet Union in 1991, and free and fair elections were held in 1994. The Communist Party of Moldova (PCRM) took power at the head of a majority coalition in 1998 and won a landslide victory in 2001 on the promise of a return to Soviet-era living standards. Vladimir Voronin was elected president by Parliament.

The only parties that captured seats in the 2005 parliamentary elections were the PCRM, the opposition Democratic Moldova Bloc (BMD), and the right-wing Christian Democratic Popular Party (PPCD). The PCRM took 56 of the 101 seats, and built a broad coalition to obtain the 61 votes needed to reelect Voronin. The only opposition group that did not back him was the Our Moldova Alliance, which had entered Parliament as part of the BMD. Election monitors highlighted a number of flaws during the campaign, including police harassment of the opposition, manipulation of the state media, and abuse of state funds by the PCRM.

The PCRM’s victory was due in large part to high spending on social programs, but it had also gained support by shifting its policy alignments from Russia toward the European Union (EU). Voronin increasingly demanded the withdrawal of Russian troops from Moldova’s separatist region of Transnistria. Tensions mounted in January 2006, when a pricing dispute led Russia to cut off natural gas supplies to Moldova for 16 days. A Russian ban on Moldovan wine and produce imports—a trade that brought in more than $250 million annually for Moldova—further soured the relationship during 2006. In a sign of rapprochement, Russia agreed to lift the restrictions in November that year, but bureaucratic delays prevented the resumption of wine sales until late 2007. Since the bans were imposed, Russia has fallen behind Romania as Moldova’s leading trade partner.

Multilateral talks on Transnistria, which had maintained de facto independence since 1992, broke off in February 2006. The U.S.-based Jamestown Foundation revealed in April 2007 that Voronin had been holding bilateral talks with Russia for more than a year, reportedly yielding a proposal that would reunify Moldova but leave Transnistria with substantial privileges and autonomy. Critics said the proposed deal would bolster Russian influence. The report prompted calls for the resumption of the multilateral talks, which had included Ukraine and the Organization for Security and Cooperation in Europe (OSCE), with the United States and the EU as observers. Ukraine and the EU in late 2005 had stepped up efforts to assist the Moldovan government and isolate Transnistria, launching joint patrols along the Ukraine-Moldova border and enforcing Moldovan customs authority.

As Voronin appeared to repair ties with Russia, his government’s friction with Romania increased. Romania formally joined the EU in January 2007, prompting a surge in Moldovan applications for Romanian passports and visas. An opinion poll released in May found that 38 percent of respondents had applied or planned to apply for Romanian citizenship; many Moldovans had that option under Romanian law, since much of Moldova had been part of Romania prior to World War II. The Moldovan government agreed in January to allow Romania to open two new consulates to handle the load, but it reversed itself in March amid ongoing concerns that Romania was seeking to undermine Moldovan nationhood. In December, Moldova expelled two Romanian diplomats for unclear reasons, and Parliament passed a law barring public servants from holding more than one passport.

Local elections were held in June 2007. The PCRM won with roughly a third of the overall vote, followed by Our Moldova, though both lost ground to smaller parties in comparison with the 2003 results. In Chisinau, the PCRM again lost the mayoral race, despite having the acting mayor as its candidate; the party had failed to capture the post in an election since independence. The winner was Liberal Party member Dorin Chirtoaca, a 28-year-old human rights activist.

Unemployment rates remain high, and the population is in decline due to large-scale emigration and other factors. According to a UN–sponsored report released in June 2007, just 47 percent of the population live in towns and cities. Much of the country’s economic growth in recent years has come from expatriate worker remittances, and up to a quarter of the population may be working abroad.

Political Rights and Civil Liberties

Moldova is an electoral democracy. Voters elect the 101-seat unicameral Parliament by proportional representation for four-year terms. Since a 2000 constitutional reform, Parliament rather than the public has elected the president, whose choice for prime minister must then be approved by Parliament. The presidency, also held for four-year terms, was traditionally an honorary post, but it has taken on significant power under President Vladimir Voronin’s leadership.

The electoral code is generally considered sound, but some regulations favor incumbents. The electoral law in practice discourages the formation of ethnic or regional parties. Roma (Gypsies) are particularly underrepresented. In the 2007 local elections, international monitors reported media bias, intimidation, inconsistent procedures, and other flaws, but said the balloting was generally well administered and offered a genuine choice to voters.

Corruption is a major concern in Moldova, and officials have used anticorruption efforts against political opponents. Despite laws to promote governmental transparency, access to information remains limited. Former defense minister Valeriu Pasat, who was accused of defrauding the Moldovan government in 1997 arms sales, was released by an appeals court in July 2007 after receiving a prison sentence the year before. The prosecution was viewed as politically motivated due to Pasat’s ties to the previous administration. In another case with political overtones, Ivan Burgudji, a politician from the autonomous ethnic Turkish region of Gagauzia, was sentenced in June 2007 to 12 years in prison for embezzling funds while representing his region in Transnistria in 2001–02. Moldova was ranked 111 out of 180 countries surveyed in Transparency International’s 2007 Corruption Perceptions Index.

Print media present a range of opinions, but they are not widely available in rural areas. Only the public service broadcasters have national reach. A new Audiovisual Code, passed in 2006, was praised by press freedom advocates, although some provisions raised concerns, including a vague obligation to ensure “balanced” and “comprehensive” coverage. Prison sentences for libel were abolished in 2004, but journalists often practice self-censorship to avoid crippling fines. The criminal code prohibits the “profanation of national and state symbols” and the defamation of judges and criminal investigators. Despite their legal transformation into public service stations, state-owned broadcasters favored the ruling party in the 2007 local elections. After the Audiovisual Coordinating Council (CCA) warned some outlets to curb electoral bias, four council members were detained by anticorruption investigators in June, creating the appearance of retaliation. In early October, the government faced accusations of political manipulation when the CCA withdrew the Moldovan frequency license of Romania’s public broadcaster, which had been due to expire in 2010. An assortment of press freedom and journalists’ organizations endorsed an appeal of the decision in November. The government does not restrict internet access.

Although the constitution guarantees religious freedom, the government has shown its preferences through the selective enforcement of registration rules. Unregistered groups are not allowed to buy property or obtain construction permits, and many smaller sects, including all Muslim groups, have been denied registration. A law passed in July 2007 banned “abusive proselytism” and denied legal status to groups with fewer than 100 members. It also acknowledged the “special significance and primary role” of the Orthodox Church, although no branch was specified. Earlier that month, President Voronin had indicated his loyalty to the Russian-backed Moldovan Orthodox Church, rather than the Romanian-backed Bessarabian Orthodox Church. Moldovan authorities do not restrict academic freedom, but bribery in the education system remains a problem.

Citizens may participate freely in nongovernmental organizations (NGOs). However, private organizations must register with the state, and some NGOs have complained of government interference. Demonstrations require permits from local authorities. The Supreme Court ruled in February 2007 that the previous year’s ban on a gay rights march in Chisinau had violated freedom of assembly, but the city banned a similar march in April. Authorities exert pressure on unions and their members, and employers violate union rights.

The constitution provides for an independent judiciary. However, there is evidence of bribery and political influence among judicial and law enforcement officials. Some courts are inefficient and unprofessional, and many rulings are never carried out. Laws passed in 2005 on appointments to the Supreme Court and the Superior Court of Magistrates have had some success in strengthening judicial independence. Abuse and ill-treatment in police custody are still widespread and are often used to extract confessions. Prison conditions are exceptionally poor. The government has reportedly handed over suspects for trial in Transnistria, where human rights are not respected. The death penalty was abolished in July 2006.

Members of the Romany community suffer the harshest treatment of the minority groups in Moldova. They face discrimination in housing and employment and are targets of police violence.

Parliament in April 2007 passed a package of economic reforms, including tax cuts and amnesties for black-market assets, that were designed to stimulate investment. However, the International Monetary Fund’s representative in the country warned that such measures would be ineffective without better private-property protection by the judicial system.

Women are underrepresented in public life, though the 21 women elected to Parliament in 2005 marked a substantial increase over previous polls. Moldova remains a major source for women and girls trafficked to other countries for the purpose of forced prostitution. In February 2006, the government adopted the Law on Ensuring Equality for Women and Men, which addresses inequalities in education, employment, and health care.

http://www.freedomhouse.org/template.cfm?page=363&year=2008&country=7449

Republica Moldova: se profilează alegeri parlamentare pe 5 aprilie

ianuarie 14th, 2009

Alegerile parlamentare din Republica Moldova ar putea avea loc pe data de 5 aprilie, potrivit unor surse apropiate partidelor de opoziție.

Potrivit sursei respective, Parlamentul ar urma să voteze pe 2 februarie pentru această dată de desfășurare a scrutinului parlamentar.

Precedentele alegeri au avut loc pe data de 6 martie 2005 și au fost câștigate de Partidul Comuniștilor (PCRM) care a întrunit 46% din voturi și 56 de mandate de deputat din totalul de 101.

Pragul electoral de 6% a mai fost trecut atunci de Blocul Moldova Democrată, între timp dispărut, cu 28% și 35 de mandate și Partidul Popular Creștin Democrat (PPCD) cu 9% și 11 mandate.

Prezenta lege electorală nu mai permite formarea blocurilor și alianțelor pre-electorale.

Potrivit sondajelor de opinie, cinci partide – PCRM condus de președintele Vladimir Voronin, Alianța Moldova Noastră condusă de Serafim Urecheanu, Partidul Liberal condus de Mihai Ghimpu și de primarul Chișinăului, Dorin Chirtoacă, Partidul Liberal Democrat, condus de Vladimir Filat și PPCD, condus de Iurie Roșca, au șanse să treacă de pragul de 6%.

The War with Israel Is Over………………………and they won

ianuarie 14th, 2009

To my Arab brothers: The War with Israel Is Over – and they won. Now let’s finally move forward.

With Israel entering its fourth week of an incursion into the same Gaza Strip it voluntarily evacuated a few months ago, a sense of reality among Arabs is spreading through commentary by Arab pundits, letters to the editor, and political talk shows on Arabic-language TV networks. The new views are stunning both in their maturity and in
their realism. The best way I can think of to convey them is in the form of a letter to the Palestinian Arabs from their Arab friends:

Dear Palestinian Arab brethren:

The war with Israel is over. You have lost. Surrender and negotiate to secure a future for your children. We, your Arab brothers, may say until we are blue in the face that we
stand by you, but the wise among you and most of us know that we are moving on, away from the tired old idea of the Palestinian Arab cause and the \”eternal struggle\” with Israel.

Dear friends, you and your leaders have wasted three generations trying to fight for Palestine, but the truth is the Palestine you
could have had in 1948 is much bigger than the one you could have had in 1967, which in turn is much bigger than what you may have to settle
for now or in another 10 years. Struggle means less land and more misery and utter loneliness.

At the moment, brothers, you would be lucky to secure a semblance of a state in that Gaza Strip into which you have all crowded, and a small part of the West Bank of the Jordan. It isn’t going to get better. Time is running out even for this much land, so here are some facts, figures, and sound advice, friends.

You hold keys, which you drag out for television interviews, to houses that do not exist or are inhabited by Israelis who have no intention of leaving Jaffa, Haifa, Tel Aviv, or West Jerusalem. You shoot old guns at modern Israeli tanks and American-made fighter jets, doing virtually no harm to Israel while bringing the wrath of its mighty army down upon you. You fire ridiculously inept Kassam rockets that cause little destruction and delude yourselves into thinking this is a
war of liberation. Your government, your social institutions, your schools, and your economy are all in ruins. Your young people are growing up illiterate, ill, and bent on rites of death and suicide, while you, in effect, are living on the kindness of
foreigners, including America and the United Nations. Every day your officials must beg for your daily bread, dependent on relief trucks
that carry food and medicine into the Gaza Strip and the West Bank, while your criminal Muslim fundamentalist Hamas government continues to fan the flames of a war it can neither fight nor hope to win.

In other words, brothers, you are down, out, and alone in a burnt-out landscape that is shrinking by the day. What kind of struggle is this? Is it worth waging at all? More important, what kind of miserable future does it portend for your children, the fourth or fifth generation of the Arab world’s have-nots?

We, your Arab brothers, have moved on.
Those of us who have oil money are busy accumulating wealth and building housing, luxury developments, state-of-the-art universities and schools, and new highways and byways. Those of us who share borders with Israel, such as Egypt and Jordan, have signed a peace treaty with it and are not going to war for you any time soon. Those of us who are far away, in places like North Africa and Iraq, frankly could not care less about what happens to you. Only Syria continues to feed your fantasies that someday it will join
you in liberating Palestine, even though a huge chunk of its territory, the entire Golan Heights, was taken by Israel in 1967 and
annexed. The Syrians, my friends, will gladly fight down to the last Palestinian Arab.

Before you got stuck with this Hamas crowd, another cheating, conniving, leader of yours, Yasser Arafat, sold you a rotten bill of
goods – more pain, greater corruption, and millions stolen by his relatives – while your children played in the sewers of Gaza.

The war is over. Why not let a new future begin?

Youssef M. Ibrahim, a former New York Times Middle East Correspondent and Wall Street Journal Energy Editor for 25 years, is a freelance writer based in New York City and Dubai in the United Arab Emirates.

How Israel gets away with murder

ianuarie 13th, 2009

Indifference to criticism of the bombing and invasion of Gaza is the result of indulgence by the West

When Lord Derby asked Sir Lewis Namier, the great historian of Georgian England, why he, as a Jew, didn’t write Jewish history, Namier replied: \”There is no modern Jewish history, only a Jewish martyrology, and that is not amusing enough for me.\” It might be said that the underlying purpose of the Zionist project – which Namier passionately supported – was to reject Jewish martyrology, and to turn the Jews from passive victims to active makers of their destiny.

That has been accomplished to a fault, many would say as they watch the news from Gaza, where one image after another has caused deep revulsion. But then that rejection of martyrdom and victimhood may also explain what has puzzled as well as dismayed onlookers – the fact that Israel seems to be quite oblivious to international opinion.

In Muslim countries there is, of course, intense hostility to Israel, which, in return, has long since followed the Latin principle oderint dum metuant towards her neighbours: Let them hate us, so long as they fear us. Since there’s no point in even trying to win their hearts and minds, they should be taught to respect brute force, a precept which, it should be admitted, has enjoyed considerable practical success.

The West is different, and European sentiment can be changed by events, as indeed it has been. Israel and Zionism were once very popular causes in Europe, not least on the liberal left, until the 1967 Six Day War and after. Since then, European sympathy has steadily ebbed away as Israel attacked Lebanon in 1982, and again in 2006, with the suppression of the intifadas between. And yet Israel shrugs off all strictures and rebukes. No criticism from relief agencies or the Red Cross makes any difference.

Even more strikingly, Israel has ignored the Security Council resolution calling for a ceasefire. One reason for this is that the only Western country that really counts is the United States, and Israel has for many years been able to rely on unconditional American support. Having threated to veto previous draft resolutions, the US took part in drafting the security council resolution calling for a ceasefire, and was evidently going to vote for it.

Then late on Thursday the American representative shocked other council members by abstaining. This volte face came on direct orders from the White House, after president Bush had spoken to Ehud Olmert, the Israeli prime minister, and the Israelis have taken abstention as permission to continue their action. \”Israel is not going to show restraint,\” Tzipi Livni, the Israeli Foreign Minister, told The Washington Post yesterday, understandably enough in the circumstances.

Although Israel is sometimes described as an American client state, which receives huge financial subsidy from Washington, she is unique as a client state: she can do exactly as she likes in the knowledge that she will never be seriously restrained by her sponsor. Even when the White House is privately irritated by Israeli actions, Congress is absolutely reliable, never knowingly outbid in its unswerving loyalty. During the bombardment of Lebanon in the summer of 2006, the House of Representatives passed a resolution of total solidarity with Israel by 410 votes to eight, and the Senate has just passed another on a hand vote, not even bothering to take a formal tally.

Anyone who thought that there would be a change of heart and direction after the last American election hasn’t been concentrating. The Senate in question is the newly elected, strongly Democratic one, which has just met for the first time. During the presidential campaign Barack Obama went out of his way to endorse Israel. He has appointed in the form of Hillary Clinton perhaps the strongest supporter of Israel ever to serve as Secretary of State, not excluding Henry Kissinger, a Jewish refugee from Hitler, though even she is surpassed in her commitment by Rahm Emanuel, Obama’s chief of staff.

But there is more to it, and Israeli intransigence or indifference to outside opinion goes back before the birth of the state. As it happens, Emanuel has something in common with Ehud Olmert and Tzipi Livni: their fathers all served in the Irgun. This was the intransigent Zionist militia – described as terrorists by Isaiah Berlin among others, and as fascists by Albert Einstein among others – which waged a campaign of violence against the British, and the Palestinian Arabs, in the last years of the British Mandate in 1946-48. Its exploits included the bombing of the King David Hotel in Jerusalem, with great loss of life, the hanging of two captured British sergeants in reprisal, and the massacre of villagers at Deir Yassin.

Behind that brutality lay something else. Men take revenge for small wrongs, Machiavelli said, unable to avenge the larger, and the Irgun was avenging an incomparably and unimaginably greater crime just suffered by the European Jews. The Jews had tried to be nice to the goyim, Zionism said in effect, and see where it had got them. A Jewish state would now be created and guarded with all necessary force, indifferent to what the outside world thought. If need be, Israel will borrow the old chant of the Millwall fans, \”No one likes us, we don’t care\”– and no more Jewish martyrology.

Not that Namier was the only Zionist to use \”Jewish\” in a derisive sense. When someone mentioned Trotsky’s phrase \”No war, no peace\”, David Ben-Gurion said that it was \”some stupid Jewish idea\”, and there is a well-known Israeli story about Moshe Dayan, the military hero of the Six Day War. When he taught at the Israeli staff college, Dayan used to expound a problem, ending with the words, \”And I want no Jewish solutions here.\”

He meant that, on the sand table or the field, he expected his battles to be won by dash and ferocity, rather than than by the traditional Jewish virtues of subtlety and patience. Zionist toughness has worked for a long time, but it could be that Israel will one day discover that there’s something to be said for Jewish solutions.

Geoffrey Wheatcroft’s books include ‘The Controversy of Zion: Jewish Nationalism, the Jewish State, and the Unresolved Jewish Dilemma’

http://www.independent.co.uk/opinion/commentators/geoffrey-wheatcroft-how-israel-gets-away-with-murder-1299401.html

Rusia decide reluarea livrărilor de gaze către Europa

ianuarie 13th, 2009

Concernul de stat rusesc Gazprom a decis reluarea livrării gazelor naturale prin Ucraina către Europa, după aproape o săptămână de întrerupere.

Televiziunea din Rusia a prezentat imagini cu oficialități din Gazprom care cereau reluarea livrărilor către țări din Balcani.

Analiștii consideră că deși totul ar trebui să revină la normal în 24 de ore, un interval de 36 – 48 de ore pare mai realist.

Sute de mii de europeni au rămas fără gaze ca urmare a stopării de către Rusia a livrării gazelor din cauza unei dispute cu Ucraina.

Dar esența disputei, livrarea de gaze pentru consumul casnic în Ucraina, nu a fost rezolvată.

Rusia și Ucraina sunt în dezacord cu privire la datorii și prețul de livrare a gazelor.

Nu există o înțelegere cu privire la cât ar trebui să plătească Ucraina pentru gazul livrat de Rusia și cât ar trebui să plătească Rusia pentru tranzitul gazelor spre Europa pe teritoriul Ucrainei.

Rusia a închis robinetul de gaze miercuri 7 ianuarie, acuzând Kievul că fură gazul destinat consumatorilor europeni. Livrările de gaze pentru consumul intern al Ucrainei fuseseră tăiate cu o săptămână înainte.

Prin expoziţii: Picasso – Delacroix/ Femmes d’Alger

ianuarie 13th, 2009

Pablo Picasso
Les femmes d’Alger (Version O)
Paris, 14 février 1955
Huile sur toile
114 x 146,4 cm
New York, Collection Libby Howie and John Pillar
© Succession Picasso, 2008

In perioada 9 octombrie 2008 – 2 februarie 2009 sala Denon a muzelui Louvre din Paris găzduieşte expoziţia tematică dedicată operei lui Picasso (1881-1973) «Picasso / Delacroix : Les Femmes d’Alger».

De menţionat că acest demers este paralel uneia dintre expoziţiile de mare anvergură «Picasso et les maîtres» ce se poate încă vizita în această perioadă la Grand Palais, respectiv între 8 octombrie 2008 – 2 februarie 2009, şi respectiv celei de la Musée d’Orsay gazda unei alte expoziţii comparative Picasso-Manet dedicate celebrei pânze «Déjeuner sur l’herbe» (Dejunul pe iarbă) a marelui Edouard Manet (1832-1883) şi variaţiunilor realizate de Pablo Picasso.

Expoziţia «Picasso – Delacroix/ Femmes d’Alger» cuprinde în primul rând, 15 lucrări din care 9 tablouri ulei pe pânză şi 6 desene în tuş inspirate de creaţia marelui Eugène Delacroix.

Dintre acestea, precizăm că trei tablouri provin de la muzeele Hartford, San Francisco şi Nahmad Gallery – Londra, patru lucrări de mai mari dimensiuni de la Nahmad Gallery – Londra şi colecţii particulare, două tablouri (Jacqueline în costum de turc) de la Centrul Georges Pompidou şi particulari precum şi două carnete de schiţe de la Muzeul Picasso din Paris.
Evoluţia marelui artist Pablo Picasso şi influenţele pe care le-au avut marii artişti asupra creaţiei lui, pot fi urmărite în primul rând în marea expoziţie (unică poate prin anvergură şi ţinută, ale căror costuri privind asigurările operelor de artă ar depăşi imaginaţia multora, dar care au fost susţinute de LVMH / Moët Hennessy Louis Vuitton) ce se desfăşoară la Grand Palais şi unde au fost aduse din multe muzee ale lumii peste 210 capodopere din secolul al XVI-lea până în 1971 alături de creaţiile lui Picasso într-o concentrare şi concertare rare, opere ce i-au influenţat definitoriu parcursul ideatic.
Dialogul artistic al acestui fiu de profesor de artă care pictează academic perfect după maeştri la 14 ani şi apoi învaţă să deseneze ca un copil, aşa cum mărturisea el însuşi într-unul din interviurile sale, este benefic alături de pleiada marilor artişti de la Tizian, Velazquez, Goya, Zurbaran, Rembrandt, Poussin, Ingres, Cézanne, Van Gogh până la Manet, mai ales Manet cel cu care de altfel în copilărie dorea să se asemene.

Ce se întâmplă în perioada 1954-1955?
Pablo Picasso, cel care lansase cubismul prin «Domnişoarele din Avignon» (1907) alături de Georges Braque (1882-1963), începe să îşi contureze propria sa identitate în Artă, intrând într-un dialog artistic virtual cu trei mari maeştri pe care de-altfel îi aprecia într-un mod special: Delacroix, Velasquez şi Manet şi caută să ofere publicului propria sa interpretare.
Este de reţinut paleta coloristică tip Matisse utilizată ca omagiu marelui său prieten şi rival Henri Matisse (1869- 1954) şi odaliscelor sale, despre care Pablo Picasso îi precizează lui Daniel Henry Kahnweiler «Il m’a légué ses odalisques en somme pourquoi est-ce que l’on n’hériterait pas de ses amis».

Erotismul la Picasso este relevat de o factură specială (cândva am vizionat seria de lucrări cu această tematică pregnantă din opera Maestrului) şi acest fenomen îl puteţi reîntâlni în expoziţia eveniment „Picasso – Delacroix/ Femmes d’Alger”.

Femeia din planul îndepărtat se transformă deseori în falus, iar totul se estompează prin motivele decorative invocate de factură maură. Personajele par să aibă rotunjimi senzuale, totul este sugerat, conotaţiile sexuale regăsindu-se în liniile geometrizate, caracteristice.

Chiar dacă Delacroix are darul de a descrie prin luxurianta sa compoziţie, premizele unui cadru absolut necunoscut omului occidental (o altă lume despre care nu se ştie aproape nimic), Picasso induce termenul de erotism de-o manieră simplă, minimalistă.
Haremul lui Delacroix se transformă într-un concert erotic la Picasso, unde compoziţia se redefineşte simbolistic vorbind, translează deja spre un modernism în care ne vor şoca personajele sale – imagini simultane din faţă şi profil ce conferă de-altfel emblema compoziţională Picasso.

Arta modernă este identică universalităţii marelui Picasso, căruia i se iartă toate marile sale extravaganţe, inclusiv înscrierea în Partidul comunist francez din 1944.
Arta lui Pablo Picasso reprezintă un concept estetic inegalabil din secolul trecut mereu de mare actualitate.

Noua rapire a unui om de afaceri grec

ianuarie 12th, 2009

Armator importanta si influient a fost rapit in regiunea de sud-est a peninsulei Attika.
Incidentul s-a petrecut in localitatea Kavouri la mica distanta de Atena.
Plecat de la locuinta sa impreuna cu un sofer si fara escorta asa cum o facea de obicei, armatorul in virsta de 74 de ani avea ca scop ajungerea la autostrada de centura.
La citeva sute de metrii de cara si intr-un loc in care drumul destul de ingust descrie litera s cu o curba care impune incetinirea vitezei masina a fost blocata de un wan din care au coborit doi faptasi inarmati cu pistoale mitraliera si care au actionat cu violenta spargind geamurile si fortind pe armator si pe sofer sa se imbarce in camioneta inchisa.
Datele au fost relatate de un martor ocular.
Al doilea martor ocular a fost chiar soferul care a fost abandonat pe drum si care interogat de politie a afirmat ca faptasii au strigat din primul moment ca nu vor sa omoare pe nimeni si ca tot ce ii intereseaza sunt banii.
Camioneta inchisa a gost gasita abandonata si arsa fara sa poata furniza multe date.
Amatorul este dependent de medicamente pe care trebuie sa le ia zilnic.
Fizionomie celebra in Pireu si participant important pe rutele de ferry si containere catre Italia si pe alte piete, Pericles Panagopoulos este o noua victima pe lista omenilor de afaceri rapiti in Grecia,.Precedentul caz al Presedintelui Camerei de Comert a Nordului Greciei G Mylonas care a fost eliberat dupa ce s-a platiti suma ceruta de rapitori.
Pe linga aceste cazuri s-au mai inregistrat si altele care nu au fost date publicitatii si chiar executii de oameni de afaceri din alte domenii in special propietari de restaurante.
Aparent este o actiune fara conotatie politica si avind ca scop obtinerea unei rascumparari, dar politia cerceteaza toate elementele care pot indica motivul adevarat pentru a se sti daca nu se incerca alimentarea cu bani a unor organizatii subversive.

Efectele crizei gazelor asupra realităţii politice europene

ianuarie 12th, 2009

Disputa dintre Rusia şi Ucraina pe marginea livrărilor de gaze naturale ruseşti şi-a atins apogeul, extinzându-se în mod nefast şi asupra ţărilor recipiente/consumatoare de hidrocarburi ruseşti din Europa Centrală şi de Sud-Est.

Incapacitatea celor două părţi de a negocia un acord nou privitor la reglementarea raporturilor energetice bilaterale a condus la sistarea parţială sau completă a livrărilor de gaze către clienţii europeni ai Gazprom-ului. Peste 17 ţări UE, precum şi o serie de ţări din Balcanii Vestici şi Republica Moldova se confruntă cu dificultăţi legate de funcţionarea defectuoasă a sistemelor energetice naţionale, cauzate de stoparea distribuţiei de gaze din Rusia via Ucraina.

În pofida faptului că protagoniştii au rămas identici, comunitatea europeană acuză de escaladarea crizei actuale atât partea rusă, cât şi cea ucraineană, spre deosebire de situaţia din 2006, când în timpul “războiului gazelor” responsabilitatea era pasată strict Moscovei. Cu certitudine, conflictele politice interne continue şi fragmentarea ireparabilă a “coaliţiei oranjiste” din Ucraina au redus substanţial din creditul de încredere al europenilor, care în perioada “revoluţiei oranj” susţineau fără rezerve cauza tinerei democraţii ucrainene. Pe de altă parte, după evenimentele din Caucaz, din august 2008, înalţii oficiali europeni şi opinia publică din Europa sunt tentate să trateze cu reţinere şi precauţie Rusia, dar mai ales acţiunile acesteia pe spaţiul ex-sovietic şi în raport cu statele din cadrul CSI.

De la declaraţii rezervate în privinţa neînţelegerilor de ordin comercial şi economic existente între Moscova şi Kiev, oficialii europeni au trecut la acţiuni concrete şi foarte energice, îndată ce hidrocarburile ruseşti au încetat să fie încasate de un grup tot mai numeros de state europene, printre care şi Cehia (în condiţii climaterice critice), care începând cu 1 ianuarie 2009 deţine mandatul de preşedinte al UE. Implicarea activă a oficialilor europeni în reglementarea disensiunii dintre cele două state se datorează lipsei totale de credibilitate din partea Bruxellului faţă de partenerii săi estici. Comportamentul neclar şi inconsecvent al reprezentanţilor Ucrainei şi Moscovei, precum şi excluderea reciprocă a unui dialog constructiv, a forţat UE să iniţieze mişcări concrete şi consecvente la nivel bilateral şi trilateral cu părţile implicate în conflict. Datorită acestei angajări, s-a ajuns la înţelegeri referitoare la delegarea unor echipe de experţi internaţionali care vor monitoriza volumul de gaz transportat prin teritoriul ucrainean (la staţiile de intrare şi de ieşire a gazului rusesc pe teritoriul ucrainean). Astfel, Uniunea Europeană va putea controla şi sesiza asupra faptului cum Rusia îşi îndeplineşte angajamentele sale în privinţa livrărilor de gaze, iar Ucraina – în ce priveşte integritatea şi siguranţa transportării lor.

În cele din urmă, profunzimea şi seriozitatea efectelor crizei asupra percepţiei politice a Bruxellului faţă de vecinătatea sa estică vor fi determinate de durata şi evoluţia lui ulterioară. În acest sens, pot fi evidenţiate următoarele teze:

1. Dacă se va constata că Rusia este responsabilă de apariţia şi amplificarea acestei crize, atunci imaginea sa de partener de încredere în sfera livrărilor de gaze va fi contrariată esenţial. Pe lângă diminuarea imaginii pe care o va resimţi, în acest caz, Gazpromul şi proprietarul său – Rusia, acestea ar putea fi lipsite de posibilitatea de a realiza în mod eficient proiectele energetice în Europa (Nord Stream, South Stream etc.), iar pătrunderea acestora pe piaţa energetică europeană va deveni şi mai dificilă. În schimb Ucraina, va primi un credit adăugător de eligibilitate în procesul de integrare şi apropiere europeană. Pe lângă aceasta, reprezentanţa europeană care va fi creată pentru monitorizarea fluxului de gaze din Rusia via Ucraina, va constitui un instrument efectiv pentru a combate învinuirile “nefondate” ale Gazpromului privind prelevarea nesancţionată a gazului rusesc transportat către consumatorii europeni prin Ucraina. Totodată, prin atragerea observatorilor europeni va putea fi ridicată transparenţa şi eficienţa sferei energetice a sectorului energetic ucrainean, care continuă să sufere de pe urmă activării întreprinderii RusUkrEnergo, care deţine relaţii dubioase cu concernul rus, Gazprom (RusUkrEnergo urmează să fie suspendată din raporturile de vânzare-cumpărare a gazului rusesc de către partea ucraineană, odată cu semnarea unui contract nou dintre Naftogaz şi Gazprom). Spre deosebire de primele două, Uniunea Europeană va conştientiza care este potenţialul energetic real (“arma energetică”) al Rusiei, având posibilitatea să anticipeze pe viitor repetarea unor scenarii asemănătoare, atât prin revizuirea politicilor sale energetice în vederea integrării şi maximizării operativităţii sale în acest domeniu, cât şi prin dezvoltarea unor proiecte energetice alternative celor ce implică gazele naturale (sursele de energie alternative: energia nucleară, energia din surse regenerabile etc.) sau/şi participarea Rusiei (urgentarea construcţiei gazoductului NABUCCO, Poseidon, etc.). De asemenea, va creşte interesul Bruxellului pentru extinderea geografiei semnatarilor Hărţii Energetice Europene pe seama Rusiei, deţinând argumente plauzibile privind necesitatea acordării de către ultima a unor garanţii politice adăugătoare consumatorilor europeni, pe lângă prevederile comerciale incluse în contractele Gazpromului cu clienţii săi europeni.

2. Dacă însă va fi demonstrată vinovăţia Ucrainei, atunci Rusia va obţine o poziţie favorabilă în ce priveşte realizarea proiectelor energetice europene (Nord Stream, South Stream). Aceasta îi va permite ei să depăşească stereotipurile antiruseşti ce prevalează în mai multe state europeană, mai ales după războiul din Caucaz. Drept rezultat, Rusia va obţine susţinere din partea mai multor state europene îndreptată împotriva euroatlantizării Ucrainene. Totodată, Rusia îşi va consolida poziţiile în negocierile cu Ucraina în privinţa preţurilor la gaze naturale (Totodată, criza generată ar putea conduce la majorarea preţurilor la hidrocarburi pe piaţa mondială în favoarea Rusiei). Atitudinea UE faţă de Ucraina va fi afectată în aceeaşi măsură, ceea ce ar putea genera dificultăţi pentru procesul de negocieri pe marginea semnării unui nou acord bilateral, dar şi privind eventualitatea aprofundării dialogului bilateral. Pe lângă aceasta, europenii se vor focaliza şi mai mult pe componenta energetică în cadrul Parteneriatului Estic, axându-se în special pe securizarea căilor de transportare a hidrocarburilor, dar şi pe diversificarea lor în vederea micşorării dependenţei statelor europene de gazul rusesc. Acest context va influenţa considerabil raporturile de putere în mediul politic ucrainean dezavantajând “oranjiştii” şi creându-le dificultăţi în perspectiva alegerilor prezidenţiale din 2010 etc.

Unii români şi polonezi se iubesc!

ianuarie 12th, 2009

Cum aburii sărbătorilor n-au ieşit cu totul din capetele noastre, propun să-i lăsăm şi pe politicieni să-şi revină din agapa de la Sinaia şi să ne ocupăm de lucruri mai substanţiale decât faptele lor de arme.

Am mai discutat la rubrica aceasta despre relaţiile româno-poloneze şi, de câteva ori, pe forum, chestiunea a fost formulată în dimensiunea iubire-ură. Sub acest aspect, problema e imposibil de rezolvat, deşi, dacă mă iau după numărul în creştere al cuplurilor mixte întâlnite în avion, ce-şi duc progeniturile dintr-o parte în alta să-şi vadă bunicii de sărbători, pot conchide că măcar unii români şi polonezi se iubesc! E însă mai profitabil să privim problema sub aspectul interesului unora pentru ceilalţi. Un barometru bun ar fi numărul şi calitatea gesturilor culturale reciproce conturate în cele două ţări.

Un drum prin librăriile din Cracovia mă face să cred că interesul polonez pentru România este în creştere sensibilă şi îl domină clar pe cel de sens invers. Acum vreo zece ani, când am ajuns prima oară aici, am fost bucuros-uimit să văd primele traduceri din Cioran, Eliade şi Noica, acum primii doi pot fi procuraţi în ediţii aproape complete, despre Noica tocmai a apărut o monografie, iar cu puţin înainte de Crăciun a fost editată traducerea masivei monografii Eliade aparţinând lui Florin Ţurcanu.

Alături îşi aşteptau cititorii două traduceri proaspete din Norman Manea, dar şi o frumoasă ediţie din „Jurnalul de la Păltiniş“ şi „Epistolarul“ însoţitor de Gabriel Liiceanu. Într-o altă librărie stăteau alături, în vitrină, romanul „Degete mici“, de Filip Florian, şi „Rumunia. Przestrzen. Stuka. Kultura“, un excepţional album dedicat României de Lukasz Galusek şi Michal Jurecki, cărora, în urmă cu doi ani, le vizionasem o expoziţie de fotografii din ţara noastră într-o sală din centrul Cracoviei. Nu e singurul album recent. Un altul, realizat de şcoala de fotografie din Varşovia, se ocupă, în aproape o mie de imagini, de „chipurile şi priveliştile“ României. Albumul este realizat cu sprijinul ICR, ca şi ediţia din octombrie a revistei „Lampa“, dedicată literaturii contemporane.

Dacă recenta apariţie din „Literatura în lume“, comentată aici, era realizată de traducătorii consacraţi ai literaturii române, cu Kazimierz Jurczak în frunte, numărul din „Lampa“ a făcut loc celei mai recente generaţii de traducători, proaspăt absolvenţi şi studenţi la Cracovia, Varşovia şi Poznan, ale căror universităţi au secţii de studii româneşti.

Nu pot să nu mă gândesc că la noi se studiază limba polonă doar la Bucureşti şi că, în ultimul an, puţin numerosul corp de traducători din polonă a cunoscut pierderi umane irecuperabile. În vreme ce mă gândesc la aceste lucruri triste şi la dezechilibrul dintre cele două părţi, mă uit la fotografiile copertelor altor cărţi româneşti văzute într-o plimbare de o zi prin librăriile Cracoviei, „Travesti“, de Mircea Cărtărescu, „Arheologia terorii“, de Vladimir Tismăneanu, „Legături periculoase“, de Cecilia Ştefănescu, tustrele datând de câţiva ani, dar şi „Meşterul Manole“, o masivă antologie de folclor literar, ediţie academică, cu aparat critic, datorată eminentului Jerzy Ficowski. E o reeditare!

Articolul a apărut inițial în Cotidianul http://www.cotidianul.ro/unii_romani_si_polonezi_se_iubesc-69100.html

Frumos si entropie. Aplicatie pe o floare a soareluui

ianuarie 12th, 2009

ENTROPIE ŞI FRUMOS. APLICAŢIE PE O FLOARE A SOARELUI

Chiar dacă nu ştiu să ne vindece bolile, medicii le numesc cu exactitate, de cele mai multe ori cu denumiri latine. E un bun început în a ordona labirinticele suferinţe, cele parcă aflate în competiţie cu viul.
Dar nu doar cuvintele, ci frumosul în genere are această inegalabilă calitate de a ordona. Uneori suspectăm expresia de faptul că ea crează o alter-realitate, sau că afirmă că de fapt realitatea nu ar exista în afara aceleia aduse de ea.
De asemenea, privind o floare de pildă, suntem şocaţi de înalta simetrie a chipului ei care ne provoacă plăcere. În dezordinea panicantă, aproape haotică a prolificităţii viului, simetria frumosului are un efect liniştitor, aproape sedant.
Iată de pildă, privind o petală de floarea soarelui, ce vedem?
Înainte de toate, vedem individualitatea: o plantă într-un lan. Relaţia ei în multiplicitate este tulburătoare, căci planta este într-un mod avansat parte a unui întreg .
Nu putem vorbi de un lan alcătuit dintr-un singur exemplar de floarea soarelui, aşa cum te apucă ameţeala dacă te imaginezi locuitorul unei lumi alcătuite dintr-o singură conştiinţă: Eu. Era probabil situaţia adamică a omului prim, ca reflexie a lui Dumnezeu, supus procedurilor grabnice ale reflectării şi multiplicării.
Dar plantele sunt totuşi individualităţi. După o scurtă contemplare a lanului ce se unduieşte ca un ocean, a felului fascinant cum florile soarelui îşi întorc capetele după soarele-zeu, cu basmalele lor galbene ca nişte mătuşi cuminţi dintr-un ordin catolic, constaţi că lanul în sine constituie mai greu obiectul unei contemplaţii estetice. După ce ai savurat multiplicitatea şi fertilitatea lanului, atenţia estetică va coborî spre individualitate, spre floare.

Ce vedem în continuare, de natură să ne încânte? Constituţia organismului său complex, articulat, un adevărat model al gândului lumii.
Vedem o tijă lungă şi delicată care urcă din pământ, un soi de coridor tubular, aproape fantastic, soluţie de trecere între pământul-somn şi agregatul uzinal al florii soarelui, alcătuit din zecile de seminţe negre, dispuse circular ca un zâmbet, având unicul scop să preia energia solară.
Este la rândul său o relaţie tulburătoare. Pământul adăposteşte rădăcini pe care nu le vedem, dar despre care ştim că există în întunericul pe care îl visăm. La adăpostul întunericului, reticularitatea rădăcinilor îşi găseşte locul său optim de creştere. Rizomii albi îşi dezvoltă alteritatea lor frustrată, nevăzută de ochiul Tatălui, alimentând creşterea întregului organism.
Vizibilul începe cu tija erectilă a tulpinii care are voluptatea actelor de comuniune între categoriile disjuncte: bărbat-femeie, pământ şi cer. Tulpina care sfidează gravitaţia este aşadar un coridor de legătură, un soi de coloană a infinitului, aşa cum a făcut-o Brâncuşi. O coloană a infinitului fără gâtuirile piramidelor sale mecanice, ca nişte angrenaje ce dădeau impresia că puteau creşte la nesfârşit, în faţa cărora cerul părea a fi vulnerabil, alarmat, neajutorat.
Coloana infinită a tulpinilor, coloana creşterii, a viului de potenţialitatea babilonică a căruia şi zeii se vor fi temând, se opreşte graţios la un capăt, un cap legitimat – floarea. Capetele oamenilor sunt şi ele ca nişte flori ale soarelui făcute să soluţioneze gâlceava dintre cer şi pământ şi să furnizeze, prin medierea lor, minunată energie uzinală.
Dar cea mai adâncă contemplaţie pe care o ai privind floarea soarelului este plonjonul în floarea propriu zisă, în construcţia ei solară , zăcământ galben de semnificaţii.
Lucrul cel mai uluitor este multitudinea seminţelor şi uluitoarea lor geometrie: o mulţime de trupuri mici, lucioase, negre, înfipte în carnea vegetală a florii, care ne aduc aminte de lanul din care planta individuală tocmai s-a ridicat. Floarea soarelului are exhibat pe faţa sa zâmbitoare propriul lan.
Seminţele cele negre sunt dispuse într-o geometrie circulară, spiralată, care face să pălească de invidie algebra, şirul lui fibonacci, geometria euclidiană. Este un cerc perfect supus mişcării infinitezimale în timp, o spirală cu vectorul timp încifrat în propria sa structură.
Seminţele cele multe ce vorbesc pe faţă, la obraz, de capacitatea de proliferare a individualului sunt dispuse pe un taler mărginit de petale galbene, răsfrânte, care se scaldă şi se învârteşte după soare. Funcţiunea de legătură dintre somnul pământului şi libertăţile luminii este pe deplin asigurată de acest corp perfect în construcţia şi articulaţiile sale.

Aşadar, dacă privim această entitate vedem două mari lucruri: întâi, o structură care vizualizează funcţiunea. Planta de floarea soarelui are o anatomie proprie ce serveşe într-un mod pe care probabil şi l-a făcut infailibil, propria funcţiune. Aceea de a îşi susţine alteritatea, multiplicitatea, dar şi semnificaţia care constituie raţiunea sa de a fi.
Dar nu aceasta ne interesează acum, ci coerenţa aproape indestructibilă a limbajului pe care îl vehiculează esteticul, locul său de minimă entropie.
Planta este frumoasă pentru că ordonează mulţimea posibilelor în jurul ideii de existenţă proprie a acestei entităţi, care se face vizibilă. Este mesajul exhibat al unei funcţionalităţi perfecte pe care îl poartă cu sine frumosul, într-un mod de-o evidenţă aproape nebunească. Nimic ascuns în viul vegetal, am spune, în afară de somnul rădăcinilor care pare a rămâne cunoaşterii minţii omeneşti într-un mod aproape obscur.
Frumosul ordonează, îşi exercită capacitatea de seducţie, structurând totul în jurul unei funcţionalităţi virtuale. Expresia devine astfel punctul de minim entropic al dezordinii anterioare sentinţei.
Pentru a înţelege mai bine ideea de funcţionalitate antrenată de expresie, modul cum sunt antrenate lumi şi părţi în jurul centralităţii generate de aceste interfeţe plastice, deosebit de instructiv este următorul exemplu: să presupunem că avem un stadion cu gazon verde, pe care joacă football, de pildă, două echipe formate din jucători, unii în tricouri roşii şi unii în tricouri albastre.
Jocul are o tensiune şi o miză pe care mintea unui observator cartezian în sensul tradiţional nu o poate înţelege. El, observatorul va analiza compoziţia chimică a materialului textil din care sunt alcătuite tricourile jucătorilor, va măsura dimensiunea terenului sau va diseca eventual trupurile unui jucător, în încercarea de a constitui un atlas fidel de informaţii în măsură să îl lămurească ce se întâmplă acolo.
Dar adevărata cheiei a înţelegerii acestui joc o va da sensul, scopul, regula , obiectivul pe care îl are de atins această complexă structură, explicaţii ce se găsesc în ultimă instanţă în afara setului de date acumulate până la saturaţie de observatorul al cărui cartezianism este prost orientat. Privitorului fără criterii, mişcarea de pe stadion i se va fi părând haotică, dezordonată, aproape browniană, ca moleculele din incinta unui spaţiu în creştere entropică. Din punct de vedere fizic, Boltzman ar spune că spaţiul observat se află într-un proces de răcire: particulele componente se mişcă doar în virtutea regulii date de ciocnirea lor reciprocă, sistemul este în răcire. Un sistem cu entropie maximă şi informaţie minimală.
Vorbind de minimumul energetic al structurilor geometrice şi despre simetriile sale, cel mai elocvent exemplu rămâne unul din domeniul cristalelor. Se ştie de pildă că dintr-o soluţie suprasaturată a unei sări, de exemplu banala clorura de sodiu, sarea de bucătărie, prin îngheţare (procedeu ce micşorează entropia , dezordinea moleculelor), vor precipita cristale cubice. Forma geometrică a cristalelor cubice-centrate de clorură de sodiu, care ne încântă nouă ochiul este expresia vizibilă a structurii intime a atomilor, a modului cum se aranjează ei unul lângă altul, fiind mai mulţi. Muchiile, feţele, planele cristalelor sunt ceea ce se vede din ordinea comandată de îngheţ . În ultimă instanţă, entităţile atomice individuale se dispun după structuri geomtrice ce dau de ştire despre planeitatea sau sfericitatea câmpurilor electrice din jurul atomilor, după caz.
Într-un mod asemănător, cristalele de gheaţă (savantul Henri Coandă studiase în perioada sa de bătrâneţe multitudinea formelor fulgilor de zăpadă) au o varietate uimitoare, care vorbeşte despre multitudinea posibilităţilor de aranjament minimal energetic al sarcinilor electrice superficiale antrenate de moleculele de apă prinse în cristale.
Rezultatul este frumosul care ordonează într-o relaţie ignorată cu structura şi entropia. Iar înfăţişarea lucrurilor vorbeşte, reprezintă un discurs purtător de informaţie coerentă, structurată, într-o manieră diferită dar poate la fel de condensată ca legile fizicii.

HORIA DULVAC

Timp cu preţ majorat

ianuarie 12th, 2009

Cumpăr timpul disponibil pe piaţă.
Nu contează dacă e purtat;
La mâna a doua, a treia.
Timp liber, timp mort, timp irosit.
Full time, part time;
Timp să fie!
Timpul furat morţii, mai ales.
Pe ăsta îl plătesc pe loc, fără să mai negociez.
Dau cât mi se cere; nu mă tocmesc.
Cumpăr şi timpul celor care nu s-au născut încă.
Porţia de timp a fetuşilor care se îmbrâncesc
Aşteptând să le vină rândul la o viaţă în fum.
Crengile de care mi-am atârnat averea
Câştigată prin muncă,
Mângâiată cu palmele în care scuipam
Ziua sau în schimbul de noapte
Să nu mă usture, să nu plâng în faţa unor nesimţitori,
S-au rupt în furtuna artificială
Creată prin însămânţări cu cristale
Să sperie soarele,
Să îl îmbrace în zale de nori.
Nu mai merită s-o iau de la capăt.
Ar fi mult prea târziu.
Acum se vând mai ales poveştile cu monştri,
Cu eroi fără scrupule
Sau cu eroine languroase
Care pun stăpânire pe norocul
Celor care nu au săpat pentru el.
Într-o lume în care viaţa va dura
O fracţiune de secundă, un moment,
Marfa mea se va vinde din ce în ce mai bine.
Nu voi da faliment.
Voi urca preţurile.
Nimeni nu va putea ţine pasul.
Le voi dubla la fiecare minut
Până când vor ajunge la urechile Cerului
Şi Atotputernicul va inversa ceasul

Dan David, Los Angeles, Martie-02-2007.

echinocţiu

ianuarie 12th, 2009

se strică poteci către oameni…
car înţepenit în noroi-
dezorientări

ciripit în grădină:
vrăbii îşi fac boierescul obicei.
umbrele deschise:
culorile toamnei
curg
în muzici de flaute.

departe în pustiu:
uşi deschise;
plugul împrospătează numai suflete.
cerşetorii culeg ultimii talanţi din copaci.

oile dorm unele în altele:
boare le geam
în vetre au început ale focului hore.

echinox- lumini şi umbre
în cumpănă,
pune.
fusul nu mai înţeapă tristele suflete;
Simion Stâlpnicul
ne aşteaptă,
răbdător
la porţi.

Mozaism și Creștinism

ianuarie 11th, 2009
Ramban / NachmanidesRamban / Nachmanides

Zilele trecute pe Internet o tânără creștină îmi scrie un mesaj, evident, despre Isus Christos îndemnându-mă să-l urmez căci astfel și numai astfel aș putea fi salvat. Astfel că îmi pune stupida întrebare dacăsunt mântuit… întrebare pe care Iudaismul o consideră fără nici o noima, deoarece ca religie Iudaismul e foarte diferit de Creștinism. Dacă pentru creștini a-l accepta pe Isus Christos ca zeitate garantează faptul că aceștia vor ajunge la paradis, Iudaismul e total diferit, nefiind o religie misionară. Pentru Iudaism orice om e și poate fi salvat în sensul descris de creștini, adică să ajungă la paradis, ba mai mult fără a-l cunoaște pe Isus Christos. Un neevreu pentru a fi apreciat de divinitate, e suficient să respecte șapte mițvot (porunci) foarte simple, iar un evreu trebuie să respecte 613. Pentru un evreu relația cu D-zeu e una directă și foarte personală, nu are nevoie de christoși (în sens de unși /mântuitori) sau alte zeități pentru a accede la sacralitate. Iată două căi antagonice ale salvării, una care duce la dezastre în lume (războaie religioase, crime, revolte etc) și o cale neutră, pașnică (lasă-l pe om să aleagă religia care o vrea, dar îndeamnă-l să fie bun).

După cum am vorbit și în articolele anterioare, Creștinismul e o religie axată pe misionarism, caută cu disperare noi adepți și mai ales luptă să convertească pe Israel.

În timpul lui Ramban (Rabbi Moșe ben Nachman sau cca 1200), vine la acesta regele Aragonului, Iacob I cerându-i să se convertească la Creștinism, fapt pentru care rabinul îi răspunde spunându-i că ei nu-și pot schimba religia așa cum nici creștinii nu pot să o schimbe; iar acest lucru nu i-a reușit lui Isus Christos cu o mie de ani înainte, deci nici acum dupa un mileniu, urmașii acestuia nu vor reuși să o facă. Și niciodată un evreu care își cunoaște religia nu va accepta Creștinismul sub nici una din formele acestuia. Există multe contradicții între Biblia creștină și Tanakh-ul evreilor, contradicții grave care ar putea zdruncina temelia creștinilor cum că aceștia sunt continuatori ai poporului evreu sub conducerea lui Isus Christos.

În următoarele rânduri voi expune câteva dintre acestea, care m-au făcut mult să mă gândesc, făcându-mă să ajung la o singură concluzie…Noul Testament sau mai corect spus Testamentul Grecesc a fost elaborat la mulți ani după evenimentele relatate în el, timp în care cei care l-au scris au încercat să-l lege de Tanakh-ul evreiesc, doar că nu prea le-a ieșit.

1 – Matei 27.9 vorbește despre o așa-numită profeție a lui Ieremia despre vinderea cu 30 de arginți. Conform teologiei creștine, evangheliile sunt absolut adevărate și infailibile; de inspirație divină. Dar iată că Ieremia nu a amintit niciodată de 30 de arginți (nicăieri în cartea lui Ieremia din Tanakh nu apar 30 de arginți), ci asta se întâmplă în Zaharia (cap.11:12-13) .

2 – Matei 23.35 unde Isus Christos, denumit și dumnezeu întrupat și fiu de dumnezeu, susține că Zaharia, fiul lui Barachia a fost omorat la Altar la Templu. Scripturile evreiesti, respectiv 2 Cronici 24.20-21 sustin ca Zaharia, fiul lui Iehoida preotul a fost ucis la Altar, iar Zacharia, fiul lui Barachia este profetul biblic (Zaharia 1.1) si nu e nici un indiciu cum ca ar fi fost omorât intr-un asemenea fel (daca era asa, sigur s-ar fi scris, caci e un profet important si nu s-ar fi trecut cu vederea un asemenea amanunt). Cel mai interesant e faptul că tocmai dumnezeul creștinilor susține acest lucru, tocmai dumnezeul care se dorește a fi principele păcii, care e veșnic și a fost martor la toate…iată că greșește, oare nu cunoaște ceea ce s-a petrecut…cum așa dacă a fost prezent (Paul spune că stânca din care beau evreii apă în deșert era Christos, deci ar fi trebuit să fie martor, mai mult în evanghelia lui Ioan în primul capitol îl identifică pe Isus Christos ca fiind cuvântul divin, de la îneceputul lumii prin care s-a făcut totul). Un adevărat zeu veșnic ar fi trebuit să știe astfel de amănunte…

3 – Genealogia lui Isus Christos e ambiguă. Matei 1:15-16 spune că Iosif, fiul lui Iaacov, fiul lui Matthan, fiul lui Eliezer….; apoi Luca 3:23-24 spune că Iosif, fiul lui Eli, fiul lui Mattat, fiul lui Levi….. Așadar care o fi reală? În ambele genealogii sunt incluși Selathiel și Zerubabel (Mat.1:12 și Luc.3:27), iar aceștia doi sunt descendenții lui Iechonia (1Cronici 3:16-19). Însă lui Iechonia, D-zeul lui Israel i- a spus: nimeni din seminția lui nu va mai domni pe tronul lui David (Ieremia 22:30), Mesiach fiind rege, trebuie să domnească pe tronul lui David, deci Isus fiind din seminția lui Iechonia, nu are cum să fie cel profețit.

4 – Există de asemenea ambiguitate înte Fapte 1.18 și Matei 27.5 cu privind la pământul cumpărat din banii lui Iehuda. A cumpărat el pământul conform Faptelor, sau i-a înapoiat conform lui Matei.

5 – Cina cea de Taină a fost însăși Paștele (Mat 26.17-20; Mc 14.12; Lc 22.7) sau ziua pregătirii Paștelui (In 19.14)?

6 – În Matei 2.25-26 spune că David a mâncat de la preotul Abitair. Scripturile evreiești (1 Sam 21.1 și 1 Sam.22:20 = 1 Regi 21.1 / 1 Regi22.20) spun altceva: Marele Preot era Ahimelekh și nu Abitair. Iarăși Isus Christos, zis și dumnezeu nu știe scripturile, ba mai mult în versetul respectiv din Matei îi apostrofează că nu au citit Scripturile, și numai el le știe.

7 – „Dacă Christos nu a înviat, credința noastră e zadarnică” spune Shaul din Tars în 1 Cor 15.17. Astfel că după spusele evangheliștilor Isus s-a arătat celor unsprezece apostoli (Mc 16.7-14, Lc 24.33-36) sau conform lui Paul 1 Cor. 15.5 Isus s-a arătat lui Petru și apoi celorlalți doisprezece…problema se pune în felul următor: cine erau cei 12 din moment ce Iuda murise (Matei 27.5), și succesorul său nu a fost ales (Fapte 1.26)…

Interesant, nu? Așadar vă las pe voi, dragi cititori, să concluzionați, să reflectați la cele de mai sus….

Rugby-ul românesc cu 70 de ani în urmă (I)

ianuarie 11th, 2009

Aruncand o scurta privire asupra rugbyului nostru din anii ´30 avem sa aflam lucruri extrem de interesante. In primul rand in capitala era o activitate extrem de animata, fie la nivel de seniori, fie la nivel de juniori-scolari. In tara animatia era inca slaba, cateva nuclee prin marile orase si o echipa la Lupeni (Jiul/Minerul) , ce fiinta inca din 1919, apoi alta la Brasov (IAR/1937). Stiinta Petrosani avea sa apara in 1942.

La seniori erau in Bucuresti peste 30 de echipe ce isi disputau competitiile pe 3 categorii, astfel:

– la categoria I-a erau doua serii a 8 echipe: seria „Onoare”, care dadea echipa campioana si seria „Promotie” cu promovare in Onoare

– urmau seriile a II-a si a III-a, cu 10 echipe fiecare; echipe de categorii inferioare, nou infiintate sau de tineret-rezerve.

– de la inceputuri, si in acea decada, trei cluburi dominau rugbyul nostru: TCR, Stadiul Roman si Sportul Studentesc, secondate de aproape de PTT si Viforul Dacia (care urma sa venia in forta in decada urmatoare).

La nivel de juniori animatia o facea competitiile scolare; demn de remarcat este ca majoritatea liceelor aveau echipe de rugby, iar afluxul tinerilor la practicarea jocului era mult usurat. Erau si gruparile Rugby Club Bucuresti si Matei Club unde isi perfectionau instruirea juniorii talentati din marile licee.

Daca realizam ca astazi in capitala intr-o arie cu o populatie mult multiplicata sunt doar 6-7 cluburi cu activitate de seniori si ceva juniori, alte 5-6 mini-grupari de copii si juniori mici si 2 licee in care se practica rugbyul, iar baza materiala redusa la numai 6 terenuri, ne dam seama cam ce a fost odata pe aici. Ce ampla activitate competitionala cu cele peste 30 de echipe de seniori, plus puzderia de juniori si scolarii dupa ele! Stadionul de la Sosea , ce astazi vegeteaza a pustiu, era plin de forfota rugbystica din zori si pana in noapte (pe cele patru terenuri), dar mai erau si alte 10-12 terenuri care intre timp au disparut.

In anul 1931 se infiinteaza Federatia Romana de Rugby (substituind Comisia de Footbal-Rugby/ 1915) sub aceiasi dedicata si elaboroata presedintie: Grigore Caracostea – parintele rugbyului românesc. In anul 1934 se infiinteaza FIRA (cu Romania membrul fondator, alaturi de Franta si alte tari), la initiativa Frantei care cauta un cadru de desfasurare avand in vedere ca in 1932 fusese exclusa (pentru lipsa de fair play) din Turneul celor 5 Natiuni.

O activitate internationala bogata intregea cadrul de interes al rugbyului. Daca prima parte a decadei a fost marcata de consecintele crizei mondiale, pâna la intrarea in marea conflagratie mondiala, a fost o perioada de 5-6 ani plina de evenimente ce au adus o nota de efervescenta si elan ce ne lasa astazi in totala admiratie. Adversarii nostri erau echipele franceze, italiene si nemtesti, toate cu un trecut mult mai indelungat si cu o activitate mai organizata. Echipele TCR, Stadiul Roman, Sportul Studentesc si Viforul Dacia intre anii 1934 si 1940 intreprind numeroase turnee in Italia, Franta, Germania, dar si Spania, Cehoslovacia, Olanda si chiar Maroc, sau primesc vizite. Competitivitatea noastra incepe sa se vada, aparand si rezultate valoroase in compania echipelor consacrate.

Nationala noastra care isi incepuse epopeea internationala aducand prima medalie olimpica a Romaniei (bronz la JO de la Paris /1924) atinge spre sfarsitul decadei de care vorbim o valoare nebanuita; iata ceva din parcursul acesteia:

– 1934: obtine prima victorie pe pamant francez, 18-8*) cu RC Compiègne

– 1935: victorie in deplasare cu 7-6 la Sel. Lion , iar la Bucuresti Sel. Carpati obtine o pretioasa victorie cu RC Narbon: 12-3

– 1936: la turneul preolimpic de la Berlin : 5-25 cu Franta, 9-27 cu Germania si 7-8 cu Italia

– 1937: 0-0 cu Italia la Bucuresti si la Turneul Expozitiei Internationala de la Paris : 42-5 cu Olanda, 11-27 cu Franta si 3-30 cu Germania

– 1938: la Bucuresti , primul Campionat Euopean: 3-8 cu Germania si 8-11 cu Franta

– 1939: la Roma 0-3 cu Italia

– 1940: la Bucuresti prima victorie cu Italia 3-0 (a 3-a in palmaresul nationalei dupa 23-6 cu Cehoslovacia/ 1927 si 42-5 cu Olanda/1937) .

*) prima cifra in rezultat apartine echipei noastre, indiferent ca jocul este acasa sau in deplasare

Ma voi opri putin asupra rezultatului surprinzator obtinut in 1938 contra Frantei la Bucuresti (8-11). Retineti ca acesta nu era intamplator, venea dupa un alt rezultat destul de strans obtinut in anul anterior la Berlin (11-27). Categoric in acea perioada rugbyul romanesc a realizat un pisc de maturizare si competitivitate gratie unei activitati de baza extrem de animata (cum am si aratat) dar si unei generatii de exceptie la varf.

Recunostinta si admiratia noastra pentru o mare echipa a rugbyului romanesc. Aceasta a fost:

1. Stefan Barsan, 2. Constantin Tanase, 3. Marin Slobozeanu, 4. Simion Burlescu, 5. Gheorghe Crivat, 6. Vasile Niculescu, 7. Gheorghe Ionescu, 8. Ion Eremia, 9. Constantin Turut (Constantin- Telu Diamandi), 10. Ion Popa, 11. Constantin Dinescu, 12. Nicolae Crissoveloni, 13. Ion Andries, 14. Ascanio Damian, 15.Toma Moldoveanu

Arbitrul intalnirii a fost Aurel Marasescu care a favorizat evident pe francezi, acordandu-le un eseu din ofsaid si anuland echipei noastre un eseu perfect valabil, marcat de Crivat. Astfel, rezultatul jocului are o aura si mai incurajatoare.

Nu am gasit in descrierile evenimentului numele antrenorilor. Este o neglijenta cu care jurnalistii nostri, si nu numai ei, trateaza pe adevaratii faurari ai echipei si a performantei sportive. Fusese contactat francezul Marcel Ruffy, un arbitru care de fapt ne-a arbitrat si inainte si dupa, si despre care am aflat ca n-a ajuns la timp. Eu banuesc ca marele nostru Eugen-Gogu Sfetescu trebuia sa fie pe acolo, dar precis, precis va voi spune in interventia urmatoare, cand va rezerv si o inedita si placuta surpriza.

Vasile Constantin („Mao”) este unul dintre cei mai prestigioși tehnicieni din rugby-ul românesc.

http://www.vasile-mao-constantin.blogspot.com/

Scrisoare deschisă către Annie Lennox – Jerusalem Post

ianuarie 11th, 2009

Cântăreața britanică Annie Lennox, alături de alte celebrități a cerut sfârșitul \”masacrului și uciderii sistematice a arabilor din Gaza\” de către Israel.

Cotidianul Jerusalem Post a publicat o scrisoare deschisă de răspuns semnată de Yoram Dori.

I cannot claim that I am familiar with music in general, and with British music in particular. Therefore, regretfully I must note at the outset of my letter that until two days ago, I did not exactly know who you are.

When I saw the fervor with which you demonstrated at the anti-Israeli demonstration in London and your interviews in which you slandered my people and my country in their efforts to defend the lives of our citizens in the southern part of our nation, I decided to write to tell a short story about what is happening in our country.

No, I do not intend to recall the efforts of your government during World War II to prevent Jews – the brands snatched from the fire – to reach their homeland, Israel. I have not come to settle the account of my father who, fleeing from Austria when the Nazis entered that country, was caught at sea by a British destroyer and who, with great initiative, threw all his documents into the sea and thereby foiled their intention to send him back to the killing fields. To be fair, I’ll not salute your people for the Balfour Declaration, although you deserve it.

I ONLY want to introduce to you to a sweet Israeli child, joyful and full of life, whom I got to know when I accompanied President Shimon Peres on a visit several days after his having been injured.

Let me introduce you to Osher Tewito – an eight-year-old child, like any other child, British, French or Palestinian. He lives in Sderot, a small town in the south of the country. Osher, like most children his age, is a fervent soccer fan. Although I did not visit his home, I assume that photographs of David Beckham, John Terry or Wayne Rooney hang on the wall of his room, and his life’s dream, surely, is to meet one of these stars in person. I learned that Osher was good at playing soccer (sometimes – as children go – he preferred it to lessons) and that he had an even greater dream in his heart: to become at least like Yossi Benayoun from Dimona, who stars for Liverpool.

The life of Osher Tewito changed in a day. It was the 45th birthday of his father Rafi. Like every good child, Osher went with his older brother, Rami, to buy a gift for their dad. Rami and Osher, who discovered on their way to withdraw money from the bank that they had forgotten their credit card at home, returned to get it, and on their way back their world was shattered. Suddenly from nowhere and for no reason, a Kassam rocket exploded near them. Osher was severely wounded and Rami was also wounded, but less severely. Osher, the soccer player and fan, lost his left leg and his right one was severely injured.

You can understand the significance of losing a leg, in general, and for a boy who plays soccer in particular. By the way, the psychological harm is no less than the physical, which is in itself difficult – we Israelis are no different than anyone else in that regard, though you might have thought otherwise.

OSHER IS undergoing a long and painful rehabilitation. We are all hoping that we will see him run and scamper again in youthful exuberance. The surgeon who operated on him is optimistic and, immediately after the operation, said to Osher: \”The day is not far off when we will see you again on the green soccer field.\” In the meantime, Osher has moved with his family from Sderot to another town 40 kilometers away from the border. (We are, after all, a small country and 40 km. is almost the center of the country.) There, he is undergoing the rehabilitation process, distanced – so he thought – from the shelling, and far from Hamas.

But that turned out not to be the case. During the past two weeks Hamas decided that it was not interested in continuing the quiet along the border and opened fire with Grad missiles on a million Israeli citizens.

For your information, there are civilians also in Israel. There are women and there are children. Not all are soldiers. Osher’s new town has also absorbed indiscriminate firing. A Katyusha rocket hit a kindergarten. Fortunately we had evacuated the children in time. Another hit a school. Osher, with an amputated leg, now has 15 seconds to reach a shelter. A little complicated, don’t you think, Annie?

And the child asks, as one of your songs is titled: \”Why?\”

By the way, although I do not wish to go into politics but only to deal with the human angle, it would nevertheless be worthwhile to remind you that Israel left Gaza, withdrew all its soldiers from there, dismantled its settlements, and left the vegetable and fruit hothouses from which they made their livelihood. At the same time, we provided and continue to provide electricity and water to the residents of Gaza.

What have we received in return?

A rocket on Osher Twito.

The writer is a senior adviser to President Shimon Peres

Revista ACUM și conflictul dintre Israel și palestinieni

ianuarie 11th, 2009

Săptămâna trecută atenția cititorilor noștri a fost atrasă de două articole despre conflictul din Gaza. Primul era un scurt articol favorabil Israelului, scris de George Gross “Israelul are tot dreptul să se apere împotriva HAMAS” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8868, iar al doilea, critic la adresa Israelului, era scris de rabinul Michael Lerner, intitulat “Mi se rupe inima când văd stupiditatea Israelului” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8894 și a fost preluat din cotidianul londonez Times.

Aparent, potrivit aprecierilor date de cititori, precum și a votului din sondajul de opinie http://www.romanialibera.com/voxpopuli/voxpopuli.php?n=507 audiența revistei ACUM se situează în majoritatea sa de partea Israelului în conflictul din Gaza. Spun aparent pentru că atât aprecierile cât și votul din sondajul de opinie sunt voluntare și deci nu respectă regulile unui sondaj sociologic, care este realizat în mod aleatoriu.

Dar acest lucru are mai puțină importanță în contextul dat, deoarece revista ACUM nu se pliază pe dorințele presupusei majorități, nici în acest caz, așa cum nu a făcut-o nici în alte circumstanțe când a fost vorba de chestiunea homosexualității sau a raportului dintre religie și știință.

Am încercat pe cât posibil să păstrăm o poziție imparțială și să veghem ca în paginile noastre să nu se strecoare dezinformări așa cum a încercat să facă un cititor cu vederi clar anti-sioniste, scriind că palestinienii au avut “milioane de victime în ultimii 40 de ani”.

Un alt cititor cu poziții extrem de critice la adresa Israelului m-a întrebat ce poziție am în acest conflict. Am refuzat să-i răspund, pentru că în calitatea mea de editor trebuie să evit influențarea opiniilor în acest conflict extrem de delicat.

Una este să te pronunți în privința formării guvernului în România și alta e să te hazardezi să dai soluții de rezolvare a unui conflict de anvergură internațională (așa cum îmi cerea respectivul cititor) care durează într-o formă sau alta de peste un secol, așa cum scrie în articolul său Lucian-Zeev Herșcovici.

Două fapte sunt incontestabile din punctul de vedere al revistei ACUM: Israel este un stat democrat care are dreptul la existență, iar organizația Hamas are prin carta sa constitutivă obiectivul strategic de a distruge statul Israel. Dincolo de aceste fapte de netăgăduit încep divergențele.

Cât de justificată este folosirea forței de Israel care ucide ca victime “colaterale” civili palestinieni? Este justificată interdicția accesului jurnaliștilor străini în Gaza de către Israel? Sunt civilii palestinieni parțial responsabili de acțiunile militanților Hamas? – sunt doar câteva întrebări care-mi vin în minte cu privire la evenimentele tragice ce au loc acum în Orientul Apropiat.

Nu cred că este de datoria editorilor revistei ACUM să înceapă să-și dea cu părerea despr toate aceste chestiuni. De aceea am deschis o dezbatere unde sunt binevenite orice păreri, cu condiția să nu fie extremiste și să fie exprimate într-un limbaj civilizat.

Am invitat și palestinieni vorbitori de limbă română să-ți exprime opiniile, dar până acum nu am primit un răspuns pozitiv.

În acest context este utilă și revederea recenziei cărții istoricului israelian Benny Morris “1948. Primul război arabo-israelian” (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7781).

Orientul Apropiat nu e buricul pământului

Când eram la BBC am organizat – în premieră pentru mass media de limbă română – dezbateri israelo-palestiniene.

Îmi aduc aminte că pe data de 28 septembrie 2000 – după izbucnirea Intifadei “Moscheilor”, ziua în care doi soldați israelieni care se rătăciseră au fost linșați de o mulțime furioasă la Ramallah – am organizat o dezbatere între inginerul Hossam Abu-al-Rup, de la Ramallah și diplomatul Meir Rosen, fost ambasador al Israelului la ONU.

Au urmat și alte discuții, între care una între medicul ginecolog Mustafa Bărburaș (intervievat și de revista ACUM http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=7402) și regretatul jurnalist Martin Marcus (http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?care=8174).

În limita posibilităților, încercăm la revista ACUM să facem același lucru, dar pentru aceasta trebuie să evităm partizanatul, microbismul politic, atât de înrădăcinat la români, oriunde s-ar afla ei.

Revista ACUM nu promovează nici cauza Israelului și nici cauza palestinienilor. Și încă ceva: acest conflict este unul hiper-mediatizat și nu este nici singurul și nici cel mai sângeros conflict de pe planetă. Așa cum am spus-o unui cititor din Israel pe timpul campaniei electorale care părea obsedat de alegerea unui deputat al Diasporei votat și de cetățenii români din acea țară: Israel (sau în cazul de față Orientul Apropiat) nu este buricul pământului.

Conflictul din Congo, despre care nu se vorbește decât arareori și de care imensa majoritate a românilor habar nu are, a făcut peste patru milioane de victime, fiind cel mai sângeros de după cel de-al doilea război mondial. Conflicte sângeroase au fost și sunt în Kașmir, Irak, Afganistan, Sudan, Somalia, Columbia, Cecenia, Tibet, Zimbabwe, doar că ele nu se bucură de PR-ul pe care îl au la dispoziție Israelul și palestinienii.

Să păstrăm în minte acest lucru, să punem lucrurile în context și să încercăm să lăsăm patimile la o parte. Nu va rezolva revista ACUM conflictul din Orientul Apropiat (nu ne-am pierdut simțul ridicolului) și dacă vom putea asigura o dezbatere de idei civilizată atunci ne vom fi îndeplinit obiectivul.

P.S. Ziua de 12 ianuarie 2009 a adus un nou record de audență pentru revista ACUM – 719 utilizatori unici au vizitat pagina noastră. Vechiul record era 707 și data din 10 noiembrie 2008.

BNR în contratimp cu politica ratei dobânzilor? – trei întrebări, Matei Păun răspunde

ianuarie 11th, 2009
BNR are tendințe conservatoareBNR are tendințe conservatoare

Banca Angliei a redus rata dobânzii la 1,5%, Rezerva Federală a Statelor Unite a redus-o mai de mult la 0,5%, iar Banca Centrală Europeană se pregătește și ea de o
reducere similară. BNR menține rata dobânzii la 10,25%.

1. Chiar în condițiile unei inflații mai ridicate în România, în actualele circumstanțe de criză financiară, e justificată o astfel de politică?

Nu cred. Cu atât mai mult cu cât nu cred că inflația va fi o problemă pe termen scurt pentru România. Pe măsură ce cererea internă se prăbușește, este de așteptat ca acest lucru să se reflecteze în prețuri, ceea ce va tempera rata inflației.

2. Care sunt avantajele și dezavantajele reducerii drastice a ratei dobânzii de către banca centrală?

Unul dintre avantaje este ieftinirea creditelor în lei. Acest lucru are o importanță critică într-un mediu în care creditul este greu accesibil și scump. Acest lucru va atenua amploarea crizei economice. Ratele mai reduse ale dobânzilor duc la deprecierea leului. Acest lucru este potențial avantajos, stimulând exporturile, dar poate avea și consecințe negative, deoarece erodează puterea de cumpărare a populației. Un prim efect al scăderii ratei dobânzilor ar putea fi vânzarea masivă a leului care ar putea duce la scăparea de sub control a ratei de schimb.

3. Care este evoluția previzibilă a politicii ratei dobânzilor a BNR în următorul an?

Banca Națională a României are o puternică tendință conservatoare, așa încât mă aștept la reducerea treptată și prudentă a ratei dobânzilor. Poate nu așa de mult cum aș dori, dar orișicât mă aștept să le reducă.

Seară de Ianuarie în Tel-Aviv

ianuarie 11th, 2009

E cer senin. Un cer de cristal al lui January. În noaptea înstelată m-am retras în Muzeul din Tel-Aviv. Într-o atmosferă boemă parizian-newyorkeză între sorbituri de cabernet savurez jazz. Muzică clasică de alt gen cum a numit-o Nina Simone. Mă regăsesc în barurile din San-Francisco, New-York, ca mai apoi să revin în Londra şi Paris. Într-un final aplauzele entuziaste ale lumii de toate vîrstele şi naţiile m-au readus în lumea-mi Tel-Aviviană. În miez de noapte părăsesc Muzeul, în drum spre casă trecînd pe lîngă cluburile şi barurile de noapte vibrînd de viaţă presărate din micul Tel-Aviv pînă în Jaffa. Şi astfel îmi închei o săptămînă pe meleagurile de azi ale Tel-Avivului.

Seară de cristal
Ianuarie în Tel-Aviv
Jazz la Muzeu

Toate vîrstele
Naţii de pe Mapamond
Eu printre Ei

Nostalgii
Cupă de Cabernet
Suflet înălţat

Madeira – grădina plutitoare a Atlanticului

ianuarie 11th, 2009
Piaţa de fructe exotice, casele din Santana şi piscinele naturale din Porto MonizPiaţa de fructe exotice, casele din Santana şi piscinele naturale din Porto Moniz

La început de 2009 – apropo, La mulţi ani tuturor cititorilor! – mi-am propus să-mi întocmesc o listă cu lucruri de făcut în mod obligatoriu în această viaţă. Ba mai mult, am avut şi norocul să-mi îndeplinesc unul dintre vise, pe care mă grăbesc să vi-l recomand şi dumneavoastră: un revelion în insula Madeira.

Denumit oficial drept Regiunea Autonomă Madeira, arhipelagul din largul Oceanului Atlantic, format din insulele Madeira şi Porto Santo, este teritoriu portughez cu autonomie politică şi administrativă, având un Parlament şi un guvern regionale. Madeira face parte din Uniunea Europeană cu statut de regiune ultra-periferică a teritoriului Uniunii.

Zborul de la Lisabona până la Funchal, principalul oraş al insulei, durează numai o oră şi jumătate, dar aterizarea este întodeauna palpitantă. Pista este suspendată deasupra oceanului pe o structură de stâlpi din beton şi are o lungime de numai doi kilometri şi jumătate. Aterizarea pe aeroportul din Funchal este considerată una dintre cele mai dificile din lume, atât datorită turbulenţelor constante cât şi a vânturilor laterale, ascendente şi descendente. O altă dificultate raportată de piloţi este senzaţia de “uplift” – forţă ascendentă – atunci când aeronava se apropie de pistă, şi care crează senzaţia că avionul nu vrea să aterizeze. Dealtfel, datorită dificultăţilor tehnice, este nevoie de un permis special şi de experienţă la faţa locului, atât pe timp de zi cât şi de noapte, pentru a opera pe acest aeroport.

Ajuns cu bine la Funchal, în primul rând mă impresionează vegetaţia pe drumul de la aeroport şi până în oraş. În mijlocul iernii europene, plantele exotice sunt în plină floare, specii pe care nu le-am mai văzut niciodată. Madeira se mândreşte cu peste două mii cinci sute de specii de plante care-şi etalează frumuseţea şi încearcă să-şi găsească un loc sub soare. Multe dintre ele pot fi admirate în stare sălbatică, dar şi la piaţa din Funchal sau în cele câteva grădini publice sau botanice.

Vă mărturisesc că sunt un mare iubitor de pieţe; oriunde mă duc îmi place să vizitez târgul local, iar piaţa din Funchal este un obiectiv turstic obligatoriu. Plantele multicolore, care mai de care mai exotice, îşi amestecă parfumurile cu fructele la fel de originale şi nemaivăzute: dulceaga banană din Madeira (de dimensiuni mici – atât de mici, că nu poate fi comercializată în Uniunea Europeană pentru că nu corespunde normelor comunitare), banana-măr, maracuya cu tot felul de gusturi: de lămâie, de piersici sau de roşii şi fructul care mi-a atras imediat atenţia: banana-ananas. Fructul provine dintr-o plantă de interior pe care o întâlnim şi în România, cunoscută pe numele de Monstera deliciosa sau philodendron cu frunza ruptă. Dacă ar fi să caut o asemănare vizuală, nu-mi vine în cap decât un ştiulete de porumb cu solzi. Când se coace, solzii încep să cadă rânduri-rânduri, fructul se mănâncă pe măsură ce “coceanul” iese la iveală, iar gustul este, într-adevăr un amestec de banană cu ananas.

Şi pentru că suntem la capitolul gastronomie, să nu cumva să nu mâncaţi o frigăruie à la Madeira: carnea este înfiptă pe ţepuşe din lemn de dafin şi este prăjită pe cărbuni. Iar la capitolul băuturi, sunt inevitabile vinul de Madeira, un vin licoros destul de dulce şi băutura tradiţională: “poncha”, făcută din rom din trestie de zahăr, miere şi suc de lămâie. Leac sfânt pentru orice gripă!

Dar haideţi să ieşim din Funchal printr-unul dintre nenumăratele tuneluri construite din fonduri comunitare şi care au teleportat Madeira în modernitate. Cu puţini ani în urmă transportul se făcea pe şosele de munte foarte periculoase. Acum, însă, insula este strabătută de la un capăt la altul de o reţea de tuneluri, unele lungi de doi-trei kilometri.

Ne oprim, mai întâi la promontoriul Cabo Girão, 580 m, cel mai înalt din Europa şi al doilea din lume. Priveliştea sălbatică a oceanului de o parte şi a pădurii de conifere de cealaltă este îndulcită de vânzătorii de suveniruri şi delicatese locale, printre care nelipsitele bomboane din eucalipt sau anason.

Ne continuăm plimbarea prin măruntaiele munţilor şi, din loc în loc, lumina de la capătul unui tunel ne atrage către un loc fermecător cum sunt, de pildă piscinele naturale din Porto Moniz. Treptele ne conduc de pe promenadă direct în apa oceanului, în piscine săpate în pereţii stâncoşi. Apa transparentă de culoarea smaraldului lasă să se întrevadă fundul accidentat dar destul de adânc cât să nu prezinte niciun pericol.

O luăm, apoi, pe o şosea de munte, pe coama vârfurilor de unde putem zări oceanul de ambele părţi ale insulei. La capătul călătoriei ne aşteaptă satul Santana cu celebrele sale case ascuţite construite numai din lemn şi stuf care sfidează orice construcţie ultramodernă prin caracteristicile lor termice: răcoroase vara şi călduroase iarna.

Ne întoarcem spre Funchal, dar ne oprim în sătucul Monte, în a cărui biserică se află mormântul ultimului împărat al Austriei, Carol de Habsburg, care şi-a trăit aici ultimul an de viaţă în exil. De aici, putem coborâ în faimoasele “cestos” (coşuri în portugheză), nimic altceva decât nişte sănii uriaşe din lemn împinse de doi localnici pe şoseaua înclinată, pe o lungime de circa doi kilometri. Parcursul durează cam zece minute şi puteţi atinge viteze de circa 50 de km/oră.

În sfârşit, ne întoarcem în capitala insulei pentru a asista la cel mai important eveniment la sfârşit de an: focul de artificii la malul oceanului, considerat de Guiness Book drept cel mai impresionant spectacol pirotehnic la trecerea dintre 2006 şi 2007. Timp de zece minute, nici nu mai ştiu dacă respir. Cu ochii căţăraţi pe cer şi pe colinele dimprejurul oraşului mă minunez şi mă bucur ca un copil de spectacolul uluitor al artificiilor lansate din treizeci şi şapte de puncte.

Petrecerea de revelion continuă pe plajă, prin baruri şi restaurante, pe vapoarele acostate în port şi pe străzile din Funchal iluminate ca în poveşti. Asta da intrare în Anul Nou! Iar precum mie, aşa vă doresc şi dumneavoastră! An Nou Fericit!

„Daci” sau „Geti”?

ianuarie 11th, 2009

Reamintesc faptul ca tracii se formeaza in urma venirii ultimului val de migratori din mileniul II i.e.n. Acest val pleaca din inima Europei si afecteaza toata Europa si Orientul Apropiat. Pentru noi, fenomenul porneste din bazinul Dunarii Mijlocii.

Am precizat ca unii cercetatori considera ca acesti nou veniti sunt traci. E discutabil. Toti cercetatorii romani si majoritatea celor din afara considera ca tracii s-au nascut din sinteza culturala dintre nou veniti si autohtonii ce formau culturile epocii bronzului din sudul Poloniei la Egeea ( mai apoi retragindu-se pe crestele Balcanilor), din bazinul Dunarii Mijlocii in nordul pontic.

A vorbi despre traci inainte de finalizarea acestei sinteze este la fel de elocvent (pentru imaginea celor ce folosesc termenul „prematur”) ca si utilizarea termenului de „roman”/”Romania” pentru mileniul I i.e.n. Sau chiar II, ca si persoanele pe care le acuz pomenesc de neoliticul „nostru” „tracic”. In epoca bronzului putem vorbi doar de proto-traci. Si asta doar in partea finala (a doua jumatate a mileniului II i.e.n. -1500-1200 i.e.n.-).

In ceea ce priveste problema „pelasgilor”, trebuie sa intelegem ca e vorba de bastinasi. In competitie cu noii veniti. Dar avem raport bastinasi/nou veniti in paleolitic („bastinasii” de Neander sunt eliminati de nou venitii Cro-Magnon -nu se stie de unde apar-), neolitic (populatia din mezolitic erau bastinasii, purtatorii neoliticului nou venitii -veniti din Asia Mica direct sau prin Grecia-), in epoca bronzului (eneoliticul bastinasi, purtatorii noilor elemente -bronz, patriarhat, cresterea animalelor in turme, razboinici- erau nou veniti, numiti „indo-europeni” -veniti din Iran/Caucaz prin nordul pontic), in epoca fierului avem, iar, sinteza dintre autohtonii culturilor bronzului, suprapusi de nou venitii din Europa Centrala. Si atunci, care sunt „pelasgii”? Termenul e prea vag si folosit pentru a umple golul datorat necunoasterii. Intre timp, arheologia a facut numerosi pasi pe cale descifrarii trecutului. Este ridicol sa ne raportam la momentul 1900, cind nu se stia mai nimic despre preistoria noastra. (Cititi revistele „Dacia” din perioada interbelica si va veti lamuri.)

In privinta formarii tracilor, exista o problema. Acestia s-au format de la inceput in triburi diferite, sau din masa lor s-au desprins triburile dupa formare? Mai ales ca erau destul de violenti in raporturile intertribale. (Nu erau singurii. Si grecii se luptau intre ei, si slavii, si germanii.) Si problema cea mai sensibila e cum s-a format o singura entitate din atitea culturi diferite (de epoca bronzului) ce au stat la baza formarii lor….

Din sec. VII i.e.n. (700-601 i.e.n.) se poate vorbi -fara teama de a gresi sau exagera- de daci si geti. Adica, masa tracilor se diferentiaza in „uniuni” de triburi. (Termenul de „uniune” nu este in sens politic. El descrie doar faptul ca avem un mare nr. de triburi in interiorul termenului.)

Diferentierile nu sunt de natura lingvistica sau arheologica. Exista o singura limba si o remarcabila unitate a culturii materiale in tot spatiul amintit. Unitatea culturala arheologica consta in ceramica identica -tehnologie, pasta, forme-, arme/unelte identice, asezari/locuinte/cetati de acelasi tip, rituri funerare identice.

Cum s-a ajuns la denumiri diferite? Dintre populatiile mediteraneene ce au lasat izvoare scrise, grecii au venit primii in contact cu tracii. (Normal, se invecinau cu ei la nord si au pornit si mai timpuriu fenomenul de „roire” in Marea colonizare greaca.) Ei au luat contact cu getii sud-dunareni si apoi cu cei de la nordul fluviului. In fapt, ei i-au botezat „geti”. (Cele mai timpurii informatii scrise apar la sf. sec. VII i.e.n Dau o scurta lista cu autorii -greci- in care apar referiri la geti: Hecateu, Herodot, Sofocle, Tucidide.)

Romanii au venit in contact cu tracii nord dunareni in sec. I i.e.n. (100-1 i.e.n.). Prima atestare in documente latine o gasim la Cezar („De bello Gallico”).

Greci i-au numit „geti”, romanii i-au numit „daci”.

Strabo scrie ca :”dacii au aceasi limba ca si getii” (VII,3,13). Tot el adauga:”…a existat o impartire a teritoriului chiar in cele mai vechi timpuri, caci pe unii ii numesc daci, iar pe altii geti. Getii sunt cei care se intind spre Pont si spre rasarit, dacii cei care locuiesc in partea opusa..” (VII,3,12). Tot el precizeaza zona de locuire a celor 2 grupari, cind se refera la cursul Dunarii.

Dio Cassius spune: „Eu ii numesc daci pe oamenii pomeniti mai sus, cum isi spun ei insisi si cum le zic romanii, macar ca stiu prea bine ca unii dintre greci ii numesc geti, fie pe drept, fie pe nedrept. Caci eu imi dau bine seama ca getii locuiesc dincolo de Haemus (Balcani) de-a lungul Istrului.” (LXVII,6,2)

Appian („Istoria romana”, prefata, 4,15) :”getii de dincolo de Istru, pe care ii numesc daci.”

Trogus Pompeius :”si dacii sunt un vlastar al getilor” (XXXII,3,16)

Numele de „Dacia” apare in izvoare in sec. I e.n. (1-100 e.n.). Il gasim la Pliniu cel Batrin („Historia Naturalis”, I,47) si la Tacit („Agricola”, 41,2).

Confuziile intre denumiri nu lipsesc nici in vechime.

Criton (medicul lui Traian, deci un om care cunostea situatia direct, foarte bine) scrie ca Decebal e „conducatorul getilor” („Getica”).

Iordanes, dupa citeva secole, scrie si el o „Getica”. In fapt, o istorie a gotilor. Pentru ca getii erau cunoscuti de toti istoricii, militarii, diplomatii antici, acesta le imprumuta numele pentru a da un prestigiu sporit salbaticilor, primitivilor si necunoscutilor goti. Cei care se bazeaza pe aceasta confuzie gresesc.

Mai ales cind afirma ca e vorba doar de o confuzie simpla, o litera citita altfel (got/get). In fapt, orice autor antic stia ca se scrie Gothica/Getica. (Grecii au doua semne diferite pentru „t”. Romanii scriu cu „t” sau „th”.) In concluzie: domnii si doamnele ce scriu pe „tema” nu cunosc arheologie, nu stiu lingvistica, nici paleografie sau epigrafie. Dar vor sa rescrie istoria. Pe ce baze?

Cum Iordanes a fost mult folosit in epoca medievala, f. multi istorici vor face aceasta confuzie in epoca. De aici recomandarea de a citi autori de mult depasiti, pentru ca ei ar „dovedi” ca tracii erau…germani. Tot ce se poate dovedi este ignoranta sau reaua vointa manifesta a semidoctilor respectivi.

Revenind la tema noastra, trebuie sa facem precizarea ca atunci cind apare (in izvoare) numele de „Dacia”, romanii ocupasera deja regiunile din sudul Dunarii. Confuziile nu mai puteau fi facute.

La numele date, se mai pot adauga alte surse: Q.Curtius Rufus, Trogus Pompeius, Diodor din Sicilia, Pausanias, Arian, Flavius Josefus. ( Personal, cred ca lucrarea lui Popa Liseanu despre izvoarele romanilor, ar trebui reeditata cu adugirile la zi, pentru a evita abuzurile de intrepretare ale unora sau altora. Ca sa exemplific, un pasaj din Herodot se traduce:” getii sunt cei mai viteji si mai drepti dintre traci” sau „getii se cred cei mai viteji si drepti dintre traci”. Intre cele doua variante, este o mica diferenta. Este rolul lingvistilor, nu al istoricilor, sa lamureasca problemele izvoarelor.) Dupa cum se observa, este vorba de un numar mic de autori. Si din acestia, unii preiau alte informatii livresti (pierdute intre timp), nu cunosc personal situatia. In aceste conditii, surplusul de informatie adus de arheologie este absolut indispensabil.

Anul 2009, pas cu pas

ianuarie 11th, 2009

Date proclamate de ONU:
Deceniul Internaţional de promovare a culturii păcii şi a non-violenţei în favoarea copiilor lumii (2001–2010).
Al doilea Deceniu Internaţional pentru eradicarea colonialismului (2001–2010).
Deceniul Naţiunilor Unite pentru alfabetizare: Educaţie pentru toţi (2003–2012).
Deceniul pentru educaţie în scopul dezvoltării durabile (2005–2014).
Al doilea Deceniu al popoarelor indigene (autohtone) (2005–2014).
Deceniul Internaţional al programului „Apă pentru Viaţă” (2005–2015).

Anul 2009 a fost declarat:
Anul Internaţional al reconcilierii.
Anul Internaţional al astronomiei.
Anul Internaţional al Planetei Pământ (2007-2009).
Anul Internaţional Polar (2007-2009).
Anul Internaţional al fibrelor naturale.
Anul Internaţional de studiu al drepturilor omului (începutul – 10 dec. 2008).
Anul European al Creativităţii şi Inovaţiei.
An al tineretului în spaţiul CSI.

În Republica Moldova:
650 de ani de la întemeierea Statului Moldovenesc (1359).
Anul promovării imaginii Bibliotecii Publice.

Asocierea UNESCO la evenimentele importante din diferite ţări:
1150 de ani de la înfiinţarea oraşului Veliki Novgorod (859), Rusia.
500 de ani de la stingerea din viaţă a renumitului sculptor şi arhitect Ivan Duknović (Iohannes Dalmata) (Giovanni Dalmata) (1440-1509). A activat în Dalmaţia, Italia şi Ungaria. Considerat unul dintre cei mai mari sculptori de la Roma din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Eveniment declarat de Croaţia.
400 de ani de la stingerea din viaţă a lui Sheikh-e Bahaee, poet, filozof, matematician, astronom, arhitect şi poet arab (1531-1609).
400 de ani de la descoperirile lui Galileo Galilei. Cu telescopul construit în anul 1609 (care mărea de 20 de ori), a descoperit munţii şi craterele lunare, a observat structura solară a Căii Lactee, a descoperit patru sateliţi ai planetei Jupiter.
400 de ani de la naşterea lui Katip Çelebi, savant turc, istoric, geograf, traducător şi bibliograf (1609-1657).
400 de ani de la stingerea din viaţă a lui Jehuda Löw ben Bezalel, cunoscut şi ca Rabinul Löw, savant, scriitor şi filozof mistic ceh, de origine evreu (1520/1512-1609).
250 de ani de la naşterea lui Johann Christoph Friedrich von Schiller, poet, dramaturg şi filozof, considerat unul dintre „prinţii poeziei germane” (1759-1805).
250 de ani de la naşterea poetului naţional al Scoţiei Robert Burns (1759-1796). Declarat de Marea Britanie.
200 de ani de la stingerea din viaţă a compozitorului şi dirijorului austriac Franz Joseph Haydn (1732-1809). A fost unul dintre marile personalităţi muzicale ale epocii clasice vieneze şi unul din cei mai influenţi maeştri ai tradiţiei muzicale din Europa Apuseană.
200 de ani de la naşterea naturalistului englez Charles Darwin (1809-1882).
200 de ani de la naşterea lui Louis Braille (1809-1852), pedagog francez, inventatorul sistemului de scriere pentru orbi.
200 de ani de la naşterea prozatorului şi dramaturgului rus N.V. Gogol (1809-1852). Declarat de Rusia şi Ucraina.
150 de ani de la stingerea din viaţă a scriitoarei germane Bettina von Arnim (1785-1859). Reprezentantă de seamă a romantismului german. A fost autoarea primului roman german scris de o femeie („Die Geschichte des Fräulein von Sternheim”, 1771).
100 de ani de la naşterea lui Eugène Ionesco, scriitor de limbă franceză originar din România, protagonist al teatrului absurdului (1909-1994).
100 de ani de la naşterea artistului plastic azer Sattar Bahlulzade (1909-1974), cunoscut prin faptul că a dezvoltat un stil propriu, unic în pictura peisajelor.
100 de ani de la naşterea poetului bulgar Nikola Ionkov Vapţarov (1909-1942).
100 de ani de la naşterea compozitoarei, academician, Ljubica Marić (1909-2003) (Serbia).
100 de ani de la naşterea pictoriţei ucrainene Maria Primacenko (1909-1997).
100 de ani de la naşterea romancierei slovace Margita Figuli (1909-1995), este una dintre cei mai citiţi autori din literatura slovacă.
50 de ani de la stingerea din viaţă a compozitorului ceh Bohuslav Martinů (1890-1959), reprezentant de seamă a muzicii secolului 20.
50 de ani de la „reforma teatrală” a lui Jerzy Grotowski, director de teatru, teoretician şi scriitor polonez (1933-1999). A fost creatorul teatrului experimental polonez (1959) şi care a influenţat teatrul contemporan la nivel internaţional.

Alte desemnări în anul 2009:
Oraşul Linz (Austria) – Capitală Culturală Europeană. Programul Capitală Culturală Europeană a fost iniţiat de Consiliul de Miniştri ai Culturii din Parlamentul European în 1985, cu scopul de a apropia popoarele Europei şi de a celebra contribuţia oraşelor la dezvoltarea culturii. Până în prezent, peste 30 de oraşe au avut acest titlu.
Oraşul Beirut (Liban) – Capitală Mondială a Cărţii. Este o iniţiativă culturală lansată de UNESCO în anul 2001. UNESCO şi cele trei organizaţii profesionale internaţionale din lumea cărţii (Uniunea Internaţională a Editorilor (UIE), Federaţia Internaţională a Librarilor (IBF) şi Federaţia Internaţională a Asociaţiilor Bibliotecarilor şi Bibliotecilor (IFLA), identifică, pentru o perioadă de un an, noua Capitală mondială a cărţii, care debutează de Ziua Mondială a Cărţii şi a Drepturilor de Autor (23 apr.).
Anul comemorativ-omagial al Sfinţilor Părinţi Capadocieni: Sfântul Vasile cel Mare, arhiepiscopul Cezareei Capadociei (stins din viaţă în anul 379), Sfântul Grigorie de Nazianz (stins din viaţă în 389) şi alţi Sfinţi Capadocieni. Acest eveniment al anului 2009 este declarat de Patriarhia Română.

IANUARIE

ZIUA MONDIALĂ A PĂCII (1 ianuarie)
ZIUA COMEMORĂRII LUI MIHAI EMINESCU (15 ianuarie)

90 de ani de la naşterea prozatorului american JEROME D. SALINGER (1 ian. 1919).
90 de ani de la înfiinţarea la Chişinău a CONSERVATORULUI POPULAR MOLDOVENESC (1 ian. 1919 – 1940).
75 de ani de la naşterea bibliografului şi bibliologului PARASCOVIA COJUHARI (1 ian. 1934).
75 de ani de la naşterea actorului român de teatru şi film GHEORGHE DINICĂ (1 ian. 1934).
80 de ani de la naşterea lui CONSTANTIN ŢÂBÂRNĂ, profesor universitar, doctor habilitat în medicină, membru de onoare al AŞM (1 ian. 1929).
70 de ani de la naşterea poetului EMIL BRUMARU (1 ian. 1939).
200 de ani de la naşterea cărturarului şi mitropolitului ANDREI ŞAGUNA (1 ian. 1809 – 28 iun. 1873).
560 de ani de la naşterea poetului italian LORENZO DE MEDICI (1 ian. 1449 – 9 apr. 1492).
90 de ani de la naşterea scriitorului rus DANIIL GRANIN (1 ian. 1919).
70 de ani de la naşterea actriţei franceze de teatru şi film MICHÈLE MERCIER (1 ian. 1939).
125 de ani de la naşterea lui VASILE BÂRCĂ, avocat, senator de drept, membru în Sfatul Ţării, fost primar al Chişinăului (2 ian. 1884 – 1949).
2115 de ani de la naşterea lui MARCUS TULLIUS CICERO, om politic, mare orator, filozof şi scriitor roman (3 ian. 106 î. Hr. – 43 î. Hr.).
135 de ani de la naşterea lui IOAN RÂŞCANU, politician şi general de divizie, comisar superior, ministru de Război, ministru de stat al Basarabiei (4 ian. 1874 – ?).
110 ani de la naşterea lingvistului, academician, EMIL PETROVICI (4 ian. 1899 – 7 oct. 1968).
200 de ani de la naşterea inventatorului şi pedagogului francez, creatorul alfabetului în relief pentru nevăzători, LOUIS BRAILLE (4 ian. 1809 – 6 ian. 1852).
135 de ani de la naşterea lui JOSEF SUK, compozitor şi violonist ceh (4 ian. 1874 – 29 mai 1935).
55 de ani de la naşterea poetului şi publicistului GHEORGHE BUDEANU (5 ian. 1954).
60 de ani de la naşterea lui LEO BUTNARU, poet, prozator, eseist, traducător (5 ian. 1949).
95 de ani de la înfiinţarea la Chişinău a ziarului săptămânal „CUVÂNT MOLDOVENESC” (5 ian. 1914 – 25 dec. 1918).
85 de ani de la naşterea compozitorului, baritonului liric şi profesorului NICOLAE CHIOSA (6 ian. 1924 – 25 apr. 1998).
105 de ani de la naşterea prozatorului DANIEL ŞEHTER (6 ian. 1904 – 1991).
175 de ani de la naşterea poetului ALEXANDRU SIHLEANU (6 ian. 1834 – 14 mart. 1857).
140 de ani de la naşterea lui ŞTEFAN ORĂŞANU, istoric, critic literar şi poet (7 ian. 1869 – 12 noiemb. 1903).
110 ani de la naşterea compozitorului şi pianistului francez FRANCIS POULENC (7 ian. 1899 – 30 ian. 1963).
65 de ani de la naşterea lui DAN ŞTEFĂNICĂ, compozitor, instrumentist, orchestrator şi dirijor român (8 ian. 1944).
75 de ani de la stingerea a lui ANDREI BELÂI (pseudonimul literar al lui Boris N. Bugaev), romancier, poet, teoretician şi critic literar rus (26 oct. 1880 – 8 ian. 1934).
75 de ani de la naşterea lui MIRCEA TOMUŞ, critic şi istoric literar, eseist şi editor român (9 ian. 1934).
165 de ani de la apariţia la Iaşi a publicaţiei săptămânale „PROPĂŞIREA” (9 ian. 1844 – 29 oct. 1844), prima revistă cu caracter enciclopedic care a tratat probleme de artă, lingvistică, învăţământ, drept, viaţă socială, istorie, economie, administraţie, industrie, comerţ, ştiinţe fundamentale, medicină, agronomie şi geografie.
70 de ani de la naşterea instrumentistului SILVESTRU LUNGOCI (9 ian. 1939 – 1994).
70 de ani de la stingerea din viaţă a renumitei soprane lirice HARICLEA DARCLÉE ( 10 iun. 1860 – 10 ian. 1939).
80 de ani de la naşterea prozatorului, dramaturgului şi jurnalistului FEODOSIE VIDRAŞCU (11 ian. 1929).
180 de ani de la stingerea din viaţă a lui FRIEDRICH von SCHLEGEL, scriitor, lingvist şi istoric literar german (10 mart. 1772 – 12 ian. 1829).
75 de ani de la naşterea poetului, prozatorului şi traducătorului EFRAIM BAUH (13 ian. 1934).
150 de ani de la naşterea lui KOSTIS PALAMAS, poet, prozator şi critic literar grec (13 ian. 1859 – 27 febr. 1943). Este autorul versurilor Imnului Olimpic (cântat pentru prima dată în 1896, la prima ediţie a JO moderne, iar din 1957 declarat imn oficial).
75 de ani de la naşterea lui GRIGORE BOTEZATU, folclorist şi scriitor, doctor habilitat în filologie (14 ian. 1929).
185 de ani de la naşterea lui VLADIMIR STASOV, critic muzical şi de artă rus, istoric şi teoretician al artelor (14 ian. 1824 – 23 oct. 1906).
65 de ani de la naşterea lui VASILE GUŢANU, doctor habilitat în chimie, profesor universitar (14 ian. 1944).
145 de ani de la naşterea lui TOMA CIORBĂ, medic-umanist, organizator al ocrotirii sănătăţii şi activist pe tărâm obştesc (15 ian. 1864 – 30 dec. 1936).
90 de ani de la naşterea actriţei de teatru şi film DOMNICA DARIENCO (15 ian. 1919).
90 de ani de la naşterea lingvistului şi filologului român, originar din Basarabia, BORIS CAZACU (15 ian. 1919 – 24 aug. 1987).
75 de ani de la naşterea pictoriţei GETA VIŞAN (15 ian. 1934).
80 de ani de la naşterea dramaturgului, poetului şi prozatorului ION PODOLEANU (16 ian. 1929 – 7 iun. 2005).
165 de ani de la stingerea din viaţă a contesei ROXANDRA EDLING, scriitoare, filantroapă, a fost fiica primului guvernator civil al Basarabiei Scarlat Sturdza (12 oct. 1786 – 16 ian. 1844).
260 de ani de la naşterea lui VITTORIO ALFIERI, poet şi dramaturg, creator al tragediei clasice italiene (16 ian 1749 – 8 oct. 1803).
60 de ani de la naşterea lui GHEORGHE CHIRIŢĂ, traducător şi redactor (17 ian. 1949).
380 de ani de la stingerea din viaţă a lui ANASTASIE CRIMCA, cărturar român, caligraf, miniaturist şi autor de literatură imnografică (cca 1550 – 19 ian. 1629).
200 ani de la naşterea scriitorului american ALLAN EDGAR POE (19 ian. 1809 – 7 oct. 1849).
90 de ani de la naşterea scriitorului, originar din Basarabia C.A. MUNTEANU (19 ian. 1919 – 3 mart. 1981).
50 de ani de la naşterea dirijorului şi profesorului NICOLAE DOHOTARU, director artistic şi prim-dirijor al Teatrului Naţional de Operă şi Balet din Chişinău (19 ian. 1959).
170 de ani de la naşterea lui PAUL CÉZANNE, pictor francez, considerat în prezent cel mai mare înnoitor al picturii la sfârşitul secolului al XIX-lea (19 ian. 1839 – 23 oct. 1906).
75 de ani de la naşterea criticului de artă şi pedagogului SOFIA BOBERNAGA (20 ian. 1934).
290 de ani de la naşterea Mitropolitului IACOB PUTNEANU, considerat autor al unui prim manual cunoscut sub titlul de „Bucvar”, editat în anul 1775 (20 ian. 1719 – 15 mai 1778).
85 de ani de la naşterea muzicologului şi pedagogului ZINOVIE STOLEAR (21 ian. 1924).
75 de ani de la naşterea profesoarei, director al postului „Radio Nova” TAISIA PANFILOV (21 ian. 1934).
280 de ani de la naşterea lui GOTTHOLD EPHRAIM LESSING, eseist, dramaturg, filozof, creator al criticii teatrale şi literare germane, principal exponent al gândirii luministe din literatura naţională (22 ian. 1729 – 15 febr. 1781).
160 de ani de la naşterea scriitorului suedez AUGUST STRINDBERG (22 ian. 1849 – 14 mai 1912).
130 de ani de la naşterea lui CHARLES DROUHET, istoric literar român de origine franceză, profesor universitar (22 ian. 1879 – 6 ian. 1940).
105 de ani de la naşterea prozatorului rus ARKADI GAIDAR (22 ian. 1904 – 26 oct. 1941).
65 de ani de la stingerea din viaţă a lui EDVARD MUNCH, pictor norvegian (12 dec. 1863 – 23 ian. 1944).
55 de ani de la naşterea lui ION CIOBANU, clarinetist, dirijor şi pedagog (24 ian. 1954).
60 ani de la naşterea eseistei şi criticului de artă LUCIA PURICE (24 ian. 1949 – 23 mai 1998).
55 de ani de la stingerea din viaţă a lui ION PELIVAN, jurist, publicist, deputat în Sfatul Ţării (1 apr. 1876 – 25 ian. 1954).
75 de ani de la naşterea lui NICOLAI BAŞCATOV, cântăreţ de operă (bas-bariton) şi de lied (25 ian. 1934 – 21 aug. 1992).
75 de ani de la naşterea scriitorului şi pictorului român VAL GHEORGHIU (25 ian. 1934).
250 de ani de la naşterea lui ROBERT BURNS, poetul naţional al Scoţiei (25 ian. 1759 – 21 iul. 1796).
175 de ani de la naşterea lui DMITRI MENDELEEV, om de ştiinţă, chimist rus, creatorul Sistemului periodic al elementelor, explorator al structurii moleculei şi atomului (27 ian. 1834 – 20 ian. 1907).
90 de ani de la stingerea din viaţă a lui ENDRE ADY, poet maghiar (22 noiemb. 1877 – 27 ian. 1919).
70 de ani de la stingerea din viaţă a poetului şi dramaturgului irlandez, laureat al Premiului Nobel, WILLIAM BUTLER YEATS (13 iun. 1865 – 29 ian. 1939).
85 de ani de la apariţia la Chişinău a revistei săptămânale enciclopedice pentru studiul limbii şi literaturii “LIMBA ROMÂNĂ” (ian. 1924).
85 de ani de la apariţia BULETINULUI OFICIAL AL JUDEŢULUI CHIŞINĂU (ian.-dec. 1924).
75 de ani de la apariţia la Chişinău a revistei „CRAI NOU”, publicaţie a Liceului Militar „Regele Ferdinand” (ian.-iun. 1934).

Natura moarta cu struguri, pere si lamai

ianuarie 11th, 2009

Cetatea medievala isi oglindeste turnurile seculare in fasiile de geamuri, ochii acoperisurilor isi arcuiesc genele inspre munti si viitor.

Un hotel iscat deasupra stadionului, investitie de 8 milioane de euro si nu departe de arinii Sibiului ofera o priveliste inedita din incinta unui restaurant modern, situat la ultimul nivel al complexului Golden Tulip Ana Tower in linii simple, lasand transparenta ca singura desfatare a vazului intre medieval si prezent, intre cer si pamant, intre turistii straini si localnici …

Daca zvonurile controversate legate de realizarea acestui proiect hotelier de patru stele intr-un oras de provincie s-au dovedit malitioase, chiar potrivnice cu atat mai surprinzatoare e finalizarea si impunerea pe piata turistica romaneasca si est-europeana a unei linii de bucatarie personalizata, plina de savoare si de indrazneala pentru o clientela conservatoare. Meniul multor restaurante romanesti distribuie o constanta de retete ce se repeta esuand in plafonarea gustului.

Am nimerit intr-o amiaza de toamna tarzie cu prevestiri iernatice la etajul al unsprezecelea al restaurantului 585 Fusion intampinati de un ospatar, mai mult decat primitor, a carui eleganta transpare imediat experientei de servire superioara.

Ne prezinta meniul, descriind ingredientele si chiar cum sunt gatite, calitatea uleiului, continutul caloriilor. Tanarul nostru ne cucereste si prin cunostintele de limba engleza, germana si franceza. Ar fi putut sa ramana in tarile pe unde a trecut lucrand ca ospatar pe linii de croaziere si in cateva restaurante din Germania. Ne-a replicat ca doreste sa impartaseasca din experienta anilor de ospatarie petrecuti in strainatate cu lucratorii locali si ca tara are nevoie de schimbari radicale in atitudinea fata de clienti, de turisti.

Meniul se distinge printr-o elaborare clasica a preparatelor, insa in prezentare moderna. Farfuriile nu sunt incarcate in sosuri grele-tipice bucatariei franceze, nici in garnituri debordante.

As aminti foarte reusitul Ton la gratar, intr-o varianta indrazneata cu accente de ingrediente exotice, necazand in exces picant, permitand degustarea pestelui proaspat, acoperit de feliile de lamaie usor prajite estompand acreala.

Filet-ul clasic de vita, pe care l-am numi un fel de “petit sirloin” ne surprinde prin asocierea cu sosul de ciuperci proaspete, in vin alb si cu o usoara tenta de piper verde.
Bucatarul sef, francezul Augustin Gavre se adapteaza la o o noua clientela, la alte cerinte. Este deschis bucatariei internationale propunand tematici culinare internationale, insa mereu pe o desfasurare vizuala moderna, intr-un mélange post modernist, amintindu-mi ca pictorul si artistul sau preferat este Van Gogh.

Gusturile puternice, citrice si aride sunt in continua alternare cu cele de savoare mai calda, aproape dulce.
Vinurile te imbie la o degustare unica si as aminti trei soiuri ce innobileaza selectia restaurantului 585 Fusion : un Chardonnay in varianta catifelata de pere topite in unt de vanilie, un rose din pivnitele Stirbei in care regasesti boabele de struguri, si apoi, Lacrima lui Ovidiu, vin mai dulce, insa cu un parfum usor de fruct in plin rod.
Restaurantul se profileaza si pentru intruniri de afaceri, ocazii festive cu capacitate de 120 locuri.

Barul Atmosphere se inscrie in linia de simplitate a restaurantului.

Un Revelion deasupra Sibiului … oferit de familia Ghise, patronii complexului Golden Tulip Ana Tower nu s-a dezmintit de un meniu de exceptie, iar pe 1 ianuarie 2009 de un brunch. Prima zi a anului s-a transformat intr-o reala petrecere numita Seara Romaneasca unde muzica adevarata din Marginime, sarmalele ,Plugusorul au incheiat sejurul invitatilor.

Decorul principal al complexului este si privelistea la 360◦ a cetatii si a imprejurimilor montane, norii si ambianta unei primiri ce ar trebui sa faca de neuitat orice popas.

Est prin Sud-est

ianuarie 11th, 2009

Mirajul estului halucineaza Europa unita. Este oare aceasta directia corecta a calatoriei. Merita sa inchidem o fabrica in Irlanda si sa o mutam in Polonia sau Ucraina ?

De la teutoni incoace cam toate drumurile spre est au fost intrerupte de gheata slava. Nu ar fi mai cuminte sa dam un ocolis si sa vedem de alt drum?

Balcanii si Asia Mica sint regiuni mult mai importante care deschid drumul spre Orientul Mijlociu, care se pot desvolta si care prezinte avantaje fata de stepa ucraineana si nu prezinta riscul unei ciocniri cu rusii.
Din spirit de superioritate si necunoastere respingem bazarul balcanic si cel oriental fara sa intelegem ce potential economic se ascunde in regiune.

Turcia un partener strategic pentru Europa si SUA.
Turcia este un partener indispansabil pentru Europa si SUA in toate domeniile. Fara Turcia raportul de forte in Orientul Apropiat si Asia Centrala se schimba. Turcia controlaeza resurse, in special apa, drumuri de transport pentru pentrol, gaze si marfa.

Odata cu criza gazelor rusesti creste si mai mult importanta Turciei si a conductelor de gaze si petrol care o traverseaza. Aceasta ruta va fi preferata altor variante si se va impune pe viitor. De stabilitatea Turciei depind foarte multe chestiuni vitale pentru occident.

Intelegind acestea Turcia doreste sa fie rasplatiti pentru a mentine stabilitatea interna si in special sa se dezvolte si creasca nivelul de trai. Inca exista o impresie gresita despre Turcia si este vazuta ca fiind cauza relelor si a violentelor din ultimile doua sute de ani.

O privire in istoria acestor veacuri arata ca mintile luminate din nemurile care doreau libertatea au avut viziunea unui stat multinational si multi confesional.
Aceasta nu s-a realizat.

In practica s-a recurs la forta si au avut loc pogromuri de care se invinovatesc numai turcii. In realitate violenta nu a fost declansata de turci ci de cei care au dorit sa se elibereze si care inainte ca imperiul turc sa se destrame au recurs la forta.

Imediat ce armatele rusesti au intrat in Balcani s-au incurajat crearea de grupari armate locale. Primii care au declansat violentele au fost comitagii bulgari la fel de ortodoxi ca si victimele.

Acestia au inceput un program sistematic de curatire etnica. Turcii nu au fost primul dusman ci minoritatile locale. Astfel s-au curatat regiuni in care bulgarii erau minoritari initial si care apoi au fost incorporate in statul bulgar. Mai mult decit sa se preocupe cu extinderea spre rasarit Europa ar trebui sa se preocupe de relatia speciala cu Turcia.

Romania si ea ar trebui sa aiba un parteneriat special cu Turcia. In istorie a ramas testamentul istoric al lui Stefan Cel Mare care subliniaza o caracteristica constanta si verificata a politicii externe turce si anume ca este previzibila si respecta tratatele semnate.

Firme mari si oameni de afaceri au facut primi pasi si au investit cu succes in Turcia. Din punct de vedere turistic Turcia este o tara atractiva si foarte interesant cu deschidere mare si catre tarile din est.

Trebuie sa se acorde Turciei atentia cuvenita sa se bareze drumul extremistilor si sa se acorde avantaje comericale si financiare in schimbul renuntarii la unele practici expasioniste in Balcani si spre concentarea catre dezvoltare economica si atragerea in schimbrui comerciale a tarilor cu care se invecineaza prin crearea unei noi zone de schimb cu deschidere la Asia Centrala si Orientul Apropiat.

Firmele occidentale ar avea foarte mult de cistigat din atragerea in schimbri comerciale intense a unor alti parteneri si a unui mare numar de consumatori. Este o piata relativ apropiata ca distanta cu potential foarte mare de dezvoltare.

Daca nu ne buluci spre sptepa slava nu este nici o pierdere, dar daca nu se va colabora cu Turcia si nu se va veghea stabilitatea interna si nu se vor acorda sanse econiomice, atunci o regiune intreaga va alunueca spre haos.

Quo vadis?

ianuarie 11th, 2009

Încercăm prin forţă armată să rezolvăm o problemă agrvată de hotărîrile greşite luate de Guvernele din ultimii 50 de ani ai Israelului, a Libanului şi a Comunităţii Mondiale.
Actuala problemă este o problemă legată nu numai de conflictul Gaza Strip – Israel.
Actualul Iran, Al Qaida, Taliban, Muslim Brotherhood în Egipt, Hezbollah, Hamas ca să enumăr numai pe cei mai cunscuţi factori islamici ai lumii noastre – guverne, partide şi grupări islamice ce doresc islamizarea mapamondului. Alături de ei actuala Venezuelă a cărei conducător este orbit de relaţia-i personală cu George W Bush.
China, Rusia care încă nu iau în considerare adevărată faţă a islamului militant, cu toate că au populaţie islamică shiită în creştere şi în îndocrinare.
În celălalt taler al balanţei umane lumea Creştin – Iudaică şi Budistă, care este în retragere (balanţa demografică).
Deci mă întreb: Încotro ne îndreptăm?

N.A.
Hamas in traducere literară-„Islamic Resistance Movement”, s-a format în 1987, avînd ca deviză „to remove Israel from the map”.
Hezbollah sau Hizbollah/Hizbullah sau Hezb’Allah, inseamnă (Party of God), este un grup politic paramilitar şi partid shiit Islamic Libanez, fondat în 1982 avînd printre alte aspiraţii „to remove Israel from the map” pe plan zonal, pe plan Libnez transformarea Libanului într-un stat shiit.
Frăția musulmană în Egipt, partid islamic 88 locuri (20%) în Parlamentul de la Cairo, partid care luptă pentru reintroducerea legii tradiţionale islamice sharia.

Ce uită fraţii noştri români în Basarabia şi Bucovina de Nord sau reţeta baltică versus reţeta românească

ianuarie 11th, 2009

Am citit pe un articol al mai vechiului meu prieten Dan Dungaciu intitulat „Ce uită prietenii noştri baltici în Basarabia” http://www.romanialibera.com/articole/articol.php?step=articol&id=8815.

Ideea de bază cuprinsă în acest material este că Republica Moldova, asistată în traseul ei european de prietenii baltici, nu revine la situaţia dinaintea ocupaţiei sovietice şi că balticii ar aplica un dublu standard: revenirea la modelul interbelic este bună pentru baltici şi proastă pentru Chişinău.

Trebuie să-i dau perfectă dreptate domnului Dan Dungaciu atunci când scrie că „unul dintre factorii care au asigurat succesul tranziţiei statelor baltice acesta a fost: o angajare extraordinară în proiect şi a carei combustie a fost întoarcerea fecundă spre trecutul anterior ocupaţiei, percepută ca deviaţie, ca deraiere istorică. De aici tentaţia de a te întoarce acolo de unde ai deraiat, tocmai pentru a putea relua drumul cel bun. Iar punctul acela la care trebuia sa te întorci a fost, pentru baltici, intervalul interbelic.”

Întrebarea mea legitimă este dacă şi Bucureştiul oficial a fost şi este la fel de extraordinar de angajat în proiectul său naţional, angajare a cărei combustie să fie întoarcerea fecundă spre trecutul anterior ocupaţiei sovietice a Basarabiei şi Bucovinei de Nord, dacă şi Bucureştiul s-a întors, odată cu balticii, la drumul cel bun, la intervalul interbelic? Răspunsul stă la suprafaţă: din pacate, nu. Singura instituţie naţională care s-a întros fecund spre trecutul anterior ocupaţiei sovietice şi a reluat, cu înţelegere şi realism, drumul cel bun rămâne a fi Biserica Ortodoxă Română, care a luat act cu binecuvântare de reactivarea Mitropoliei Basarabiei şi a episcopiilor ei istorice sufragane.

În rest, asistăm nedumeriţi la o inexplicabilă lipsă de principialitate şi consecvenţă, ca şi la lipsa unei strategii coerente privind chestiunea cetăţeniei interbelice, după reţetele puse în aplicare de prietenii baltici.

Primele decizii adoptate de Parlamentele celor trei state baltice au fost cele de repunere în funcţiune a Constituţiilor interbelice şi de restabilire de drept, într-o singură zi, a cetăţeniei lituaniene, letone şi estoniene, pentru deţinătorii acestora de până la ocupaţia sovietică şi pentru urmaşii lor.

Ce a făcut însă România în acest sens? S-a reîntors la interbelic? I-a repus cumva de drept în cetăţenie pe românii abandonaţi sub ocupaţia sovietelor, ştiindu-se că nu au existat nici măcar cazuri izolate în care românii să fi renunţat vreodată la cetăţenia interbelică? De ce nu a făcut-o în 1990 sau 1991? De ce nu a făcut-o în 1992, în 2000, în 2005 sau în 2008? Şi o va face vreodată? Şi-i asumă România de drept şi suveran pe românii din Basarabia şi Bucovina de Nord sau nu? Le răspunde el după reţeta baltică atunci când aceştia cer să fie restabiliţi în cetăţenia interbelică? Toată lumea observă cu tristeţe că nu, iar procedurile individuale de restabilire în drepturile cetăţeneşti sunt ruşinos de îndelungate şi dureros de umilitoare. Şi atunci de ce şi la ce bun aceste reproşuri adresate Chişinăului?

Pentru orice român abandonat în 1940, formule de tipul „Reţeta baltică versus reţeta moldovenească” sună cinic şi ofensator, chiar dacă nu aceasta a fost intenţia autorului. Formula corectă, dacă tot discutăm între fraţi, trebuie să fie „Reţeta baltică versus reţeta românească”. Dacă Bucureştiul ar face pentru cetăţenii săi interbelici ceea ce au făcut în mod suveran Vilniusul, Riga şi Tallinnul pentru cetăţenii lor interbelici, am avea alt temei şi alt punct de pornire pentru o discuţie serioasă şi nespeculativă asupra reţetelor de urmat.

Este un adevăr elementar şi axiomatic că Statul român există pentru români, nu românii pentru Statul român. Am spus-o şi cu alte ocazii că României, ca patrie etnică şi ţară de rudenie, îi revin, potrivit exigenţelor şi standardelor Consiliului Europei, obligaţii concrete faţă de conaţionalii săi de peste hotare, inclusiv pentru foştii ei cetăţeni interbelici şi urmaşii acestora, indiferent de etnia lor.

Prima dintre obligaţii este recunoaşterea oficială a românilor ca români şi restabilirea de drept a acestora în cetăţenia interbelică, sub singura rezervă ca aceştia să nu fi renunţat la ea în mod expres şi individual. Altminteri, orice reproş aruncat în obrazul românilor basarabeni şi nord-bucovineni este susceptibil fie de cinism, fie de laşitate, fie de flecăreală în vânt. Are România curajul să revină la modelul interbelic, aşa cum au facut-o prietenii noştri baltici? Adesea preopinenţii mei în acest subiect invocă pretextul unor imaginare limitări sau interdicţii impuse de Uniunea Europeană la restabilirea românilor abandonaţi în 1940 în drepturile lor cetăţeneşti.

M-am convins în discuţiile cu multipli oficiali europeni că acest pretext este inventat doar ca scuză pentru lipsa de corectitudine şi curaj a administraţiei de la Bucureşti şi nu are nimic în comun cu mult invocata Convenţie europeană cu privire la cetăţenie, chestiune în care orice parte semnatară este pe deplin suverană. Ar mai fi poate de precizat că mecanismul cetăţeniei române interbelice poate fi o resursă esenţială pentru integrarea europeană a Republicii Moldova.

Vlad Cubreacov este deputat PPCD în Parlamentul Republicii Moldova

http://cubreacov.wordpress.com/2008/12/22/ce-uita-fratii-nostri-romani-in-basarabia-si-bucovina-de-nord-sau-reteta-baltica-versus-reteta-romaneasca/

Ce bine că s-au terminat sărbătorile de iarnă!

ianuarie 11th, 2009

Ma numar printre putinii romani care locuiesc in Romania si care s-au bucurat de incheierea sarbatorilor de iarna. Recunosc ca am asteptat cu nerabdare venirea lor. Spiritul Craciunului, apoi al Anului Nou, sarbatori care dintotdeauna aveau o semnificatie aparte.
Priveam in jurul meu cum toti se pregateau, anticipand in suflet magia si linistea pe care ar trebui sa o confere aceasta perioada.

Cu cat timpul trecea, cu atat pregatirile erau mai mari, totul devenind o goana disperata dupa cadouri, dar mai ales dupa produsele alimentare si bunurile casnice. Regaseam in concetatenii mei, acea disperare in a cumpara tot ceea ce le aparea in fata ochilor. Nu se mai tinea cont de pretul produsului, de trebuinta sau folosinta sa, ci doar de bucuria de a cheltui banii la sfarsit de an.

Un an ce se incheiase prin multe, atat de multe promisiuni electorale, de la majorarea salariilor profesorilor, a punctului de pensie, la indemnizatiile acordate pentru ingrijirea copiilor, la plata grupelor de munca, la deduceri fiscale, sporuri si bonuri de masa.

In asteptarea pomenilor electorale, romanii au uitat in acea perioada de criza financiara. In lipsa unei viziuni asupra a ceea ce va aduce anul 2009, in optimismul lor debordant, acestia au profitat de tot ceea ce putea aduce clipa.

Posturile de televiziune au fost invadate cu stiri despre romanii plecati in numar mare in statiunile montane, din tara sau alte destinatii exotice. Favorizati insa, au fost cei plecati pe Valea Prahovei, atat de mediatizata in perioada sarbatorilor de iarna.

Zi de zi, la orice buletin de stiri, puteai vedea asaltul acestora, in acea zona. Brusc, toata atentia noastra era indreptata, gratie televizorului, la tot ceea ce se petrecea in locul care devenise centrul echilibrului, al stabilitatii.

Tot aici, in asteptarea lui Mos Craciun aparuse Presedintele nostru, insotit de familia sa, cat si de distinsa doamna ministru, cea din urma preocupata de promovarea turismului ecumeinic.

Am simtit pentru prima data in acest Craciun, ca Mosul este cu totul altul pentru mine…..

Perioada Craciunului a inregistrat un numar record de masini pe drumul de mers spre Brasov. Nu mare mi-a fost mirarea cand am vazut ca in Poiana Brasov a fost blocat accesul autovechiculelor.

Am crezut ca acest incident a fost singurul, insa doar dupa cateva zile, alte zece mii au plecat catre acea zona, in dorinta de a isi petrece cateva ore la ski. Unde altundeva, decat tot in acea zona?

Ma intrebam daca din tot anul, romanii gasesc numai acel week-end, pentru a respira aerul curat de munte?

Unirea Principatelor române – Realitate istorică şi percepţie colectivă (I)

ianuarie 11th, 2009
Mihai Viteazul a fost primul unificator al principatelor româneMihai Viteazul a fost primul unificator al principatelor române

Tentativele de integrare a entităţilor statale structurate pe teritoriul României pe durata evului mediu şi succesele temporare sau mai durabile ale acestora continuă să furnizeze subiecte de dezbatere pentru istoricii de la noi, dar mai presus de atât, activează sensibilităţi deosebite la nivelul discursului identitar sau al celui politic. Unirea Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, sub autoritatea lui Mihai Viteazul (1593-1601), unirea Moldovei cu Ţara Românească şi preliminarea României moderne, ca şi Marea Unire din 1918, alcătuiesc la nivelul mentalului colectiv românesc o serie a momentelor de graţie, jalonând afirmarea naţiunii române în plenitudinea forţei sale.

Pentru români, conceptul de unire are o pondere similară revoluţiei pentru spiritualitatea franceză sau dreptul pentru cea anglo-saxonă, iar forţa de sugestie a momentelor de istorie pe care le încadrează îndeplineşte în cadrul propagandei inerente construcţiei statului şi naţiunii moderne rolul pe care simbolistica frontierei l-a jucat la finele secolului al XIX-lea în afirmarea patriotismului în rândul maselor largi.

Acest pluralism semantic a avut consecinţe multiple şi unele nu tocmai favorabile abordărilor ştiinţifice, necesare înţelegerii corecte a oricărui fapt istoric. Preluând grila prin care Francois Furet analiza revoluţia franceză, putem constata că de cele mai multe ori unirea este înlocuită în conştiinţa colectivă cu discursul despre unire, realitatea rezultând din documente cu paradigme elaborate ulterior, menite să răspundă exigenţelor mândriei naţionale.

Trecerea timpului nu pare să fi diminuat diminsiunea militantă în care sunt lecturate aceste evenimente, iar interpretările aproape oficiale ne împiedică să acceptăm reticenţele obiective ale unor indivizi sau comunităţi etnice de a celebra triumfurile noastre, care coincid cu înfrângerile lor. Evident, atitudinile românilor nu reprezintă o excepţie în rândul naţiunilor europene, diferenţa de accent putând fi căutată în însăşi evoluţia relaţiilor interetnice din Europa Centrală şi în transformările pe care profilul spiritual al locuitorilor le-a cunoscut în ultimele decenii.

La nivelul scrisului istoric românesc, unirea înfăptuită de Mihai Viteazul a fost valorificată iniţial în dubla sa dimensiune, ştiinţifică şi patriotică, de adepţii istoriografiei romantice. Perfect compatibili cu paradigmele apusene cunoscute şi asumate nemijlocit, autorii români, ei înşişi profund implicaţi în făurirea celei de a doua uniri, cea din 1859, au căutat în faptele evului mediu justificări şi echivalenţele pentru agenda curentă a societăţii româneşti, aflată în plin proces de modernizare şi emancipare naţională.

Entuziasmul acestei prime generaţii a fost urmat firesc de abordările nuanţate ale istoricilor pozitivişti, care au acordat primatul incontestabil surselor documentare, aproape în exclusivitate străine, amendând implicit concluziile anterioare. Caracterul mai aplicat al demersului ştiinţific şi opţiunile oficiale în materie de educaţie au făcut ca majoritatea controverselor privitoare la cele două uniri să implice categoriile restrânse ale publicului cunoscător de istorie, fenomen valabil şi pentru perioada interbelică, din care datează o serie de monografii bine documentate dedicate lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza.

Deformări național-comuniste

Regimul comunist a abordat chestiunea în funcţie de oscilaţiile sale ideologice, de la periferizarea subiectului în etapa roleriană, la exacerbarea semnificaţiilor naţionaliste în anii ’80. Din această din urmă perspectivă, unirea este realizarea colectivă a poporului român, expresia voinţei sale de veacuri de a trăi într-un singur stat, iar principalii săi inamici sunt marile puteri vecine şi boierimea exploatatoare.

Este adevărat că elemente precum politica socială a lui Mihai Viteazul, legarea ţăranilor de glie sau apartenenţa politică a protagoniştilor momentului 1859 au ridicat constant probleme celor care continuau să interpreteze evoluţia umanităţii exclusiv prin succesiunea modurilor de producţie. Presiunile oficiale nu au exilat cu totul spiritul critic, specialiştii continuând eforturile documentare ale predecesorilor şi, atunci când împrejurările au îngăduit-o, au reevaluat o serie de aspecte ale acestei vaste problematici.

Reacţia oarecum firească la instrumentalizării unor fapte ale trecutului în cadrul propagandei statului-partid a generat în ultimii ani tentaţia de a le ignora sau, sub auspiciile demitizării, de a repudia tale quale a interpretărilor istoriografiei tradiţionale.

Chiar dacă fenomenul poate găsi justificări în paradigmele occidentale contemporane, interesate mai curând de fenomenele cu impact în durată lungă, ignorarea unor evenimente majore ale istoriei naţionale este similară cu abandonarea lor în favoarea analizelor lipsite de rigoare ştiinţifică, dar şi o abdicare de la însăşi misiunea asumată a istoricului, căutarea adevărului în legătură cu trecutul indivizilor şi colectivităţilor.

Fapta lui Mihai Viteazul şi mica unire au fost proiecte politice româneşti, în sensul că au fost iniţiate de leadershipul românesc, au implicat o anume participare colectivă şi au avut urmări în ceea ce priveşte evoluţia naţiunii române şi a percepţiei asupra acesteia din perspectiva opiniei străine contemporane. Ambele s-au realizat în contexte internaţionale complexe, prima într-o fază preliminară a problemei orientale, cea de-a doua într-o fază a acutizării acesteia. Ambele au implicat în primul rând elita societăţii româneşti, iar succesele sau eşecurile au depins de capacitatea de a antama dialogul cu marile puteri europene.

Echivalenţele se sfârşesc aici, iar o relaţie de determinare între cele două momente ţine mai curând de entuziasmul naţional al generaţiei paşoptiste şi de, pentru care succesul din 1599-1600 legitima aspiraţiile naţiunii române. În legătură cu semnificaţiile naţionale pe care le-a avut unirea temporară a celor trei ţări române în 1600, spiritul epocii ne obligă să constatăm că în secolul al XVI-lea avem de-a face cu manifestări de conştiinţă etnică ale naţiunilor medievale şi nu cu afirmări ale politice ale principiului de naţionalitate, aşa cum le cunoaştem în secolul al XIX-lea. Astfel, existenţa a două state româneşti la sud şi est de Carpaţi şi seria conflictelor dintre ele nu înseamnă în nici un caz absenţa manifestărilor identitare în cazul românilor. Este suficient să amintim spre comparaţie rivalitatea dintre nordul şi sudul Franţei şi lichidarea autonomiei acestuia din urmă manu militari sau disputele franco-burgunde, în condiţiile în care tot mai puţini istorici neagă existenţa naţiunii medievale franceze.

Teme precum originea latină a românilor şi unitatea lor lingvistică sunt prezente în scrieri ale unor prelaţi şi umanişti occidentali. Lipsa unor surse scrise locale pe subiecte similare nu semnifică faptul că românii erau singurii care să-şi ignore originea şi limba, căci aşa cum preciza Şerban Papacostea, autorii străini fac referiri la mărturii şi contacte cu localnicii.

Florian Dumitru Soporan este doctor ]n istorie medievală.

Patriotismul civic, fenomenul Obama şi morala pentru România

ianuarie 11th, 2009
Andrei Roth este un adversar al naționalismelor de orice felAndrei Roth este un adversar al naționalismelor de orice fel

interviu realizat de Andrea Ghiţă cu dr. Andrei Roth, profesor la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj.

Profesorul universitar Andrei Roth este unul dintre reprezentanţii de marcă ai şcolii clujene de sociologie. De-a lungul deceniilor de activitate a abordat o tematică foarte vastă cuprinzând sociologia culturală, sociologia ştiinţei, democraţia şi naţionalismul, societatea în tranziţie, situaţia minorităţilor şi a publicat un număr mare de cărţi în limbile română, maghiară şi germană. Profesorul universitar Andrei Roth se află în elementul său în camera de lucru cu pereţii tapetaţi de cărţi şi biroul încărcat de manuscrise. Conectat la evenimentele majore ale politicii interne şi externe, prestigiosul sociolog decantează şi semnificaţia lor pentru societatea românească. Discuţia purtată într-o după amiază tihnită, învăluită în aburii unei cafele delicioase, s-a dovedit o lecţie captivantă despre naţionalism şi democraţie.

A.G. Care este sorgintea patriotismului civic şi ce înseamnă el ?

Andrei Roth Putem începe cu doi sociologi germani foarte importanţi Jürgen Habermas şi Ralf Dahrendorf. Habermas este ultimul mare exponent al aşa numitei Şcoli de la Frankfurt, o şcoală de stânga cu puternice accente marxiste. Dahrendorf este un sociolog mai curând de dreapta, unanim apreciat. Dar iată că un şef de şcoală de dreapta şi un şef de şcoală de stânga au fost de acord asupra chestiunii unui nou fel de patriotism, important pentru Germania şi implantat după experienţa amară a hitlerismului. Este vorba de patriotismul civic, un patriotism care exclude componenta etnică. Deci eu sunt patriot al ţării mele nu pentru că m-am născut român, maghiar, evreu sau german, ci fiindcă sunt cetăţean al acestei ţări. Este un patriotism constituţional în sensul că patria îmi asigură egalitatea în drepturi, la modul serios, cu ceilalţi cetăţeni, indiferent de originea mea etnică.

Obama a fost ales preşedintele Statelor Unite în spiritul patriotismului civic, la fel cum fusese ales şi Sarkozy preşedinte al Franţei. După cum se ştie Sarkozy are tatăl maghiar şi nu a negat niciodată rădăcinile sale maghiare, însă Sarkozy nu ştie o boabă ungureşte. Mama lui Sarkozy era pe jumătate evreică, deci el este pe un sfert evreu. Dar să ne înţelegem Sarkozy nu este nici pe jumătate şi nici pe sfert, nici maghiar, nici evreu, fiind în întregime francez. S-a născut în Franţa, limba lui maternă este franceza, şi-a făcut toate studiile în limba franceză, este un om politic francez, un om de cultură francez şi nici dracu’ nu se îndoieşte de asta.

Obama este fiul unui kenyian. Obama nu îi reprezintă prin naştere pe negrii americani, nefiind descendentul sclavilor, al afro-americanilor de astăzi. El este patriot american în sensul patriotismului civic, nu etnic. S-a născut în America, limba lui maternă este engleza americană, a făcut studii serioase la Harvard, a scris cărţi de politologie recunoscute, înainte de a fi ales. El este american de primă generaţie, fiind ales pe dreptul lui personal, nu al strămoşilor WASP şi nici al strămoşilor negri.

A.G. Care este morala alegerii sale, pentru România ?

Andrei Roth: Morala pentru Români este următoarea: nu se va rezolva problema până nu se abandonează paradigma naţionalistă, până ne interesăm de strămoşii omului. Şi strămoşii mei s-au născut aici. Din câte ştiu, străbunicul meu s-a născut în Ardeal şi, probabil, şi stră-străbunicul meu. Dar asta nu-mi conferă nici un fel de merite şi nici drepturi. Faptele strămoşilor mei nu mă îndreptăţesc, pe mine, la nimic. Eu răspund pentru ceea ce am făcut eu şi nu ce a făcut tata, dar nici nu am alte merite decât ceea ce am realizat eu. Ceea ce am făcut eu în universitatea clujeană s-a concretizat într-un raft de cărţi şi foarte multe publicaţii în străinătate, cum puţini profesori clujeni au, îndrăznesc să mă laud cu asta. Eu, profesorul Andrei Roth de la universitatea clujeană, sunt cetăţean român şi trebuie să am aceleaşi drepturi cu ceilalţi cetăţeni, indiferent de ce au făcut strămoşii mei, de când s-au stabilit în ţară. De ce ar avea mai multe drepturi cel care are mai mulţi strămoşi îngropaţi în acest pământ ? Este o aberaţie !

A.G. De ce este nevoie să se abandoneze paradigma naţionalistă ?

Andrei Roth: Închipuie-ţi că ar candida la preşedinţia statului român unul care nu e român prin naştere, nu are nume românesc. E posibil să fie ales ? Nu e posibil. În România e imposibil.

Am să dau câteva exemple puţin cunoscute. În anii 1920, timp de două legislaturi primul ministru al Franţei era un domn care se chema Léon Blum. El a fost şi preşedintele Partidului Socialist Francez.

Francezii l-au osândit pe Dreyfuss, dar francezii l-au făcut premier timp de două legislaturi, pe Léon Blum. Se spune despre austrieci că sunt foarte şovini, xenofobi. Cum să fie un străin prim ministru ? Şi totuşi, în anii 1970 – 1980, timp de două legislaturi, cancelarul Austriei a fost Bruno Kreisky. Toată familia lui Bruno Kreisky era în Israel şi chiar dacă adversarii îl acuzau că lucrează pentru Israel, el a fost ales şi reales de majoritatea votanţilor, pentru că era un politician carismatic şi iubit de popor. Şi era evreu.

A.G. Dar după 20 de ani aveau să-l aleagă pe Jorg Haider…

Andrei Roth: Peste 20 de ani l-au ales pe Haider şi peste alţi doi ani l-au dat afară pe Haider. Haider a fost sabotat de Uniunea Europeană. Domnii de la Uniunea Europeană nu dădeau mâna cu Haider, nu era de ţinută să facă aşa ceva. Un om serios nu dădea mâna cu Haider. L-au sabotat şi a fost dat afară.

A.G. Domnule profesor, cum se explică sociologic aceste zvâcniri de naţionalism ?

Andrei Roth: Tocmai prin ceea ce spuneam. Naţionalismul îţi conferă nişte drepturi care nu ţi se cuvin pe baza meritelor tale. În Ungaria dacă eşti ungur, eşti superior minoritarilor. În România dacă eşti român, eşti superior minoritarilor. Ultimul şmecher bucureştean, dacă e român, este superior unui ţigan cumsecade.

A.G. Nu este vorba, totuşi, şi de un substrat economic ?

Andrei Roth: Sigur, intervine şi substratul economic, dar nu în sensul simplist că totul se traduce prin bani. Totul se traduce în această conştiinţă de superioritate. „Ţiganul dracului e ţigan şi este oricum sub mine, pentru că eu m-am născut român sau ungur sau evreu. Asta este explicaţia sociologică. Trebuie să ieşim din paradigma naţionalistă, pentru că altfel nu suntem democraţi. Opusul naţionalismului este democraţia şi trebuie să terminăm cu toate naţionalismele. Şi pentru că eu sunt născut evreu, adaug: să terminăm şi cu naţionalismul evreiesc. Pentru mine naţionalismul evreiesc este tot atât de repugnant ca celelalte naţionalisme. E foarte uşor să condamni naţionalismul celorlalţi, pe al tău trebuie să-l condamni ! Şi nu în numele unui internaţionalism iluzoriu, ci în numele democraţiei, al drepturilor omului şi ale cetăţeanului, drepturi care se referă strict la persoană şi nu la colectivitate.

A.G. Să revenim la fenomenul Obama şi morala pentru România.

Andrei Roth: Fenomentul Obama este o dovadă a faptului că în secolul al XXI-lea, în cea mai mare şi importantă ţară a lumii, s-a trecut la un alt model, la o altă paradigmă de gândire. Morala pentru România este că dacă vrem să ne modernizăm trebuie să ne schimbăm modul de gândire. Să părăsim linia tradiţionalistă de gândire în termeni etnici şi să trecem la gândirea în termeni civici.

Mi-am luat rămas bun de la profesorul Andrei Roth, seniorul sociologiei româneşti. Am părăsit biroul său căptuşit cu cărţi , primind promisiunea că ne vom reîntâlni la primăvară, pentru a începe turnarea filmului portret cu o plimbare în superba grădină botanică, aflată la doi paşi de casa profesorului. Şi ce loc poate fi mai prielnic pentru a asculta ideile unui filosof ?

Israel contra palestinienilor – un conflict cronic ce s-a reacutizat

ianuarie 11th, 2009

Evenimentele care se desfasoara si se precipita – respectiv razboiul dintre Statul Israel si guvernul Hamas din regiunea Gaza – ne-au facut sa ne punem cateva intrebari. Prima, bineinteles, referitoare la cauza razboiului. A doua, referitoare la situatia acestui conflict in viitor. Este oare o solutie a lui si daca da, in ce mod? Sau, nu este nici o solutie (deocamdata) si trebuie sa ne obisnuim cu situatia existenta, acceptand numai solutii temporare, care nu pot aduce multe rezultate bune? Care este istoria conflictului arabo-israelian, cum a evoluat el in ultimii ani si ce a determinat agravarea lui in ultimele saptamani?

Pentru a raspunde la aceste intrebari mentionam ca este vorba despre un conflict cronic, in care aspectul politic este reunit cu cel religios, nationalismul modern este reunit cu traditia. Inceput inca din anii ’80 ai secolului al XIX-lea, acest conflict nu s-a atenuat odata cu evolutia economica si culturala. Dimpotriva. Daca au aparut grupuri, curente si partide dornice de pace in ambele tabere, nu pot fi negate nici grupurile extremiste. Dar si problema pacii ramane deschisa: este vorba de interese diferite, considerate vitale de fiecare dintre parti. Nu putem oferi o istorie detaliata a conflictului arabo-israelian in cateva randuri.

Exista numeroase carti asupra lui, scrise din puncte de vedere diferite. Putem mentiona numai faptul ca hotararea Adunarii Generale a ONU de impartire a Palestinei intr-un stat evreu, un stat arab si o zona internationala (Ierusalimul si imprejurimile sale, respectiv Locurile Sfinte), votata la 29 noiembrie 1947, a fost acceptata de liderii populatiei evreiesti a Palestinei, dar respinsa de liderii populatiei arabe a acestui teritoriu sub mandat britanic la acea dată.

Proclamarea independentei Statului Israel a fost urmata de razboiul din anul 1948 („razboiul de independenta al Israelului”), de razboiul din 1956 („actiunea Sinai”), de razboiul din anul 1967 („razboiul de 6 zile”), de razboiul din 1973 („razboiul din octombrie” sau „razboiul de Iom Kipur”), de primul razboi din Liban (1982), de prima Intifada, a doua Intifada, cele doua razboaie din Golful Persic (cu implicatiile lor in Israel), a doua Intifada, al doilea razboi din Liban, acum „actiunea Plumb Topit”, respectiv razboiul din sudul Israelului si din Fasia Gaza. Razboaie numeroase, intr-o zona conflictuala, aducand suferinte ambelor parti, uneori insotite de sperante, alteori insotite numai de durere.

Primele razboaie au fost intre Israel si intreaga lume araba, sau cel putin intre Israel si statele arabe vecine. Intre timp, unele tari arabe – si, in general, unele tari musulmane – au decis sa accepte existenta Statului Israel, iar Israelul a stabilit relatii diplomatice cu unele dintre ele. Au ramas deschise problema refugiatilor din 1948, precum si problema Locurilor Sfinte. Precum si – din partea unei parti a lumii islamice – ideea acceptarii unui stat non-islamic in mijlocul lumii islamice, considerata de islamul fanatic drept teritoriu musulman si nimic altceva. Precum si conflicte asupra integritatii Israelului, a stapanirii de catre el a intregului teritoriu al Tarii Sfinte.

Cele mai recente razboaie au avut loc intre arabii palestinieni si Israel. In cele din urma, a fost acceptat principiul a doua state, fiecare pentru cate un popor. Israelul s-a retras din orasele arabe palestiniene ocupate in 1967 ca urmare a acordurilor de la Oslo, cand s-a acordat autonomie Autoritatii Palestiniene, care a format un guvern legal si a preluat conducerea populatiei arabe palestiniene din Cisiordania si Fasia Gaza. Ulterior, in anul 2005, Israelul s-a retras complet din Fasia Gaza, in mod unilateral.

Dar au urmat prefaceri in lumea araba palestiniana. In alegerile care au avut loc nu a castigat guvernul Autoritatii Palestiniene, format de organizatia Fatah, condus de Mahmud Abbas (Abu Mazen), care ducea tratative cu guvernul Israelului, ci opozitia musulmana religioasa (Hamas). Acest partid a castigat alegerile in mod cinstit. Dar Mahmud Abbas nu a vrut sa asocieze organizatia Hamas la conducere. Motivul? Este o organizatie terorista. Lucru adevarat. Insa Hamas a reusit sa ia puterea cu forta armelor in Fasia Gaza, in care nu se mai afla armata israeliana. Organizatie musulmana extremista, Hamas afirma ca teritoriul ocupat de ea, ca si teritoriul intregii Palestine (atat cel al Autoritatii Palestiniene, cat si al Israelului) apartine lumii musulmane, islamului. Recent, guvernul Hamasului a incercat introducerea legislatiei religioase din Coran in Fasia Gaza. De exemplu, daca cineva fura, sa i se taie o mana; daca o femeie profaneaza onoarea familiei avand relatii sexuale fara a fi casatorita, sa fie omorata. Dar nu a apucat sa puna in aplicare aceasta hotarare, atat datorita opozitiei lui Mahmud Abbas, cat si datorita precipitarii evenimentelor.

Tirul de rachete din Gaza in Israel a inceput inca acum opt ani. Cu mici intreruperi. Uneori, Israelul intervenea in Gaza, dupa care se retragea, iar tirul de rachete reincepea dupa scurt timp. Cel mai afectat a fost orasul Sderot, aflat la granita cu Fasia Gaza. Dar nu numai acest oras. Au fost afectate si alte orasele, precum si sate, inclusiv sate cooperatiste (kibutzim), ai caror locuitori erau de orientare pacifista, pentru tratative cu palestinienii, pentru intemeierea unui stat palestinian, chiar si pentru tratative cu organizatia Hamas. Dar aceasta organizatie nu era dispusa sa accepte. Din punctul ei de vedere, islamic-religios si maximalist, Palestina este unica, indivizibila si musulmana in totalitate. Israelul nu este acceptat ca existent, ci numit „dusmanul sionist”. Pentru „eliberarea” Palestinei, este permis orice mijloc: bombardarea oraselor, uciderea civililor, atacuri teroriste sinucigase.

In mod paradoxal, organizatia Hamas a reusit sa obtina voturi din partea multor cetateni arabi palestinieni laici, unii chiar crestini sau complet nepracticanti, chiar si intelectuali. Imi amintesc o conversatie pe care am avut-o cu o studenta palestiniana complet laica, de origine partial britanica crestina, dintr-o familie complet nepracticanta religios. Printre altele, ea studia si limba ebraica la Montpellier, in Franta, si manifesta admiratie pentru Israel. Ea spunea ca Hamasul nu va aplica legislatia musulmana niciodata, va fi suficient de puternic pentru a face pace cu Israelul si va lupta impotriva coruptiei, specificand ca Mahmud Abbas este corupt, iar coruptia este cauza tuturor relelor atat in Autoritatea Palestiniana, cat si in Israel. In privinta coruptiei, nu am contrazis-o, ci am aprobat-o, dar mi-am pus intrebarea: pe ce cale se poate lupta impotriva coruptiei, cu adevarat un pericol social? M-am gandit si eu ca o pace adevarata va fi intre oameni politici cinstiti, adevarati reprezentanti ai ambelor popoare – si nu intre politicieni venali si corupti. Dar cum, unde, cand?

In cele din urma, s-a ajuns la un acord de incetare temporara a focului, in vara anului 2008. Ea a durat o perioada relativ scurta, sase luni. Imediat dupa incheierea ei, tirul de rachete din Gaza impotriva Israelului a reinceput, lovind localitatile din regiunea de granita. Motivul declarat: Israelul nu permite trecerea in Gaza si din Gaza, sub controlul reprezentantilor Hamasului. Lucru pe care nu il permite nici Egiptul. Justificarea: aspecte umanitare. Pe buna dreptate. Dar guvernul Hamasului (care, practic, s-a separat de guvernul lui Mahmud Abbas, de la Ramallah) a folosit aceste puncte de trecere pentru introducere de armament, ca si pentru introducerea de teroristi sinucigasi in Israel.

Dupa sfarsitul perioadei de „linistire relativa”, tirul de rachete a fost reluat de guvernul Hamas din Gaza, afirmandu-se de acesta motivul: neacceptarea trecerii libere prin punctele de granita. Viata locuitorilor din localitatile din sudul Israelului a redevenit un calvar: bombe, alarma, intreprinderi si magazine care se inchid, raniti (sau afectati psihologic), printre care si copii, refugiati in alte regiuni ale tarii. Nesiguranta locuitorilor din sud a provocat nemultumiri in societatea israeliana, inclusiv neincredere in guvern. Totusi, Israelul a continuat sa furnizeze electricitate si benzina in Fasia Gaza si sa permita trecerea unor camioane cu ajutor umanitar. Deci, nu este vorba de viata zilnica a populatiei.

Organizatia Hamas este considerata terorista de catre guvernul american, de guvernele europene, de guvernul rus. Din acest motiv, ea este respinsa. Desi Hamas a castigat alegerile in mod cinstit (initial), el s-a instalat la putere in Gaza cu forta armelor. Adversari politici au fost arestati sau chiar ucisi. Desigur, se pune problema ce inseamna terorism. Se poate afirma: atitudinea unui grup mic fata de restul societatii pentru a demonstra existenta lui proprie, pentru a fi luat in considerare. Dar este acest lucru valabil pentru Hamas? O alta intrebare care se pune este: Hamas detine puterea numai prin teroare, sau este acceptat de majoritatea populatiei din Gaza, un milion si jumatate de persoane, sau chiar sustinut si iubit de majoritatea acestei populatii? Sunt oare liberi locuitorii Gazei sa se manifeste liber, sau se tem de represiunea guvernului Hamasului?
Dupa ce situatia a devenit insuportabila, guvernul Israelului a decis sa riposteze. La 27 decembrie 2008 au inceput bombardamentele aeriene asupra Gazei. Din nenorocire, alaturi de militantii Hamas, au murit si civili. Dupa afirmatii confirmate, guvernul Hamas foloseste acesti civili ca o asa-zisa „aparare formala”, ca oameni de sacrificiu, pentru a demonstra atacurile israeliene impotriva civililor. Guvernul Hamas (nerecunoscut oficial de nimeni) nu a vrut sa inceteze tirul de rachete, ci dimpotriva. Orase mari din sudul Israelului, precun Beer Sheva, Ashkelon, Ashdod, au devenit victime. Tot victima a devenit oraselul Netivot, centru religios in care preocuparile militare erau departe de campul de interese al locuitorilor. Suferintele au crescut de ambele parti. Este adevarat ca numarul mortilor este mai mare de partea palestiniana, dar atacul israelian a venit ca o replica la atacul palestinian. Propunerea de incetare temporara a focului a fost respinsa de ambele parti.

La 3 ianuarie 2009, armata israeliana a intrat pe teritoriul Gazei. Este o faza noua a razboiului. Situatia nu s-a imbunatatit. Actiunile diplomatice pentru obtinerea incetarii focului continua. Dar este vorba de mai multe elemente. Principalul este inlaturarea terorismului. Aceasta inseamna controlul asupra Hamasului de catre alte state arabe; garantarea linistii Israelului de catre state arabe, state europene, SUA si ONU; conditionarea ajutorului umanitar pentru Gaza de incetarea oricarei actiuni teroriste. Acestea sunt conditii ale Israelului. Conditia Hamasului este de a fi controlor al punctelor de trecere, ceea ce i-ar crea impresia victoriei in randul palestinienilor. Sa ne amintim ca Hamas a sapat numeroase tunele pentru introducerea de armament in Gaza (ajutorul umanitar intra oficial, prin punctele de trecere), tunele care au fost descoperite si – partial – distruse de Israel in razboi. De data aceasta, exista riscul ca ulterior, fara un control international, Hamas sa se intareasca militar si sa reia tirul de rachete asupra Israelului dupa cateva luni sau – in cel mai bun caz – dupa cativa ani. O alta problema este a guvernelor care cer incetarea focului. Vor ele recunoasterea guvernului Hamas, sau intarirea guvernului lui Mahmud Abbas pe calea slabirii guvernului Hamas si inlaturarea acestei organizatii de la putere?

Greu de raspuns la aceste intrebari, greu de perceput toate aspectele acestui razboi tragic. Ambele parti sufera. Dar pentru ca razboiul sa inceteze, pentru ca incetarea focului sa duca la tratative si la garantarea linistii in regiune, trebuie luate in considersatie interesele tuturor. Pacea nu inseamna o simpla incetare a focului pentru o perioada scurta, ci pentru totdeauna. Altfel, inseamna o prefata pentru un nou razboi. Dar chiar daca o pace reala nu poate fi realizata, cel putin suferinta sa fie cat mai mica. De ambele parti.

Istoricul Lucian-Zeev Herșcovici este bibliotecar la Universitatea Ebraică din Ierusalim.

Cupluri expuse cu stil de Sidonia Axente

ianuarie 11th, 2009
Sidonia AxenteSidonia Axente

De la Lumiere incoace, fotografia a ramas pentru multi o pasiune, dar si o profesie facuta din pasiune. Asa s-a intamplat si cu Sidonia Axente, care imortalizeaza clipele cele mai frumoase si mai fericite din viata unui cuplu – logodna si nunta. Mai nou, cei doi, dupa ce devin parinti, se simt inspirati sa o cheme si la botez, asa ca portofoliul ei a continuat sa se diversifice. A invatat meserie chiar de la tatal ei si ne-a marturisit ca a debutat ca fotograf profesionist la doar 13 ani, desi pasiunea aceasta o avea inca de cand a intrat la scoala. Intre timp, a ajuns in Arizona, are doi copii si un sot care ii este si partener in aceasta afacere. Este un fotograf nativ si de 16 ani, de cand isi practica profesia, nu si-a pus niciodata problema sa se reorienteze spre altceva. Il admira pe Jerry Ghionis si ii plac cuplurile care arunca totul in joc, pentru o fotografie memorabila.

Sidonia Axente s-a nascut si a copilarit la Codlea, in judetul Brasov, unde de altfel, inca ii mai locuiesc si acum parintii. Nu a uitat acele vremuri si spune ca are multe amintiri frumoase, dar cea mai draga imagine pe care o pastreaza in suflet este cea a padurii. Copil unic, cu o mama ce a lucrat foarte multi ani la banca, in Codlea, devenind in cele din urma, presedinta acolo, si un tata fotograf, de la care a si mostenit pasiunea pentru fotografie, Sidonia are la randul ei, un fiu de șase ani, Ernest si o fiica, Larisa de opt ani. Aceasta ii si calca de altfel, pe urme, fiind artista clasei, pasionata de pictura. De obicei, Larisa termina repede tot ce are de facut in clasa, afirma Sidonia, pentru ca apoi sa poata desena linistita. Fiind în acelaşi timp soţie şi mamă, dar şi un bun fotograf profesionist, aceasta nu intentioneaza sa isi influentez copiii in alegerea carierei, oferindu-le libertatea de a-si decide singuri profesia, mai ales ca stie din proprie experienta ca atunci cand faci ce-ti place, nici nu simti ca muncesti. Sidonia este casatorita din 11 noiembrie 2000 cu Michael, care se ocupa exclusiv cu partea de productie video. Cei doi lucreaza deseori impreuna, sotul ramanand pana in prezent, cel mai mare critic al ei. De asemenea, Michael este si electrician-journeyman la Uniunea Electricienilor din Arizona.

Pe Sidonia, studiile, in cazul de fata, colegiul de contabilitate absolvit in Romania, nu au ajutat-o cu nimic, intrucat in aceasta afacere, succesul nu presupune doar sa ai talent ca fotograf, ci sa fi si un bun business man. Dupa parerea ei, daca nu esti un spirit intreprinzator, ai toate sansele sa realizezi doar fotografii frumoase si sa ramai cu portofelul gol. In tara, Sidonia Axente a urmat cursuri de operator video si editare la televiziunea locala din Brasov, cu un reprezentant de la TVR 1 si a lucrat o vreme ca si cameraman pentru programul de stiri, deprinzand astfel stilul fotojurnalistic. In meseria aceasta nu exista limite si tocmai de aceea, este indragostita de ceea ce face si o incanta provocarile de orice fel. La fiecare eveniment la care participa, Sidonia are ocazia sa experimenteze ceva nou, ea insasi fiind oricand deschisa catre nou, indiferent ca este vorba de experiente, locuri sau oameni. In privinta esecurilor, Axente declara ca desi nu se teme de ele, incearca totusi sa le previna, dar sa si invete din greselile…altora, caci, asa cum ii tot spune tatal ei, oamenii normali invata din propriile greseli, iar cei destepti din ale altora.

Daca ar fi sa decida ce anume ii place sa fotografieze cu precadere, ar fi indiscutabil, o nunta si tot ceeea ce implica evenimentul respectiv, incepand de la logodna si pana la trash the dress session. Nu este de mirare ca primeste nenumarate solicitari de a imortaliza in special nunti, acesta fiind si domeniul unde isi face cel mai mult advertising. In ultimul timp insa, Sidonia este din ce in ce mai des solicitata si la botezuri, mai ales de catre cei care atunci cand si-au pus pirostriile au considerat ca nu are importanta daca angajeaza sau nu un fotograf profesionist. Ei bine, se pare ca ulterior, acestia isi dau seama ca au gresit, devenind extrem de interesati de fotografie profesionista pentru botez. Iar ea stie sa profite de ocazie si asa se face ca de obicei, parintii ca si cuplu se aleg cu o sedinta foto, pentru a recompensa pierderea initiala.

De multe ori, Sidonia Axente mai face fotografii si in joaca, folosind aparatul point and shoot al Larisei, care spune ea, este de mirare ce poze bune poate sa scoata. La capitolul publicitate se descurca pe cont propriu si considera ca stie sa isi vanda marfa, insa deocamdata lucreaza prin refferals si se afla in faza in care analizeaza posibilitatile de a realiza un marketing mai serios, in viitor. Deocamdata, Michael si cu ea sunt prezenti pe cateva websituri in domeniu, cum ar fi Weddingwire.com, Eventective.com.

Amintindu-si de perioada de debut, Sidonia spune ca totul a inceput in Romania, pe cand avea doar 16 ani. Nu a uitat nici data cand a avut prima nunta, pe 5 septembrie 1992. In tara, si-a deschis propriul studio foto impreuna cu tatal ei, in 1996. Desi primii ani de business au fost foarte grei, a lucrat cu deosebita placere, pentru ca in 2003, sa preia integral conducerea studioului. Totul s-a incheiat insa in mai 2004, cand a aflat ca Michael a castigat loteria vizelor. Celor doi nu le-a trebuit prea mult ca sa se hotarasca, mai ales ca toata viata isi dorise sa plece din Romania.

Prima vizita in strainatate a facut-o la 12 ani, chiar inainte de revolutia din 1989, intr-o excursie spune ea, memorabila, oferita de parinti. Au plecat pentru o luna, cu masina familiei, o “Dacia”, si cu o rulota extensibila, prin mai multe tari din Europa – Germania Democrata, Cehoslovacia, Ungaria si Polonia, experienta socanta pentru Sidonia, care la intoarcerea in Romania, a suferit, vazand prin comparatie, cum se traia in tara ei natala. In tot acest timp, avusesera pregatite trei bilete de avion, pentru a pleca definitiv in Australia si a cere azil politic, insa nu a fost sa fie, iar in decembrie a venit revolutia. In 1990, Sidonia a trecut din nou granita, de data aceasta, in occident. A stat mai bine de o luna in Austria, impreuna cu un grup de copii germani si isi aminteste ca inainte de a intra in magazine li se administrau calmante, pentru a diminua efectul produs asupra lor de culoare, lumina si multimea de produse si fete zambitoare, cu care nu erau obisnuiti. In viziunea ei, magazinele comuniste pareau negre, gri, intunecate, iar oamenii posomorati, astfel ca la intoarcere, a simtit un mare gol in suflet, remarcand mizeria si tristetea de pe chipurile romanilor. De atunci, a tot visat sa plece din tara, iar perseverenta si-a spus cuvantul, pentru ca dupa cinci aplicatii necastigatoare la loterie, la a sasea, Michael a primit unda verde.

In prezent, cam 90% din ceea ce face Sidonia este fotografie de nunta si niciodata nu se simte mai in elementul ei, ca in asemenea ocazii. De altfel, ea considera ca trebuie sa cunosti oamenii cu care lucrezi, iar cuplurile in special, au nevoie sa se simta confortabil cu fotograful. I s-a intamplat destul de rar sa nu colaboreze bine cu mirii, mai ales ca fotografiile de logodna, deci de dinainte de nunta, reprezinta un prim pas in a face prezentarile si a lega o relatie cu acestia.
Axente s-a orientat spre fotografia de nunta oarecum dirijata de tatal ei si mai mult de nevoie, pentru ca in 1992, acest tip de fotografie aducea cel mai mare venit. Specializandu-se, cu timpul a inceput sa-i placa, iar pe vremea cand era eleva la liceu nu-si aduce aminte sa fi avut vreodata buzunarul gol. Tocmai din acest motiv a si decis atunci, in mod gresit evident, ca nu are rost sa urmeze o facultate.

Daca in Romania, din cauza ca era suprasolicitata, facea fotografie comerciala traditionala, fara sa se gandeasca la perfectionare, de cand s-a mutat in Statele Unite si a avut ocazia sa lucreze alaturi de fotografi profesionisti americani, stilul ei si tehnica s-au schimbat foarte mult. In fotografii evita stereotipurile, lucru ce ii reuseste si fiindca este nascuta sub semnul astrologic al pestilor, cunoscut ca zodie de artisti. De altfel, Sidonia simte ca si creativitatea ei nu are limite si de aceea, abia asteapta sa apara un nou eveniment, sa experimenteze ceva inedit, inca o idee. Poze de grup, aranjate ca la studio face mai rar, iar cuplurile ei favorite sunt cele care doresc sa iasa din plictisitorul traditional, in care lumea se aliniaza, rade frumos sau zice “cheese”, dar recunoaste ca uneori mai este nevoie si de asemenea cadre…

In atatia ani de profesie a trait foarte multe experiente amuzante, insa cea care i-a ramas pe veci in memorie este prima poza pe care a facut-o la o cununie civila, in Romania. Dupa ce timp de doi ani si-a insotit tatal ca si observator la asemenea evenimente, a se intelege ca ducea geanta, tinea blitul…etc., lucruri normale daca ne gandim ca nu avea decat doisprezece ani, la un moment dat, la o nunta, fara sa o fi avertizat, acesta a anuntat-o, scurt: “Fa poze, ca eu trebuie sa schimb filmul in celalalt aparat.” Si uite-asa, Sidonia s-a trezit pe neasteptate in fata a 60 de persoane, plus primarul si asistentul sau. In momentul cand si-a dat seama ce responsabilitate primise, spune ca a inghetat, nu a mai miscat si i s-a facut rau de emotie… Acum rade, cand isi aminteste, dar atunci numai de asa ceva nu-i ardea.

In privinta planurilor de viitor, Axente este foarte incantata ca are ocazia sa participe la un mare eveniment “DWF Convetion”, in perioada 11-14 ianuarie 2009, la Careefree Resort, in Arizona. Acolo va beneficia de“ One-on-one learning”, cu expertii din industria de profil, despre fashion photography, photojournalism, high end weddings, lightning, sales, marketing, business management etc. Este foarte nerabdatoare sa-i cunoasca pe Kevin Kubota (Australia), desemnat de “American Photo Magazin”, “One of the top 10 Wedding Photographers in the World” si pe Denis Reggie (SUA), numit “The best in business” chiar de celebra Oprah.
Pe termen lung, Sidonia isi doreste sa ia cetatenia americana, dupa care viseaza la ziua cand va putea sa locuiasca din nou intr-o zona cu verde, padure si munti, cum este Brasovul, indiferent ca va fi acest oras sau alta parte a Americii.

Ca orice profesionist, crede in ideea de arta fotografica, desi sustine ea, arta nu este niciodata terminata, ci doar abandonata. Pe Sidonia nu o sperie ideea de a lucra sub presiune si stres, ba chiar considera ca este excelent, pentru ca asta a facut de cand se stie. In America, a fost angajata si la o banca, insa jobul acesta va ramane pentru ea unul dintre cele mai plictisitoare si enervante: isi aminteste ca zilele semanau una cu alta, in sensul ca trebuia sa se aseze pe scaun in fata computerului si sa ia pauze la aceleasi ore.

Deocamdata, Sidonia Axente se ocupa doar de fotografie, insa pe viitor si-ar dori sa mai abordeze si un alt domeniu, nu stie sigur care va fi acesta, insa spune ca ii place psihologia. Daca ar fi sa le dea un sfat celor interesaţi să isi faca o carieră în fotografie, le-ar recomanda sa aiba intotdeauna un back up, pentru ca in aceasta munca, venitul anual este fluctuant si sa fie buni intreprinzatori. Sidonia crede despre sine ca este un fotograf nativ, insa adauga ca înainte de a fi început să isi practice profesia si-ar fi dorit sa stie cata dedicare implica si cati bani trebuie sa scoti de fapt, din buzunar ca sa tii pasul cu evolutia rapida a tehnicii, in special atunci cand dupa doar o jumatate de an, descoperi ca aparatul cu care lucrezi este de generatie veche.
Axente crede ca nu a ajuns inca sa ştie totul despre fotografie si cu cat se informeaza mai mult, cu atat isi da seama cat de complex este acest domeniu, insa ii place ceea ce face si de aceea, nici nu simte ca munceste.
Desigur ca nimic nu poate fi perfect si ca exista si in aceasta profesie, ca in oricare alta, si lucruri mai putin atragatoare, de tipul bridezilla sau chiar groomzilli ori fumul de tigara de la nuntile din Romania, pe care vroia nu vroia, trebuia sa-l inspire, in ciuda faptului ca a fost si va ramane un nefumator convins. Apoi, vin la rand “profesionistii” de ocazie, care ii recomanda sa nu isi aseze subiectii contra soarelui, pentru ca nu iese poza bine ori cei ce ii spun …”Hai, da-i drumul, ca stim noi ca n-are ce sa nu fie bine, lasa ca merge si asa”. Nimic nu pare mai frustrant decat sa constanti ca in timp ce tu vrei sa realizezi ceva deosebit, unul sau altul are o problema extrem de importanta, chiar in acele cinci minute esentiale pentru reusita cadrului.

Iata de ce, Sidonia si-ar dori ca oamenii sa nu se mai grabeasca atat de mult atunci cand trebuie sa pozeze, in special la nunta. Bineinteles ca exista si cupluri care au inteles perfect ca este nevoie de timp si de implicare personala pentru ca fotografiile sa fie bune, insa lucrurile nu stau astfel intotdeauna. Este cazul celor ce asteapta imposibilul de la Sidonia, adica ii cer ca ea sa faca singura pozele, care fara doar si poate trebuie sa mai fie si grozave, iar ei sa ramana pasivi, sa nu participe in nici un fel, doar sa stea ca la fotograf. Nimeni nu spune ca ziua nuntii nu este foarte solicitanta pentru miri, ca desi sunt emotionati si agitati trebuie sa se comporte si sa zambeasca natural si sa para deconectati si tocmai din acest motiv, ea le recomanda cu caldura sa puna deoparte cateva ore pentru sesiunea fotografica de dupa nunta, cand sunt complet destinsi.

Referindu-se la tehnicile fotografice folosite, Axente afirma ca totul depinde de situatie si ca nu exista o tehnica speciala universal valabila, totusi recunoaste importanta Photoshop-ului, cu ajutorul caruia o poza buna se schimba intr-una absolut superba. Ea lucreaza de obicei, cu aparate Nikon si lentile Nikkor si se inspira in special din reviste de fashion si filme si cat mai putin de la colegii de breasla, dar si de pe Internet, care ramane, pentru cei ce doresc sa studieze fotografia, principala resursa. De altfel, Sidonia spune ca atunci cand incepe sa fotografieze devine o altă persoană si ca in cazul ei, adrenalina si entuziasmul nu au scazut nici dupa 16 ani de profesie, fiind si acum la fel de critica fata de ea insasi. Albumele ei au fost puse pe un site, si sunt accesibile la adresa …

Phoenix, Arizona

Memoria şi uitarea comunismului

ianuarie 11th, 2009

„Anul 2009 va fi unul al luptei dintre memorie şi uitare.”

Oricât s-ar strădui revizioniştii normalizatori şi nostalgicii falsificatori să prezinte regimul comunist drept unul firesc, adevărul nu poate fi însă sugrumat. Reiau aici unele pasaje din interviul cu Vlad Mixich, care a fost publicat pe HotNews la sfârşitul lunii decembrie 2008. Titlul articolului este inspirat de contribuţiile lui Alain Besançon, ale lui Leszek Kolakowski şi ale Monicăi Lovinescu pe tema salvării memoriei. Din perspectiva asumării trecutului traumatic, eu aş compara România de astăzi cu alte state postcomuniste, inclusiv cu situaţia din Germania de după 1989. Acolo s-a înfiinţat, în anii ’90, o comisie a Bundestagului pentru analiza dictaturii PSUG, condusă de fostul disident, pastorul luteran Reiner Eppelmann. Raportul Final al acelei comisii, final doar în sensul că încheia o activitate a unui for ştiinţifico-moral, a propus o analiză riguroasă a instituţiilor şi a metodelor care au caracterizat regimul leninist din fosta RDG. Nu ştiu alt caz, cu excepţia României, unde să se fi întâmplat un asemenea lucru. Activitatea Comisiei Prezidenţiale pe care am condus-o, precum şi aceea a Comisiei Prezidenţiale Consultative (înfiinţată în aprilie 2007) care lucrează acum pentru punerea în practică a recomandărilor asumate de preşedintele Traian Băsescu, a fost inspirată şi de precedentul german.

În comparaţie cu perioada de dinainte de 2006, s-au realizat lucruri esenţiale, dar nu suficiente: o largă deschidere a arhivelor naţionale, inclusiv crearea fototecii perioadei comuniste; publicarea la Polirom a „Manualului de istorie a comunismului“ şi introducerea acestei teme ca obiect de studiu în licee (deocamdată opţional); o serie de acţiuni simbolice cu impact puternic (vizita preşedintelui Băsescu la Memorialul de la Sighet, funeraliile Monicăi Lovinescu, celebrarea lui Ticu Dumitrescu la împlinirea vârstei de 80 de ani, prezenţa preşedintelui Băsescu în noiembrie 2007 la aniversarea revoltei muncitoreşti anticomuniste de la Braşov). Ţin să menţionez faptul că în ultimul an, după venirea lui Dorin Dobrincu la conducerea arhivelor naţionale, a început mult aşteptatul proces de reformă. În plan cât se poate de concret, CNSAS a primit mai multe dosare de la SRI şi SIE în perioada de după 2006, decât în toată istoria sa anterioară. Cu un parlament care a rezistat obstinat decomunizării, care s-a opus introducerii unor legi care să-i penalizeze pe foştii securişti la nivelul scandaloaselor pensii primite, era greu să se facă mult mai mult. Preşedintele nu are drept de iniţiativă legislativă.

Este regretabil că nu s-au dat ordonanţe guvernamentale într-o serie de domenii unde cred că s-ar fi putut acţiona. În momentul de faţă ne aflăm într-o situaţie diferită. Vadim Tudor, Păunescu şi Iliescu nu mai sunt în parlament. În ultimii trei ani, Traian Băsescu a probat că a interiorizat decomunizarea, despărţirea de comunism, ca pe o dimensiune definitorie a acţiunii sale. Asumarea critică a trecutului (echivalentul a ceea ce germanii numesc Vergagenheitstbewaltigung) este un proces care nu mai poate fi oprit în România (lucru menţionat şi în programul PDL). Ceea ce s-a petrecut în decembrie 2006 a marcat acea ruptură de care era absolută nevoie: condamnarea dictaturii comuniste ca ilegitimă şi criminală. Aş mai aminti că foarte curând vor apărea, la Editura Humanitas, două masive volume de documente utilizate de Comisia Prezidenţială pentru pregătirea Raportului Final care a fost baza gestului de acum doi ani al preşedintelui Băsescu. În plus, există volumele din seria „Istorie contemporană“, pe care o coordonez împreună cu Cristian Vasile la Editura Humanitas, inclusiv recenta carte scrisă de noi doi şi intitulată „Perfectul acrobat. Leonte Răutu, măştile răului“.

Nu am ascuns niciodată că demersul pe care îl susţin este înainte de toate unul al exorcizării prin cunoaştere. Simplu şi direct spus, decomunizarea în România a început şi avem de-a face cu un proces ireversibil. Frustrant şi iritant pentru mulţi prin lentoarea sa, dar real şi menit să ne elibereze de fantomele trecutului. Mi se pare bizar că multe dintre criticile la adresa Raportului Final nu folosesc ca termen de referinţă ediţia apărută la Editura Humanitas în 2007. Nicio secundă nu am crezut că Raportul încheie cercetarea comunismului românesc. Dimpotrivă, am repetat-o până la saţietate (apare şi în nota Editurii Humanitas), acest volum deschide noi direcţii de investigaţie, propune o abordare sistematică pe baza căreia alte cercetări vor putea adânci temele investigate. Tocmai de aceea am salutat volumele „

Explorări în comunismul românesc“ apărute la Polirom şi alte contribuţii notabile. Importantă este competenţa şi onestitatea celor care critică Raportul. Poziţia noastră, asumată de toţi membrii şi experţii Comisiei Prezidenţiale, este că regimul comunist nu a fost unul normal, în sensul respectă rii drepturilor umane, a demnităţ ii şi a libertăţii individuale. Tot aşa cum anormal a fost şi fascismul. Ambele au distrus statul de drept (Rechtsstaat) şi au impus ceeea ce se numeşte Unrechtstaat. Ambele au fost dictaturi ideocratice, întemeiate aşadar pe supremaţia unui proiect ideologic care profetizează societatea perfectă şi sfârşitul politicului ca spaţiu deschis.

Utopia – miraculos colț de paradis în Israel

ianuarie 11th, 2009

La câţiva kilometri de şoseaua nr. 4, nu departe de Nathania, cotim pe şoseaua nr. 57, depăşim Kfar Yonah şi, la încrucişarea Nitzaney Oz, la stânga, ne îndreptăm spre kibutzul Bahan. Kibutzul e aproape lipit de autostrada nr.6, la doi paşi de zidul de apărare, recent construit, care ne aminteşte de realitatea tristă a Israelului de astăzi.

Acum trei ani, dintr-o initiativă privată, în parteneriat cu kibutzul, s-a început construirea unui colţ de rai, grădina botanică Utopia, formată din două parcuri, unul acoperit, tropical, Parcul Orhideelor, în care se păstrează pe toată durata anului condiţiile climaterice asemănătoare celor din pădurile tropicale ploioase, umiditate ridicată şi temperatura de 24 de grade, favorabile înfloririi orhideelor, şi un al doilea parc, deschis, numit Parcul Utopia, dispus pe câteva coline şi cu o diversitate vegetală tipică Israelului.

Intrăm în Parcul Orhideelor, trecând printr-o mică grotă şi ne aflăm într-o lume de vis. Dispus pe două etaje, legate între ele prin câteva cărări, acest parc e unul dintre puţinele din lume unde putem vedea împreună orhidee, plante canivore, papagali, păuni, piscine cu peşti, plante acvatice, cocotieri, bananieri, o bogată vegetaţie tropicală. Străjuită de o cascadă artificială, la intrare, şi de un mic amfiteatru, la polul opus, această mini-junglă se întinde pe o suprafaţă de 4000 de metri pătraţi şi adăposteşte peste 15000 de orhidee, de genuri şi specii diferite, unele foarte rare. Sunetul căderii apei, plantele exotice, contrastele de culori, ne transportă într-o atmosferă romantică, suntem pe malul unui mic lac, cu peşti de aur, care parcă asteaptă să ne spunem dorinţele cele mai tainice.

Urcăm la etaj şi avem o panoramă splendidă a întregului parc acoperit. La fiecare pas, un alt gen de orhidee, unele mici, abia întrezărite, sau pe punctul de a înflori, altele deschise, mari, privindu-ne nedumerite. Culorile lor ne ameţesc, de la galben la ciclamen, roze, albe, cu nervuri de alte nuanţe, sau imaculate, grupate în familie sau izolate, dorindu-şi singurătatea. Păşim pe faleza de la etajul superior, ciocnindu-ne la fiecare pas de o altă plantă exotică, de un alt mic bazin cu peşti aurii. Din loc în loc, o bancă ne îmbie să ne aşezăm, să gustăm clipa, să admirăm galbenul pătat de cerneala roşie al unei orhidee, sau albul perfect al alteia. Lângă fiecare grup de orhidee, un panou explicativ ne completează informaţiile din prospectul primit la intrare. Aflăm când şi unde a fost descoperită fiecare specie , istoria şi, denumirea ei, în ebraică şi latină. Între orhidee, cuşti cu papagali micuţi, trecem pe lângă ele şi observăm ghivece cu orhidee agăţate de cuşcă.

Coborâm spre etajul inferior, ne oprim să admirăm Heliconia, apoi alte cuşti cu papagali mai mari, cu pene viu colorate, în armonie cu simfonia de culori a florilor. Cocotierii şi palmierii, împreună cu Bromeliadele (Bromeliaceae) – de un roşu straniu, ne amintesc că vegetaţia tropicală ne oferă şi fructe gustoase. Trecem pe lângă o mică pajişte de begonii, şi remarcăm imediat o multitudine de orhidee suspendate, care se hrănesc din umiditatea mediului. Nu vrem să supărăm orhideele, doar este parcul lor, în primul rând, şi descoperim alte specii, portocalii, rozacee, albe, violete, care se cer fotografiate, ca la o paradă a culorilor şi formelor, îmbiindu-ne cu senzualitatea lor de mostre ale naturii. Ne îndreptăm spre micuţul amfiteatru şi ne aflăm pe teritoriul plantelor carnivore, aşteptând insectele naive. Alături, mici bazine acoperite de nuferi, albi, roz, gălbui, întinzându-şi leneşi frunzele late pe suprafaţa apei. În dreapta noastră, o porţiune îngrădită, adăposteşte păuni superbi şi fazani, parcă molipsiţi de culorile orhideelor, reginele incontestate ale Utopiei. Amfiteatrul slujeşte ca loc de întâlnire, pentru ateliere instructive şi mici spectacole pentru copii, Utopia constituind şi un sediu educativ, cu program organizat, conferinţe sau lecţii non-conformiste, în colaborare cu şcolile din întrega ţară, pentru copii de toate vârstele, de la gradiniţă până la liceu, pe subiecte prestabilite, care permit o apropiere de natură şi frumos, o pregătire timpurie pentru aprecierea esteticii şi studiul biologiei. Întreaga ambianţă îndeamnă la romantism, dar şi la reflexiune: Oare renaşte copilul din noi, sau trăim clipe miraculoase, de refugiu, în contrast cu evenimentele cotidiene din Israel, atât de îngrijorătoare? Alungăm acest gând şi cutreierăm încă o dată printre orhideele parcului tropical, care îşi iau rămas bun de la noi, parcă făcându-ne cu ochiul, să revenim şi cu alte ocazii.

Ieşim din Parcul Orhideelor şi ne trezim într-un imens parc deschis, Parcul Utopia, 40000 de metri pătraţi, în centrul căruia se află o fântână arteziană muzicală, un bazin cu apă înconjurat de coline cu plante specifice Israelului. Fiecare colină poartă un nume semnificativ – Colina Cactuşilor, cu sute de cactuşi diferiţi, Colina Maze, un mic labirint vegetal, Colina Eretz Israel – cu tot felul de flori, viu colorate, şi arbori tipici zonei, Colina Pagodei, după model chinezesc, apoi o mică peluză cu ierburi- mirodenii, un colţ al fluturilor şi câteva puncte special amenajate pentru copii – pădurea magică, cu cei 7 pitici, spaţii rezervate jocurilor, sau mângâierii caprelor. Lângă fântână, traversând un pod, ajungem în cel mai înalt punct al parcului, de unde putem privi împrejurimile, apoi coborâm pe lângă arbuşti tăiaţi în formă de păsări şi animale, parcă decupaţi din cărţile citite în copilărie.

Părăsim Utopia, miraculos colţ de paradis, deschis publicului de numai un an, dar devenit în scurt timp o atracţie turistică, pentru toate vârstele.

La doar câţiva kilometri ajungem la întretăierea Beit Lid, unde a avut loc masacrul terorist în 1995. Da, acesta este Israelul, o ţară în permanentă frământare, în stare de război şi tensiune, de 60 de ani, de la întemeierea statului, dar în care putem descoperi atât de multe locuri frumoase, relicve arheologice, obiective religioase, deşert ars de soare, natura hipnotică, dar şi efervescenţa vieţii moderne şi iniţiative curajoase, precum Utopia, grădina botanică cu nume simbolic.

Religiozitatea, perspectivele noului mileniu – 1. Islamul – sinteză și contradicții

ianuarie 11th, 2009
Coranul conține și contradicțiiCoranul conține și contradicții

Conflictele recente între diferite falii ideologice demonstrează necesitatea unei mai bune înţelegeri interculturale. Sistemele religioase, prin ramificaţiile lor sociale şi sociale, au determinat şi continuă să determine însăşi geneza fiinţei umane. Nu arhetipurile individualizate de religie, nu paradigmele şi dogmele în sine, ci riturile, obiceiurile impuse adepţilor au, în cele mai multe dintre cazuri, consecinţe dăunătoare, suprimând individualitatea şi încurajând mentalitatea de grup, atât de nocivă prin multiplele ei manifestări ontologice. Cultele sunt în fond o mişcare psihologică de masă, alegându-şi victimele din rândul persoanelor instabile, umplând golul ideologic, oferind o alternativă, în fapt, singura pe care aceştia din urmă o consideră viabilă. Astfel se explică puterea magnetizantă pe care liderii spirituali o exercită asupra unor categorii esenţialmente eterogene de indivizi. Oamenii sunt mereu în căutarea unui model spre care să tindă. Arhetipurile au fost create de indivizi pentru a servi ca punct terminus idealizat în cadrul proceselor de evoluţie spirituală. Oamenii au nevoie de astfel de puncte şi sunt foarte puţini cei care au capacitatea de a le găsi în interior, în propria fiinţă. Majoritatea are nevoie de îndrumări, are nevoie de “mijlocitori”. Clerul reprezintă, în cazul religiei, înlesnirea unei relaţii dintre individ şi divinitate.

Chiar dacă astăzi se încearcă, prin diferite mijloace, o secularizare generală, religia va continua mai mult ca sigur să joace un rol central în cadrul umanităţii. Bun sau rău, acest efect pe care îl are religia există şi trebuie analizat ca atare. Cultele influenţează gândirea indivizilor, impun paradigme determinante în cadrul raţionamentelor. Stabilirea unor limite apriorice are consecinţe certe asupra finalităţii teoriilor. În momentul în care eşti integrat într-un sistem, concluziile raţionamentelor tale trebuie în mod absolut să respecte integritatea sistemului. Nu poţi să negi propriul element fiinţativ, pentru că aceasta din urmă este condiţia sine qua non de fiinţare a raţionamentului. Gândeşti doar dacă în prealabil exişti, de aceea, a nega printr-un raţionament însăşi existenţa înseamnă a aluneca într-un sofism redundant imposibil de rezolvat.

Religia islamică este astăzi considerată prin excelenţă o ideologie a violenţei. Fanatismul religios este asociat cu dogma musulmană, potretizând astfel fals o lume pe care occidentalul nici măcar nu încearcă să o înţeleagă. Prejudecăţile conceptuale nu fac decât să afecteze incipienţa teoretică.

Islamul este poate singurul sistem religios din istorie “programat”. Întemeietorul acestui cult este Mahomed, un membru al puternicului trib Quray. Anul naşterii sale nu este cunoscut cu exactitate, însă aproximările cercetătorilor au determinat intervalul 567-572 ca fiind în cauză. Oraşul în care viitorul profet a văzut pentru prima dată lumina zilei este Mecca, astăzi un important centru religios al lumii musulmane. Există, ca şi în cazul altor mari fondatori de religii (Buddha, Iisus, Lao Zi…) multe legende legate de o presupusă naştere miraculoasă a lui Mahomed. Biografia sa este însă lacunară şi nu oferă informaţii pertinente legate de acest subiect. Abia din 610, anul primelor revelaţii mistice, datele se înmulţesc. În urma unor perioade lungi de izolare (tahannut), Mahomed elaborează sâmburii incipienţi, nucleul viitorului sistem religios. Deşi nu ştia să scrie sau să citească, Mahomed călătorise deja foarte mult şi intrase în contact cu diferite culte religioase. Creştinismul, în fazele sale încă timpurii, religia mozaică, păgânismul arab, cultele diferitelor popoare nomade din aceeaşi zonă, chiar şi zoroastrismul, au influenţat în mod decisiv elaborarea doctrinei islamice. Aceasta nu este în fond inovativă. Elementele sunt preluate, modificate, contextualizate de Mahomed, care se dovedeşte un foarte abil cunoscător al mentalităţii arabe, şi integrate apoi într-un metasistem. Extazul mistic prin intermediul căruia Mahomed recită versetele coranice va deveni o parte integrantă a religiei, devenind punct central al metafizicii sufiste, punct explicat pe larg de părintele acesteia, Ibn’Arabi, în “Contemplaţii Spirituale” (Mashahid al-asrar al-qudsiyya). Prin intermediul acestor viziuni, Mohamed postulează imuabilitatea Coranului (Qur’an-ul), cuvântul lui Dumnezeu fiind piatra de temelie a noului sistem ideologic.

Privită în ansamblul ei incipient, religia islamică era o religie deschisă, o religie care, în fazele iniţiale, abolea în cadrul comunităţii (umma) orice formă de stratificare. Celulele monahale (specifice creştinismului), penitenţele şi mortificările (specifice budismului, hinduismului), privilegiul descendenţei (specific iudaismului), dispar, înlesnind comunicarea între individ şi divinitate, care devine directă, fără mijlocitori.

Mahomed a purtat războaie, a acţionat ca un abil om politic şi a reuşit în cele din urmă să impună religia musulmană triburilor arabe. Islamul este, în esenţă, o religie individuală impusă ca dogmă generală. Geneza acestui sistem a fost singulară, individuală, voinţă pură. Mahomed a recitat cuvintele care astăzi determină în mod decisiv viaţa fiecărui adept. Coranul nu poate fi pus la îndoială, pentru că este însuşi cuvântul Domnului, transmis prin intermediul celui mai important profet. Mahomed s-a individualizat pe sine în cadrul unei teozofii complexe. Nimic nu este lăsat la întâmplare în Coran, care atinge, în totalitatea sa, aspectele ontologice legate de indivizi şi de legătura dogmatică a acestora cu divinitatea. Figură centrală în cosmologia musulmană, Dumnezeu întrupează perfecţiunea, sfericitatea sa răsfrângându-se într-o unicitate absolută. Totul porneşte din şi se întoarce la Dumnezeu:

“ În Numele Lui Dumnezeu, Cel Milostiv, Îndurător

1. Laudă lui Dumnezeu, Domul veacurilor,
2. celui milostiv, îndurat,
3. ce domneşte în ziua judecăţii…”

Qur’an-ul – Sura I, versetele 1-3

“Dumnezeu este Primul şi Ultimul. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate vedea. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate auzi. Nimeni, în afară de El însuşi, nu-L poate cunoaşte. Nimeni altcineva nu îl poate oculta. El se vede şi se cunoaşte pe Sine însuşi. Vălul său este propria sa Unitate. El însuşi este propriul Său văl. Vălul său este propria sa existenţă. Unicitatea lui îl învăluie într-un chip de negrăit.”

Ibn’Arabi – Tratat despre unitate (Risalat ul-ahadiyan)

Doctrina islamică preschismatică nu permite subminarea atotputerniciei divine sub nicio formă. Intermediarii nu trebuie să se interpună între individ şi creator. Mahomed a instaurat pedeapsa cu moartea pentru toţi cei care contestau unicitatea şi imuabilitatea lui Dumnezeu. Codul de legi care vine în completarea Coranului şi pe care se bazează şi astăzi organizarea social-politică din majoritatea statelor majoritar musulmane este Sunna. Termenul înseamnă “Calea”, asemănându-se cu principiul Tao, specific zonei orientale. Aceste legi ale Sunna au fost elaborate pentru a veni în ajutorul Coranului, pentru a întări cuvântul lui Dumnezeu şi pentru a înlesni aplicarea acestuia. Prin aceste două teofanii, mesajul coranic devine practic lege. Astăzi, corpul de legi este cunoscut şi sub numele de şaria.

Personalitate excepţională, vizionar rafinat, Mahomed a reuşit să creeze unul dintre cele mai bine puse la punct sisteme religioase din istoria umanităţii. Însă, ca în multe alte cazuri în care personalitatea unui individ este factorul principal de coeziune, îndată după moartea Profetului, au apărut problemele. Luptele interne pentru putere, diferendele ideologice dintre diferitele secte, au dus în cele din urmă la o mare scindare, curentele formate rămânând şi astăzi pe poziţii antagonice. Ramura sunită a islamului este mai numeroasă şi, în general, privind din exterior, islamul este înţeles ca sunnic. Adepţii sunnism-ului respectă cu stricteţe tradiţia, urmând Sunna, calea indicată de Profet. În teologia sunnită, singura putere activă este puterea divină, soarta oamenilor fiind o consecinţă directă a voinţei lui Dumnezeu. Şiismul în schimb, are ca idee centrală delegarea puterii divine. Astfel, comunitatea şiită a fost condusă la început de imami, urmaşii direcţi ai lui Ali (ginerele lui Mahomed, cel pe care acesta l-a desemnat pe post de succesor) şi ai soţiei acestuia, Fatima. Ultimul Imam a dispărut în jurul anului 874, iar de atunci reîntoarcerea acestuia a devenit un motiv central al cosmologiei şiite. Concentrându-se astăzi în Iran, însă prezenţi şi în celelalte ţări musulmane, şiiţii reprezintă partea mai puţin radicală a islamului, fiind deschişi inovaţiilor.

Faci ce-ai promis sau faci ce trebuie?

ianuarie 11th, 2009

Data viitoare trebuie să nu mai credem ca orbeţii tot ce le iese lor pe gură şi să-i facem să deconteze de-adevăratelea neperformanţele în funcţie.

Un vechi proverb turcesc spune că Allah dă fiecărui munte iarna care i se cuvine. Deşi n-a ajuns încă la o statură de aşa maiestate geologică în politica românească, doamnei rector Andronescu i s-a hărăzit, iată, un destin exemplar: de a deşuruba astăzi cu propria mână, în calitate de ministru, o lege pe care cu doar câteva luni în urmă o promova harnic în calitate de parlamentar (mărirea salariilor cadrelor didactice). Unde ieri doamna ministru era toată emoţie şi avânt, lăcrimând patriotic şi pro-mărire pe tribuna parlamentului (în ideea că nu se emoţiona la gândul măririi propriului salariu, fiind şi dumneaei, se ştie, cadru didactic), iată că astăzi face din fotoliul guvernamental apeluri la raţionalitate şi autocontrol. În octombrie erau bani, azi nu mai sunt; ieri emoţia, azi răceala, ieri lumina, azi întunericul, ieri propăşirea, azi criza globală, monşer, ca într-un Caragiale filmat pe invers.

Nu e ministrul educaţiei singura persoană căreia o suceală biblică de soartă îi aruncă realitatea în faţă; la dumneaei e doar mai vizibil. Dar tot cabinetul are de decupat şi înghiţit cu noduri vaste porţiuni din programul de campanie pe care a cerut voturi, pentru că ambele partide acum la guvernare au promis cu doar două luni în urmă lucruri imposibile, ştiind că nu sunt bani. Doar nimeni nu era atât de naiv să ia de bune ficţiunile dlui Vosganian, care a transformat în doar doi ani bugetarea publică în exerciţiu de chiromanţie. Se vedea de la începutul lui 2008 că s-au scăpat hăţurile, că nu mai e niciun control pe cât şi ce se cheltuieşte, dar s-au repezit cu toţii să profite de ultimele momente bune, ca într-un joc Caritas, atâta timp cât economia încă mergea şi pompa bani, iar bugetele publice creşteau.

PDL a susţinut deci în gura mare legea Andronescu, că de, aşa credeau ei că se câştigă alegerile; că au şi luat voturi în plus pe motivul ăsta, mă îndoiesc. La fel cu pensiile, după ce o vreme, pe la începutul anului, spuseseră ce trebuie. Iată că şi la Muncă a venit un ministru decent, cu misiunea să dea la întors cât mai discret tot ce s-a promis în campanie: măririle retroactive, alea pentru grupele de muncă etc. Sincer să fiu, aş fi vrut să văd nişte grei ai partidelor în aceste postúri jenante. De exemplu, pe dl Geoană, care aloca educaţiei 60 de miliarde de euro, în loc de 6 miliarde, că de, la case mari un zero acolo nu contează. S-ar fi scos cumva, sunt sigur, prin artificiile retorice de acum: da, sigur, dăm 25.000 de euro căpşunarilor care se întorc, dar numai dacă se stabilesc în mediul rural, îşi înfiinţează ferme de anumită dimensiune şi respectă diverse condiţii. Adică, dacă intră într-un program finanţat de UE care deja există. Cu alte cuvinte, nu v-am minţit, doar v-am păcălit, proştilor care nu vă informaţi aşa bine ca mine, ha, ha!

Legea mamelor, aia cu indemnizaţia de maternitate de 85% din salariu, a desenat alţi cai verzi pe pereţi. S-a pus la un loc tot ce era mai roz prin legile ţărilor europene bogate, fără să se spună românilor că nicăieri nu mai există concedii maternale de 2 ani ca la noi: majoritatea statelor acordă 4-6 luni, şi doar câteva peste un an. Numai prima categorie, cu perioadă scurtă, îşi permite să dea indemnizaţii mari şi proporţionale cu venitul; când perioada e mai lungă, se face plafonarea sumelor. Însă discuţia a fost deja coborâtă în populism şi isterie, mamele având impresia că, dacă nu primesc pe loc banii, li se ia un drept social deja câştigat.

La fel cu tichetele CFR ale pensionarilor, unde aberaţia este totală: în campanie s-a zis că gratuităţile neutilizate peste an se vor compensa la sfârşit în cash. Păi, dacă-i aşa, ce rost are să învârtim tichete şi să sporim birocraţia cu decontări prin intermediul CFR? Nu-i mai simplu să mărim pensiile tuturor cu suma aferentă drepturilor anuale de călă- torie gratuită, iar cine vrea să meargă cu trenul, îşi ia bilet şi merge, iar cine nu, rămâne cu banii în buzunar? Dacă procedăm cum a propus PSD în campanie – ceea ce, desigur, nu se poate, nefiind bani pentru acest echivalent perfect al unei măriri de pensii – ar însemna că ne scărpinăm cu piciorul stâng la urechea dreaptă.

Şi totuşi, care-i morala, după atâta exhibare de populism şi incompetenţă din partea partidelor româneşti în ultimele luni? Ce ar trebui să facem noi acum: să zbierăm la ei să aplice neapărat tot ce au promis, deşi este utopic şi ruinător pentru ţară, cu riscul de a ne duce toţi de râpă? Sau să le cerem să fie sinceri măcar în al 12-lea ceas, ca premierul ungar Gyurcsany, recunoscând faptul că ne-au minţit dimineaţa, la prânz şi seara, iar acum se înhamă la treaba impopulară a curăţării gunoiului? Sincer, eu aş prefera planul B, că nu văd ce aş câştiga din celălalt. Iar data viitoare trebuie şi noi, opinia publică, să-i aşteptăm mai din vreme la cotitură, să nu mai credem ca orbeţii tot ce le iese lor pe gură şi să-i facem să deconteze de-adevăratelea neperformanţele în funcţie.

Articolul a apărut inițial în Evenimentul Zilei

Dreapta nevrednică sau de ce demisionez din PD-L

ianuarie 11th, 2009

Nu cred ca romanii trebuie doar guvernati! Cred cu tarie ca romanii trebuie, mai intai, respectati! Caci, a guverna fara a respecta pe cei care te-au pus in postura de a accesa privilegiul guvernarii nu face decat sa maimutareasca grotesc actul guvernarii in esenta sa. De aceea, argumentul conforma caruia PDL a trebuit (?) sa accepte compromisul formarii unui guvern de coalitie cu PSD este esentialmente o palma rasunatoare pe obrazul alegatorului de dreapta.

Nu ma voi referi aici la angoasele existentiale ale stangii pesediste si cu atat mai putin la vreo crispare morala (?) a partidului lui Ion Iliescu, in contextual coalitiei guvernamentale cu PDL. In treacat fie spus, PSD – printre enorm de multe alte pacate – nu si-a asumat nici pana acum absolut nimic din atrocitatile mineriadelor si cu atat mai putin din vina iliesciana legata de evenimentele din decembrie ‘89. Si, nici electoratul sau nu da semne ca ar exersa vrea criza moral-istorica in acest sens. De aceea, orice incursiune analitica referitoare la PSD se loveste iremediabil de zidul imoralitatii politice a partidului iliescian devenind, pe cale de consecinta, o incercare lipsita de sens. Este ca si cum as incerca sa descopar valentele etice si morale ale vietii de filantrop a sefului Cartelului de la Medellin…

Despre PD-L, insa, si despre modul in care a gestionat relatia cu electoratul de centru – dreapta, pe de o parte si a aruncat in derizoriu exceptionalul proiect al coagularii fortelor de centru – dreapta, pe de alta parte, ma simt nevoit sa discut. Mai ales acum, cand Democrat-Liberalii au purces la o guvernare lipsita de temeiuri alaturi de PSD.

In acest context, cred ca proiectul national al coagularii Dreptei a pierdut indubitabil! A pierdut din credibilitate, a pierdut din puterea de seductie. Sa vorbesti despre necesitatea Dreptei, despre repere morale, in sens burkenian, despre fundamentele unei economii liberale sau despre necesitatea unei societati liberale, atunci cand te balacesti in baltoaca suficientei politicianiste alaturi de PSD, mi se pare prea mult chiar si pentru greu incercatul electorat roman.

Absența principiilor etice

Ma intreb, ca om de dreapta, daca as putea sa ii mai dau dreptate, inca o data, lui Valeriu Stoica atunci cand afirma ca prefera sa piarda pe termen scurt si sa castige pe termen lung, decat sa castige pe termen scurt si sa piarda viitorul…!?

O intrebare legitima, daca stau sa observ ca devine plauzibil ca electorii de dreapta sa fi identificat, iata, incapacitatea Dreptei de a fi autentica, efectele nefaste ale unei asemenea identificari fiind usor de anticipat pe termen scurt, mediu si lung (exemplul CDR ramane emblematic in acest sens). Cu un PNL care a flirtat cu nerusinare cu PSD si un PDL care a demarat un veritabil concubinaj cu acelasi PSD, nu cred ca mai are cineva nevoie de dovezi care sa confirme – inca o data! – ca Dreapta romaneasca este, deocamdata, incapabila sa isi asume destinul guvernarii Romaniei.

Ce mai poate demonstra, asadar, PD-L din perspectiva Dreptei, dupa o guvernare alaturi de PSD…!? Mai nimic…! Sau, exact cam cat mai poate demonstra PNL… Neexistand, in opinia mea, principii etice si nici valori morale care sa cautioneze o atare cardasie imunda, temerile mele referitoare la sansele relansarii Proiectului Dreptei Unite, raman uriase. Mai mult, luand in considerare ca alaturarea “PDL-PSD” este indetificabila ca o tarzie refacere a FSN, sansele democrat-liberalilor de a se confrunta cu o profunda criza de identitate sunt cat se poate de reale. In treacat fie spus, ar fi interesant de aflat pana cand si daca liberalii lui Valeriu Stoica si Theodor Stolojan vor accepta actuala stare de lucruri, avand in vedere fie si numai afrontul moral si, de aceea, meritoriu al lui Stolojan in problema preluarii, (in conditii impuse!), a unui guvern PDL-PSD…

Cert ramane, insa, un lucru. Cert si trist. Nici National-Liberalii si nici Democrat-Liberalii nu vor mai putea vreodata sa isi asume – credibil si cu efecte electorale pe masura – fie si numai tentatia gandului ca Dreapta ar mai putea sa se autentifice prin antiteza cu Stanga. Dreapta politica, susceptibila a scoate Romania din zodia nefasta a Stangii, a devenit mai degraba o promisiune abolita decat un orizont de asteptare.

Caci, parafrazandu-l pe Brzezinski, Dreapta nu mai este decat un bibelou prafuit caruia ii cerem niste servicii, lasand-o in confuzia unei interminabile agonii.

Daniel Uncu este de profesie jurnalist, cu o vastă experiență în mass-media românească, la România liberă, Curentul, Cotidianul, Ziua, Pro TV, Antena 1, Europa FM , Radio Romania, Național TV, etc.

Activitate politică:

• Membru al Partidului Liberal Democrat din decembrie 2006;
• Implicat activ in constructia institutionala a partidului (membru al echipelor de
• Redactare a Programului si Statutului PLD);
• Membru al Biroului Executiv al Organizatiei PLD sector 2, Vicepresedinte pentru dezvoltarea si constructia partidului la nivelul Organizatiei PLD sector 2
• Secretar al Biroului de Coordonare a Consiliului Reprezentantilor Nationali al PLD
• Presedinte al Comisiei de Strategie Politica a PLD
• Candidat la alegerile europarlamentare 2007
• Membru al Partidului Democrat-Liberal de la infiintare
• Membru al Comisiei speciale de redactare a Programului Politic al PD-L
• Secretar Executiv al PD-L sector 2, Bucuresti
• Demisionat din PD-L, ianuarie 2009

N. Red. Articolul a fost deja semnalat pe alte pagini de internet:

http://www.badin.ro/2009/01/demisie-din-pd-l-pe-motiv-de-quotdreapta-nevrednic.htm

http://roxanaiordache.wordpress.com/2009/01/13/daniel-uncu-a-demisionat-din-pd-l-si-explica-de-ce/

http://lilick-auftakt.blogspot.com/2009/01/este-electoratul-de-dreapta-dezamagit.html

http://realiatealuipetria.blogspot.com/

http://programepolitice.wordpress.com/

http://todoran.blogspot.com/2008/09/mihai-bendeac-are-blog.html

Misiune FMI în România

ianuarie 9th, 2009

Juan Fernandez-Ansola, reprezentantul FMI in Romania la finele lunii ianuarie va veni in Romania intr-o vizită pentru a evalua situaţia economică şi a discuta politicile cu noul Guvern.

Aceasta este o vizită regulată, intre consultările anuale, şi pe agenda misiunii nu există nici o discuţie legată de vreun acord.

Domnia Sa a a precizat că este \”O misiune de la departamentul european va veni la finele lunii ianuarie pentru ceea ce noi numim o «vizită a experţilor», nu pentru discuţiile legate de un posibil acord\”.

La 7 iulie 2006, incetatase ultimul acord stand-by de tip preventiv (Precautionary Stand-By Arrangement), conţinând angajamentele luate de România in privinţa politicilor macroeconomice pentru anii 2004 – 2006 şi prevăzând accesul la fonduri de circa 367 milioane de dolari (250 milioane DST), numai in cazul unor crize economice neprevazute.

Între România şi FMI, ulterior relaţia a continuat prin colaborări curente cu experţii instituţiei.

Anul trecut ( 2008) in perioada 3-14 noiembrie a fost realizată o vizită a FMI , impreuna cu Banca Mondiala la Bucureşti având scopul de a evalua sistemul financiar din Romania.

Situaţia actualizată privind cetăţenii români din Fâşia Gaza

ianuarie 8th, 2009

Un grup de cetăţeni români (patru familii) din Fâşia Gaza a ajuns în această dimineaţă în punctul de frontieră de la Erez, cu un transport organizat cu sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, în cadrul unei operaţiuni mai largi de evacuare a cetăţenilor străini din această zonă, demarate în dimineaţa zilei de 8 ianuarie.

Acţiunea de evacuare a fost organizată cu sprijinul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii şi cu aprobarea autorităţilor israeliene.

Personalul consular al ambasadei României se află în punctul de frontieră pentru a asigura eliberarea documentelor de călătorie necesare cetăţenilor români pentru a ieşi din Fâşia Gaza, precum şi pentru a asigura tranzitul acestora pe teritoriul israelian, spre Iordania.

După îndeplinirea formalităţilor de frontieră şi eliberarea titlurilor de călătorie de către personalul consular aflat la Erez, persoanele respective vor fi conduse spre frontiera cu Iordania, prin grija Ambasadei României la Tel Aviv. De aici, vor fi preluate de Ambasada României la Amman şi transportate la aeroport, de unde îşi vor continua călătoria spre România sau spre altă destinaţie dorită.

Până astăzi, 8 ianuarie 2009, la ora 10,00, 69 cetăţeni români (23 adulţi şi 46 minori), la care se adaugă 12 cetăţeni palestinieni, îşi exprimaseră dorinţa de a fi sprijiniţi de către personalul Ambasadei României la Tel Aviv în vederea părăsirii zonei de conflict.

MAE va fi în măsură să comunice numărul exact al cetăţenilor români care ies din Fâşia Gaza în cadrul operaţiunii de evacuare de astăzi după ce vor fi îndeplinite formalităţile de la punctul de frontieră, iar personalul consular român va intra în contact cu aceştia.

Premii știintifice pentru români din Montreal

ianuarie 8th, 2009

Sfârsitul anului 2008, a constituit un nou prilej de justificata mandrie pentru grupurile comunitare român-canadiene din Montréal. Este vorba despre cele doua distinctii acordate unor tineri din comunitatea culturala romana ( sectia academicä ): Domnul Daniel Constantin Manolescu ( finisant un al doilea Master in Stiinte biologice, aflat la început de Doctorat în Nutritie Biomolecularä ) si Dna Aurelia Sima finisantä de Master în Nutritie, au fost laureati pentru valoroasele roade ale muncii lor, depuse in laboratoarele de cercetare stiintifica ale prestigioasei Université de Montréal.

Premiile au fost decernate in cadrul Galei anuale a laureatilor premiilor pentru cercetare stiintifica in domeniul medicinei, gala care a avut loc in 17 decembrie 2008. Trebuie subliniat de la inceput faptul remarcabil ca cercetatorii stiintifici fac parte din grupul de 30 de cercetatori laureati, alesi din cei 150 concurenti la aceste distinctii din cadrul universitatii.

Dl Daniel Constantin Manolescu este si asistent universitar in Departamentului de Nutritie, din cadrul Facultätii de Medicinä, Universitatea din Montreal. De aceastä data, in mod exceptional, el a obtinut statutul de dublu laureat pt cele doua sectiuni ale concursului, si anume in sectiunea Excelenta in cercetare si rezultate si in sectiunea Rezultate academice si excelenta in parcursului universitar pe departamente. Sinteza cercetarilor sale a fost publicata sub titlul « Role of Vitamin A in Determining Nephron Mass and Possible Relationship to Hypertension ». Domnului Daniel Constantin Manolescu i s-au decernat cu aceastä ocazie doua burse si o Diplomä de premiere. Mentionam ca rezultatele cercetarilor sale au fost deja trimise, acceptate si publicate in reviste stiintifice americane si canadiene ( Ex. American Journal of Nutrition-USA ) . Si totodata trebuie sa mentionam si activitatea socio-culturala a Dlui Daniel Constantin Manolescu, activitate bogata, desfasurata in paralel cu cea stiintifica, prin intermediul Forumului AGORA ROMAGNA LATINA ( fundatie in memoriam Prof. Istorie-Geografie Constantin Manolescu , dedicatä Istoriei, Culturii si Latinitatii )

Doamna Aurelia Sima a fost distinsa cu o bursa obtinuta dupa criteriile de Rezultate academice si pentru excelenta parcursului scolar, pentru lucrarea « Caracterisation Enzymatique de la Retinal Dehydrogenase de type 4 recombinante de souris ».

Gala de premiere, desfasurata intr-o atmosfera de inalta tinuta academica, a avut loc in sala-amfiteatru a Spitalului Notre-Dame din Montréal. Aceasta Gala are loc anual, in conditii de adevarata sarbatoare, organizata anume pentru sublinierea eforturilor si a rezultatelor deosebite obtinute in cercetarea stiintifica medicala, de catre studentii din ciclurile superioare de masterat si doctorat organizate de catre facultati diferite si de catre departamentele asociate la cercetarea stiintifica medicala (medicina, nutritie, farmacie, biomedicina, biochimie etc). Rasplata acordata pentru merite tinerilor cercetatori consta in diferite tipuri de burse si diplome de merit. Juriile au fost constituite din cercetatori si profesori, de inalta tinuta si reputatie mondiala, ai Université de Montréal. Ca de obicei, dupa reuniunea de decernare a premiilor, a avut loc in continuarea festivitatilor, receptia oficiala de sfarsit de an a Centrului de Cercetari, desfasurata in cadrul elegantului Salon de protocol Lucien Lacoste.

Le uram celor doi laureati romani succese in continuare. La capatul drumului, cei doi cercetatori au in fata Academia Regala Canadiana de Stiinte, drum care a fost redeschis recent de catre Profesorul Teodor Crainic de la Université de Montréal, primit membru al acestei prestigioase Academii.

In inchiere trebue sa dam cuvantul Domnului Bogdan Alexandru Danalache, asistent postdoctoral pentru cercetarea stiintifica din Centrul de Cercetare medicala a Université de Montréal, care precizeaza ca « prezenta printre laureatii acestui an, a doi participanti romano-canadieni, atesta si incurajeaza continuitatea traditiei romanesti pentru excelenta academica si cercetare stiintifica internationala precum si din cadrul comunitatilor romane din intreaga Canada ».

Prof. Dr Paul Dancescu PhD, FRSTM
Expert al Organizatiei Mondiale de Sanatate
pentru cercetare si combaterea bolilor tropicale.

Filmul „BOOGIE” al lui Radu Muntean în premieră la Londra

ianuarie 8th, 2009

The Ratiu Foundation/Romanian Cultural Centre in London
invite you to the see
‘BOOGIE’
a film by Radu Muntean

Opening Night and Q&A: Friday 16 January 2009
18.20, Renoir Cinema, Brunswick Centre, Brunswick Square, London WC1N 1AW; Box Office 0871 703 3991. Tube: Russell Square, Buses: 7, 59, 68, 91, 168, 188. See map here
Tickets: £10 / £8 Curzon members. www.curzoncinemas.com

On the opening night screening, we welcome actors Anamaria Marinca (star of ‘4 Months, 3 Weeks, 2 Days’) and Mimi Branescu, and screenwriter Alexandru Baciu to answer your questions. The Q&A is moderated by film writer and critic Ian Haydn Smith.

Win Three Pairs of Tickets for this event!
The Ratiu Foundation / Romanian Cultural Centre in London and Dogwoof Pictures offer you the chance to win three pairs of tickets for this unique event marking the launch of the fifth Romanian film on general release in the UK. All you have to do is to answer one question:

What is the name of director Radu Muntean’s first feature film?

Please send your answer at mail@romanianculturalcentre.org.uk. Don’t forget to include in your message your FULL NAME and a TELEPHONE NUMBER. The winners will be selected through a raffle from all the correct answers we receive until the end of Monday 12 January 2009, and will be notified in writing at the e-mail address provided.

• ‘Boogie’
Feature film / Romania / 2008 / colour / 103 min / Romanian with English subtitles.

Cast: Dragos Bucur, Anamaria Marinca, Mimi Branescu, Adrian Vancica, Vlad Muntean, Roxana Iancu, Geanina Varga.

Directed by Radu Muntean. Screenplay by Radu Muntean, Alexandru Baciu, Razvan Radulescu.

Life for Bogdan couldn’t seem more blissful, with a vacation by the sea along with his gorgeous wife and adorable young son. He has grown up and the days of glorious drinking trips and sexual adventures are long gone… But when Bogdan unexpectedly runs into his best friends from high school, vivid memories immediately come flooding back. Suddenly, he hears the wild call of bachelor life. Torn between his family obligations and the lure of a fun night out with his old friends, Bogdan – or Boogie, as he was known back then – comes to a realisation.

The gaps between his childhood pals have grown wider. Friendship, it seems, can no longer be based on common tastes in women, beer, or football teams.
‘Boogie’ is a coming-of-age for a new generation.

Radu Muntean (Director / Writer)

Born in 1971, Radu graduated in 1994 from the Theatre and Film Academy in Bucharest. Since 1996, he has directed over 400 commercials and has won over 40 national and international awards in various advertising festivals. His feature debut, ‘Rage’ (Furia), was screened in numerous international film festivals and was awarded the Best First Film by The Romanian Filmmakers Union, and Best Photography at the 2003 Transylvania International Film Festival. His second feature, ‘The Paper Will be Blue’ (Hartia va fi albastra), opened at the Locarno Film Festival in the International Competition, to be subsequently presented in more than 60 film festivals, winning 9 awards and screening in over 40 countries throughout the world. In 2008 Radu Muntean completed his third film, ‘Boogie’, which was selected for Directors’ Fortnight at the Cannes Film Festival that year.

Both the debut feature film of Radu Muntean and his second film have been presented in London within the Romanian Film Festival organised by the Ratiu Foundation/Romanian Cultural Centre in London (the 2003 and 2007 editions).

‘Boogie’ is released in the UK on 16 January 2009 through Dogwoof Pictures.
A trailer is available on http://uk.filmtrailer.com/cinema/1481/Boogie.html

Supported by The Ratiu Foundation & The Romanian Cultural Centre in London

Apel in interesul romanilor din Gaza

ianuarie 7th, 2009

Exprimandu-mi profunda ingrijorare privind escaladarea si continuarea conflictului din regiunea Gaza, care in aceste momente afecteaza civili neinarmati, femei, copii nevinovati, printre care si citeva zeci de cetateni romani aflati in zona,ma alatur tuturor celor care solicita negocierea unei paci durabile, capabila sa se autosustina, incepand cu incetarea imediata a conflictului armat, de ambele parti.

In acelasi timp imi exprim recunostinta fata de eforturile diplomatice si logistice pe care le intreprinde MAE si ambasada Romaniei in Israel pentru salvarea cetatenilor romani din Gaza.

La rindul meu fac un apel pentru trecerea neintirziata la masa tratativelor si gasirea unor solutii diplomatice de detensionare si dezamorsare a conflictului armat dintre Israel si militiile Hamas.

Raymond Luca, senator.

DIMENSIUNI CULTURALE ROMÂNEŞTI în Quebec

ianuarie 7th, 2009

O manifestare culturală inedită, care celebrează valorile spirituale ale folclorului românesc
Icoane şi tapiserii contemporane, costume şi ceramică tradiţională

Montréal, 8 decembrie 2008 – Musée des maîtres et artisans du Québec (Muzeul meşterilor şi artizanilor din Québec) şi M.A.V.A. – La Marche à l’amour, à la vie et à l’amitié (Marşul iubirii, al vietii şi al prieteniei) vă invită să vizitaţi expoziţia DIMENSIONS CULTURELLES ROUMAINES – DIMENSIUNI CULTURALE ROMÂNEŞTI până pe data de 11 ianuarie 2009, de miercuri până duminică, intre orele 12:00 şi 17:00.

Expoziţia DIMENSIUNI CULTURALE ROMÂNEŞTI prezintă icoane semnate de către pictoriţa Ofelia Armaşu, colaje din ţesături de inspiraţie folclorică realizate de artista Oana Comşa şi costume populare, tapiserii şi obiecte de ceramică p ro venite din diferite zone ale României.

Interior românesc
Subliniem faptul că realizarea interiorului ţărănesc românesc a fost posibilă datorită amabilei contribuţii a numeroşi colecţionari. Obiectele de interior au provenit din colecţiile private ale următoarelor persoane: Ana Spiridon ( România), Camelia Banea (Montreal), Elena Neacşu (Montreal), Iosif Bota (Montreal), Maria Capoianu (Ro mânia), Maria Gafton ( România), Ruxandra Bătrîna Isac (Montreal), Ofelia Armaşu (Montreal), Oana Comşa (Montreal).

Artistele
Ofelia Armaşu este promotoarea unui nou stil de icoane ortodoxe româneşti. Respectând erminiile bizantine, tematica şi iconografia tradiţională, artista adaugă o tuşă de originalitate contemporană. Personajele biblice au o privire vie, care umanizează trăsăturile şi sunt reprezentate intr-o atmosfera incărcată de semnificaţia simbolurilor; ele sunt îmbrăcate în costume populare sau în haine de monarhi români. Opera Ofeliei Armaşu revigorează arta tradiţională a icoanelor româneşti; caracterul său inovator constă în expresivitatea vibrantă, paleta cromatică luminoasă, decoraţiile vegetale exuberante, tehnica şi materialele utilizate.

Oana Comşa este cunoscută pentru cariera sa de pictoriţă şi de stilist în domeniul design-ului vestimentar; ea işi propune de asemeni să exploreze bogăţia inestimabilă a simbolurilor ancestrale prin intermediul artelor textile. Artista decriptează si utilizează la rândul său limbajul ideoplastic imprimat în ţesăturilor tradiţionale româneşti. Lucrările Oanei Comsa se disting cu dezinvoltură prin originalitatea jocului de simboluri străvechi şi prin prospeţimea naturaleţii. Culorile de pământ sunt în acord cu tonuri de nisip şi de gri antracit. Ea expune de asemeni şi o colecţie personală de măşti tradiţionale din Transilvania, care evocă datini păgâne şi creştine primitive.

Conferinţele
In zilele de 21 şi 29 noiembrie au avut loc două conferinţe care au îmbogăţit acest eveniment cu informaţii inedite. Prima conferinţă -Icoanele româneşti, o tradiţie folclorică şi religioasă la români. Istoric, simboluri, genuri de icoane- a fost susţinută de către Dr. Lucian Turcescu, Pr eşedinte al Societăţii Canadiene de Studii Pastorale şi Pr ofesor in cadrul Facultăţii de Studii Teologice a Universitătii Concordia. Cea de-a doua conferintă -Celebrarea vieţii şi a morţii. Semnificatia măştilor în societatea umană- a fost susţinută de către Dr. Elena Gheorghiu, Lector în cadrul Facultăţii de Sociologie a Universităţii din Bucureşti. Cele două conferinţe au suscitat interesul publicului şi au fost urmate de discutii ample, atât in franceză, cât şi în ro mână şi engleză. Artistele Ofelia Armaşu şi Oana Comşa au fost prezente pentru a răspunde intrebărilor referitoare la lucrările lor.

Vernisaj aflat sub auspiciile zilei naţionale a Ro mâniei
Această manifestare culturală a fost dedicată zilei naţionale a României. Vineri, 14 noiembrie 2008, Excelenţa Sa, Doamna Elena Ştefoi, Ambasadoarea Ro mâniei în Canada, a inaugurat expoziţia în prezenţa a numeroşi oficiali şi personalităţi din mediul artistic şi universitar canadian. Amintim de asemeni prezenţa Excelenţei Sale, Domnul Ioan-Bogdan Bucur, Consulul general al Ro mâniei la Montreal, PS Ioan Casian de Vicina, Episcop vicar al Arhiepiscopiei Ortodoxe Ro mâne din cele doua Americi, celebrul arhitect Dan S. Hanganu, numit Officier de l’Ordre National du Québec şi Doctor Honoris Causa în arhitectură al Universităţii Laval din Québec şi al Universităţii din Bucureşti. Alături de un public nume ro s, o serie de artişti şi de reprezentanţi ai mass-mediei comunitare ro mâneşti au fost de faţă la această celebrare a valorilor folclorului românesc. Special pentru acest eveniment, compozitorul şi dirijorul Dumitru Capoianu a creat un mixaj sonor de muzică simfonică în caracter popular românesc.

Musée des maîtres et artisans du Québec
(Muzeul meşterilor si artizanilor din Québec)
615, avenue Sainte-C roix, arondisment Saint-Laurent, Montréal

Christine Sourgins – „Les mirages de l’Art contemporain”

ianuarie 7th, 2009

Christine Sourgins – „Les mirages de l’Art contemporain” (Mirajele Artei contemporane)
Editions de La Table Ronde, Paris, 2005
ISBN 978-2-7103-2791-2
270 pagini
20 euro

„Les mirages de l’Art contemporain” (Mirajele Artei contemporane) a văzut lumina tiparului la Editura La Table Ronde, Paris în 2005, autoarea acestei cărţi fiind Christine Sourgins, critic şi istoric de artă.

Am asistat la una din conferinţele sale anul trecut, în 2008, organizate în jurul tematicii cărţii şi ceea ce m-a atras a fost sinceritatea abordării subiectului în dorinţa de a explica unui public mai mult sau mai puţin avizat resorturile estetice specifice Artei contemporane.
Ce este Arta contemporană? Şi de ce Christine Sourgins precizează de la bun început că „arta aşa-zisă contemporană nu este arta contemporanilor noştri” şi ea nu trebuie confundată cu Arta modernă?

După Christine Sourgins, Arta contemporană, „copilul involuntar al lui Marcel Duchamp” (1887-1968) – cel care expune în 1917 la New York un pisoar de porţelan având semnătura unui cunoscut fabricant de obiecte sanitare intitulându-l simbolic „Fântână”-, odată cu începutul anilor 60 tinde să se transforme într-o „catastrofă intelectuală” (Jean Claire) ce vehiculează în esenţă un nihilism sumbru şi distructiv.

Arta contemporană este nu numai o mişcare artistică, afirmă Christine Sourgins, ci un demers mercantil de cele mai multe ori pe banul public, constatând fără menajamente, că un mare număr de „opere de artă” sunt achiziţionate astfel. Costul „operelor de artă” devine un secret de stat în plină mondializare. Chiar Biserica este flatată să găzduiască în inima sanctuarelor sale prestigioasa „Artă contemporană”! L’art, une entreprise comme une autre…

„Transgresiunea artei devine arta transgresiunii” într-o lume în care tendinţa este spre „faire-savoir” decât un „savoir-faire”, într-o manipulare absolut conştientă a spectatorului.

Sub semnul estetizat al alienării, de la arta mutantă (Cremaster de Mathew Barney), arta torţionară (Body Art) la arta necrofilă (Damien Hirst cu celebrul For the Love of God – replica în platină a unui craniu uman din secolul al XVIII-lea încrustat de 8601 diamante sau anatomistul german Gunther von Hagens cu expoziţiile sale terifiante de cadavre umane şi animale), Arta contemporană desacralizează conceptul de Artă. Kitsch-ul devine din păcate, de multe ori exponentul valoric al Artei contemporane.

Christine Sourgins comentează exemple care au şocat publicul de-a lungul timpului de la celebrul scandal provocat de pisoarul-concept Duchamp, albastrul vid al lui Yves Klein, pătratele lui Toroni, punctele lui Mosset, câmpul de concentrare sub formă de Lego al lui Zbigniew Libera sau camera de gazare cu gaz ilariant expusă de Henrik Plenge Jakobsen ş.a.m.d.

Indiferent care sunt pretextele estetice, politice sau morale ale Artei contemporane, ea atacă în fapt umanitatea, însuşi omul, concluzionează Christine Sourgins.

Dar să nu uităm ce este Arta (l’art c’est la vie) şi să ne mai amintim de ceea ce scria artiştilor Papa Jean-Paul al II-lea: „Même lorsqu’il scrute les plus obscures profondeurs de l’âme ou les plus bouleversants aspects du mal, l’artiste se fait en quelque sorte la voix de l’attente universelle d’une rédemption.”

BRD recruteaza pentru Bucuresti si Paris

ianuarie 6th, 2009

In anul 2009, Societe Generale – Paris si BRD – Groupe Societe Generale redeschid programele de recrutare pentru posturile de auditor junior din cadrul Inspectiei Generale din Paris si Bucuresti.

Responsabilitatile postului

– efectuarea de misiuni de audit sub coordonarea auditorilor seniori

– efectuarea verificarilor necesare pentru obtinerea informatiilor relevante

– documentarea clara si concisa a verificarilor efectuate prin redactarea rapoartelor de lucru

– intocmirea sectiunilor de raport pentru tematica verificata

– prezentarea concluziilor verificarilor coordonatorului echipei de audit.

Profil
– studii superioare preferabil in domeniul economic
– cunostinte de limba franceza si/sau engleza la nivel avansat
– abilitati informatice de baza ( Word, Excel, Acces)
– gandire analitica, atentie la detalii,
– abilitati de evaluare a informatiilor si activitatilor realizate
– initiativa, integritate, obiectivitate
– rigurozitate, responsabilitate, organizare

Paris:

– Posturi disponibile: 30
– Data limita pentru depunerea candidaturilor: 16 ianuarie 2009

BRD – Groupe Societe Generale Bucuresti

– Posturi disponibile: 20
– Data limita pentru depunerea candidaturilor: 31 ianuarie 2009

Afla mai multe despre program accesand link-urile de mai jos:

Despre BRD
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/143

Descrierea programului
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/144

Pe cine cautam?
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/145

Procesul de selectie
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/146

Inscrie-te la prezentare
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/147

Aplica
http://www.hipo.ro/locuri-de-munca/sectiune/142/148

MAI VREAU SĂ COTIZEZ PENTRU o TVR absentă?

ianuarie 6th, 2009

De ce avem nevoie de vreo 5 canaleTV finantate din cotizatii obligatorii cetatenesti? toate conduse de o echipa de baieti certati cu Romania profunda!

TV care, in majoritatea timpului, in loc sa-ti prezinte ce ar fi decent public, sa promoveze educatie civica si istoria recenta – iti prezinta initiativele personale ale unor nulitati ale ecranului, Bucurestiului sau Romaniei…si arareori pe ale profesionistilor pentru care etica si morala, Adevarul – mai au o reprezentare… TVR care parca i-a pus la index pe Jurnalistii veritabili !

De ce TVR nu i-a invitat public pe toti membrii Sectiilor romanesti de la Europa Libera, BBC (inclusiv Chisinau) sa aiba emisiuni la TVR, in semn de recunostinta si de respect fata de libertatea de exprimare si protectia drepturilor omului pe care aceste redactii le-au promovat in anii dictaturii comuniste sau in perioada represiv-infractionala de dupa Decembrie 1989?

De ce este TVRI un , fara stiri, actualitati din Comunitati?

De ce nu are TVR nici dupa 20 de ani, un Birou la Chisinau? Ori la Cernauti sau Timoc?
Si nici corespondent si camera in celelalte zone?

De ce avem nevoie de o Televiziune in genunchi? De ce nu se autofinanteaza pseudojurnalistii laudatori ai raatingului lor care in realitate nu prea exista?
De ce……..? De ce …????????
De ce….? – Mai completati voi !
{…}

Ce ziceti de o campanie gen Initiativa pentru Daca vreti – votati repede ca ne-o iau iar o Televiziune Publica decenta? initiata de GEST /Seniorii Ligii Studentilor?
altii inainte!

Ice Hotel 2009 – Ice Church, Bâlea Lac

ianuarie 6th, 2009

După ce, în urmă cu aproximativ două săptămâni, Hotelul de Gheaţă de la Bâlea Lac a fost deschis pentru vizitare, acum a fost finalizat un nou obiectiv inclus în proiect: Biserica de Gheaţă.

Astfel, începând cu data de 6 ianuarie 2009, ziua când creştinii sărbătoresc (Botezul Domnului) Boboteaza, cei ce vor urca la Bâlea Lac, vor putea admira şi vizita ineditul lăcaş de cult. Deschiderea Bisericii de Gheaţă va fi precedată de mai multe slujbe de sfinţire, ce vor fi oficiate de preoţi şi alţi reprezentanţi ai Bisericii Romano Catolice, Bisericii Greco Catolice şi Bisericii Evanglelice Protestante. Serviciile religioase de sfinţire vor fi oficiate pe rând, începând cu ora amiezii, fiecare cult având rezervată o anumită oră, după un program ce va fi stabilit în dimineaţa zilei.

Reprezentanţii bisericii Ortodoxe vor participa ulterior la o rugăciune ecumenică unde sunt aşteptaţi sute de credincioşi.’

Biserica de Gheaţă de la Bâlea Lac a fost ridicată în imediata apropiere a Ice Hotel şi păstrează, în linii mari, forma obiectivelor similare clădite anii trecuţi. Biserica are ca model un vechi lăcaş de cult din localitatea Mălâncrav (judeţul Sibiu) şi este ornată cu mobilier şi icoane (basoreliefuri) din gheaţă şi zăpadă. Ineditul lăcaş de cult va avea caracter ecumenic şi va fi deschis pentru vizitare în mod gratuit, oricărui doritor, indiferent de orientare religioasă.

Scoala de Iarna a Educatiei de Excelenta

ianuarie 6th, 2009

31 ianuarie – 8 februarie 2009, Gura Humorului, jud. Suceava

IRSCA Gifted Education anunta lansarea Scolii de Iarna a Educatiei de Excelenta, editia a II-a, Gura Humorului- 31 ianuarie-8 februarie 2009, un eveniment unic la nivel national si european in domeniul gifted education, adresat cadrelor didactice din invatamantul preuniversitar din toata tara. Partenerul principal si gazda Scolii de Iarna a Educatiei de Excelenta – editia a doua: Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului.

Evenimentul este o ocazie unica de a intra in dialog cu peste 15 traineri nationali si internationali acoperind o paleta extrem de atractiva de cursuri, workshop-uri si module, de la gifted education, leadership, mentoring si invatare si memorare rapida la invatare cross-curriculara si inter-disciplinara, creativitate, gandire laterala, comunicare non-violenta, educatie prin experienta, educatie prin arta si prin joc, jocuri educationale inteligente. Cursurile au fost selectate in mod special avand in vedere tema Scolii de Iarna, si anume, Anul 2009 – Anul European al Creativitatii si al Inovatiei.

Cursurile educatiei de excelenta fac parte din continuarea Scolii de Vara a Educatiei de Excelenta, de la Hunedoara, avand ca obiectiv formarea continua a cadrelor didactice care doresc sa isi dezvolte aptitudinile pedagogice dar si imbogatirea cunostintelor privind alternativele educatiei moderne, bazate pe cele mai inovative metode aplicative de lucru in activitatile scolare si extrascolare din invatamantul preuniversitar si prescolar. In paralel cu Scoala, se va desfasura si Scoala Gifted Education pentru copii, cu prioritate pentru copii de clasele V-XII din scolile din Gura Humorului, inscrisi in Programul LMT (Liderii Mileniului Trei). De mentionat ca programul va fi conceput si realizat practic prin munca de voluntariat a unor tineri Gifted si prin parteneriatul a doua echipe cu experienta in domeniu, recunoscuta la nivel international, respectiv Asociatia CLUB LMT si Fundatia NOI-ORIZONTURI (prin Programul VIATA).

Cursurile Scolii de Iarna a Educatiei de Excelenta sunt recunoscute de cel mai mare Consortiu Roman al Tinerilor si Copiilor Capabili de Performanta- EDUGATE, fiind apreciate de organizatii importante in materie de educatie de excelenta, precum World Council for Gifted and Talented Children, National Center for Gifted Children (SUA).

Cadrele didactice din Judetul Suceava sunt incurajate, in mod deosebit, sa participe la Scoala de Iarna a Educatiei de Excelenta Gura Humorului 31 ianuarie -8 februarie 2009, bucurandu-se de conditii financiare avantajoase lor.

Scoala se finalizeaza pentru participanti cu diploma de participare si certificat de competente acordate de IRSCA Gifted Education si recunoscute de Consortiul EDUGATE, precum si cu adeverinte de participare eliberate de CCD Suceava.

Organizatori:
· IRSCA Gifted Education si EDUGATE

Partenerul principal si gazda Scolii de Iarna a Educatiei de Excelenta – editia a doua: Colegiul „Alexandru cel Bun” Gura Humorului.

Parteneri: • Casa Corpului Didactic Suceava • Asociatia Educatorilor Suceveni • Fundatia CODECS pentru Leadership • Casa Corpului Didactic Brasov • Inspectoratul Scolar Judetean Suceava • CJRAE Suceava (Centrul judetean de resurse si asistenta educationala) • Inspectoratul Scolar Judetean Timisoara • Asociatia InfoSPEED • Fundatia Noi Orizonturi Lupeni • Creative Media & Art Constanta • Asociatia Club LMT • Asociatia Alternative Pedagogice A.P.A.• Asociatia RO-Talent – filiala Suceava • Asociatia pentru Comunicare Non-Violenta • FRPC – Fundatia Romana pentru Promovarea Calitatii • Asociatia pentru Educatie si Cercetare „EDU CER” • CUB Angello • Asociatia „Licuricii”, presedinte Carmen Posmangiu

Lista partenerilor si sponsorilor ramane deschisa.

Salutam cu bucurie efortul de sustinere al partenerilor si sponsorilor pentru evenimentul Scolii de Iarna a Educatiei de Excelenta Gura Humorului. Pe aceasta cale, dorim sa multumim atat colaboratorilor, partenerilor si sustinatorilor Scolii de Iarna a Educatiei de Exclenta pentru aportul deosebit cu care au contribuit la organizarea evenimentului.

Detalii despre program, traineri, cursuri, workshop-uri si module se gasesc la adresa:

http://www.supradotati.ro/scoala-de-iarna-2009.php

www.supradotati.ro/scoala

Inscrieri pana in data de 15 ianuarie 2009.

S-a stins din viata Gabriela Tudor

ianuarie 6th, 2009

Sambata 3 ianuarie 2009, s-a stins din viata in urma unei suferinte indelungate managera culturala Gabriela Tudor. Prin initiativele si proiectele sale realizate, prin sprijinul direct pe care l-a acordat artistilor si organizatiilor culturale, a contribuit la dezvoltarea scenei artistice romanesti.

Gabriela Tudor a fost absolventa a Academiei de Studii Economice (1980) si a Certificatului European de Administare a Proiectelor Culturale de la Bruxelles (1995). Imediat dupa revolutie, s-a alaturat echipei conduse de Ion Caramitru la UNITER unde a activat in calitate de director de relatii internationale. Intre 1992 – 1997 a colaborat cu Corina Suteu la deschiderea primului teatru de proiecte culturale „Theatrum Mundi” si ulterior la implementarea la Institutul Francez a primului Master European in management cultural „Programul ECUMEST”.

In perioada 1997 – 1999 a fost membru co-fondator si Presedinte al Fundatiei culturale „Proiect DCM”, organizatie cu care a initiat si realizat diferite proiecte culturale in zona dansului contemporan (Centrul Inter/National pentru Dans Contemporan, Platforma Dansului Romanesc, Zilele Dansului Portughez la Bucuresti etc). Ulterior a colaborat cu coregraful Cosmin Manolescu la realizarea si prezentarea in tara si in strainatate a spectacolelor „Private Show” (1999), „Paradis Serial” (2003-2007), „Supersomething” (2008) si la organizarea unor proiecte internationale de difuzare a dansului contemporan romanesc – Balkan Dance Platform (2001 – 2005), Migrant Body (2006), Sibiu Dans 2007, Dans.Ro 2007). Tot in zona dansului, a mai colaborat cu British Council la realizarea primului turneu/festival de dans britanic in Romania „British Dance Edition” (1998).

In perioada 1999 – 2008 a condus antena Fundatiei Pro Helvetia in Romania si ulterior, Programul Cultural Elvetian in Romania. In aceasta calitate a sprijinit promovarea si realizarea unor proiecte inovatoare in toate domeniile artistice. A initiat programe de rezidente si schimburi artistice cu artistii romani si elvetieni, a incurajat scena de arta contemporana independenta, producerea de spectacole si a sprijinit organizarea de festivaluri de dans, muzica, teatru si film. Impreuna cu Aurora Kiraly (curator) si Irina Cios (CIAC) a fondat Galeria Noua, unul din primele galerii de arta contemporana independente. In colaborare cu artistul Matei Bajenaru si Asociatia Periferic a realizat cARTier, un proiect de reabilitare culturala a cartierului Tatarasi din Iasi. La Timisoara, in colaborare cu Centrul de Asistenta Rurala a initiat proiectul „Phoenix 05”, proiect de dezvoltare culturala la nivel rural in 5 comune din Romania. In 2006 a lansat pentru o perioada de 3 ani, in colaborare cu Centrul Cultural European din Sinaia, Centrul de Cultura G.Apostu din Bacau, Centrul Cultural Arcus si Centrul Cultural „Rosetti Tescanu-George Enescu” Tescani, programul de rezidente „ArtistNe(s)t” destinat artistilor din teatru, dans, arte vizuale si literatura. In 2007, la inchiderea Programului Cultural Elvetian in Romania a lasat bucurestenilor „Gradina pentru oamenii care nu dorm” din Parcul Kiseleff.

In 2007 fondeaza si pune bazele „United Experts”, marca culturala de calitate ce ofera servicii de coaching si consultanta culturala, al carui director a fost pina la trecerea in nefiinta.

Gabriela Tudor va ramane vesnic vie in memoria culturii romanesti. Dincolo de moarte, va continua sa vegheze cu discretie si sa aduca o lumina blanda si calda asupra scenei culturale romanesti.

Dumnezeu s-o odihneasca in pace!

Cosmin Manolescu
United Experts

Majorarea taxelor de acces în Transnistria criticată sever

ianuarie 5th, 2009

Promo-LEX condamnă acţiunile unilaterale şi ilegale de percepere a taxelor pentru circulaţia persoanelor pe teritoriul regiunii transnistrene a Republicii Moldova

Contrar promisiunilor făcute recent de administraţia de la Tiraspol privind eliminarea taxelor de şedere în regiunea transnistreană a Republicii Moldova, de la 1 ianuarie 2009 libertatea circulaţiei persoanelor în Transnistria rămîne a fi restricţionată. Începând cu această dată, persoanele au fost anunţate despre faptul majorării “taxei de migraţie” de la cca 10 (un dolar american) lei la 22 lei şi 28 bani constatîndu-se astfel agravarea situaţiei la acest capitol.

Anul 2008 a fost marcat de o relativă liberalizare a circulaţiei persoanelor (în special a cetăţenilor Republicii Moldova domiciliaţi în alte regiuni ale ţării) fiind eliminată “taxa pentru tranzitarea” regiunii. Chiar şi în aceste condiţii, Promo Lex a subliniat faptul că perceperea oricăror taxe pentru traversarea presupusului hotar de pe Nistru rămâne o problemă serioasă în vederea realizării drepturilor constituţionale şi constituie o încălcare gravă a dreptului la libera circulaţie şi respectiv a dreptului la proprietatea privată.

Astfel, sunt ignorate şi neglijate prevederile articolului 5 al.1 din Acordul cu privire la principiile de reglementare paşnică a conflictului din regiunea transnistreană a Republicii Moldova, document semnat la 21 iulie 1992 de Federaţia Rusă şi Moldova. De asemenea, situaţia contravine chiar şi prevederilor “legislaţiei locale transnistrene” inclusiv declaraţiilor de intenţie formulate recent de admnistraţia regională.

Promo-LEX constată că perceperea “taxei” are loc fără existenţa unei “legi” locale clare şi previzibile. Mai mult ca atît, o astfel de “lege” nici nu a fost publicată sau adusă la cunoştinţa opiniei publice din regiune sau din ţară. Dacă în anul trecut erau prevăzute anumite “înlesniri” de timp şi pentru unele categorii de persoane care vizitează/tranzitează regiunea, momentan situaţia este incertă. Dubios este şi faptul că la unele “posturi de control” acestea nu se percep, fapt care indică la inexistenţa unei reglementări clare în domeniu şi poate duce la numeroase abuzuri din partea persoanelor care “sunt în drept” de a încasa astfel de taxe.

Menţionăm că această acţiune unilaterală a regimului ilegal de la Tiraspol contribuie la creşterea numărului de persoane ale căror drepturi sunt încălcate în această zonă dar şi la escaladarea nemulţumirii cetăţenilor. În consecinţă, faptul va avea drept efect autoizolarea şi în continuare a regiunii, va influienţa negativ procesul de negociere în problematica transnistreană şi va intensifica suferinţele populaţiei din regiune.

Salutăm reacţia Ministerului Reintegrării al Republicii Moldova şi eforturile depuse de către acesta în vederea stabilirii cauzelor.

Totodată, în acest context Asociaţia Promo-LEX solicită autorităţilor Republicii Moldova şi participanţilor la formatul de negocieri “5 plus 2” (OSCE, UE, SUA, Ucraina si Rusia) să intensifice eforturile în vederea căutării soluţiilor care ar garanta respectarea Acordului moldo-rus din 21.07.1992 şi a dreptului la libera circulaţie. În acest sens, considerăm necesară convocarea unei şedinţe Extraordinare a Comisiei Unificate de Control, cu participarea obligatorie a delegaţiilor de observatori din partea OSCE, UE, SUA şi Ucrainei, în cadrul căreia să fie examinată problema în cauză.

Asociaţia Promo-LEX a fost deja sesizată asupra unor astfel de abuzuri şi continuă să asigure asistenţă juridică gratuită persoanelor ale căror drepturi au fost încălcate în regiunea transnistreană sau “zona de securitate”.

Departamentul Juridic al Asociaţiei Promo-Lex
5 ianuarie 2009

Nou atac terorist la Atena – un polițist rănit grav

ianuarie 5th, 2009

Daca noaptea de anul nou a fost destul de calma in centru orasului si a permis organizarea unui concert in jurul pomului de iarna, in schimb in cartierele din jurul centrului au fost inregistrate distrugeri de banci si reprezentante de firme auto.

In timp ce primarul Atenei rostea discursul marcind trecerea la noul an, la citeva zeci de metri un grup de demonstranti scanda slogane in apropierea parlamentului.

In dimineata zile de luni si imediat dupa ora 3:00 a avut loc un nou atac armat impotriva unui mare grup de politisti care pazeau Ministerul Culturii aflat in cartierul Exarhaia si in vecinatatea Scolii Politehnice.

De pa strada Nottara a fost deschis foc cu automat Kalasnicov de catre un tragator aflat in pozitie de tragere cu un genuchi pe sol si un alt tragator de sustinere il seconda din pozitie verticala si cu pusca ambii au secerat citiva politisti.

Atacul a fost sesizat de catre un politist tinar care a declansat alarma dar a fost si primul ranit de gloante de automat. Astfel numarul celor raniti a fost mai mic.
Este posibil sa fi existat si alti complici la atac.

In final agresorii au aruncat o grenada defensiva.
Victimele au fost transportate la spital si supuse la interventii chirurigicale.

Tinarul politist este in stare stabila dar grava. Dupa atac, in apropiere a avut loc o ciocnire intre un grup de demonstranti si politie.

Pina acum nimeni nu si-a asumat responsabilitatea.Nici precedentul atac cu arme automate asupra unui autobuz de politie nu a fost revendicat.

Ceea ce ingrijoreaza este atacul cu singe rece de la distanta mica dar si posibila existenta a unui numar mare de arme introduse si detinute ilegal si eventual ar putea sa ajunga pe miinile unor extremisti de diferite orientari si scopuri.

Cel mai mare pericol ar fi o destabilizare in aceasta regiune din Balcani regiune cunoscuta pentru comflicte si polite intre vecini care de peste 120 de ani est eun butoi de pulbere care a avutm mai multe explozii soldate cu razboaie.

Mi se rupe inima când văd stupiditatea Israelului

ianuarie 5th, 2009

It breaks my heart to see Israel’s stupidity
It has a right to respond to attacks, but will not achieve its ultimate aim – peace – until it stops thinking in military terms
Michael Lerner

Israel’s attempt to wipe out Hamas is understandable, but stupid. No country in the world is going to ignore the provocation of rockets being launched from neighbouring territory day after day. If Mexico had a group of anti-imperialists bombing Texas, imagine how long it would take for America to mobilise a counterattack. Israel has every right to respond.

But the kind of response matters. Killing 500 Palestinians and wounding 2,000 others (at the time of writing) is disproportionate. Hamas can harass, but it cannot pose any threat to the existence of Israel. And just as Hamas’s indiscriminate bombing of population centres is a crime against humanity, so is Israel’s killing of civilians (at least 130 so far in Gaza, not to mention the thousands in the years of the occupation of the West Bank and Gaza).

Hamas had respected the previously negotiated ceasefire except when Israel used it as cover to make assassination raids. Hamas argued that these raids were hardly a manifestation of a ceasefire, and so as symbolic protest it would allow the release of rocket fire (usually hitting no targets). But when the issue of continuing the ceasefire came up, Hamas wanted a guarantee that these assassination raids would stop. And it asked for more. With hundreds of thousands of Palestinians facing acute malnutrition, Hamas insists that the borders be opened so that food can arrive unimpeded. And in return for the captured Israeli soldier Gilad Schalit, it asks for the release of 1,000 Palestinians imprisoned in Israel.

Hamas has made it clear that it would accept the terms of the Saudi Arabian peace agreement, though it would never formally recognise Israel. It would live peacefully in a two-state arrangement, but it would never acknowledge Israel’s “right to exist”. This position is unnecessarily provocative, and is deeply self-destructive for Palestinians who believe it is the only symbolic weapon they have left.

How do we get out of this destructive spiral? The first step is for the world to demand an immediate ceasefire. That ceasefire should be imposed by the United Nations and backed unequivocally by America. Its terms must include the following:

— Hamas stops all firing of missiles, bombs or any other violent action originating from the West Bank or Gaza, and co-operates in actively jailing anyone from any faction that breaks this ceasefire.

— Israel stops all bombing, targeted assassinations or any other violent actions aimed at activists, militants, or suspected terrorists in the West Bank or Gaza, and uses the full force of its army to prevent any further attacks on Palestinians.

— Israel opens the border with Gaza and allows free access to and from Israel, subject only to full search and seizure of any weapons. Israel allows free travel of food, gas, electricity, water and consumer goods and materials including from land, air, and sea, subject only to full search and seizure of any weapons or materials typically used for weapons.

— Israel releases all Palestinians in detention and returns them to the West Bank or Gaza according to the choice of the detainees or prisoners. Hamas releases Gilad Schalit and anyone else being held by Palestinian forces.

— Both sides invite an international force to implement these agreements

— Both sides agree to end teaching and/or advocacy of violence against the other side in and outside mosques, educational institutions, and the media.

— This ceasefire would last for 20 years. Nato, the UN, and the US all agree to enforce this agreement and impose severe sanctions in the event of any violations.

These steps would make a huge difference, isolate the most radical members of each side from the mainstream, and make it possible to then begin negotiations between Israel and the Palestinians on a broader and deeper set of issues.

The basic condition for creating peace is to help each side feel “safe”. A first and critical step is to speak in a language that is empathic toward the suffering of each people in a climate of discourse in which both sides’ stories are heard and understood.

Yet Israel, as the militarily superior power, ought to take the first steps: implementing a massive Marshall Plan in Gaza and in the West Bank to end poverty and unemployment, rebuild infrastructure and encourage investment; dismantle the settlements or make settlers become citizens of a Palestinian state; accept 30,000 Palestinian refugees annually back into Israel for the next 30 years, apologise for its role in the 1948 expulsions and offer to co-ordinate a worldwide compensation effort for all that Palestinians lost during the Occupation; and recognise a Palestinian state within borders already defined by the Geneva Accord of 2003.

This is the only way Israel will ever achieve security. It is the only way to permanently defeat Hamas and all extremists who wish to see endless war against Israel.

The most significant contribution the new Obama administration could make to Middle East peace would be to embrace a strategy that homeland security is best achieved not by military or economic domination but by generosity and caring for others. If this new way of thinking could become a serious part of US policy, it would have an immense impact on undermining the fearful consciousness of Israelis who still see the world more through the frame of the Holocaust and previous persecutions than through the frame of their actual present power in the world.

It breaks my heart to see the terrible suffering in Gaza and in Israel. As a religious Jew I find it all the worse, because it confirms to me how easy it is to pervert the loving message of Judaism into a message of hatred and domination. I remain in mourning for the Jewish people, for Israel and for the world.

Rabbi Michael Lerner is editor of Tikkun magazine. (rabbilerner@tikkun.org)

Articolul a apărut în cotidianul Times http://www.timesonline.co.uk/tol/comment/columnists/guest_contributors/article5446519.ece

Jean-Pierre Vallat – «Mémoires de patrimoines»

ianuarie 5th, 2009

Jean-Pierre Vallat (dir) «Mémoires de patrimoines»
(Memorii de patrimoniu), 2008
ISBN : 978-2-296-06501-7
320 pagini
32 euro
În colecţia « Itinéraires géographiques », Casa de editură L’Harmattan propune o culegere de colocvii-analize concrete referitoare la patrimoniul mondial din Franţa, Italia, Spania, Germania şi importanţa crucială a protejării, restaurării şi salvgardării siturilor culturale şi naturale din întreaga lume.
Volumul este alcătuit din trei mari părţi: prima, dedicată restaurării şi reabilitării monumentelor în baza documentelor de epocă, a izvoarelor scrise de la Abaţia Notre-Dame d’Aiguebelle, a arheologiei industriale la ZAC Paris Rive Gauche până la proiectul de restaurare Artecittà de la Roma; a doua, dedicată politicilor de patrimoniu de la planul local de urbanism al Parisului la turismul de patrimoniu actual spaniol; şi o ultimă şi importantă parte dedicată legislaţiei şi evoluţiei patrimoniului german, cu precădere oraşului Dresda anilor 1933-1945 în plină dezagregare a spaţiului urban sub semnul apocalipsei moderne, între distrugere, reconstrucţie şi inovaţie, a Berlinului între 1945-1989, sau a Hamburgului de la arealul hanseatic până la Harbourpolisul contemporan, cu intervenţii asupra fondului construit istoric.

Elaborarea acestui preţios material documentar a fost posibilă cu participarea următorilor specialişti renumiţi: Yves Bottineau-Fuchs, Anne-Gaël Dugua-Blanc, Eric Lehy, Clémence de Sainte Marie, Stefano Benatti, Jean-Claude Croizé, Peter Rupp, Nathalie Méraud, Martine Chaudron, Nicolas Walton, Marie-Claire Hoock-Demarle, Jochen Hoock, Adélaïde Cazés, Katharina von Bülow, Etienne François, Marie-Louise Pelus-Kaplan, Alain Pélissier, Vincent Demont si Jean-Pierre Vallat.

Jean-Pierre Vallat este profesor la Universitatea Diderot Paris şi cercetător la laboratorul Phéacie unde coordonează cercetările legate de arheologie, identităţi culturale, patrimoniu şi memoria civilizaţiilor şi a coordonat: « Racines et patrimoine », Errance, Paris, 1997 şi a participat la elaborarea lucrărilor « Enseignement du Patrimoine et construction identitaire des élèves », IUFM, Créteil, 2004 şi « Seine-Saint-Denis. Chantiers et mémoire, Paris, Autrement, coll. France n° 16, 1998.

De la Arcisse de Caumont, fondatorul arheologiei franceze, până la profesorul Jean-Pierre Vallat, eminent arheolog de renume mondial, patrimoniul construit şi cel imaterial, patrimoniul vernacular şi monumental, patrimoniul local, naţional, internaţional reprezintă stratigrafic, perenitatea unei identităţi, limbajul modern al civilizaţiei umane.

Ce dialog începe să se dezvolte prin prisma temporalităţii istorice în jurul spaţiilor şi teritoriilor şi mai ales, în jurul căror uzanţe democratice? Cum influenţează, afectează jocul politic actual intervenţiile mai mult sau mai puţin arbitrare asupra patrimoniului? Devine problematica patrimoniului o agoră autentică dedicată dezbaterilor ştiinţifice sau există o arie de incidenţă legislativă limitată la nivel comunitar? Experienta nefastă a conflagraţiilor mondiale ce au avut consecinţe grave în conştiinţa patrimonială europeană a declanşat o atitudine fermă din partea organismelor internaţionale? Situaţia afgană actuală a permis confirmarea ipotezei că patrimoniul este o invenţie occidentală sau declanşează percepţia corectă a continuităţii istorice unei civilizaţii? Putem limita distrugerile necontrolabile ale monumentelor istorice?
Semnarea de către statele membre UNESCO a Convenţiei patrimoniului mondial din 1972 a creat premizele dezvoltării unei atitudini responsabile asupra valorilor universale excepţionale a patrimoniului umanitar, astfel încât putem sublinia că, la această dată, Convenţia patrimoniului mondial a fost ratificată de 145 de state, Lista patrimoniului mondial cuprizând 878 de situri de o valoare inestimabilă, din care 679 situri culturale, 174 naturale şi 25 mixte.

Trebuie studiat cu deosebită atenţie cum şi în ce fel „Salvarea şi protejarea patrimoniului cultural tangibil şi intangibil pentru generaţiile viitoare pot avea loc doar printr-o articulare consistentă cu dezvoltarea economică, socială şi culturală a generaţiilor actuale” (Conferinţa internaţională organizată la Florenţa de UNESCO şi Banca Mondială, 1999).

Încă o dată şi din acest studiu comparat reiese că « faţă de amploarea şi gravitatea noilor pericole care le ameninţă, întregii colectivităţi internaţionale îi revine sarcina de a participa la ocrotirea patrimoniului cultural şi natural de valoare universală excepţională, prin acordarea unei asistenţe colective care fără a se substitui acţiunii statului interesat o va completa în mod eficace, considerând că este indispensabil să se adopte în acest scop noi prevederi sub forma de convenţii care să stabilească un sistem eficient de protejare colectivă a patrimoniului cultural şi natural de valoare universală excepţională, organizat într-o formă permanentă şi după metode ştiinţifice şi moderne » cum ne precizează de altfel şi textul Convenţiei patrimoniului mondial din 1972.

Aşa cum sublinia şi profesorul Jean-Pierre Vallat, coordonator al volumului « Mémoires de patrimoines » (Memorii de patrimoniu) : «Le patrimoine se gère, se protège, se restaure. D’où l’importance du droit, de statuts, des acteurs sociaux, des associations, des villes, des régions, des nations, de l’Unesco.»

Există şi un alt Israel

ianuarie 5th, 2009

E prima zi a Noului An. Un Soare rece luminează Cerul de Cristal. Am lăsat grijile Anului ce s-a scurs şi am plecat la Agmon-Hula, oaza păsărilor călătoare. Aici poposesc păsările în drumul lor din Europa şi Siberia spre Lacul Victoria. O parte din ele printre care şi Cocorii celor 1000 de lacuri rămîn aici peste iarna Finlandei. O ceată de Cormorani şi una de Pelicani de pe meleagurile Deltei Dunărene au hotărît să nu-şi continue drumul ancestral. În zonă se cultivă în sezonul de toamnă-iarnă alune americane şi alte gustări pentru musafirii înaripaţi. Mă preumblu în Universul păsăretului ce aduce basmul şi liniştea Europei.

Iarnă însorită
Vizitatori înaripaţi
Linişte plăcută

Spirit călător
Suflet armonios
Liber zburător

Plec în Lume
Eliberat de griji
Liber ca Cocorul

N.A. Guvernul Israelului despăgubeşte agricultorii pt. hrana păsărilor călătoare

Casa poetului Wolf von Aichelburg

ianuarie 4th, 2009
Wolf von Aichelburg, Florin Predescu in Schwarzwald, 1987Wolf von Aichelburg, Florin Predescu in Schwarzwald, 1987

In urma saptamani am trecut prin parcul Sub Arini, un Central Park in miniatura burgului revarsat in afara cetatii pe strazi pietruite pana sub arborii ocrotitori si molateci in toamne tarzii si primaveri timpurii.
O stradela cu vedere la parc ma repune in anii adolescentei si ai prieteniei cu scriitorul de expresie germana Wolf von Aichelburg. Strada N.D.Cocea nu s-a schimbat prea mult si casa preluata de cativa activisti de partid dupa emigrarea poetului e inca acolo. La inceputul lunii ianuarie scriitorul de origine austriaca ar fi implinit 97 ani.

Wolf von Aichelburg descinde dintr-o familie de seniori medievali, din ramura maximilienilor, purtand titlu de baron. A urmat liceul Brukenthal din Sibiu dupa care a studiat la Berlin, Dijon, Bucuresti iar in anii ‘40
imediat dupa Dictatul de la Viena, la Sibiu alaturi de confratii cerchisti Stefan Aug.Doinas, Ion Negoitescu, Radu Stanca, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman sa aveau sa reformuleze literatura neomodernista romana incercand gratie protectorului Eugen Lovinescu o disociere dintre etnic si estetic.

Wolf von Aichelburg a ramas in tara dupa razboi, fiind condamnat la ani grei de inchisoare politica la Poarta Alba, Aiud, Arad. Ar fi putut sa ramana in Occident intr-una din vizitele sale de dupa reabilitare, insa nu a facut-o intorcandu-se in tara (1974).

Wolf von Aichelburg s-a distins ca poet, dramaturg, compozitor de muzica simfonica si mai ales ca traducator al poeziei romanesti in limba germana (Ion Barbu, George Bacovia, Mihai Eminescu, Tudor Arghezi etc), datorita unei migale de adevarat as al versificatiei.
Ca elev de liceu la doar 16 ani aveam sa ma bucur de privilegiul unei indrumari artistice din partea poetului de limba germana, repetandu-mi mereu ca poezia este un travaliu stilistic continuu, dar nu trebuie evitat lirismul, filonul essential al versului fara de care poemele nu vor dainui.

Admirator al poeziei lui Holderlin, Rilke si Valery si-a facut prezenta prin eseuri unice publicate in revista Secolul XX, Neue Literatur, precum si in presa internationala. Pe langa Emil Cioran cu care a purtat o indelungata corespondenta ( cu care era prieten de dinainte de ’40), se situa in contact epistolar cu Octavio Paz si Ernst Junger.

Von Aichelburg vorbea curent 9 limbi straine si dupa stabilirea sa in Occident in 1981, la Freiburg in Germania ( si nu in 1977 cum spune Wikipedia) avea sa calatoreasca necontenit de la Tel Aviv la Vancouver si New York.

Mediterana reprezinta pentru el o obsesie poetica. Spania si muzica lui De Falla raman elementele constituente existentei, viata ca o arena sau ca un spatiu circular sunt relevante intr-un volum de versuri aparut in 1987 poarta numele de Corrida (Gedichte. – Innsbruck : Wort-und-Welt-Verl., 1987. – ISBN 3-85373-104-X)
Wolf von Aichelburg s-a stins in august 1994 inotand in marea dintre coasta iberica si Mallorca, locuri parca predestinate sa-i devina loc de eterna odihna, ca in poemul lui Valery, Cimitirul marin („Acest prea calm Acoperis, pe care/Trec porumbei, sub pini si morti tresare;/Aci-n amiaza dreapta, mari scântei/Fac marea, marea pururea pornita./O, dupa-atâtea gânduri – ce ispita.Sa-ti pierzi privirea-n linisti largi de zei !”
In ciuda apartenentei sale germane poetul si marele om de cultura s-a considerat mereu sibian. Si in anii de dupa plecarea sa din tara a continuat sa scrie in limba romana si sa pastreze contactul cu multi dintre scriitorii sibieni.
Sa speram ca la Sibiu, candva se va gasi un moment de comerorare si de cinstire a personalitatii lui Wolf von Aichelburg si poate marmora infima, incrustata cu numele lui, macar la intrarea in casa parinteasca.
Inchei cu un poem dedicat mentorului si primului sprijin spiritual si caruia ii datorez o permanenta recunostinta:

E mult de la plecarea berzei,
nici o privire nu mai ridica luminile
spre painejenisul de funingine,
an de an se prabuseste tencuiala sic ate-un vis adus din
sud,
inaltul caolin innobiland modesta casa, imprejurimile,
a lasat vidul decupat – o amintire
prin care celelalte pasari se poticnesc in zbor.

Ninge
se acopera intreaga asezare dinspre poezie.
Somn bun, poate primvara te aduce…

Știință și religie: 1. Competiție sau cooperare?

ianuarie 4th, 2009
Cultura stiintifica, neinteleasa azi de multiCultura stiintifica, neinteleasa azi de multi

Cu exact 50 de ani in urma, un intelectual cu pregatire stiintifica si umanista a scris o carte celebra intitulata „The two cultures”.

Autorul respectiv a fost C.P.Snow, care a constatat ca pe masura ce trece timpul cultura umanisticase distanteaza tot mai mult de cultura stiintifica, un fapt regretabil dupa parerea sa. Snow a regretat profund faptul ca exista din ce in ce mai multa neintelegere fata de practica stiintei in cultura numita umanistica. Trebuie spus ca de atunci fenomenul nu numai ca a devenit tot mai evident, dar s-a si amplificat enorm. Neintelegerea fenomenului stiintific de catre majoritatea neinstruita a devenit o problema grava.

Ba mai mult decat atat, nu numai ca putem vedea cum imaginatia stiintifica, completata cu spiritul critic, au reusit sa faca pasi uriasi in cunoasterea umana (in timp ce, de exemplu, imaginatia religioasa, in absenta spiritului critic, a ramas intepenita in ultimele 7 secole la aceeasi imgine stereotipica a „Fecioarei-Mame” a lui Dumnezeu, care varsa lacrimi pe unde obisnuieste sa apara), dar mai mult, domenii intregi ale culturii umane au trecut cu totul in vizorul stiintei.

Astfel, aparitia Universului, proprietatile lui, („Facerea lumii”) etc au trecut din domeniul religios si filosofic direct in domeniul stiintei. Studiul „sufletului” la fel; apoi chiar notiuni ca infiniturile de toate felurile, vidul absolut, nimicul, etc nu mai au sensurile pe care le-au avut cu o generatie in urma. Spatiul absolut si timpul absolut al lui Kant sunt de asemenea tratate acum intr-un mod total diferit de stiinta, si au cazut din filosofie.

1. Inceputul diferentierii

Este uluitor sa constatam azi ca inceputurile modeste ale stiintei au fost aceleasi cu cele ale religiei. Nu s-ar crede azi asa ceva, judecand dupa dezvoltarea lor atat de disproportionata astazi! Si totusi asa a fost!

Sa dam un singur exemplu: acum 23 de secole, un matematician si filosof (si fizician, as zice) grec nu numai ca a propus forma sferica a pamantului, ca si faptul ca exista o relatie dimensionala clara intre soare si Pamant, dar a si sapat doua puturi in Egipt si pe baza unghiurilor pe care le facea lumina solara in cele doua localitati a stabilit cu o precizie uluitoare chiar si dimensiunile pamantului!

2. Urmarea

Dupa caderea civilizatiei noastre sub dictatura iudeo-crestinismului au urmat secole intregi in care religia a tinut cultura umana cramponata de o ideie concurenta a altui filosof grec, Aristotel, practic blocand evolutia stiintifica. Dupa Aristotel, pamantul era centrul Universului. Grecia Antica a fost ca o sursa bogata de artificii in toate directiile, ideile (atat corecte cat si gresite, dar gata de testare) scanteind de originalitate datorita faptului ca ea a fost si leaganul democratiei. Prin incatusarea societatii de catre doctrina religioase crestin, societatea noastra s-a retras de pe calea evolutiei istorice normale, cum ar fi fost o evolutie bazata pe experimentare si verificare, alunecand spre un „fund de sac”.

Sa ne gandim ca in paralel, imaginatia religioasa nu numai ca a ramas la nivelul evului mediu, dar in plus a decazut chiar si fata de acest nivel. Altfel nici nu se poate explica faptul ca nu numai Fecioara Maria apare mereu sub aceeasi ipostaza quasi-surdo-muta, dar s-a si diversificat pe parcurs! Fecioara Maria de Guadalupe este sarbatorita separat de Fecioara Maria de Czestochowa…si de toate celelalte fecioare Marii (!) ca si cand „Ea” ar avea identitati diferite chiar sub aspect religios

Este interesant ca nici dupa ce Galileo si Copernic au venit sa schimbe lucrurile in stiinta europeana, ca sa iesim din intunecimea trecutului, Biserica nu a cedat. A trebuit sa aterizam in secolul al 20-lea pentru ca, spre sfarsitul lui (numai!), un papa polonez sa recunoasca greseala, fara a-si cere totusi scuze in numele institutiei pe care o reprezenta. „L-a iertat” pe Galileo pentru faptul ca…a avut dreptate, dupa cinci secole!

3. Verifica, verifica, verifica: deviza stiintei

Aceasta ar fi mantra fizicii moderne, si in general a oricarei stiinte moderne.

De fapt in momentul in care o teorie stiintifica este contrazisa de un singur fapt experimental (adevarat, nu inventat) inseamna ca teoria respectiva nu este corecta si trebuie inlocuita cu alta, care sa explice si acel fapt.

Si totusi, chiar atunci cand apare un fapt care contrazice o teorie stiintifica, nu inseamna ca toate celelalte fapte despre care se credea ca o confirma cad. Nici un rezultat al unui experiment corect efectuat nu cade!
Cand s-a descoperit de catre Einstein si altii ca unele rezultate experimentale nu coincid cu precizie cu cifrele ante-calculate, s-a vazut ca Fizica lui Newton, care explica perfect toate datele obtinute la viteze mici in comparatie cu viteza luminii, trebui corectata la viteze comparabile cu viteza luminii. Asta a facut Einstein! Deci el nu a daramat stiinta lui Newton, ci a completat-o.

4. Crede si nu cerceta: deviza oricarei religii

Spre deosebire de aceasta situatie, in cazul religiilor exista o cu totul alta dinamica: ele se exclud reciproc. Ba se mai si anatemizeaza intre ele.
Nu pot uita cum am asistat la o slujba baptista (care avea loc intr-o sala ce arata ca salile de la sindicate) si unde papa de la Roma era facut „Satana”, in timp ce baptistii erau facuti „eretici” de catre ortodocsi si catolici. Despre musulmani nici nu mai vorbesc – cum ii considera pe toti ceilalti.

Religiile au avut un rol important in societatile arhaice, fiind un mijloc de coeziune umana. Cu cat mai mare era coeziunea, cu atat mai trainica era societatea respectiva. „Spiritele independente” nu aveau nici o sansa intr-o lume amenintata de atatea pericole, de la animale salbatice la forte ale naturii. Azi lucrurile s-au rasturnat total si se poate spune ca astazi inventivitatea, creativitatea, gandirea independenta sunt factori de succes, iar nu spiritul de turma al religiilor.

5. Rasturnarea valorilor

Pana in trecutul apropiat (iar pentru unii chiar si azi) „spiritualitatea” era definita aproape exclusiv de spiritul de turma si de „ascultare”. De altfel una din religiile esentiale ale acestui secol, Islamul, inseamna chiar acest lucru: „ascultare”.

Ceea ce conta atat pe plan uman cat si spiritual era „frica de dumnezeu”.

Si azi exista frica unora ca daca vom evolua din aceasta pozitie, renuntand la unele religii, va urma un haos total si crimele de tot felul nu vor mai putea fi stavilite. „Prostimea are nevoie de religie” spun unii.

Nu! „Prostimea” are nevoie de educatie!

De fapt nu exista „prostime”. Exista numai o lipsa teribila de educatie in lume.

Totusi s-a intamplat un lucru uluitor: tocmai in tarile in care renuntarea la gandirea religioasa este la apogeu (ca in Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda) si in alte tari europene criminalitatea are valori minime, in timp ce in SUA si unele tari musulmane criminalitatea comuna (combinata cu cea „de stat”) are valori maxime. Oare de ce?

Continuare in numarul viitor.

 
18.119.159.150