Începând din noiembrie, dl Sorin Ilieşiu s-a adresat în repetate rânduri dlor Tăriceanu şi Boc, premieri succesivi, cerându-le, după modelul declarării zilei de 9 Octombrie ca „Ziua comemorării Holocaustului“, să fixeze data de 21 Decembrie drept „Ziua comemorării victimelor comunismului în România“ şi pe cea de 23 August ca „Ziua comemorării victimelor nazismului şi comunismului“.
Până la ora scrierii acestui articol, dl Ilieşiu n-a primit vreun răspuns. Probabil, dl Tăriceanu a fost ocupat cu campania electorală şi cu încheierea conturilor guvernării, iar dl Boc stă cu criza deasupra capului şi nu are vreme de reparaţii simbolice. Deşi, dacă mă uit că l-a trimis pe preşedinte să conducă recenta şedinţă de guvern şi apoi pe Valea Prahovei la întâlnirea cu parlamentarii PDL, parcă nu mi se pare chiar aşa ocupat!
Dar să las glumele. Ceea ce cere dl Ilieşiu este serios şi important.
Chiar dacă domnia sa ar fi cerut aceste lucruri în nume propriu, tot ar fi meritat un răspuns. Dar o face în numele a aproape 300 de personalităţi importante ale României de azi, a peste 40 de organizaţii civice şi sindicale şi a mai bine de un milion de sindicalişti. Faptul că ultimii doi premieri ai României tratează această chestiune cu indiferenţă nu e doar lipsit de politeţe, ci de-a dreptul întristător. Ca şi cum nu ar dori să se implice în lichidarea, desigur simbolică, a moştenirii celor două fenomene istorice catastrofice, fascismul şi comunismul, care au făcut atât rău nu doar ţării noastre, ci şi Europei şi lumii întregi, atât prin modul în care au înţeles să guverneze popoarele, cât şi prin războiul dintre ele, la care în cele din urmă au ajuns – pentru că extremismele au pretenţii de exclusivitate.
Pentru cei care întreţin confuzia în presă şi pe forumuri, precizez că 23 August nu este data din 1944, ci aceea cu cinci ani înainte, din 1939, momentul semnării Pactului Ribbentrop-Molotov, de fapt Hitler-Stalin, deci înţelegerea prin care cele două extremisme politice au amânat confruntarea dintre ele, sacrificând puzderie de popoare din estul Europei, de la ţările baltice la Polonia şi România. De altfel, a fost propusă ca zi internaţională la întâlnirea de la Praga organizată de Vaclav Havel. Iar 21 Decembrie, ziua în care revolta de la Timişoara s-a extins la Bucureşti şi în alte oraşe, cauzând „helicopterizarea“ dictatorului, pare cea mai potrivită pentru a semnala finalul comunismului românesc, pentru a-i comemora victimele şi a-i denunţa ororile.
E de neînţeles de ce cei doi premieri au rămas surzi la acest Apel. Acum exact doi ani şi o lună, preşedintele, într-o atmosferă otrăvită de relicvele vii ale comunismului, a denunţat în Parlament caracterul criminal al comunismului. Un gest simbolic, ce ar fi trebuit urmat de câteva măsuri concrete. Până acum, în afara editării unui manual de istorie a comunismului, foarte bun de altfel, pe care l-am comentat aici, nu ştiu să se mai fi întâmplat ceva. Ceea ce cere Apelul nu costă bani, nu afectează bugetul, nu conduce la pedepsirea cuiva, nu vrea răzbunare. E un gest la fel de simbolic ca şi cel al condamnării comunismului, dar ar alina durerea apropiaţilor victimelor celor două regimuri criminale.
De ce nu vrem să lichidăm, simbolic, moştenirea acestora, nu pricep.
Articolul a apărut inițial în Cotidianul www.cotidianul.ro
Tragic, dar adevarat. As numi totul „Memoria durerii”, dupa titlul unui volum de Alexandru Sever. Succes, domnule Antonesei.