ENTROPIE ŞI FRUMOS. APLICAŢIE PE O FLOARE A SOARELUI
Chiar dacă nu ştiu să ne vindece bolile, medicii le numesc cu exactitate, de cele mai multe ori cu denumiri latine. E un bun început în a ordona labirinticele suferinţe, cele parcă aflate în competiţie cu viul.
Dar nu doar cuvintele, ci frumosul în genere are această inegalabilă calitate de a ordona. Uneori suspectăm expresia de faptul că ea crează o alter-realitate, sau că afirmă că de fapt realitatea nu ar exista în afara aceleia aduse de ea.
De asemenea, privind o floare de pildă, suntem şocaţi de înalta simetrie a chipului ei care ne provoacă plăcere. În dezordinea panicantă, aproape haotică a prolificităţii viului, simetria frumosului are un efect liniştitor, aproape sedant.
Iată de pildă, privind o petală de floarea soarelui, ce vedem?
Înainte de toate, vedem individualitatea: o plantă într-un lan. Relaţia ei în multiplicitate este tulburătoare, căci planta este într-un mod avansat parte a unui întreg .
Nu putem vorbi de un lan alcătuit dintr-un singur exemplar de floarea soarelui, aşa cum te apucă ameţeala dacă te imaginezi locuitorul unei lumi alcătuite dintr-o singură conştiinţă: Eu. Era probabil situaţia adamică a omului prim, ca reflexie a lui Dumnezeu, supus procedurilor grabnice ale reflectării şi multiplicării.
Dar plantele sunt totuşi individualităţi. După o scurtă contemplare a lanului ce se unduieşte ca un ocean, a felului fascinant cum florile soarelui îşi întorc capetele după soarele-zeu, cu basmalele lor galbene ca nişte mătuşi cuminţi dintr-un ordin catolic, constaţi că lanul în sine constituie mai greu obiectul unei contemplaţii estetice. După ce ai savurat multiplicitatea şi fertilitatea lanului, atenţia estetică va coborî spre individualitate, spre floare.
Ce vedem în continuare, de natură să ne încânte? Constituţia organismului său complex, articulat, un adevărat model al gândului lumii.
Vedem o tijă lungă şi delicată care urcă din pământ, un soi de coridor tubular, aproape fantastic, soluţie de trecere între pământul-somn şi agregatul uzinal al florii soarelui, alcătuit din zecile de seminţe negre, dispuse circular ca un zâmbet, având unicul scop să preia energia solară.
Este la rândul său o relaţie tulburătoare. Pământul adăposteşte rădăcini pe care nu le vedem, dar despre care ştim că există în întunericul pe care îl visăm. La adăpostul întunericului, reticularitatea rădăcinilor îşi găseşte locul său optim de creştere. Rizomii albi îşi dezvoltă alteritatea lor frustrată, nevăzută de ochiul Tatălui, alimentând creşterea întregului organism.
Vizibilul începe cu tija erectilă a tulpinii care are voluptatea actelor de comuniune între categoriile disjuncte: bărbat-femeie, pământ şi cer. Tulpina care sfidează gravitaţia este aşadar un coridor de legătură, un soi de coloană a infinitului, aşa cum a făcut-o Brâncuşi. O coloană a infinitului fără gâtuirile piramidelor sale mecanice, ca nişte angrenaje ce dădeau impresia că puteau creşte la nesfârşit, în faţa cărora cerul părea a fi vulnerabil, alarmat, neajutorat.
Coloana infinită a tulpinilor, coloana creşterii, a viului de potenţialitatea babilonică a căruia şi zeii se vor fi temând, se opreşte graţios la un capăt, un cap legitimat – floarea. Capetele oamenilor sunt şi ele ca nişte flori ale soarelui făcute să soluţioneze gâlceava dintre cer şi pământ şi să furnizeze, prin medierea lor, minunată energie uzinală.
Dar cea mai adâncă contemplaţie pe care o ai privind floarea soarelului este plonjonul în floarea propriu zisă, în construcţia ei solară , zăcământ galben de semnificaţii.
Lucrul cel mai uluitor este multitudinea seminţelor şi uluitoarea lor geometrie: o mulţime de trupuri mici, lucioase, negre, înfipte în carnea vegetală a florii, care ne aduc aminte de lanul din care planta individuală tocmai s-a ridicat. Floarea soarelului are exhibat pe faţa sa zâmbitoare propriul lan.
Seminţele cele negre sunt dispuse într-o geometrie circulară, spiralată, care face să pălească de invidie algebra, şirul lui fibonacci, geometria euclidiană. Este un cerc perfect supus mişcării infinitezimale în timp, o spirală cu vectorul timp încifrat în propria sa structură.
Seminţele cele multe ce vorbesc pe faţă, la obraz, de capacitatea de proliferare a individualului sunt dispuse pe un taler mărginit de petale galbene, răsfrânte, care se scaldă şi se învârteşte după soare. Funcţiunea de legătură dintre somnul pământului şi libertăţile luminii este pe deplin asigurată de acest corp perfect în construcţia şi articulaţiile sale.
Aşadar, dacă privim această entitate vedem două mari lucruri: întâi, o structură care vizualizează funcţiunea. Planta de floarea soarelui are o anatomie proprie ce serveşe într-un mod pe care probabil şi l-a făcut infailibil, propria funcţiune. Aceea de a îşi susţine alteritatea, multiplicitatea, dar şi semnificaţia care constituie raţiunea sa de a fi.
Dar nu aceasta ne interesează acum, ci coerenţa aproape indestructibilă a limbajului pe care îl vehiculează esteticul, locul său de minimă entropie.
Planta este frumoasă pentru că ordonează mulţimea posibilelor în jurul ideii de existenţă proprie a acestei entităţi, care se face vizibilă. Este mesajul exhibat al unei funcţionalităţi perfecte pe care îl poartă cu sine frumosul, într-un mod de-o evidenţă aproape nebunească. Nimic ascuns în viul vegetal, am spune, în afară de somnul rădăcinilor care pare a rămâne cunoaşterii minţii omeneşti într-un mod aproape obscur.
Frumosul ordonează, îşi exercită capacitatea de seducţie, structurând totul în jurul unei funcţionalităţi virtuale. Expresia devine astfel punctul de minim entropic al dezordinii anterioare sentinţei.
Pentru a înţelege mai bine ideea de funcţionalitate antrenată de expresie, modul cum sunt antrenate lumi şi părţi în jurul centralităţii generate de aceste interfeţe plastice, deosebit de instructiv este următorul exemplu: să presupunem că avem un stadion cu gazon verde, pe care joacă football, de pildă, două echipe formate din jucători, unii în tricouri roşii şi unii în tricouri albastre.
Jocul are o tensiune şi o miză pe care mintea unui observator cartezian în sensul tradiţional nu o poate înţelege. El, observatorul va analiza compoziţia chimică a materialului textil din care sunt alcătuite tricourile jucătorilor, va măsura dimensiunea terenului sau va diseca eventual trupurile unui jucător, în încercarea de a constitui un atlas fidel de informaţii în măsură să îl lămurească ce se întâmplă acolo.
Dar adevărata cheiei a înţelegerii acestui joc o va da sensul, scopul, regula , obiectivul pe care îl are de atins această complexă structură, explicaţii ce se găsesc în ultimă instanţă în afara setului de date acumulate până la saturaţie de observatorul al cărui cartezianism este prost orientat. Privitorului fără criterii, mişcarea de pe stadion i se va fi părând haotică, dezordonată, aproape browniană, ca moleculele din incinta unui spaţiu în creştere entropică. Din punct de vedere fizic, Boltzman ar spune că spaţiul observat se află într-un proces de răcire: particulele componente se mişcă doar în virtutea regulii date de ciocnirea lor reciprocă, sistemul este în răcire. Un sistem cu entropie maximă şi informaţie minimală.
Vorbind de minimumul energetic al structurilor geometrice şi despre simetriile sale, cel mai elocvent exemplu rămâne unul din domeniul cristalelor. Se ştie de pildă că dintr-o soluţie suprasaturată a unei sări, de exemplu banala clorura de sodiu, sarea de bucătărie, prin îngheţare (procedeu ce micşorează entropia , dezordinea moleculelor), vor precipita cristale cubice. Forma geometrică a cristalelor cubice-centrate de clorură de sodiu, care ne încântă nouă ochiul este expresia vizibilă a structurii intime a atomilor, a modului cum se aranjează ei unul lângă altul, fiind mai mulţi. Muchiile, feţele, planele cristalelor sunt ceea ce se vede din ordinea comandată de îngheţ . În ultimă instanţă, entităţile atomice individuale se dispun după structuri geomtrice ce dau de ştire despre planeitatea sau sfericitatea câmpurilor electrice din jurul atomilor, după caz.
Într-un mod asemănător, cristalele de gheaţă (savantul Henri Coandă studiase în perioada sa de bătrâneţe multitudinea formelor fulgilor de zăpadă) au o varietate uimitoare, care vorbeşte despre multitudinea posibilităţilor de aranjament minimal energetic al sarcinilor electrice superficiale antrenate de moleculele de apă prinse în cristale.
Rezultatul este frumosul care ordonează într-o relaţie ignorată cu structura şi entropia. Iar înfăţişarea lucrurilor vorbeşte, reprezintă un discurs purtător de informaţie coerentă, structurată, într-o manieră diferită dar poate la fel de condensată ca legile fizicii.
HORIA DULVAC