caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Marturii



 

13 ianuarie 1945 – cea de a doua zi de naştere

de (18-1-2009)

Într-un număr anterior, revista ACUM publica un fragment din cartea „Surica, fiica Evei”, de Sara Székely, sub titlul „O întâmplare în Ajunul Crăciunului 1944, în Budapesta ocupată de nazişti.” Vă propunem să citiţi continuarea. Copiii evrei adăpostiţi în Orfelinatul Baron Hirsch din Budapesta şi scăpaţi, ca prin minune, din mâinile nyilas-iştilor, aveau să fie eliberaţi în 13 ianuarie 1945. Autoarea romanului autobiografic consideră că 13 ianuarie 1945 este cea de a doua zi de naştere a ei.

Militari cu şube albe şi pâslari

În nopţile lungi şi geroase, cu rafale de armă şi alarme aeriene, stăteam înghesuiţi şi îngroziţi în subsolul orfelinatului, dormind iepureşte. În dimineaţa zilei de 13 ianuarie am fost treziţi de zgomotul uşii de fier a adăpostului care a fost dată înlături. În prag am desluşit trei militari cu pufoaice albe, căciuli cu urechi şi pâslari, şi îşi îndreptau armele înspre noi. Ne-am speriat rău de tot, gândindu-ne că iarăşi au venit să ne ia cu forţa şi să ne ducă, cine ştie unde. Am început să plângem şi să ţipăm. Militarii au coborât în subsol pentru a-l cerceta cu fascicolul de lumină al lanternelor. Între timp vorbeau tare între ei, într-o limbă pe care noi n-o pricepeam.

Într-un final, tanti Erzsi s-a încumetat să se apropie de uşa adăpostului şi s-a dumirit că erau militari ruşi. A fugit în adăpostul băieţilor şi a revenit cu domnul director Ottó Roboz, care s-a apropiat cu curaj de militari şi, spre surprinderea tuturor, a început să discute cu ei. Mai târziu am aflat că, în primul război mondial, directorul orfelinatului de băieţi luptase pe frontul rusesc şi a fost luat prizonier. Acolo a învăţat ruseşte.

Peste câteva minute a apărut şi un ofiţer rus care ne-a spus că eram primul grup de copii evrei pe care l-a întâlnit în cei câţiva ani, de când lupta pe front. Apoi i-a cerut permisiunea directorului să cerceteze clădirea, pentru a se asigura că nu erau ascunse nici arme şi nu era pitit vreun soldat inamic. Odată percheziţia încheiată, atât ofiţerul cât şi militarii au părăsit orfelinatul. Peste câteva ore au revenit, iar ofiţerul ne-a avertizat că în împrejurimi se duceau lupte şi orfelinatul nu mai reprezenta un adăpost sigur. A cerut ca măcar copiii mai mici să fie duşi în cartierul Zugló unde focul încetase, de la Crăciun încoace. Ne-a asigurat o escortă militară, ne-am adunat repede bocceluţele şi am pornit să traversăm parcul municipal, către o destinaţie nouă.

Ne-am obişnuit greu cu lumina zilei, ameţeam de foame, de albeaţa omătului şi de aerul tare, pentru că de săptămâni de zile nu mai respirasem aer curat. Uneori ne împiedicam de grămezile de zăpadă sau alunecam pe gheţuş. Pedagogele şi soldaţii îi sprijineau pe copii slăbiţi, ca să poată ţine pasul cu ceilalţi. Într-un târziu am ajuns la o vilă cochetă cu un etaj, situată în apropierea străzii Mexikó, unde am fost cazaţi. Am găsit o bucătărie complet utilată. În camere erau sobe de teracotă, reci ca gheaţa. semn că de mult timp nu se mai făcuse focul. Toată mobila care mai rămăsese în casă era alcătuită din câteva scaune, o masă de sufragerie de 12 persoane şi un cuier cu oglindă, încastrat în peretele din antreu.

Frânţi de oboseală, ne-am aşezat pe scaune sau pe podea şi am aţipit aşa îmbrăcaţi, cum eram. Ne-a trezit un miros îmbietor. Doi soldaţi ruşi, mai vârstnici, ne-au adus o oală mare de tocăniţă de cartofi, de la cazanul armatei pe care ne-au servit-o în farfuriile şi cănile găsite în bucătăria vilei. Fiecare a mai primit câte o felie mare de pâine neagră. Am început să mâncăm cu poftă.

Între timp a sosit şi ofiţerul rus cu un translator, care ne-a comunicat că în fiecare zi ne vor trimite mâncare de la bucătăria de campanie şi o să primim şi ceva lemne ca să putem face focul în camere şi în baie. A lăsat doi soldaţi de pază, explicându-ne că războiul nu s-a încheiat şi ne mai păşteau pericolele. Ne-a sfătuit să nu ieşim pe stradă decât în grup şi să revenim înainte de lăsarea întunericului. Cei doi ofiţeri ne-au mai vizitat de câteva ori. Cel care vorbea ruseşte era de origine evreiască, iar translatorul din Ucraina Subcarpatică. Ne-am bucurat de câte ori îi vedeam, ne aşezam roată în jurul lor, le cântam şi ne jucam cu ei.

După o vreme ne-am încumetat să ieşim pe stradă. Cartierul Zugló oferea o privelişte cumplită: uşile magazinelor erau forţate, vitrinele sparte, majoritatea caselor erau avariate de bombardamente. Pe străzi şi pe trotuare zăceau leşurile îngheţate ale cailor, iar trecătorii răzleţi abia se ţineau pe picioare. Toată lumea căuta de-ale gurii, în schimbul banilor sau al unor obiecte. Unii scotoceau prin locuinţele sau magazinele pustii. Şi noi am umblat prin casele părăsite şi ne-am dus la bucătăria militară rusească, să cerşim o bucată de pâine. Le ziceam „Daitie hleba”. Unii ne-au dat pâine cu marmeladă sau biscuiţi, alţii ne-au alungat. Am intrat şi prin magazinele devastate, dar mare lucru n-am găsit.

Odată am dat de o cutie cu şase sutiene, dar pentru că niciuna dintre noi nu avea nevoie de aşa ceva, ne-am dus la piaţă să valorificăm prada. O precupeaţă ne-a dat în schimbul lor câteva mere pe care le-am împărţit frăţeşte. De mult nu mai văzusem mere, le uitasem culoarea şi gustul. Altă dată am nimerit într-o fabrică de ciocolată părăsită, de unde se furase tot, în afara unui utilaj mare, pe tamburul căruia se uscase un strat subţire de ciocolată. Ne-am aşezat jur-împrejurul lui şi rotindu-l pe îndelete, am început să răzuim cu unghiile, prada aceea delicioasă.

Tanti Olga, directoarea noastră, nu ieşea singură în oraş de teama ruşilor şi dacă era nevoită să facă un drum, mă ducea cu ea. Cu aceste prilejuri ne-am întâlnit cu ofiţeri şi soldaţi români, pe care-i salutam respectuoasă în româneşte. Se opreau şi mă întrebau cum de ştiam limba, de unde eram şi cum ajunsesem la Budapesta ? După ce aflau povestea mea, îmi spuneau: „Vino cu noi, fetiţo, că te ducem până la Bucureşti !” Eu m-aş fi dus, dar Tanti Olga nici nu voia să audă de aşa ceva.

Eu aş fi plecat dus cu dragă inimă pentru că îmi era un dor cumplit de casă. Nădăjduiam că mama va reveni din lagăr, pentru că era tânără; abia împlinise 36 de ani şi era obişnuită cu munca grea. De ce să nu se fi întors la fiica ei ?! Ultima scrisoare a mamei, mai exact o carte poştală, mi-a fost înmânată de Tanti Olga, în vara lui 1944. Eu am citit-o plângând şi ea încerca să mă consoleze lăcrimând. Cartea poştală mă înştiinţa că: „ Din păcate se pare că ne vor duce undeva, nu ştiu unde. Mama ta iubitoare”. Mă gândeam tot mai mult să găsesc o cale de a mă întoarce acasă, în Ardeal, la Gheorgheni.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri

  • itzhak bareket: (18-1-2009 la 00:00)

    …nu numai fragmentul prezentat aici,toata cartea
    „SURICA,FIICA EVEI”SE CITESTE CU PASIUNE,ZAMBET,
    LACRAMIOARE DE DUIOSIE SI NU ODATA DE BUCURIE,cum se citea pe vremuri cartile lui JULES VERNE,”miserabilii”,”aventurile submarinului DOX”,si alte romane de aventuri si calatorii
    extraordinare.desi cartea relateaza evenimente crunte,aride, dintr’o epoca de mare restriste(al doilea razboi mondial,)cititorul,incearca o anumita
    placere citind cele 227 pagini,din care nu lipsesc
    bucuria de a trai,de a se descurca in ciuda conditiilor de viata teribile,aparent inposibile.
    „SURICA,FIICA EVEI”,autobiografia d-nei.SARA SZEKELY
    este o contributie de mare valoare si adevarata desfatare pentru cititorii de toate varstele,din
    toate straturile sociale,din toate natiunile…

    itzhak bareket

    Opinie solidară cu comentariul Imi place 0 Nu-mi place 0



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.160.153.233