caractere mai micireseteazacaractere mai mari

Cele mai recente contributii la rubrica Istorie si actualitate



 

Unirea Principatelor române – Realitate istorică şi percepţie colectivă (I)

de (11-1-2009)
Mihai Viteazul a fost primul unificator al principatelor româneMihai Viteazul a fost primul unificator al principatelor române

Tentativele de integrare a entităţilor statale structurate pe teritoriul României pe durata evului mediu şi succesele temporare sau mai durabile ale acestora continuă să furnizeze subiecte de dezbatere pentru istoricii de la noi, dar mai presus de atât, activează sensibilităţi deosebite la nivelul discursului identitar sau al celui politic. Unirea Ţării Româneşti, Transilvaniei şi Moldovei, sub autoritatea lui Mihai Viteazul (1593-1601), unirea Moldovei cu Ţara Românească şi preliminarea României moderne, ca şi Marea Unire din 1918, alcătuiesc la nivelul mentalului colectiv românesc o serie a momentelor de graţie, jalonând afirmarea naţiunii române în plenitudinea forţei sale.

Pentru români, conceptul de unire are o pondere similară revoluţiei pentru spiritualitatea franceză sau dreptul pentru cea anglo-saxonă, iar forţa de sugestie a momentelor de istorie pe care le încadrează îndeplineşte în cadrul propagandei inerente construcţiei statului şi naţiunii moderne rolul pe care simbolistica frontierei l-a jucat la finele secolului al XIX-lea în afirmarea patriotismului în rândul maselor largi.

Acest pluralism semantic a avut consecinţe multiple şi unele nu tocmai favorabile abordărilor ştiinţifice, necesare înţelegerii corecte a oricărui fapt istoric. Preluând grila prin care Francois Furet analiza revoluţia franceză, putem constata că de cele mai multe ori unirea este înlocuită în conştiinţa colectivă cu discursul despre unire, realitatea rezultând din documente cu paradigme elaborate ulterior, menite să răspundă exigenţelor mândriei naţionale.

Trecerea timpului nu pare să fi diminuat diminsiunea militantă în care sunt lecturate aceste evenimente, iar interpretările aproape oficiale ne împiedică să acceptăm reticenţele obiective ale unor indivizi sau comunităţi etnice de a celebra triumfurile noastre, care coincid cu înfrângerile lor. Evident, atitudinile românilor nu reprezintă o excepţie în rândul naţiunilor europene, diferenţa de accent putând fi căutată în însăşi evoluţia relaţiilor interetnice din Europa Centrală şi în transformările pe care profilul spiritual al locuitorilor le-a cunoscut în ultimele decenii.

La nivelul scrisului istoric românesc, unirea înfăptuită de Mihai Viteazul a fost valorificată iniţial în dubla sa dimensiune, ştiinţifică şi patriotică, de adepţii istoriografiei romantice. Perfect compatibili cu paradigmele apusene cunoscute şi asumate nemijlocit, autorii români, ei înşişi profund implicaţi în făurirea celei de a doua uniri, cea din 1859, au căutat în faptele evului mediu justificări şi echivalenţele pentru agenda curentă a societăţii româneşti, aflată în plin proces de modernizare şi emancipare naţională.

Entuziasmul acestei prime generaţii a fost urmat firesc de abordările nuanţate ale istoricilor pozitivişti, care au acordat primatul incontestabil surselor documentare, aproape în exclusivitate străine, amendând implicit concluziile anterioare. Caracterul mai aplicat al demersului ştiinţific şi opţiunile oficiale în materie de educaţie au făcut ca majoritatea controverselor privitoare la cele două uniri să implice categoriile restrânse ale publicului cunoscător de istorie, fenomen valabil şi pentru perioada interbelică, din care datează o serie de monografii bine documentate dedicate lui Mihai Viteazul şi Alexandru Ioan Cuza.

Deformări național-comuniste

Regimul comunist a abordat chestiunea în funcţie de oscilaţiile sale ideologice, de la periferizarea subiectului în etapa roleriană, la exacerbarea semnificaţiilor naţionaliste în anii ’80. Din această din urmă perspectivă, unirea este realizarea colectivă a poporului român, expresia voinţei sale de veacuri de a trăi într-un singur stat, iar principalii săi inamici sunt marile puteri vecine şi boierimea exploatatoare.

Este adevărat că elemente precum politica socială a lui Mihai Viteazul, legarea ţăranilor de glie sau apartenenţa politică a protagoniştilor momentului 1859 au ridicat constant probleme celor care continuau să interpreteze evoluţia umanităţii exclusiv prin succesiunea modurilor de producţie. Presiunile oficiale nu au exilat cu totul spiritul critic, specialiştii continuând eforturile documentare ale predecesorilor şi, atunci când împrejurările au îngăduit-o, au reevaluat o serie de aspecte ale acestei vaste problematici.

Reacţia oarecum firească la instrumentalizării unor fapte ale trecutului în cadrul propagandei statului-partid a generat în ultimii ani tentaţia de a le ignora sau, sub auspiciile demitizării, de a repudia tale quale a interpretărilor istoriografiei tradiţionale.

Chiar dacă fenomenul poate găsi justificări în paradigmele occidentale contemporane, interesate mai curând de fenomenele cu impact în durată lungă, ignorarea unor evenimente majore ale istoriei naţionale este similară cu abandonarea lor în favoarea analizelor lipsite de rigoare ştiinţifică, dar şi o abdicare de la însăşi misiunea asumată a istoricului, căutarea adevărului în legătură cu trecutul indivizilor şi colectivităţilor.

Fapta lui Mihai Viteazul şi mica unire au fost proiecte politice româneşti, în sensul că au fost iniţiate de leadershipul românesc, au implicat o anume participare colectivă şi au avut urmări în ceea ce priveşte evoluţia naţiunii române şi a percepţiei asupra acesteia din perspectiva opiniei străine contemporane. Ambele s-au realizat în contexte internaţionale complexe, prima într-o fază preliminară a problemei orientale, cea de-a doua într-o fază a acutizării acesteia. Ambele au implicat în primul rând elita societăţii româneşti, iar succesele sau eşecurile au depins de capacitatea de a antama dialogul cu marile puteri europene.

Echivalenţele se sfârşesc aici, iar o relaţie de determinare între cele două momente ţine mai curând de entuziasmul naţional al generaţiei paşoptiste şi de, pentru care succesul din 1599-1600 legitima aspiraţiile naţiunii române. În legătură cu semnificaţiile naţionale pe care le-a avut unirea temporară a celor trei ţări române în 1600, spiritul epocii ne obligă să constatăm că în secolul al XVI-lea avem de-a face cu manifestări de conştiinţă etnică ale naţiunilor medievale şi nu cu afirmări ale politice ale principiului de naţionalitate, aşa cum le cunoaştem în secolul al XIX-lea. Astfel, existenţa a două state româneşti la sud şi est de Carpaţi şi seria conflictelor dintre ele nu înseamnă în nici un caz absenţa manifestărilor identitare în cazul românilor. Este suficient să amintim spre comparaţie rivalitatea dintre nordul şi sudul Franţei şi lichidarea autonomiei acestuia din urmă manu militari sau disputele franco-burgunde, în condiţiile în care tot mai puţini istorici neagă existenţa naţiunii medievale franceze.

Teme precum originea latină a românilor şi unitatea lor lingvistică sunt prezente în scrieri ale unor prelaţi şi umanişti occidentali. Lipsa unor surse scrise locale pe subiecte similare nu semnifică faptul că românii erau singurii care să-şi ignore originea şi limba, căci aşa cum preciza Şerban Papacostea, autorii străini fac referiri la mărturii şi contacte cu localnicii.

Florian Dumitru Soporan este doctor ]n istorie medievală.

Ce părere aveţi despre acest articol?
  • Corect 
  • Frumos spus 
  • Îmi dă de gândit 
  • Am învăţat ceva! 

Ecouri



Dacă doriţi să scrieţi comentariul dv. cu diacritice: prelungiţi apăsarea tastei literei de bază. Apoi alegeţi cu mouse-ul litera corectă (apare alături de mai multe variante) şi ridicaţi degetul de pe litera de bază. Încercaţi!

Reguli privind comentariile

 
54.221.131.67